NORD s. n. sg. 1. Unul dintre cele patru puncte cardinale aflat în direcția stelei polare; miazănoapte. (Adjectival) Polul Nord. ♦ Nord magnetic = direcție în care se îndreaptă întotdeauna vârful unui ac magnetic. ◊ Loc. adj. De nord = nordic. 2. Parte a globului pământesc, a unui continent, a unei țări etc. așezată spre nord (1); ținut nordic. ♦ Popoarele, lumea etc. din aceste regiuni. – Din fr. nord, germ. Nord.

Polul Nord s. m. + s. n.

ARCTIC ~că (~ci, ~ce) 1) Care ține de Arctica sau de Polul Nord; propriu Arcticii sau Polului Nord; boreal. Faună ~că. 2) Care se află în regiunea Arcticii sau Polului Nord; de la Polul Nord. [Sil. arc-tic] /<fr. arctique, lat. arcticus

BOREAL ~ă (~i, ~e) 1) Care ține de polul nord; propriu polului nord; nordic; arctic. * Auroră ~ă fenomen luminos care se produce în ionosferă deasupra regiunilor polare. [Sil. -re-al] /<fr. boréal, lat. borealis

NORDIC ~că (~ci, ~ce) 1) Care este situat la polul nord; de nord; arctic; boreal. 2) Care vine de la nord sau este îndreptat spre nord. Direcție ~că. 3) Care ține de regiunile de nord; propriu regiunilor de nord; arctic. Popoare ~ce. 4) și substantival (despre persoane) Care este originar de la nord sau are trăsături specifice locuitorilor nordului. /<fr. nordique, germ. nordisch, it. nordico

POLAR ~ă (~i, ~e) 1) Care este caracteristic polilor Pământului; de la poli. ◊ Stea ~ă stea principală din constelația Ursa Mică, după care se poate determina direcția spre polul nord. Noapte ~ă v. NOAPTE. Urs ~ v. URS. 2) Care ține de polii unui (electro)magnet; propriu polilor unui (electro)magnet. 3) fig. Care se caracterizează prin polaritate; cu polaritate. /<lat. polaris, fr. polaire

ARCTIC, -Ă adj. Situat în apropiere de polul nord; septentrional, boreal. [< fr. arctique, lat. arcticus, gr. arktikos].

arctic (arctică), adj. – Situat în regiunea Polului Nord. Lat. arcticus sau gr. ἀρϰτιϰός (Gáldi 152). Sec. XVII.

ARCTIC, -Ă adj. situat la Polul Nord; septentrional, boreal. (< fr. arctique, lat. arcticus, gr. arktikos)

AMUNDSEN [á:munsən] 1. Roald A. (1872-1928, n. Borge), explorator polar norvegian. Primul care a străbătut Pasajul de Nord-Vest (din Ins. Groelanda pînă în Alaska) și primul care a atins Polul Sud (14 dec. 1911). A dispărut în reg. Polului Nord în timpul încercărilor de salvare a echipajului dirijabilului „Italia”, condus de U. Nobile. 2. Marea ~, mare în partea meridională a Oc. Pacific, în Antarctica, în dreptul Țării Byrd, cu adîncimi de peste 1.000 m, acoperită permanent de ghețuri. 3. Golf al M. Beaufort (Oc. Înghețat) cuprins între ins. Banks, Victoria și litoralul nordic canadian. Lungime: 445 km; lățime: 213 km. Ad. max.: 285 m.

ANDRÉE, Salomon Auguste (1854-1897), inginer și explorator polar suedez. În 1882, a întreprins o călătorie în Arh. Spitsbergen, iar în 1897 efectuează prima încercare de survol cu balonul a Polului Nord, în cursul căruia membrii expediției și-au pierdut viața.

ARCTIC, Oceanul ~ (Oceanul Înghețat), cel mai mic ocean al Pămîntului, situat în reg. Polului Nord, între Eurasia și America de Nord, și care comunică cu Oc. Atlantic prin Str. Hudson, Davis, Danemarcii, iar cu Oc. Pacific prin Str. Bering; c. 13,1 mil. km². Ad. max.: 5.220 m. Țărmuri crestate. Relieful fundului oceanic este complex, cu o întinsă platformă continentală. Mare parte din supr. sa este acoperită cu ghețuri. Cunoscut și sub denumirea de Oc. Boreal sau Mediterana Arctică.

ARCTICA, reg. polară în N Pămîntului, care include reg. septentrională a Eurasiei, Americii de Nord și Oc. Arctic, precum și reg. alăturate ale oceanelor Atlantic și Pacific, și este încadrată de izoterma de 10 °C a lunii celei mai calde (iul.-aug.); c. 27 mil. km²; (dintre care 10 mil. km² uscat). Predomină pod. joase (marginile Platformei Ruse, C. Siberiene și Scutului Canadian) și munții mijlocii (prelungirile Uralilor și M-țior Bîrranga); alt. max.: 3.734 m (vf. Gunnbjorg, Groenlanda). În ins. Baffin, ins. Ellesmere și Arh. Spitzbergen se găsesc cărbuni, metale neferoase și metale rare. Temperaturi foarte scăzute, cu media în ian. de -3 °C în partea preatlantică de S și -40 °C în partea centrală, iar în iul. +10 °C și, respectiv, 0 °C. În reg. Polului Nord, temperatura minimă a fost de -52 °C, iar max. de +6 °C. Vînturi neregulate, la periferie cu caracter sezonier. Precipitațiile, sub formă de zăpadă, ating 75-100 mm în partea centrală și 300-400 mm la periferie. Nebulozitate mare, cețuri permanente și îngheț peren. Ghețuri plutitoare ocupă 11 mil. km² iarna și 8 mil. km² vara. Au efectuat cercetări în A. exploratorii: Barents (1596-1597), Litke (1821-1824), Vranghel (1820-1824), Franklin (1819-1827), Sverdrup (1888-1902), Norenskjöld (1858, 1872-1883), Nansen (1893-1896), Amundsen (1905-1906), Peary (1886-1909), Byrd (1926), Cikalov (1936-1937) ș.a.

AVIÁȚIE (< fr.) s. f. 1. Navigație aeriană cu aeronave mai grele decît aerul (planoare, avioane, elicoptere etc.); tehnica acestei navigații. Primele zboruri au fost făcute cu planoare, remarcabile fiind încercările lui O. Lilienthal (1890). Avioane cu motoare cu abur au fost construite de A.F. Mojaiski (1882) și de C. Ader (1897). Frații O. și W. Wright au construit primul avion cu motor cu ardere internă., realizînd primul zbor, cu decolare prin catapultare, în 1903. Traian Vuia a construit un avion cu care s-a efectuat prima decolare cu mijloace proprii de bord (18 mart. 1906), iar H. Coandă a realizat în 1910 prima încercare de zbor cu un avion cu reacție, de construcție proprie. În România, primele avioane au fost construite de Aurel Vlaicu (1910-1911). Printre pionerii a. se numără și A. Santos-Dumont, H. Farman, L. Blériot (a traversat Marea Mînecii în 1909), Ch. Lindberg (a traversat Oceanul Atlantic în 1927), V.P. Cikalov (a efectuat primul zbor peste Polul Nord în 1937) ș.a. După al doilea război mondial perfecționarea construcției avioanelor și folosirea motoarelor cu reacție au permis atingerea unor viteze de zbor superioare vitezei sunetului și realizarea unor avioane de foarte mare capacitate și cu întinsă rază de acțiune. 2. Ramură a aeronauticii care se ocupă de construcția și de funcționarea aeronavelor mai grele decît aerul. ♦ Totalitatea avionelor unei țări, ale unei societăți comerciale etc. ♦ Expr. A. civilă = ansamblul aeronavelor, instalațiilor și personalului care se folosesc la transportul călătorilor și mărfurilor, în scopuri utilitare, sanitare, turistice etc. A. sanitară = a. destinată transportului de urgență al celor grav bolnavi, a răniților și accidentaților, precum și a medicamentelor, a sîngelui pentru trasfuzii etc. A. sportivă = ramură sportivă care cuprinde aeromodelismul, planorismul, parașutismul, zborul cu motor și construirea de micromodele. A. militară = forța aeriană militară.

