ÎNCĂPERE. Subst. Încăpere, sală, săliță (dim.), hipostil (arhit.), tabliniu (ant.); incintă, casă (reg.). Locuință, apartament, garsonieră, mansardă. Cameră, cămară (înv.), cuhnie (reg.), odaie (pop.), odăiță (dim.), sobă (reg.); chilie (fam.), chilioară (dim.), chiliuță; cameră de zi; sufragerie, sală de mîncare, prînzitor (înv. și reg.), tricliniu (ant.), refector (rar); cameră de oaspeți, salon, salonaș (dim.); dormitor, cameră de dormit, iatac, ietăcel (dim.); cameră de lucru, cabinet, birou. Bucătărie, bucătărioară (dim.), cuhnie (reg.), becerie (înv.), chicinetă. Debara; cămară, cămăruță (dim.), șpais (reg.), celar, celărel (pop., dim.), chiler (reg.). Anticameră, hol, foaier, antreu, antrețel (dim.), vestiar, vestibul, protiron (ant.), marchiză; coridor, coridoraș (dim.), culoar. Baie, băiță (dim.), cabină de baie. Toaletă, spălător, spălătorie; toaletă, closet, budă (fam.), veceu (fam.), umblătoare (pop.), privată (pop.), hazna, latrină, vespasiană (livr.), pisoar. Pivniță, beci, hrubă, subsol, bașcă (înv. și reg.). Clasă, sală de clasă; sală de seminar; laborator; atelier; amfiteatru, sală de curs, auditoriu, aulă; sală de festivități, sală de spectacole; sală de teatru; sală de expoziție, salon, galerie; sală de sport, sală de gimnastică, hală (de sport). Cancelarie, cancelariat, birou, oficiu, calem (înv.). Cantină, sală de mese. Club; sală de biliard; sală de dans; fumoar; parloar (livr.), vorbitor; vestiar, garderobă. V. așezămînt de cult, construcție, închisoare, local, locuință, magazie, școală.

creșă-grădiniță s. f. Instituție care funcționează ca o creșă și ca o grădiniță ◊ „Construcția creșei-grădiniță din cartierul Titan avansează într-un ritm rapid.” I.B. 14 IX 71 p. 1. ◊ „În perioada 197577, cu contribuția și participarea cetățenilor din județul Mehedinți, au fost construite 84 săli de clasă, 20 ateliere-școală, nouă cămine culturale, nouă dispensare și 19 grădinițe sau creșe-grădinițe pentru copii.” R.l. 19 X 77 p. 5; v. și 27 XI 76 p. 5 (din creșă + grădiniță)

*clásă f., pl. e (fr. classe, lat. classis, trupă convocată, clasă de cetățenĭ, flotă, d. călare, a chema. V. calende). Ordinea în care așezĭ persoanele saŭ lucrurile după condițiunea lor: clasa de sus, de jos a societățiĭ. Rang, importanță: savant de prima clasă. Rang, despărțitură, diviziune: clasa mamiferelor. Contingent militar: clasa anuluĭ 1872. Serie de elevĭ supt acelașĭ profesor: clasă turbulentă. Sala în care staŭ eleviĭ: mă duc în clasă. A avea clasă, a trebui să te ducĭ în clasă la ora cuvenită (ca elev orĭ ca profesor): azĭ stau acasă, că n’am clasă. A ținea clasă, a ținea, a face lecțiune cu eleviĭ. A se ținea clasă, a se ținea lecțiune: Dumînica nu se ține clasă. – În Mold. și clas n., pl. urĭ (rus. klass). V. categorie, ordin, orta, tagmă.

clasă f. 1. ordine după care se rânduiesc, se distribue persoanele sau lucrurile; 2. rang stabilit între oameni prin neegalitatea condițiunilor: clasele societății; 3. rang atribuit după importanță, merit, confortabil: secretar de clasa doua, vagon de clasa treia; 4. în științele naturale: subdiviziunea unei reuniri de ordine; 5. diviziuni între cari se repartizează școlarii: clasă de 30 de elevi; 6. școlarii de aceeaș clasă și sala unde se adună.

ESTRADĂ, estrade, s. f. Scenă rudimentară, adesea improvizată, într-o sală sau în aer liber, pe care se desfășoară reprezentații artistice. Cînd sala s-a umplut, un acordeon răsună și cîntăreții anunțați apar pe estradă, primiți de public, fiecare după faimă și simpatiile de care se bucură. ANGHEL, PR. 190. Pe-o estradă, în stînga, orchestra compusă mai mult din alămuri făcea un scandal nemaipomenit. ANGHEL-IOSIF, C. L. 97. ◊ Concert (sau spectacol, muzică etc.) de estradă = reprezentație artistică cu un program variat compus mai ales din muzică distractivă, scenete satirice, recitări etc. Teatru de estradă = sală de teatru unde se reprezintă spectacole de estradă. ♦ Platformă ridicată cu una sau mai multe trepte față de nivelul unei săli, al unui amfiteatru sau al unei săli de clasă, pe care e așezată masa prezidiului, catedra etc. Pe estrada prezidențială forfoteau secretari și funcționari. REBREANU, R. II 35.

ȘCOALĂ. Subst. Școală, instituție de învățămînt. Grădiniță (de copii). Școală elementară; școală de cultură generală, școală generală; școală profesională; școală specială. Liceu, gimnaziu, colegiu. Instituție de învățămînt superior; institut; facultate; universitate; academie; seminar (teologic); universitate populară. Învățămînt preșcolar; învățămînt general; învățămînt mediu (liceal, gimnazial); învățămînt superior; învățămînt universitar; învățămînt postuniversitar. Învățămînt de zi; învățămînt seral; învățămînt fără frecvență; cursuri (de pregătire). Doctorat. Lecție, oră; curs; seminar; meditație; pregătire; consultație. Examen; colocviu; lucrare scrisă; teză. Plan (de învățămînt); programă (analitică); plan (de lecție); orar; catalog. An școlar; an universitar; trimestru; semestru; sesiune. Învățămînt, învățare, pregătire, instruire, instrucție; școlarizare; însușire, asimilare; seminarizare; repetare, recapitulare. Pauză, recreație. Vacanță. Sală de clasă, clasă; cabinet; laborator; auditoriu; amfiteatru; aulă. Sală profesorală, cancelarie. Bancă; catedră; tablă, cretă. Preșcolar; elev, școlar; licean, gimnazist, gimnazier (rar); student; seminarist. Școlărime; studențime. Educator, pedagog, învățător, dascăl; profesor. Director; rector; prorector; decan; prodecan. Consiliu pedagogic, consiliu profesoral; senat. Adj. Școlar, de școală, școlăresc; preșcolar; liceal; gimnazial; universitar; academic; profesoral. Vb. A (se) înscrie la școală, a școlariza. A umbla (a merge) la școală, a urma (a frecventa) cursurile (unei școli), a școlări (rar). A învăța, a studia, a se pregăti, a se instrui; a însuși, a asimila. A repeta, a recapitula. A preda, a ține lecții (cursuri). A da examen, a susține (un) examen; a promova, a lua (un) examen; a cădea (a pica) la examen. A absolvi (a termina) o școală (universitate, facultate). V. cunoaștere, educație, elev, erudiție, examen, învățătură, pedagog.

Petunia x hybrida Vilm. Hibrid obținut din încrucișarea speciilor P. axilaris și P. violacea. Are un număr foarte mare și variat de forme și soiuri. înflorește vara. Flori (tubul corolei larg, spre vîrf dilatat, caliciu de 2 ori mai scurt decît tubul) divers colorate: roz, albe, roșii, ciclamen, cărămizii, galbene, crem, albastre și violete. Se seamănă în seră, în febr. și se plantează în mai, în aer liber. Frunze ovate, glanduloase. ’Nana Compacta’ are tufe compacte, cu talie mică, 20-30 cm înălțime și flori simple, mici. ’Pendula’ cu soiuri caracterizate prin ramuri lungi de 75-80 cm, tîrîtoare, destinate mai ales jardinierelor de pe balcoane și etajerelor de pe culoare, săli de clasă, cămine culturale etc. ’Grandiflora’ cuprinde soiuri de talie mare, cea 50 cm, cu flori mari, simple, cu marginile corolei întregi și ușor ondulate. ’Grandiflora Nana’ cuprinde soiurile ale căror plante au tufe înalte de 25-30 cm, cu florile divers colorate. ’Fimbriata’, înaltă de 80 cm, cu flori mari, simple și marginile petalelor fimbriate. ’Fimbriata Nana’ are 30 cm înălțime. ’Superbissima’, soiurile acestei grupe au o talie pînă la 80 cm, flori mari, simple, ondulate, cu gîtul pîlniei nervat, frunze cărnoase, groase și rotunde. ’Superbissima Nana’ poate atinge doar înălțimi ce nu pot depăși 45 cm. ’Plena’, cu soiuri caracterizate prin tufe ramificate, compacte, flori mari, învoalte franjurate.

despărțămấnt, despărțăminte, s.n. (înv.) 1. Departament, diviziune. 2. Sală de clasă: „…copiii erau organizați numai în trei despărțăminte” (Câmpeanu, 2016: 90). – Din despărți + suf. -ământ (DEX, MDA).

* CLASĂ (pl. -se) sf. 1 Rang social, treaptă: clasa de jos; clasele care au fost oprimate sînt totdeauna dispuse a se crede apăsate (I.-GH.) ¶ 2 🐒 Mare diviziune în istoria naturală alcătuită din mai multe ordine: clasa mamiferelor, clasa păsărilor ¶ 3 Ordin, rang, grad stabilit după valoare, după merit: inspector de clasa a doua ¶ 4 Subîmpărțire a elevilor unei școli: un elev din clasa a treia ¶ 5 Sala în care învață fie-care subîmpărțire de școlari (🖼 1284): a intra în ~ ¶ 6 🎖️ Contingent ¶ 7 Numărul de tangente ce se pot duce dintr’un punct oare-care la o curbă [fr. classe].

clasă-laborator s. f. Clasă în care este amenajat un laborator ◊ „Prima clasă-laborator. Pe linia continuei perfecționări și modernizări a procesului de învățământ se înscrie și punerea în funcțiune a primului laborator-clasă din regiunea Cluj amenajat în incinta liceului din localitate. Sala-amfiteatru ce adăpostește clasa-laborator este înzestrată cu 40 de semicabine fonice, microfoane, difuzoare.” R.l. 9 XII 66 p. 1 (din clasă + laborator)

MEDITAȚIE s. f. 1. Reflectare, cugetare (adîncă), meditare (2), gîndire, reflecție. Cf. VÎRNAV, L. 137^v/12. Le. trebuie meditația moraliceștii filosofii. id. F. M. I, 141^v/4. Sunetul de arme îl trezi din meditația sa. ASACHI, S. L. II, 111. Cetirea și meditația îi daseră o mare cunoștință. NEGRUZZI, S. II, 156. Străbatea strada Caliții cufundat în meditațiuni serioase. FILIMON, O. I, 128, cf. 123, 221. Din aceea că poporul își exprimă numai simțimintele sale nu rezultă că i-ar lipsi meditațiunea și delicatețea în exprimarea ei. MAIORESCU, CR. I, 128. (Din adîncul meditației în care era cufundat) – Domnule, în cîte o fi astăzi? SEBASTIAN, T. 81. Izbuti. . . să-l smulgă și pe Coco Conduraky din elegiaca-i meditațiune și contemplațiune. C. PETRESCU, A. R. 18. Meditația și lenea erau plăcerile lui cele mai evidente. SADOVEANU, O. XI, 426. ◊ F i g. Munții îi încredințaseră solemna lor meditație. BOGZA, C. O. 139. 2. Scriere (mai ales poezie) compusă pe o temă filozofică; (rar) meditare (3). D. Chesar Bolleac, ale căruia meditații. . . se află subt tipar. GTN (1835), 12²/1, cf. CALENDAR (1 856), 22/10. Meditații, elegii, epistole, satire și fabule [titlu]. ALEXANDRESCU, M. Ion Gorun publică meditația gravă cu avertismente [intitulată] „ Și s-a făcut tăcere”. V. ROM. martie 1 957, 14. 3. Pregătire a lecțiilor, a examenelor, făcută de elevi, de obicei, sub îndrumarea unui meditator ; îndrumare, ajutor dat elevilor de către un meditator, în vederea pregătirii lecțiilor, a examenelor; (învechit) meditare (4). Vine Mișu profesorul – știi, Mișu al nostru care dă meditație la băieți. CARAGIALE, O. II, 74. Radu... a găsit în sfîrșit o meditație, într-o familie, la niște copii leneși, idioți și obraznici. VLAHUȚĂ, O. A. I, 91. Marioara i-a mărturisit că se simte slăbuță la limba română și ar avea nevoie de o meditație serioasă. REBREANU, R. I, 24. Dam meditații lui Lică al doftorului. KLOPȘTOCK, F. 205. Student serios caută meditațiuni orice clasă. C. PETRESCU, C. V. 161. ◊ (Sală de) meditație = sală dintr-un internat unde elevii își pregătesc lecțiile (în afara orelor de curs). DICȚ. ♦ Perioadă în cursul căreia se dau meditații (3). Se alese, la sfîrșitul meditației, cu o sumă însemnată. V. ROM. septembrie 1 954. ** Perioadă de timp (în afara orelor de curs) în care elevii (dintr-un internat) își pregătesc temele. Ieșeam din meditația de seară istoviți, flămînzi. BRĂESCU, A. 134, cf. 116. – Pl.: meditații. -Și: (învechit) meditațiune s. f. – Din lat. meditatio, -onis, fr. méditation.

CLASĂ, clase, s. f. I. Mare grup social caracterizat prin locul pe care îl ocupă într-un anumit sistem de producție istoricește determinat, prin raportul în care se află față de mijloacele de producție, prin rolul pe care-l are în organizarea socială a muncii, prin felul în care participă la producția socială și prin cantitatea de care dispune din această producție. Modul de producție capitalist actual presupune existența a două clase sociale: de o parte capitaliștii, care se găsesc în stăpînirea mijloacelor de producție și de trai, iar de altă parte proletarii, care sînt excluși de la această proprietate și care nu au de vînzare decît o singură marfă, și anume forța lor de muncă; ei sînt, prin urmare, siliți să-și vîndă forța de muncă pentru a ajunge în stăpînirea mijloacelor de trai. MARX-ENGELS, O. A. II 149. Dintre toate clasele care se găsesc în zilele noastre față în față cu burghezia, singur proletariatul este o clasă cu adevărat revoluționară. MARX-ENGELS, M. C. 45. Claselor exploatatoare le e necesară dominația politică în vederea menținerii exploatării, adică în interesul egoist al unei minorități infime, împotriva majorității covîrșitoare a poporului. LENIN, STAT. REV. 31. Proletariatul este singura clasă care crește și se întărește continuu, care face ca viața socială să progreseze și care strînge în jurul său toate elementele revoluționare. STALIN, O. I 305. Clasa muncitoare folosește puterea de stat pentru a înăbuși și nimici toate încercările clasei burgheze de a restabili vechea ei stăpînire de clasă și de a împiedica clădirea societății socialiste. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 260. Clasa muncitoare = clasa socială cea mai revoluționară legată de marea producție și alcătuită din totalitatea oamenilor care muncesc în fabrici și uzine și care, în societatea capitalistă, este lipsită de mijloace de producție și obligată să-și vîndă forța de muncă fiind exploatată și asuprită de burghezie, iar în societatea socialistă constituie forța conducătoare a statului fiind, împreună cu întregul popor, proprietarul mijloacelor de producție. Statul de democrație populară constituie arma activității conștiente a clasei muncitoare – activitate bazată pe cunoașterea legilor de dezvoltare a societății. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 668. Clasa muncitoare vă va sprijini pînă ce veți apuca în mîini pîinea îmbelșugată. CAMILAR, TEM. 142. Luptă de clasă = luptă pe care o duce o clasă socială împotriva unei clase sociale antagoniste. Dușman de clasă = persoană sau grup social care luptă împotriva intereselor clasei muncitoare și a realizărilor ei revoluționare. ◊ Loc. adj. De clasă = care se referă la o clasă socială sau la raporturile reciproce dintre clase; propriu, caracteristic unei clase sociale. Interese de clasă. Conținut de clasă. ▭ Marx demască falsitatea și perfidia moralei burgheze, conținutul de clasă al statului și justiției burgheze, lăcomia burgheziei, care, în goană după cît mai mult profit și pentru a-și păstra dominația economică și politică, comite tot felul de mîrșăvii și crime. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 5, 26. II. 1. Fiecare dintre diviziunile mari ale regnului animal sau vegetal. Clasa mamiferelor. Clasa păsărilor. Clasa angiospermelor. 2. Fiecare dintre grupele de cîte trei cifre ale unui număr cu mai multe cifre. Clasa unităților. Clasa milioanelor. III. 1. Unitate organizatorică în sistemul învățămîntului public, compusă dintr-un număr de elevi care au aceeași vîrstă și o pregătire școlară egală. Școală cu șapte clase. Elev în clasa a II-a. ▭ Fetele lor erau în aceeași clasă. VLAHUȚĂ, O. AL. II 4. ♦ Unitate organizatorică într-un institut de artă, cuprinzînd pe toți elevii unui profesor, indiferent în ce an de studii se află. Clasa de canto a profesorului X. 2. Sală în care se țin cursurile pentru un grup de elevi aflați pe aceeași treaptă de învățămînt. Nimic nu-l tulbura din măsura cu care își cîntărea glasul și-și socotea pașii, aceiași, din fundul clasei pînă la catedră. C. PETRESCU, S. 63. Școlarii nu mai aveau curajul să stea cu el în clasă. SAHIA, N. 58. Îi cade un urs mare din sîn și de-a dura prin clasă. CREANGĂ, A. 77. 3. (Franțuzism rar) Timpul în care se ține o lecție; oră de curs. Pînă ajungeau la Jiblea, clasa era aproape pe sfîrșite. BOGZA, C. O. 362. La sfîrșitul clasei, noi ieșeam grămadă și zgomotoși, pe cînd el [Grigore Alexandrescu] se strecura binișor și își lua drumul singur spre casă. GHICA, S. A. 123. IV. 1. Categorie (după confort și tarif) a vagoanelor, compartimentelor, cabinelor etc. pentru călătoria cu trenul, tramvaiul, vaporul etc. Locomotiva... trăgea încet șase vagoane de-a lungul cîmpiei. Cele de clasa a treia erau pline. DUMITRIU, N. 5. Matrozii vapoarelor de pe ocean au putut privi atunci... pe puntea celei mai ieftine clase, pe acești oameni de la poalele Carpaților. BOGZA, C. O. 307. De la Galați, «personalul» nu mai are vagoane pentru vite. Moș Gheorghe și cu horîncenii se suie în vagoane de clasa a III-a. SP. POPESCU, M. G. 32. ◊ Vagon de clasă (în opoziție cu vagon de marfă) = vagon pentru călători. 2. Categorie, grad, rang. Clasă de salarizare. Ordinul Muncii clasa I. ◊ Loc. adj. De (mare) clasă sau (de) clasa-ntîi (sau întîia) = de prima calitate. (Ironic) Ruda aceasta era bătrînă și avea renumele de bețiv clasa întîia. PAS, Z. I 207. – Variantă: (învechit) clas, clasuri (KOGĂLNICEANU, S. 43), s. n.

clasă sf [At: (a. 1785) URICARIUL, I, 121 / V: (iuz) ~sis, (înv) clas, (îvp) glas sn, gl~ / Pl: ~se / E: fr classe, ger Klasse] 1 (De obicei cu determinarea „socială”) Ansamblu de persoane grupate după criterii economice, istorice și sociologice. 2-3 (Îla) De ~ Care se referă la o clasă socială sau la raporturile dintre clase (1). 4-5 Grup (mare) de obiecte, de elemente, de ființe, de fenomene care au însușiri comune. 6 Unitate organizatorică de bază în învățământ, compusă dintr-un număr de elevi de aceeași vârstă, cu pregătire școlară egală, care învață împreună în cursul unui an, pe baza aceleiași programe de învățământ. 7 Unitate organizatorică într-un institut de artă, cuprinzând pe toți elevii unui profesor, indiferent de an de studii. 8-9 Sală în care se țin cursurile unei clase (6-7). 10 (Îe) A avea ~ A avea cursuri. 11 (Frm) Oră de curs. 12 (îrg; îcs) De-a ~sele (sau glasele, glasurile) Joc de copii în care mingea trebuie aruncată în perete și trebuie prinsă de la o distanță din ce în ce mai mare. 13 Fiecare dintre grupele de câte trei cifre ale unui număr cu mai multe cifre. 14 Categorie (după confort și tarif) a vagoanelor, compartimentelor, cabinelor etc. pentru călătoria cu trenul, cu vaporul etc. 15-16 Categorie sau grad ce se acordă unui salariat potrivit funcției avute. 17-18 (Îe) De (mare) ~ (sau de ~sa întâi) De (mare) valoare. 19 Fiecare dintre diviziunile fundamentale ale regnului animal sau vegetal, mai mică decât încrengătura și mai mare decât ordinul.

SERVI, servesc, vb. IV. 1. Tranz. A îndeplini anumite funcții, însărcinări, îndatoriri față de cineva. Dacă voi mai revedea vreodată patria mea, va fi numai pentru ca s-o servesc și să-mi jertfesc viața pentru ea, dacă va fi nevoie. KOGĂLNICEANU, S. A. 35. ◊ (Complementul indică timpul servit) Inspectorul îi mai făgădui să-i socotească și anii ce-i servise pînă atunci. REBREANU, I. 82. ◊ Intranz. (Construit cu complementul în dativ) Doi oameni scumpi patriei comune pentru cunoștințele cele întinse, talentele și zelul de a-i servi. GHICA, A. 763. ♦ Intranz. A face serviciu, a funcționa ca... Fusese condamnat ca să servească șapte ani ca soldat în regimentul de artilerie din Synope. BART, S. M. 25. ♦ Intranz. A lucra în calitate de om de serviciu, a sluji. A servit trei ani la oraș. ♦ A lucra pentru..., în interesul, în slujba cuiva; a sprijini. La 1848... serveam și interesele mișcării. SADOVEANU, O. I 419. ♦ A fi de folos, util, a aduce servicii cuiva. Cu ce te pot servi? 2. Intranz. (Despre lucruri, urmat de determinări introduse prin prep. «la», «ca», «de» sau «drept») A folosi la..., a avea rolul de..., a fi utilizat ca... O altă odaie dindărăt va fi servit de dormitor copiilor, avînd aspectul nud al unei săli de internat, cu lucruri puține și tari. CĂLINESCU, E. 50. Pînă în clasa cincea liceală n-am știut la ce poate servi o perie de dinți. C. PETRESCU, Î. II 53. Cu toate aceste, nevinovata poveste servi de pretext tartufilor politici ca să închidă jurnalul și să exileze pe autor. NEGRUZZI, S. I 94. ♦ Refl. A se folosi, a face uz de... Manfred și Faust, adînci cugetători, Fantasme ce-n veghere ședeați pînă la zori... Urcatu-v-ați prin lumea de umbre și de vise, Servitu-v-ați de cuget ca punte peste-abise. MACEDONSKI, O. I 48. ♦ Refl. (Neobișnuit, urmat de determinări introduse prin prep. «cu») A întrebuința. O stațiune preistorică ai cărei lăcuitori se serveau cu arme de piatră nelustruită și de os. ODOBESCU, S. II 421. 3. Tranz. (Complementul indică lucruri de mîncare, de băut) A pune, a aduce la masă. (Refl. pas.) S-a servit friptura. SAHIA, N. 59. ♦ (Complementul indică lucrul oferit sau persoana căreia i se oferă) A prezenta cuiva o mîncare ca să ia dintr-însa, a da cuiva dintr-o mîncare, a trata pe cineva. Izbuti să-i așeze și să le servească cîte ceva. REBREANU, R. I 193. Din cînd în cînd se scula să-și servească musafirii. VLAHUȚĂ, O. AL. II 53. ♦ Fig. A da, a transmite. Încercă să-i servească ultimele noutăți despre Nadina. REBREANU, R. I 254. ♦ Refl. A lua să mănînce. Scoase din buzunarul vestei o cutiuță de email cu pastile parfumate și, înainte de a se servi, o întinse Sabinei. C. PETRESCU, C. V. 14. ♦ (Impropriu) A lua dintr-o mîncare sau o băutură oferită; a mînca, a bea. Acum servește dulceață! C. PETRESCU, Î. I 38. ♦ (Despre vînzători, funcționari etc.) A oferi solicitanților cele cerute; (în special) a executa o comandă. Ceru o cafea neagră, dar chelnerul nu se grăbi să-l servească. C. PETRESCU, C. V. 313. ♦ A asigura o prestare de serviciu; a deservi. Opt ascensoare, în mișcare continuă, se ridică și se coboară, servind cele 19 etaje. BART, S. M. 41. ♦ Tranz. (Folosit și absolut) (La unele jocuri sportive cu mingea și la jocul de cărți) A pune (mingea sau cartea) în joc. Se aude din culise glasul Corinei: «20-20. Eu servesc». Pe urmă cîteva scurte bătăi de minge și apoi tot glasul ei: «21-20». SEBASTIAN, T. 85. ♦ A plăti, a furniza. A servi o rentă. – Prez. ind. și: (învechit) serv (CARAGIALE, O. III 146, ALECSANDRI, S. 6).

SALĂ s. 1. sală de mese = sufragerie, sală de mîncare, (înv. și reg.) prînzitor, (înv.) sală de ospețe; sală de mîncare = sufragerie, sală de mese, (înv. și reg.) prînzitor, (înv.) sală de ospețe. 2. antreu, hol, vestibul. (Două camere cu ~.) 3. anticameră. (Așteaptă în ~!) 4. clasă. (Profesorul a ieșit din ~.) 5. public. (~ a izbucnit în aplauze.)

SALĂ s. 1. sală de mese v. sufragerie; sală de mâncare v. sufragerie; (înv.) sală de ospețe v. sufragerie. 2. antreu, hol, vestibul. (Două camere cu ~.) 3. anticameră. (Așteaptă în ~!) 4. clasă. (Profesorul a ieșit din ~.) 5. public. (~ a izbucnit în aplauze.)

repeta (repet, -at), vb. – A spune, a produce din nou. – Var. repeți. Fr. répéter, var. prin adaptare la peți. – Der. repetent, s. m. (elev care repetă clasa); repetenție (var. rară repetență), s. f. (situația elevului repetent); repetitor, s. m., din fr. répétiteur; repetitor(iu), s. n. (sală de studiu în licee); repetiți(un)e, s. f., din fr. répétition.

báncă¹ s.f. 1 Scaun lung și îngust, cu sau fară spetează, pentru două sau mai multe persoane. ◇ = Banca apărării = locurile dintr-o sală de tribunal destinate avocaților care apără pe acuzați. Banca acuzaților = locurile dintr-o sală de tribunal ocupate de acuzați. Bancă ministerială v. ministerial. 2 Scaun (cu pupitru în față) pe care stau elevii în clasă. ◇ Loc.adv. (De) pe băncile școlii = (de) la școală, din (sau în) timpul petrecut la școală. ◇ Expr. A sta (sau a rămîne) în banca sa = a) a sta pasiv, la locul lui, indiferent față de orice inițiativă; b) a fi docil. 3 (mar.) Banca catargului = banca unei ambarcații prin care trece catargul. • pl. bănci. și (reg.) banc s.n. /<fr. banc, germ. Bank, ngr. βανcα.

BANCĂ¹, bănci, s. f. Scaun îngust și lung pe care pot ședea mai multe persoane. ◊ Banca acuzaților = bancă pe care stau, într-o sală de judecată, acuzații. Banca apărării = bancă pe care stau, într-o sală de judecată, avocații apărării. ♦ Scaun pentru una sau mai multe persoane (de obicei cu pupitre), pe care șed școlarii în clasă. ◊ Loc. adv. Pe băncile școlii = la școală. De pe băncile școlii = din timpul petrecut în școală. – Fr. banc.

sală^1[1] sf [At: BUDAI-DELEANU, LEX / V: (înv) șală, (înv) sal s / Pl: săli, (rar) ~le / G-D și: (asr) (unei) sale, salei / E: ngr σάλ(λ)α, fr salle, ger Saal, it salla] 1 Încăpere spațioasă destinată pentru solemnități, întruniri, spectacole, întâlniri sportive, expoziții etc. 2 (Pgn) Cameră, de obicei de dimensiuni mari. 3 (Îs) ~ de arme sau ~a armelor Încăpere (în incinta unui muzeu) în care sunt păstrate armele, trofeele, veșmintele de luptă etc. 4 (Îas) Încăpere special amenajată în care se dau lecții de scrimă. 5 (Îs) ~ de baie Cameră de baie Si: baie¹ (1). 6 (Îs) ~ de mâncare (sau de mese, înv, de ospețe) Sufragerie (de obicei într-o școală, într-un spital, într-o unitate militară, într-o întreprindere etc.). 7 (Nob; îs) ~ de moarte Abator (1). 8 (D. spectacole; îe) A face ~ plină (goală) sau săli pline (goale) A (nu) avea public mult. 9 (D. spectacole; pex; îae) A (nu) avea succes. 10 (Spc) (Adesea urmat de determinările „de clasă” sau „de curs”) Încăpere în care se desfășoară procesul de învățământ pentru elevi, studenți etc. 11 Totalitatea persoanelor care se află într-o sală¹ (1, 6, 10). 12 Încăpere mică (de trecere) prin care se intră într-o casă venind de afară Si: antreu, anticameră (1), vestibul. 13 Tindă. 14 (Olt; Mun) Prispă (1). 15 (Reg) Pridvor. 16 Încăpere (de trecere) lungă și îngustă care face legătura între camerele unei locuințe, instituții etc. Si: coridor (1), culoar (1).

CLASĂ s. 1. v. categorie. 2. categorie, grup, grupare, (astăzi rar) tagmă, (înv.) rânduială. (Face parte din ~ celor timizi.) 3. v. treaptă. 4. categorie, rang. (Restaurant de ~ I.) 5. v. oră. 6. v. sală.

bancă² sf [At: NEGRUZZI, S. I, 328 / V: (reg) ~ngă, banc sn / Pl: bănci / E: fr banc, it banca] 1 Scaun îngust și lung (cu sau fără spătar) pentru două sau mai multe persoane. 2 (Îs) ~ca ministerială Locurile din parlament rezervate membrilor guvernului. 3 (Îs) ~ca apărării Locurile dintr-o sală de tribunal destinate avocaților care apără pe acuzați. 4 (Îs) ~ca catargului Banca unei lotci prin care trece catargul. 5 Scaun (cu sau fără pupitru în față) pe care stau școlarii în clasă. 6 (îÎav) (De) pe băncile școlii (De) la școală. 7 (Îal) Din (sau în) timpul petrecut în școală. 8 (Îe) A sta (sau a rămâne) în ~ca sa A rămâne la locul său (fiind pasiv). 9 (Îae) A fi docil. corectat(ă)

CLASĂ, clase, s. f. 1. Grup (mare) de obiecte, de elemente, de ființe, de fenomene care au însușiri comune. 2. (De obicei cu determinarea „socială”) Ansamblu de persoane grupate după criterii economice, istorice și sociologice. ◊ Loc. adj. De clasă = care se referă la o clasă socială sau la raporturile reciproce dintre clase; propriu, caracteristic unei clase sociale. 3. Fiecare dintre diviziunile fundamentale ale regnului animal sau vegetal, mai mică decât încrengătura și mai mare decât ordinul. 4. Unitate organizatorică de bază în sistemul învățământului, compusă dintr-un număr de elevi care au aceeași vârstă, o pregătire școlară egală și învață împreună în cursul unui an pe baza aceleiași programe de învățământ. ♦ Unitate organizatorică într-un institut de artă, cuprinzând pe toți elevii unui profesor, indiferent în ce an de studii se află. ♦ Sală în care se țin cursurile pentru asemenea grupuri de elevi. ♦ (Franțuzism) Timpul în care se ține o lecție; oră de curs. 5. Fiecare dintre grupele de câte trei cifre ale unui număr cu mai multe cifre. Clasa miilor. 6. Categorie (după confort și tarif) a vagoanelor, compartimentelor, cabinelor etc. pentru călătoria cu trenul, cu tramvaiul, cu vaporul. 7. Categorie, grad, rang, care se acordă unui salariat potrivit funcției avute. 8. (În expr.) De (mare) clasă sau (de) clasa întâi = de calitate superioară, de prima calitate, de (mare) valoare. [Var.: (înv.) clas s. n.] – Din fr. classe, germ. Klasse.

