ACTINIU s. n. Element radioactiv descoperit în minereurile din care s-a extras radiul. – Din fr. actinium.

ACTINIU s. n. Element radioactiv preparat din minereurile din care s-a extras radiul.

ACTINIU s.n. (Chim.) Element radioactiv, extras din minereurile din care s-a scos radiul. [Pron. -niu., var. actinium s.n. / cf. fr. actinium, germ. Aktinium].

ACTINIU s. n. Element radioactiv preparat din minereurile din care s-a extras radiul. – Fr. actinium (< gr.).

ACTINIU s. n. Element chimic radioactiv descoperit în minereurile din care s-a extras radiul. – Din fr. actinium.

ALCALINO-PĂMÎNTOASE, adj. Metale ~ = metalele (beriliul, magneziul, calciul, stronțiul, bariul și radiul) care fac parte din grupa a II-a a sistemului periodic al elementelor.

CANADA, stat în America de Nord; 9,97 mil. km² (inclusiv 755,2 mii km² de ape interioare); 26,25 mil. loc. (1989). Limbi oficiale: engleza și franceza. Cap.: Ottawa. Orașe pr.: Montréal, Toronto, Vancouver, Winnipeg, Edmonton, Calgary, Québec. Pop. urbană: 76%. Este împărțit în 10 prov. și două terit. Relieful C. este foarte variat. În SE se dezvoltă ramurile de N ale sistemului muntos al Apalașilor, cu alt. reduse. Spre V se întinde vasta peneplenă, modelată de ghețarii cuaternari, a Scutului Canadian (50% din supr. țării), dispus în jurul G. Hudson. Podișul Preriilor este încadrat de scutul Canadian și Cordilieri (M-ții Stîncoși și M-ții Coastei; alt. max. 6.050 m în vf. Logan). Terit. C. este străbătut de mari fluvii (Sf. Laurențiu, Columbia, Mackenzie ș.a.). În SE, la granița cu S.U.A., se află cel mai mare sistem lacustru de pe glob (Superior, Huron, Erie, Ontario); dispune de alte mari lacuri de interior (Winnipeg, Lacul Sclavilor, Lacul Urșilor ș.a.). Arh. Arctic, ce depășește 80° lat. N, are un relief muntos cu alt. ce trec de 3.000 m. Climă temperată cu nuanțe oceanice spre țărmuri și continentală în interior. În N, climă aspră polară. Expl. de petrol (79,25 mil t, 1988), gaze naturale (99,37 miliarde m³, 1988, locul 3 pe glob), cărbuni (69,5 mil. t, 1989), min. de fier (39,8 mil. t. export, 1989), nichel (214 mii t, 1988, locul 1 pe glob), azbest (661 mii t, 1987), aur (114.951 kg, 1987), platină, cupru, zinc (1,35 mil. t, 1988, locul 1 pe glob), plumb, uraniu (13.233 t, 1988, locul 1 pe glob), radiu, cobalt, antimoniu, bismut, molibden (12.388 t 1988, locul 2 pe glob), wolfram, săruri de potasiu (7,6 mil. t 1967, locul 2 pe glob). Mare producție de energie electrică (503,5 miliarde kWh, 1988, din care 66% se realizează în hidrocentrale). Ind. C. prelucrează petrol și produce oțel (15,1 mil. t, 1988), fontă (9,5, il. t, 1988), nave, automobile (1 mil. buc., 1988), utilaj forestier, aparatură electronică, avioane, aluminiu (1,53 mil. t, 1988) etc. C. dispune de un vast patrimoniu forestier (38,9% din terit.) pe baza căruia s-a dezvoltat o puternică ind. de prelucr. a lemnului, celulozei și hîrtiei (9,7 mil. t hîrtie de ziar, 1989, locul 1 pe glob). Ind. chimică (coloranți, cauciuc sintetic, fire și fibre sintetice), a mat. de constr. (ciment, 11,9 mil. t, 1988), alim. (conserve, pește, lactate) și textilă sînt bine dezvoltate. Se cultivă 5% din terit. țării cu grîu (24,4 mil. t, 1989), ovăz (3,55 mil. t, locul 3 pe glob), orz (11,7 mil. t, 1989, locul 2 pe glob), secară, porumb (6,4 mil. t, 1989), plante furajere, sfeclă de zahăr, cartofi, tutun. Pomicultură în SV țării. Creșterea intensivă a animalelor: bovine (12,2 mil. capete, 1989), porcine (10,6 mil. capete, 1988), ovine (728 mii capete, 1989), se practică pe pășuni naturale (3,5% din terit.) și pe baza plantelor furajere. Pescuit (1,6 mil. t, 1988) și vînătoare. C. f.: 93,5 mii km. Căi rutiere non-urbane: c. 900 mii km, din care 133,5 mii km de autostrăzi. Parc auto: 11,7 mil. autoturisme, 3,5 mil. vehicule comerciale, 33.728 pipe-line-uri (1988). Flota comercială: 3.38 mil. t (1988). Turism (40,5 mil. turiști, 1986). Moneda: 1 dollar (canadian) = 100 cents. Exportă autovehicule, utilaje, echipament ind. (c. 40%), combustibili, hîrtie și produse din hîrtie, produse agricole, lemn, minereuri, produse siderurgice ș.a. și importă mijloace de transport (inclusiv subansamble), mașini și utilaje, bunuri ind. de larg consum, combustibili, produse textile, chimice ș.a. – Istoric. Locuită din timpuri străvechi de triburi amerindiene și de eschimoși (în partea de N a țării), C. a fost colonizată, începînd din sec. 17, de francezi. În urma Războiului de Șapte Ani (1756-1763), C. a fost inclusă în Imp. Britanic. La sfîrșitul sec. 18 s-a intensificat imigrația în C. din Marea Britanie, S.U.A. și din alte țări. În urma răscoalei din 1837, condusă de W. Mackenzie și L.J. Papineau, guvernul englez a fost nevoit să introducă cîteva reforme cu caracter liberal; în 1867, C. a primit statutul de dominion. A participat la primul război mondial alături de Antanta. În 1939, C. a întrat în război împotriva Germaniei hitleriste. C. este membră a N.A.T.O. (din 1949); nu face parte din Organizația Statelor Americane. La conducerea țării au alternat Partidul Liberal și Partidul Conservator Progresist, guvernarea celui dintîi fiind în ansamblu de mai lungă durată. Un loc important în viața politică l-a ocupat efortul populației francofone din Québec de a-și conserva identitatea lingvistică și culturală. Potrivit Constituției din 1982, C. este monarhie parlamentară, în cadrul Commonwealth-ului, șeful statului fiind, de iure, suveranul Marii Britanii, reprezentat de un guvernator general. De facto, statul este condus de un parlament federal bicameral, compus din Senat și Camera Reprezentanților, și de un guvern național.