ARCTIC, -Ă, arctici, -e, adj. Care este situat în regiunea polului nord; septentrional, boreal. – Fr. arctique (lat. lit. arcticus).

BYRD [bə:d], Richard Evelyn (1888-1957), aviator și explorator polar american. A survolat pentru prima oară în lume Polul Nord (1926). A condus patru expediții în Antarctica. În prima expediție (aviatică) din 1928-1930, survolează și Polul Sud (1929) și fundează staíunea de cercetări Little America.

CIKALOV, Valeri Pavlovici (1904-1938), aviator rus. Împreună cu G.F. Baidukov și A.V. Beleakov a executat două raiduri celebre: Moscova-Nikolevsk pe Amur peste Oc. Înghețat (1936) și Moscova-Vancouver (Canada) peste Polul Nord (1937).

termobur s. (cuv. rus.; tehn.) ◊ „În Pamir, ca și în apropierea polilor Nord și Sud, a fost încercat noul instrument sovietic de forat ghețarii, termoburul.” I.B. 31 VIII 73 p. 4

URSA MICĂ (Ursa Minor), constelație din emisfera boreală. Asemănătoare cu Ursa Mare, dar dispusă invers. Steaua sa principală este Steaua Polară, situată foarte aproape de Polul Nord ceresc. V. și Carul Mic.

NOBILE, Umberto (1885-1978), aviator, constructor de dirijabile și explorator polar italian. În 1926 a participat la zborul dirijabilului „Norge” peste Polul Nord (într-o expediție organizată de R. Amundsen), iar în 1928 a condus a expediție polară la bordul dirijabilului „Italia”, soldată cu prăbușirea dirijabilului, moartea a 17 oameni din echipaj și a lui R. Amundsen. Lucrări: „Italienii la Polul Nord”, „Zborurile mele polare”.

Arctos, denumire purtată de Arcas și de mama sa Callisto, după ce au fost transformați în două constelații situate în apropiere de Polul Nord (Ursa Major și Ursa Minor) (v. și Arcas).

PAPANIN, Ivan Dmitrievici (1894-1986), navigator și explorator rus. A condus (1932-1935) stațiunile științifice polare din ins. Hokker din arh. Franz Josef; a călătorit în derivă (274 de zile, străbătând peste 2.000 km) pe o banchiză (stațiunea științifică „Polul Nord 1”), din apropierea Polului Nord până în Groelanda, iernând în Arctica (1937-1938). A organizat apărarea și aprovizionarea Arcticii sovietice în timpul celui de-al doilea război mondial. Lucrări: „Viața pe gheață”, „Gheața și pasiunea”.

LOMONOSOV 1. Mihail Vasilievici (1711-1765), savant enciclopedist și scriitor rus. A enunțat principiul conservării materiei și mișcării; precursor al teoriei atomiste moderne și al teoriei cinetice a materiei. Cercetări asupra naturii aerului și a electricității. S-a preocupat de descrierea și explicarea originii cărbunelui, a petrolului, a filoanelor metalifere, dând indicații practice pentru descoperirea de noi zăcăminte minerale; a inventat ma multe aparate optice. Teoretician al literaturii clasice ruse, este unul dintre fondatorii versificației silabo-fonice („Epistola despre regulile prozodiei ruse”, „Retorica”); poezie didactică („Epistola despre foloasele sticlei”), satirică („Imnul bărbii”), anacreontică; tragedii („Tamira și Selim”). A inițiat studiul științific al limbii ruse („Gramatica rusă”), contribuind la crearea limbii literare. Autor al unei „Istorii a Rusiei antice până în 1054”. Din inițiativa lui L., în 1755, a fost fondată Universitatea din Moscova, care-i poartă numele. 2. Lanț muntos subacvatic în Oc. Arctic, extins între partea de N a ins. Ellesmere (Canada) și arh. Novosibirsk (Federația Rusă), trecând pe lângă Polul Nord; c. 1.800 km lungime; lățime; 60-200 km; alt. medie: 3.000-3.700 m. Descoperit, în 1948, de o expediție sovietică.

MÉLIÈS [meliés], Georges (1861-1938), cineast francez. Pionier al artei cinemotografice. Iluzionist la teatrul „Robert Houdin” din Paris. În studiourile construite de el (1897), la Montreuil, a realizat peste 400 de filme, utilizând procedee ale artei sale de prestidigitator. Inventator al trucului cinematografic. Predilecție pentru feerie și genul științifico-fantastic („Călătoriile lui Gulliver”, „Afacerea Dreyfus”, „Călătoria în lună”, „Aventurile baronului Münchausen”, „La Polul Nord”).

NANSEN [nánsən] 1. Fridjof N. (1861-1930), explorator polar, naturalist și om politic norvegian. A condus expediția pe schiuri, care a traversat partea de S a ins. Groelanda de la E la V (15 aug.-26 sept. 1888), a organizat o expediție în Arctica (1893-1896) pe vasul „Fram”, folosind deriva ghețurilor pentru a se apropia cât mai mult de Polul Nord, apoi a pornit spre Pol, pe o banchiză (1895), atingând 86°41′ lat. N. între 1900 și 1914 întreprinde studii oceanografice în N Oc. Atlantic. Adept al separării Norvegiei de Suedia. După 1918, reprezentant al Norvegiei la Societatea Națiunilor. Fondatorul unei organizații pentru acordarea asistenței prizonierilor din primul război mondial și a refugiaților ruși persecutați de regimul sovietic. Lucrări: „Expediția norvegiană în Groelanda”, „Printre ghețuri și tundre”. Premiul Nobel pentru pace (1922). 2. Vârf în Antarctica, în M-ții Regina Maud, în apropierea Polului Sud. Alt.: 4.068 m.

NEGOIȚĂ, Teodor Gheorghe (n. 1946, Sascut, jud. Bacău), explorator și cercetător polar român. Fondator și director al primului Institut Român de Cercetări Polare (1994) și al Fundației antarctice române (1996) din București. Primul român care a cucerit Polul Nord (21 apr. 1995), România devenind în acest fel a zecea țară care atinge „vârful” Planetei. A participat la zece expediții polare în Arctica și Antarctica (1990-1998). Studii asupra cromotografiei pe vegetația arctică, asypra poluării, solurilor reci și biochimiei („Radionuclides Contamination in the Arctic Areas”, „Arctic and Antarctic Researche”, în colab.).

2) *pol m., pl. polĭ și n., pl. urĭ (lat. polus, vgr. pólos, d. pélo, mă mișc, poléo, învîrtesc). Astr. Fie-care din cele doŭă capete ale axeĭ imaginare în prejuru căreĭa pare că se învîrtește sfera cerească în 24 de ore. Geogr. Fie-care din cele doŭă capete ale osiiĭ pămîntuluĭ: poliĭ îs acoperițĭ de gheață. Înălțimea poluluĭ deasupra orizontuluĭ, unghĭu pe care-l face linia (osia) polilor cu orizontu. Fiz. Poliĭ magneticĭ, cele doŭă puncte în care e concentrată puterea unuĭ magnet. Fie-care din extremitățile sîrmeĭ uneĭ pile electrice saŭ unor mașinĭ electrice. Geom. Poliĭ unuĭ cerc pe sferă, extremitățile diametruluĭ perpendicular pe planu cerculuĭ. Fig. Termin absolut opus altuĭa: eroarea și adevăru îs doĭ polĭ. – Pămîntu e de forma unuĭ tetraedru rătunzit și se învîrtește în prejuru luĭ ca o boambă străpunsă de un ac pin centru. Linia imaginară în prejuru căreĭa se învîrtește se numește axă, adică „osie”. Un capăt al acesteĭ osiĭ se numește polu nord, nordic, boreal, arctic orĭ septentrional, cel-lalt polu sud, sudic, austral, antarctic orĭ meridional.

