STRÎMBĂTURĂ, strîmbături, s. f. 1. Faptul de a (se) strîmba; grimasă a feței, schimonoseală (arătînd nemulțumire, dispreț etc.). Mitru nu se mai putea stăpîni. În strîmbătura feței lui se vedea o furie fără margini. CAMIL PETRESCU, O. I 576. Tînărul avu o strîmbătură din nas. SANDU-ALDEA, D. N. 84. Plîngea... în glas mare cu toate suspinele și strîmbăturile unui plîns copilăresc. GANE, N. III 160. ♦ Imitare (în batjocură) a cuiva. Ți-aduci aminte cînd mă rugați voi să vă imit pe profesori la școală... Ei bine... făcea haz cîte o seară întreagă de toate strîmbăturile mele... de poznele mele. CAMIL PETRESCU, T. II 105. ♦ Fandoseală, sclifoseală. (Safir declamînd:) – S-a dus!... a dispărut ca raza răsfățată Și lumea-n lipsa sa îmi pare-acum bălțată! (Nicu, în parte:) – Îmi irită nervele cu strîmbăturile lui. ALECSANDRI, T. 1313. 2. Obiect strîmb, încovoiat. În stejarul cel mare, am pe Făt-Frumos; în salcia cea pletoasă, pe un poet bocitor...; în strîmbătura cea de lemnul-cînelui, un fals patriot. ALECSANDRI, T. I 422. S-a dus Chiriac la luncă... S-aducă mamei o furcă... Și-a șezut o săptămînă Și-a adus o strîmbătură. MARIAN, S. 347. Ce mai nătărău, Bărbățelul meu! Îl mînam într-o pădure Să mi-aducă o furcă bună; El mi-aduce o strîmbătură. BIBICESCU, P. P. 189.