crâng sn [At: PSALT. (1651), ap. DA / V: ~âg, cring / Pl: ~uri / E: bg крагъ] 1-2 (Înv; nob) Centru (al unui loc) Cf crug. 3 (Înv; iuz) Eveniment important. 4 (Ast; pop; rar; lpl) Ciclu. 5 (îvr; îs) ~ul cerului Bolta cerească. 6 (îvr; îas) Adâncime de la fața pământului până pe lumea cealaltă. 7 (Ast; pop; îae) Calea lactee. 8 (Îrg) Curs. 9 (Îrg) Circuit. 10 (Îrg) Direcție. 11 (Îrg; îs) ~ul anului Durată a anului. 12 (Mol; îs) Cum stă ~ul Situație. 13 (Mol; îas) Afacere. 14 (Înv; Buc) Indicator al ceasului. 15-17 (Îoc codru) Pădure (tânără sau) (mică ori) de formă circulară. 18 Pădure deasă de aluni, fagi, frasini etc. crescută în locul unei păduri tăiate Si: (reg) buciu, rădiu. 19-20 Loc acoperit cu (tufe sau) arbuști Si: (reg) huceag. 21 Pădure bătrână de lângă un oraș Si: dumbravă, sihlă. 22 Ridicătură de pământ în câmp, de unde se vede până departe. 23-24 (Pop; îe) Bate ~ul, să sară iepurii Caută (să afle sau) să găsească ceva. 25-26 (Pop; îe) A lua ~ul în cap A fugi (de frică) foarte repede. 27 (Îae) A se ascunde în păduri. 28 (Înv) Cărare. 29 (Înv) Umplutură de crengi la un baraj distrus de inundație. 30 (Rar) Bucată de pâine Si: codru. 31 Câmp nelucrat. 32 Parte a morii învârtită de roata cea mică din interior Si: (reg) fanar, fener, prâsnel, prâstelnic, vălug, vălog. 33 (Pop; îe) S-a întors ~ul morii S-au schimbat vremurile. 34 (Fig; înv) Axă a pământului. 35 (Îvr; îf cring) Braț.

