O’FLAHERTY [ouflεəti], Liam (1897-1984), scriitor irlandez. Romane și nuvele („Soția vecinilor”, „Suflet negru”, „Foametea”, „Denunțătorul” – capodopera sa) inspirate din lupta de eliberare a poporului irlandez, la care a participat, sau din viața încă primitivă a pescarilor și țăranilor în continuă luptă cu natura vitregă, influențate de de naturalism și psihologism. Literatură de aventuri (romanul „Asasinul”, vol. de nuvele „Lebăda sălbatică”).

GAUTIER [gotié], Théophile (1811-1872), scriitor și eseist francez. Susținător al mișcării romantice, a fost ulterior unul dintre promotorii teoriei „artă pentru artă” și precursor al parnasianismului („Emailuri și camee” – capodopera sa). Romane cu implicații fantastice sau de aventuri („Romanul mumiei”, „Căpitanul Fracasse”), eseuri studii de artă („Groteștii”, „Istoria romantismului”). Note de călătorie.

1) *román n., pl. e (fr. roman, vfr. romanz, d. lat. pop. *románice, în limba romană saŭ în latina populară [adv.]; it. romanzo, sp. romance. V. romantic). În evu mediŭ, povestire adevărată orĭ imaginară, în proză orĭ în versurĭ, scrisă în limba pe care o vorbea poporu din țările latine; astăzĭ, povestire închipuită (mult maĭ mare de cît nuvela) în care se descriŭ aventurĭ, moravurĭ și pasiunĭ: romanele istorice ale luĭ Dumas tatăl îs pline de interes. Fig. Povestire care pare de necrezut: ceĭa ce spuĭ tu e curat roman. Aventură: maĭ lasă-te de romane, măĭ prietene! – Forma cea maĭ bună ar fi romanț, pl. urĭ saŭ e, cum s’a și zis la început (după it. romanzo) și se maĭ zice și azĭ ironic. Asemenea s’a zis și se maĭ zice rar pin Moldova și romans, pl. e (după rus. románs, romanță).

roman n. 1. narațiune închipuită în care interesul e excitat prin pictura moravurilor, prin jocul pasiunilor sau prin bizareria aventurilor: roman istoric, filozofic, social; 2. fig. povestire lipsită de probabilitate: asta e un roman.

romanesc a. 1. ce ține de roman: aventuri romanești; 2. fig. care are ideile, pasiunile unui erou de roman: spirit romanesc.

FOILETON s. n. articol de ziar care tratează teme de actualitate și care se publică într-un spațiu anume rezervat. ◊ fragment dintr-un roman de aventuri publicat într-un ziar sau într-o revistă. ◊ parte a unui ziar unde se publică astfel de articole sau fragmente de roman. (< fr. feuilleton)

BURROUGHS [bárəuz], Edgar Rice (1875-1950), scriitor american. În 1912 publică primul din seria romanelor de aventuri avîndu-l ca erou pe Tarzan, devenit apoi personaj de film și benzi desenate.

CONRAD [Cɔnræd], Joseph (pseud. lui Jósef Teodor Konrad Korzeniowski) (1857-1924), prozator englez de origine poloneză. Romane de aventuri maritime și exotice, cu implicații psihologice și simbolice („Negrul de pe Narcis”, „Lordul Jim”). Maestru al prozei scurte („Taifun”).

MACORLAN [makorlã], Pierre (pseud. lui P. Dumarchais) (1882-1970), scriitor francez. Povestiri satirice și romane de aventuri din lumea piraților, a contrabandiștilor și a Legiunii străine („Cheiul cețurilor”). Ecranizări.

FÉVAL, Paul Henri Georges (1817-1887), scriitor francez. Romane de aventuri publicate în foileton („Fiul diavolului”, „Misterele Londrei”) și de capă și spadă („Cocoșatul sau micul parizian”).

MASEFIELD [méisfi:ld], John Edward (1878-1967), scriitor englez. Supranumit „poet al mării”. Poeme de evocare realistă, cu implicații fantastice, a vieții marinarilor („Baladele mării”, „Eternă îndurare”), drame („Tragedia lui Nan”), romane de aventuri pentru copii („Căpitanul Margareta”, „Pasărea zorilor”); pagini autobiografice („O experiență îndelungată”); eseuri critice („William Shakespeare”).

MAY [maj], Karl (pseud. lui Karl Hohenthal) (1842-1912), scriitor german. Romane de aventuri, evocând mai ales lumea indienilor americani („Comoara din lacul de argint”, „Winnetou”, „Old Shurehand”).

MORGAN [mó:gən], Sir Henry (1635-1688), corsar englez. Răpit de copil și vândut ca sclav în America. Amiral al corsarilor din Jamaica (1666); a condus mai multe expediții împotriva coloniilor spaniole din America Centrală. Prins și închis în Turnul Londrei, a fost reabilitat de Carol II, care, în 1674, l-a numit guvernator în Jamaica. Figură devenită populară datorită romanelor de aventuri.

NORRIS [nóris], Frank (1870-1902), jurnalist și scriitor american. Corespondent de război în Africa de Sud (1895-1896) și Cuba (1898-1899). Operă influențată de Emil Zola. Precursor al romanului naturalist american („McTeague”, „Vandover și bruta”, „Caracatița”, „Groapa”). Romane de aventuri („Moran și Lady Letty”); poeme romantice.

PEYRE [peré], Joseph (1892-1968), scriitor francez. Romane de aventuri de mare succes („Escadronul alb”, „Sânge și lumini”, „Meterezele de la Cadix”).

AVENTURĂ, aventuri, s. f. Acțiune îndrăzneață, adesea întreprinsă fără a socoti forțele și condițiile reale (și condamnată la nereușită); întreprindere dubioasă din punctul de vedere al onestității; intrigă amoroasă întîmplătoare. Roman de aventuri. ▭ Femeile îl categorisesc, romantice; un timid... «Dar îl dăm noi pe brazdă», își spun unele, visînd, cutezătoare, o aventură ca în alte cărți pe care le-au citit. PAS, L. I 118. De mult îmi era sete și nu băgasem de seamă... ațîțat de aventura în care intrasem. SADOVEANU, N. F. 119. Peste cîteva zile se publicau mărturisiri... care puneau într-o lumină zdrobitoare tot trecutul, plin de aventuri rușinoase... prin care trecuse omul acesta. VLAHUȚĂ, O. AL. II 6.

IRLANDEZĂ s. f. (cf. fr. irlandais): limbă celtică vorbită de irlandezi, locuitorii Irlandei, și de cei originari din Irlanda, locuind în Anglia și S.U.A. Odinioară, a fost răspândită în toată insula Eire. Primele texte în limba irlandeză sunt niște inscripții din secolele al V-lea și al VI-lea, notate cu caractere apropiate de runele scandinave – cea mai veche scriere celtică. Până în secolul al X-lea sunt semnalate puține documente în limba irlandeză (texte religioase și glose la textele latine). Începând cu secolul al XI-lea, a apărut o literatură bogată, care rivaliza cu cea din Europa (romane de aventuri, epopei, călătorii fantastice, poezie lirică, opere de drept, de astronomie și de medicină etc.). În perioada ocupației insulei Eire de către englezi (secolele al XII-lea – al XX-lea), i. a fost treptat înlocuită de engleză. După câștigarea independenței Irlandei (1921), învățarea i. a devenit obligatorie în toate școlile. Mari scriitori irlandezi ca B. Shaw, J. Joyce, S. O’Casey au scris totuși în limba engleză, care este preferată de intelectuali. I. este cea mai arhaică dintre toate limbile celtice, fapt care prezintă o mare importanță pentru studiul comparativ al limbilor indo-europene (păstrează elementul velar al lui qu indo-european, devenit p în grupul britonic; scrierea cu alfabetul latin în forma lui din secolul al VIII-lea; este foarte complicată; sistemul gramatical păstrează fidel trăsăturile vechii celtice; vocabularul este lipsit de elemente romanice, fiind mai conservator decât al celorlalte limbi celtice).

ROMANESC, -Ă, romanești, adj. Ca într-un roman, cu caracter de roman¹, de aventură; fantezist. Episod romanesc.