CLASĂ, clase, s. f. 1. Grup (mare) de obiecte, de elemente, de ființe, de fenomene cu însușiri comune care satisfac un criteriu. 2. (De obicei cu determinarea „socială”) Ansamblu de persoane grupate după criterii economice, istorice și sociologice. ◊ Loc. adj. De clasă = care se referă la o clasă socială sau la raporturile reciproce dintre clase; propriu, caracteristic unei clase sociale. 3. Fiecare dintre diviziunile fundamentale ale regnului animal sau vegetal, mai mică decât încrengătura și mai mare decât ordinul. 4. Colectiv de elevi, de obicei de aceeași vârstă și cu aceeași pregătire, care învață împreună în cursul unui an școlar după aceeași programă de învățământ. ♦ Unitate organizatorică într-un institut de artă care cuprinde toți elevii unui profesor, indiferent în ce an de studii se află. ♦ Sală în care se țin cursurile pentru asemenea grupuri de elevi. ♦ (Franțuzism) Timpul în care se ține o lecție; oră de curs. 5. Fiecare dintre grupele de câte trei cifre ale unui număr cu mai multe cifre. Clasa miilor. 6. Categorie (după confort și tarif) a vagoanelor, compartimentelor, cabinelor etc. pentru călătoria cu trenul, cu tramvaiul, cu vaporul. 7. Categorie, grad, rang, stabilite valoric. 8. (În expr.) De (mare) clasă sau (de) clasa întâi = de calitate superioară, de prima calitate, de (mare) valoare. [Var.: (înv.) clas s. n.] – Din fr. classe, germ. Klasse.

ESTRADĂ s. f. 1. platformă într-o sală sau în aer liber, pe care au loc reprezentații artistice; platformă ridicată deasupra solului. ♦ de ~ = (despre teatru, muzică, concerte, spectacole) ușor, variat, distractiv, satiric. ◊ parte a podelei, mai ridicată, pe care se așază catedra într-o clasă, într-un amfiteatru etc. 2. gen muzical ușor, distractiv, cuprinzând piese vocale și instrumentale cu caracter dansant, satiric, umoristic. (< fr. estrade)

seralist, -ă s. m. f. Elev, student care urmează cursul seral ◊ „Complicatele înlănțuiri ale formulelor chimice au fost scrise... pe o prozaică bucată de tablă. Ceea ce nu-i împiedică însă pe «seraliștii» de la matrițerie să descifreze cu aceeași pasiune, ca într-o sală de curs, sensurile unei formule.” Sc. 28 VII 63 p. 1. ◊ „[...] trebuie să mărturisesc că elevii mei, viitori electroniști de pe platforma «Pipera», sau tineri muncitori de aceeași specialitate («seraliștii») se însuflețeau mai cu seamă când discuția privea ceea ce am numit personajul profund.” R.lit. 27 IX 84 p. 5. ◊ „[...] întâia clasă de seraliști de la IATC.” I.B. 11 XII 85 p. 2 (din seral + -ist; DEX-S)

PODIUM, podiumuri, s. n. Estradă (improvizată) într-o sală de conferințe, de festivități etc. În fund, pe patru butoiașe de bere, un podium pentru muzicanți; uneori o fanfară, alteori un taraf. PAS, Z. I 121. Se găsea pe podium... un mare pian negru. CAMIL PETRESCU, N. 104. ♦ Podea de scînduri pe care se află catedra într-o clasă. – Pronunțat: -di-um. - Variantă: podiu s. n.

CLASĂ s. 1. categorie, fel, gen, soi, specie, speță, tip, varietate, (înv. și reg.) rudă. (O ~ de indivizi.) 2. categorie, grup, grupare, (astăzi rar) tagmă, (înv.) rînduială. (Face parte din ~ celor timizi.) 3. categorie, treaptă. (~ de retribuție.) 4. categorie, rang. (Restaurant de ~ I.) 5. curs, lecție, oră. (De ce ai lipsit de la ~?) 6. sală. (Profesorul a ieșit din ~.)

CLASĂ ~e f. 1) Grup de obiecte, fenomene sau ființe cu însușiri comune. 2): ~ socială grup de oameni constituit istoric care se deosebește de alte grupuri prin situația economică. 3) biol. Categorie sistematică superioară ordinului și inferioară încrengăturii. ~a flagelatelor. 4) mat. Fiecare dintre grupurile a câte trei cifre ale unui număr cu mai multe cifre. ~a unitătilor. 5) Unitate organizatorică de învățământ compusă dintr-un număr de elevi de aceeași vârstă. Elev în ~a a doua. 6) Sală de studii într-o școală. ~-laborator. 7) Grup de elevi care studiază același obiect sub conducerea unui specialist. ~ de pian. 8) Categorie ce se atribuie unor compartimente de tren, de navă etc. conform gradului de confort. Cupeu de ~a întâi. 9) Rang, categorie în care este încadrat cineva potrivit funcției deținute. [G.-D. clasei] /<fr. classe, lat. classis

ESTRADĂ s.f. 1. Scenă, platformă (uneori improvizată) într-o sală sau în aer liber, pe care au loc reprezentații artistice; platformă ridicată deasupra solului. ◊ Concert (spectacol, muzică) de estradă = concert, spectacol, muzică cu caracter ușor, variat, distractiv, satiric; teatru de estradă = teatru unde au loc spectacole de estradă. 2. Parte a podelei, mai ridicată, pe care se așază catedra într-o clasă, într-un amfiteatru etc. [< fr. estrade].

BANCĂ¹, bănci, s. f. Scaun îngust și lung (cu sau fără spetează), pe care pot ședea mai multe persoane deodată. V. laviță, banchetă. Pe o bancă de piatră șezuseră pe vremuri arnăuții de pază. DUMITRIU, B. F. 118. Așezați pe băncile de lemn ale vagonului, moții priveau munții. BOGZA, Ț. 17. Au tras banca de lemn sub fereastră și s-au așezai cu spatele spre lumea din salon. PAS, L. I 24. ♦ Scaun (de obicei împreună cu pupitrul) pentru două sau mai multe persoane, pe care șed școlarii în clasă. Stăteam amîndoi intr-o bancă. SADOVEANU, N. F. 36. Capul greu cădea pe bancă, păreau toate-n infinit; Cînd suna, știam că Ramses trebuia să fi murit.. EMINESCU, O. I 140. ♦ Loc. adv. Pe băncile școlii = la școală, la învățătură. De pe băncile școlii = din timpul petrecut în școală. S-a remarcat încă de pe băncile școlii. ♦ (În expr.) Banca acuzaților = banca pe care stau, într-o sală de judecată, acuzații. Banca apărării = banca pe care stau avocații apărării. ♦ Aparat de gimnastică, la care se pot executa, individual sau în grup, diferite exerciții de gimnastică.

TRECUT¹ s. n. 1. (În opoziție cu prezent și viitor) Timp care s-a scurs; întîmplările, faptele, starea de lucruri din acel timp. Stoicea n-avea vreme să se prea gîndească la trecutul lui. GALACTION, O. I 52. Tot trecutul îmi apărea acum clar. CAMIL PETRESCU, U. N. 191. Trecutul nu se mai întoarce. REBREANU, R. I 50. Cînd amintirile-n trecut Încearcă să mă cheme, Pe drumul lung și cunoscut Mai trec din vreme-n vreme. EMINESCU, O. I 186. ◊ Fig. Cu fruntea răzimată-n cer, Și frămîntînd cu pașii lutul, Tîrăsc în urma mea trecutul. BENIUC, V. 54. Trecutul mort se deștepta. SADOVEANU, O. I 314. ◊ Loc. adv. În trecut = altădată, odinioară. Clasa muncitoare, în trecut clasa cea mai asuprită și mai exploatată, este azi forța conducătoare a Republicii Populare Romîne. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2858. El tremură ca alte dăți În codri și pe dealuri... Dar nu mai cade, ca-n trecut, În mări din tot înaltul. EMINESCU, O. I 181. ◊ Loc. adj. și adv. Din trecut = de altădată, de odinioară, de demult. Și printre lacrimi parcă-și vedea viața trudită din trecut. MIRONESCU, S. A. 37. Într-o mănăstire, din trecut rămasă, În domneasca sală se întinde masă. BOLINTINEANU, O. 54. ◊ Expr. A o rupe cu trecutul = a pune capăt unei situații sau unei stări de lucruri vechi, a nu mai vrea să știe de ceea ce a fost. Vin la noi... fiindcă au credință că am rupt-o cu trecutul. C. PETRESCU, Î. II 137. 2. Denumirea dată grupului de timpuri verbale care exprimă o acțiune săvîrșită înainte de momentul vorbirii. În limba romînă, modul indicativ are patru timpuri ale trecutului: imperfectul, perfectul simplu, perfectul compus și mai mult ca perfectul.

TRECE, trec, vb. III. I. 1. Intranz. A merge fără a se opri (printr-un anumit loc sau prin dreptul cuiva sau, a ceva). Trecînd, se opri la cutioarele de argint, de sidef, de fildeș. C. PETRESCU, C. V. 377. Și-n creasta coifului înalt Prin vulturi vîntul viu vuia, Vrun prinț mai tînăr cînd trecea. COȘBUC, P. I 56. Îi aștepta cu o bîtă de corn în poartă și pe care cum trecea, mi-l măsura peste spate. RETEGANUL, P. V 47. Ei trec ca vijelia cu aripi fără număr. EMINESCU, O. I 97. ◊ (Urmat de determinări locale) Trecu prin fața unei case mari. DUMITRIU, N. 159. Popoare nouă de viteji trec pe pămîntul strămoșesc, ducînd foc și sabie la dușman. SADOVEANU, O. I 247. Treceau drumeți pe lîngă ea, Șoptind, dar fata nu-i vedea. COȘBUC, P. I 283. Trece lebăda pe apă Între trestii să se culce. EMINESCU, O. I 207. ◊ Expr. Trece ca pe lîngă o moară pustie, se spune despre cineva care trece pe lîngă o casă cunoscută fără să intre sau pe lîngă o persoană cunoscută fără să o salute. A trecut baba cu colacii = e prea tîrziu, n-ai prins momentul, ai scăpat ocazia. A nu-i trece cuiva pe dinainte v. dinainte (1). ♦ A merge rînduri-rînduri formînd un convoi, o coloană; a se perinda. O căprioară răsări la marginea poienii... Pe urmă se arătă alta și alta: toate trecură mînate de spaimă. SADOVEANU, O. I 64. O sărmane! ții tu minte cîte-n lume-ai auzit, Ce-ți trecu pe dinainte, cîte singur ai vorbit? EMINESCU, O. I 134. ◊ (Metaforic) Pe jos, valuri de frunze treceau, te înfiorau cu foșnetul lor trist. SADOVEANU, O. I 331. ◊ Tranz. (În expr.) A trece în revistă = a inspecta trupele (adunate în acest scop într-o anumită formație); fig. a considera fapte, evenimente, în desfășurarea lor. Ceasuri întregi stăteam cu Panu adeseori și ne treceam în revistă viața de școală. HOGAȘ, DR. II 119. ♦ (Despre vehicule cu rută fixă) A merge pe linia, pe traseul obișnuit; a intra și a ieși din stație. După trenul acesta nu va mai trece poate nici unul. DUMITRIU, N. 77. Veneau trenuri de departe și treceau în depărtări. SADOVEANU, O. V 21. ♦ (Despre păsări) A străbate văzduhul în zbor; a zbura. Peste vîrf de rămurele Trec în stoluri rîndunele. EMINESCU, O. I 214. Iar pe sub grozavii nori Trece-un cîrd de corbi iernatici prin văzduh croncănitori. ALECSANDRI, P. III 8. Trece-un cîrd de rîndunele Pe deasupra casei mele. BIBICESCU, P. P. 371. ♦ (Mai ales despre proiectile) A străbate aerul. Alicele mi-au trecut pe la urechi. DUMITRIU, N. 36. Chiar cînd merg ceva mai departe, obuzele trec pe lîngă tine, stîrnind curent. CAMIL PETRESCU, U. N. 360. ♦ (Despre vînt, vîrtej) A sufla, a bate. A trecut întîi o boare Pe deasupra viilor. TOPÎRCEANU, B. 45. ◊ Fig. De-acuma toate s-au tulburat în jurul meu... Trece peste mine un vîrtej mare! SADOVEANU, O. VII 55. ♦ (Despre ape curgătoare) A merge la vale; a curge. Pe-aici au trecut odată puhoaie, Acum, alb în soare, sclipește pietrișul, Iar Crișul, În matca lui leneș se-ntinde, se-ndoaie. BENIUC, V. 99. Trebuie să mai treacă multă apă pe Moldova pînă ce-i învăța tu atîtea ș-atîtea. SADOVEANU, O. VIII 213. Valul trece neoprit. ALECSANDRI, P. II 101. Apa trece, pietrele rămîn. ♦ (Despre corpuri cerești sau despre nori) A se mișca pe cer. Sus, peste clipirile stelelor, treceau grămezi uriașe de nouri. SADOVEANU, O. VI 11. Peste vîrfuri trece lună, Codru-și bate frunza lin. EMINESCU, O. I 206. Un nor trecea pe ceruri, pămîntul aburind. BOLINTINEANU, O. 242. ♦ (Despre lumină) A se întinde peste..., a ajunge, a cuprinde pe rînd (locuri, ființe, lucruri, unele după altele). Soarele răsare și trece cu lumina lui peste oameni și peste dobitoace, peste cîmpuri și peste ape, apune, și a doua zi răsare iar. STANCU, D. 13. ◊ (Metaforic) Cozma vorbea liniștit, încruntat; parcă de cînd era el, lumină de zîmbet nu trecuse pe chipul lui. SADOVEANU, O. I 469. Iar pe buze-i trece un zîmbet Înecat, fermecător. EMINESCU, O. I 67. 2. Intranz. A merge într-o anumită direcție, spre o anumită țintă sau cu un anumit scop. Trece-n sus, pe plai în sus, Un voinic pe-un murg călare. IOSIF, PATR. 51. Băiatul cel bubos însă, de cîte ori trecea cu cofa la apă și ea era la fereastră, vedea că îi tot rîde. ISPIRESCU, L. 386. Nu știu luna pe cer merge, Ori puica la apă trece, Să-mi aducă apă rece. TEODORESCU, P. P. 319. ♦ (Despre ape curgătoare și despre drumuri, șosele) A avea cursul sau traseul prin... Dîmbovița trece prin București. ▭ Șosele care trec prin sate Ca niște rîuri fără valuri Ce scînteind lucios în soare, Coboară văi, ridică dealuri. D. BOTEZ, F. S. 6. Ploaia cădea măruntă pe stradele nepavate, strîmte și noroioase, ce trec prin noianul de case mici. EMINESCU, N. 33. 3. Intranz. A se abate pe undeva sau pe la cineva; a face o vizită (scurtă) cuiva. Nu s-a putut stăpîni să nu treacă pe la Avrum, să vadă ce se mai petrece. REBREANU, I. 35. S-a dus după leac, trecînd iarăși pe la Ileana. SBIERA, P. 30. Trecui și eu pe acolo și stătui de mă veselii la nuntă. ISPIRESCU, L. 94. 4. Tranz. (Popular) A ocoli. Aoleo, frate Răsneț! Ce ne treci ca un drumeț Și nu vii să ne mai vezi? ALECSANDRI, P. P. 280. ◊ Fig. Ori acu, ori altă dată, blestemu să nu te treacă. ȘEZ. XII 66. ◊ Expr. A trece (pe cineva sau ceva) cu vederea = a) a nu lua în seamă, a nu da importanța cuvenită, a neglija, a omite. Ai trecut cu vederea și ai nesocotit vînatul numit «grives». ODOBESCU, S. III 24; b) a nu lua în nume de rău, a nu ține seamă de...; a ierta, a uita. E păcat grozav, pe care nu poate să-l dezlege ori să-l treacă cu vederea nici un vlădică. GALACTION, O. I 76. Își dedea silința să uite cele petrecute, să le treacă cu vederea, ca și cînd nu ar fi fost. SLAVICI, O. I 179. Te rog iubită Anicuță să treci cu viderea oarecare necioplire a apucăturilor sale. ALECSANDRI, T. 183. A trece (ceva) sub tăcere v. tăcere. 5. Intranz. A depăși (un anumit loc sau punct), a merge mai departe de..., a lăsa în urmă. Călătorule! nu trece, stă, cetește și cunoaște. CONACHI, P. 88. ◊ (Mai ales urmat de determinări locale sau temporale) Pe cerul îndepărtat și senin, soarele abia trecuse de amiază. BOGZA, C. O. 24. Cum trecu de poartă, vizitiul începu a chiui. La TDRG. Trecînd de aci, văzu un bolnav zăcînd în pat. RETEGANUL, P. II 59. ◊ Fig. Mă doare că te muncesc, Cobilo, dar poate c-așa ne-o ajuta scrisul să trecem și d-astă primejdie. DELAVRANCEA, S. 204. ◊ Expr. A-i trece cuiva înainte = a ocupa locul, rîndul cuvenit altcuiva; a lăsa pe altul în urmă; fig. a depăși pe altul în merite, demnități, ranguri. S-au găsit alții mai destoinici ori mai dibaci, care mi-au trecut înainte. SADOVEANU, A. L. 18. La mir [boierii țării] trebuia să lase să le treacă înainte plăcintarii, lăptarii și bucătarii Fanarului. GHICA, la TDRG. ◊ Tranz. Voi vă opreați din joc... și vă uitați după el. Pe urmă, după ce trecea colțul, vă vedeați mai departe de ale voastre. PAS, Z. I 60. Unde sîntem? Am trecut orașul?... Dar afară nu se putea vedea nimic. SAHIA, N. 86. De treci codri de aramă, de departe vezi albind Ș-auzi mîndra glăsuire a pădurii de argint. EMINESCU, O. I 85. ◊ Fig.. Mînia grădinarului trecu orice hotare cînd veni și văzu acea mare prăpădenie. ISPIRESCU, L. 152. 6. Tranz. A merge peste un obstacol, peste o barieră, pentru a ajunge dincolo sau de cealaltă parte. Se vestise la mare depărtare, că nohaii au trecut Nistrul, după războiul Tomșei. SADOVEANU, O. VII 77. Trecură dealuri, trecură munți și văi. ISPIRESCU, L. 22. Și cînd să treacă un pod peste o apă mare, iaca o nuntă de furnici trecea și ea tocmai atunci podul. CREANGĂ, O. A. 245. Ei zboar-o vijelie, trec ape făr’ de vad. EMINESCU, O. I 98. ◊ (Urmat de determinări modale) Fugariul însă, sporind mai mult, au ajuns pînă la un sîn de mare... pe care bietul rob, cu așa grabă l-au trecut înot. DRĂGHICI, R. 167. ◊ Fig. Treci, dorule, Murășul, Nu-mi mai rupe sufletul; Treci, dorule, Tîrnava, Nu-mi mai rupe inima. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 116. ◊ Expr. A trece pragul casei v. prag (2). A trece hopul = a scăpa de o greutate, de o primejdie. Fă-te frate cu dracul pînă treci puntea v. drac. Nu zi hop, pînă nu treci șanțul = nu te lăuda prea devreme cu o izbîndă încă nesigură. ◊ Tranz. fact. (Cu complement dublu) Mă trecuși, măicuță, dealu... Să nu ne vedem cu anu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 174. ◊ Intranz. Cînd au ajuns băiatul la foc, n-au știut ce-i acesta, un deal ori alta ceva? Au dat să treacă peste dînsul și n-au putut. SBIERA, P. 34. Că valea-i cu pietricele, Nu poci trece preste ele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 69. Armăsariul l-auzea... De la iesle se smucea, Peste zid ușor trecea. ALECSANDRI, P. P. 130. (Fig.) Cînd văzui a lor mulțime, cîtă frunză, cîtă iarbă, Cu o ură nempăcată mi-am șoptit atunci în barbă, Am jurat ca peste dînșii să trec falnic, fără păs. EMINESCU, O. I 147. ♦ A străbate un drum de-a curmezișul; a traversa. Nimeni nu mai are curajul să treacă șoseaua. CAMIL PETRESCU, U. N. 283. A trecut drumul pe dinaintea noastră și a intrat iar în pădure. CREANGĂ, P. 120. ♦ Intranz. A merge pășind peste cineva sau ceva, călcînd în picioare, zdrobind. A venit un tîlhar de general cu un regiment de călăreți și toate oalele mi le-a spart, a trecut cu caii preste ele. RETEGANUL, P. II 20. Iată o nuntă de furnici... Să trec peste dînsele, am să omor o mulțime. CREANGĂ, P. 237. ◊ Expr. A trece peste cineva = a nu-l lua pe cineva în seamă, a-l desconsidera, a-l disprețui. Vor trece peste voi cum trec tătarii peste bălăriile pustiului! DELAVRANCEA, O. II 247. 7. Tranz. A transporta (dincolo de... sau peste... ). M-a trecut în luntre pe celălalt mal. GALACTION, O. I 63. Se roagă de turc să-i treacă de cea parte. RETEGANUL, P. III 5. Văzînd și pe Ercule cu nevasta, el fu gata a-i trece soția dincolo preste gîrlă. ISPIRESCU, U. 74. Trage podișca de car, Să mă treci la cela mal. ALECSANDRI, P. P. 159. ◊ (Cu complement dublu) Ș-o să pui murgul înot Să mă treacă Oltul tot; Că cu luntrea nu mai pot. TEODORESCU, P. P. 323. 8. Tranz. A atinge un obiect alunecînd ușor pe suprafața lui. Își trecea limba peste buzele arse parcă, și surîdea cu ochii albaștri. CAMIL PETRESCU, U. N. 137. Uneori își trece mîna peste frunte, peste ochi, ca să alunge închipuirile stăruitoare. C. PETRESCU, A. 277. Ea privi atunci în jos, Trece mîna pe la tîmple, Iară inima-i se împle De un farmec dureros. EMINESCU, O. I 103. ◊ Intranz. (În expr.) A trece peste ceva cu buretele = a da ceva uitării, a ierta greșelile cuiva. 9. Tranz. A petrece prin... sau peste... Iar traista o purtau cu frînghia trecută peste amîndoi umerii. BOGZA, C. O. 26. Cu frîul calului trecut pe după cot, porni pe cărarea din marginea drumului. SADOVEANU, B. 222. 10. Intranz. A se duce într-alt loc, a merge dintr-un loc în altul; a schimba un loc cu altul. Venea la vale un cîine, care trecea dintr-o curte într-alta. DUMITRIU, N. 159. Ianco, fără a-i răspunde, trece din nou în cîrciumă. DAVIDOGLU, M. 12. Trecu la cealaltă ușă, fură clopoțelul și se întoarse. ISPIRESCU, L. 255. A crescut Murășu mare... Nici îi luntre Și nici punte Să trec la mîndruța-n curte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 309. ◊ Expr. A trece la cineva (sau în rîndurile cuiva) sau a trece de (sau, învechit, în) partea cuiva (sau a ceva) = a se ralia la ceva, a se alia cu cineva. Ardelenii vîndură pe domnul lor într-un chip foarte mîrșav; căci ei, înțeleși fiind cu Basta de mai nainte, trecură în partea vrăjmașului. ISPIRESCU, M. V. 51. Oastea cea curat moldovenească a lui Petru cel Șchiop se grăbi a trece la Potcoavă, pe care-l dorea de mai nainte. HASDEU, I. V. 187. Miron nu vru la 1674 să treacă cu Petriceico-vv. în partea polonezilor. BĂLCESCU, O. I 185. ◊ Fig. O parte din versurile sale [ale lui Eminescu] au trecut în rîndul cîntecelor populare. BENIUC, P. 24. ◊ Expr. A trece pe linie moartă v. mort (6). ◊ Tranz. [Locomotiva] trăgea un vagon de marfă gol. Îl trecu de pe o linie pe alta, cu ușile lui larg deschise, pustii. DUMITRIU, N. 70. ♦ Fig. (De obicei determinat prin «din lume», «din viață») A muri. Stăpîne al ființei mele, nu este nimic alta decît că roaba ta dorește să treacă din această lume. SADOVEANU, D. P. 112. ◊ Refl. Ursul făcu numai joap! în cuptoriul cu foc... Și așa s-au trecut ursul în chinurile cele mai cumplite. SBIERA, P. 205. Au căpătat oftică și s-au trecut din viață. DRĂGHICI, R. 3. 11. Intranz. A ajunge la..., a fi transmis (din mînă în mînă) pînă la... Cofăielul trece la moș Vîrlan. Bea și moș Vîrlan. SADOVEANU, O. VIII 162. (Tranz.) Trage o dușcă zdravănă și trece băutura bătrînului. REBREANU, I. 14. O apucă alții ș-o trec mai departe. ȘEZ. I 272. ◊ Expr. A trece din mînă în mînă (din om în om sau de la unul la altul) = a ajunge pe rînd de la unul la altul. Pachetele de cărți treceau din mînă în mînă. DELAVRANCEA, S. 123. (Tranz.) Poftiți de-nchinați o dată, Vă udați gura căscată Și-o treceți din mînă-n mînă. TEODORESCU, P. P. 171. (Rar) A trece din ureche în ureche = a se transmite de la unul la altul prin viu grai. Vestea trecu din ureche în ureche. C. PETRESCU, C. V. 297. A trece (sau a umbla, a fi purtat) din gură în gură v. gură (I 3). A trece din generație în generație (sau din tată în fiu) = a se transmite din generație în generație sau din tată în fiu. ♦ Tranz. A transmite ceva (mai ales averea). Au înzestrat-o cu patru table de porumb... trecîndu-i și casa din capul satului. REBREANU, I. 48. Și acum (bătrîna) o trecea (casa ei de zestre) copilului ei. BASSARABESCU, la TDRG. 12. Intranz. A-și îndrepta atenția spre o nouă îndeletnicire, spre un nou cîmp de activitate; a începe să se ocupe cu altceva. Se hotărăște să nu mai întrebe despre el și trece la niște încurcate daraveri de pămînt. SADOVEANU, O. VIII 184. Abia trecusem la partea a doua a abecedarului. SAHIA, N. 21. E păcat să rămîi fără leac de învățătură, zicea părintele... ești acum la ceaslov și mîne-poimîne ai să treci la psaltire. CREANGĂ, A. 7. ◊ Expr. A trece la fapte = a trece la acțiune, a acționa, v. acțiune. ◊ Tranz. Cînd ajungeai la scoarța din urmă a cărții, (dascălul) te trecea la... gramatica compusă de... Neofit Duca. GHICA, la TDRG. ♦ (Urmat de determinări în care alternează «de la» cu «la», mai rar «din» cu «în») A schimba o stare cu alta, o lucrare sau o acțiune cu alta. A trece de la starea lichidă la starea gazoasă. ◊ Tranz. Iată cincizeci de pașale Că veneau la Iancul Mare, Să-l treacă-n legea turcească Dintr-a lui, a creștinească. TEODORESCU, P. P. 481. 13. Tranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «în» sau «la») A introduce (pe cineva sau ceva) înțr-o clasificare, într-o rubrică (v. înregistra, înscrie); a repartiza pe cineva undeva. Se așază, ia condeiul și-ncepe a trece hîrtii la registru. CARAGIALE, O. II 213. Să mă treci la catastif pe mine?... Da ce sînt eu, să mă treci la izvod? ALECSANDRI, T. 111. Cum s-o dus, cum ni l-o tuns. Ni l-o tuns la Bozîieni, L-o trecut la atnileri (= artilerie). ȘEZ. II 182. ◊ Refl. pas. Clăcașii, transformați în robi, nu numai că urmară a se vinde împreună cu pămîntul lor, dar și numele lor începu a se trece în actul vînzării. BĂLCESCU, O. I 139. ♦ A înscrie un bun imobil pe numele cuiva. Acum are două milioane, avere trecută pe numele nevestei. DELAVRANCEA, la TDRG. 14. Tranz. A susține cu succes un examen, a fi declarat reușit, admis; a înainta în treptele învățămîntului, a fi promovat într-o clasă superioară. După ce-a trecut examenul de bacalaureat, s-a înscris la drept. VLAHUȚĂ, O. A. 257. II. 1. Intranz. A străbate un drum (îngust) sau un spațiu gol. În zori de ziuă ajung la palat și, trecînd cu dînsa printre străji, o silesc să intre în odaia ei tot cum a ieșit. CREANGĂ, P. 269. Dar poate acolo să fie castele... Să treci tu prin ele, o sfîntă regină, Cu păr lung de raze, cu ochi de lumină. EMINESCU, O. I 38. ◊ Tranz. Golescu trecu sala și din pragul altei odăi, îl pofti pe beizadea Scarlat Ghica. CAMIL PETRESCU, O. II 490. ◊ Expr. A-i trece cuiva ceva prin gînd v. gînd (4). A-i trece cuiva ceva prin minte v. minte. A-i trece cuiva ceva prin cap = a-i trece cuiva ceva prin minte. (Rar) A nu-i trece cuiva ceva nici prin vis, se spune față de întîmplări sau situații cu totul neașteptate, care provoacă uimire. Să am... Și cai și trăsură Care nu-mi trecură Nici măcar prin vis. ALECSANDRI, T. I 37. ♦ A străbate cu osteneală, a-și face drum cu greu, a înainta (prin... sau printre... ); a răzbate. Porneam cu o nouă însuflețire, călcam prin smîrcuri, treceam prin desișuri. SADOVEANU, O. VIII 205. Trecurăm cum trecurăm pînă aci stăpîne; mai avem un hop. ISPIRESCU, L. 6. Trec prin tină, nu se-ntină; De voinic tînăr s-anină; Trec prin apă nu se-neacă, De voinic tînăr se leagă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 17. ◊ Expr. A trece ca un cîine prin apă = a nu se alege cu nici o învățătură, cu nici o experiență din viață, din școală. Da multe mai știi și dumneata. – Știu, firește; cum să nu știu?... că pîn’ la vîrsta asta, de mă vezi cu ochii verzi, n-oi fi trecut ca un cîine pîn apă. CARAGIALE, O. III 53. A trece prin foc și prin apă = a avea de îndurat multe nevoi și necazuri, a răzbate prin multe greutăți. Cînd sînt zile și noroc, treci prin apă și prin foc și din toate scapi nevătămat. CREANGĂ, P. 235. Un om cu maniere nobile... un om în sfîrșit ce trecuse prin foc și prin apă. NEGRUZZI, S. I 73. (Tranz.) A trece pe cineva prin toate apele = a ponegri, a calomnia pe cineva. A trimis acolo o scrisoare ca pentru un prieten al lui – vorbă să fie! – și ne trece iarăși prin toate apele: că sîntem popor așa și pe dincolo, că sîntem o țară nu știu cum. PAS, L. I 251. ♦ (Despre legi) A fi aprobat, a fi votat. Legea a trecut prin Marea Adunare Națională. 2. Intranz. Fig. A avea de suferit, de îndurat, de trăit; a fi supus la... Cine nu-și mai amintește de suferința prin care a trecut camaradul nostru Bozan? SAHIA, N. 36. Prin multe focuri și prin mari greutăți a trecut și Brăila pe vremuri. VLAHUȚĂ, O. AL. I 124. Crîncu, prin cîte trecuse și tot era voinic și frumos, de gîndeai că nici un gînd nu l-o mîncat în viață. RETEGANUL, P. III 55. Trec prin fel de fel de ispite, necazuri și nevoi. ISPIRESCU, L. 61. ◊ Tranz. (Rar) Cînd îi vorba de mers la curte, parcă m-aș duce la moarte, mai ales de cînd mi-a spus vrăjitoarea c-am să trec o cumpănă mare. CONTEMPORANUL, VI_II 7. 3. Intranz. A străbate printr-o deschizătură, printr-o crăpătură, printr-un spațiu îngust. Dar între accentele amestecate ce trec prin ușa cu geamul spart, Petrache pare că aude un glas cunoscut. CARAGIALE, O. II 74. Și prin frunzele uscate Rînduri-rînduri trece-un freamăt, ce le scutură pe toate. EMINESCU, O. I 83. ◊ Expr. A-i trece cuiva ceva printre degete = a lăsa să-i scape ceva, a pierde ceva. Să-mi treacă pintre degete bunătate de zestre?... nu se poate. ALECSANDRI, T. 546. A trece mulți bani prin mîinile cuiva, se spune cînd cineva cheltuiește mult și fără socoteală, risipind. ◊ Tranz. Ea numai trecuse mîna prin deschizătură și apucase toporul. SADOVEANU, O. VIII 194. ♦ Tranz. A supune unei operații de filtrare, strecurare, cernere. 4. Intranz. A ieși pe partea cealaltă (făcînd o spărtură, o tăietură, o deschizătură); a străpunge. Dar nu mai tăceți, măi? Că ia, acuși trec cu picioarele prin păreți și ies afară cu acoperămîntul în cap, zise Lăți-Lungilă. CREANGĂ, P. 254. Lasă-le, saracele, Că-s catane tinerele, Nu știu rîndul la oțele, Ș-o trece focu prin ele, Ca coasa prin buruiene. ȘEZ. II 79. ◊ (În diverse expresii, sugerînd senzații neplăcute) Deodată a simțit că-i trece Junghiul pe sub coaste, fulgerat și rece, Și s-a strîns de spaimă toată lîngă pom. COȘBUC, P. I 253. Cînd i-a zărit împărăteasa [pe căței] i-au trecut numai rece pin inimă. SBIERA, P. 109. Cînd s-apropie bine, ce să vadă? Un fior rece ca gheața îi trece prin vine, picioarele i se taie, un tremur o cuprinde în tot trupul. CREANGĂ, P. 26. Prin lumea spăimîntată, În uimire cufundată, Treceau reci fiori de moarte. ALECSANDRI, P. II 11. ◊ Tranz. Îi bate tare pieptul ș-o trece un fior. MACEDONSKI, O. I 244. (Expr.) A trece (un oraș, o țară etc.) prin foc și sabie v. foc (I 2). A trece (pe cineva) pe sub ascuțișul săbiei (sau sub sabie, sub paloș) = a tăia, a omorî (cu o armă ascuțită). Îi trecură pe sub ascuțișul săbiei. ISPIRESCU, M. V. 29. Pe care-l prindea Pe subt paloș îl trecea, Pînă cînd îi isprăvea. TEODORESCU, P. P. 512. ♦ A pătrunde în întregime prin... Numai să fie bine fripți [puii], știi colea, să treacă focul printr-înșii. CREANGĂ, P. 33. 5. Tranz. A năpădi pe cineva (fără a putea fi oprit). Nu cumva mă trădez? se gîndi Anculia simțind că-l trece nădușeala. DUMITRIU, N. 179. Negoiță luă o hotărîre mare de-l trecură mii de nădușeli. GALACTION, O. I 300. Sudori reci și calde îl trecură. BUJOR, S. 25. Rîde, cît îl trec lacrîmile, de gluma pe care-a făcut-o. EMINESCU, N. 143. ◊ Expr. A-l trece pe cineva cu rece și cu cald = a fi zguduit de o emoție puternică. Parcă-l trecea cu rece și cu cald, parcă vedea pe Anica cum îi rîdea. La TDRG. ♦ (Popular, despre excremente și despre urină) A nu putea fi reținut. Din cauza usturimii, îl podidesc lacrimile și cîteodată îl trece udul. PAS, Z. I 65. Nu mă faceți, că ia acuș vă ard cîteva jordii prin țolul cela, de v-a trece spurcatul! CREANGĂ, A. 128. III. 1. Intranz. (Despre unități de timp) A se scurge, a se desfășura (apropiindu-se de sfîrșit). După-amiaza trecu liniștită, fără întîmplări. SADOVEANU, O. VII 161. Pe măsură ce trece vremea, îmi dau seama ce minunat tovarăș mi-am căpătat. BRĂTESCU-VOINEȘTI, F. 9. În ce vară? În ce an? Anii trec ca apa... TOPÎRCEANU, B. 9. Și-ncet ce trece viața Cînd n-ai nici un noroc – Mai iute dac-ar trece, De-ar sta mai bine-n loc! COȘBUC, P. I 61. Nu trece nici un ceas la mijloc, și-un cuptiori de plăcinte, cîțiva pui pîrpîliți în frigare și prăjiți în unt... erau gata. CREANGĂ, P. 10. ◊ (Metaforic) Porni luceafărul. Creșteau În cer a lui aripe, Și căi de mii de ani treceau În tot atîtea clipe. EMINESCU, O. I 176. ◊ Expr. Pe zi ce trece v. ce (IV 1). Mai trece ce mai trece = după o bucată de vreme, după un timp (nu prea lung). Mai trecu ce mai trecu și mai mărindu-se și dînsul, într-una din zile, ducîndu-se iarăși la vînat, cum, cum, el se pomeni iarăși dinaintea acelui palat. ISPIRESCU, L. 122. Nu e timpul trecut (sau vremea trecută) = nu e prea tîrziu, mai e timp. Nu te mai face așa de bătrîn, că doar nu ți-i vremea trecută. CREANGĂ, P. 154. Nici acum nu e timpul trecut. ISPIRESCU, L. 47. ◊ (Cu pronumele personal în dativ) Povestea verzi și uscate, ca să le treacă timpul. ISPIRESCU, L. 98. Hai, leliță, la prisacă, Timpul dulce să ne treacă. ALECSANDRI, P. P. 344. ♦ Refl. A se epuiza, a se sfîrși, a nu mai fi actual. He-he-he! rîse jupîn Năstase, s-au trecut acele vremuri! Curcanul cel bătrîn ți-o jucat festa. Ce să faci?... s-o trecut vremea curcanilor. ALECSANDRI, T. I 227. Supărate-s fetele Că să trec cîșlegile. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 450. 2. Intranz. A dispărea, a pieri (după o bucată de vreme). O, fii ai soarelui! Voi ați văzut cum împărățiile trec. BOUREANU, S. P. 10. Toate ale lumii trec și rămînem în veci cu dulceața ori cu otrava faptelor noastre. SADOVEANU, O. VIII 251. Ei nu-i trecea Răbdarea așteptînd. COȘBUC, P. I 283. ♦ (Despre suferințe, necazuri, boli etc.) A înceta să mai existe, să se mai facă simțit, să mai acționeze. Criza cea mare a trecut. C. PETRESCU, C. V. 205. Trece-un rău și altu vine, N-am nădejde de mai bine; Trece-un rău ș-o supărare, Și-mi vine alta mai mare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 214. ◊ (Cu pronumele personal în dativ) Și-n toată făptura ei atîta lumină și veselie, că-ți treceau parcă toate necazurile numai cît te uitai la ea. VLAHUȚĂ, O. A. 347. Încercă deci, după ce se văzu singură, a-și face voie bună, ca să-i treacă urîtul, și tot cîntînd merse înainte. RETEGANUL, P. IV 4. De-a cădea bobii în zece, Să știi că dorul nu-mi trece. ALECSANDRI, P. P. 234. ◊ (În construcții impersonale) Așa ne învățase o babă să facem, ca să ne treacă de rîie. CREANGĂ, A. 28. Ardă-l focu pe badea, Că rău mi-a rupt inima, Și mi-a rupt-o tocma-n zece, Cît trăiesc nu mai îmi trece. HODOȘ, P. P. 86. 3. Tranz. A petrece (un timp, o epocă din viață). Ea vedea încă seara, în pat, cu ochii pe jumătate închiși, printre gene, ca într-un vis, dormitorul nesfîrșit al internatului în care-și trecuse copilăria. BART, E. 102. Altă grijă nu avea sărmanul decît cum să-și treacă viața dintr-o zi în alta. SBIERA, P. 282. Dară acești doi ani care am trecut în casa păstoriului au fost prea amărîți pentru mine. KOGĂLNICEANU, S. 138. Valea sui, dealul cobor, Îmi trec viața tot cu dor. ALECSANDRI, P. P. 243. ◊ Expr. A-și trece vremea = a-și întrebuința vremea (fără folos); a-și pierde vremea. Să nu ne trecem vremea căutîndu-l. RETEGANUL, P. I 14. Da ia să nu ne trecem vremea cu vorbele. – Hai, sui, jupîneșică. CREANGĂ, P. 116. A-și trece din vreme = a-și petrece timpul mai ușor, mai repede. Au prins să vorbeasc-amîndoi Să-și treacă din vreme. COȘBUC, P. I 235. ◊ Refl. pas. Vremea se trecea cu instrucție într-o poiană mai mărișoară. CAMIL PETRESCU, U. N. 7. ♦ Refl. (Învechit) A se petrece, a se întîmpla. Era străin mai la toate cîte se trecuse între mine și Bem, între mine și Kossuth. GHICA, A. 630. 4. Intranz. A depăși o anumită vîrstă, o anumită limită de timp. Copiii se jucau toți laolaltă... iar colo, după ce cam trecură de nouă ani, îi îmbrăcă împăratul într-un port. RETEGANUL, P. I 33. Un bătrîn odinioară de nouăzeci de ani trecut. PANN, P. V. II 103. ◊ (Impersonal) Trebuie să fie trecute de unsprezece. Să mă culc. CARAGIALE, O. I 68. Pînă-și ia buhaiu-n spate, Trecut-a de miez de noapte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 174. ◊ Tranz. (Rar) O să mor cînd oi apropia suta, poate după ce-oi trece suta. STANCU, D. 16. 5. Refl. (Despre ființe) A-și pierde frăgezimea tinereții; a îmbătrîni. [Coana Liza] s-a trecut repede. S-a resemnat cu situația de întreținută și cu fărîme de fericire. PAS, Z. I 87. Așa vă treceți, bieți bătrîni. GOGA, P. 33. Flăcăul începe și el a se trece, mergînd tot înainte cu burlăcia. CREANGĂ, O. A. 185. ♦ A-și pierde sănătatea, vigoarea. Omul începe a se umfla la pîntece, a se îngălbeni... și încetul cu încetul se trece, se prăpădește și moare. ȘEZ. II 71. ♦ (Despre plante) A se veșteji, a se ofili, a se usca. Dacă nu se culege cînepa la vremea ei, în cîteva zile firele se trec... adecă se usucă. PAMFILE, A. R. 170. Culese flori și făcu trei legături... Pe cea mai mare, care era alcătuită din flori ce începuse a se trece și abia mai mirosinde, o dete fetei împăratului cea mai mare. ISPIRESCU, L. 165. Eu mă plec, floarea-mi răspunde, Căci o jale mă pătrunde. Arde sufletu-mi și geme Căci mă trec fără de vreme. ALECSANDRI, P. P. 232. ♦ (Despre fructe) A fi prea copt (pierzînd din savoare sau din valoare). Unul [dintre pepeni] se cam trecuse, al doilea era tocmai bun de mîncare și al treilea dase în copt. ISPIRESCU, L. 150. ♦ A se sfîrși, a se stinge. În așternutu-i de jăratec Să trece flacăra cu-ncetul. La TDRG. 6. Refl. (Despre anumite materiale) A se consuma, a se împuțina. Felinarul... pîlpîia, gata să se stingă, fiindcă lumînarea de seu se trecuse. CAMIL PETRESCU, O. II 104. Sus paharul se ridică, sănătățile pornesc, Și cu cît se trece vinul, vorbele se înmulțesc. BELDICEANU, P. 54. Vinu-i bun și rece, Mult vinaț se trece. ALECSANDRI, P. P. 121. ♦ (Despre mărfuri) A avea căutare, a se vinde. Se vînd boi ca al meu în tîrg? – Tot s-ar trece – îi răspunse omul – numai are prea mari ochi. SBIERA, P. 2. ♦ Tranz. A vinde; a desface. De ce să nu-l vinzi [vinul]?... – Nu-l vînd, giupîne, pentru c-am să-l trec la crîșma mea cea de la drum. ALECSANDRI, T. 1542. IV. Intranz. A fi mai mare sau mai mult decît o anumită mărime, cantitate, valoare; a depăși. Toată cireada satului trecea de cinci sute. CAMIL PETRESCU, O. I 16. Mi se pare că trecem cam dincolo de măsură. O să înceapă a rîde lumea de noi. HOGAȘ, DR. II 135. Stau voinicii codrului! Nu știu zece sau cincisprece Sau peste sută mai trece. ALECSANDRI, P. P. 262. ◊ Expr. Treacă de la mine (de la tine etc.), se spune cînd cineva face o concesie dînd ceva în plus sau cînd cedează admițînd părerea altuia. Fie... treacă de la mine... DELAVRANCEA, O. II 345. Dar ce-mi pasă!... Piciu să trăiască! Treacă de la mine! ALECSANDRI, T. 530. (Eliptic) Mi se pare că ești cam aspru cu dînșii... dar, treacă! ODOBESCU, S. II 540. Treacă-meargă v. merge (V 2). ♦ A ajunge pînă dincolo de... Lui Bedros [Soliman] abia-i trecea de brîu. DUMITRIU, N. 258. [Ei] străbăteau porumburile care treceau de creștet. La TDRG. ♦ Tranz. A întrece, a depăși. Noi citim luptele voastre cum privim vechea armură Ce un uriaș odată în războaie a purtat; Greutatea ei ne-apasă, trece slaba-ne măsură. ALEXANDRESCU, P. 164. ◊ Expr. A trece măsura = a exagera. (Refl.) A se trece cu firea = a lua lucrurile prea în serios, a se emoționa. (Impersonal) A se trece de șagă (sau de glumă) = a se merge prea departe cu gluma; a începe să fie lucru serios; a se îngroșa gluma. Fetelor, hăi! s-a trecut de șagă. CREANGĂ, P. 9. Și eu plin de jale Îți rostesc matale: Duducuță dragă, S-o trecut de șagă. ALECSANDRI, T. I 48. (Rar) A se trece cu gluma = a exagera cu gluma. Eleno, dar cu gluma tu te-ai trecut. MACEDONSKI, O. II 36. (Tranz.) A-l trece pe cineva cu șaga = a glumi pe socoteala cuiva, întrecînd măsura. Deși Talpă-Lată mă trece cu șaga... nu mă mîniu. ALECSANDRI, T. 612. ♦ Refl. (De obicei determinat prin «din băut», «din pahare») A bea prea mult, a se ameți de băutură. Se cam trecuse și din băut de focul pasiunii. CARAGIALE, O. III 20. Osteniți cum erau de drum, se cam trecuseră din pahare. id. ib. 49. V. 1. Refl. A fi luat în seamă; a avea crezare, trecere. Degeaba te mai sclifosești, Ioane, răspunse mama cu nepăsare; la mine nu se trec acestea. CREANGĂ, A. 119. Vă mirați, cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece. EMINESCU, O. I 151. Du-te, omule, de unde ai vinit, că nu ți se trec brașoavele pe la noi. ALECSANDRI, T. I 254. ♦ Tranz. A ierta, a îngădui. Știi cum m-a făcut dumnezeu pe mine, nu-i trec muierii nici atîtica din al meu. CARAGIALE, O. I 48. ◊ Refl. pas. Orice măgării făcea (măgarul), Toate-i erau lăudate, toate lui i se treceau. La TDRG. 2. Intranz. A fi considerat de..., a fi luat drept... Sadoveanu trece, cu drept cuvînt, ca cel mai de seamă poet descriptiv al literaturii noastre. VIANU, A. P. 227. Medelioglu, slab, uscat, cu fața arămie și osoasă... trecea drept un mare cărturar. CAMIL PETRESCU, O. I 303. Safta face să treacă de stăpînă în casă. SLAVICI, N. I 80. 3. Intranz. A se transforma, a se preface. În pragul porței bîzîia o albină, care să roti o dată și trecu în pasăre, să roti a doua oară și să prefăcu într-o ciută. DELAVRANCEA, S. 247. Ca doi giganți năprasnici stau astăzi față-n față... «E scris din noi doi unul în pulbere să treacă». ALECSANDRI, P. III 433.