*polár, -ă adj. (mlat. polaris). Geogr. de la saŭ de lîngă polĭ: regiunile polare, ghețurile polare, cercu polar. Astr. Steaŭa polară, steaŭa cea maĭ mare și maĭ apropiată de polu nord din caru mic. Fiz. De la poliĭ unuĭ magnet orĭ uneĭ pile.

PARRY [pæri] 1. Sir William Edward P. (1790-1855), navigator și explorator polar britanic. A condus mai multe expediții, căutând Pasajul de Nord-Vest (1819-1820, 1821-1822. 1824-1825) și a încercat să ajungă la Polul Nord (1827), ajungând la 82°45′ lat. N. A descoperit arhipelagul care-i poartă numele. Și-a descris expedițiile în cartea „Patru călătorii spre Polul Nord”. 2. Arhipelag canadian în Antarctica, între M. Beaufort la V și M. Baffin la E; c. 100 mii km². Ins. pr.: Melville, Prince Patrick, Bathurst, Borden, Cornwallis, Devon. Relief deluros. Climă și vegetație arctice.

PEARY [píəri] 1. Robert Edwin P. (1856-1920), explorator polar american. A întreprins explorări în regiunile arctice, în Groelanda (1886, 1891-1892); ca participant la expediția polară britanică din 1898-1902 a ajuns la 84°17′ lat. N. Primul explorator care atins Polul Nord împreună cu Matthew Henson (6 apr. 1909); totuși unii autori susțin că s-a înșelat, considerând că a ajuns la Pol, când de fapt s-ar fi aflat la o distanță de 50-100 km de acesta. 2. Țara ~, porțiune a țărmului nordic al ins. Groelanda, la Oc. Atlantic, cuprinsă între 82° și 83°38′ lat. N, extinsă pe 320 km de la E la V. Relief muntos în partea centrală (2.065 m alt.). Aici se găsește capul Morris Jesup, cel mai nordic punct al Groelandei.

POL¹ (< fr., lat.) s. m. 1. (GEOGR.) Fiecare dintre cele două puncte (Polul Nord și Polul Sud) situate la capetele axei de rotație a Pământului, unde se reunesc toate meridianele geografice; p. ext. regiunea din jurul acestor puncte. Distanța dintre cei doi poli (trecând prin centrul Pământului) este de c. 12.700 km. Polul Nord situat în partea centrală a Oc. Arctic a fost explorat pentru prima dată de Robert E. Peary (1909) și survolat pentru prima oară de aviatorul american Richard Byrd (1926), iar Polul Sud situat în Antarctida, la c 2.800 m alt. a fost atins întâia oară de exploratorul norvegian Roald Amundsen (1911) și survolat de Richard Byrd (1929). P. nord magnetic (care corespunde cu polul sud al unui câmp magnetic), situat în prezent la 77° lat. nordică și 102°18′ long. vestică, în ins. Prince of Wales și P. sud magnetic, situat la 67°2′ lat. sudică și 142° long. estică, în Antarctida, la E de stațiunea franceză Dumont d’Urville. Polii magnetici nu au o poziție stabilă, ci se deplasează lent. 2. (ASTR.) P. ceresc = fiecare dintre cele două puncte de intersecție ale axei Pământului cu sfera cerească (polul nord ceresc și polul sud ceresc), în jurul cărora se efectuează mișcarea diurnă, aparentă, a stelelor. 3. (MAT.) Fiecare dintre cele două puncte în care un diametru al sferei intersectează sfera. ♦ Originea unui sistem de coordonate polare. 4. (FIZ.) Fiecare dintre cele două puncte sau regiuni ale unui corp, opuse una celeilalte, din punctul de vedere al unei anumite proprietăți fizice. ◊ P. electric = regiune a unui corp polarizat electric de la care diverg (polul pozitiv) sau către care converg (polul negativ) liniile de câmp ale inducției electrice. P. magnetic (polul nord sau polul sud) = regiune a unui magnet în care forța de atracție este mai puternică; polul nord este acela care se îndreaptă spre polul magnetic al Pământului situat în emisfera nordică (indicând cu aproximație nordul geografic), atunci când magnetul este suspendat și se poate orienta liber. ◊ (Fig.) Polul frigului = locul unde s-au înregistrat cele mai scăzute temperaturi de pe glob (în emisfera nordică la Oimiakon în Siberia -71,1°C; în emisfera sudică la stația Vostok din Antarctica -89,2°C). 5. Parte componentă a unei mașini electrice purtătoare a unei înfășurări electrice, care contribuie la magnetizarea circuitului magnetic al mașinii. 6. Fig. Fiecare dintre punctele, situațiile etc. aflate la două extremități opuse; ceea ce este diametral opus altuia.

PRECÉSIE (PRECESIÚNE) (< lat., fr.) s. f. 1. (FIZ.) Deplasare relativ lentă a axei proprii de rotație a unui corp care se rotește rapid și care are doar un punct fix; această deplasare face ca axa amintită să descrie un con cu vârful în punctul fix. 2. (ASTR.) Precesia echinocțiilor = deplasarea lentă, în sensul retrograd, a punctelor echinocțiale (punctul vernal și punctul autumnal) pe ecliptică, datorită atracției exercitate de Lună și de Soare asupra umflăturii ecuatoriale a Pământului și asupra neomogenităților structurale ale acestuia; perioada de p. este de c. 26.000 de ani. Peste c. 13.000 ani cea mai apropiată stea de polul nord ceresc va fi steaua Vega.

PRINCE OF WALES [prins əv ueilz] (PRINȚUL DE WALES) 1. Cap în extremitatea de NV a Americii de Nord, în str. Bering, în V pen. Seward (Alaska), cel mai vestic punct al continentului nord-american (65°40′ lat. N și 168°05′ long. V). Descoperit de James Cook în 1778. 2. Insulă nelocuită, situată în Arhipelagul Arctic Canadian, între ins. Somerset (la E), ins. Victoria (la V) și ins. Bathurst (la N); 33,3 mii km² (310 km lungime; 65-210 lățime). Relief de joasă altitudine. În 1984 aici se afla Polul nord magnetic al Pământului. Insula a fost descoperită în 1851 de Sir Francis McClintock. 3. Insulă americană în arh. Alexander, la SE de Alaska; 6,7 mii km² în SV Arhipelagului Arctic, între ins. Victoria (la SE) și ins. Banks (la NV), care face legătura între G. Amudsen (în SV) și G. Viscount Melville; 274 km lungime. 4. Strâmtoare în Arhipelagul Arctic Canadian, între insulele Banks și Victoria; 274 km lungime.

ursă, -e, s.f. – 1. (astr.) Numele celor două constelații situate aproape de polul nord (carul-mare, carul-mic). 2. Ursitoare. – Lat. ursa.

HAYES [héiz], Isaac Israel (1832-1881), explorator american. A efectuat trei expediții în mările arctice (1853-1855, 1860-1861, 1869), în ins. Ellesmere și Groenlanda; a ajuns la concluzia că Polul Nord e înconjurat de o „mare polară deschisă” (1867).

!Polul Nord s. propriu m.