PAMFLET (< fr. pamphlet, engl. pamphlet) Specie literară, în proză sau în versuri, caracteristică prin scurtime și tendință satirică, sarcastică adeseori, cum și prin violența limbajului, în care autorul înfierează persoane, caractere, concepții, moravuri și aspecte negative ale vieții sociale, specie denumită la început și libel, din latinul libellus (cărticică). Pamfletul se dezvoltă îndeosebi în secolul al XVIII-lea, folosit de unii scriitori ca Voltaire, Swift, ca o armă literară și politică. Mai tîrziu el se limitează la domeniul politic. În literatura noastră, pamfletul în versuri a fost ilustrat de scriitori ca: I.H. Rădulescu, Al. Macedonski, iar în proză de N.D. Cocea, Camil Petrescu, Tudor Arghezi. Ca și reportajul, pamfletul a apărut și s-a dezvoltat, îmbogățindu-și tematica și perfecționîndu-și mijloacele de expresie, tot în cadrul și prin intermediul presei. Ex. „Nu e titlul unui roman de aventuri și împrejurări stranii. E numele doar mai lungit, al unui personaj viu, aflat în carne și oase, în cizme și epoleți... Regele călugăr trăiește retras ca o cucuvaie și numai ochii din cînd în cînd i se zăresc, fumurii, rotunzi și reci ca doi bulgări de camfor... Revoltele au trecut (1907 n.n.), regele a închis ferestrele, nimeni nu-l mai vede, nimeni nu mai știe de el, absent ca-ntotdeauna din toată țara lui. Și el știe cu toate acestea acum că poporul nostru a încăput pe calea revoluțiilor sociale, că o revoltă cheamă altă revoltă, ca să o vindece, că umbra-oamenilor drepți uciși rămîne în țară pe șesuri, se pune în fruntea altor oameni drepți și-i aruncă să distrugă. Închide-i, majestate, să nu-ți zărească torțele lor, ochii.” (T. ARGHEZI, Omul cu ochii vineți, din vol. Pagini din trecut)

Tartarinadă – Tartarin din Tarascon este eroul cunoscutului roman de aventuri al lui Alphonse Daudet (1872). Tartarin, om în fond cumsecade, dar flămînd de celebritate, este tipul vînătorului palavragiu, care născocește tot felul de isprăvi fantastice, un mitoman care pînă la urmă crede propriile sale minciuni. O asemenea scornire a căpătat numele de tartarinadă. Vezi și: münchhausiadă (Minciunile lui Münchhausen). LIT.

ROMAN¹ ~e n. 1) Specie a genului epic în proză (mai rar în versuri), de proporții mari, cu acțiune complexă, pe mai multe planuri, la care participă un număr mare de personaje. 2) pop. Aventură amoroasă. /<fr. roman

ROMAN¹ s. n. lucrare, operă literară epică în proză, de mari proporții, care oglindește evenimente, episoade ale vieții unei societăți etc. ◊ (fig.) împletire de întâmplări cu multe episoade care par neverosimile; serie de aventuri extraordinare. (< fr. roman)

DUMAS [dümá] 1. A;lexandre D. (zis și Dumas-père, „tatăl”) (1802-1870), romancier și dramaturg romantic francez. Romane istorice de aventuri, captivante prin savoarea narațiunii, eroic, insolit și imprevizibil („Cei trei mușchetari”, „După 20 de ani”, „Contele de Monte Cristo”, „Regina Margot”, „Doamna de Monsoreau”, „Cei patruzeci și cinci”, „Colierul reginei”, „Ange Pitou”); memorii, note de călătorie. Considerat cel mai popular scriitor al timpului său în Franța, este autorul a c. 300 de lucrări. 2. Alexandre D. (zis și Dumas-fils, „fiul”) (1824-1895), romancier și dramaturg francez. Fiul lui D. (1). Drame și comedii cu implicații de critică socială, constituind rechizitorii la adresa prejudecăților vremii, pledoarii în favoarea femeii și copilului („Dama cu camelii”, „Fiul natural”, „Problema banilor”).

HOFMANNSTHAL [hó:fmansta:l], Hugo von (1874-1929), scriitor austriac. Poezii simboliste și drame lirice („Moartea lui Tizian”, „Nebunul și moartea”) exprimând o muzicalitate nostalgică. A dat spiritualității austriece o amploare europeană (comedia „Dificilul”). Tragedii neoromantice de inspirație antică („Oedip și Sfinxul”, „Electra”) sau cu motive din teatrul lui Calderon de la Barca („Micul teatru al lumii”, „Turnul”) și din misterele medievale („Jedermann”). Proză impresionistă („Povestea celei de-a 672-a nopți”, „Aventura mareșalului Bassompierre”, romanul neterminat „Andreas sau reuniții”). Eseuri. Librete pentru operele lui R. Strauss („Cavalerul rozelor”, „Ariadna la Naxos”).

KRASICKI [krasítski], Ignacy (1735-1801), prelat și scriitor polonez. Iluminist. Arhiepiscop de Gniezno (1795). Poeme eroicomice („Monachomachia”, „Antimonachomania”). Creator al romanului modern național („Aventurile lui Nikolai Doświadczyński”). Celebru îndeosebi prin „Fabule și apologuri”, o violentă satiră ridiculizând decadența morală a epocii sale.

Bianca Prenume feminin modern destul de frecvent astăzi, Bianca este un împrumut pe cale cultă din italiană, unde numele are semnificație clară, întrucît corespunde adj. bianco „alb” (formele masculine Bianco, Bianchi sînt cunoscute nume de familie). Numele de culori, în special alb (→ Alba) și negru sînt foarte frecvente și vechi în onomastica multor popoare, funcția lor inițială fiind aceea de supranume sau poreclă, atribuită ca o aluzie la culoarea pielii sau a părului (la noi, Albu, Negru și numeroase derivate de la acestea sînt frecvente nume de familie). ☐ Engl. Bianca, fr. Blanc, Blanche, germ. Blanka, sp. Blanca, magh. Blanka, Bianka. ☐ Răspîndirea numelui în epoca modernă a fost favorizată probabil și de literatură; Bianca este cunoscut la noi din lirica eminesciană, Blanche din Aventurile ultimului Abencerage, romanul lui Chateaubriand, drama lui V. Hugo Regele petrece.

CAPĂ s. f. 1. pelerină (scurtă) de blană sau de stofă. ♦ de ~ și spadă = (despre un roman sau film) de aventuri, cu multe dueluri și înfruntări primejdioase. 2. dispozitiv de protecție împotriva accidentelor la mașini, la ferăstraie etc. 3. poziție pe care o ia o navă pe un timp neprielnic, cu vânt foarte puternic, care îi permite să suporte mai ușor valurile, vântul, furtuna. (< fr. cape, it. cappa)

CONSTANTIN, Theodor (1910-1975, n. Brăila), scriitor român. Romane polițiste și de aventuri („La miezul nopții va cădea o stea”, „Fiul lui Monte Cristo”) sau descriind cazuri și personaje morbide („Casa cu neguri”, „Cel mai lung amurg”). Versuri.

DEFOE [difɔu], Daniel (c. 1660-1731), scriitor englez. Pamfletar îndrăzneț pe teme politice și religioase. Primul mare romancier realist englez. D. este un observator și un analist minuțios, preocupat de morala individuală și socială. Cunoscut îndeosebi prin romanul „Viața și nemaipomenitele aventuri ale lui Robinson Crusoe”, elogiu al puterii omului de a rezista și de a stăpâni natura. Aceleași calități realiste denotă „Moll Flanders”, frescă a lumii interlope londoneze, și „Un jurnal din anul ciumei”.

MACLEAN [məklí:n], Alistair (1922-1987), scriitor scoțian. Romane de război și aventuri de mare succes („Tunurile din Navarrone”, „The Golden Gate”, „Santorini”). Numeroase ecranizări.

GREENE [gri:n], Graham (1904-1991), scriitor englez. Romane psihologice și de aventuri, cu implicații social-politice, investigând cazuri-limită de conștiință („Puterea și gloria”, „Americanul liniștit”, „Omul nostru din Havana”, „Sfârșitul aventurii”, „Comedianții”, „Un caz de mutilare”). Teatru („Camera de zi”).

ROMANȚIOS, -OASĂ, romanțioși, -oase, adj. Stăpînit de idei rupte de realitate, dornic de o viață ca cele descrise în anumite romane; visător, aplecat spre aventuri. V. romantic. Foarte romanțioasă, ea ținea mult la societatea tinerilor studenți. CARAGIALE, O. II 258. ◊ (Substantivat) Pe ici, pe colea trecea cîte un romanțios fiuierînd. EMINESCU, N. 34. ♦ Care tratează teme rupte de realitate, care predispune la individualism, la visare. Fusese la Cernăuți la școală și se hrănise cu lecturi romanțioase, care dezlănțuiră în el un sentimentalism vaporos. CĂLINESCU, E. 58. – Pronunțat: -ți-os.