CLÁSĂ (< fr.) s. f. 1. grup de obiecte, fenomene sau de ființe cu însușiri comune care satisfac o condiție sau un criteriu dat. V. gen. 2. (SOCIOL.) C. socială = ansamblu de persoane și grupuri ocupând aceeași poziție socio-economico-culturală (nivel de viață, interese economice, comunitate de cultură etc.) pe scara ierarhică a societății (c. conducătoare, c. de mijloc, c. muncitoare, c. țărănească). 3. Colectiv de elevi, de obicei de aceeași vîrstă și cu aceeași pregătire, care învață în cursul unui an școlar după aceeași programă de învățămînt; sală în care au loc lecțiile cu un astfel de colectiv. ♦ Unitate organizatorică într-un institut de artă, care cuprinde elevii unui profesor, indiferent de anul de studiu în care se află aceștia. 4. (BIOL.) Categorie sistematică de organisme subordonată încrengăturii cuprinde mai multe ordine. 5. (MAT.) C. de echivalență = mulțimea elementelor unei mulțimi date ce sînt într-o relație de echivalență cu un element precizat al mulțimii date. ◊ C. de resturi modulo p = mulțimea numerelor naturale care împărțite la p dau același rest. ◊ C. a sistemului zecimal de numerație = fiecare dintre grupele de cîte trei cifre considerate de la dreapta la stînga, ale numerelor întregi cu mai multe cifre (prima este numită clasa unităților, a doua este clasa miilor, a treia este clasa milioanelor etc.). 6. (TEHN.) C. de izolație = noțiune ce caracterizează materialele izolante, stabilind temperatura maximă pînă la care acesta rezistă. ◊ C. de precizie = a) diviziune a unui sistem de toleranțe standardizat, caracterizat prin mărimea abaterilor-limită admisibile față de dimensiunea nominală a unei piese; b) mărime caracteristică pentru precizia unui instrument de măsură, egală cu eroarea maximă exprimată în procente din întreaga scară de măsură. 7. Categorie a vagoanelor, a compartimentelor de tren, a cabinelor de vapor etc. după gradul de confort. 8. Rang, grad, categorie, stabilite după valoare, după merit. ◊ C. de sol = unitate taxonomică superioară în pedologie, înglobînd tipurile de sol cu același orizont diagnostic (ex. molisoluri, spodosoluri etc.). ◊ C. spectrală = grupare de stele ale căror spectre se aseamănă, stabilită prin compararea intensității unor perechi de linii spectrale de absorbție a hidrogenului. Există 11 c.s. (W, O, B ș.a.). Sin. tip spectral.

CLASĂ s.f. I. (Fil.) Clasă socială = grup mare de oameni care se deosebește de alte grupuri după locul pe care-l ocupă într-un anumit sistem de producție socială, după raportul față de mijloacele de producție, după rolul îndeplinit în organizarea socială a muncii, după felul în care obțin partea de care dispun din bogăția societății și după mărimea acestei părți. II. 1. Fiecare dintre subîmpărțirile și despărțiturile mari ale regnului animal sau vegetal. 2. Fiecare dintre grupele de cîte trei cifre ale unui număr cu mai multe cifre. III. 1. Unitate de învățămînt care cuprinde elevi cu același nivel de cunoștințe, cărora urmează să li se predea aceleași materii. 2. Sală în care se țin cursurile pentru un grup de elevi cu același nivel de cunoștințe. 3. Oră de curs. IV. 1. Categorie a vagoanelor, a compartimentelor de tren, a cabinelor de vapor etc. 2. Categorie, grad, rang. [Var. clas s.n. / < rus. klas, cf. fr., it. classe, germ. Klasse, lat. classis].

CABINET, cabinete, s. n. 1. Cameră (într-un apartament) destinată exercitării unei profesii sau a unei munci intelectuale. Andronache s-a închis în cabinetul său. NEGRUZZI, S. I 79. Cabinet medical (sau dentar) = cameră în care medicul (sau dentistul) examinează bolnavii. Sanatoriul are instalație de încălzire centrală și este înzestrat cu cabinete medicale și dentare, bucătărie dietetică, baie, sală de lectură, bibliotecă etc. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2574. ♦ (Într-o instituție) încăpere destinată unei persoane cu muncă de răspundere; birou. Cabinetul decanului. Cabinetul ministrului. ◊ (Mai ales în vechea administrație) Șef (sau director) de cabinet = funcționar care pregătește lucrările unui conducător de instituție. Tu n-ai ajuns nici șef de cabinet. BENIUC, V. 101. Lucrări de cabinet = lucrări auxiliare, de secretariat. Lucrare de cabinet = scriere, lucrare făcută fără o cercetare a faptelor în realitate. [Bălcescu] a folosit scrierile istorice nu pentru a se deda unor lucrări de cabinet, ci pentru a-și exprima ideile sale democrat- revoluționare, pentru a pregăti poporul în vederea revoluției. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 1-2, 99. (În vechea organizare judecătorească) Cabinet de instrucție = birou în care se făcea cercetarea și trierea probelor de învinuire. 2. (În organizații politice, în întreprinderi și în instituții de învățămînt; cu determinări arătînd felul, natura, scopul) Secție sau serviciu destinat unor studii și consultații de specialitate. Cabinetele tehnice sînt adevărate școli ale creației pe tărîmul progresului tehnic. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2710. Cabinet de partid = centru în care se dau îndrumări teoretice și metodice cadrelor de lectori, conferențiari și propagandiști și celor care studiază marxism-leninismul. Scopul seminarului este de a da unele cunoștințe teoretice și metodologice necesare pentru a conduce și organiza munca cabinetelor de partid. CONTEMPORANUL, S. II, 1951, nr. 223, 1/3. 3. Consiliu de miniștri, guvern. Cabinetul francez.

CLASĂ s. f. 1. grup de obiecte, fenomene, ființe cu însușiri comune. ◊ (log.) ansamblu de elemente având anumite însușiri comune care satisfac o condiție sau un criteriu dat. 2. ~ socială = grup mare de oameni, istoricește constituit, cărora le sunt proprii anumite caracteristici sociale, același loc în sistemul producției sociale, același raport față de mijloacele de producție, același rol în organizarea muncii, același mod de obținere a părții de care dispun din bogăția societății, o psihologie și o conștiință socială proprie. 3. categorie sistematică a regnului animal sau vegetal, între încrengătură și ordin. 4. fiecare dintre grupele de câte trei cifre ale unui număr cu mai multe cifre. 5. unitate de bază în învățământ, cuprinzând elevi de aceeași vârstă și cu același nivel de pregătire, cărora urmează să li se predea aceleași materii. ◊ sală în care se țin cursurile unui asemenea grup de elevi. 6. categorie de confort a vagoanelor, a compartimentelor de tren, a cabinelor de vapor etc. 7. categorie, grad, rang stabilite după valoare, după merit. ♦ de (mare) ~ = de calitate superioară, de mare valoare. (< fr. classe, germ. Klasse)

LÚPTĂ (lat. lucta) s. f. 1. Înfruntare, bătaie (corp la corp) între două sau mai multe persoane (de obicei fără folosirea armelor). ◊ L. dreaptă v. drept (6). ♦ (La pl.) Ramură sportivă în care doi luptători se întrec, după anumite reguli. L. sunt organizate pe categorii, după greutatea luptătorilor (48, 52, 57, 61, 68, 74, 82, 90, 100 și 130 kg). Luptele libere s-au aflat în programul olimpic, de la prima ediție din 1896 (Atena), iar cele greco-romane din 1908 (Londra). Primul campionat mondial s-a desfășurat la New York în 1885. În România luptele au o foarte veche tradiție: în 1902, în sala Eforie din București s-a desfășurat o mare competiție internațională. Sportivii români au început să se afirme în arena internațională începând cu 1956 (Olimpiada de la Melbourne). De-a lungul anilor ei au deținut supremația în multe competiții. prin sportivi ca: D. Pârvulescu, Gh. Berceanu, V. Bularca, N. Gingă, C. Alexandru, I. Draica ș.a. ◊ Lupte greco-romane = formă de lupte la care procedeele tehnice se aplică numai la partea superioară a corpului (de la linia de centură în sus). Lupte libere = formă de lupte la care procedeele tehnice de luptă se aplică la oricare din părțile corpului, putând fi executate și cu ajutorul picioarelor. 2. Bătălie între două forțe armate inamice. ♦ Fig. Efortul pe care îl fac doi adversari sau două puteri rivale pentru a-și impune voința, pentru a triumfa interesele lor etc. ◊ L. de clasă = (în teoria marxist-leninistă) luptă desfășurată (pe plan economic, politic și ideologic) între clase cu interese fundamentale opuse. A fost folosită de regimurile comuniste pentru eliminarea adversarilor politici. 3. (BIOL.) Lupta pentru existență = denumire dată de Darwin corelațiilor dintre organisme și mediu datorită cărora supraviețuiesc indivizii cu cele mai avantajoase caractere adaptative („lupta” organismelor cu mediul abiotic, dintre organismele aceleiași specii și dintre specii diferite).

EXPLOZIE, explozii, s. f. 1. Ardere și detonație a unui dispozitiv de distrugere, provocate de descompunerea substanțelor explozive pe care le conține. Smulse inelul de sîrmă și zvîrli grenada în tufișul din fața lui. De-a lungul liniei sclipeau scurt exploziile. DUMITRIU, V. L. 90. C-un zgomot de explozie, ușa din sală se izbi de perete. BART, E. 173. ♦ Proces fizico-chimic de descompunere a unor substanțe explozive și de transformare a lor în alți compuși, mai simpli, însoțit de dezvoltare mare de căldură, lumină, zgomot și de efectuare de lucru mecanic într-un timp foarte scurt. Explozia nitroglicerinei. ◊ Fig. M-am simțit ca în fața unei explozii de lumină. SADOVEANU, L. 20. ♦ Termen impropriu pentru arderea amestecului de combustibil și aer din cilindrul unui motor cu ardere internă. ◊ Motor cu explozie = motor la care arderea combustibilului se face într-un timp foarte scurt și este provocată de o scînteie. 2. Trecere bruscă a unui fenomen de la vechea lui calitate la una nouă prin distrugerea calității vechi. În general trebuie să spunem spre știrea tovarășilor care au pasiunea exploziilor că legea trecerii de la o veche calitate la una nouă prin explozii este inaplicabilă nu numai istoriei dezvoltării limbii; ea nu este întotdeauna aplicabilă nici altor fenomene sociale ale bazei sau suprastructurii. STALIN, PROBL. LINGV. 26. În societățile împărțite în clase dușmane, trecerea de la o stare calitativă a societății la alta are loc în mod obligatoriu sub forma unui salt cu explozie. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 3-4, 129. 3. Fig. Manifestare bruscă, izbucnire neașteptată, dar de scurtă durată, a unei acțiuni, a unui fenomen, a unui sentiment etc. Porumbii fremătau ușor din sfîrcuri, în așteptarea exploziei [furtunii]. GALACTION, O. I 79. Fata însă se arătă măgulită de explozia aceasta. REBREANU, R. I 26. Bietul director, care s-aștepta să aibă de-a face c-un mic animal sălbatic, nu putea să-și creadă ochilor, văzînd cu ce... blîndeță se poartă băiatul acesta. Din zi în zi aștepta o explozie. VLAHUȚĂ, O. AL. II 52. 4. (Fon.) Ieșire bruscă a aerului, după ce a fost oprit de un obstacol (limbă, dinți, buze), din cuprinsul aparatului fonator.

ATENȚIE, atenții, s. f. 1. Proces psihic complex, conștient și voluntar sau involuntar, prin care, din mai multe impresii simultane, percepem în mod deosebit de clar numai cîteva. Atenție dispersată. Intrînd în sala de expoziție, atenția îi fu atrasă de o pictură în ulei. ▭ Exigența mereu crescîndă față de activitatea științifică, cerințele mereu sporite pe care opera de construire a socialismului le pune în fața științei țin îndreptată atenția întregului popor asupra muncii desfășurate pe tărîmul științei și învățămîntului. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 345, 1/1. ◊ Expr. A atrage (cuiva) atenția v. atrage. ♦ (Cu valoare de interjecție) Ascultați! băgați de seamă! Atenție! îl înștiința, cu aceeași voce scăzută, caporalul. SADOVEANU, M. C. 95. ◊ Expr. Atenție la... = fii atent! ia seama! Atenție la stop! Atenție la trepte! 2. Interes, grijă, preocupare. Atitudine lipsită de atenție față de munca tovarășilor lui. ◊ Expr. În atenția cuiva = reclamînd luarea-aminte specială a cuiva. În atenția propagandiștilor. (A fi, a sta, a pune etc.) în centrul atenției cuiva = (a fi, a sta etc.) în centrul preocupărilor cuiva. În centrul atenției organizațiilor de bază trebuie să stea problemele producției. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2701. A da (sau a acorda) atenție (unei probleme) = a considera ca important, a pune în centrul preocupărilor. Partidul și guvernul acordă cea mai mare atenție formării de cadre de ingineri mineri din rîndurile clasei muncitoare. CONTEMPORANUL, S. II, 1952, nr. 27, 3/4. A îndrepta atenția (asupra unei ființe sau a unui lucru) = a-și concentra luarea-aminte. 3. (Adesea la pl.) Atitudine de bunăvoință sau de amabilitate; solicitudine. E plin de atenții față de oamenii în vîrstă. ▭ În singurătatea în care trăiesc mi s-ar cuveni poate un cuvînt, o atenție. SADOVEANU, N. F. 139. ◊ Expr. A da atenție (unei persoane) = a fi amabil, prevenitor, curtenitor (față de cineva). Vă mulțumesc că-mi dați atîta atenție. CONTEMPORANUL, V_II 198. ♦ (Concretizat) Dar, cadou. Cu prilejul aniversării sale a primit o atenție din partea prietenilor. – Pronunțat: -ți-e. – Variantă: atențiune (ALECSANDRI, T. 274) s. f.

CONTROL, controale, s. n. 1. Analiza permanentă sau periodică a unei activități, cu scopul de a urmări mersul ei și pentru a lua măsuri de îmbunătățire. V. verificare, supraveghere. Congresul [al XIX-lea al P.C.U.S.] a subliniat actualitatea neștirbită a învățăturii marelui Lenin, că principalul în munca organizatorică de partid este alegerea justă a oamenilor și controlul executării hotărîrilor. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2562. Controlul permanent din partea organelor de partid și a conducerii universităților serale de marxism-leninistn, ședințele periodice. de analiză a conținutului ideologic al lecțiilor constituie condiția esențială pentru asigurarea unei înalte calități a propagandei marxist-leniniste. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 5, 125. Cifră de control = exponent care indică limitele cantitative ale producției. Consiliul de Miniștri aprobă cifrele de control ale planului de stat. ▭ Lucrare de control = lucrare prin care se verifică la anumite intervale cunoștințele studenților, ale elevilor etc. (Tehn.) Masă de control = masă pe care se află centralizate toate indicatoarele de control ale unei secții mecanizate dintr-o întreprindere sau ale întregii întreprinderi. Punct de control = loc fix (la intrarea într-un oraș, într-o țară etc.) unde organele autorității supraveghează îndeplinirea formalităților legale pentru trecerea pietonilor, a vehiculelor etc. Control monetar = măsuri și operații destinate să asigure buna circulație a monedelor și baterea lor în condiții legale. ♦ Supraveghere continuă (morală sau materială); stăpînire, dominație. În urma victoriei Uniunii Sovietice asupra Germaniei hitleriste, s-a adîncit și mai mult criza generală a imperialismului, care a pierdut controlul asupra țărilor din Europa răsăriteană și centrală. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 156, 2/5. ♦ Putere de dirijare a propriilor sale gesturi și mișcări. Bolnavul și-a pierdut controlul mișcărilor. 2. Instituție însărcinată cu supravegherea unor activități. Controlul de stat ♦ Grup de persoane care supraveghează un punct de trecere. Controlul verifică biletele la intrarea în sală. 3. (Numai la pl.) Registru de evidență a personalului (și animalelor) unei unități militare. Șters din controalele armatei. – Pl. și: (1, 2) controluri.