CURIE [cürí] 1. Pierre C. (1859-1906, n. Paris), fizician și chimist francez. Prof. univ. la Sorbona. Contribuții în domeniile magnetismului și radioactivității. Lucrări despre fenomenul de piezoelectricitate (1880) și despre legile de simetrie la cristale. Împreună cu soția sa a descoperit și izolat elementele radiu și poloniu (1898). Premiul Nobel pentru fizică (1903). 2. Maria Sklodowska-C. (1867-1934, n. Varșovia), fiziciană și chimistă franceză de origine poloneză. Soția lui C. (1). Prof. univ. la Sorbona. Contribuții fundamentale la studiul radioactivității A pus bazele radioterapiei Premiul Nobel pentru fizică (1903) și pentru chimie (1911).

CURIE² [CÜ-RI] s. m. unitate a activității substanțelor radioactive, de 3,7·10¹⁰ dezintegrări pe secundă, activitatea unei mase de radiu de 1 g. (< fr. curie)

Curie (Pierre) m. fizician și chimist francez, descoperi radiul (1859-1906).

curiepunctură sf [At: DEX² / P: ~ri-e~ / Pl: ~ri / E: fr curiepuncture] Tratament aplicat în cancer, care constă în introducerea în țesuturi a unor ace cu radiu.

descóper, a -í v. tr. (lat. dĭcoopĕrire, pop. discoperire, it. scoprire, fr. découvrir, sp. descubrir, pg. descobrir. În nord -ópăr). Dezvălesc, ĭau acoperămîntu (învălitoarea): a descoperi o casă. Fig. Fac cunoscut în știință ceĭa ce era neștiut orĭ ascuns: Columb a descoperit America. Curie a descoperit radiu (V. inventez). Daŭ de urmă, aflu, găsesc: a descoperi un secret. Revelez, fac cunoscut cuĭva: a descoperi un secret cuĭva. V. refl. Îmĭ ĭaŭ pălăria din cap. Mă expun prea mult adversaruluĭ în duel orĭ războĭ. Fig. Îmĭ declar intențiunile.

descoperíre f. Acțiunea de a descoperĭ ceĭa ce era neștiut: descoperirea Americiĭ. Lucru descoperit: radiu e o mare descoperire a luĭ Curie.

EMANAȚIE s.f. 1. Emitere, degajare. ♦ Ceea ce se degajează. 2. Gaz radioactiv care rezultă din dezintegrarea actiniului, a radiului sau a toriului. [Gen. -iei, var. emanațiune s.f. / cf. fr. émanation, it. emanazione].

EMANAȚIE s. 1. degajare, emanare, emisiune, exalare, exalație, împrăștiere, răspîndire, (înv.) răsfugare. (~ de gaze de la sobă.) 2. degajare, dezvoltare, emanare, producere, radiere. (~ de căldură.) 3. (CHIM.) emanație de radiu = radon. 4. efluviu. (Se simte în atmosferă o ~ specifică.)

EMANAȚIE s. f. 1. faptul de a emana; emitere, degajare. ◊ ceea ce se degajă, exalație. ◊ (p. ext.; ir.) rezultat al unor evenimente politice. ♦ ~ vulcanică = emitere de produse gazoase legate de activitatea vulcanică; produs al acestei activități. 2. gaz radioactiv care rezultă din dezintegrarea actiniului, a radiului sau a toriului. (< fr. émanation, lat. emanatio)

EMANAȚIE, emanații, s. f. (Și în forma emanațiune). 1. Emitere, degajare a unui gaz; (mai ales concretizat) ceea ce se degajă. În căldură are să se evaporeze alcoolul, umplînd odaia cu o emanațiune subtilă. CARAGIALE, O. VII 299. Soarele de amiazi varsă emanațiuni voluptoase de căldură în rariștea pădurii și subt umbra copacilor. ODOBESCU, S. III 35. 2. Gaz obținut prin dezintegrarea radiului, toriului sau actiniului. – Variantă: emanațiune (pronunțat -ți-u-) s. f.