XENOFON (XENOPHON) din Efes (sec. 2 sau 3 d. Hr.), scriitor grec. Autor al romanului „Întâmplări din Efes”, narând aventurile a doi îndrăgostiți, Antheia și Habrokomes; este considerat precursor al romanului de dragoste.

RICARDOU, Jean (n. 1932), scriitor francez. Reprezentant al direcției „Noului roman”, căreia i-a consacrat și două texte teoretice („Problemele Noului roman”, „Pentru o teorie a Noului roman”). Primul său roman („Observatorul de la Cannes”) e mai curând „aventura unei scriituri” decât „scriitura unei aventuri”. S-a îndreptat spre romanul cu temă istorică („Cucerirea Constantinopolului”, „Revoluția minusculă”).

DE COSTER [dɔ costər], Charles-Théodore-Henri (1827-1879), scriitor belgian de limbă franceză. Inspirat de folclor flamand, romanul său picaresc „Legenda și aventurile eroice, fericite și glorioase ale lui Ulenspiegel și ale lui Lamme Goedzak în Flandra și în alte părți” celebrează dragostea de patrie și libertate.

*EROU sm. 1 🔱 Nume dat în mitologia antică acelora, cari erau socotiți ca fiii unui zeu și unei muritoare sau ai unei zeițe și unui muritor¶ 2 Fig. Acela care se distinge printr’o vitejie extraordinară sau prin izbînzi strălucite în războiu ¶ 3 Fig. Ori-cine se distinge prin forța caracterului, printr’o rară nobleță de sentimente, prin virtuțile lui înalte ¶ 4 Fig. 📝 🎭 Personajul cel mai de seamă într’o poemă, într’o piesă de teatru, într’un roman ¶ 5 pr. ext. ~l unei aventuri, acela căruia i s’a întîmplat aventura; ~l zilei, acela care, la un moment dat, atrage asupră-i atențiunea publicului [fr. héros].

* EROU sm. 1 🔱 Nume dat în mitologia antică acelora, cari erau socotiți ca fii unui zeu și unei muritoare sau ai unei zeițe și unui muritor ¶ 2 Ⓕ Acela care se distinge printr’o vitejie extraordinară sau prin izbînzi strălucite în războiu ¶ 3 Ⓕ Ori-cine se distinge prin forța caracterului, printr’o rară nobleță de sentimente, prin virtuțile lui înalte ¶ 4 Ⓕ 📝 🎭 Personajul cel mai de seamă într’o poemă, într’o piesă de teatru, într’un roman ¶ 5 pr. ext. ~l unei aventuri, acela căruia i s’a întîmplat aventura; ~l zilei, acela care, la un moment dat, atrage asupră-i atențiunea publicului [fr. héros].

NAMÏK, Kemal Mehmet (1840-1888), scriitor turc. A făcut parte din organizația „Junilor turci”; a întemeiat, împreună cu Ziya Pașa, ziarul „Hüriyet” („Libertatea”), publicat la Londra (1868-1870). Unul dintre reprezentanții importanți ai romantismului turc. Drame sociale și patriotice (Patria sau Silistra, „Sărmana copilă”). Romanul de analiză psihologică „Deșteptarea sau aventurile lui Ali Bey” este considerat primul roman turc modern. Versuri polemice; eseuri literare.

KEROUAC [kéruæk], Jack (pe numele adevărat Jean Louis Lebris de K.) (1922-1969), prozator american. Reprezentant al generației „beat”. Romane prezentând lumea dezrădăcinată a vagabonzilor, aventura, erotismul paroxistic, într-un limbaj argotic, spontan („Pe șosea”, „Cei din subteran”, „Doctorul Sax”, „Îngerii dezamăgirii”). Versuri („Mexico City blues”).

LOUYS [luí], Pierre (1870-1925), scriitor francez. Operă influențată de simbolism și parnasianism. Versuri („Astarte”), poeme în proză „Cântecele lui Bilitis”) și romane („Afrodita”), evocând moravuri ale Greciei antice. Romane psihologice („Femeia și paiața”) și fanteziste („Aventurile regelui Pausol”).

PREVOST d’EXILES [prevó degzíl], Antoine François, abatele (1697-1763), scriitor francez. Precursor al prozei franceze moderne. Celebru îndeosebi prin romanul „Manon Lescaut” (din ciclul „Memoriile și aventurile unui om de calitate”), remarcabil prin sinceritatea tonului și precizia analizei psihologice. Lucrări de erudiție, traduceri (Cicero), publicistică.

erou sm [At: CANTEMIR, I. I. 107 V: (înv) eroe, he~, heroi, iroas, irois, iroiu, irou / Pl: eroi^[1]/ E: fr héros, ngr ἥρως, lat heros, vsl ирои] 1 (Mit) Semizeu. 2 Persoană care se remarcă prin vitejie sau prin fapte extraordinare de arme Si: brav, curajos, invincibil, viteaz. 3 Soldat care a murit vitejește în luptă. 4 Persoană demnă de a fi glorificată și stimată datorită calităților sale excepționale, a devotamentului său pentru o cauză. 5 Persoană care a devenit celebră. 6 (Înv) Persoană care poate fi luată ca model. 7 Persoană care se distinge într-un domeniu. 8 Personaj principal al unei opere literare, dramatice, cinematografice etc. 9 (Fig, îs) ~ de roman Personaj căruia i se întâmplă o aventură. 10 (Fam) Personaj principal al unei întâmplări sau al unei aventuri. 11 (Și irn; îs) ~ul zilei (sau ~ul momentului) Persoană care acaparează atenția publică. 12 Obiect al admirației cuiva. corectat(ă)

CHIRIȚĂ, Constantin (1925-1991, n. sat Ibănești, jud. Vaslui), prozator de aventuri pentru tineret (ciclul „Cireșarii”, „Trilogia în alb”). Romane consacrate mediului industrial („Oțelul”, „Pasiuni”).

DUHAMEL [düamél], Georges (1884-1966), scriitor francez. Romane de tendință realist-umanitaristă (ciclul „Viața și aventurile lui Salavin”). „Cronica familiei Pasquier” (10 vol.) este o frescă a societății franceze din prima jumătate a sec. 20. Eseuri.

HAMSUN [há:msun], Knut (pseud. lui Knut Pedersen) (1859-1952), scriitor norvegian. Proză lirică exaltând sentimentul naturii și al aventurii în contrast cu realitățile citadine abrutizante („Pan”). Romane în care analizează condiția tragică a individului, inspirate unoeri din propria sa experiență („Foamea”, capodopera sa, „Rodul pământului”, „Cercul se strânge”), drame cu implicații social-politice (trilogia „La porțile împărăției”, „Jocul vieții”, „Amurg”). Premiul Nobel (1920). După eliberarea țării, ca susținător al nazismului și al guvernării lui V. Quisling, a fost arestat și condamnat.

PAYRO, Roberto Jorge (1867-1928), scriitor argentinian. Romane de inspirație istorică („Falsul inca”, „Căpitanul Vergara”), picarescă („Aventurile hazlii ale nepotului lui Juan Moreira”, „Căstoria lui Laucha”) și nuvele naturaliste („Povestiri noi din Pago Chico”) cu pertinente observații asupra societății argentiniene. Piese de teatru („Cântec tragic”, „Marco Severi”). A întemeiat mai multe publicații literare.

ARCHIP, Ticu Sevastia (1891-1965, n. Tîrgoviște), scriitoare română. Nuvele de analiză psihologică și sugestie („Colecționarul de pietre prețioase”, „Aventura”) și o trilogie („Soarele negru”) rămasă la primele două volume; piese de teatru.

IONESCU (IONESCO), Eugen (1909-1994, n. Slatina), scriitor francez de origine română. Membru al Acad. Franceze. Stabilit în Franța (1938). În perioada 1931-1938 colaborează la „Vremea”, „Azi”, „Viața literară”, „Rampa” etc., publicând eseuri cu un pronunțat caracter contestatar („Nu”). Versuri („Elegii pentru ființe mici”). Teoretician al avangardei deceniului șase, I. se impune ca unul dintre marii creatori ai anti-teatrului și teatrului absurdului, ca expresie a adversității sale împotriva regimurilor totalitare, atât de extremă stângă, cât și de extremă dreaptă. Refuzând formula clasică și convenționalismul, I. promovează un teatru de situație, aflat la granița dintre coșmar și realitate. Piesele sale, relevând paradoxalul, absurdul existențial, surprind automatismul limbajului („Cântăreața cheală”, „Lecția”) ca simptom al depersonalizării și dezumanizării („Scaunele”, „Rinocerii”, „Regele moare”, „Jocul de-a măcelul”, „Foamea și Setea”). Persiflând aventura vieții, I. relevă neliniștea metafizică, tragismul existenței omului contemporan („Însinguratul” – roman). Memorialistică („Note și contranote”, „Prezent trecut și trecut prezent”, „Jurnal în fărâme”).