LOC, locuri, s. n. I. 1. Porțiune determinată în spațiu. S-au depărtat mult de locul luptei. SAHIA, N. 45. Aici, la loc răcoritor, Sfîrșit stetea acum. COȘBUC, P. I 227. Îl făcu să-i rămîie tălpile lipite de locul unde sta. ISPIRESCU, L. 35. ◊ Loc. adv. De pe loc = stînd, fără a se mișca. Faci reclamă mergînd sau de pe loc? SAHIA, N. 104. Din loc = de acolo de unde este sau se află cineva sau ceva. Stă neadormit... fără să se clintească din loc. CREANGĂ, P. 311. Nici că m-ar clinti din loc. ALECSANDRI, P. II 13. În loc = a) pe aceeași bucată de pămînt. Se izbește de un grup de doi mineri care tocmai intrau în dreapta și se învîrtește în loc. DAVIDOGLU, M. 21. S-a-ntors în loc și a voit să plece. CARAGIALE, P. 96. Caii-n neastîmpăr frămîntă-n loc pămîntul. ALECSANDRI, P. III 220; b) (în legătură cu verbele «a sta», «a se opri») încetînd mișcarea într-un anumit loc, neclintit. Sta în loc uimită văzînd frumusețile cîmpului. ISPIRESCU, L. 17. Cînd a intrat Abu-Hasan, cu fetele cîntînd în urma lui, a stat o clipă în loc, aiurit de atîtea minunății. CARAGIALE, O. III 72. (Expr.) A-i sta cuiva mintea în loc = a nu mai înțelege nimic; a rămîne foarte mirat, năucit,; c) (cu sens temporal) îndată, imediat. O schijă de obuz... Retează capul lui Cobuz Și-n loc ne curmă jocul. ALECSANDRI, P. III 439. La loc = (local și modal) acolo (și așa) unde (și cum) era mai înainte. Deschise saltarul biroului și băgă în el călimara tun. Închise la loc și în urmă rămase în picioare. SAHIA, N. 77. Fata Împăratului-Roș, în vălmășagul acesta, răpede pune capul lui Harap-Alb la loc. CREANGĂ, P. 278. Copiliță, nu mă spune, Că puiul la loc l-oi pune. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 378. (Expr.) A-i veni (cuiva) inima la loc = se spune cînd cineva prinde curaj după un moment de emoție sau de spaimă. Încă fiind acolo, văzu cum înflorește pomul, cum îi cade florile și cum roadele se arată iarăși. Atunci îi mai veni inima la loc. ISPIRESCU, L. 72. A pune pe cineva la locul lui = a pune pe cineva la punct; a-l repezi. (Mil.) La loc comanda (sau – în comenzi de gimnastică – mișcarea), se spune cînd se anulează o comandă greșit dată (sau o mișcare greșit făcută, revenindu-se la poziția de pornire). La un loc = laolaltă, împreună. Pe urmă, ar mai fi de strîns la un loc, Toate inimile tinere, proaspete, Și de încins un foc. DEȘLIU, G. 10. Îmblă și ei mai cîte mulți la un loc. CREANGĂ, P. 121. Cînii latră la un loc. ALECSANDRI, P. III 8. Pe loc = a) (local) unde este cineva sau ceva. Voi, stînd aici pe loc, vă găsirăți rostul. BENIUC, V. 25. Să se ducă la părinți?... Să rămîie pe loc? CREANGĂ, P. 89. (Expr.) A sta pe loc = a se opri (din drum), a nu se (mai) mișca. Un străin... în calea fetei pe loc stătu. ALECSANDRI, P. I 23. Pe loc repaus = comandă militară indicînd ieșirea din poziția de exercițiu a soldatului și adoptarea unei poziții mai libere fără a părăsi locul pe care-l ocupă în formația respectivă; b) pe aceeași bucată de pămînt. Flăcăii... țopăie pe loc, ridicînd tălpile. REBREANU, I. 12; c) (temporal) pe dată, îndată, imediat. Tocmai visam, rosti el cu oarecare greutate, dar am uitat pe loc. SADOVEANU, P. M. 310. Muri pe loc. ISPIRESCU, L. 319. Pe loc li s-au muiet ciolanele. CREANGĂ, P. 251. (Regional) De loc = imediat. Pînă într-un loc (sau la un loc) = (local) pînă la un punct; (temporal) pînă la un moment. În (sau peste) tot locul = pretutindeni. El în tot locul se întinde. CONACHI, P. 272. Din loc în loc = a) de colo pînă colo, încoace și încolo (fără astîmpăr, fără odihnă). Umblînd din loc în loc, m-am rătăcit. CREANGĂ, P. 288. Povestesc... cum i-a amăgit pasărea vicleană, cum i-a purtat din loc în loc. ODOBESCU, S. III 17; b) din distanță în distanță, ici și colo. Pe une(le) locuri = ici și colo, pe alocuri. Omătul se pusese pe une-locuri pînă la brîu. CREANGĂ, A. 30. Din capul locului v. cap. ◊ Expr. A o lua (sau a porni) din loc v. lua. A-și afla locul = a se aciua undeva, a se stabili. A nu-și mai afla (sau găsi sau a nu-l ține, a nu-l mai încăpea pe cineva) loc(ul) = a nu avea astîmpăr sau odihnă; a fi neliniștit, agitat. Grija călătoriei îl pusese într-un neastîmpăr, că nu-și mai găsea loc, nu se mai gîndea ce face. BASSARABESCU, V. 40. Supărat, nu-și afla acuma loc. SBIERA, P. 258. Începu a sălta și a juca de bucurie, de nu-l mai încăpea locul. ISPIRESCU, U. 110. Nu mă ține locul de bucurie... îmi vine tot să cînt și să joc. ALECSANDRI, T. 272. A nu mai avea loc de cineva, se spune despre cineva care stă în calea cuiva sau care face mizerii cuiva, îl persecută, îi pricinuiește neajunsuri. A sta (sau a se ține, a rămîne) locului = a se opri undeva, a sta neclintit, a rămîne în nemișcare. Nu e bine cînd stai locului. CREANGĂ, P. 241. Iar noi locului ne ținem, Cum am fost așa rămînem. EMINESCU, O. I 124. Tătari stînd locului Și frigînd un miel furat. ALECSANDRI, P. III 414. A sta la un loc = a sta liniștit. Cum îl rabdă locul? se spune despre un om rău care are purtări rele. A muta din loc = a deplasa, a duce în altă parte. Noi le mutăm [buțile] din loc, ea nu va ști și va bea numai apă. EMINESCU, N. 10. (A merge, a veni, a pleca etc.) la fața locului = (a se deplasa) acolo unde s-a întîmplat ceva. Comisia a plecat la fața locului pentru a ancheta incidentul. (Glumeț) Cocostîrci, pe catalige, Vin la fața locului. TOPÎRCEANU, B. 47. O palmă de loc = o distanță mică, o depărtare pe care n-o bagi în seamă. De la Neamț la Fălticeni... era pentru noi o palmă de loc. CREANGĂ, A. 116. Loc sigur = loc adăpostit de primejdii, loc în care ceva sau cineva se găsește în siguranță. O am pusă acasă la păstrare... dar știi, la loc sigur. CARAGIALE, O. I 167. Loc geometric v. geometric. Bucată de pămînt; porțiune de teren delimitată, avînd o anumită destinație, (în special) pămînt cultivabil, proprietate agrară, ogor, cîmp. Le-a dat locuri, le-a dat case, le-a dăruit pămînturi. STANCU, D. 89. Locu-i bun, moșia-mi place. ȘEZ. I 235. Dragi-mi sînt boii și locul. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 438. ◊ Loc de casă = teren destinat pentru clădirea unei case. Loc viran = teren (mai ales la oraș) fără clădiri pe el. Loc de veci = proprietate asupra unei mici bucăți de pămînt într-un cimitir; mormînt. ♦ Ținut, regiune; p. ext. țară. De pe-aceste locuri eu Nu m-aș duce niciodată. COȘBUC, P. II 169. Pasărea ce pleacă în locuri depărtate Se-ntoarce iar în țara de unde a plecat. BOLINTINEANU, O. 4. Clima acestui loc nu este mai călduroasă decît a noastră. GOLESCU, Î. 158. ♦ Punct oarecare dintr-o regiune, așezare omenească, localitate. Numele de locuri ale unei regiuni oarecare pot fi studiate din diverse puncte de vedere, după preocupările celui care le cercetează. IORDAN, N. L. III. ♦ (Uneori determinat prin «de naștere») Regiunea, țara în care s-a născut cineva, din care se trage cineva. V. origine, obîrșie. (Mai ales în expr.) (A fi) de loc sau din partea locului = (a fi) născut în..., originar din...; p. ext. autohton. Ea-i de loc din părțile deschise de la Prut și-acolo lumea-i altfel, între holde și-n soare. SADOVEANU, B. 36. Noi sîntem de loc din București. SEVASTOS, N. 112. Numai armăsari și iepe sînt primiți să alerge; cai nu, și nu de alt soi decît de loc. NEGRUZZI, S. I 36. De locul lui (sau ei) = originar. Era de la Piatra de locul ei. CREANGĂ, P. 114. (Rar) Perioadă de timp. Omul cuprinde un loc în vreme. EMINESCU, N. 53. 2. (Mai ales articulat) Spațiu rezervat pentru a fi ocupat de cineva sau de ceva. Să încuie bine și să ascundă cheia la locul ei. REBREANU, R. I 243. Aci e locul de întîlnire a trei buni camarazi și prieteni. CARAGIALE, O. II 227. Vezi tu buțile aste două? Una-i cu apă, alta cu putere. Să le mutăm una-n locul alteia. EMINESCU, N. 10. ◊ Expr. A lua loc = a se așeza (I 1). Intră în sală și luă loc între ceilalți. ▭ Vă rog să luați loc. Domnul secretar trebuie să vină numaidecît. DEMETRIUS, C. 27. A-și face loc = a da la o parte (pe cineva sau ceva) spre a putea trece înainte, a pătrunde undeva, a-și croi un drum. Stroie își făcea loc, cu trupul lui mare. SADOVEANU, O. VII 94. Iar eu, făcîndu-mi loc printre dame... am alergat la celalalt capăt. NEGRUZZI, S. I 38. A face loc = a se da la o parte, a se feri ca să se așeze sau să treacă cineva, a lăsa pe altul înainte. Zîmbind fericită, cu ochii febrili, îi făcu loc doctorului pe pat. BART, E. 384. Îi făcu loc pe poartă. BUJOR, S. 71. Se așeză în căruță făcînd loc și lui Dumitru. CONTEMPORANUL, III 653. (A fi) la locul lui = (a fi) așa cum se cuvine, unde se cuvine (să stea); cu rost, cu chibzuială, potrivit. Cînd da cîte-o vorbă dintr-însul, vorba era vorbă, la locul ei. CREANGĂ, P. 142. Ca tot ce nu e la locu-i, va cădea trufia lor. ALEXANDRESCU, P. 139. Vorbește... la locu lui. ȘEZ. II 72. A ține loc de ceva (sau locul cuiva) = a înlocui, a suplini ceva (sau pe cineva), a îndeplini funcția de... Anunțul ține loc de invitație. ▭ Gîtul unui clondiri ce ținea loc de sfeșnic. EMINESCU, N. 41. ♦ Loc de muncă (sau de producție) = clădirea, mașina etc. sau întreprinderea ori instituția în care (sau la care) lucrează cineva. Congresul al III-lea al P.C.R. (1924) a hotărît ca organizațiile de partid să fie constituite pe baza locului de producție, pe întreprinderi pentru a putea conduce luptele de fiecare zi ale clasei muncitoare. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 8, 94. 3. Pasaj într-o scriere; publicație (revistă, volum) unde a apărut un anumit pasaj, o relatare. Amănunte la locul citat. ◊ Loc comun v. comun. II. 1. Slujbă în care funcționează cineva; serviciu, post, funcție. Locul în uzină nu și l-a mai reluat. SAHIA, N. 35. Grăbit... îi răspunse: La noi e ocupat tot locul. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 10. Mai sînt încă șapte ministere; or să se mai ivească locuri. CARAGIALE, O. II 244. 2. Situație, poziție (ocupată de cineva). ◊ Expr. (A se pune) în locul cuiva = (a-și imagina, a-și închipui că este) în situația altei persoane; a privi o chestiune din punctul de vedere al altcuiva. Ei, dar ăsta să mă-nfrunte?... Punte Un moment în locul meu! TOPÎRCEANU, M. 80. III. Prilej, ocazie, moment potrivit. Nu e loc de glumit. ◊ Expr. A da loc la... = a duce la..., a avea drept urmare, a provoca. Intervenția a dat loc la discuții înflăcărate. A fi locul = a fi cazul, a fi nimerit, a fi potrivit cu împrejurarea. Nu era locul să vorbim acolo, în capul scărilor. C. PETRESCU, S. 166. Nu aci este locul să judecăm dacă aceasta [libertatea presei] spre folosul sau paguba publicului romînesc a fost. CARAGIALE, O. III 216. (Despre un eveniment) A avea loc = a se întîmpla, a se petrece, a se produce. În acelea vremi a avut loc întîmplarea. RETEGANUL, P. I 11. IV. (În loc. adv.) De loc = nicidecum, de fel. Era mișel? – Ba nu, de loc. COȘBUC, P. I 229. Făr-a-nceta de loc, Pășesc tot înainte sub viscolul de foc. ALECSANDRI, P. III 222. Dă loc nu mai aștepta. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 496. (Repetat spre a accentua negația) Nu se domirea de loc, de loc, ca ce să însemneze un asemenea vis. ISPIRESCU, L. 231. În loc de... sau (loc. prep.) în locul..., arată o înlocuire, o substituire. O beșică-n loc de sticlă e întinsă-n ferestruie. EMINESCU, O. I 84. Primăvara cu lăcrămioare În locul iernii vine zîmbind. ALECSANDRI, P. II 79. În locul fericirii capătă pizmă. NEGRUZZI, S. I 56. ◊ Loc. conj. În loc să... (sau de a...), arată raportul adversativ, de opoziție între două propoziții. În loc să asculte rugăciunea, dete drumul ogarului. ISPIRESCU, L. 296. În loc să iasă la drum, dă de un heleșteu. CREANGĂ, P. 46.

sus, ~ă [At: PSALT. SCH. 132/13 / V: (îvr) sos / Pl: (a) suși, suse, susuri sn, (înv) suse / E: ml sursum] 1 av (Indică direcția mișcării unei ființe, a unui obiect etc. sau a unor părți ale acestora; ca determinant al unor verbe ca „a se înălța”, „a se ridica”, „a se sui”, „a se urca” etc. întărește sensul acestora; ca determinant al altor verbe de mișcare arată sensul deplasării) (De la un punct sau un loc de referință jos) (în)spre un loc ori punct (mai) înalt sau depărtat de sol, în direcție (aproximativ) verticală. 2 av În aer¹ (1). 3 (Îlav) Până ~ În locul cel mai înalt, raportat la un punct de plecare. 4-5 av, sn (Îla; îlpp) În ~(ul) (În) sens contrar cursului unei ape Si: în(spre) direcția izvorului unei ape, în amonte. 6-7 av, sn (Îal) (În)spre un loc sau un punct (mai) ridicat sau (mai) înalt Si: (în)spre vârf, la deal. 8-9 av, sn (Îal; pex) (În)spre nord. 10 av (Îe; pfm) A sări (drept) în ~ A face o mișcare bruscă (de bucurie, de spaimă, de mânie). 11 av (Îae) A izbucni. 12 av (Îae; cu valoarea unui verb al declamației) A replica prompt (și violent). 13 av (Îe) A ridica în ~ pe cineva A pune într-o stare de agitație. 14 av (Îae; pex) A da alarma (6). 15 av (Reg; îe) A se da în ~ A se sustrage (11). 16 av (Reg; îe) A pune ~ (ceva) A pune un lucru la locul lui. 17 av (Reg; îae) A pune bine. 18 av (Îae; pex) A păstra. 19 av (Indică plasarea în spațiu; de obicei îcr jos) Într-un loc, într-un punct situat într-o parte mai ridicată sau în partea superioară pe o verticală (imaginară) în raport cu alt loc, cu alt punct luat ca referință Si: la înălțime (pe verticală). 20 av (D. obiecte, d. părți ale acestora sau ale corpului ființelor; îla) De ~ (înv) din ~ Care se află în (sau prin) partea superioară ori la înălțime. 21 av (Îvp; d. porțiuni de teren, d. regiuni geografice sau d. părți ale unor țări, ale unor localități etc.; îal ) Care se află în partea mai înaltă, mai ridicată. 22 av (Îvp; îal) Care se află în partea de nord Si: superior. 23 av (Îvp; d. oameni; îal) Care locuiește în partea mai ridicată sau în partea de nord a unei regiuni goegrafice, a unei localități etc. 24 av (D. oameni; îal) Care activează în cadrul organelor de conducere (centrale) sau la centru. 25 av (Îlav) De ~ De pe un loc situat într-o parte mai ridicată sau din partea superioară pe verticala (imaginară) a unui loc Si: din sau de la înălțime (pe verticală), de deasupra. 26-27 av (Îljv) De ~ (Care emană) de la sau (care este făcut) de către organele (centrale) de conducere Si: (care provine) de la centru. 28-29 av (Îvp; îla) În ~ Care este (mai) ridicat (decât în mod obișnuit). 30-31 av (Îljv; pfm) Cu fundul (sau cu dosul, cu curul) în ~ (sn, cu ~ul în jos) (Care este) în neorânduială. 32-33 av, sn (Pfm; îlv;) A răsturna (sau a întoarce) ceva (sau totul) cu fundul (ori cu dosul, cu curul) în ~ (ori cu ~ul în jos) A răvăși. 34-35 av, sn (Fam; îe) A fi (sau a se scula) (tot) cu fundul (ori cu dosul, cu curul) în ~ (cu ~ul în jos) A fi îmbufnat. 36 sn (Pfm; îe) A-i merge (cuiva) cu ~u-n jos A-i ieși (toate) pe dos. 37 av (Îlav) Din ~ Din(spre) partea mai ridicată, mai înaltă. 38 av (Îal) De la izvor, din amonte. 39 av (Îal) Din(spre) nord. 40 av (Îlav) În ~ (șîf drept în ~) În poziție verticală. 41-42 av, sn (Îljv) În ~ (pfm cu fundul sau cu dosul în ~, sn cu ~ul în jos) (Care este) în poziție inversă decât cea normală, obișnuită. 43 av (Îlav) (Ca determinant al unor verbe de mișcare, indică modalitățile de efectuare a acesteia) Pe ~ Purtat (repede) de cineva (în cârcă, pe brațe, aproape târât etc.) cu, sau mai ales, fără voie, cu un vehicul. 44 av (Indică locul aproximativ pe verticală; îal) Prin înălțime Si: prin aer, de la (mare) înălțime, din aer. 45 av (Îal) În zbor. 46 av (Îe; înv) A fi purtat pe ~ A fi răsfățat. 47 av (Îvp) Mai (sau din) ~ de... (șîf mai în ~ de...., mai pe din ~, pe din ~, pe din ~ de...) (Cam) pe la un loc sau un punct (mai) ridicat, (mai) înalt (decât..., de...). 48 av (Îal) (Mai) pe la deal (de...). 49 av (Îal) (Mai) pe la nord (de...). 50 av (Îlpp) Mai (sau din) ~ de... (îf mai ~ de..., din ~ de...., (pop) pe din ~ de...) Deasupra (2). 51 av (Îal) Mai departe de... (pe verticală). 52 av (Îlav) De (nob din) ~ în jos În direcție verticală descendentă. 53 av (Îal; șîf de ~ până jos) De la vârful unei societăți, al unei organizații etc. (până) la baza ei. 54 av (Îlav) De jos în ~ În direcție verticală ascendentă. 55 av (Îal; șîf de jos până ~) De la baza unei societăți, a unei organizații etc. (până) în vârful ei. 56 av (Îlav) De ~ până jos (șîf de ~ și până jos) Din partea superioară până la bază. 57 av (Îal; pex) În întregime. 58 av (Îal) Din toate clasele sociale, (rar) de la stăpânii casei până la servitori. 59 av (Îe) A măsura pe cineva (cu privirea sau cu ochii) de ~ până jos (și de jos până ~) ori a privi pe cineva de ~ până jos (sau se jos în sus) ori a arunca a privire repede de ~ în jos și de jos în susu asupra cuiva A examina pe cineva cu atenție, apreciativ sau depreciativ, cu neîncredere sau, pex, cu dispreț. 60 av (Îlav) În ~ și în jos (îpp) și în ~ și în jos (înv) și ~ și jos, în jos și în ~ Încoace și încolo. 61 av (Pex; îal) Peste tot. 62 av (Îlav) Cu fața în ~ Culcat pe spate. 63 av Într-o poziție care e puțin deasupra poziției normale sau obișnuite. 64 av (Îlav) Cu fruntea (sau cu capul) ~ Cu o atitudine fermă, dârză. 65 av (Îal; pex) Mândru. 66 av (Îes; pop) A-i sta (cuiva) capul ~ A trăi. 67 av (Îe) A umbla (pop a se ține, a fi) cu nasul pe ~, (înv) a se ține cu mintea prea ~, sau a-și ține lucrul prea ~, (pop) a umbla cu capul în (ori pe) ~, a(-și) purta nasul (pe) ~, a ține (sau a purta) nasul ~, (reg) a ține (ori a fi cu) nasul în ~, (fam) a(-și) ridica nasul mai ~ decât se cuvine A fi îngâmfat. 68 av (Pex; îae) A avea pretenții prea mari. 69 av (Îlv; pop) A avea nasul (ridicat, sau întors, strâmb, cârnit) în ~, ori a fi cu nasul (sau cu nările) în ~ ori, (reg) a fi ~ de nas (sau la nări) A fi cârn (2). 70 av (Pop; îlv) A sta în ~ A sta în picioare sau (mai ales d. copii) în șezut. 71 (Pop; pex; îae) A sta drept. 72 av (Înv; îlv) A fi ~ la preț A fi scump. 73 av (Pex) În camera (sau camerele) din partea superioară a unei clădiri. 74 av (Reg; îs) Casa din ~ Cameră mare rezervată oaspeților Si: la etaj. 75 av (Înv; îs) Camera (sau casa) de ~ Camera lorzilor. 76 av Într-un loc al unei construcții sau al unei părți a acesteia situat desupra sau la mare înălțime. 77 av (Îla) De ~ (D. etaje sau d. camere, d. săli etc. ori de părți ale acestora) Care ține de sau se află în partea superioară a unei construcții. 78 av (D. personalul de serviciu dintr-o casă; îal) Care servește în apartamentele de deasupra ale stăpânului. 79 sn (Adesea figurat) Teren, loc, parte sau porțiune ridicate, înalte, superioare. 80 sn (Pex) Înălțime Si: vârf. 81 sn (Îlpp) Din ~ul (pop) din mai ~ul... Dintr-un loc (sau punct) mai ridicat sau (mai) înalt decât... Si: din(spre) vârful..., mai la deal de.... 82 sn (Pex; îal) Mai departe de... 83 sn (Pex; îal) Din afara... 84 sn (Pex; îal) Din(spre) nordul... 85 sn (Îal) (înv, de din ~ul) Din partea de deasupra, superioară, a... 86 sn (Îal) (rar, mai din ~ul...) Din(spre) direcția izvorului unei ape Si: din(spre) amonte. 87 sn (Înv; îla) De pre mai de ~ul Din înălțimea... 88 sn (Îlav) (Mai) în ~ul În(spre) partea superioară a... Si: deasupra. 89 sn (Reg; îlav) Pe din ~ul Printr-un loc sau printr-o regiune situată (mai) la nord de... 90 sn (Reg, îlv) A da (cu cineva sau cu ceva) de(a) a-n ~ul (sau ~elea, ~ili) A arunca (pe cineva sau ceva) în aer sau la (mare) înălțime. 91 a (Pop, d. locuri, d. obiecte sau d. părți ale acestora) Înalt. 92 av Într-un loc considerat sediu al divinității sau, spc, al lui Dumnezeu Si: în cer. 93 av (Pex) În rai. 94-95 av (Îljv) De ~ (care vine) din cer sau, pex, de la divinitate ori, spc, de la Dumnezeu. 96 av (Înv; îlav) În ~ Spre cer. 97 sm (Îvr) În (sau de) ~ul ori în ~e Slăvit. 98 sn (Înv; șîc cel sau cela de ~) Divinitatea, spc, Dumnezeu. 99 av (Îvr) Într-un fel sublim. 100 av (Fig) Într-o situație net superioară cantitativ sau calitativ. 101 av (Fig) Deasupra mediei pe scara valorilor sau a importanței (sociale, politice, morale etc.). 102-103 av, smf (Îla) De ~ (Om) care face parte din clasele privilegiate. 104-105 smf, av (Îal; șîf cea de ~) (Clasă, pătură etc.) Care se află în vârful ierarhiei sociale. 106 av (Îal; rar; d. manifestările oamenilor) Care aparține persoanelor din vârful ierarhiei sociale. 107 av (Reg; d. obiecte de îmbrăcăminte, în opoziție cu „de purtare”) De sărbătoare. 108 av (Îe) A lua (sau a privi pe cineva ori a se uita la cineva (cam) pe ~ A trata (pe cineva) ca pe un inferior. 109 av (Îe) A vorbi (cuiva sau cu cineva) de ~ A vorbi (cu cineva) în mod arogant, obraznic. 110 av (Rar) A pune cel mai ~ A prețui în mod deosebit. 111 av (Îvr) A merge (în) ~A se adresa unor persoane influente. 112 av (Înv) Din ~ (D. rude) Ascendent (8). 113 av (Îlav) De ~ De la clasele privilegiate. 114 av (Îc) ~-pus Care a ajuns într-un post înalt, în vârful ierarhiei sociale, cu mare influență. 115 av (D. poziția unui astru) Deasupra orizontului Si: pe cer. 116 av (Îla) De ~ De pe bolta cerului. 117 sn (Rar) Bolta cerească. 118 av (Pop) Departe (și la altitudine). 119 av (În legătură cu ceea ce a constituit obiectul unei descrieri, al unui comentariu etc. sau cu textul, cu pasajul în care a apărut descrierea sau comentariul respectiv, de obicei la comparativ de superioritate; șîla de mai ~, mai de ~ sau, înv, mai în ~, din ~) Anterior (3). 120-121 smf, a (Îc) ~-arătat, ~-citat, ~-menționat, ~-numit, ~-pomenit, ~-zis etc. (Persoană, obiect, fapt etc.) amintit (în cele spuse, scrise) mai înainte. 122 a (Îvr; d. ani) Precedent. 123 av (Înv; de obicei la gradul comparativ de superioritate, adesea urmat sau precedat de construcții numerice introduse de prepoziția „de”, indică situarea dincolo de limita vârstei, greutății, valorii etc. precizate de construcțiile numerice) Mai mult. 124 av (Sens curent; precedat de „în” și în legătură cu construcții cu sens local, temporal sau numeric introduse prin prepoziția „de la”, îvr, „din”, „de”, indică punctul de referință de unde pleacă situarea locala sau temporală, aprecierea numerica) Începând de la... 125 av (Fig; îvp; de obicei la gradul comparativ de superioritate; adesea urmat de construcții introduse prin prepoziția „de”, „decât” șîljv, mai presus, înv, pre mai ~, pre din ~, cu ceva mai ~) Care este (mai) presus (de..., decât). 126 av (Îlav) Cu un cap mai ~ Cu mult mai mult. 127 av (În legătură cu modul de a cânta sau de a vorbi) În registrul acut, înalt sau ridicat al vocii, al tonului ori al unui instrument. 128 av (Îla) De ~ (D. note) (Cel mai) înalt. 129 a (D. voce sau d. ton) Care este acut, înalt sau ridicat. 130 av (După verbe de declarație; îlav) ~ și tare În auzul tuturor. 131 av (Pex; îal) Energic (4), ferm (1). 132 i Strigăt de comandă echivalent cu „ridică-(te)!” sau „ridicați-(vă)!”, „urcă(-te)!” ori „urcați(-vă)!” etc. 133 i Strigăt de încurajare, de aprobare, de simpatie etc. 134 i (Spc; reg) Comandă cu care cârmaciul unei plute anunță pe ajutorul său că trebuie să vâslească astfel încât partea din față a plutei să fie îndreptată către malul opus celui în care bate firul apei.

DIN prep. I. (Cu sens local) 1. (Introduce un atribut care arată locul unde se află ceva) În. Și masa ovală de nuc, și sfeșnicul de alamă, și oglinda din părete în rama ei veche și simplă de lemn lustruit. VLAHUȚĂ, O. AL. II 18. [Izvoarele] sar în bulgări fluizi peste prundul din răstoace. EMINESCU, O. I 85. 2. (Introduce un complement care arată punctul de plecare al unei acțiuni) Dinspre, despre, dintru, de la. Se-nalță abur moale din grădină. TOPÎRCEANU, B. 4. Din cer un singur ochi de soare Căzu pe brîu și l-a răpit. COȘBUC, P. I 124. Balta vesel clocotește de-un concert asurzitor, Și din ochiuri se înalță cîrd de rațe ca un nor. ALECSANDRI, O. 188. ◊ Expr. Din urmă = de la locul unde am rămas. Acum, să ne întoarcem iar din urmă [cu povestea]. CREANGĂ, P. 174. ◊ (În corelație cu «în», «pînă în» sau «pînă la») Din poarta Siminichii și pînă-n fața crîșmei lui Andone, o unitate de tancuri poposea la marginea drumului. CAMILAR, N. I 23. ♦ (Complementul circumstanțial construit cu prep. «din» este în corelație cu un complement format cu același substantiv și prep. «în», pentru a arăta succesiunea în spațiu de la un loc la altul de același fel) Un stol de nagîți rătăcea din baltă în baltă, cu miorlăituri dureroase. SADOVEANU, O. VI 49. Atunci să mă fi văzut, cînd dam de urma unui cerb sau a unui urs, cum săream din stîncă în stîncă, pe la guri de prăpăstii adînci. ALECSANDRI, C. 28. ◊ Loc. adv. Din loc în loc = ici și colo, de la un loc la altul. Necunoscînd pe nime și umblînd din loc în loc, m-am rătăcit. CREANGĂ, P. 288. Din gură în gură (sau din mînă în mînă, din om în om) = de la om la om, de la unul la altul. Un joc mai știm și-o strigătură, Ce trece foc din gură-n gură. BANUȘ, B. 124. (În legătură cu o carte) Din scoarță în scoarță = de la prima pînă la ultima pagină, toată cartea. 3. (Arată locul și direcția în care se află sau se întîmplă ceva) Pe cînd mă ridic zdruncinat, auz foșneală pîntre coceni și un glas de om din apropiere. CARAGIALE, P. 40. ◊ Loc. prep. De din vale de... = de mai jos de... De din vale de Rovine, Grăim, doamnă, cătră tine. EMINESCU, O. I 149. Din jos de... = mai jos de...; dincolo de... Aleargă măicuț-aleargă, Aleargă din jos de moară Și-mi adă năsip în poală. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 107. Din sus de... = mai sus de... 4. (În legătură cu verbe care exprimă ideea unei separații) Mă condamnam... să-mi smulg mîna din umăr, aruncînd cu bolovani. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 12. ◊ Loc. adv. Din cale-afară sau afară din cale v. cale. ◊ Expr. A ieși (sau a scoate pe cineva) din fire (sau din sărite, din răbuș) v. scoate, ieși. (În legătură cu «a pieri») Din ochi = din fața ochilor. Piei din ochii mei. ALECSANDRI, T. 643. 5. (Introduce un atribut sau un complement care arată originea, proveniența, apartenența) Eu, frate, mă numesc Costan Cimpoieșu, din sat de la Udești. CAMILAR, N. I 13. Mierea albinelor poartă parfumul florilor din care-i extrasă. VLAHUȚĂ, O. AL. I 217. Simina, fata crîsnicului din Zimbru, și Șofron... erau foarte mîhniți. SLAVICI, O. I 287. ◊ (În contexte cu sens figurat) Din clocotul fierbinte al vieții celei noi, Țîșnește poezia adevărată, vie. DEȘLIU, G. 6. Statuie de marmură ieșită din mînile lui Canova. NEGRUZZI, S. I 50. Originea acestor adunări izvorăște din municipalitățile romane și din soboarele goților. BĂLCESCU, O. II 13. II. (Cu sens temporal) 1. (Introduce un complement care arată momentul existenței, timpul cînd se petrece o acțiune) O mulțime de furnici... au început a pișca din somn pe împăratul. CREANGĂ, P. 264. ◊ Loc. adv. Din vreme v. vreme. 2. (Introduce un complement care indică punctul de plecare în timp) N-am mai făcut geografia Europei din clasa treia. SEBASTIAN, T. 49. Îți spun ca la un frate, că din cruda copilărie slujesc prin străini. CREANGĂ, P. 200. Ei mi se sculau din zori, După glas de cîntători. TEODORESCU, P. P. 439. ◊ (În corelație cu «pînă») Va trebui cu dînșii să mă lupt din zori de zi pînă tîrziu în noapte. BENIUC, V. 72. ◊ Loc. adv. Din oră în oră (sau din an în an etc.) = la interval de o oră (sau de un an etc.). Să se tragă... din oră în oră. CAMIL PETRESCU, T. II 413. Din clipă în clipă sau din moment în moment = în orice clipă, acum, imediat, pe loc. Părea că se așteaptă să-i iasă în față, din clipă în clipă, un dușman. BOGZA, C. O. 25. Din zi în zi v. zi. Din cînd în cînd sau din vreme în vreme v. cînd. În cele din urmă v. urmă. III. (Cu sens partitiv) Dintre. Și rînd pe rînd veneau în sat Și ieri și astăzi cîte unul Din cei care-au plecat. COȘBUC, P. I 100. Aci vede omul adesea dealuri, din care unele sînt cu păduri și altele ochiuri limpede sămănate. GOLESCU, Î. 143. ◊ (Arată detașarea cuiva sau a ceva dintr-un colectiv, dintr-un tot) Îs cel mai vechi om din divizie. CAMILAR, N. I 13. Acuma începe una dintre zilele cele mai grozave din viața mea. CAMIL PETRESCU, U. N. 349. IV. (Introduce un complement de cauză) M-au trimis... din greșeală. CAMILAR, N. I 13. Din nebăgare de seamă... am călcat pe coprinsul tău. ISPIRESCU, L. 42. ◊ Loc. prep. Din cauza... (sau din pricina, din vina) Era o fată a cărei frumusețe aleasă părea că începe să se veștejească, să se treacă de timpuriu, din cauza unor suferinți mari, pe care i le ghiceai din ochii ei. DEMETRESCU, O. 132. Eu, babei mele... nu i-am spus. Și ea, din pricina asta are să moară, cînd a muri. CREANGĂ, P. 122. Așa-i, Radule, așa, Dar nu e din vina mea. TEODORESCU, P. P. 596. ◊ Loc. adv. (Ba) din una (ba) din alta v. una. Din glumă v. glumă. Din grabă v. grabă. Din întîmplare v. întîmplare. Din nefericire (sau nenorocire sau păcate) v. c. Din fericire v. fericire. V. (Introduce un complement de mod) Vîrgolici rîse din toată inima. HOGAȘ, DR. II 133. A strigat și Sfînta Duminecă o dată din răsputeri. CREANGĂ, P. 92. [Filimon] cînta din memorie, și foarte bine, toate ariile operelor italiane jucate în sala Slătineanu. GHICA, S. A. 79. ◊ Loc. adv. Din fugă = fugind. Costan Cimpoieșu grăbi pasul... urcînd din fugă într-un cheson de artilerie. CAMILAR, N. I. 28. Din zbor = zburînd. [Păsări-Lăți-Lungilă] prindea [păsările] cu mîna din sbor, le răsucea gîtul cu ciudă și apoi le mînca. CREANGĂ, P. 245. Din treacăt = trecînd. [Bîtlanul] din treacăt îi aruncă Altă veste stranie, C-au pornit-o peste luncă Frunzele-n bejanie. TOPÎRCEANU, B. 46. Din vedere sau din văzute = văzînd. Meșteșugul vreme cere, Nu se-nvață din vedere. Din plin v. plin. Din greu v. greu. Din gros v. gros. Din nou v. nou. Din senin v. senin. VI. (Introduce un complement instrumental) Cu. Pocnind din bici pe lîngă boi, În zori de zi el a trecut Cu plugul pe la noi. COȘBUC, P. I 93. A bătut din palme, făcînd semn tarafurilor... să se oprească. CARAGIALE, O. III 73. Și cu ghioaga nestrugită, Numai din topor cioplită. ALECSANDRI, P. P. 73. ◊ (Complementul indică un instrument muzical) Dadaci cînta din scripcă. CAMILAR, N. I 37. Iubesc o Viorică din poveste Și ei îi cumpăr flori și-i zic din liră. IOSIF, P. 40. Măi bădiță Niculiță, Cînd ieși seara pe uliță, Fluieră din fluieriță, Să ies și eu la portiță! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 49. ◊ (Complementul indică o parte a corpului) Un cucoș sări pe zaplazul de scînduri, bătu din aripi și trîmbiță vesel în lumina aurie. SADOVEANU, O. I 344. Dînsa strîmbă nițel din nas. ISPIRESCU, L. 214. Ipate flutura din cap și zicea:... eu sînt Stan Pățitul. CREANGĂ, P. 179. Baba scîrșni din dinți. EMINESCU, N. 22. VII. (Construcția prepozițională indică materia din care este făcut un lucru sau părțile lui componente) De. Mesteca aceeași mămăligă din făină necernută. CAMILAR, N. I 31. Eventual, casa poate să fie făcută din bîrne. SEBASTIAN, T. 9. Cîlții de la mămuca mi i-a luat... din ce să mai facem noi saci? CREANGĂ, P. 178. Degetele ei ca din ceară albă torceau dintr-o furcă de aur. EMINESCU, N. 8. ◊ (Indică elementele unei colectivități) Auditoriul se alcătuia mai ales din dame bătrîne. NEGRUZZI, S. I 5. VIII. (În legătură cu verbe care înseamnă «a preface», «a schimba», introduce complementul indirect care arată obiectul prefacerii; uneori în corelație cu «în») Mi-au schimbat numele din Stan în Ipate. CREANGĂ, P. 149. Ei fac din noapte ziuă ș-a zilei ochi închid. EMINESCU, O. I 56. IX. (Introduce un complement de relație) În ce privește, în privința. Întrecea mai pe toți băieții și din carte, dar și din nebunii. CREANGĂ, A. 2. ◊ Loc. prep. Din partea (cuiva) v. parte.