EMANAȚIE s. 1. degajare, emanare, emisiune, exalare, exalație, împrăștiere, răspândire, (înv.) răsfugare. (~ de gaze de la sobă.) 2. v. degajare. 3. emanație de radiu = radon. 4. efluviu. (Se simte în atmosferă o ~ specifică.)

HLOPIN, Vitali Grigorovici (1890-1950), radiochimist rus. Fondator al școlii de radiochimie. A pus bazele științifice ale primei uzine de producere a radiului în Ucraina și a obținut (1921) primele preparate pe bază de radiu.

KELLY [kéli], Howard Atwood (1858-1943), medic american. Prof. univ. la Baltimore. A organizat școala medicală de la „J. Kopkins University” și a condus clinica de ginecologie a Spitalului universitar. A efectuat primele rectoscopii (1903). Pionier în tratamentul cu radiu al cancerului. Lucrări: „Ginecologie operatorie”, „Ginecologie medicală”. M. coresp. al Acad. Române (1921).

mezotoriu sns [At: DN³ / E: fr mésothorium] Izotop al radiului, obținut prin dezintegrarea radiului.

MEZOTORIU s.n. Izotop al radiului, obținut prin dezintegrarea radiului. [< fr. mésothorium].

MEZOTORIU s. n. veche denumire a două elemente radioactive, unul izotop al radiului, iar celălalt al toriului. (< fr. mésothorium)

osmiridiu sns [At: DL / E: fr osmiridium] Aliaj de osmiu, iridiu, platină, radiu și ruteniu, folosit la confecționarea vârfului penițelor de stilou.

PEHBLENDĂ s.f. Oxid natural de uraniu care conține și radiu în cantități mici. [< fr. pechblende, germ. Pechblende].

PEHBLÉNDĂ (< fr.; germ. Pech „smoală” + blenden „a lua vederea”) s. f. Oxid natural de uraniu, cristalizat în sistemul cubic; de culoare neagră ca smoala, cu luciu gras; insolubil în apă, radioactiv, este folosit ca sursă principală pentru obținerea uraniului, radiului etc.

PEHBLENDĂ f. Mineral radioactiv de culoare neagră, lucios, întrebuințat ca minereu (pentru extragerea uraniului, radiului etc.); uraninit. /<fr. pechblende, germ. Pechblende

POLONIU s. n. element chimic radioactiv, asemănător cu telurul, care se găsește alături de radiu, în pehblendă. (< fr. polonium)

Ra, simbol chimic pentru radiu.

RADIFER, -Ă adj. care conține radiu. (< fr. radifère)

radifer, ~ă a [At: DEX² / Pl: ~i, ~e / E: fr radifère] Care conține radiu.

RADIFER, -Ă adj. Care conține radiu. ♦ (Rar; despre substanțe) Care emite radiații. [< fr. radifère].

RADIFER ~ă (~i, ~e) 1) (despre minereuri, zăcăminte etc.) Care conține radiu. 2) (despre substanțe) Care produce radiații. /<fr. radifere

RADIOACTIVITATE f. 1) Proprietate a unor elemente chimice (radiu, uraniu etc.) de a se dezintegra, emițând radiații corpusculare sau electromagnetice. ~ naturală. ~ artificială. 2) Ramură a fizicii care se ocupă cu studiul fenomenelor radioactive. [Sil. -di-o-] /<fr. radioctivité

RADIOACTIVITÁTE (< fr. {i}) s. f. Emisie continuă de radiații alfa, beta sau gamma caracteristică substanțelor care au în componența lor și unul sau mai mulți izotopi radioactivi. Nucleele atomilor acestor izotopi sunt instabile și suferă în mod spontan anumite transformări însoțite de emisia unei particule (alfa sau beta) sau a unei cuante gamma; în urma emisiei de cuante se modifică numai starea energetică a nucleului, în timp ce în urma emisiei de particule se modifică însăși compoziția nucleului, care astfel se transformă în nucleul unui izotop al altui element chimic. Deoarece r. este de natură nucleară, ea nu este influențată de factorii externi, ca temperatura, presiunea, starea de agregare, legăturile chimice etc. R. are aplicații în construcția reactorilor nucleari, în defectoscopia nedistructivă, în tehnica reglajului automat, în carotajul radioactiv, în analiza radiochimică etc. A fost descoperită de H. Becquerel (1896) pe când studia luminescența unor săruri ale uraniului. În 1898 soții Pierre și Maria Skłodowska-Curie au descoperit poloniul și radiul, două elemente cu r. mult mai puternică decât a uraniului. Legile generale ale r. au fost formulate de către E. Rutherford și F. Soddy în 1903. ◊ R. naturală = rezultatul dezintegrării spontane a radioizotopilor naturali. ◊ R. artificială = (impr.) r. a izotopilor radioactivi care nu se găsesc în natură ci sunt obținuți pe cale artificială în laborator; a fost descoperită de soții Joliot-Curie (1934) la bombardarea aluminiului cu particule α.