PINOCCHIO, celebru personaj al romanului pentru copii cu același nume scris de C. Collodi, care prezintă aventurile unei marionete, devenită un mic băiețel. Popularitatea personajului a devenit extraordinară în întreaga lume după ce Walt Disney a creat (1940) desenele animate, care-l aveau drept erou.

DOYLE [dɔil], Sir Arthur Conan (1859-1930), scriitor englez. Romane și povestiri polițiste, al căror personaj central este celebrul detectiv Sherlock Holmes („Aventurile lui Sherlock Holmes”, „Câinele din Baskerville”).

ROMAN (< fr. roman) Specie a genului epic, în proză, construcție cu acțiune complexă și de mare întindere, personaje numeroase, intrigă complicată. Greu de definit și de clasificat, datorită complexității și interferențelor lui cu alte genuri literare, romanul se dezvoltă în literatura modernă îndeosebi, deși scrieri asemănătoare se întîlnesc în literatura antică, greacă sau latină (Theogen și Haricleia de Heliodor, la greci; Satyricon de Petronius, Măgarul de aur de Apuleius, la romani); în literatura evului mediu, Roman de la rose, Roman de Troie, Roman dAlexandre, alături de acestea circulînd romanele cavalerești și alte forme de romane ca romanul pastoral, satiric, picaresc, acesta îndeosebi în Spania, cu eroi din lumea vagabonzilor, cerșetorilor, aventurierilor, de un crud realism și o limbă cu rezonanțe argotice. Datorită elementelor noi pe care le aduce în structura romanului clasic – lărgirea cadrului epic, diversitatea mediilor sociale surprinse de autor, transformările sufletești ale personajelor sale etc. – Balzac este socotit creatorul romanului modem. Felurit ca structură și conținut, romanul apare ca un adevărat gen proteic, după unii teoreticieni, iar perspectivele de cercetare ale lui (istorice, sociologice, psihologice, filozofice) sînt multiple. Diversele lui clasificări, privite din punctul de vedere al conținutului, ca romanul istoric, social, pastoral, didactic, umoristic, satiric, epistolar, intim, de moravuri, psihologic, de aventuri, de capă și spadă (de cape et dépée), polițist, de ficțiune sau fantastico-științific, sînt greu acceptate în rigiditatea lor, datorită interferenței de elemente variate, structurale și de conținut. Chiar și încercări de clasificare a romanului în urban, rural, al provinciei, exotic, burghez, al proletariatului, clasificare care are drept criteriu cadrul social sau geografic, cum și aceea de roman al existenței, al unei generații, bazată pe întinderea acțiunii, precum și clasificări ca roman de observație, de roman-dramă, roman de acțiune și caracter, de anticipație, experimental sau noul roman, cultivat de romancierii francezi, romanul de formare sau bildungsroman, acesta avînd ca obiect formarea sufletească a omului, nu limpezesc dificila problemă a clasificării romanului. „Critica analitică a romanului deosebește în general trei elemente constitutive ale acestuia: intriga, caracterizarea personajelor și cadrul, ultimul, care capătă atît de lesne semnificația simbolică, este denumit, în unele teorii moderne, ”atmosferă„ sau ”tonalitate„. Este inutil să subliniem că toate aceste elemente se determină reciproc.” (R. Wellek și A. Warren – Teoria literaturii) În arta romanului s-au produs, pe parcursul cîtorva secole de existență, o serie de modificări sau mutații, mai ales în privința structurii, a compoziției, ca și în aceea a construirii personajelor. Romanul tradițional de tip balzacian sau tolstoian se prezintă ca o construcție masivă. În Teoria romanului, G. Lukacs socotește arhitectonica romanului o reușită asupra haosului nelimitat de care individul este înconjurat. Arhitectonica aceasta este rezultatul prezenței în roman a eroului, a personajului. „Dimensiunile lumii se reduc la experiențele trăite de către erou și suma acestora este organizată de orientarea evoluției eroului către sensul vieții sale.” Romanul clasic are un caracter linear, închis, finit. De exemplu, în romanul Roșu și Negru de Stendhal este narată adolescența lui Juilen Sorel, încercarea acestuia de a pătrunde în mediul aristocratic, de a parveni, apoi moartea sa. Circuitul este perfect închis; ultima pagină a romanului închide universul construit. Rigorile, compoziționale – proporția, echilibrul volumelor narative, coerența, soliditatea construcției, corelațiile dintre compartimentele romanului – caracterizează zeci și zeci de modalități ale romanului clasic, tradițional. Romanul modern însă este lipsit de legi, după cum îl caracterizează Gide. În romanul modern ne întâmpină o deplină libertate imaginativă și constructivă. De aici a rezultat un apreciabil număr de structuri romanești, concretizate în romane ca: În căutarea timpului pierdut de Proust, Valurile de Virginia Woolf, Ulysse al lui James Joyce, Procesul de Kafka ș.a., în literatura străină, iar în literatura noastră: Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război și Patul lui Procust de Camil Petrescu, O moarte care nu dovedește nimic și Ioana de A. Holban ș.a. Romancierii moderni proclamă virtuțile romanului deschis, liber în mișcările sale, ceea ce dă romanului similitudine perfectă cu viața. Unii romancieri moderni au viziunea panoramicului (James Joyce), alții sînt adepți ai vagului și fragmentarismului (Sarraute). Odată cu Proust, se manifestă tendința cuprinderii în roman a noianului de percepții pe care fiecare individ le poartă cu sine, în locul cuprinderii spațiale (societatea) sau a celei temporale (istoria). Romanul Patul lui Procust al lui Camil Petrescu este construit într-o unică perspectivă și organizat prin stratificarea acelor „dosare ale existenței” din jurnalul doamnei T. al lui Fred Vasilescu și corespondența lui Ladima. S-au produs schimbări și în legătură cu concepția despre personaj și realizarea lui. Valoarea romanului tradițional o constituie acea logică internă a caracterelor și corelația la fel de logică dintre caractere și evenimente. Romanul modern respinge aceste trăsături, precum și acea previzibilitate a evenimentelor, anticipate uneori chiar din prima pagină, ca un program, care trebuie realizat. Locul tipului sau al caracterului continuu din romanul tradițional îl ia tipul sau caracterul discontinuu, cu acalmiile și crizele sale. Aceste mutații în structura romanului și în conceperea personajului sînt semnul înnoirii artei romanului contemporan. Structura compozițională a romanului mai implică și alte probleme de artă, ca: ritmul dezvoltării, care coordonează într-un anumit fel materialul de viață, prin încetinire și desfășurare lentă sau prin accelerare și desfășurare trepidantă; succesiunea momentelor în ordine cronologică a dezvoltării lor sau prin răsturnarea cronologiei evenimentelor; perspectiva compozițională, uneori mai mobilă, prin multiplicarea unghiurilor de vedere, prin apropiere sau depărtare, cuprinzînd ansamblul sau detaliul de viață. În literatura noastră, începuturile romanului sînt influențate de romantism (ex. Manoil și Elena de D. Bolintineanu).

Omne ignotum pro magnifico est (lat. „Tot ce-i necunoscut e socotit minunat”) – Cugetarea aceasta a lui Tacit (din Viața lui Agricola, 30) servește atît în sens pozitiv, cît și în sens negativ. Înțelesul ei fiind că „necunoscutul are farmec”, o putem cita atît pentru a explica ce-i îndeamnă cîteodată pe oameni să pornească în necunoscut (în ascensiuni, în călătorii îndepărtate), cît și pentru a preveni pe cei care, lăsîndu-se ademeniți de „farmecul necunoscutului”, iau calea periculoasă a aventurii, a misterului, a marelui semn de întrebare. Dar pentru acest din urmă caz romanii aveau un proverb mai vechi: Omne ignotum pro terribili, adică farmecul pe care îl prezintă necunoscutul poate avea un rezultat îngrozitor. LIT.

HAGGARD [hægə:d], Sir Henry Rider (1856-1925), romancier englez. Reprezentant tipic al literaturii de aventură, caracterizată prin exotism și mister („Ea”, „Inelul Reginei din Saba”, „Cleopatra”, „Fiica lui Montezuma”); romanele sale au cunoscut versiuni cinematografice de mare succes.