SLAB, -Ă, slabi, -e, adj. (Despre oameni și animale sau despre părți ale corpului lor, în opoziție cu gras) 1. Care nu are un strat de grăsime sub piele, uscat; uscățiv. În vacanța cea mare, după ce isprăvise clasa a șasea, Radu s-a întors acasă mai slab. VLAHUȚĂ, O. AL. 88. O umbră de om, un bătrîn... slab și pipernicit și cocoșat, de parcă mînca numai vinerea. ISPIRESCU, L. 101. Iarna pe pîrtie, caii de poștie mici și slabi ca niște pisici, zburau cu trăsura după ei cu o iuțeală de douăzeci și cinci de kilometri pe oră. GHICA, S. A. 40. Vine dorul despre seară... Și-mi grăiește și mă-ntreabă De ce sînt cu fața slabă? ALECSANDRI, P. P. 300. ◊ Expr. Slab de-l suflă (sau bate) vîntul sau slab de-i numeri coastele = foarte slab. Iată că iese din mijlocul hergheliei o răpciugă de cal grebănos... și slab, de-i numărai coastele. CREANGĂ, P. 194. ♦ (Despre carne) Fără grăsime, macră. 2. (Despre ființe, în opoziție cu puternic, tare) Cu puteri reduse, lipsit de forță fizică, de rezistență. Cine poartă arme să se împotrivească... Cei slabi, bătrînii, femeile, copiii să se ridice la munte. SADOVEANU, O. I 529. El e flămînd și e-nsetat Și-i slab, că e bătrîn. COȘBUC, P. I 227. Așa de slab... era... bietul om, că vedeam că fără ajutor nu s-ar mai fi putut întoarce acasă. RUSSO, O. 51. ♦ (Despre organe ale corpului, facultăți intelectuale etc.) Care e debil, care nu funcționează normal, care nu-și îndeplinește bine funcția. Memorie slabă. ▭ Bunica vedea în el un fel de neom, un băiețandru cu mintea slabă, care se ținea de fustele ei și nu-i ieșea din cuvînt. STANCU, D. 6. Bătrînul s-a-nălțat apoi Spre deal ca un copil privind... Bieți ochii, slabi și numai doi, Puține zări cuprind! COȘBUC, P. I 232. ◊ Expr. Slab de minte = căruia îi lipsește puterea de judecată, de înțelegere. Era odată o babă care avea trei feciori nalți ca niște brazi și tari de vîrtute, dar slabi de minte. CREANGĂ, P. 3. ♦ (Despre oameni și despre sufletul, caracterul lor) Lipsit de vigoare, de energie morală. Mircea e slab. Nu pleacă, pentru că n-are curaj. DEMETRIUS, C. 38. A fost slab, laș, fără voință. VLAHUȚĂ, O. AL. II 43. Cugetări amare! duceți negrul zbor Sufletelor slabe ce s-abat de dor. BOLINTINEANU, O. 127. ◊ Expr. Slab de fire (sau de caracter, de inimă, de duh) = lipsit de vigoare, de vlagă; ușor influențabil. Slab de înger = fricos, lipsit de energie morală. N-o putea împărtăși nimănui, nici nevestei sale, care era slabă de înger. REBREANU, R. I 192. Iar ești supărată, iar plîngi... slabă mai ești de înger. RETEGANUL, P. I 56. Nu te-aș fi crezut așa slab de înger... ești mai fricos decît o femeie. CREANGĂ, P. 222. 3. (Despre oameni și creațiile lor științifice, artistice) Lipsit de valoare, de merite; mediocru. Curios – cugetă Ana – atîtea poezii pe care le admiram ieri chiar, mi se par slabe, schimbate. VLAHUȚĂ, O. AL. II 87. ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «la» și indicînd domeniul în discuție) Care este puțin pregătit, puțin înzestrat, fără cunoștințe îndestulătoare. Slab la matematică. ♦ (Despre lumină, sunete) Lipsit de intensitate; stins. Căsuțele din margine trimeteau raze de lumină slabe în amurgul vînăt. DUNĂREANU, CH. 7. [Luna] își trimetea din adîncuri spre lăuntrul întunecos al mănăstirii lumina slabă și piezișă a razelor sale. HOGAȘ, DR. 254. La pașa vine un arab Cu ochii stinși, cu graiul slab. COȘBUC, P. I 103. Și vîntu-n codri sună cu glas duios și slab. EMINESCU, O. I 97. ◊ (Adverbial) Apropiindu-se de estradă, Mirel auzea cuvintele sacagiului din ce în ce mai slab, acoperite de larma sălii. GALAN, Z. R. 23. 4. (În opoziție cu trainic, solid) Lipsit de trăinicie, puțin rezistent. Prostimea... înșirată pe marginea unui odgon întins ce n-o lasă să se grămădească. Slabă stavilă, dacă n-ar fi sprijinită de jandarmii poliției! NEGRUZZI, S. I 35. Mai bine voi pe o lină apă a mă arăta, Decît cu o barcă slabă pe mare a înota. ALEXANDRESCU, P. 53. ◊ Expr. Slabă nădejde! = puțin probabil, cu puține șanse de reușită. Dreptatea, dacă nu ești vrednic să ți-o cauți singur, slabă nădejde să vie altul! C. PETRESCU, Î. II 12. Meleli va cîștiga, căci e bun călăreț... – Slabă nădejde... căci n-are nicicum aer călăresc. NEGRUZZI, S. I 40. (Rar) Slab de gură = rău de gură, clevetitor, flecar. Cele babe slabe de gură-i scoaseră vestea c-ar fi chiar leneoasă. RETEGANUL, P. I 51. ♦ (Despre soluții, amestecuri etc.) Care cuprinde elementele caracteristice în cantitate redusă. Acid slab. Vin slab. ▭ Nu fumez [țigări] egipțiene. Sînt prea slabe și conțin opiu. C. PETRESCU, Î. I 6. ♦ (Despre pămînt) Puțin roditor.