RADIOACTIVITATE s. f. 1. Proprietatea unor elemente (radiu, actiniu, uraniu, toriu etc.) cu atomi grei de a emite, prin dezagregare spontană, radiații corpusculare și, uneori, radiații electromagnetice (numite raze gama) avînd proprietăți similare cu ale razelor X. Nu există corpi în natură care să nu prezinte un grad oarecare de radioactivitate. MARINESCU, P. A. 34. ◊ Radioactivitate artificială = radioactivitate pe care o prezintă unele elemente produse în reacții nucleare. 2. Disciplina care studiază fenomenele radioactive.

radiu (element chimic) [diu pron. dĭu] s. n., art. radiul; simb. Ra

radiu (metal) sg.

radiu

RADIU s. n. Metal radioactiv, asemănător din punct de vedere chimic cu bariul. Radiul a avut deja aplicațiuni medicale din cauza proprietăților lui de a distruge țesuturile. MARINESCU, P. A. 34. – Variantă: radium (MARINESCU, P. A. 34) s. n.

RADIU s.n. Element radioactiv asemănător din punct de vedere chimic cu bariul, întrebuințat în fizică și medicină. [Pron. -diu, var. radium s.n. / < fr. radium].

radiu¹ sns [At: ARH. OLT. I, 108 / V: ~m / E: fr radium, ger Radium] Element radioactiv, din grupa metalelor alcalino-pământoase, asemănător din punct de vedere chimic cu bariul, întrebuințat în fizică și în medicină.

RADIU/RADIUM s. n. element radioactiv din grupa metalelor alcalino-pământoase, folosit în substanță emițătoare de radiații în medicină și în fizica nucleară. (< fr. radium)

radiu [-diu pron. -diu]/radium (sil. -di-um) s. n., art. radiul /radiumul; simb. Ra

radiu⁴ sn vz rediu

RÁDIU (< fr., germ. {i}; {s} fr. radio[actif] „radioactiv”) s. n. Element radioactiv (Ra; nr. at. 88, m. at. 226,03) din grupa metalelor alcalino-pământoase. Se găsește în minereuri de uraniu. A fost descoperit în 1898 de Pierre și Maria Skłodowska-Curie și colaboratorul lor G. Bémont și izolat în 1910. Cel mai stabil izotop, Ra²²⁶, are perioada de înjumătățire de 1620 de ani; metal alb-argintiu strălucitor, foarte activ. Datorită proprietăților sale radioactive este folosit în medicină (terapia prin radiații, radiologie, medicină nucleară) și în tehincă (în amestec cu beriliu servește ca sursă de neutroni).

radiu [diu pron. dĭu] s. n., art. radiul; simb. Ra

RADIU n. Metal alb-argintiu, radioactiv, întrebuințat, mai ales, ca sursă pentru obținerea neutronilor (în medicină). [Var. radium] /<fr. radium, germ. Radium

radiu² sn vz radio²

radiu³ sn vz radius

*rádiŭ n. (lat. științific radium, d. lat. radius, rază, din cauză că emite raze). Chim. Un metal descoperit de Curie, Bémont și soția luĭ Curie la 1899. – Radiu se află în oxidu natural de uraniŭ și se caracterizează pin sările și soluțiunile sărilor luĭ, care emit raze care influențează placa fotografică, fac aeru conductor de electricitate, produc diverse acțiunĭ chimice ș. a.

radium sns vz radiu¹

RADIUM s.n. v. radiu.

radiu(m) n. metal descoperit în 1899 de Curie și caracterizat prin aceea că sărurile sale sunt luminoase, producând diferite acțiuni chimice.

radiumterapie (tratament cu radiu) (desp. -di-um-) s. f., art. radiumterapia, g.-d. radiumterapii, art. radiumterapiei

radiumterapie sf [At: DN² / Pl: ~ii / E: fr radiumthérapie] Folosire a radiului în tratamentul unor boli, în special a unor forme de cancer.

radiumterapie (tratament cu radiu) (-di-um-) s. f., art. radiumterapia, g.-d. radiumterapii, art. radiumterapiei

RADIUMTERAPIE s.f. Metodă de tratament (al tumorilor maligne) cu radiu; curieterapie. [Gen. -iei. / < fr. radiumthérapie].