LODGE [lodʒ], Thomas (c. 1558-1625), scriitor englez. Autor al unui roman pastoral („Rosalinda”), care l-a inspirat pe Shakespeare în „Cum vă place”. A considerat aventura ca ideal și stil de viață.

GUZMÁN, Martín Luís (1887-1976), scriitor mexican. Romanele sale („Vulturul și șarpele”, „Umbra conducătorului”) reprezintă o cronică a războiului civil mexican (1910-1916), cu aventuri și eroi de natură picarescă. Memorii.

SMOLLETT [smólit], Tobias George (1721-1771), scriitor scoțian. Romane pitorești remarcabile prin satira acidă, umorul grotesc, reprezentarea caricaturală a personajelor și folosirea jargonului profesional („Aventurile lui Roderick Random”, „Istoria și isprăvile unui atom”, „Expediția lui Humphry Clinker”). Traduceri.

COUSTEAU [custó], Jacques-Yves (1910-1997), oceanolog francez. A condus numeroase expediții oceanografice la bordul navei „Calypso” (din 1952), efectuînd cercetări și filmări subacvatice („Lumea tăcerii”, „Lume fără soare”, „Aventurile navei Calypso”). În 1943, împreună cu Émile Gagnan, a inventat scafandrul autonom. M. de onoare al Acad. Române (1990).

PARODIE (< fr.; {s} para¹- + gr. ode „cântec”) s. f. 1. Scriere cu caracter umoristic sau satiric, constând într-o imitație caricaturală a unei opere literare sau muzicale, prin reluarea, în manieră comică, a temelor, a motivelor și a mijloacelor artistice specifice acesteia. Au scris p. Aristofan, Cervantes, Rabelais, Fielding, iar în literatura română Caragiale, Topîrceanu, M. Sorescu. Spiritul p. și al pastișei este cultivat abundent de scriitori portmoderni, atenți la aventura limbajului artistic (R. Petrescu, M.H. Simionescu, C. Olăreanu, M. Cărtărescu). V. și pastișă. 2. Imitație persiflantă, caricaturală; p. ext. imitație nereușită.

Don Quijote m. 1. cavalerul tristei figuri, eroul faimosului roman satiric de Cervantes, în cari se ridiculizează cavalerismul rătăcitor; 2. fig. îndreptător de rele, apărător ridicul, vântură-lume după aventuri nebunești.

SOVA, Antonin (1894-1928), poet ceh. Lirică impresionistă și simbolistă pe teme sociale, patriotice, morale, erotice („Aventura curajului”, „Lirica iubirii și a vieții”, „Primăvara poetului”, „Iubire aspră”). Maestru al baladei epice („Cartea baladelor”); povestiri și romane pe teme psihologice („Flirt, iubire, trădare”, „Romanul lui Ivo”).

FIELDING [fi:ldiŋ], Henry (1707-1754), scriitor englez. Supranumit „părintele romanului englez”. Proză caracterologică de factură realistă întemeiată pe observația socială și psihologică valorificată printr-un stil direct, alert și expresiv („Istoria aventurilor lui Joseph Andrews”, „Tom Jones. Povestea unui copil găsit”, „Amelia”).

IONESCU, Nae (1890-1940, n. Brăila), logician, filozof și publicist român. Prof. univ. la București. Elev al lui N. Iorga și al lui V. Pârvan. Creator de școală (forma mentis a generației interbelice). Redactor-șef (1926-1929) și director (1929-1934, ian.-apr. 1938) al ziarului „Cuvântul”. Adept al unei guvernări autoritare, a susținut restaurația lui Carol II. Antiliberal ireductibil, I. s-a alăturat mișcării legionare, devenind, în 1933, mentorul politic al acesteia, iar cu timpul și exponentul ei ideologic. Arestat (dec. 1933) ca unul dintre autorii morali ai asasinării lui I.G. Duca; internat în lagărul de la Miercurea Ciuc (1938). Din 1939, a avut domiciliul forțat în București. A respins ideea de sistem filozofic, definitivând, filozofia ca filozofare, ca act de viață și de trăire (trăirismul), cultivând și încurajând în rândurile tineretului universitar „paradoxul”, „aventura”, „autenticitatea”, „experiența”, „ortodoxia”, „sinceritatea”, „dragostea”. Ca filozof al religiei și reprezentant principal al trăirismului, I. a considerat creștinismul ca parte integrantă a poporului român, „ortodoxismul” și „românismul” completându-se reciproc, până la identificare. De asemenea, I. este creatorul unei gândiri politice, bazate pe respingerea sistemului pluralist și a democrației parlamentare și pe crearea unui stat național autohton, întemeiat pe valori etnice și pe ortodoxie. Spirit socratic, n-a publicat decât o culegere de articole, „Roza vânturilor”, îngrijită și editată, în 1937, de Mircea Eliade, astfel încât se poate spune că opera lui cea mai importantă rămâne strălucita generație a anilor ’30 (elevii și discipolii săi: Emil Cioran, Mircea Eliade, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu ș.a.). Cursurile sale universitate („Logica”, „Istoria logicii”, „Metafizica”, „Teoria cunoștinței”, „Faust și problemele mântuirii”, „Fenomenul legionar”, „Îndreptar ortodox”) au fost publicate postum.

GRIGORESCU, Dan (1931-2008, n. București), critic literar și de artă român. M. coresp. al Acad. (1993), prof. univ. la București. Studii asupra literaturii universale („Direcții în poezia sec. XX”, „Dicționar cronologic. Literatură americană”) și de iconologie („Constelația gemenilor”, „Aventura imaginii”). Critică de artă referitoare la fenomenul artistic contemporan („Cubismul”, „Arta americană”, „Cumințenia Pământului”). Memorialistică („Marile canioane”), antologii, traduceri.

NICOLAESCU, Sergiu (n. 1930, Târgu Jiu), regizor, actor de film și om politic român. Abordează documentarul experimental („Memoria trandafirului”), filmul istoric de mare montare („Dacii”, „Mihai Viteazul”), de război („Atunci i-am condamnat pe toți la moarte”, „Triunghiul morții”), polițist și de aventuri („Cu mâinile curate”, „Capcana mercenarilor”), comedia („Nea Mărin miliardar”), precum și pe cel de actualitate („Zile fierbinți”). Ecranizări („Ultima noapte de dragoste”).

PICARÉSC, -Ă (< fr.; din sp. picaresco < picaro aventurier) adj. Literatură p. = gen de literatură în proză (nuvelă sau roman), de esență realistă, cultivat inițial în Spania (sec. 16-17). Care prin intermediul personajului-tip „picaro”, investighează, cu accente satirice, cele mai diverse medii sociale, moravuri ș.a., reliefând amănuntul pitoresc și ineditul aventurii, într-un limbaj plin de elemente argotice, familiare etc. Prototipul genului a fost „Viața cavalerului Guzmán de Alfarache” de M. Aléman; a apărut și în alte literaturi europene până la mijlocul sec. 18. Elemente p. se regăsesc și mai târziu la mari scriitori, ca Gogol („Suflete moarte”), M. Twain („Huckleberry Finn”), Th. Mann („Confesiunile lui Felix Krull”).

DUMITRESCU, Geo (1920-2004, n. București), poet român. M. coresp. al Acad. (1993). Inițiatorul și conducătorul revistei „Albatros” (1941) și al grupului omonim (1941-1943). Poeme în care notația prozaică, explorarea cotidianului se întâlnesc alegoria și hiperbola („Libertatea de a trage cu pușca”, „Aventuri lirice”, „Nevoia de cercuri”, „Aș putea să arăt cum crește iarba”). Traduceri.