ROMÂNIA, stat situat în partea de SE a Europei Centrale, la N de Pen. Balcanică, în bazinul inferior al Dunării, cu ieșire la M. Neagră, având drept „coloană vertebrală” catena Carpaților Sud-Estici. R. este cuprinsă între 43°37′07″ și 48°15′06″ lat. N și între 20°15′44″ și 29°41′24″ long. E, aflându-se la mijlocul distanței dintre Ecuator și Polul Nord (paralele de 45° lat. N); la distanțe aproximativ egale de marginile continentului european (2.700 km litoralul atlantic în V, 2.600 km m-ții Ural în E, 2.800 km țărmul arctic în N); față de cel mai sudic punct al Europei continentale (capul Matapan din S Greciei) distanța este de 3.149,9 km, dintre care terestre 1.085,6, fluviale 1.816,9 km și maritime 247,4. Se învecinează la N și SE cu Ucraina (649,4 km), în E cu Republica Moldova (681,3 km), în SE cu Marea Neagră (193,5 km cu apele internaționale, la care se adaugă 22,2 km granița maritimă cu Bulgaria și 31,7 km granița maritimă cu Ucraina), în S cu Bulgaria (631,3 km), în SV cu Serbia (546,4 km), iar în VNV cu Ungaria (448 km). Suprafața: 238.391 km² (cu apele teritoriale). Moneda oficială 1 leu = 100 bani. Populația: 21 mil. loc. (1 iul. 2005); din care populația urbană: 11.895.598 loc. (54,9%); rurală: 9.777.730 loc. (45,1%). Densitate: 90,7 loc./km². Structura populației pe naționalități (la recensământul din 2002): români (89,5%), maghiari (6,6%), țigani (2,5%), germani (0,3%), ucrainieni (0,3%), ruși, turci, tătari, sârbi, slovaci, bulgari, evrei, cehi, greci, armeni ș.a. Limba oficială: româna. Religia (înregistrată la recensământul din 2002): ortodocși (86,7% din populația țării), romano-catolici (4,7%), reformați (3,2%), greco-catolici (0,9%), baptiști (0,6%), musulmani (0,3%) ș.a. Cap,: București. Orașe pr.: Arad, Bacău, Baia Mare, Botoșani, Brașov, Brăila, Buzău, Cluj-Napoca, Constanța, Craiova, Drobeta-Turnu Severin, Galați, Iași, Oradea, Piatra-Neamț, Pitești, Ploiești, Râmnicu-Vâlcea, Satu Mare, Sibiu, Suceava, Târgoviște, Târgu Mureș, Timișoara. Porturi maritime: Constanța, Mangalia, Midia-Năvodari, Sulina. CADRUL NATURAL Alcătuirea geologică complexă, relieful variat, poziția R. la răspântia influențelor climatice și biogeografice central-europene, submediteraneene și est-europene, determină o mare diversitate a condițiilor fizico-geografice. Marile unități de relief sunt dispuse sub forma a trei trepte principale relativ concentrice: munții ocupă 31% din supr. țării, dealurile și podișurile 36%, iar câmpiile 33%, amplitudinea altitudinală fiind de peste 2.500 m (între nivelul 0 al Mării Negre și alt. max. 2.544 m în vf. Moldoveanu din M-ții Făgăraș); alt. medie este de 420 m. În partea centrală a țării se află marea depresiune a Transilvaniei, un complex de dealuri, podișuri și depresiuni cuprinzând în S pod. Târnavelor, în centru C. Transilvaniei, iar în N Pod. Someșan; este mărginită spre E, la contactul cu Carpații Orientali, de un șir de dealuri și depresiuni (cunoscute și sub numele de Subcarpații interni sau Subcarpații Transilvaniei), spre sud de depresiunile Făgăraș, Sibiu, Săliște, Apold, culoarul Orăștie (care o despart de Carpații Meridionali), iar în V, spre M-ții Apuseni, de culoarul compartimentat Alba Iulia – Aiud – Turda – Gilău. Este înconjurată de arcul Carpaților românești, cu numeroase depresiuni intramontane mari (Maramureș, Dornelor, Giurgeu, Ciuc, Brașov, Loviștei, Hațeg, Petroșani, Beiuș ș.a.), străpunși parțial sau total de numeroase văi, dintre care unele au format chei și defilee spectaculoase (Mureș, Bicaz, Olt, Jiu, Crișu Repede ș.a.); prezintă o serie de pasuri și trecători care înlesnesc legăturile rutiere și feroviare între diferitele reg. ale țării. În ansamblu Carpații sunt m-ți de înălțime mijlocie și mică (altitudinea medie este de 840 m, iar aproape 90% din suprafața lor se află sub cota de 1.500 m). Înălțimi mai mari de 2.000 m se întâlnesc doar în N Carpaților Orientali (Rodnei și Călimani) și îndeosebi în Carpații Meridionali (care grupează 85% din înălțimile de peste 2.000 m din țară), în aceste masive, fiind bine reprezentat relieful glaciar. În exteriorul Carpaților se desfășoară celelalte unități mari de relief. Pe latura de E și de S (între valea Moldovei și Motru) se desfășoară Subcarpații, strâns legați genetic de m-ți, cu relief cutanat, cu o alternanță de dealuri și depresiuni subcarpatice și intracolinare, cu alt. medii de 600-700 m, dar depășind în câteva vârfuri 1.000 m; dincolo de valea Motrului se întinde pod. Mehedinți, o unitate cu caracter intermediar între reg. de munte (ca o treaptă mai coborâtă a m-ților Mehedinți) și reg. de deal. Pe latura externă a Carpaților Occidentali trecerea spre C. Banato-Crișană se realizează prin intermediul dealurilor Banato-Crișene (Dealurile de Vest), cu depresiuni care pătrund ca niște ca niște goluri în spațiul muntos. Partea de E a țării este ocupată de pod. Moldovei, iar în S se întinde C. Română. În sectorul cuprins între Dâmbovița și culoarul depresionar Drobeta-Turnu Severin – Bala – Comănești între Subcarpați și câmpie se interpune o vastă unitate deluroasă, Piemontul Getic, cu înălțimi care scad treptat de la N spre S. În partea de SE a R., la E de Dunăre, se află m-ții Măcin, pod. Dobrogei și Delta Dunării. O caracteristică legată de marea răspândire, în unele unități de relief, a rocilor calcaroase, o constituie relieful carstic bine dezvoltat, atât exocarstul (lapiezuri, doline, avene, polii) cât și endocarstul (numeroase peșteri, dintre care unele foarte bogat și divers concreționate). R. aparține domeniului carpato-danubiano-pontic, respectiv unor coordonate geografice majore europene: lanțul m-ților Carpați parte a sistemului muntos alpino-carpato-himalaian, fluviul Dunărea (importantă cale navigabilă și de legătură între țările din V, centrul și S-E Europei) și Marea Neagră (amplă „poartă” deschisă larg către toate țările lumii). RESURSELE SUBSOLULUI Petrolul este localizat îndeosebi în zona flișului din Carpații Orientali, în Subcarpați, în C. Română și platforma litorală a M. Negre. Se exploatează în jud. Argeș, Bacău, Brăila, Bihor, Buzău, Dâmbovița, Giurgiu, Gorj, Prahova și Teleorman, Constanța (foraj marin). Gazele naturale, sunt reprezentate prin metan și gaze de sondă. Zăcăminte de metan se găsesc în pod. Transilvaniei, fiind exploatate, îndeosebi, în jud. Mureș și Sibiu; gazele de sondă sunt exploatate în jud. Gorj și Prahova. Cărbunii sunt localizați în unele depr. intramontane, îndeosebi huilele și cărbunii bruni, precum și în Subcarpați și în zonele colinare. Huila se exploatează, în cea mai mare parte, din bazinul Petroșani și în jud. Caraș-Severin, cărbunele brun se extrage din jud. Bacău, Brașov, Caraș-Severin, Cluj, Hunedoara, și Sălaj, iar lignitul este exploatat în jud. Argeș, Bihor, Caraș-Severin, Covasna, Dâmbovița, Gorj, Mehedinți și Sălaj. Minereurile de fier se exploatează îndeosebi în SV țării (în m-ții Banatului și mai ales în m-ții Poiana Ruscăi), minereurile de mangan în N Carpaților Orientali. R. dispune