RADIUMTERAPIE s. f. metodă de tratament (al tumorilor maligne) cu radiu; curieterapie, gamaterapie. (< fr. radiumthérapie)

radius sn [At: KRETZULESCU, A. 15/9 / P: ~di-us / V: radiu / Pl: ~uri / E: lat, fr radius] Os lung care împreună cu cubitusul formează scheletul antebrațului.

RADON s. n. element gazos radioactiv inert, prin dezintegrarea radiului. (< fr. radon)

RADON s. (CHIM., FIZ.) emanație de radiu. (~ este un element chimic radioactiv.)

RADON s.n. Element gazos radioactiv care ia naștere prin dezintegrarea radiului. [< fr. radon, cf. germ. Radon].

RADÓN (< fr. {i}) s. n. Element chimic radioactiv (Rn; nr. at. 86, m. at. 222); gaz monoatomic din grupa gazelor nobile, care ia naștere șa dezintegrarea radiului. Se lichefiază la -61,8 °C și se solidifică la -71 °C. Descoperit (1900) de chimistul german Friedrich E. Dorn. Cel mai stabil izotop, Rn²²², are perioada de înjumătățire de 3,823 zile; se folosește în cercetarea științifică și în medicină. V. emanație (2).

radon sns [At: MDT / E: fr radon] Element chimic gazos cu proprietăți radioactive, obținut prin dezintegrarea radiului.

RADON s. (CHIM.) emanație de radiu. (~ este un element chimic radioactiv.)

RADON s. n. Gaz radioactiv obținut prin dezintegrarea radiului.

RAMSAY [ræmzí], Sir William (1852-1916), chimist britanic. Prof. univ. la Bristol și Londra. Cercetări în chimia fizică (în 1879, a explicat mișcarea browniană ca rezultat al șocurilor moleculare). A descoperit gazele nobile (argonul, 1894, împreună cu J. Rayleigh, criptonul, xenonul și neonul, 1895) și a determinat locul lor în sistemul periodic al lui Mendeleev; a obținut (1895) heliul. De asemenea, a făcut cercetări asupra emanației de radiu și a determinat masa atomică a radonului. Premiul Nobel pentru chimie (1904). M. de onoare al Acad. Române (1913).

rădiac sn [At: SADOVEANU, O. X, 469 / Pl: ~uri / E: rădiu + -ac] (Reg) Rediu (1).

rădiu n. Mold. pădurice: adio! rădiuri, codri umbroși! NEGR. [Vechiu-rom. reade (1537): origină necunoscută].