STA, stau, vb. I. Intranz. I. 1. A se opri din mers. Ajunge înaintea căsuței lui mohorîte, stă în drum și se uită mult la dînsa. SADOVEANU, O. II 150. Plec și fluier, stau și tac. COȘBUC, P. I 106. Îndemn calul cît pot; el se-ntoarce-n loc și pornește-napoi. Cîțiva pași... și iar stă sforăind. CARAGIALE, O. I 334. Fericit acel ce noaptea rătăcit în viscolire Stă, aude-n cîmp lătrare și zărește cu uimire O căsuță drăgălașă. ALECSANDRI, P. A. 114. ◊ (Prin analogie) Am să-l dau [pe cocoș] în haznaua cu bani; poate va înghiți la galbeni, i-a sta vreunul în gît, s-a îneca ș-oi scăpa de dînsul. CREANGĂ, P. 67. ◊ (Urmat de o propoziție finală) Au stat un timp ca să vadă cum se înalță o măreție de nouri asupra soarelui. SADOVEANU, F. J. 533. Așa, călare cum mă găseam, stătui un moment să privesc cu de-amănuntul la toate acestea. HOGAȘ, DR. 79. Copiliță, stăi să beu, Răcorite-ar dumnezeu! ALECSANDRI, P. P. 5. ◊ (Întărit prin «pe loc», «în loc» sau «locului») Stă pe loc și-i pare bine, Bate-n palme: Te știu eu: Nu mai viu! COȘBUC, P. I 117. Cînd vru să iasă, simți că i se taie picioarele subt dînsa, stătu în loc și privi dureros și aiurit în juru-i. VLAHUȚĂ, O. AL. 141. La apa Cernei însă voinicul a stat locului, fermecat de cîntecul unei zîne. id. ib. II 129. Ursan le-aține calea, și caii stau în loc. ALECSANDRI, P. A. 165. ◊ Fig. Soarele surîse și el în înfocata lui împărăție, chiar stătu pe loc, încît trei zile n-a fost noapte. EMINESCU, N. 4. ◊ Expr. Minte de stă soarele în loc = minte cu nerușinare. A sta țintuit (sau nemișcat) pe loc = a se opri brusc, a nu mai face nici o mișcare. Coboară iar îndărăt și stă țintuit pe loc. CARAGIALE, O. I 319. A nu-i (mai) sta (cuiva) picioarele v. picior (1). Stai că trag, formulă prin care cineva (de obicei o santinelă) somează pe altul să nu se apropie de un loc păzit. La spate auzea răsuflarea de taur a lui Duma și ca un geamăt: Stai... stai... că trag. CAMILAR, N. I 189. Fără să fi băgat el de samă, scoasei revolverul și-l întinsei spre locul cu pricina: Stăi că trag! strigai eu. HOGAȘ, DR. 75. ♦ A se opri într-un loc, a nu merge, a nu călători mai departe; a poposi. Am aflat că a stat în popas o jupîneasă de la Moldova, cu slujitori și roabe. SADOVEANU, F. J. 199. Stăturăm, deci, la umbra unui mesteacăn spre a ne odihni. HOGAȘ, DR. 36. Stați pe loc de ospătați Și la umbră vă culcați. ALECSANDRI, P. P. 21. ♦ (Despre ape; poetic) A nu mai curge. Ș-așa cîntă de cu jele De stă Oltul și nu mere, Ș-așa cîntă cu căldură De stă Oltul și nu cură. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 106. 2. A se întrerupe dintr-o acțiune, dintr-o mișcare începută, a nu mai face nimic, a nu se mai mișca. Să stea gîdea și să nu-și ascută sabia. SADOVEANU, D. P. 113. Stăi, să mai bem apă – zise mama pădurilor ostenită. Stătură și se răsuflară. EMINESCU, N. 10. Iată-n codru, iată, Că Ianuș deodată Cum benchetuiește Și se veselește, Stă, încreminește, Pe gînduri pornește. ALECSANDRI, P. P. 64. ◊ Expr. A nu-i mai sta (cuiva) gura = a vorbi într-una, a nu mai tăcea. ◊ (Întărit prin «pe loc», «în loc») Drag mi-i doamne, cel frumos, Și călare și pe jos, Și la lucru și la joc; Te face să stai pe loc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 34. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «din» și arătînd acțiunea întreruptă) Caii au păscut o toană și stau din ronțăit. Atunci e vremea să încălecăm iar. SADOVEANU, N. P. 127. ♦ (Despre aparate, mecanisme, dispozitive) A se opri din funcționare. A stat ceasornicul. ▭ Dar morile își țin neclintite aripile, pînă ce una din margine prinde a se mișca; apoi stă și aceea. SADOVEANU, F. J. 183. 3. (Despre fenomene atmosferice dezlănțuite) A conteni, a înceta. Acuma vîntul curge într-acolo, cătinel; dar cum va sta, prinde-va a suna mai tare căutîndu-și urma. SADOVEANU, N. P. 128. A-nceput de ieri să cadă Cîte-un fulg, acum a stat. COȘBUC, P. I 223. Poftiți ceva? o întrebă Ana, după ce ea se așeză. – Să stea ploaia, ca să pot pleca mai departe, îi răspunse asta cam peste umăr. SLAVICI, O. I 146. 4. (La imperativ, avînd și valoare de interjecție) Oprește, așteaptă. Stăi, întîi să te-ntreb. CARAGIALE, O. I 324. ◊ (În corelație cu alt verb, de care se leagă prin copula «și») Stai, comise, și lasă-mă să vorbesc, că atîta mi-a mai rămas pe lumea asta. SADOVEANU, F. J. 492. ◊ (Întărit prin repetiție) Stai, stai, nu te tulbura! zise, cu liniștea-i cumplită, Radianu. SADOVEANU, O. II 376. ◊ (Urmat de o propoziție finală) Stai să ne înțelegem, grăi Pintea mîhnit. SLAVICI, O. I 144. ◊ Expr. Apoi (ian) stai oleacă (sau puțin, un pic) sau (familiar) stai, frate. Apoi stai, frățioare dragă, a răsărit zbîrlindu-și ariciul bărbii Savu Frăsinel. Ce zvonuri am auzit eu în iarmaroc la Tuchilați? SADOVEANU, N. P. 14. Ian stăi oleacă, să te duc eu la tată-tău și să văd, el te-a trimis cu pupăza de vînzare, să spurci iarmarocul? CREANGĂ, A. 58. Stai să-ți spun (sau să vezi) = lasă-mă să-ți spun, ai răbdare, așteaptă. Da tu, Lizico, tu ce-ai vrea? – Eu?... Stai să-ți spui. VLAHUȚĂ, O. AL. I 92. Întîi numai bănuiam – acu mi-aș pune capul... Stai să vezi. CARAGIALE, O. I 311. Stai cu binișorul = nu te grăbi, fii cu răbdare. Dacă nu știi, ți-aș arăta Din bob în bob amorul, Ci numai nu te mînia, Ci stai cu binișorul. EMINESCU, O. I 174. II. 1. A rămîne nemișcat într-un loc, a nu se mișca, a nu se îndepărta de undeva. La vorbă-n drum, trei ceasuri trec – Ea pleacă, eu mă fac că plec, Dar stau acolo și-o petrec Cu ochii cît e zarea. COȘBUC, P. I 118. Nu te pîndesc eu? De azi dimineață de cînd îmi stai în prispă ș-aștepți să-ți vie craiul. VLAHUȚĂ, O. AL. I 50. Chiar pe mine, unchieșul Statu-Palmă-Barbă-Cot m-a osîndit să stau în tufarul ista. ALECSANDRI, T. I 421. ◊ (Întărit prin «pe loc», «în loc» sau «locului») De-abia te-i mai încălzi mergînd la drum, căci nu e bine cînd stai locului. CREANGĂ, P. 241. Mergeau așa de iute, încît i se părea că pustiul și valurile mării fug, iar ei stau pe loc. EMINESCU, N. 26. Dorul, mîndră, de la tine, Peste multe dealuri vine, Ș-așa vine de fierbinte, Să stau în loc m-aș aprinde. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 124. ◊ Expr. A nu (putea) sta locului (sau pe loc) = a alerga încolo și încoace, a se ocupa tot timpul cu ceva, a fi neliniștit, a nu avea astîmpăr. Nu putuse sta locului; ieșise să se plimbe. CARAGIALE, O. I 328. Nu pot sta pe loc... mi s-au aprins călcăiele. ALECSANDRI, T. I 393. ♦ A rămîne pe loc, în inactivitate (și așteptînd parcă ceva). Oamenii trec mereu spre comitet, murmură Ioana... și noi stăm, așteptăm c-o să ne pice mana din cer! MIHALE, O. 58. Parcă i-i silă să mai întrebe de ceva. Stă așa, la doi pași de căruță. SADOVEANU, O. II 167. Stă pe loc de mult între două căi, fără să poată intra nici pe una. CARAGIALE, O. I 319. ◊ Expr. A sta pe loc = a nu înainta, a nu progresa, a stagna. Volumul de lucrări nu era prea mult mărit. Își notă observația: «stăm pe loc». MIHALE, O. 499. Ce (mai) stai? = ce mai aștepți? Ce mai stai? Ziceai că te duci. SLAVICI, O. I 200. Cînd simți (Potcoavă) că gîdele nu se mișcă, se întoarse cătră el cu întrebarea: «Ce mai stai?». HASDEU, la TDRG. Ce stai, bade, cît colea, Cu-atîta inimă rea?... Da-ndrăznește de grăiește C-a mea inimă voiește! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 46. Stă ce stă și... = așteaptă o vreme și, așteaptă cît așteaptă și... Fata suspina, Mama sta ce sta Și iar cuvînta. COȘBUC, P. II 144. ◊ (Urmat de o propoziție finală) Omul zdravăn pune umărul și scoate carul din șanț, nu stă să i-l scoată alții. REBREANU, R. I 238. ♦ A rămîne într-un loc, a nu pleca de undeva. Unde te duci? Ce-ai să faci noaptea, pe drumuri? Stai aici. SADOVEANU, O. II 388. Tremuri și vorbind te-neci, Parcă stai de silă! Vrei să pleci! De ce să pleci? Cît ești de copilă! COȘBUC, P. I 179. Niță a fost îndemnat de camarazi și de părintele-directorul să iasă la plimbare; el a preferat să stea la școală. CARAGIALE, O. I 298. Ar fi stat Făt-Frumos locului, dar scumpă-i era frăția de cruce... mai scumpă decît mireasa. EMINESCU, N. 13. ◊ Expr. A sta (pe) locul său = a nu pleca din locul unde are obiceiul să stea sau unde trebuie să stea, a nu-și părăsi, a nu-și lăsa locul. Cînd a căzut la hotar trăsnetul și a prins a bate viforul, castelanii de margine au stat fiecare la locurile lor, ținînd lîngă sine oștile ce aveau. SADOVEANU, F. J. 182 ♦ (Despre vehicule) A aștepta într-un loc; a staționa. Pe urmă se tîngui că stă căruța la celălalt mal, pînă ce trec, pe pod, și caii. SADOVEANU, F. J. 73. Dar nu e vreme de discuții filologice: sosește trenul – și nu stă mult. CARAGIALE, O. II 160. 2. A rămîne într-o slujbă, într-o ocupație. Era funcționar. Casă, leafă, ocupație plăcută. Ai fi zis că-i cel mai fericit om. Într-o zi vine la mine și-mi spune că nu mai stă, că el mănîncă pîinea degeaba și-l mustră cugetul. VLAHUȚĂ, O. AL. I 292. Am fugit de la jupînul. – De ce? a-ntrebat bunica încruntată de cine știe ce urît gînd i-o fi fulgerat prin mintea ei veche. – Pentru că... nu mai vreau să stau. CARAGIALE, O. I 327. ◊ (Determinat prin «la stăpîn») Dacă n-a vrut să-nvețe carte și nici la stăpîn nu vrea să stea, atunci ce-o să se facă el? CARAGIALE, O. I 327. III. 1. A avea o anumită poziție sau atitudine, a se ține, a se așeza sau a fi așezat într-un anumit fel. Părul îi sta în cap de parcă ar fi fost pus cu furca. ISPIRESCU, L. 206. Acesta și-acoperi ochii să nu mai vază spăimîntătoarea icoană. O clipă stete așa, apoi bătu hotărît la ușă, intră desfigurat. CARAGIALE, O. I 317. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «în» sau «pe», arătînd locul de sprijin) Iată-i iepurii, nebunii, Coarne-n cap își pun, Stau în două labe unii, Alții peste cap s-aruncă. COȘBUC, P. II 19. Se suia pe o mulțime de scaune, puse unul peste altul, pînă deasupra, acolo sta pe cap și cu picioarele în sus. SBIERA, P. 262. ◊ (Construit cu un nume predicativ care indică poziția luată) Stătea răzămată de balustrada cafenie a cerdacului și, nemișcată, privea în zarea depărtată a drumului. HOGAȘ, DR. 94. Oare ce gîndește hîtrul de stă ghem și toarce-ntr-una? EMINESCU, O. I 48. Luau sama însă că... patru tunuri sta îndreptate spre poartă. NEGRUZZI, S. I 150. Tot corăbii ferecate Ce pe mare stau plecate Și-s cu tunuri încărcate. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 321. ◊ (Construit cu un nume predicativ care indică o atitudine, o stare sufletească etc.) O clipă, stăpînul locului stătu încordat, simțind în tălpile picioarelor cutremurul și auzind răcnetele de război. SADOVEANU, F. J. 253. Un basm cu pajuri și cu zmei Începe-acum o fată, Tu taci ș-asculți povestea ei Și stai îngîndurată. COȘBUC, P. I 192. Stăteau toate uimite pe cînd trecea păstorașul împărat, doinind și horind. EMINESCU, N. 5. Lumea-ntreagă stă pătrunsă de-al ei cîntic fără nume... Macul singur, roș la față, doarme dus pe ceea lume! ALECSANDRI, P. A. 126. ◊ Expr. A sta ca o stană (ca un stîlp) de piatră (sau ca o statuie) = a se ține mereu în aceeași poziție fixă, neclintită, fără a face nici o mișcare. La uși în cerdac stăteau ca stane de piatră oștenii cu platoșe făcînd straja cuvenită. SADOVEANU, F. J. 29. Împrejurul lui, curtenii, îmbrăcați în purpură de aur, stau ca niște statui nemișcate. VISSARION, B. 67. Ana stetea ca un stîlp de piatră înaintea lui și asculta cu încordată luare-aminte. SLAVICI, O. I 163. A sta ca vițelul la poarta nouă v. poartă. A sta ca o găină (sau ca o curcă) plouată, a arăta supărat, necăjit, fără vlagă, fără chef. Parcă nu te-aș fi crezut așa slab de înger, dar după cît văd, ești mai fricos decît o femeie. Hai, nu mai sta ca o găină plouată. CREANGĂ, P. 222. A sta drept ca lumînarea = a sta foarte drept. A sta poponeț v. poponeț. Să stăm strîmb și să judecăm drept v. strîmb¹ (1). (Popular) Pînă-i stă cuiva capul sus = cît timp trăiește cineva, pînă la moarte. Dar, dragă, nu te-ntrista, Că la turc eu nu te-oi da, Pînă capul sus mi-o sta! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 492. A sta piatră (țeapăn sau înfipt în pămînt) = a se ține nemișcat. Străinul parcă n-auzea Cuvintele; pe gînduri dus, Sta piatră și tăcea. COȘBUC, P. I 230. Înalt, cu mustața lungă, alb ca varul la fața neted rasă... Lică stetea înfipt în pămînt înaintea ei. SLAVICI, O. I 200. A sta smirnă sau smirna v. smirnă. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu», indicînd o parte a trupului) Se ridicase pe jumătate în pat și acum stătea cu ochii mari, largi, uimiți. REBREANU, N. 28. Vechilul lui Leonida stă cu mîinile în buzunar și e încredințat că, dacă n-ar fi el acolo, ar încremeni toate pe loc. VLAHUȚĂ, O. AL. I 70. Tu, cu ochiul plutitor și-ntunecos, Stai cu buze discleștate de un tremur dureros. EMINESCU, O. I 82. ◊ Expr. A sta cu degetul la gură = a ține degetul la gură, pentru a-și impune (sau a impune altora) tăcere. Moșule, tu știi pesemne, Stai cu degetul la gură, Și zîmbind șiret, ce dulce Amintirile te fură. IOSIF, V. 47. A sta cu degetul în gură v. deget. A sta cu nasul în pămînt = a sta cu capul plecat, în semn de căință, sfială etc. Sta cu nasul în pămînt și tăcea chitic. GALAN, Z. R. 244. A sta cu mîinile în sîn sau cu brațele încrucișate, cu brațele (cruciș) la piept = a sta în inactivitate, p. ext. a nu lua nici o măsură, a nu întreprinde nimic. Și ea să stea cu brațele cruciș la piept, să se uite și să n-aibă nici o putere... nici o putere... VLAHUȚĂ, O. AL. 134. Consiliul de familie nu stetea cu mîinile-n sîn. CARAGIALE, O. I 301. A sta cu dinții la stele = a răbda de foame. Mai bine se duce acasă, că-i plouă caii în spate și-i stau vitele cu dinții la stele din pricina slugilor. CREANGĂ, A. 154. A sta cu ochii pe cineva = a nu-și mai lua ochii de la cineva, a-l supraveghea. Mă tem de Alexe și de Lică... parcă stau numai cu ochii pe mine. MIHALE, O. 140. ♦ (Despre aparate, mecanisme, dispozitive) A nu funcționa. În ziua aceea de sărbătoare, moara sta cu roțile neclintite. SADOVEANU, F. J. 104. 2. (De obicei determinat prin «în picioare» sau «pe picioare») A se afla în poziție verticală, a se ține drept (în picioare), a nu fi așezat sau culcat. Cum stăteau cu toții în picioare, în cămăși, păreau niște umbre albe, desprinse cu greu din întuneric. MIHALE, O. 20. Unul dintre porcarii unsuroși mîna caii stînd în picioare. SLAVICI, O. I 118. Sacul gol nu poate sta-n picioare. ◊ Expr. De-abia stă de somn = nu mai poate de somn, pică de somn. Strada... șapte zile din săptămînă o ducea... într-un fel de moleșeală, ca un om care de-abia stă de somn. SADOVEANU, la TDRG. A nu mai putea sta pe picioare v. picior (1). Abia mai stă pe picioare = abia se mai ține pe picioare, e gata să cadă de oboseală. Acum începu să-l treacă sudorile și tremura, încît abia mai stetea pe picioare. SLAVICI, O. I 207. A sta în picioare = a rezista, a nu se da bătut. Toți ceilalți răzăși ipătești fiind împresurați și călcați de cneazul Bîrlădeanu, vornicul lui Petru-vodă, numai eu am stat în picioare. SADOVEANU, N. P. 7. ♦ Fig. (Învechit) A se ține tare pe poziție, a nu da înapoi. Asediații nu stătură mai puțin vitejește decît asediatorii. BĂLCESCU, O. II 46. ◊ Expr. A sta tare pentru ceva (sau cineva) = a apăra, a sprijini cu îndîrjire ceva (sau pe cineva). Tari au stat străbunii pentru acest pămînt. BOLINTINEANU, la TDRG. A sta (cuiva) împotrivă (sau a sta împotriva cuiva) = a se împotrivi, a se opune (cuiva). Eu nu pot pune în casa asta o vorbă înainte fără să stai împotrivă. SADOVEANU, F. J. 492. Nici valurile mării nu putură să le stea împotrivă. ISPIRESCU, L. 24. Dar cine poate sta împotriva lui Dănilă Prepeleac? CREANGĂ, O. A. 147. Văzînd eu că nu-i chip de stat împotriva părinților, începui a mă gîndi la pornire. id. A. 120. A sta pavăză = a apăra pe cineva. N-am a mă îngrijora de nimic, deoarece prietinii noștri care ne priveghează de trei zile stau pavăză. SADOVEANU, N. P. 193. 3. (Urmat de determinări modale) A fi, a se afla. David stătea în vremea aceasta întins în pat cu ochii la becul electric. REBREANU, N. 26. Ia, colea, zisei eu arătînd spre stînga locul unde, în adevăr, stătusem lungit. HOGAȘ, DR. 286. Lăpușneanul sta întins cu fața în sus, liniștit, dar foarte slab. NEGRUZZI, S. I 163. ◊ Expr. A sta în pat = a zăcea (de boală). Știi una, mamă?... Cîte zile sînt de cînd stau în pat? VLAHUȚĂ, O. AL. 135. 4. A ședea. În jurul său, așezați pe mesele de lucru, pe un butoi răsturnat și pe o bancă cu lemnul îmbîcsit de unsori, stăteau tractoriștii. MIHALE, O. 30. Întorcîndu-și privirea în locul unde stătuse mezinul, prezvitera a aflat scaunul gol. SADOVEANU, N. P. 51. Pe pat a șezut cineva de curînd, cineva care e învățat să stea numai în locul acela. BASSARABESCU, V. 171. ◊ (Întărit prin adv. «jos») La licărirea unui opaiț tustrei stau jos, în jurul unei mese mici, rotunde, cu picioarele scurte. VLAHUȚĂ, O. AL. I 56. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «pe» sau «în», arătînd obiectul pe care se șade) Stăteau pe niște scăunașe cu trei picioare împrejurul vetrei. SADOVEANU, N. P. 132. Am stat pe scaun, am luat dulceața. GALACTION, O. I 98. Capul mi-l proptesc pe coate, Stau pe prag, pe gînduri iar. COȘBUC, P. I 117. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «la») Stau la birou. ▭ Dacă poftești asta, dă-i mîna lui Ionuț Păr-Negru și stați alături la această masă. SADOVEANU, F. J. 28. ◊ (Urmat de o propoziție finală introdusă prin conj. «ca») Iară tu la gura sobei Stai ca somnul să te prindă. EMINESCU, O. I 76. ◊ Expr. A sta (ca) pe spini v. spin (I 1). Stai jos! formulă prin care cineva e invitat să se așeze, să ia loc. A sta la masă = a lua masa, a mînca. Încep a spune împrejurarea din capăt... cum a venit întîmplarea de au călătorit împreună, de au stat la masă împreună. CREANGĂ, A. 146. A sta în capul oaselor v. cap¹ (III 2). A sta grecește (sau turcește) = a ședea cu picioarele încrucișate sub trup. Mătușa Uțupăr stă în pat, grecește. STANCU, D. 14. Sta grecește pe tron cît e ziulica și nopticica de mare. ISPIRESCU, L. 205. A sta pe vine = a se lăsa jos, cu genunchii aduși înainte, sprijinindu-se pe vîrful picioarelor. O droaie de copii stau jos pe vine împrejurul unei străchini mari. VLAHUȚĂ, O. AL. I 90. A sta binișor = a ședea liniștit, fără să se agite. Și alăturea de mine Sta-vei oare binișor? EMINESCU, O. IV 369. 5. A lucra la... Mi-a ieșit gheb în spate stînd la stative. La TDRG. Eu stau la covată și cînt, Dar singură nu știu ce cînt. Și-n ochii mei lacrimi s-adună. COȘBUC, P. I 64. ♦ (Determinat prin «călare», «pe cal» etc.) A fi călare, a călări. Alți slujitori stăteau pe cămile. SADOVEANU, D. P. 81. Vede-un tînăr ce alături Pe-un cal negru stă călare. EMINESCU, O. I 66. Iar sultanul stînd pe cal, Sub un verde cort de șal, Barbă neagră-și netezea. ALECSANDRI, P. P. 107. 6. (Despre păsări) A fi în poziție de repaus. Numai colo-ntr-un frunzar Galben în lumină, Stă pe-o creangă de arțar Pasăre străină. TOPÎRCEANU, B. 10. Parcă mi te văd, drăguță, Că îmi zbori și că te scap. Stînd pe gard, privind la mine, Ai tot da cochet din cap. EMINESCU, O. IV 369. ◊ Expr. (Despre păsări) A sta pe ouă = a cloci. IV. 1. (În expr.) A-i sta cuiva bine (sau rău, mai rar frumos) = a-i ședea, a-i veni cuiva bine (sau rău). Cît de frumos îți va sta țărancă. GALACTION, O. I 464. Uite zău, acum iau seama Că-mi stă bine-n cap năframa, Și ce fată frumușică Are mama! COȘBUC, P. I 103. Braț de braț pășesc alături... le stă bine laolaltă, Ea frumoasă și el tînăr, el înalt și ea înaltă. EMINESCU, O. I 154. Rău îi stă muntelui, rău, Fără piatră, fără brazi, Ca și mie fără frați. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 319. Cum stă lucrul, treaba? = cum se prezintă, cum se desfășoară, cum merg lucrurile, treburile? Poftește înlăuntru și ne spune cum stau treburile prin acea parte de lume. SADOVEANU, F. J. 767. E, cum stau hotarele, pîrcălabi, Că după cum închideți ochii, așa doarme și țara. DELAVRANCEA, A. 21. M-am dus fără de veste, așa-zicînd, și nu ți-am spus, precum ar fi trebuit, cum stau lucrurile. SLAVICI, O. I 162. A ști cum stai = a ști în ce situație te afli, la ce te poți aștepta. Să se hotărască odată; să știu cum stau, căci viața mea tot e pierdută, dacă nu reușesc acum. SLAVICI, O. I 198. Cum stai (stă etc.)? = cum merge? care e situația? Andrei continuă cu tonul schimbat: Cum stați? – Mai bine. Dar trebui să zorim mereu. MIHALE, O. 147. A sta bine (sau rău) cu cineva = a fi în relații bune (sau rele) cu cineva. El ar voi să stea bine cu toată lumea și să nu supere pe nime. La TDRG. 2. (Rar) A fi posibil, a fi cu putință. Nu știu, zău, cum a sta și asta, îmi plesnește obrazul de rușine, cînd gîndesc cum am să mă înfățoșez înaintea femeii celeia, cu vorbe de acestea. CREANGĂ, O. A. 200. V. 1. (Cu determinări locale) A se afla, a se găsi, a fi într-un anumit loc. Dar ești departe, dragă, hai! – Ba bine, Atunci rămîi pe unde stai! COȘBUC, P. I 171. Unii cară clăile de pe cîmp, alții adună paiele în șiră, alții stau sus pe batoze și hrănesc mașina. VLAHUȚĂ, O. AL. I 70. Stau în fața unui local de noapte, o mică berărie. CARAGIALE, O. II 176. La castel în poartă calul Stă a doua zi în spume. EMINESCU, O. I 68. Mulți tătari stau împregiur Cu ochi mici ca ochi de ciur. ALECSANDRI, P. P. 77. ◊ Fig. Mă tem, căci grija și întristarea stau în sufletul nostru și rod ca un vierme neadormit. SADOVEANU, F. J. 508. ◊ Expr. A-i sta cuiva în cale (sau în drum) sau a sta în calea (sau în drumul) cuiva = a împiedica drumul cuiva, a nu lăsa pe cineva să treacă; fig. a împiedica pe cineva să facă ceea ce voiește, a-l încurca în socotelile lui, a-l deranja, a i se opune, a i se împotrivi. Dintr-o dată în calea lor, în acea zi de 20 august, rămasă de pomenire, au stătut călărimile în leafă ale măriei-sale Ștefan-vodă. SADOVEANU, F. J. 192. Nu zic că te duc [la furci]... Zic numai că te pot duce, dacă-mi stai în cale. SLAVICI, O. I 181. Cine ești tu de-mi stai în cale? – întrebă zmeul. RETEGANUL, P. IV 39. Căuta în tot chipul cum s-ar putea curăți de împărăteasa, ca să nu-i mai steie în drum. SBIERA, P. 108. A sta înaintea (cuiva) sau a-i sta (cuiva) înainte (sau în față) = a) a se ține, a se găsi la mică distanță în fața cuiva (privindu-l, vorbindu-i, așteptînd porunci). Mă duc la Timiș, stau înaintea domniilor-lor și le spun așa: solie de la Ionuț Păr-Negru. SADOVEANU, F. J. 138. Și noaptea, de zare deșteaptă... S-apropie de flacări și-aproape-n urmă stînd Viteazului în față, ea lung la el privește. COȘBUC, P. I 134. [Femeia din portret] zîmbea cu același zîmbet neuitat... Bătrînul stete mult... mult înaintea ei. CARAGIALE, O. I 315. Nici visezi că înainte-ți stă un stîlp de cafenele. EMINESCU, O. I 150; b) a servi pe cineva cu ceva, a-i oferi cuiva ceva. Muierea i-a ieșit întru întîmpinare... și i-a stat înainte cu dulcețuri și răcoritoare. SADOVEANU, D. P. 38; c) a se opune, a rezista cuiva, a sta în calea cuiva. La Nicopole văzut-ai cîte tabere s-au strîns Ca să steie înainte-mi ca și zidul neînvins? EMINESCU, O. I 147. Că băieții, făr’ de minte, Risipesc La gloanțe multe, Nu le stă nimeni-nainte. TEODORESCU, P. P. 291. (Despre sarcini, greutăți etc.) A sta în fața (cuiva) = a trebui, a urma să fie realizate, rezolvate. A sta de față = a fi de față, a asista. La această judecată stătuseră de față și mahalagii. SADOVEANU, D. P. 146. A sta față v. față (I 2). A sta la baza unui lucru = a constitui temelia unui lucru. Cunoașterea vieții stă la baza măiestriei artistului realist. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 7, 98. A sta în umbră = a fi modest, retras. Voi toți care ați stat pînă acum în umbră timizi... scuturați-vă, recăpătați încredere în voi. ANGHEL, PR. 186. Pe cînd alții, stînd în umbră și cu inima smerită, Neștiuți se pierd în taină ca și spuma nezărită. EMINESCU, O. I 133. A sta deoparte = a) a se ține la oarecare distanță (de...). Toți bărbații stau doparte, Iar la mijloc stau fecioare Și neveste-n largă horă. COȘBUC, P. I 72. Ia în duminica viitoare, stăpîne, să mergem în sat la horă. Eu oi sta deoparte cu băieții. CREANGĂ, O. A. 195; b) a fi rezervat, a se ține în rezervă, a nu se amesteca într-o chestiune, într-o discuție. A sta în mîna (cuiva) = a depinde de cineva, a fi în puterea cuiva. În mîna omului aceluia stetea liniștea călătorului. CARAGIALE, O. I 313. A-i sta (cuiva) ca un ghimpe în coaste (sau în inimă) = a constitui o stingherire sau o amenințare permanentă pentru cineva. (Familiar) A-i sta (cuiva) sub nas = a fi la îndemîna cuiva, în imediata sa apropiere. Niciodată, în clipe așa de înalte, inspirația nu trebuie căutată la un kilometru; ea ne stă sub nas. CARAGIALE, O. I 307. A-i sta (cuiva) pe limbă, se zice cînd cineva este gata să spună un lucru pe care n-ar trebui să-l spună sau cînd nu găsește termenul, cuvîntul pe care îl caută. (Despre gînduri, preocupări) A-i sta (cuiva) pe inimă = a preocupa pe cineva, a produce neliniște. A-i sta capul la... v. cap¹ (I 4). A sta (piatră) pe capul cuiva sau a-i sta cuiva pe cap = a împovăra, a incomoda pe cineva prin prezența sau purtarea sa. Ce poți să faci, bre? răspunse Leahu mai mult din buze. Nu vezi cum îmi stau pe cap? MIHALE, O. 139. De ce i-a murit bărbatul? – Nu l-am omorît eu, mamă. – Nu l-ai omorît tu! Caută-ți altul! Ce stai piatră pe capul nostru... STANCU, D. 15. (Mai ales în basme) A-i sta (cuiva) capul unde-i stau picioarele (sau tălpile) = a i se tăia cuiva capul. Dacă în șase luni măria-sa Ferid nu va ști tot ce se cuvine să știe ca să fii mulțămit luminăția-ta, atunci primesc să stea acest cap unde îmi stau acuma picioarele. SADOVEANU, D. P. 18. Împăratul... i-au poroncit ca să-i aducă calul zmeului numaidecît, că de nu i l-a aduce, apoi i-a sta capul unde-i stau acum tălpile. SBIERA, P. 74. ♦ A ocupa locul de la... O babă stă la fereastră și se uită cu drag la noi. VLAHUȚĂ, O. AL. I 84. În tot timpul ospățului, să steie numai la spatele stăpînu-său și nici măcar să-și rîdice ochii la ceilalți meseni. CREANGĂ, P. 231. ◊ Expr. A sta la poartă sau la ușă (sau la poarta, la ușa cuiva sau a ceva) = a păzi, a străjui la ușa cuiva sau a ceva. La ușă stătea un căpitan cu pistolul în mînă. CAMILAR, N. I 186. Acesta-i un alvanit, care stă de obicei la ușa măriei-sale, lămuri Alexăndrel-vodă. SADOVEANU, F. J. 31. A sta la căpătîiul cuiva v. căpătîi (1). ♦ A fi, a se găsi scris sau însemnat. Iar Negruzzi șterge colbul de pe cronice bătrîne, Căci pe mucedele pagini stau domniile romîne. EMINESCU, O. I 32. ◊ Fig. În mintea lui, ca pe un răboj, stau însemnate zilele de muncă. VLAHUȚĂ, O. AL. I 54. 2. A fi așezat, a fi pus, a se afla. Cinci cruci stau înaintea morii, două de piatră și trei altele cioplite din lemn de stejar. SLAVICI, O. I 115. Sala era naltă... iar în mijlocul ei stătea o mîndră masă, acoperită cu alb. EMINESCU, N. 6. Pită albă stă pe masă, Cum îi pita mai frumoasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 119. ◊ Expr. (Rar) A sta în iveală = a fi așezat la vedere. În mijloc stă-n iveală un cerb de patru ani, Încins pe-a sale laturi cu șiruri de fazani. ALECSANDRI, P. A. 140. A-i sta (cuiva) capul în par = a i se tăia cuiva capul. Ce să facă el acuma? Începe a plînge și a se văieta, că știa că desară i-a sta capul în par. SBIERA, P. 58. ◊ (Despre clădiri care domină locul unde se găsesc, exprimînd uneori și ideea de durabilitate, de soliditate) În țărmul celălalt, întăi stătea Cetatea stăpînind intrările. SADOVEANU, F. J. 240. E Ostrovul San-Giorgio, pe care-a stat odinioară un falnic castel zidit de genovezi. VLAHUȚĂ, O. AL. I 116. Stă castelul singuratic, oglindindu-se în lacuri, Iar în fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri. EMINESCU, O. I 152. ♦ A-și avea locul undeva. Toporul și mătura tot după ușă stau. SADOVEANU, O. II 181. ◊ (Urmat de determinări care arată felul cum sînt orînduite unele lîngă altele persoanele sau lucrurile) De jur împrejur lumea pestriță, de toate treptele, stă în semicerc. CARAGIALE, O. I 301. Iar de fagii-mbătrîniți Stau rînd caii priponiți. HODOȘ, P. P. 201. Toți copiii stau roată de jur împrejurul mesei cu gurile căscate. ȘEZ. I 91. ◊ Expr. A sta cot la cot cu... = a se găsi în imediata apropiere, strîns alăturat de..., a sta unul lîngă altul. Înaintea bătăliei de la Cahul, vodă chemase la sfat de război căpeteniile și au stat alături față de măria-sa «neamurile» cot la cot cu vatamanii țărănimii. SADOVEANU, N. P. 12. A sta grămadă = a fi îngrămădiți, înghesuiți. Norii s-au mai răzbunat Spre apus, dar stau grămadă Peste sat. COȘBUC, P. I 223. Convoiu-ntreg, nedezlipit, Îngenunchind se lasă Pe cîmpul alb și troienit, Sub negura geroasă, Și stă grămadă la un loc Făradăpost, nici foc. ALECSANDRI, P. A. 159. A sta roi = a se îmbulzi, a se îngrămădi. Cît ai bate în palme, stau toți acei slujitori roi împrejurul nostru. SADOVEANU, F. J. 169. 3. A fi fixat sau prins în ceva, a atîrna de ceva. Poarta este bine închisă cu o bîrnă grea d-a curmezișul, ale cărei căpătîie stau în cîte-o bortă în ziduri. CARAGIALE, O. I 290. Pînă-s mere mititele, Stau în creangă făloșele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 429. Cucuiata, vai de ea, Stă-ntr-un vîrf de nuia (Aluna). ◊ Expr. A-i sta (cuiva) viața numai într-un fir de ață v. fir (1). Nu știu la cît mi-a sta capul cu... v. cap¹ (I 1). A-i sta (cuiva) în cap = a preocupa pe cineva. Aș vrea să-ncep cu fapte bune, Dar n-am făcut, ori le-am uitat Și raiu-n cap puțin mi-a stat. Și-am fost și prost la numărat – Și n-am ce spune. COȘBUC, P. I 198. A-i sta (cuiva) în minte = a fi clar pentru cineva. Bine zici, dar nu-mi stă-n minte cum l-așa frumoasă fată Buturuga Statu-Palmă a putut să fie tată! ALECSANDRI, P. A. 150. ♦ Fig. A fi cuprins în..., a se găsi în..., a consta în... «Soacra cu trei nurori» plăcu, fără ca totuși junimiștii să-și fi dat seama în ce stă meritul. CĂLINESCU, I. C. 192. Dacă fiecare și-ar zice că suprema fericire stă în odihna eternă, în nirvana budistă, am ajunge desigur la desființarea oricărei idei de bine, de muncă și de progres. VLAHUȚĂ, O. AL. I 103. Și așa... se făcură toate bune. Procesul-verbal nici nu trebuia schimbat: totul sta în încheiere. CARAGIALE, O. I 307. ◊ Expr. A-i sta (cuiva) în (sau, rar, prin) putință = a-i fi cuiva posibil. (Sînt gata) a te sluji cu ce-mi va sta prin putință. FILIMON, la TDRG. A sta în firea (cuiva) = a fi în firea cuiva, a ține de caracterul cuiva. O, aș putea Să-ți fac aluzie... dar nu stă În firea mea. TOPÎRCEANU, P. 260. ♦ A se limita, a se mărgini la..., a se reduce la... Ce spui, cîrpaciule, zise văru-mieu... D-apoi numa-n ciubotele tale am stat eu, bicisnicule? CREANGĂ, A. 106. Frunză verde ș-un bănuț, Nu stă lumea-ntr-un drăguț... – Ba stă, zău, dacă-i mîndruț! Frunză verde ș-o frăguță, Nu stă lumea-ntr-o drăguță... – Ba stă, zău, dacă-i mîndruță! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 405. ♦ (Învechit) A fi format din... În timp de pace, oștirea sta din: darabanii cu căpitănia lor... simenii, a cărora căpitănie era aga. ISPIRESCU, la TDRG. 4. (Determinat prin «pe apă» sau «deasupra apei») A pluti. Untdelemnul stă deasupra apei. ▭ Și mi-l leagă, mîndră, leagă Într-un corn de cîrpă neagră, Și mi-l țipă pe Tîrnavă. De-i vedea că stă pe apă, Fie-ți inimioara-ntreagă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 111. VI. 1. (Cu determinări temporale sau locale) A petrece un timp oarecare într-un loc. Încă aproape un deceniu mai stă Eminovici la moșie, după căsătorie. CĂLINESCU, E. 15. M-am dus apoi cu comisul și am stat un timp la cetatea Dîmboviței. SADOVEANU, F. J. 75. Hei, domnule, cît ai stat d-ta aici? Două zile. Patruzeci să stai și n-ai să afli cîte știu eu. VLAHUȚĂ, O. AL. I 98. Oricum, Zibal mai stă la Podeni doar pîn’ la cîștiul viitor. CARAGIALE, O. I 285. ♦ A întîrzia într-un loc, a zăbovi. Mai stau puțin, ca să-mi iau bun rămas de la toate. SADOVEANU, D. P. 84. Mama nu stă... acum se întoarce. POPOVICI-BĂNĂȚEANU, la TDRG. El vine-așa de dragul lui, Cînd vine. Eu nu pot ușa să i-o-ncui. De stă prea mult, eu cum să-i spui? COȘBUC, P. I 129. ♦ A fi, a rămîne un timp oarecare împreună cu cineva, a-și petrece timpul cu cineva. Ori m-ai zărit vreodată stînd Cu muza altuia? Se poate. TOPÎRCEANU, M. 5. Comisarul află... că luni, ca ieri, Lică a stat cu Răuț, cu Buză Ruptă, cu Săilă Boarul și cu Ghiță la cîrciumă, că ei au vorbit cam în taină despre arendașul. SLAVICI, O. I 152. Ori mai știi păcatul? poate că nici crîșmăriței nu-i era tocmai urît a sta între noi, de ne cerca așa des. CREANGĂ, A. 98. 2. A trăi, a viețui. Eu stau aicea ca într-o sălbătăcie, tac și nu știu, nici nu spun nimic, iar domniile voastre bărbații știți și vorbiți toate. SADOVEANU, F. J. 495. Pentru ce stai sfinția-ta în asemenea pustietate, îl întrebai eu, dacă mai ales, după cum spui, hoții te calcă și te pradă? HOGAȘ, DR. 48. 3. A locui. Stăteam intr-o odăiță îngustă, rece, umedă, în strada Justinian. SADOVEANU, O. II 276. Aici nu mai stă nimeni De douăzeci de ani. ARGHEZI, V. 141. Am stat la un unchi, pe Romană, Țiu minte... dar unde n-am stat? TOPÎRCEANU, B. 63. Nu-i casa lor în care stau Și-n casă nici cenușă n-au! COȘBUC, P. I 127. 4. A fi, a exista. Puțin mai este și ai să ajungi împărat, care n-a mai stat altul pe fața pămîntului, așa de iubit, de slăvit și de puternic. CREANGĂ, P. 191. El singur zeu stătut-a nainte de-a fi zeii. EMINESCU, O. I 115. ♦ (Învechit) A avea loc, a se petrece. [Mohamed] a pus piatră săpată unde a stat bătălia. DELAVRANCEA, A. 10. 5. A continua să fie, a dăinui. Munte cu capul de piatră, de furtune detunată, Stă și azi în fața lumii. EMINESCU, O. I 31. Eu iubesc, baba iubește, Casa ni se pustiește; Dar de-aș iubi numai eu Casa noastr-ar sta mereu! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 414. ♦ A rămîne în ființă, a nu trece, a dura. Prea mult un înger mi-ai părut Și prea puțin femeie, Ca fericirea ce-am avut Să fi putut să steie. EMINESCU, O. I 185. ◊ (Intensificat prin «pe loc») La ce simțirea crudă a stinsului noroc Să nu se sting-asemeni, ci-n veci să stea pe loc? EMINESCU, O. I 127. VII. 1. (În locuțiuni verbale sau în legătură cu alt verb dă acestora un aspect de durată) a) (În coordonare cu un verb de care se leagă prin conj. «și») Unii oameni au asemenea noroc în viață, încît stai și te minunezi. SADOVEANU, F. J. 76. Prin atîtea schimbări a trecut sufletul meu, că uneori stau așa și mă-ntreb: oare cîte vieți am trăit? VLAHUȚĂ, O. AL. I 69. Stau cîteodată și-mi aduc aminte ce vremi și ce oameni mai erau în părțile noastre pe cînd începusem și eu... a mă rădica băiețaș la casa părinților mei. CREANGĂ, A. 1. b) (În coordonare cu un verb de care se leagă prin conj. «de») Și în buimăceala ceea, trezîndu-se cu Ion față-n față, unde nu se încinge între dînșii o bătaie crîncenă; ș-apoi stă de-i privește, dacă te rabdă inima... CREANGĂ, A. 112. (Expr.) Ce stai de vorbești? (sau spui?), întrebare prin care cineva își exprimă surprinderea pe care i-au produs-o cele spuse de altul. Fugi d-acolo, nevastă, ii răspunse el, ce stai tu de vorbești? ISPIRESCU, L. 66. c) (Urmat de un verb la gerunziu) Și eu am stat privindu-i, pînă ce și-au isprăvit jocul. VLAHUȚĂ, O. AL. 144. Și mi-i ciudă cum de vremea Să mai treacă se îndură, Cînd eu stau șoptind cu draga Mînă-n mînă, gură-n gură. EMINESCU, O. I 106. Amîndoi pe-o vale verde, la picioarele-unui munte Lungiți unul lîngă altul, stau grăind în limba lor. ALECSANDRI, P. A. 150. d) (Urmat de un verb la conjunctiv) Sus o dată-l răsucește Și-l azvîrlă peste gard. – O să stau acum cu tine Să mă lupt... Mai vrei ceva? COȘBUC, P. I 145. Nu știu dac-ai stat vreodată să-ți dai seama de ce fel de viață trăim noi aici. VLAHUȚĂ, O. AL. I 63. Multe trec pe dinainte, În auz ne sună multe. Cine ține toate minte Și ar sta să le asculte? EMINESCU, O. I 194. (În propoziții condiționale) De-aș sta să-i dau și eu răspuns, La cîte legi am fi ajuns! COȘBUC, P. I 127. Dac-ai sta să te potrivești lor. CREANGĂ, A. 39. e) (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu» și indicînd instrumentul) Dracilor, sînteți păgîni? Maica mea! Să stai cu bățul Ca la cîni! COȘBUC, P. I 226. f) (În expr.) A sta de (rar, la) vorbă (cu cineva) = a vorbi cu cineva; p. ext. a petrece un timp (oarecare) vorbind cu cineva despre unele și altele. De multe ori moșnegii stăteau de vorbă, povestind cu glasuri încete din necazurile vieții și din durerile prin care au trecut. DUNĂREANU, N. 17. L-am trimis la popa din Fundureni ca să-i spună că stau de vorbă cu voi. SLAVICI, O. I 132. Cocoană, dumneavoastră stați de vorbă aici... nu știți ce-i afară. CARAGIALE, O. I 333. Hai, dă răspuns cucoanei, ori așa, ori așa; că n-are vreme de stat la vorbă cu noi. CREANGĂ, P. 331. A sta la sfat (sau la sfaturi) cu cineva = a) a se sfătui cu cineva. Badea Ghiță s-a tras la o parte, lăcrămînd singur și stînd la sfat șoptit cu sufletul său. SADOVEANU, N. P. 55. Și pe teiul nostru-ntreabă: Cine sîntem, stau la sfaturi, Iară gazda noastră zice, Dîndu-și ramurile-n laturi... EMINESCU, O. I 101; b) a sta de vorbă. Intră-n casă? O, ba bine, Și-a găsit niște vecine, Stă la sfat... COȘBUC, P. I 106. A sta la taifas (la taclale sau la povești) = a pierde vremea vorbind fleacuri. Neguțătorul s-a supărat, dar n-avea cînd sta la taclale... SADOVEANU, D. P. 151. Au găsit pe primar și pe notar fumînd și stînd la taifas cu gospodarii cei doi. id. B. 194. A sta de fleacuri = a-și trece timpul cu lucruri lipsite de importanță. În vremea cînd toți cu care ai plecat într-un pas ți-au luat-o înainte, tu stai de fleacuri, de nuvele, ca un băietan de optsprezece ani. BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. 9. A sta (dus sau pierdut) pe (la sau, rar, în) gînduri = a) a fi preocupat, absorbit de gînduri. La fereastra solitară, Stă pe gînduri o femeie. COȘBUC, P. I 119. Ana stetea dusă în gînduri cînd auziră zuruitul unei trăsuri boierești cu trei cai și cu fecior pe capră. SLAVICI, O. I 146. Da... visam odinioară pe acea ce m-ar iubi, Cînd aș sta pierdut pe gînduri, peste umăr mi-ar privi. EMINESCU, O. I 157; b) a șovăi, a ezita, a se frămînta cu gîndul, neștiind ce hotărîre să ia; a sta la îndoială. Mai multă vreme am stat pe gînduri să-ți răspund ori să te las în plata domnului. VLAHUȚĂ, O. AL. I 14. Hai, nu mai sta la gînduri [zise calul]; încalecă pe mine. CREANGĂ, P. 220. Nu-i vreme de stat în gînduri, doamnă, adăogi Spancioc. NEGRUZZI, S. I 162. A sta la îndoială = a) a șovăi, a ezita înainte de a lua o hotărîre; a sta pe gînduri. Comisul cel bătrîn stătu puțin la îndoială, furat într-o parte de dragostea lui de părinte și țintuit în același timp de îndărătnicie. SADOVEANU, F. J. 98. Hai, nu mai sta la îndoială și dă-mi-le, căci atunci are să fie bine și de stăpînu-meu și de stăpîna-ta. CREANGĂ, P. 273; b) a se îndoi de ceva, a nu crede cu ușurință. Dac-ar fi găsit la Moara cu noroc, fie chiar în lada lui Ghiță, ceva din lucrurile furate de la arendașul, el tot ar mai fi stat la îndoială și ar fi zis că Ghiță poate să fie năpăstuit. SLAVICI, O. I 165. A sta în cumpănă (sau în cumpene) = a șovăi, a ezita. Omul stătu o clipă scurtă în cumpănă, apoi se întoarse și plecă repede. DUMITRIU, N. 252. Stătu puțin în cumpănă, plimbîndu-și ochii asupra mobilelor orășenești din juru-i, dar fără să le vadă. SADOVEANU, B. 38. Se pune ea pe gînduri și stă în cumpene cum să dreagă și ce să-i facă? CREANGĂ, P. 29. A sta de pază (sau de strajă) sau a sta strajă = a păzi, a străjui. Lae, pe care-l lăsase singur, nu era omul pe care-l poți pune să stea peste noapte de strajă la un mort. SLAVICI, O. I 166. De-atunci el stă de pază în mijlocul cîmpiei, Și nime nu s-atinge de zmeii hergheliei. ALECSANDRI, P. A. 164. A sta la (sau de) pîndă = a pîndi. A stat un timp la pîndă în desiș. SADOVEANU, D. P. 172. S-a întîlnit cu Lică și cu Răuț, care l-au luat între bîte și i-au zis că-i sfărîmă oasele dacă va mai îndrăzni să stea de pîndă. SLAVICI, O. I 151. A sta la tocmeală = a se tocmi, a se tîrgui. Cît umblă el întrebînd, noi dăm de dînsul și, dacă trebuie să-l răscumpărăm, stăm la tocmeală, îl tîrguim și-l răscumpărăm. SADOVEANU, F. J. 236. A-i sta (cuiva) într-ajutor (sau în ajutor) = a ajuta pe cineva, a-i veni cuiva în ajutor. Monahul i-a stat într-ajutor la cîntare încălărat, scoțîndu-și din cap numai comanacul. SADOVEANU, F. J. 620. Alexandru Vardaru se ținuse de făgăduială; Maria era numită de trei luni: – dar de ce era nevoie să-i amintească așa, că i-a stat într-ajutor? C. PETRESCU, Î. I 19. 2. (Exprimînd ideea de durată, de continuitate) A rămîne, a se afla, a fi. a) (Construit cu un nume predicativ care indică o stare, o însușire) Ar fi stat și-acuma tot nemăritată, Dacă din păcate nu s-ar fi găsit Un neghiob ca Mișu, un îmbrobodit. TOPÎRCEANU, P. 235. Chipul lui stă alb, rece și liniștit. VLAHUȚĂ, O. AL. 159. Acela care ține cu mine, nu are să se teamă de nimic, iară acela care vrea să mă doboare, trebuie să stea mereu cuprins de îngrijire. SLAVICI, O. I 181. ◊ A sta singur = a) a nu avea pe nimeni lîngă sine. Și-avînd inel, ea se juca Stînd singură-ntr-o vale. COȘBUC, P. I 67; b) a fi lipsit de societatea cuiva; a petrece în singurătate. Știu, cît ai stat singur, cinstite comise, ai oftat că ai scăpat de mine. SADOVEANU, F. J. 56. A sta ascuns = a se ascunde. Care va să zică, grăi Răuț, în cele din urmă, cînd se înserează, noi îi lăsăm pe dînșii acolo, ne întoarcem, stăm ascunși și nu ieșim decît la semnalul dat de tine. SLAVICI, O. I 198. Umblu rătăcind noaptea și stau ascunsă cît e ziua. ALECSANDRI, T. I 435. A sta închis = a) a fi închis, lipsit de libertate. Nu-i așa... că tu ești nevinovat și stai închis pe nedrept. VLAHUȚĂ, la TDRG. Am stat închis multă vreme. CARAGIALE, O. I 312. În pădurea fărmecată Stăm închiși, vai, fără vină. ALECSANDRI, T. I 421; b) a se retrage undeva, a se izola. Numai un om al cărților își poate da seama de bucuria libertății de a putea sta închis între infolii. CĂLINESCU, E. 246. (Fig.) Jder îl lăsă să-și topească patima și el sta închis în sine însuși ca în scoică, pîndind pentru dînsul fărîmăturile cele mai dulci. SADOVEANU, F. J. 125. A sta nedumerit = a fi uimit, mirat, a nu ști ce să creadă. Pe cînd musafirii steteau nedomiriți, uitîndu-se cînd la unul, cînd la altul, cînd la omul ghemuit, acesta începu să horcăie tare și să geamă. CARAGIALE, O. I 365. A sta nehotărît = a nu se putea hotărî, a nu putea lua nici o hotărîre. Ghiță stete cîtva timp nehotărît. – Eu nu mă duc, zise el apoi. SLAVICI, O. I 161. A sta mut (tăcut sau fără grai) = a tăcea mai multă vreme, a nu vorbi un timp. A stat tăcut un răstimp. SADOVEANU, D. P. 135. Și ochii pașei mari s-aprind; Cărunta-i barbă netezind, Stă mut, de suflet gol. COȘBUC, P. I 109. A sta treaz (sau deștept, neadormit) = a nu dormi (noaptea), a veghea. Nu te așteptam, dar mă gîndeam la tine și stăteam trează. SADOVEANU, F. J. 157. Întins pe-o rogojină, cu ochii țintiți în podele, sub lampa ce-aruncă pe pereții goi o lumină somnoroasă, în sforăitul tovarășilor adormiți, stă treaz, cu pumnul sub ceafă. VLAHUȚĂ, O. AL. 146. Și cum ajunge la poarta raiului din afară, se și pune acolo de strajă și stă neadormit zi și noapte. CREANGĂ, P. 311. A sta pierdut = a) a fi absorbit în gînduri, în visare. Într-o seară, stînd așa pierdut, a băgat de seamă, fără să vrea, că tovarășii lui sînt mai aprinși ca de obicei. REBREANU, N. 27; b) a fi cuprins de emoție, a pierde stăpînirea de sine. Ea stă la pieptul lui pierdută, Dintîi cu ochii la pămînt. COȘBUC, P. I 88. A sta mărturie = a servi de martor, a mărturisi ceva. Ostași, boieri, curteni, v-am adunat aci Să stați mărturie după ce n-oi mai fi. DELAVRANCEA, A. 119. A sta gata de... = a fi gata, a se ține pregătit pentru... Sta cu pieptul deschis și gata de luptă. ISPIRESCU, U. 118. A sta fără de țintă = a privi în gol, nefăcînd nimic. Înainte-mi – cîmp deschis... Stau fără de țintă. Totu-i adîncit în vis, Prins de vrajă sfîntă. IOSIF, V. 44. b) (Urmat de determinări modale exprimînd o anumită stare sau situație) Da ce-ți veni să stai pe întuneric, bre? MIHALE, O. 142. Șase zile și șase nopți a stătut oștirea creștinilor fără pită și mai ales fără apă. SADOVEANU, N. P. 13. ◊ A sta în (sau la) soare sau (neobișnuit) în lună = a sta în bătaia soarelui, (neobișnuit) în lumina lunii. Beduini ce stau în lună, o minune o privesc, Povestindu-și basme mîndre îmbrăcate-n flori și stele. EMINESCU, O. I 45. ◊ Expr. A sta sub ascultarea (sau la porunca) cuiva sau a-i sta cuiva la poruncă = a fi supus cuiva, a se afla la ordinele cuiva. Vra să zică, stați subt ascultarea lui Ionuț Păr-Negru? SADOVEANU, F. J. 278. (Rar) A sta ca-n cămașă de gheață = a rămîne țeapăn, a nu face nici o mișcare. Curtenii stăteau ca-n cămăși de gheață. Nimene n-avea putere să înainteze spre cocon. SADOVEANU, D. P. 32. ◊ (Determinat prin locuțiuni adverbiale) Într-un medean nu prea departe de han, în vederea mării, stăteau oameni în petrecere. SADOVEANU, D. P. 151. Pe cînd stăteau în tăcere, cu bucatele încă neisprăvite, în lumina asfințitului de început de toamnă, sunară copite de cal. id. F. J. 198. (Expr., rar) A sta în priveală v. priveală. ◊ (Urmat de un complement circumstanțial de mod) Dacă s-a mai pomenit iarnă ca asta să stai cu ferestrele deschise... DAVIDOGLU, M. 16. Și dacă stau cu ușa încuiată E că nici eu de nime n-am nevoie. TOPÎRCEANU, P. 211. Toți stau cu capul gol. CARAGIALE, O. I 321. VIII. (Urmat de o propoziție secundară predicativă construită cu conjunctivul) A fi pe punctul de a..., a fi gata să..., a fi cît pe ce să... Afară sta să plouă: s-a întunecat; toate în casă tac de frica furtunii. BASSARABESCU, V. 169. Cerul și-a schimbat veșmîntul, Ploaia parcă stă să-nceapă. TOPÎRCEANU, S. A. 19. Stînca stă să se prăvale În prăpastia măreață. EMINESCU, O. I 54. Pentr-o fată cît o ceapă Stau feciorii să se bată! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 434. ◊ Expr. A sta gata sî... = a fi gata să... La fiecare suspin al copilului tresare spăimîntat, arcurile minții lui stau gata să se sfarme. VLAHUȚĂ, O. AL. I 30. La orice întîmplare, doamne ferește, stau gata să-și verse sîngele pentru noi... CREANGĂ, A. 166. IX. (Urmat de determinări introduse prin prep. «la» sau, mai rar, «cu») A se îndeletnici, a se ocupa cu... Ferid, în odaia cea albă, stătea cu zugrăvelile, cu numerele și cu semnele gîndului, adîncindu-le și pătrunzîndu-se de ele. SADOVEANU, D. P. 22. Cu ce spor era ș-acasă (fata): Nu știai cînd... stă la pusul pînzei, La muls oi, la storsul brînzei. La TDRG. ◊ Expr. A sta la luptă cu sine (însuși) = a se lupta cu gîndul, neputîndu-se hotărî. Și acum Ghiță alegea în el vorbele cu care să-i facă lui Pintea împărtășire despre cele petrecute între el și Lică, și stetea la luptă cu sine dacă nu ar fi, poate, mai bine să tacă. SLAVICI, O. I 144. A sta de cineva = a se ocupa de cineva, a avea grijă de cineva. Trebuie să stai numai de ele, să le îngrijești, să le curăți, să le dai apă, mîncare și cîte alte. La TDRG. A sta (de cineva) să... = a nu-i da pace cuiva pînă ce nu..., a-i bate cuiva capul să... [Muierea] tot sta de mine să merg și să merg la împăratul să cer slujba. RETEGANUL, P. V 81. A sta de capul cuiva v. cap¹ (I 1). – Forme gramaticale: prez. ind. stau, stai, stă, stăm, stați, stau, imperf. stăteam (regional steteam și stam,) perf. s. stătui (regional stetei), prez. conj. pers. 3 să stea (regional să steie), imper. stai (regional. stăi), part. stat (învechit stătut), gerunziu stînd și, învechit, stătînd (EMINESCU, O. I 91).