de minereuri neferoase în grupa vulcanică de N a Carpaților Orientali și în m-ții Apuseni, de pirite cuprifere în cristalinul din N Carpaților Orientali, în M-ții Apuseni și în m-ții Poiana Ruscăi, de min. auroargentifere în partea centrală și de S a M-ților Apuseni, de bauxită în m-ții Pădurea Craiului. Sarea se găsește în părțile marginale ale depr. Transilvaniei, în Subcarpați și depr. submontane. Roci de construcție (calcar, marmură, granit, bazalt, argile caolinoase etc.) îndeosebi în reg. muntoase și în Dobrogea. Există peste 2.000 de izv. minerale, unele dintre ele cu proprietăți terapeutice deosebite. Se întâlnesc mai ales în Carpați și Subcarpați (Vatra Dornei, Bixad, Borsec, Sângeorz-Băi, Biborțeni, Malnaș, Căciulata, Băile Olănești, Băile Tușnad, Băile Govora, Băile Herculane, Vața de Jos, Geoagiu Băi, Sovata, Praid ș.a.), dar și în zonele de pod. și de câmpie. CLIMA Este de tip temperat-continental, cu numeroase variante locale determinate de alt., expunerea față de mișcarea generală a maselor atmosferice și de alți factori; suferă influențe oceanice în V, submediteraneene în SV și continentale în E. Diferența de latitudine marchează o scădere doar de 2-3°C între S și N țării. Mul mai însemnate sunt diferențele climatice determinate de alt., atât ca temp., cât și ca precipitații. Temp. medie anuală este de 11°C în S C. Române, pe litoralul Mării Negre și în S Banatului și de 8°C în N țării. În reg. de dealuri și podișuri temperatura medie anuală ajunge la c. 8°C, iar în cele de munte oscilează între 6°C și -2°C pe culmile cele mai înalte. În luna iul. temperatura medie variază între 23°C în S țării, 20°C în reg. de deal și mai puțin de 6°C pe înălțimile munților, însă în condițiile unor advecții de aer tropical valorile zilnice pot fi mult mai ridicate; temperatura maximă absolută înregistrată în R. a fost de 44,5°C (în aug. 1951, la stația meteo „Ion Sion” din Bărăgan). Iarna, în reg. de câmpie din E și SE țării, sub influența advecțiilor de mase de aer reci, continentale, temperatura medie a lunii ian. atinge valori scăzute (-3°C), pe când în V și SV valorile sunt mai mari de -2°C. În NE țării valorile scad sub -4°C, iar pe culmile munților ajung la -10°C. În depresiunile intracarpatice valori pot scădea uneori foarte mult, datorită inversiunilor de temperatură; temperatura minimă absolută, -38,5°C s-a înregistrat în ian. 1942 la Bod. Precipitațiile atmosferice înregistrează cele mai mari valori în reg. de munte, în special pe latura V și NV a M-ților Apuseni (Stâna de Vale, 1.541 mm) și în masivele înalte din Carpații Meridionali. În reg. de deal și de câmpie diferențele sunt mari în funcție de poziția în terit., în raport cu circulația generală a atmosferei, fiind în general mai abundente în jumătatea NV a țării (550-650 mm în câmpie și 700 mm în reg. de dealuri) și mai reduse în partea de SE (sub 500 mm). Cantități reduse se înregistrează și în reg. situate în „umbră de precipitații” și influențate de vânturi tip foehn, ca partea de V a C. Transilvaniei, culoarul Mureșului, latura externă a Subcarpaților de la Curbură, E C. Române. Cele mai reduse cantități (sub 400 mm anual) se înregistrează în Delta Dunării și pe litoral. Față de aceste medii multianuale, există variații foarte mari, înregistrându-se succesiuni de ani secetoși și ani ploioși, pe întreg. terit. țării sau cu diferențe mari între reg. (mai ales între cele situate la S și E de Carpați și cele din V și SV). Precipitațiile sunt distribuite foarte neuniform pe parcursul anului; în general maximele pluviometrice se înregistrează în mai-iun., iar minimele în febr.-mart., cu excepția reg. din SV și NV țării unde se înregistrează un al doilea maxim de precipitații (cu valori mai reduse) în cursul toamnei. Ținând seama de influențele climatice predominante care determină procese atmosferice caracteristice, terit. țării a fost încadrat în șase provincii climatice: cu influență oceanică, cu adecvații frecvente ale aerului temperat-maritim, pe tot parcursul anului, iarna cu adecvații frecvente de aer rece din NV și calde din SV (cuprinzând toată partea de V a țării, până pe culmile Carpaților Orientali și Meridionali); cu influențe submediteraneene, iar cu adecvații de aer cald din SV, care determină un climat mai blând, durată mică a stratului de zăpadă (cea mai mare parte a Banatului, V și S Olteniei); de tranziție de la influențe oceanice și submediteraneene la cele de ariditate, cu alternanța adecvațiilor de aer temperat-maritim din V și NV cu cele ale aerului temperat-continental (NE Olteniei, partea centrală a Munteniei); cu influențe de ariditate, iarna cu advecții de aer foarte rece de origine polară sau arctică, care determină geruri mari, iar în corelație cu advecțiile de aer cald din SV ninsori abundente și viscole, iar vara cu advecții de aer cald, de origine tropicală și adesea un regim deficitar al precipitațiilor (E. C. Române, Subcarpați de Curbură și jumătatea sudică a Subcarpaților Moldovei, cea mai mare parte a Dobrogei, E Pod. Moldovei); cu influențe baltice, cu advecții frecvente ale aerului temperat-continental de origine polară și arctică și ale aerului temperat-maritim, care determină nebulozitate mai mare și precipitații mai bogate (partea de NE a Carpaților Orientali și de NV a pod. Moldovei); cu influențe pontice, iarna cu advecții ale aerului cald și umed din SV, vara sub influența circulației locale sub formă de brize (litoralul M. Negre și Delta Dunării). HIDROGRAFIA Apele curgătoare izvorăsc, în cea mai mare parte din coroana centrală a Carpaților și sunt colectate, aproape în totalitate (cu excepția câtorva râuri mici din Dobrogea), de Dunăre, rețeaua hidrografică având în mare parte caracter radial. Râurile din V țării sunt adunate de Tisa care face hotarul de N al țării pe o mică distanță, între afl. ei mai importanți sunt: Someșul, Crișul și Mureșul. În Banat, principalul râu este Timișul. Râurile mai mari din S țării sunt: Jiul, Oltul, Argeșul, cu afl. său, Dâmbovița, Ialomița. În E țării, Siretul adună mari afl. din Carpați (intre care Moldova, Bistrița, Buzăul) și din pod. Moldovei (Bârladul), înregistrând, aproape de vărsarea în Dunăre, cel mai mare debit al râurilor interioare; Prutul, deși mai lung are afl. mici și un debit mai redus. Regimul râurilor din R. este supus unor variații de nivel relativ mari, datorită continentalismului climatic. Lacurile se întâlnesc pe toate treptele de relief și au forme, mărimi și origini foarte variate. Deși în număr mare(c. 3.500) sunt, în general, reduse ca supr. Cele mai mari sunt cele din sistemul lagunar Razim, sau unele limane maritime (Tașaul, Siutghiol, Techirghiol), ori fluviale (Oltina în Dobrogea de S, Snagov la N de București etc.). Mult mai mici numeroase și de mari dimensiuni sunt lacurile de munte, majoritatea de origine glaciară. Tot mai numeroase și de mari dimensiuni sunt lacurile de acumulare de interes hidroenergetic (lacul de la Porțile de Fier pe Dunăre, Izvoru Muntelui pe Bistrița, Vidraru