ROMÁN¹ (< fr.) s. n. (LIT.) 1. (În Ev. med.) Operă narativă în proză sau versuri, scrisă într-o limbă romanică (ex. „Roman de la Rose”, „Roman de la Renart”). 2. Specie a genului epic, care cuprinde o acțiune de o relativă amploare și complexitate, desfășurată de-a lungul unei anumite perioade, care angajează, de obicei, mai multe personaje și care presupune un anumit grad de adâncime a observației sociale și a analizei psihologice. Specific mai ales literaturilor moderne, r. există ca manifestare epică, nu întotdeauna distinctă, încă din Antic. (Petronius, Apuleius, Longos, Heliodor) și Ev. med. (sub forma r. cavalerești, eroice, galante, pastorale, scrise în spirit aristocratic). În perioada Renașterii, r. cunoaște primele sale concretizări moderne, ca viziune și modalitate, o sferă de cuprindere tematică și tipologică mai largă, prin Rabelais, Cervantes, proza picarescă. În epocile următoare, în funcție de schimbările sociale care au loc, de îmbogățirea continuă a ariei de cunoaștere, de dezvoltarea generală a științei și filozofiei, a literaturii și artei înseși, ca și prin contribuțiile unor scriitori deosebit de originali, r. se diversifică atât sub raportul problemelor abordate, cât și sub acela al mijloacelor de expresie, devenind, progresiv (începând mai cu seamă din sec. 19), una dintre speciile cele mai reprezentative și mai cultivate, exprimând gustul și mentalitatea momentului istoric respectiv și tinzând să contureze tablouri sugestive ale epocii. Prin W. Scott, Dickens, Thackeray (în Anglia), Goethe (în Germania), Manzoni, Verga (în Italia), Stendhal, Balzac, Flaubert, Zola (în Franța), Dostoievski, Tolstoi (în Rusia) ș.a., r. își demonstrează exemplar viabilitatea și adaptabilitatea. Cunoscând numeroase modalități și devenit, prin aceasta, un gen „proteic”, el atinge ulterior o largă dezvoltare în toate literaturile lumii, impunând atenției, și în sec. 20, câteva nume de prestigiu universal: A. France, R. Rolland, M. Proust (în Franța), J. Galsworthy, J. Joyce (în Anglia), Th. Mann, H. Mann, R. Musil (în Germania), S. Undset, K. Hamsun, S. Lagerlöf (în țările scandinave), Dreiser, Hemingway, Faulkner, Steinbeck, Dos Passos, Caldwell (S.U.A.), Gorki, Șolohov, Leonov (în Rusia) ș.a. Potrivit temelor tratate, viziunii estetice, modalității curentului artistic în care se integrează există r. romantic (V. Hugo), realist (Flaubert), naturalist (Zola), suprarealist (R. Queneau), filozofic (Voltaire), sentimental (G. Sand), umoristic și de moravuri (Dickens), exotic (Bernardin de Saint-Pierre), psihologic (Dostoevski), istoric (Scott), de aventuri (Dumas), pedagogic (Rousseau), fantastic (Gautier), terifiant (H. Walpole), pastoral (Montemayor), picaresc (M. Alemán), epistolar (Laclos), pamfletar (Swift), bildungsroman (Goethe), epopeic (Tolstoi), de analiză (Proust), ciclic (R. Martin du Gard), fluviu (Rolland), foileton (Sue), pentru copii (Mark Twain), polițist (Doyle), științifico-fantastic (Wells), existențialist (Camus), „noul roman” (Robbe-Grillet), al tinerilor furioși (J. Osborne) etc. În literatura română, cea dintâi încercare de r. tipărit aparține lui M. Kogălniceanu („Tainele inimei”, fragment, 1850). Urmează o etapă de de căutări, în care se remarcă D. Bolintineanu, cu „Manoil” (1855) și „Elena” (1862), și mai ales N. Filimon, cu „Ciocoii vechi și noi” (1865). Ulterior specia e tot mai des cultivată, pentru ca în veacul 20 să cunoască o înflorire deosebită. Printre reprezewntanții ei se numără D. Zamfirescu, I. Slavici, M. Sadoveanu, L. Rebreanu, Camil Petrescu, Cezar Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, G. Călinescu, I.M. Sadoveanu, M. Eliade, M. Blecher, M. Preda, E. Barbu, Petru Dumitriu, N. Breban, M. Nedelciu ș.a.

Don Juan (nume spaniol, Juan corespunde lui loan) – Personaj legendar care a ajuns prototipul cavalerului seducător, fără scrupule. Se pare însă că legenda, foarte înflorită de-a lungul vremii, a crescut totuși dintr-o sămînță de adevăr. Astfel „Cronica Sevillei” pomenește de un tînăr Don Juan Tenorio, care a omorît într-o noapte pe comandorul Ulloa; după ce i-a răpit fiica. Ucigașul a fost atras într-o mănăstire și sugrumat de niște călugări franciscani. Povestea lui Don Juan a fost preluată de literatură și accepțiunea acestui „nume devenit, poreclă” este astăzi unanim cunoscută. Molière a scris comedia Don Juan sau ospățul de piatră, Mozart – o operă care poartă numele aceluiași personaj, Byron – un poem, Pușkin – de asemenea, Schiller – o baladă, Tirso de Molina, N. Lenau, Goldoni, Alexandre Dumas etc., iar la noi Victor Eftimiu (o piesă în versuri). Un sugestiv portret al acestui cinic cuceritor de femei îl găsim în drama în versuri Don Juan Tenorio a poetului spaniol din secolul trecut Don José Zorrilla. Citind lista celor 62 de femei cucerite într-un singur an, Don Juan adaugă: „Îmi trebuie o zi ca să le fac să înnebunească după mine, încă o zi – să le seduc, a treia spre a le părăsi, apoi două zile, ca să le găsesc înlocuitoare, și, în sfîrșit, spre a le uita, îmi trebuie... o oră!” Pentru completarea portretului, reproducem și bilanțul, pe care-l face Leporello, valetul lui Don Juan din opera cu același nume a lui Mozart, unde el înșiră aventurile stăpînului său: „În Italia 700 de femei, în Germania – 800, în Turcia și Franța – 91, iar în Spania – 1003!” În Aforisme, Lucian Blaga consideră însă că de fapt: „Don Juan nu are o mie de pasiuni mărunte, ci o singură pasiune virtuală”. Expresia califică pe bărbații, și îndeosebi pe tinerii nestatornici în iubire. G.M. Zamfirescu, în romanul Maidanul cu dragoste, scrie: „Safta cunoscuse pe toți donjuanii… orașului” (vol. II, pag. 202). (Vezi: Casanova și Barbă-Albastră). LIT.

FOILETON (< fr. feuilleton, refăcut după foaie) Foiletoanele sînt scrieri din cadrul publicisticii, articole critice literare și artistice, fragmente de roman tipărite într-o suită de numere ale unui ziar sau unei reviste. Termenul mai este folosit și pentru comentariul asupra unei probleme, chiar dacă acesta este publicat integral într-un singur număr de revistă sau ziar. Considerat ca o creație a ziaristicii moderne, foiletonul a constituit un mijloc de a atrage pe cititori, prin publicarea succesivă a unei literaturi de aventuri, istorice sau contemporane, însemnări de călătorie, mistere, întîmplări melodramatice. În presa secolului precedent, el a fost ilustrat chiar de către unii scriitori de seamă: Al. Dumas, Ch. Dickens, Eugène Sue, H. de Balzac ș.a. iar în publicistica noastră de G.H. Grandea, G. Baronzi, C.D. Aricescu etc. În presa secolului al XX-lea, foiletonul a căzut în desuetudine. Ceea ce apropie mai mult foiletonul de literatură este tehnica de organizare a materialelor.

Minciunile lui Münchhausen (sau Münchhausiade) – Literatura universală a creat felurite figuri de mincinoși. Pirgopolinice, soldatul fanfaron al lui Plaut, Lelio, mincinosul neastîmpărat al lui Goldoni, Tartarin de Tarascon, vînătorul mitoman al lui Daudet, sînt numai cîteva tipuri din galeria marilor mincinoși. Dar nici unul dintre acești eroi de legendă, piesă de teatru sau roman nu l-a întrecut pe faimosul baron Münchhausen, cunoscut și recunoscut pretutindeni ca cel mai mincinos dintre mincinoși. Spre deosebire de „colegii” săi care au trăit numai în imaginația autorilor lor, acest personaj a existat cu adevărat. El se numea Karl Friedrich Hieronimus baron von Münchhausen și a trăit între anii 1720-1797. Ofițer german, a servit în armata rusă în luptele contra turcilor. Aventurile lui amuzante au fost povestite de Raspe (Anglia – 1785), Gottfried Bürger (Germania – 1786) etc., iar numele e pomenit în foarte multe scrieri: Bebel în Facetiae, Castiglione în Cortegiano, Bildermann în „Utopia” etc. De la acest nume s-a născut și expresia „münchhausiadă” pentru minciunile cele mai gogonate spuse pe tonul cel mai serios. LIT.