analiză, demers muzicologic care vizează studierea și determinarea componentelor structurale – disocierea în prealabil – ale unui text muzical, informând eventual și asupra tehnicii generale a elaborării acestuia. A. poate fi înțeleasă fie ca metodă de investigare fie ca specialitate muzicologică de sine stătătoare, după cum ea se subordonează anumitor discipline (ca de ex. teoria* superioară a muzicii, etnomuzicologia*) ale căror teze este chemată să le demonstreze sau își are propriul obiect, propria finalitate și propria metodologie. În măsura în care se menține la nivelul simplei descrieri morfologice, a. interferează modalitățile didactice de abordare a tehnicii de compoziție (1, 2). Însăși nașterea ca noțiune și afirmarea ca modalitate de studiu ale a. s-au petrecut în cadre scolastice, anume în acelea ale unui tratat din sec. 17 [Burmeister, Musica poetica, 1606 – v. afectelor, teoria; figură (2)], pentru ca în sec. următor (la J. Mattheson, de pildă) a. să devină o componentă a așa-numitei Kompositionslehre („învățătura compoziției muzicale”), domeniu de care, în parte, va continua să fie legată și în decursul evoluției ulterioare. (Limitele a. muzicale ca gen s-au datorat însă, multă vreme, tocmai nedepășirii nivelului didactic în a. practicate în afara școlii). Statutul a. se diferențiază începând din sec. 19; ea apare integrată în monografii și tratate de istoria muzicii (la Ph. Spitta, F.J. Fétis, A. W. Ambros ș.a.), comportând în această calitate caracterul circumscris al unei „specialități în specialitate”; continuă, de asemenea, să slujească pedagogia compoziției (V. d’Indy); se emancipează, în fine, se constituie și se consolidează ca disciplină de sine stătătoare, fie în limitele a. de tip hermeneutic inițiată de H. Kretschmar (urmat direct de A. Schering) – a. care urmărește modul în care „poetica” muzicală se incorporează și se traduce prin structură, moment cu moment al desfășurării operei, începând cu elementul tematic și continuând cu peripețiile trasformării lui pe tot parcursul compoziției – fie ca a. de tip formal, precum aceea „reductivă” instituită de H. Schenker – a. chemată să demonstreze că mecanismul de generare a operei (tonale) rezidă în constituirea acesteia în trei „straturi” structurale de complexitate progresivă, deductibile unul din altul, pe o structură armonică profundă (relația T-D-T), subiacentă oricărui text muzical (Mittelgrund), apoi a treia, de suprafață (Vordergrund) – fie, în sfârșit, în strânsă relație cu domeniile teoriei*, esteticii*, psihologiei* muzicii; o seamă de concepte cum sunt funcție* și funcționalitate muzicală, „reprezentare sonoră” (Tonvorstellung), formă*, ritm*, armonie*, stil*, „dinamică interioară” (Innerdynamik) etc., așa cum se conturează ele în primele decenii ale sec. 20, la teoreticieni ca H. Riemann, G. Adler, E. Kurth, H. Mersmann ș.a., hotărăsc (la aceiași) și sensurile a. muzicale, asigurând acesteia o solidă bază sistematică și metodologică și ferind-o implicit de descriptivismul și riscul șablonizării ce vor deveni inerente, cu timpul, a. de tip kretschmarian (mai ales în formele ei „popularizate” prin ghidurile de concert, programele de sală etc.). Autonomia a. și corelația ei cu marile sinteze teoretice, departe de a se exclude una pe cealaltă, constituie, în toate cazurile citate, mai sus ca și în altele, aspectele complementare ale unui proces de maturizare a demersului analitic, al cărui ultim țel devine acum unul supramorfologic: fie „logica muzicală” (Riemann), fie „stilul” (Adler), fie problematica formei* muzicale (B. Asafiev, H. Degen), fie fluxul de „energie”, „dinamica interioară” (Kurth, în parte Mersmann) (v. energetism), ca principii ce definesc, dintr-o perspectivă fenomenologică (v. fenomenologie), specificitatea, esența, ce-ul ireductibil nu numai al operei ci și al gândirii muzicale înseși. (De notat că în sistemul a. riemanniene pot fi deslușite anticipări ale a. muzicale structuraliste, „logica muzicală” fiind pe de o parte logica unor „relații” ce se stabilesc în cadrul fiecărui parametru* – melodic, armonic, ritmic etc. – al structurii*, logica funcțiilor motivului* pe plan orizontal și vertical etc., iar pe de altă parte cea care face posibilă comunicarea dintre autor și ascultător). Sarcina de „a ține pasul” cu noua problematică de creație și mai ales cu diversificarea caleidoscopică a acesteia, proprii muzicii sec. 20, revine a. în perioada inter- și postbelică. Cea mai fermă angajare a a. în această direcție se produce în lucrările teoretice ale unor compozitori marcanți ai sec. (Schoenberg, Hindemith, Messiaen ș.a.), preocupați să-și definească, explice, fundamenteze propria concepție și tehinică de compoziție, propriul „sistem” de gândire muzicală. În situația în care scopul a. continuă să fie unul fenomenologic, de dezvăluire a „identității” – fie ea și de ordin formal – a operei sau a specificității unor componente de limbaj, devine evident că metodele prestabilite de a. sunt incompatibile cu extrema varietate a obiectelor analizate, că „o metodă unică sau preferențială de a. nu poate exista” (R. Stephan), că deci condițiile eficacității a. este adaptarea metodei ei la realitățile noilor tehnici de compoziție, netonale (serialismul* sau muzicii neomodale – v. mod (10) – de pildă) sau aplecarea ei aupra unor laturi formale sau/și principii formative ale unei opere sau unui corpus muzical, laturi și principii decelate în prealabil (de către analist) drept caracterizante pentru obiectul studiat (sunt edificatoare în acest sens: a. ritmului ca factor polarizant al tututor dimensiunilor structurale ale discursului, efectuată de P. Boulez în Le sacre du printemps de Stravinski; identificarea de către E. Lendvai a secțiunii de aur* ca principiu unificator al micro- și macrostructurii în opera bartokiană; în muzicologia* românească, determinarea dimensiunilor modală, eterofonică [v. eterofonie], variațională a muzicii lui Enescu). A doua jumătate a sec. 20 aduce cu sine o accentuată scientizare a a. muzicale, mai exact, o potențare a ei ca demers științific (maximizarea rigorii abordării obiectului și a exactității determinărilor lui formale) prin conexiuni interdisciplinare (procese de aceeași natură au loc în întreg arealul științelor umane și sociale în perioada postbelică). Permeabilitatea a. muzicale față de bagajul metodologic și conceptual al diferitelor discipline contemporane (lingvistică structurală, semiotică, cibernetică, subdiscipline și teorii ale matematicii moderne; informatică etc.) reprezintă o constantă a dezvoltării ei de-a lungul aproximativ ultimei treimi de sec. În tot acest răstimp, a. muzicală nu a contenit să-și intensifice, multiplice, înnoiască, atât strategiile disociative cât și pe acelea vizând studiul raportului diversitate-unitate dintre componentele structurale (morfologice / sintactice) ale textului. Lucrul s-a petrecut inițial sub impactul acelei „emergențe a structuralismului” (J.-J. Nattiez) și a „conjuncției semiotică-lingvistică” (idem) ce se produceau în anii ’70 în câmpul lingvisticii; aplicată din totdeauna structurii – „substanța [muzicii] fiind întrucâtva structură” (V. Nemoianu) – a. muzicală s-a găsit atunci în situația paradoxală de a fi desemnată structuralistă, în virtutea faptului că redefinirea concepției și instrumentarului ei s-a produs ca urmare a unor transferuri (cu adaptările necesare) din domeniile lingvisticii struturale și semioticii. Considerând realitatea struturală a operei întru-un sistem de referințe teoretice, în categorii și legi de organizare, în ultima instanță, într-un ansamblu de convenții esențialmente diferite de cele clasice, demersul analitic structuralist este – din perspectivă atât istorică cât și epistemologică – un „cap de serie” al transformărilor profunde pe care a. muzicală le parcurge în ultimele decenii ale sec. 20. ♦ Se vorbește spre finele acestui secol de modelări analitice ale domeniului muzical, a. muzicală însăși fiind concepută drept model, drept simulare a faptului muzical. Se pot depista, cu pornire din faza sa structuralistă, două asemenea tipuri de modelare a domeniului muzical: cea lingvistică și cea matematică. Primul caz include, printre altele: a) metoda paradigmatică de a. a lui N. Ruwet (pliată pe distribuționismul lingvistic american al lui Z.S. Harris și axată pe factorul melodic, urmărind modul de distribuire și variere în plan temporal-sintagmatic a unităților minimale de vocabular muzical, apartenența axei paradigmatice) și b) strategiile analitice deduse din teoria generativă a muzicii tonale, elaborată de F. Lerdahl și R. Jackendoff și centrate în principal pe muzica omofonă (teorie de influență post-chomskiană și, totodată, post-schenkeriană – același post-schenkerianism prezent în Franța la N. Meeùs, C. Deliège, și în mare vogă în S.U.A., printre alții la A. Forte). Un pas important în formalizarea matematică a a. muzicale îl constituie așa-numita teorie a claselor de înălțimi (pitch-class theory) (M. Babbit, J. Rahn, A. Forte, J.N. Straus, L. Solomon), cu derivatele sale operante în domeniul intervalicii și al ritmicii; fiind modelată prin teoria matematică a mulțimilor (sunetele sunt substituite prin numere, iar grupările de sunete sunt tratate ca mulțimi, submulțimi și familii de mulțimi, între care se stabilesc relații și se efectuează operații algebrice), teoria – împreună cu metoda sa aferentă de a. – era inițial aplicabilă exclusiv muzicii serial-dodecafonice; ulterior, ea vizează întregul câmp muzical post-tonal – la această extensie contribuind și varianta modală a teoriei, elaborată de A. Vieru. Pe un alt palier al modelării, aplicațiile cibernetice și informatice (teoria informației, a. asistată de computer) au, prin caracterul lor algebric, corelat cu acela statistic-probabilistic, rolul de a valida sau invalida rezultatele a., de a automatiza raționamentul analitic prin intermediul unor metode de cuantificare și, în final, de a algoritmiza întregul proces analitic și componistic. Datele astfel obținute sunt pertinente îndeosebi în a. și sinteza comparată a stilurilor (Lomax). Un caz special al modelării lingvistice în a. muzicală îl reprezintă semiotica* muzicală, într-o primă fază interesată de sintaxă (semiologia muzicală a lui J.-J. Nattiez), mai nou centrată pe factorii semantic-referențiali (un rol important îl joacă aici aplicarea principiilor naratologiei literare) și pragmatici ai faptului muzical conceput pe trei nivele (J. Molino): poetic, neutru, estezic. Atitudinea poststructuralistă față de a. este una esențialmente critică și, în consecință, negativă. Metadiscursul muzical postmodern, pledând pentru o viziune con- și intertextualistă, se îndepărtează din ce în ce mai mult de însăși cerințele și obiectivele a. muzicale, așa cum au fost ele concepute până acum. Tezele radicale ale relativismului și antiraționalismului contemporan aplicate în muzicol. conduc la afirmarea inoperabilității a. muzicale și, în consecință, la estomparea până la eliminare a practicării acesteia. ♦ În muzicologia românească a. apare relativ târziu (sec. 20), mai întâi ca instrument de cercetare în serviciul unor discipline ca istoriografia (G. Breazul), folcloristica (C. Brăiloiu) sau bizantologia (I.D. Petrescu), în etapa interbelică a dezvoltării acestora. Constituirea a. ca gen muzicologic autonom (prin aplecarea ei exclusivă și univocă asupra compoziției) se produce în deceniile postbelice, în contextul general al maturizării muzicol. și din necesitatea lichidării unor „datorii” ale acesteia față de activitatea de creație. Se poate spune că într-o durată istorică minimă, a. muzicală românească a atins, grație dezvoltării numerice, diversificării tipologice, varietății obiectivelor (problematicii), bunei înzestrări tehnice și teoretice, principalele etape de evoluție pe plan mondial al acestei specialități, distingându-se nu o dată, și prin contribuții originale. O panoramare a a. muzicale după criteriul naturii și extensiei obiectivelor ei evidențiază, firește, și în peisajul muzicologic autohton categorii de a. raportate la o partitură sau un corpus muzical anume, sau la laturi anume ale limbajului unui compozitor, ca și ale a. care instrumentează cercetarea unor stiluri sau studiul unor parametri, sisteme (II) sau subsisteme muzicale istoric determinate. A. precum cele consacrate cvartetelor de Beethoven (T. Ciornea), melodicii palestriniene (L. Comes), polifoniei vocale a Renașterii (M. Eisikovits), formelor muzicale ale barocului la J.S. Bach (S. Toduță), servind determinării „specificului românesc” al armoniei lui Enescu (Speranța Rădulescu) sau unor exegeze teoretice în domeniile modalului și armoniei modale (G. Firca, W.G. Berger, A. Vieru) etc. răspund (și) unor importante deziderate de sinteză muzicologică; amploarea obiectivelor acestor a. sau a studiilor care le înglobează este, de la caz la caz, conjugabilă cu amploarea orizontului și relevanței teoretice ale scrierilor în cauză. Unul dintre domeniile de cercetare care au prilejuit manifestarea din plin a capacităților sintetizatoare în studiul analitic, și astfel, accesul real al analiștilor la esența structurală a muzicii a fost cel al exegezei enesciene: surprinderea într-o serie de a. a procesualităților ciclice*, variaționale*, eterofonice, a specificului modal* etc. din muzica lui Enescu constituie mărturiile unui atare rezultat.

RÎND, rînduri, s. n. 1. Șir (drept, aliniat) de lucruri sau de ființe. Se vedeau rîndurile [grîului] încrucișate, dese, ca o țesătură verzuie întinsă peste ogoare. MIHALE, O. 436. [Mihai] pătrunse printre rîndurile deschise. C. PETRESCU, C. V. 35. Număr etajele după rîndurile ferestrelor luminate. BART, S. M. 39. ◊ (În construcție cu verbele «a fi», «a sta», «a merge», «a se așeza» etc. și precedat de prep. «în» sau, regional, fără prep.) Stam în fața comisiei, trei candidați în rînd pe cîte un scaun. I. BOTEZ, ȘC. 82. Ne așezam în două rînduri și deschideam calea. CREANGĂ, A. 10. Numai Petrea nu-i în rînd; El de-o parte stă pe gînd. ALECSANDRI, P. A. 94. Merg cătanele tot rînd. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 303. ◊ Loc. adv. De-a rîndul (învechit și regional de sau de-a rînd) = a) unul după altul, fără întrerupere, în șir, consecutiv. Gheonoaia, de bucurie, ținu masa trei zile d-a rîndul. ISPIRESCU, L. 5. Îi arată apoi o fîntînă, unde trebuia să se ducă trei zile de-a rîndul. CREANGĂ, P. 95. Bădița... mă întreabă Fostu-i-am vreodată dragă? Eu răspund dintr-un cuvînt... Că i-am fost trei ani de-a rînd. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 44; b) de la un capăt la altul, peste tot, pretutindeni. Vezi, de-atunci eu alergai Lumile de-a rîndul. COȘBUC, P. I 260. Comoara nu să găsește cînd ici, cînd colea săpînd, Ci lesne să nemerește cînd iei pămîntul de rînd. PANN, P. V. II 90. Pe rînd = a) unul după altul, succesiv. Luară pe rînd pe toți cei mai deocheați din toate trei satele. REBREANU, R. I 99. Cerul acum se învălea cu o haină posomorîtă; stelele piereau pe rînd. NEGRUZZI, S. I 57. Dragele mele nepoate, Nu vă pot juca pe toate; Faceți bine și iertați, Că pe rînd toate jucați. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 362. Aud vinul gîlgîind Și mîndruțele-alergînd, Ca să le sărut pe rînd. ALECSANDRI, P. P. 314; b) de la unul la altul. Femeile... umplu paharul și-l poartă pe rînd. COȘBUC, P. I 143. (Pe) rînd, pe rînd (sau rînduri-rînduri) = treptat-treptat, unul după altul. Rînduri-rînduri, spre cîmpie Se perindă nori de plumb. TOPÎRCEANU, P. 212. Au plecat toți... rînd pe rînd ca și la sosire. CARAGIALE, O. III 72. Și se duc pe rînd, pe rînd, Zarea lumii-ntunecînd. EMINESCU, O. I 214. În primul rînd = înainte de toate, mai ales. ◊ Expr. A fi în primele rînduri = a ocupa locul întîi într-un șir; fig. a fi în fruntea unei activități. Comuniștii sînt în primele rînduri ale întrecerii socialiste. ◊ Haină (încheiată) la două rînduri = haină bărbătească cu două șiruri de nasturi, unul pentru a se încheia și unul ca garnitură. ♦ Fiecare dintre șirurile orizontale de cuvinte formînd o linie dreaptă într-un text scris sau tipărit. [Apucă] tocul să continue rîndul început. C. PETRESCU, C. V. 291. O muscă amețită, întîrziată în iarnă, se plimbă cu neliniște pe rîndurile scrisorii. BASSARABESCU, V. 33. Scrie două-trei rînduri Și-l ajung niște gînduri. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 120. ◊ Rînd alb = interval nescris între două șiruri scrise. ◊ Expr. A citi printre rînduri = a pricepe (sau a se strădui să priceapă) și ceea ce nu se spune direct (într-un text). Am să mai cetesc o dată bucata aceea... dar mai mult printre rînduri. SADOVEANU, E. 109. ♦ Șir de obiecte suprapus altuia. Se întocmise o sală mare, cu parter, galerii și trei rînduri de loji. SADOVEANU, E. 65. Și io ți-oi așterne Trei rînduri de perne. TEODORESCU, P. P. 644. ♦ (Astăzi rar) Cat. V. etaj. Pe o uliță răsare o lungă construcție de un singur rînd, destinată în chip vădit dughenelor. CĂLINESCU, I. C. 64. A găsit o casă mare și frumoasă cu mai multe rînduri. SADOVEANU, B. 76. Casa proprietarului nostru era făcută de zece ani numai. Cu două rînduri, cu un balcon de fier la rîndul întîi. BOLINTINEANU, O. 413. ◊ Rîndul de jos = parterul. Rîndul al doilea = etajul întîi. 2. Locul cuvenit cuiva sau ocupat de cineva într-un șir sau în cadrul unei activități; momentul indicat pentru o activitate. O veșnică larmă și certuri aprinse se ridicau între cărăuși pentru rîndul cuvenit. ANGHEL-IOSIF, C. L. 23. ◊ Loc. adv. La rînd = unul după altul, potrivit ordinii stabilite sau momentului indicat. Și multe veacuri la rînd A răbdat țara gemînd, Cu frunțile la pămînt. DEȘLIU, M. 65. N-avea înscrise nici numele, nici adresa... Urma să-i afle pe fiecare, la rînd, după răbojul întipărit în cuget. C. PETRESCU, A. R. 10. Cu rîndul = cu schimbul, alternativ. Stam la masă toți împreună, făcînd mîncare cu rîndul, fiecare dintr-al său, pentru o zi. CREANGĂ, O. A. 83. ◊ Expr. A lua pe cineva la (sau după) rînd = a se ocupa de cineva conform ordinii stabilite sau cuvenite. Acum să stăm aici în ceea ce te privește pe dumneata și să luăm pe istalalt la rînd. CREANGĂ, A. 148. A ține rîndul = a respecta locul stabilit sau ordinea stabilită. A intra la rînd = a începe să acționeze la momentul potrivit, după ordinea stabilită, în urma altora. Și întră la rînd moșneagul cu baba. ȘEZ. III 182. A lăsa (sau a ceda) cuiva rîndul = a se retrage dintr-un loc sau dintr-o activitate, pentru a permite altuia să ocupe locul sau să acționeze. (Fig.) Gonise vîntul nopții furtunile cerești, Lăsînd acuma rîndul furtunii omenești. ALECSANDRI, P. A. 144. A fi (sau a veni) rîndul cuiva sau a veni rîndul (pentru ceva) = a sosi momentul pentru a se face un lucru. Venise și rîndul său să le arate ce poate. C. PETRESCU, A. 450. E rîndul domnului să vă judece. DELAVRANCEA, O. II 159. Aștepta de două zile să-i vie rîndul la moară. SLAVICI, O. I 228. La rîndul meu (tău etc.) = atunci cînd este momentul potrivit pentru mine (tine etc.), în urma altora; din partea mea (a ta etc.), în ce mă (sau te) privește. Vezi că nu le-am uitat [cuvintele] și le semăn și eu la rîndul meu și fac dar din darul tău. VLAHUȚĂ, O. AL. II 92. Iar Pandele-i asculta Și la rîndu-i cuvînta... ALECSANDRI, P. P. 136. De rînd = de serviciu, conform ordinii stabilite. Din noaptea acelei zile am intrat de rînd la telefon. I. BOTEZ, ȘC. 73. Pe cînd era de rînd viteazul nostru să pîndească, ieși balaurul. ISPIRESCU, L. 200. (Regional) A nu-și da rînd = a lucra de zor, a fi neobosit, a se îmbulzi la treabă, la vorbă. Sărea piticu-ntr-un picior, De nu-și da rînd. COȘBUC, P. I 58. Cum s-au văzut, îndată s-au îmbrățișat... și-apoi nu-și mai da rînd unul altuia cu întrebările. SBIERA, P. 52. O tulesc la fugă... și de la o casă la alta nu-și dau rînd cu uratul. ȘEZ. III 179. A nu-și putea da rînd cu cineva = a nu o putea scoate la capăt cu cineva. De bună seamă că... nu-și vor fi putînd da rînd cu dînsele [cu jigăniile]. MARIAN, O. II 311. A da rînd la... = a ține seamă de... Iar tată-său, ca și-altădată, N-a dat acestor vorbe rînd. COȘBUC, P. I 255. Fără (de) rînd = fără chibzuială, fără seamăn. Cîntă cucu pe pămînt, Necăjită-s fără rînd; Cîntă cucu jos pe iarbă, Necăjită-s fără treabă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 220. De ce sînt cu fața slabă?... Eu zic dorului plîngînd C-am iubit fără de rînd. ALECSANDRI, P. P. 300. Sac fără fund e omul fără rînd. 3. Cantitate, grup, număr care urmează după alte grupuri de același fel. Un rînd de plăcinte și un rînd de vin – pînă ce picioarele se muiară și glasurile se înduioșară. SADOVEANU, O. I 302. Nu cumva actele făcute... au vreun clenci și ne mai scoate datori să plătim încă un rînd de parale Iloveanului? C. PETRESCU, R. DR. 252. Am început a plînge cu zece rînduri de lacrimi. CREANGĂ, A. 27. ♦ Grup de obiecte care formează un tot, o serie, și care se folosesc deodată. Am fost tocmit... cu două rînduri de schimburi pe an. C. PETRESCU, R. DR. 241. C-un rînd de haine o văd mergînd La muncă, La joc și hori același rînd. COȘBUC, P. I 127. Argintarul nu mai putea de bucurie și-i făcu un rînd de haine. ISPIRESCU, L. 92. ◊ Un rînd de case = un corp de case, v. corp (3). Singure au rămas, mama și fata, cu două rînduri de case, alături de aceea în care stăteau. SADOVEANU, M. 115. Știu că Scarlat are un rînd de case și o moșioară. C. PETRESCU, Î. II 68. ♦ (Precedat de numerale sau de adjective) Dată, oară. Într-alt rînd am socotit și m-am gîndit că tot pe șoseaua Romanului ar trebui... o fîntînă. SADOVEANU, O. VII 270. În atîtea rînduri Leonida îi împrumutase, la nevoi. VLAHUȚĂ, O. A. 253. Da bine, moșnege, cînd ai venit în cela rînd parcă erai în toată mintea. CREANGĂ, P. 83. ◊ (Cu precizări temporale) De rîndul trecut am intrat eu, acum intră tu. ISPIRESCU, L. 372. 4. Grup de persoane (mai rar de obiecte) formînd un tot omogen. O parte din versurile sale au trecut în rîndurile cîntecelor populare. BENIUC, P. 24. În rîndurile dușmane se iscă... o frămîntare grăbită. SADOVEANU, O. VI 47. M-aș prăvăli de pe scaunul Moldovei drept la mănăstirea Putnei, în rîndul strămoșilor. DELAVRANCEA, O. II 54. ◊ Expr. În rînd cu cineva (sau în rîndul cuiva) = în categoria cuiva, alături de cineva; pe aceeași treaptă, la același nivel. Nu mă voi dezlipi de tine pînă ce nu te-oi... vedea om în rîndul oamenilor. ISPIRESCU, L. 287. Ne-a pus în rînd cu ceilalți școlari și ne-a dat de învățat. CREANGĂ, A. 27. Istoria pe drept l-ar pune în rîndul lui Tit. NEGRUZZI, S. I 193. 5. (Învechit) Categorie sau clasă socială; tagmă. Întîmplîndu-se ca Mihai și Pătrașcu să moară fără moștenitori... împăratul să aibă a întări pe domnul ce se va alege prin învoirea obștească a boierilor, staturilor și rîndurilor țării. BĂLCESCU, O. II 192. ◊ (Astăzi în loc. adj.) De rînd = din popor, fără rang; p. ext. lipsit de strălucire, comun, obișnuit, vulgar. Era o biată fată săracă, din oameni de rînd. SADOVEANU, O. VIII 221. M-a privit cu o ură ștearsă, de rînd. CAMIL PETRESCU, U. N. 156. Da, împărate, căci moșneagul ce privești Nu e om de rînd, el este domnul Țării Romînești. EMINESCU, O. I 147. Dacă sînt într-o grădină, pe la flori de rînd nu merg. ALEXANDRESCU, P. 49. 6. Obicei, rînduială, fel (de a fi, de a trăi); rost. Ce rînd e pe acest pămînt de umblă viii cu morții? RETEGANUL, P. IV 68. Atunci Petre ia cuvînt: Așa-i rîndul pe pămînt! ALECSANDRI, P. A. 94. Și la nuntă petrecea în cîntări și veselie, Cum e rîndul la domnie. id. P. P. 108. ◊ Expr. A ști rîndul = a ști rînduiala, a cunoaște: rostul, mersul treburilor. De unde aș putea cumpăra puțină pîne de-aici, eu nu știu rîndul; n-ai face bine să te îngrijești d-ta? RETEGANUL, P. IV 40. Dolca, haita cea bătrînă... știa rîndul la stînă. ALECSANDRI, P. P. 55. (Regional) Cum e rîndul? = cum stau lucrurile? cum e situația? Cum e rîndu la oraș? – Nu prea bine, Grigoraș. MARIAN, S. 191. A umbla de rîndul cuiva = a avea grijă de cineva, a purta de grijă cuiva. Că m-o trimes tatu-tău Să-ți umblu de rîndul tău. ȘEZ. I 109. Corbăcele, dragul meu! Ce mă blestemi așa rău? Că îmblu de rîndul tău. ALECSANDRI, P. P. 141. ♦ (Regional) Fel, soi. Se duse... să-și aducă niște lemne de rîndul meșteșugului său, căci toate lemnele cîte le avusese... i s-au fost sfîrșit. MARIAN, O. II 159. De rîndul gurii (sau al mîncării) = pentru a mînca, pentru a-și potoli foamea. Avea ce-i trebuie de rîndul gurii. RETEGANUL, P. III 63. Sfarmă-Piatră au rămas acasă, să caute de rîndul mîncării. SBIERA, P. 82.