pe Argeș, Vidra pe Lotru, cele 17 lacuri de pe Olt ș.a.) sau pentru alimentări cu apă – pe văile Uzului, Doftanei, Firizei ș.a. SOLURILE Solurile prezintă o foarte mare diversitate, principalele categorii de soluri fiind distribuite în strânsă legătură cu treptele de relief, dar cu mari variații locale legate de influențele climatice, de litologie, de gradul de fragmentare a reliefului și de nivelul pânzei freatice, astfel că adesea se formează adevărate mozaicuri de soluri cu caracter zonal, intrazonal și azonal. În câmpii și podișuri joase, în S țării dar și în părțile marginale din E și V țării, ca expresie a zonalității latitudinale se întâlnesc diverse tipuri tipuri de sol din clasa molisoluri (cernisoluri), care ocupă c. un sfert din terit. țării. Dintre acestea cernoziomurile tipice, unele dintre cele mai fertile soluri de pe glob, se întâlnesc îndeosebi în Dobrogea și partea de E a C. Române, fiind formate sub vegetația de stepă (acum în cea mai mare parte dispărută). În mare parte din C. Română, C. Jijiei și porțiuni din pod. Bârladului, C. Banato-Crișană și local în pod. Transilvaniei se întâlnesc cernoziomuri cambice (= levigate) și cernoziomuri argilo-iluviale. Pe măsură ce alt. crește începe să se manifeste zonalitatea altitudinală, în câmpii mai înalte, podișuri și dealuri predominante fiind cambisolurile și luvisolurile. Pe de altă parte, în pod. Moldovei și depr. Cracău-Bistrița se manifestă influențe climatice estice care determină prezența solurilor cenușii (faeoziomuri greice sau griziomuri); în SV țării solurile brun-roșcate și brun-roșcate luvice atestă influențele submediteraneene, pe când în partea centrală și V a țării în dealuri și podișuri predomină solurile brune eumezobazice (eutricambosoluri) și brune argiloiluviale (preluvosoluri) și luvisoluri asemănătoare celor din Europa Centrală. În munți etajarea este clar exprimată, de la cambisoluri la spodosoluri și apoi la umbrisoluri (în etajul alpin fiind reprezentate prin soluri humico-silicatice). VEGETAȚIA Terit. R. este străbătut de o importantă limită biogeografică, cea între pădurea de foioase de tip central-european și stepele est-europene, între care se impune o zonă de silvostepă. Pe acest fond general se suprapun influențe submediteraneene, bine exprimate în partea de SV a țării și în Dobrogea și din ce în ce mai estompate spre N și NE. Dar pe o mare parte a terit. caracteristicile covorului vegetal sunt determinate în primul rând de etajarea altitudinală. Datorită acțiunii omului, formațiunile vegetale naturale au suferit diverse transformări; unele s-au restrâns până aproape de dispariție, altele prezintă modificări mai mult sau mai puțin pronunțate. Pădurile, care ocupau în condiții naturale c. trei sferturi din supr. țării, reprezintă astăzi numai c. 26,6%. Zăvoaiele de luncă au fost în mare parte distruse sau puternic degradate. În reg. de deal și de munte pe locul pădurilor defrișate au luat o mare răspândire fânețele și pășunile naturale. Au fost introduse și o serie de specii provenind din alte reg. geografice, în special salcâmul, originar din America, care în prezent constituit un component obișnuit al pădurilor de câmpie. S-au răspândit mult diverse specii ruderale. Vegetația zonală. Zona de stepă ocupă partea de SE a țării (o parte din pod. Dobrogei, jumătatea de E a C. Române, o parte a C. Covurluiului și a Siretului Inferior), dar vegetația ierboasă de stepă, dominată de colilie și negară, încă bine reprezentată la sfârșitul sec. 19, a fost aproape total înlocuită prin culturi agricole sai izlazuri puternic degradate, în care predomină specii ca bărboasa (Botriochloa ischaemum), păiușul de stepă (Festuca valesiaca), pirul gros (Cynodon dactylon), firuța cu bulbi (Poa bulbosa). Zona de silvostepă se prezintă ca o fâșie de lățimi variabile, cu vegetația de asemenea puternic modificată antropic, încât adesea este greu de pus în evidență extinderea reală a ei; în NE pod. Moldovei și C. Crișanei este o silvostepă de tip nordic, cu păduri de stejar (Quercus robur) adesea în amestec cu carpen, arțar tătăresc și cireș, pe când în silvostepa sudică, bine reprezentată în C. Română, dar apărând pe suprafețe mici și în Dobrogea și partea de SE a pod. Moldovei, în păduri predominau în condiții naturale, două specii sudice, stejarul pufos (Quercus pubescens), element submediteraneean și stejarul brumăriu (Quercus pedunculiflora)răspândit în R. și în Pen. Balcanică. Zona pădurilor de foioase este reprezentată în S și V țării (partea de S a Piem. Getic, porțiuni din C. Română, Dealurile de V) prin păduri de cer (Quercus cerris) și gârniță (Quercus frainetto), specii cu caracter subtermofil foarte caracteristice pentru partea de SE a Europei, unde se interpun între pădurile de tip submediteraneean și cele caracteristice Europei centrale. În pod. Transilvaniei și pod. Sucevei vegetația de pădure este reprezentată de stejar, adesea în amestec cu gorun, carpen, frasin, tei și ulm. Etajarea altitudinală. O dată cu creșterea altitudinii, se trece de la zonalitatea latitudinală la cea altitudinală. Primul etaj este cel nemoral, cu două subetaje. Subetajul pădurilor de gorun (Quercus petraea, Q. polycarpa, Q. dalechampii) este cuprins în general între 300 și 600-700 m alt., cu extindere mare în Subcarpați, porțiunile mai înalte ale Piem. Getic, pod. Târnavelor, pod. Someșan, mare parte din pod. Moldovei, în porțiunile mai înalte ale Dealurilor de V. Subetajul pădurilor de fag (Fagus sylvatica) ocupă porțiunile mai înalte, peste 600-700 m alt., urcând adesea la 1.200-1.400 m, iar în SV Carpaților Meridionali chiar la peste 1.600 m alt. Pe mari întinderi se produce însă o întrepătrundere a acestor două subetaje, fagul coborând pe văi și versanții umbriți (ajungând chiar sub 100 m alt., de ex. în Defileul Dunării), iar gorunul ridicându-se pe versanții însoriți, pe culmi și pe muchii de deal până la alt. destul de mari (chiar peste 1.000 m), adesea constatându-se inversiuni de vegetație. În partea superioară a subetajului fagului frecvent se formează amestecuri de fag cu brad și molid, care ocupă suprafețe foarte mari în Carpații Orientali și în grupa estică a Carpaților Meridionali. Etajul pădurilor de molid începe în general la c. 1.200 (în N țării) – 1.400 m (1.600) m, ridicându-se până la c. 1.800 m, însă molidul a fost extins mult dincolo de limita sa naturală datorită plantațiilor forestiere. În schimb limita superioară adesea este mult coborâtă antropic, ca urmare a pășunatului în golul de munte, care a dus la extinderea asociațiilor de pajiști sau a tufărișurilor de ienupăr și afin pe locul vechilor molidișuri de limită. Etajul subalpin reprezentat în mod natural prin rariști de limită și tufărișuri de jneapăn (Pinus mugo), este acum dominat de pajiști de părușcă (Nardus stricta) și de tufărișuri secundare de ienupăr, afin și merișor. Etajul alpin propriu-zis ocupă doar suprafețe mici, la alt. de peste 2.200-2.400 m, fiind caracterizat prin pajiști de coarnă (Carex curvula) și