rădiu sn vz rediu

REÁCȚIE (< fr.) s. f. I. 1. Faptul de a reacționa. ♦ Manifestare, atitudine ca răspuns la ceva. ♦ (PSIH.) Orice răspuns integral sau parțial al unui sistem la o stimulare exterioară lui sau străină de el. ◊ R. electrodermală = r. r. legată de activitatea sistemului nervos simpatic, care se manifestă printr-o variere a rezistenței electrice a pielii ca urmare a unei excitații senzoriale sau a unei emoții, susceptibile să provoace activitatea glandelor sudoripare. Primele studii privind r.e. datează de la sfârșitul sec. 19 și se datorează psihologilor francezi R. Vigouroux, C. Ferré și J. Tarchanoff. 2. (CHIM.) Transformare pe care o suferă substanțele sub acțiunea unor agenți fizici sau a altor substanțe chimice, în urma căreia se formează substanțe noi, cu proprietăți diferite de ale celor inițiale. În cursul r. se pot forma atomi, radicali sau noi molecule, ca urmare a descompunerii moleculelor inițiale (ex. r. de cracare); procesul poate consta însă și din unirea mai multor molecule inițiale într-una nouă (ex. r. de combinare, de polimerizare, de hidrogenare etc.) sau din schimbul de atomi sau radicali între moleculele substanțelor care participă la r. (ex. r. de dublu schimb, r. de substituție etc.). R. se reprezintă prin ecuația chimică respectivă. Diferitele r. se produc în timp, cu viteze care depind de însuși procesul chimic, de concentrația reactanților, de temperatură, de solvent (dacă au loc în soluție) și de prezența unor substanțe, denumite catalizatori, care, deși aparent nu participă la r., influențează viteza acestora. R. se împart în r. mono-, bi- și trimoleculare, după cum în procesul respectiv are loc r. unei molecule, a două sau a trei molecule. Din studiul dependenței vitezei de r. de concentrația reactanților s-a putut defini ordinul de reacție. R. de ordinul zero, întâi, al doilea și al treilea au vitezele proporționale cu concentrațiile reactanților la puterea zero, unu, doi și trei, definindu-se astfel condițiile cinetice în care are loc procesul chimic. Cercetarea molecularității, a ordinul de reacție, a factorilor termodinamici și structurali permite descrierea mecanismului de r., adică a r. elementare, a căror succesiune formează r. chimică, reprezentată global prin ecuația chimică respectivă. Interpretarea mecanismului de r. se poate face cu ajutorul chimiei cuantice, considerând că în fiecare r. elementară sistemul trece printr-o stare intermediară, de tranziție. R. se produce datorită capacităților moleculelor de a interacționa chimic, iar aceasta (reactivitatea chimică) depinde de natura atomilor ce compun moleculele, de structura moleculară și mai ales de structura electronică. Unele r. sunt ireversibile, adică au loc într-o singură direcție până la epuizarea reactanților, iar altele sunt reversibile, având loc simultan în ambele sensuri până la stabilirea unei stări de echilibru, în care, la presiune și temperaturi constante, concentrațiile substanțelor care participă la r. nu se modifică în timp. Starea de echilibru se stabilește datorită faptului că viteza r. într-un sens este egală cu cea a r. în sens opus. După efectul termic al r. (degajare, respectiv absorbție de căldură), acestea se pot clasifica în r. exoterme și r. endoterme. R. care se produce în urma intervenției unui factor fizic (acțiunea luminii, la electrozi sau în urma procesului electrochimic etc.) se denumește în mod corespunzător r. fotochimică, r. electrochimică etc., iar când se produce datorită intervenției unor substanțe biocatalitice (enzime) se numește r. enzimatică. După cum au loc într-o singură fază sau în mai multe faze, r. se clasifică în r. omogene, respectiv r. eterogene. – R. unei soluții = grad de aciditate sau alcalinitate a unei soluții, exprimat de obicei, în unități pH. R. în lanț, reacție care constă dintr-o succesiune de r. elementare, astfel încât substanțele produse în una dintre r. iau parte la r. următoare. R. elementară inițială poate fi fotochimică, termică etc., după care procesul poate continua de la sine, fără nicio intervenție din afară. Un asemenea lanț de r., compus din zeci, sute sau chiar mii de r. elementare, poate fi întrerupt în urma unor r. secundare. – R. specifică, reacție care, în condiții bine determinate (pH, temperatură, prezența substanțelor complexante etc.), este dată numai de un anumit ion. Reacție imună v. răspuns imun. (BIOCHIM.) R. antigen-anticorp, reacție dintre anticorpii din serul imun și antigeni. Este o reacție specifică, deoarece anticorpul reacționează numai cu acel antigen sub influența și în prezența căruia a luat naștere. Există mai multe tipuri de r.a.-a.: unele (aglutinare, precipitare) sunt puse în evidență mai cu seamă in vitro, altele (bacterioliză, hemoliză) atât in vitro cât și în in vivo, iar altele (neutralizarea toxinelor și a virusurilor) de obicei numai in vivo. R.a.-a. au multe aplicații practice, în biologie în general și în medicină în special. 3. (FIZ.) v. Reacțiune. 4. (FIZ.) R. nucleară = fenomen care constă în ciocnirea a două sau mai multe nuclee atomice (sau constituenți ai acestora), în urma căreia, datorită interacțiunii cauzate cu precădere de forțele nucleare, se produc unul sau mai multe nuclee atomice (sau constituenți ai lor). Ciocnirea particulelor inițiale poate duce fie la o împrăștiere elastică sau inelastică a lor (modificându-se numai impulsul, respectiv impulsul și energia particulelor), fie la o r.n. propriu-zisă, în urma căreia se schimbă numai impulsul și energia, dar și natura (eventual numărul) particulelor care intră în reacție. Astfel, prin r.n. se poate face transmutația elementelor și se pot obține izotopi care nu există în natură sau chiar elemente noi (transuranice). Cel mai adesea, r.n. sunt realizate prin bombardarea nucleelor imobile cu neutroni, cu nuclee sau cu particule accelerate (particule α, deuteroni, protoni etc.). Izbind nucleul particula incidentă poate provoca diferite fenomene: smulgerea unei particule din nucleu, captarea unei particule incidente urmată (sau neurmată) de expulzarea din nucleu a altei particule, fisiunea nucleului în câteva fragmente etc. Deoarece r.n. constituie fenomene deosebit de complexe, explicarea lor se face cu ajutorul unor metode intuitive simplificate, numite mecanisme de reacție. Toate r.n. respectă anumite legi de conservare, unele mărimi fizice globale având în starea finală aceeași valoare ca în starea inițială (de ex. energia, numărul de masă, sarcina electrică, impulsul, momentul cinetic etc.); există însă legi de conservare respectate numai de unele r.n. (ex. legea conservării spinului izotopic). Spre deosebire de reacțiile chimice, care se desfășoară la nivelul învelișului electronic al atomilor, r.n. se petrec la nivelul nucleelor atomilor. Ca urmare, este mult mai mare energia implicată într-o r.n. (v. și energie). Din punct de vedere energetic, cele mai importante r.n. sunt fisiunea nucleară și fuziunea nucleară. Prima r.n. a fost realizată de E. Rutherford (1919) prin folosirea particulelor α emise de radiu. R. termonucleară v. termonuclear. 5. (CIB.) v. reacțiune (2). II. (în forma reacțiune) Împotrivire politică și economică față de orice manifestare a progresului social; totalitatea, acțiunilor, a inițiativelor etc. care au ca scop restaurarea unui regim politic autoritar; complex de forțe, tendințe, curente cu caracter conservator care determină instituirea unui regim cu structură autoritară; p. ext. totalitatea forțelor reacționare.