PUNE, pun și (regional) pui, vb. III. 1. Tranz. (Cu privire la lucruri) A așeza, a face să stea undeva. Într-un colț al geamlîcului stau puse la soare cîteva clondire mohorîte. BASSARABESCU, V. 7. Vine-ncet, pe ochi îmi pune mîinile ei mici și moi. COȘBUC, P. I 117. Papa cu-a lui trei coroane, puse una peste alta. EMINESCU, O. I 146. (Absol.) De unde să iei dacă n-ai pus? CREANGĂ, P. 125. (Poetic) Iarna tristă-mbracă Streșinile somnoroase, Pune văl de promoroacă Peste pomi și peste case. TOPÎRCEANU, B. 70. Un vis fantastic veni și-și puse asupră-mi negrele sale aripi. NEGRUZZI, S. I 60. ◊ Expr. A pune pe hîrtie v. hîrtie. A pune (o melodie) pe note = a transpune (o melodie) pe note muzicale. A pune iscălitura = a semna, a iscăli. A pune (un bun imobil) pe numele cuiva = a da cuiva un bun în proprietate, înscriindu-l ca proprietar cu forme legale. A pune aprobarea = a aproba ceva în scris. Cînd e gata dosarul? Să-ți pun aprobarea, că numai al dumitale lipsește. V. ROM. august 1953, 38. A-i pune cuiva un lucru (dinainte) = a așeza un lucru în fața cuiva (invitîndu-l să se servească de el); fig. a-i da cuiva o idee, a-i aduce o știre, o informație. Stanca i-a și pus dinainte, o dată cu mîncarea de prînz, veste proaspătă că soru-sa Nastasia ar fi căzut într-un puț. SADOVEANU, M. C. 144. Eu îi pun zamă de pui. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 462. A pune la picioare = a oferi. A pune mîna (pe cineva sau ceva) v. mînă. A pune mîinile pe piept v. mînă. A pune stăpînire (pe cineva sau ceva) = a deveni stăpîn, a se face stăpîn (cu forța). Ia ascultați, măi, dar de cînd ați pus voi stăpînire pe ruine, zise Gerilă. CREANGĂ, P. 253. (Poetic) Pe toate pune stăpînire al voastră inimă măiastră. CERNA, P. 15. A pune piciorul (undeva) = a sosi (undeva); a pătrunde. Și printre mii de săbii și mii de archebuze. Ei pun picioru-n lagăr. ALECSANDRI, P. III 222. A pune gura (pe ceva) = a mînca. Numai atuncea punea gura pe iarbă, cînd Pepelea era foarte ostenit și înceta puțintel de a zice. SBIERA, P. 8. A pune ochii (sau, mai rar, ochiul) pe cineva sau pe ceva = a) a se opri cu interes asupra cuiva sau a ceva, a dori să obții, să ajungi la... În lipsă de bani, puseseră ochii pe 4000 lei trimiși de la Brussa cu o destinație specială. BĂLCESCU, la GHICA, A. 566. Am hotărît să-l însor, și-ți mărturisesc că mi-am pus ochiul pe duduca Adela. ALECSANDRI, T. I 344; b) a supraveghea pe cineva pentru a-l prinde cu o greșeală, pentru a-l pedepsi. A pune ochii (sau privirea, nasul, capul) în pămînt = a avea o atitudine modestă, sfioasă, plecîndu-și privirile; a se rușina, a se sfii. Și cînd i-a spus Flăcăul cel dinții cuvînt, Ea se uita speriată-n vînt, Și ca certat-apoi și-a pus Privirile-n pămînt. COȘBUC, P. I 281. Eu răspund dintr-un cuvînt, Fărsă pun ochii-n pămînt. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 44. A-și pune pielea în saramură v. piele. A pune osul = a munci din greu. Cînd rămîi văduv cu un băiat de unsprezece ani și cu o fetiță de șapte, trebuie să pui osul de vrei să nu te mănînce sărăcia. REBREANU, P. S. 135. A pune umărul = a ajuta pe cineva în muncă. A pune gînd sau a-și pune în (sau de) gînd (sau în cap, în minte) = a avea intenția de a..., a plănui să..., a decide, a hotărî. Au fost și mai înmărmuriți aflînd că el și-a pus în cap să plece pe jos, ca turist. PAS, Z. I 180. Știind necazul meu, Mi-a zis Fir a lui Sulcină: «Ce ți-ai pus în gînd, tu Nină? Poate-n rîs te-a supărat Șandru doară». COȘBUC, P. II 213. Și-a pus în gînd să descopere vicleșugul babei, creangă, P. 98. (Mold.) Pune-ți în gînd că... = află, închipuie-ți, imaginează-ți că... Pune-ți în gînd, părinte ispravnice, că am un frate care de cîteva zile s-o făcut nevăzut de la leș. ALECSANDRI, T. I 222. A pune o vorbă (sau un cuvînt) = a interveni în favoarea cuiva. Amicul meu... mă roagă să pun o vorbă bună în favoarea lui. CARAGIALE, O. II 292. Poate și eu am pus un cuvînt, că te știam nevoiașă. CONTEMPORANUL, VI_I 500. A pune o vorbă (sau o expresie etc.) în gura cuiva = a atribui cuiva o vorbă, o expresie; (despre autori) a face ca un personaj să se exprime într-un anumit fel. Chiar unele forme gramaticale... cum este perfectul simplu, sînt întrebuințate de scriitor nu numai pentru a le pune în gura eroilor munteni... ci pentru a-și exprima nemijlocit și precis gîndurile sale de povestitor. L. ROM. 1953, nr. 2, 41. A pune coarne = a) a face o relatare cu adaosuri exagerate sau neverosimile, a înflori. De cîte ori îl spune [basmul] ii mai pune coarne, îl mai lungește. STANCU, D. 46; b) a-și înșela soțul. A pune problema (sau problemele) = a prezenta, a înfățișa, a aduce în discuție un subiect, o temă. Mihail Sadoveanu s-a rostit în numeroase rînduri în problema progresului limbii noastre literare, demonstrînd cu măiestrie cum trebuie puse și rezolvate în chip just problemele de bază ale limbii literare. L. ROM. 1953, nr. 2, 35. A pune concluzii v. concluzie. A pune (un subiect, o chestiune etc.) pe tapet = a aduce (un subiect) în discuție. Puneau pe tapet respectarea demnității umane și traduceau în fapt spiritul de solidaritate. PAS, Z. IV 57. A pune (ceva) înainte = a aduce în față, a aminti de ceva. Știu că ai să-mi pui înainte prieteșugul. CONACHI, P. 86. Și-mi tot pune înainte Cîte nu-mi trece prin minte. TEODORESCU, P. P. 335. A pune că... = a admite o ipoteză, a presupune. Să punem că mai întîi începe unul... încep mai mulți a cugeta la mijloacele întreprinderii. GHICA, A. 687. Unde (mai) pui că... = fără a mai socoti că... Pe urmă, unde mai pui... că țara-i împănată cu oșteni de-ai noștri. SADOVEANU, O. VII 26. Unde pui... = gîndește-te la... socotește și... Apoi unde pui d-ta gîndul ce-l muncea groaznic. ISPIRESCU, L. 234. Cîți domnitori și mitropoliți s-au rînduit la scaunul Moldovei, de cînd e țara asta, au trebuit să treacă măcar o dată prin Humulești spre mînăstiri. Apoi unde pui cealaltă lume care s-a purtat prin satul nostru. CREANGĂ, A. 73. A pune foc = a aprinde, a incendia. Să-l luăm cu noi să puie foc! Să puie foc cu mîna lui. DUMITRIU, B. F. 71. Tăie cu sabia o mare mulțime de copaci, din care făcu o grămadă de nu-i putea da nimeni de seamă și-i puse foc. ISPIRESCU, L. 138. (Fig.) Mă-ntîlnii c-o copiliță, Tînără ca o mlădiță; Eu am rîs și ea n-o rîs, Foc Va inimă mi-o pus. ȘEZ. III 59. A pune ceva la foc = a expune la căldura focului ca să se încălzească sau (fiind vorba de alimente) să fiarbă; a încălzi. Tu să pui baia la foc. BIBICESCU, P. P. 388. A pune (o piesă) în scenă = a face regia și montarea linei piese de teatru. (Rar) A pune (cuiva) sînge rău la inimă = a face (cuiva) inimă rea, a supăra, a necăji (pe cineva). Oamenii, cum îs oamenii, ca să-i puie sînge rău la inimă... au început a porecli pe moș Nichifor și a-i zice: Nichifor Coțcariul. CREANGĂ, P. 136. ♦ A cîștiga în greutate. Am pus șase kilograme numai astă-iarnă. C. PETRESCU, C. V. 207. 2. Tranz. A așeza pe cineva într-un loc, a face pe cineva să stea (jos). Îl apăsau pe umeri și-l puneau cu sila pe scaun. BASSARABESCU, V. 5. Îndată au și fost de față părinții împărătesei lui și crescătorii săi, baba și moșneagul... pe care i-au pus în capul mesei. CREANGĂ, P. 102. Ea-l luă de braț și-l duse Printre șalele întinse Și la mîndre mese-l puse. EMINESCU, L. P. 153. ◊ Expr. A pune (pe cineva) jos = a doborî, a trînti la pămînt. Dacă mă iau la trîntă cu băieții, cei mai mulți dintre ei mă pun jos. STANCU, D. 313. A pune pe cineva sub sabie (sau a pune capul cuiva sub picior, (rar) a pune cuiva capul) = a ucide, a răpune. Măria-sa... a ținui tot înainte, ca dintr-o săgeată, izbindu-i pe delii și punîndu-i în scurtă vreme sub sabie pe cei mai mulți. SADOVEANU, P. J. 760. Mi-ar pune capul sub picior, Să poată. COȘBUC, P. I 128. De urît m-aș duce-n lume, Dragostea capu mi-l pune. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 9. A pune bine (pe cineva) = a-i face cuiva un rău, a-l lucra, a-l aranja. A-și pune capul pentru cineva = a-și pune viața în pericol pentru cineva. Să-mi pun capul pentr-o Lină, Să mă fac un om pribag! Ieși din neguri, lună plină, Să mă vezi la Lina-n prag. COȘBUC, P. I 50. A (sau a-și) pune capul, se zice cînd cineva e absolut sigur de un lucru, cînd garantează cu toată hotărîrea. Asta nu mai e nebunie; e complot... – Pun capul că e complot. V. ROM. august 1953, 63. Cu Aspazia nu merge, ea pricepe, miroase, uite, ea-și pune capul că e ceva la mijloc. VLAHUȚĂ, O. AL. II 71. A pune (pe cineva) la zid = a împușca (în urma unei sentințe de condamnare); fig. a osîndi, a blama, a înfiera. Dacă nu-l putem pune la zid, îl ucidem moral. C. PETRESCU, A. 414. ♦ Refl. (Despre ființe) A lua loc undeva, a se instala undeva sau pe ceva. Eu vreau să mă pun lîngă sobă. SADOVEANU, O. I 337. S-au pus la cină. COȘBUC, P. I 249. Tot aici ești Ivane, tot? – Ba bine că nu, zise Ivan, făcînd stînga-mprejur și puindu-se drept în calea morții. CREANGĂ, P. 314. Vine cucul de trei zile Peste văi, peste movile Și n-are un’să se puie. S-ar pune pe-o rămurea Aproape de casa mea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 213. ◊ (În contexte figurate) Pe inimu-i de-atuncea s-a pus o neagră pată. EMINESCU, O. I 96. Un nor amețitor veni și se puse pe ochii mei. NEGRUZZI, S. I 54. Necazul și voia rea S-au pus la inima mea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 214. ◊ Expr. A se pune bine cu (sau pe lîngă) cineva = a intra în voia cuiva, a se face plăcut, a linguși (pentru a obține avantaje). Își dăduse toată silința să se puie bine cu dînsul, și nici nu nimerise rău. SLAVICI, O. I 233. A se pune în vorbă (cu cineva) = a începe o discuție, a vorbi. Pînă una alta pune-te d-ta în vorbă cu maestrul... despre afacerea asta. CARAGIALE, O. VII 290. ◊ Refl. A se urca într-un vehicul, a se îmbarca. Se puneau în vapor și veneau pe la Giurgiu. GHICA, S. XVII ♦ Refl. A sosi, a se fixa undeva; a așterne. Tocmai în ăst an se puse o iarnă grea. Trosneau pomii în grădină. DELAVRANCEA, H. TUD. 24. Omătul se pusese pe unele locuri pînă la brîu. CREANGĂ, A. 30. 3. Tranz. A așeza pe cineva într-o situație (nouă), a aduce într-o împrejurare neașteptată. Harap-Alb, văzîndu-se pus în încurcată, nu mai știa ce să facă. CREANGĂ, P. 270. ♦ (Cu privire la abstracte) A atribui, a lega de... Boala fu pusă în seama hranei proaste. PAS, Z. III 255. A pune arta în interesul unei clase nu înseamnă a o înjosi. IONESCU-RION, C. 43. ♦ A așeza, a situa pe cineva într-un rang, într-o demnitate, într-o slujbă; a fixa cuiva locul, poziția între mai mulți. În fruntea bănuiților puseră pe pîndarii arendașului Cosma Buruiană. REBREANU, R. I 99. Cînd voi m-ați pus peste codru, dîndu-mi în mînă securea, Juratu-mi-ați să m-asculte lunca, drumul și pădurea. HASDEU, R. V. 69. Nu uita a-mi aduce curcanul cel bătrîn, c-am să-l pun în slujbă. ALECSANDRI, T. I 180. ◊ (Urmat de un complement care arată destinația) Pe babă, de milă, a pus-o găinăriță. CREANGĂ, P. 70. De-ar fi-n lume-un stat de mițe, zău! că-n el te-aș pune vornic. EMINESCU, N. 43. ◊ Refl. Se puseră unul popă și altul nănaș. RETEGANUL, P. IV 74. Ieremia Movilă... spînzură pe Răzvan-vodă și se puse în locul lui domn al Moldovei. ISPIRESCU, M. V. 33. Moș Nichifor nu era dintre aceia care să nu știe «că nu-i bine să te pui vezeteu la cai albi și slugă la femei». CREANGĂ, P. 107. ♦ A orîndui, a impune cuiva un șef, un conducător. Împărți poporul în pîlcuri-pîlcuri și le puse căpitani tot unul și unul. ISPIRESCU, M. V. 10. 4. Tranz. A așeza pe cineva sau ceva într-un. anumit fel, într-o anumită poziție. Îi plăcea să-i pună [pe copii] în genunchi. PAS, Z. I 111. Pune poalele în brîu, își suflecă mînecele... și s-apucă de făcut bucate. CREANGĂ, P. 29. Și mi-i pun spate la spate. ȘEZ. II 182. Și-n genunchi îl pune Și capu-i răpune. ALECSANDRI, P. P. 67. (Refl.) Băietul se pune ciobănește, într-un genunchi. CREANGĂ, P. 153. ◊ Expr. A-și pune viața în primejdie = a-și primejdui viața. Dragul mamei, drag! Nu-ți pune viața în primejdie. CREANGĂ, P. 79. A pune (fire, fibre) în două (sau în trei, în patru etc.) = a forma un mănunchi din două, trei, patru fire (pentru a obține un fir mai trainic). Pune-l [fuiorul] în trei pentru feștilă. SEVASTOS, N. 9. ♦ A atîrna. Colivia cu pasărea o puse în pălimarul despre grădină. ISPIRESCU, L. 80. Își puse în cui paltonul. EMINESCU, N. 35. ◊ Expr. A-și pune pofta-n cui v. cui. ♦ (Uneori determinat prin «la loc») A așeza în locul sau în poziția unde a fost mai înainte sau unde trebuie să stea. I-am luat în pripă scara. Ea mă-njură: «Ești nebun? Pune scara!». COȘBUC, P. I 201. I-au dat jumătatea de inimă, spunîndu-i și cum s-o pună la loc. SBIERA, P. 137. N-apuc-a merge nici douăzeci de prăjini și prrr! se rupse un capăt!... Pînă-i îmbuca d-ta ceva... eu am și pus capătul. CREANGĂ, P. 124. 5. Tranz. (Cu privire la valori bănești) A depune (în păstrare, spre fructificare, spre a fi cheltuit etc.); a adăuga. V. învesti. Să pună el banii cîți lipseau, în dreaptă tovărășie. C. PETRESCU, Î. II 208. (Ironic) La Paris... v-ați pus averea, tinerețele la stos. EMINESCU, O. I 151. ◊ Expr. A pune mînă de la mînă v. mînă. A pune (ceva) bine (sau la păstrare) = a păstra, a cruța, a ține de rezervă. Prilejul cel mai bun este acum cînd e o economie pusă la păstrare sub saltea. PAS, Z. I 242. Puneam banul bine. Și un ban peste altul fac doi, peste doi, dacă pui altul, fac trei. DELAVRANCEA, H. T. 17. La grajdul meu să te duci Și pe roșul să-mi aduci... Că mi-e roșul cam ascuns, La bună păstrare pus. TEODORESCU, P. P. 533. (În contexte figurate) Io plec, mîndră, de la tine, Inimioara mea-ți rămîne, Ia-o tu ș-o pune bine. HODOȘ, P. P. 79. A pune deoparte = a alege dintre mai mulți pentru a izola sau pentru a rezerva; a economisi. Mă, Stancule, ce-i al tău, vorba aia, îl punem deoparte. PREDA, Î. 160. Scoate un paloș și un buzdugan... se apucă de le grijește bine și le pune deoparte. CREANGĂ, P. 194. Turcii scrum că se făcea Și Badiul se apuca Cu lopata de-i strîngea: Oasele, cîte găsea, Tot d-oparte le punea. TEODORESCU, P. P. 549. (Absol.) Dacă aveam de lucru în șir, poate puneai deoparte pentru băiat ca să-l înscrii la toamnă. PAS, Z. I 249. A pune preț = a oferi un preț mare; p. ext. a socoti drept valoros, meritos. Pe viața-i puneam un preț mare. ALEXANDRESCU, M. 79. 6. Tranz. A fixa o acțiune la un anumit termen. Să punem ședința... pentru mîine la douăsprezece. E bine? V. ROM. august 1953, 58. 7. Tranz. A așeza, a stabili, a orîndui (impozite, dări). Ne fac legi și ne pun biruri. EMINESCU, O. I 150. Pui biruri mari pe țară cum n-au mai fost sub soare, De cînd cu Han-Tătarul și Mihnea cel turcit. BOLINTINEANU, O. 164. Ai pus biruri mari și grele încît toată țara geme. TEODORESCU, P. P. 479. ◊ Refl. pas. Se pun alte biruri. C. PETRESCU, Î. II 207. Cînd nu erai la cîrmă, înuntru și afară Strigai că se pusese bir peste bir pe țară. BOLINTINEANU, O. 164. 8. Tranz. (În locuțiuni verbale) A pune (pe cineva sau ceva) la probă (sau la încercare) = a încerca pe cineva sau ceva pentru a-i vedea valoarea, a supune la o încercare. Mă-nroșește singur gîndul că tu ai aflat cu cale Tocmai azi să pui la probă Inima nevestei tale! COȘBUC, P. I 73. Dan își punea la încercare tot talentul lui de premiant la desen. VLAHUȚĂ, O. AL. II 79. Să-l pot pune la-ncercare, Să văd de e viteaz mare. TEODORESCU, P. P. 606. A pune (pe cineva sau. ceva) la adăpost = a adăposti. (Refl.) Cu greu, prin zăpada mare, ajunge să se puie la adăpost... închizîndu-se în cerdac. SADOVEANU, O. VIII 177. A pune (pe cineva) la cazne = a căzni, a chinui. Fără judecată, fără nimic, îl băgară la pușcărie spre a fi pus la cazne. ISPIRESCU, M. V. 7. A pune o întrebare (sau întrebări) – a întreba. Mi-e imposibil să-i pun vreo întrebare despre viața lui de familie. CAMIL PETRESCU, U. N. 422. În timpul mesei s-a interesat de situația noastră școlară, punîndu-ne chiar cîteva întrebări, în legătură cu materiile pe care le făceam. SAHIA, N. 69. Dacă nu voi putea răspunde la întrebările ce îmi va pune, îmi va tăia capul. ȘEZ. IV 186. A pune la cîntar (sau în cumpănă) = a cîntări, a aprecia. Aticismul limbii tale o să-l pună la cîntări. EMINESCU, O. I 134. A pune jurămînt = a jura. Ați pus cu toții jurămînt Să n-avem drepturi și cuvînt: Bătăi și chinuri cînd țipăm, Obezi și lanț cînd ne mișcăm, Și plumb cînd istoviți strigăm, Că vrem pămînt. COȘBUC, P. I 209. A pune rămășag (sau pariu) = a paria. Uite, Comșa, pariez că o să găsim un foc la casa neamțului. Ia-ți casca și să mergem. Nu pui pariu? C. PETRESCU, Î. II 3. Eu pun rămășag pe ce vrei că sluga mea are să-mi aducea pielea cerbului aceluia, cu cap cu tot, așa împodobit cum este. CREANGĂ, P. 218. Aș pune rămășag că istoria vieții A-tale a să ne facă să adormim, NEGRUZZI, S. I 245. A-și pune nădejdea (speranța sau credința) în cineva (sau în ceva) = a nădăjdui în ajutorul unei persoane (sau al unei ființe supranaturale), a aștepta ceva de la cineva; a se încrede în forțele sau în capacitatea cuiva, a crede, a spera în ceva. Ea nu glumea, fiindcă-și pusese credința în dumnezeu, și dorea ca, vrînd-nevrînd, să împlinească slujba ce și-o luase asupră. ISPIRESCU, L. 17. Încalecă pe mine și pune-ți nădejdea în dumnezeu. CREANGĂ, P. 220. (Refl. pas.) Și ce speranțe se puneau în tine Ce vesel ți-a ieșit poporu-n cale. VLAHUȚĂ, O. A. 39. A pune temei (pe cineva sau ceva) = a se întemeia, a pune bază (pe cineva sau ceva), a se bizui. Moș Roată... nu prea punea temei pe vorbele boierești. CREANGĂ, A. 151. A pune vina pe cineva = a învinui pe cineva (pe nedrept). Și-acum întreagă vina Pe mine tu o pui! COȘBUC, P. I 267. A pune grabă = a se grăbi, a da zor. Cu cît pusese mai multă grabă spre a cîștiga această pradă, cu atîta pierdură din vreme spre a o împărți, certîndu-se. BĂLCESCU, O. II 258. A pune nume (poreclă sau, rar, porecliri) a numi (sau a porecli), a da nume (sau poreclă). Gospodarii de la Malu-Surpat, care puneau nume noi la toate, porecliseră pe Agapia lui Lungu «Scurta», căci i-ajungea numai pînă la subțiori lui Iordan. SADOVEANU, M. C. 6. Auzi tu, mamă, cîte-mi spune? Și-aleargă-n sat să mai adune Și cîte porecliri pe-ascuns îmi pune. COȘBUC, P. I 127. Și-i puse mama numele: Făt-Frumos din lacrimă, EMINESCU, N. 4. A pune zăvorul = a zăvorî. Unde ești, Simino? Ne culcăm! Pe ușă pui zăvorul, vino! COȘBUC, P. I 254. Dracii tronc! închid poarta după Ivan, și puind zăvoarele bine, bucuria lor că au scăpat de turbincă. CREANGĂ, P. 311. A pune pe fugă sau pe goană v. goană. (Învechit) A pune (un inamic) în risipă = a risipi, a împrăștia. Șoimane, romînii noștri sînt puși în risipă! ALECSANDRI, T. II 13. (Popular) A pune pace = a se împăca, a curma o luptă. Înălțate împărate, Pune pace, nu te bate, C-or cădea pe capu-ți toate. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 316. A pune (pe cineva) la boală - a îmbolnăvi, a face să cadă bolnav. Măriucă, Mărioară, Mulți voinici ai pus la boală. SEVASTOS, C. 147. A pune în valoare = a valorifica. A pune capăt (sau sfîrșit) la ceva = a face ca ceva să înceteze; a sfîrși. Sfîrșit să puie dulcii tale suferinți. VLAHUȚĂ, O. A. 34. (Expr.) A-și pune capăt zilelor = a se sinucide. Ai aflat peste vreo douăzeci de ani că și-a pus capăt zilelor, otrăvindu-se. PAS, Z. I 72. 9. Tranz. A așeza, a rîndui, a pregăti așa cum trebuie ca să funcționeze bine, să-și îndeplinească misiunea; a monta. Mă întreb, în fugă, dacă toți oamenii au baionetele puse. CAMIL PETRESCU, U. N. 273. ◊ Expr. A pune masa v. masă. A pune caii = a înhăma caii la un vehicul. Atunci pune caii ca să mergem mai departe, zise el hotărît. SLAVICI, O. I 221. Să puie caii la un rădvan. SBIERA, P. 218. A pune pînză (sau pînza) = a pregăti urzeala în război pentru a țese. Și-a gîndit pînza să puie Și la nime să nu spuie. MARIAN, S. 58. Nici n-am tors, nici n-am pus pînză. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 178. A pune (ceva) la îndemîna cuiva = a face accesibil, a pune la dispoziție, a da. Cîte se vor face pînă atunci! Cîte vor fi puse la îndemîna muncitorului! DEMETRIUS, C. 73. A (o) pune de mămăligă. v. mămăligă. A pune (ceva sau pe cineva) la punct v. punct. ♦ A planta, a sădi, a semăna. Răsădea crengi verzi și alte soiuri de copaci, cari-i punea împregiurul grădinei ca să o închidă. DRĂGHICI, R. 151. ♦ (Cu privire la obiecte de îmbrăcăminte) A așeza pe corp. V. îmbrăca, încălța. Își potrivea gulerul, își punea cravata, își încheia haina cu mișcări mai încete. PAS, Z. III 179. Voinicul puse opincile în picioare, căciula în cap și luă biciul în mînă. ISPIRESCU, L. 215. Puse pe trupul său haine de păstori, cămeșă de borangic, țăsută cu lacrimele mamei sale. EMINESCU, N. 5. ♦ Refl. A se îmbrăca într-un anumit fel, într-o anumită ținută. Îmi placi astăzi, Anico!... Văd că te-ai pus în mare ținută. C. PETRESCU, Î. II 173. După ce mi-am terminat serviciul, mă pun la papuci, pun ibricul de cafea la spirt. id. ib. 132. 10. Refl. A se împotrivi, a sta împotrivă. Nu te mai pune și d-ta atîta pentru te mieri ce. CREANGĂ, P. 152. ◊ (Urmat de «împotrivă» sau «împotriva cuiva ») Ce să faci? Parcă te poți pune împotrivă? SADOVEANU, O. III 386. Vă puneți zece împotriva unui om. ALECSANDRI, T. II 17. ◊ Tranz. (În locuțiuni verbale) A pune împotriveală = a se împotrivi. Cînd o piatră punea împotriveală, țărîna era scoasă cu vîrful lopeții. C. PETRESCU, R. DR. 56. ◊ Expr. A se pune cu capul (sau în cap, în ruptul capului) = a încerca tot ce e posibil pentru a săvîrși o acțiune sau pentru a împiedica o acțiune; a se opune dîrz. Stăi cu ea, ce știi ții-i spune, Dar cu capul mi te pune Să n-o joace Alți feciori.Ș COȘBUC, P. I 136. Așa e lumea asta și de-ai face ce-ai face rămîne cum este ea; nu poți s-o întorci cu umărul, măcar să te pui în ruptul capului. CREANGĂ, P. 223. A se pune înaintea cuiva = a se opune, a rezista, a se împotrivi. Tu te lauzi că Apusul înainte ți s-a pus?... Ce-i mîna pe ei în luptă, ce-au voit acel Apus? EMINESCU, O. I 147. A se pune în calea cuiva = a bara drumul cuiva; fig. a împiedica pe cineva într-o acțiune. O, tu nici visezi, bătrîne, cîți în cale mi s-au pus. EMINESCU, O. I 146. A pune cuvînt de împotrivire = a se împotrivi cu vorba, a protesta. Oșteanul nu îndrăzni să puie cuvînt de împotrivire. SADOVEANU, O. VII 66. 11. Refl. A se lua la întrecere, a se măsura, a se compara cu cineva, a se potrivi cu cineva sau cu ceva. Nu te pune cu ctitorul nostru, c-a văzut multe. DELAVRANCEA, T. 7. Din mîncare și băutură las’ dacă ne-a întrece cineva, numai la treabă nu ne prea punem cu toți nebunii. CREANGĂ, P. 259. ◊ Expr. (De obicei în construcții negative sau. restrictive) A-și pune mintea cu cineva (sau cu ceva) v. minte. 12. Refl. A tăbărî asupra cuiva, a se repezi la cineva. Ce se aude fraților? Se puse stăpînirea pe noi cu toroipanul, dar și noi i-am făcut-o. PAS, Z. IV 237. Voinicul de Ercule mi se puse pe ele cu arcul său. ISPIRESCU, U. 44. Hoților, ticăloșilor!... Vă puneți o sută pe un om, ca corbii. ALECSANDRI, T. I 401. 13. Tranz. A face pe cineva să execute un lucru; a îndemna, a sili, a obliga. Ori de cîte ori este de spus ceva satului, primarul pune să se sune goarna. STANCU, D. 53. Împăratul pune de piaptănă și îmbracă la feli pe amîndouă. CREANGĂ, P. 270. [Făt-Frumos] pusă să-i facă un buzdugan de fier. EMINESCU, N. 4. ◊ (Familiar; subiectul este dracul, nevoia, păcatele etc.) Să nu te pună păcatele să șezi, să te întinzi la vorbă cu alții de seama ta, că scot două piei de pe tine. DAN, U. 13. Dracul mă punea să-mi bat capul cu gramatica? CREANGĂ, A. 114. De m-a pune păcatul să-l cînt. ȘEZ. V 8. ♦ A îmboldi, a asmuți. Pune dulăii pe ea. Le dă drumul din lanț și îi pune pe muiare. DEMETRIUS, V. 86. Apoi își puseră caii în trap spre cîmp, prin adierea rece a serii. SADOVEANU, F. J. 405. ♦ A face ca cineva sau ceva să ajungă într-o anumită stare (de uimire, teamă, nedumerire etc.). S-au dus și el în sat să schimbe numele grăunțelor! îi răspunse ea, punînd cu răspunsul său pe oaspeți iar în mirare. SBIERA, P. 220. Tu ai în loc de suflet o iazmă neagră care Pe cruntul Satan însuși l-ar pune în mirare. ALECSANDRI, P. III 326. ◊ Refl. A începe o acțiune, a se apuca de ceva. Pe urmă mă pun și zidesc fîntînă. SADOVEANU, O. VII 270. Tu mă poți, oglindă, spune! Ei, tu doară nu te-i pune Să mă spui! COȘBUC, P. I 105. Pîn-or mai mînca boii, s-a pus să mănînce și el ceva. CREANGĂ, P. 143. (Tranz.) Puse prunca a cînta, Codrii puseră-a suna. ALECSANDRI, P. P. ◊ (Legat prin prepoziție de substantive care exprimă acțiuni sau de supine) Să te pui pe lucru, să scrii poezii frumoase. VLAHUȚĂ, O. A. 227. Mă plimb o zi și apoi mă pun la lucru pe brînci. CARAGIALE, O. VII 6. De acum trebuie să ne mai punem și cîte pe oleacă de carte, căci mîne-poimîne vine vacanța. CREANGĂ, A. 100. Decît să te mînii, măria-ta, Ciubere, Mai bine mergi în sală să te pui pe bere. ALECSANDRI, T. II 94. ◊ Expr. A se pune cu gura (rar cață) pe cineva = a cicăli pe cineva. În zădar le spunea feciorul că nu se va-nsura-n veci... Ș-au pus cu gura pe el ca cioarele. RETEGANUL, P. III 32. Ăst pîrdalnic de dor îl făcu să se puie cață pe capul nevestei sale, ca să-i dea voie de a purcede în lungă călătorie. POPESCU, B. III 73. A se pune (cu rugăminți, cu vorbe dulci etc.) pe lîngă cineva = a ruga insistent pe cineva. S-au pus... pe lîngă bărbățelul său cu vorbe dulci. SBIERA, P. 43. Chihăiam pe mama să se puie pe lîngă tata, că doar m-a da și pe mine la catihet. CREANGĂ, A. 81. A se pune de pricină v. pricină. A se pune pe gînduri = a deveni gînditor, îngrijorat. Se pune ea pe gînduri și stă în cumpene cum să dreagă și ce să-i facă. CREANGĂ, P. 29. Ea se puse pe gînduri și începu a plînge. ALECSANDRI, O. P. 71. Scrie două-trei rînduri Și se pune pe gînduri. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 125. A-și pune puterea sau (toate) puterile = a-și da toată silința, a se strădui. Își puse toate puterile, se sculă și, așa șovăind, cercă să umble. ISPIRESCU, L. 59. El se opintea, puterea-și punea. TEODORESCU, P. P. 500. (Intranz.) A fi pus pe ceva = a fi gata de... Cei mai mari acum din sfadă Stau pe-ncăierate puși. COȘBUC, P. I 224. 14. Tranz. (Franțuzism învechit, în legătură cu noțiuni de timp) A întrebuința un timp determinat pentru a parcurge o distanță. Careta nu mai punea de la o poștă la alta decît două ore. MACEDONSKI, O. III 27. Am pus 15 zile de la Herța la București. ALECSANDRI, T. I 373.- Forme gramaticale: perf. s. pusei, part. pus.