rugină (Juncus trifidus) sau prin plante scunde, în pernițe (gușa porumbelului pitică, unghia găii etc.), salcia pitică, mușchi și licheni. FAUNA Deși a suferit modificări importante, atât datorită supraexploatării (vânat și pescuit excesiv) cât mai ales în urma restrângerii habitatelor și dispariției surselor de hrană și, în special, în cazul faunei acvatice, datorită poluării apelor, R. mai păstrează încă o faună bogată și variată. În cea mai mare parte este o faună de climă temperată caracteristică Europei Centrale, cu specii adaptate vieții în munți sau în pădurile de foioase din dealuri și câmpii, dar și în habitate mai mult sau mai puțin transformate de om (luminișuri, livezi, vii, și chiar în mediul urban, în parcuri și spații verzi). În ce privește mamiferele, R. dețină încă efective importante de urs, lup și râs, de mare interes conservativ (fiind considerate cele mai importante din Europa în afara țărilor din fosta U.R.S.S.), dar sunt bine reprezentate și alte mamifere ca cerbul carpatin, cerbul lopătar (introdus în sec. 20, dar în prezent având efective mai importante decât ale cerbului carpatin), căpriorul, mistrețul, vulpea, pisica sălbatică, iepurele de câmp, jderul de copac și jderul de piatră, nevăstuica, bursucul, diferite specii de pârș, chițcanul, șoarecii de pădure, ariciul, cârtița. Se întâlnesc mai ales în SE țării, și unele specii de stepă ca popândăul, hârciogul, orbetele, șoarecele de câmp, dihorul de stepă, dihorul pătat. În luncile râurilor erau abundente specii ca vidra și nurca, acum puternic periclitate. În golul de munte cea mai caracteristică specie este capra neagră; se mai întâlnesc diverse mamifere mici printre care șoarecele de zăpadă; în câteva masive muntoase înalte a fost introdusă marmota alpină. Zimbrul, dispărut din fauna R., a fost reintrodus în semilibertate (rezervația Neagra de la Bucșani, jud. Dâmbovița, parcul natural Vânători-Neamț). Lumea păsărilor este extrem de diversă. În pădurile de munte se remarcă cocoșul de munte, ierunca, diverse specii de ciocănitoare, alunarul, pițigoiul de brădet, pițigoiul de munte, forfecuțele. Cocoșul de mesteacăn își restrânge arealul și efectivele, fiind astăzi întâlnit numai local (mai ales în jnepenișuri) în N Carpaților Orientali. În trecut erau bine reprezentate și marile răpitoare de zi, aflate astăzi pe cale de dispariție (zăganul și probabil vulturul pleșuv negru și sur au dispărut din fauna țării, pajura se mai întâlnește doar sporadic), în schimb sunt bine reprezentate micile răpitoare de zi și o serie de răpitoare de noapte. În reg. de câmpie erau abundente ciocârliile, prepelițele și potârnichile, și ele fiind astăzi în regres pronunțat, în timp ce dropia și spurcaciul aproape au dispărut. Printre păsările existente încă în mare număr: coțofana, gaița, mierla, sturzii, graurii, cioara de semănătură, cioara grivă, pupăza. Păsările de apă și cele limicole (de țărm), majoritatea migratoare (specii de clocitoare în R., specii de pasaj și oaspeți de iarnă) sunt extrem de diverse, iar pentru ocrotirea lor au fost realizate numeroase arii protejate, printre care un loc aparte îl ocupă Rezervația Biosferei Delta Dunării. Printre cele de interes deosebit se remarcă pelicanii (având în Delta Dunării cele mai mari colonii din Europa), cormoranii, egreta mare, egreta mică, lebăda albă și lebăda mută, diverse specii de rațe și gâște sălbatice. Pentru gâsca cu gâtul roșu din N Siberiei unul dintre cele mai importante locuri de iernat se află în deltă și pe litoralul Mării Negre. Dintre reptile există diverse specii de șerpi: vipera comună, vipera cu corn (specie sudică întâlnită în SV țării), șarpele de apă, șarpele de alun, iar în Dobrogea balaurul (Elaphe quatuourlineata), broasca țestoasă de uscat (Testudo hermanni în SV țării și Testudo graeca ibera în Dobrogea). În ce privește ihtiofauna, în apele reci de munte este caracteristic păstrăvul; lostrița, frecventă altădată în râurile mai mari, este acum aproape dispărută (se încearcă însă repopularea apelor cu exemplare obținute în condiții de laborator); în apele din reg. de deal predomină cleanul, scobarul și mreana, iar în râurile mari de câmpie și în Dunăre crapul, carasul, știuca, plătica, șalăul etc. Din Marea Neagră pătrund în Dunăre sturionii, furnizori de icre negre. În Marea Neagră se pescuiesc scrumbii albastre, heringi, hamsii, stavrizi, guvizi, chefali. Se înregistrează și pătrunderea spontană de specii noi, care găsesc condiții favorabile în cadrul peisajului modificat de om (bizamul, câinele enot, guguștiucul etc.). Recent în S țării, în special în Dobrogea, a început să se răspândească șacalul. Pe lângă Rezervația Biosferei Delta Dunării, care are un statut special, find de mare interes european, mai există 12 parcuri naționale: Retezat (cel mai vechi din țară, înființat în 1935, ulterior extins pe suprafață mai mare), m-ții Rodnei, Călimani, Ceahlău, Cheile Bicazului-Hășmaș, Piatra Craiului Vânturarița-Buila, Cozia, Domogled-Valea Cernei, Semenic-Cheile Carașului, Cheile Nerei-Beușnița, m-ții Măcinului. Au fost declarate arii protejate și numeroase parcuri naturale, dintre care unele în reg. de munte (Bucegi, M-ții Apuseni, Grădiștea Muncelului-Cioclovina, Putna-Vrancea, m-ții Maramureșului, Porțile de Fier), altele în reg. de câmpie și luncă (Balta Mică a Brăilei, Comana, Lunca Mureșului – în jud. Arad și Timiș, Lunca joasă a Prutului inferior – în jud. Galați) sau la contactul dintre munți și reg. mai joase (Vânători-Neamț, geoparcurile platoul Mehedinți și Țara Hațegului). Există numeroase rezervații științifice, rezervații naturale și arii de protecție specială avifaunistică. Procesul de declarare de noi arii protejate este în plină desfășurare, în acord cu normele Uniunii Internaționale pentru Conservarea Naturii (U.I.C.N.) și cu preocupări în acest sens la nivelul Uniunii Europene. ECONOMIA Industria, bazată pe o apreciabilă tradiție meșteșugărească (mai ales în Transilvania) și pe resurse de sol și subsol, se dezvoltă începând din sec. 19 și se amplifică în ritmuri rapide în sec. 20. Pe lângă vechile reg. ind. București, Valea Prahovei, Banat, S Transilvaniei care continuă să joace un rol de primă importanță la nivel național, au apărut sute de întreprinderi ind. (de la cele siderurgice și chimice la cele ale ind. alimentare) în Oltenia, Moldova, Dobrogea, N Transilvaniei. Procesul de restructurare demarat în 1990 a dus inițial la o scădere a prod. ind. Începând cu 1994, are loc o relansare a prod. ind. Unele întreprinderi și-au redus activitatea sau au fost nevoite să-și închidă porțile în timp ce altele s-au restructurat, diversificându-și sau modificându-și profilul, proces care se află încă în plină desfășurare. Au apărut însă și o serie de noi obiective ind., în general ca urmare a unor investiții externe. Ind. energetică se bazează încă în mare măsură pe termoenergie (c. 60% din producția electrică în anul 2004), deși aceasta implică un preț de cost mai ridicat și un grad mai mare de poluare a