PIERSIC, Florin (n. 1936, Cluj), actor român. Dezinvolt, exuberant, dar și cu mari disponibilități pentru jocul interiorizat, a creat numeroase roluri de june-prim, apoi roluri de compoziție atât în comedii cât și în drame (în teatru: „Tragedia optimistă”, „Discipolul diavolului”, „Orfeu în Infern”, „Oameni și șoareci”, „Un fluture pe lampă”, „Năpasta”, „Zbor deasupra unui cuib de cuci”; în film: „Haiducii lui Șaptecai”, „De-aș fi... Harap Alb”, „Rug și flacără”, „Drumul oaselor”, „Trandafirul galben”, „Racolarea”, „Mihai Viteazul”, „Pintea”,„Columna”). Foarte popular datorită rolurilor din filme de aventuri și aparițiilor în show-uri de televiziune.

citat muzical, preluare întocmai a unei idei muzicale preexistente (din alte sfere de creație sau de la alți autori); citarea muzicală și rezultatul ei, c.m., pot fi asimilate cu cele similare, practicate în exegezele literar-științifice. ♦ Încă de la începuturile polif.* occid., prezența cantus firlus*-ului la t. (v. tenor 2) certifica statutul de entitate intangibilă, sacrosantă a cântului greg. (v. gregoriană, muzică); în prod. polif. ulterioare statutul de c.m. al c. f. va deveni mai permisiv prin acceptarea în această funcție și a altor melodii* emblematice, precum L’homme armé, pe care s-au clădit polif. unor mise* și motete*. Coralul* protestant a devenit la rândul său temeiul unor corale variate dar a pătruns, la J.S. Bach de pildă, și în psalmii*, misele*, fugile*, cantatele* și pasiunile* sale ♦ Monodia acompaniată (2) a clasicismului (2) a redus întrucâtva interesul pentru c.m., individualizarea stilului*, încă neromantică, mizând totuși pe invenția tematică proprie. Cu precizarea sursei (a autorului), numeroasele teme cu variațiuni (v. variație 3) din era clasicismului fac apel la ideile altora (ex. „Variațiuni pe o temă de...”). ♦ Romantismul* perpetuează temele cu variațiuni (ce se întâlnesc de la Brahms până la Reger) dar instituie, în ceea ce privește apelul la c.m., și o practică specifică, făcând parte dreaptă paternității modelului (întotdeauna declarat) și imaginației executantului improvizator (v. improvizație) în piese, create adesea chiar în concert (1), numite fantezii (2) sau parafraze*. Fără legături structurale cu substanța lucrării „primitoare” și fără a fi supuse, în general, unor procedee variaționale sau dezvoltătoare, există uneori în discursul muzical de factură programatică* c.m. introduse pentru semnificația lor metamuzicală, perceptibilă de către ascultător (dies irae* la Berlioz, Listz, Respighi, Rahmaninov, Toduță ș.a.; Marsilieza* și Imnul țarist la Ceaikovski, în Uvertura 1812; Imnul regal la Enescu, în Poema Română). Nedeclarat dar recognoscibil, c.m. folcloric este propriu rapsodiilor* din romantism și mai ales lucrărilor de acest gen* produse de școlile naționale romantice și moderne – esența rapsodiilor constituind-o contrastul dintre cântec (II) și joc și continua potențare a celui de al doilea. O rapsodie monotematică ce face apel la travaliul variațional și la stilul concertant* este Rapsodia pe o temă de Paganini pentru pian și orch. de Rahmaninov. ♦ Dezvoltarea exponențială a c.m. în sec. 20 se produce pe coordonatele unei reflexivități sporite față de artefactele istoriei muzicii, ca și pe cele ale unui acut spirit de aventură și/sau unor fenomene de criză creativă. În modernismul pluriform al primelor decenii apar deja practici de citare sau aluzie muzicală extrem de diferite, de la sugestiile exotice ale impresionismului* debussyst și apelul excesiv la motivul B.A.C.H. în serialismul școlii vieneze (v. vieneză, școală), până la colajele agresiv-delirante ale lui Ives și „traducerile” ludice dar lucide proprii neoclasicismului* lui Stravinski. Apariția muzicii electronice (v. electronică, muzică) în deceniul 5 deschide noi perspective și creează noi oportunități c.m., ca urmare a marii flexibilități a combinărilor și manevrărilor de surse sonore și muzicale. Acest fapt conduce în deceniul 6 la un întreg val de experimentări în zona citatului și a colajului, la o nouă ars combinatoria cu rațiuni estetice și tehnice variate, precum: „restaurații” nostalgice (Rochberg); intervenții ludic-ironice (Kagel) și deconstructive (Andriessen), de frondă și de patricid creativ (mișcarea Fluxus); proiecte epice de comentariu asupra utopiei sociale (Stockhausen, Pousseur, Zimmermann, Henze, Ussachevski, Tenney, Parmegiani, Gelmetti); construcții intertextuale (Berio). Începând cu acest prolific și efervescent moment, c.m. se consacră ca unul dintre aspectele normative ale componisticii postmoderne (v. postmodernă, muzică). De la Schnittke, Crumb și Corigliano până la Tumage, MacMillan, Pärt și Zorn, eclectismul stilistic și practicile c.m. au devenit lingua franca. Contribuții însemnate în acest proces au avut nu doar variantele curente neo- subsumate fenomenului postmodern, ci și proliferarea interferențelor dintre muzica de artă și cea de divertisment, în forma „împrumuturilor” reciproce. Mai mult decât atât, muzicile pop. (v. pop music) și rock dețin propriul lor praxis de c.m., numit sampling, cu o istorie complexă. V. și prelucrare.