REDIU, rediuri, s. n. (Regional) Pădure mică și tînără; pădurice, rediș. Vînturi puternice usucă plantațiile; rediurile abia vegetează. SADOVEANU, E. 94. În rediuri și grădini, Pintre razele de stele zboară roiuri de lumini. ALECSANDRI, P. II 152. Unde sînt rediurile umbroase? NEGRUZZI, S. I 95. Și cu roibul se lăsa Deasupra Copoului, Colea-n rediul Breazului. ALECSANDRI, P. P. 88. – Variantă: rădiu (ALECSANDRI, T. 1441, NEGRUZZI, S. I 194, ȘEZ. IV 225) s. n.

SHABA [ʃá:ba], reg. de podiș, cu horsturi și grabene, în Africa Ecuatorială, între râurile Kasai, L. Tanganyika și înterfluviul Congo-Zambezi, cu alt. de 900-1900 m; c. 500 mii km². Zăcăminte de min. de cupru, de aur, argint, radiu, uraniu, cobalt, platină și cositor. Culturi de manioc. Creșterea animalelor. În această reg. se află parcurile naționale Kundelungu și Upemba. Până în 1972 în această zonă, în SSE R.D. Congo a existat o unitate terit. ad-tivă numită Katanga cu cap. la Lubumbashi, iar până în 1997, întreaga reg. de podiș a purtat numele Katanga.

SODDY [sɔdi], Sir Frederick (1877-1956), chimist și fizician englez. Prof. univ. la Aberdeen și la Oxford. A e3laborat teoria dezintegrării spontane radioactive (1902, în colab. cu E. Rutherford) și a pus în evidență (1903) dezintegrarea radiului și a toriului. A introdus noțiunea de izotopi (1911), a formulat legea deplasării elementelor radioactive (1912, concomitent și independent de chimistul american Kasimir Fajans) și a demonstrat experimental formarea radiului din uraniu (1915). Premiul Nobel pentru chimie (1921).

URANINIT ~uri n. Mineral lucios, de culoare neagră, foarte radioactiv, întrebuințat ca minereu (pentru extragerea uraniului, toriului, radiului etc.); pehblendă. /<fr. uraninite

*URANIU(M) sbst. 🔬 Corp simplu, metalic, considerat ca unul din elementele de desintegrare ale radiului; sărurile de ~ emit raze speciale și se utilizează în fotografie și ceramică [fr.]