Toma Nume cu o larga arie de răspîndire în lume și chiar foarte frecvent în unele regiuni, Tóma continuă gr. Thomás, al cărui prim purtător cunoscut astăzi a fost unul dintre cei 12 discipoli ai lui Iisus. Apostolul, considerat de tradiție martir în India, poartă în textul evanghelic un nume dublu, gr. Thomás o legomenos Didymos, adică Toma zis Geamănul (gr. didymos „geamăn”). Ca și în alte cazuri asemănătoare, partea a doua a numelui, Didymos, nu este decît o traducere grecească a primei părți Thomás, prin care a fost redat arameeanul toma „geamăn” (cuvîntul apare și în alte limbi semitice: ebr. toam, arabul tuam, tauam) sau după alte ipoteze un supranume al personajului numit în realitate Iuda; cum acesta era purtat și de alți doi apostoli, a fost evitat pentru a nu se crea confuzii (unul este Iuda, cel care îl „vinde” pe Iisus, iar celălalt, Iuda Tadeul, → Tadeu). Prezent în inscripțiile latine creștine și în numeroase documente din apusul Europei, gr. Thomás, redat în latină prin Thómas (s-a schimbat deci poziția accentului), se răspîndește odată cu noua religie, prin cultul dedicat apostolului de către biserică. La aceasta se adaugă apoi și celebrarea altor martiri și sfinți foarte cunoscuți, ca Toma d’Aquino, Thomas Becket și Thomas Morus. Interesant de amintit că folosirea foarte frecventă a lui Thomas în Anglia a dus la transformarea hipoc. Tom în nume comun, întrebuințat cu sensuri peiorative, ca „bufon, persoană stupidă, nebun etc.”; la fel Tommy, folosit în limbajul familial pentru a denumi motanul (după un personaj Tom Motanul din Viața și aventurile unui motan); tommy este și nume al infanteriștilor englezi, folosit chiar și în italiană (cuvîntul a apărut prin generalizarea numelui unui soldat britanic Thomas Atkins). Din greacă, unde în epoca bizantină Thómas era pronunțat cu -th-, numele este preluat de către slavi (v. sl. thoma, toma), care l-au redat prin Tomá (în limbile slave de sud, bulgară și sîrbo-croată) sau Fomá (în limbile slave răsăritene, ucraineană și rusă). În mod normal, numele a ajuns la noi prin intermediar slav, dar forma actuală Tóma indică preponderența surselor scrise din care numele a fost luat, schimbîndu-i-se accentul de pe -a final pe -o-, conform spiritului limbii române (aceeași modificare a suferit numele și în latină, unde a intrat tot pe cale scrisă: Thómas). Că numele a intrat din limbile slave vecine și pe cale orală ne-o dovedește apariția sporadică a unor forme specific răsăritene eliminate cu timpul sau probabil modificate prin etimologie populară, în documentele Țării Românești Toma este atestat încă din secolul 15, fie ca nume personal (la 1482), fie prin derivate toponimice: Tamașești (sat din Gorj) care presupune un Tamaș, normal în Transilvania datorită influenței maghiare și Tomeni (la 1489 este atestat satul Spinișorul Tomenilor); din același secol apare numele și în documentele moldovenești. La formele amintite se adaugă apoi o serie întreagă de derivate, majoritatea cunoscute astăzi mai mult ca nume de familie: Toman, Tomana, Tomaș, Tomeciu, Tomeș, Tomic, Tomici, Tomin, Tomina, Tomiță, Tomiuc, Tomoilă, Tomonea, Tomoș, Tomotă, Tomuș, Tomuț, Tomcea, Tomșa, Tomșan, Tămaș, Tămășel. O problemă dificilă o ridică formele Fomea, Fomeciu, Fomete (și derivatele toponimice Fomești, Fometești), considerate, în unele lucrări, creații românești de la subst. foame, lucru greu de acceptat pentru antroponime care au funcționat probabil ca nume de botez. Mult mai normală ar putea fi explicarea lor prin influență slavă răsăriteană manifestată în regiunile de nord-est ale țării, de unde numele a migrat, odată cu purtătorii, pînă în zona Subcarpaților meridionali (interesant este, de ex. numele satului din nordul Gorjului Cîmpofeni, care provine din Cîmpul Fomii – adică Cîmpul lui Foma (Toma), nu al foamei). Tot din slava de răsărit vine și Homa (forma veche ucraineană, limitată astăzi la regiunile răsăritene ale Ucrainei), devenit la noi Oma, de unde numele de familie actual Omescu. Cum Toma nu are corespondent feminin la noi, apare uneori cu această valoare Tomaida, nume calendaristic de origine grecească. ☐ Engl. Thomas (foarte frecvent ca și hipoc. Tom, Tommy), fr. Thomas (popular Thomé, hipoc. Massot, Massin, etc.), germ. Thomas (hipoc. Thoma, Thom), it. Tommaso, fem. Tommasina, sp. Tomás, port. Tomas, magh. Tamás (cu hipoc. Tama, Tamuska, Tancsa, Tanczi, Tomesz, Tomka etc.), fem. Tomázia, bg. Tomá (și Tomái, Tomáki, Tomáș, Tomin etc.), fem. Tóma, rus. Fomá (de aici patronimul Fomici), popular Homá, ca și în ucraineană. ☐ Thomas Becket, 1115 – 1170, prieten al regelui Henric al II-lea Plantagenetul, devenit cancelar în 1155, apoi arhiepiscop de Canterbury (în 1162) și primat al Angliei, asasinat din ordinul regelui și canonizat la trei ani după moartea sa; Toma d’Aquino, 1225 – 1274, călugăr dominican, teolog și filozof, cel mai mare reprezentant al scolasticii; principala sa operă: Summa Theologiae, sinteză a speculațiilor filozofico-teologice din evul mediu creștin, încearcă să împace raționalismul cu religia, lansînd principiul armoniei dintre știință și religie; canonizat în 1327, Toma d’Aquino este declarat filozoful oficial al catolicismului în 1879; Thomas Morus, 1477 – 1535, cancelar al Angliei în timpul regelui Henric al VIII-lea, condamnat la moarte și decapitat pentru că a refuzat să-l considere pe rege drept șef al bisericii; autorul celebrei Utopia (1516), descriere a unei societăți ideale bazate pe comunitatea bunurilor, fraternitate și înțelegere reciprocă; Thomas Jefferson, 1743-1826, om de stat, filozof și ideolog american în epoca războiului pentru independență, președinte al S.U.A.; Thomas Henry Huxley, naturalist englez, colaborator al lui Ch. Darwin; Thomas Edison, renumit inventator american; Tomaso Campanella, socialist utopic italian; Thomas Hunt Morgan, mare biolog american, fondatorul teoriei cromozomice a eredității, laureat al Premiului Nobel etc. Scriitorii englezi Thomas Gray, Thomas Chatterton, Thomas Hardy, poetul și criticul american T.S. Eliot, cunoscutul prozator german Thomas Mann, pictorul englez Thomas Gainsborough. ☐ Personalitatea lui Thomas Becket a inspirat poemul dramatic Moartea în catedrală de T.S. Eliot și drama lui J. Anouilh, Becket ou l’honneur de Dieu (jucată și la noi și transpusă pe ecran într-o cunoscută producție engleză); autorul Utopiei devine eroul piesei lui Robert Bolt, Thomas Morus (A Man for all seasons); cunoscutul roman al lui H. Fielding, Tom Jones, povestea unui copil găsit; Tom Degețelul, eroul unei povestiri populare (varianta fraților Grimm poartă numele Tom Pouce) etc.

CĂLĂTORII (literatură de călătorie) Sub forma jurnalului de bord sau a memorialului de călătorie și chiar aceea a narării călătoriei-aventură sau a descrierii cadrului exotic, călătoriile au procurat un bogat material pentru proza memorialistică (v. memorialistica). Văzute și apreciate în primul rînd ca documente geografice, etnografice, sociale, aceste scrieri antrenează în schimb experiențe variate ale omului și chiar fantezia, orientîndu-se astfel din ce în ce mai mult spre literatură. În jurul călătoriilor s-a creat o întreagă literatură cu trăsături proprii. Sub orice formă s-ar prezenta, literatura de călătorie tinde în primul rînd să informeze, dar nici reacțiile emoționale sau picturalul descrierilor nu lipsesc din astfel de scrieri. Astfel, în Relatare cu privire la cea dintîi călătorie în jurul lumii de Pigafetta; cronicarul lui Magellan, pe lîngă consemnarea expediției, pe lîngă relatări despre ținuturi geografice, prezintă și tendințe vizibile de trecere la narațiune, apropiindu-se foarte mult de literatură. Jurnalul lui Nansen, pe lîngă notarea precisă a peisajului încremenit al ținuturilor polare, impresionează prin acel fior al aventurii, făcîndu-i pe cititori participanți imaginari ai explorărilor sale. Jules Verne, în scrierile sale atît de cunoscute, informează pe cititor prin nararea călătoriilor pe coordonate geografice precise, dar îl și emoționează prin anticipațiile sale îndrăznețe, care au prefigurat dezvoltarea tehnicii ulterioare, moderne. Și în literatura noastră s-a cultivat proza de călătorie începînd cu Dinicu Golescu (Însemnare a călătoriei mele), Ion Codru Dragușanu (Pelegrinul transilvan), apoi cu Gr. Alexandrescu (Memorial de călătorie). Mai recente și intrate în patrimoniul literaturii noastre clasice sînt: Jurnal de bord de Jean Bart și Pe drumuri de munte de Calistrat Hogaș, scrise cu intenția și mijloacele implicate de literatura artistică. În evoluția ei, proza de călătorie a stabilit în diferite modalități contactul cu literatura, fecundînd romanul exotic și proza științifico-fantaslică.

Olivia Prenume feminin modern, recent împrumutat din Occident, Olívia este la origine o formație latină tîrzie de la subst. oliva, nume al arborelui și al fructului pentru care româna folosește cuv. măslin sau măslină. Dacă Olivia nu pare a fi în uz de multă vreme, corespondentul său masculin are o îndelungată tradiție în apusul Europei și mai ales în Franța, unde Olivier este atestat ca nume de botez de la începutul sec. 11. Cunoscut mai întîi în regiunile sudice și apoi în întreaga Franță, Olivier își datorează popularitatea unui cunoscut personaj al literaturii medievale, prietenul și tovarășul fidel al legendarului Roland. Două sînt ipotezele propuse pentru a explica apariția acestui nume, una neexcluzînd însă pe cealaltă. Avînd în vedere că Roland și Olivier formează un cuplu al cărui simbol ar fi „forța și înțelepciunea”, prima ipoteză vede în Olivier o creație literară moștenită dintr-o veche tradiție (într-adevăr în antichitate măslinul era simbol al păcii și înțelepciunii). Conform celei de a doua propuneri, numele în discuție ar fi o creație proprie onomasticii creștine, așa cum sînt derivatele în -erius. Forma Oliverius, atestată în izvoare, poate fi legată de numele sărbătorii creștine, în lat. dies olivae sau domenica olivarum corespunzîd duminicii floriilor. Nu este exclus ca această creație religioasă să se fi suprapus peste un antroponim laic, mai vechi, dar neatestat încă. Olivier (sau Oliver), Olivian și fem. Oliva sînt și nume calendaristice în apusul sau răsăritul Europei, dar, așa cum am arătat, popularitatea numelui se datorește în primul rînd literaturii încă din evul mediu. ☐ Engl. Oliver (ca un ecou al cuplului celor doi frați de arme, în engl. se folosește expresia „un Roland pentru un Oliver”, semnificînd un schimb egal), fr. Olivier, germ. Oliver, Oliva, it. Oliviero, magh. Oliver, Olivia, sp. Oliver, port. Oliveiros, bg. Oliver, rus. Olivian etc. ☐ Oliver Cromwell, conducător al Revoluției burgheze din Anglia (sec. 17) a inspirat trăsăturile celui dintîi mare personaj romantic, creat de V. Hugo în drama Cromwell (1827); ☐ Aventurile lui Oliver Twist Ch. Dickens etc.