mediului. Totuși unele termocentrale au fost trecute în conservare sau lucrează la capacitate mai mică. Există și un număr mare de hidrocentrale, de diferite capacități; se remarcă Porțile de Fier I și II (Ostrovu Mare) pe Dunăre, hidrocentralele în cascadă de pe Bistrița, Argeș, Oltul inferior, cele de pe Lotru, de la Tismana, de la Stânca-Costești pe Prut, Fântânele în M-ții Apuseni, Râu Mare la poalele m-ților Retezat etc. O pondere mare o are centrala atomo-electrică de la Cernavodă. Mari rafinării de petrol funcționează în jud. Prahova (Ploiești, Brazi, Teleajen), Constanța (Midia-Năvodari) și Onești. Prelucrarea complexă a produselor petroliere se realizează și Arpechim-Pitești. Ind. siderurgică este reprezentată de câteva centre: combinatul siderurgic Galați, care, după o perioadă foarte dificilă, este acum în plină activitate, combinatul de oțeluri speciale Târgoviște, uzinele de la Reșița, Hunedoara și Iași, laminoarele de la Roman și Brăila, ind. sârmei de la Câmpia Turzii. Metalurgia neferoasă este prezentă îndeosebi prin producția de alumină (Oradea, Tulcea) și producția de aluminiu și aliaje de aluminiu de la ALRO Slatina. Ind. constructoare de mașini a suferit modificări profunde, datorită lipsei de competivitate a unora dintre produse. Printre întreprinderile rămase în funcțiune, unele chiar cu rezultate semnificative, se numără cele producătoare de autoturisme de oraș (Pitești, Craiova), utilaj petrolier (Ploiești, Târgoviște), mașini-unelte, piese și utilaje, în numeroase centre, mașini agricole (Brașov), frigidere și mașini de gătit (Găești, întreprindere retehnologizată conform normelor internaționale privind protecția stratului de ozon), construcții și reparații navale (Constanța, Mangalia, Galați, Brăila), material rulant (Arad). Ind. chimică, cu un puternic potențial poluant, a fost nevoită să întreprindă acțiuni de modernizare iar unele dintre întreprinderile care nu corespundeau standardelor de mediu au fost închise. Printre principalele produse se numără soda calcinată, soda caustică și alte produse cloro-sodice (Govora, Borzești, Râmnicu Vâlcea, Ocna Mureș, Turda, Târnăveni), îngrășăminte chimice (Craiova, Târgu Mureș, Năvodari, Făgăraș etc.), detergenți (Ploiești, Timișoara), amoniac, acid sulfuric etc. Se fabrică și cauciuc sintetic și produse din cauciuc, inclusiv anvelope auto (Bacău, Florești-Prahova, Jilava, Timișoara). Ind. farmaceutică are centre importante la Iași, București, Cluj-Napoca, Brașov. R. este un important producător de ciment (Fieni, Câmpulung, Turda ș.a.), la care se adaugă și alte materiale de construcții (ceramică, cărămizi, geamuri). Pe baza exploatării, adesea excesive, a resurselor forestiere, s-a dezvoltat o importantă ind. de prelucr. a lemnului (îndeosebi cherestea, dar și furnir, mobilă, instrumente muzicale, celuloză și hârtie), în numeroase localit., îndeosebi în reg. Carpaților Orientali, la poalele Carpaților Meridionali (la Brezoi și Sebeș) și în aria M-ților Apuseni. Există și numeroase unități ale ind. blănăriei. Ind. alimentară, bine reprezentată în toate orașele mari dar și în numeroase localit. mici și mijlocii, produce preparate din carne, conserve de legume, fructe, pește, produse lactate, ulei comestibil (în special de floarea soarelui), zahăr și produse zaharoase, produse de panificație, vin, bere, băuturi spirtoase și răcoritoare. Ind. poligrafică are centre importante la București, Iași, Cluj-Napoca, Craiova, Oradea, Sibiu. Terenurile agricole ocupă peste 60% din suprafața țării; dintre acestea 63% sunt terenuri arabile, 38,7% pășuni și fânețe, 1,8% vii și 1,6% livezi. Pe mari suprafețe se cultivă cereale: grâu și orz (îndeosebi în reg. de câmpie, Dobrogea, partea centrală a pod. Transilvaniei și pod. Moldovei), porumb (foarte răspândit atât în reg. de câmpie cât și în cele de dealuri și podișuri), pe suprafețe mai mici ovăz și secară. Dintre plantele tehnice, producții importante se obțin la floarea-soarelui, cultivată îndeosebi în C. Română, C. de Vest și pod. Moldovei, dar se extind tot mai mult și alte plante oleaginoase (soia, rapița, ricinul). În schimb sfecla de zahăr, inul și cânepa înregistrează un regres. Cartoful este cultivat în toată țara, dar pe suprafețe mai mari în jud. Suceava, Maramureș, Satu Mare, în SE Transilvaniei (jud. Brașov, Covasna, Harghita), iar cartofii timpurii în partea centrală a C. Române, îndeosebi în jud. Dâmbovița. Se mai cultivă tomate, fasole, mazăre, ceapă, varză, ardei, atât în câmp cât și în grădini și sere, îndeosebi în reg. sudice ale țării și în zonele preorășenești; se folosesc pe scară largă solariile pentru producția de legume timpurii. Pepenii verzi și galbeni găsesc condiții favorabile în S C. Române și în C. de Vest. Se cultivă și diverse plante furajere (sfeclă furajeră, lucernă, trifoi, borceag, dovleci, porumb pentru siloz). Producțiile agricole înregistrează însă mari fluctuații în funcție de condițiile climatice din anul respectiv. Deși suprafața amenajată pentru irigat în a doua jumătate a sec. 20 depășea 3 mil. ha (locul 2 în Europa), aceasta a fost doar parțial repusă în funcțiune. În anul 2004 (un an agricol foarte bun), R. a ocupat locul 2 în Europa la producția de porumb, locul trei la floarea-soarelui și locul 4 la soia. Pomicultura este bine dezvoltată în reg. deluroase (cu mari suprafețe în jud. ca Argeș, Vâlcea, Buzău, Caraș-Severin) atât sub formă de livezi sistematice cât și ca livezi tradiționale asociate cu fânețe. Pe primul loc se află prunul (în anul 2004, R. a ocupat locul 3 pe glob la producția de prune); fructele sunt folosite preponderent pentru producția de țuică sau pentru gem și magiun, dar există și soiuri superioare de masă. Mărul se cultivă de asemenea pe scară largă, dar producții însemnate din soiuri de calitate superioară de obțin îndeosebi în aria Bistrița-Baia Mare-Sălaj, în pod. Sucevei și în Subcarpații Ialomiței (Voinești). Se mai cultivă păr, cireș, vișin, cais, nuc iar în Dobrogea și dealurile Crișanei se află întinse livezi de piersici. Vița de vie are condiții bune de dezvoltare, dar numai o parte din vii sunt de calitate superioară (altoite), în rest, mai ales în micile exploatații agricole, fiind vii hibride cu producții de calitate mai slabă. Printre cele mai importante reg. viticole din țară, cu pondere importantă a soiurilor superioare se numără latura externă a Subcarpaților de la Curbură (din jud. Vrancea până în jud. Prahova, cu centre renumite ca Panciu, Odobești, Cotești, Tohani, Pietroasa, Valea Călugărească), pod. Moldovei (Cotnari, Huși), Dobrogea (Murtfatlar, Niculițel), Piemontul Getic (Drăgășani), sudul Olteniei (Dăbuleni, Segarcea), pod. Târnavelor și reg. Alba Iulia. Struguri de masă se obțin la Ostrov (Dobrogea) și Greaca. Efectivele de animale au înregistrat fluctuații importante după 1989; după o scădere importantă acum se înregistrează o redresare, atât în gospodăriile individuale cât și în unitățile zootehnice de mare capacitate; au început să apară și unele ferme moderne, la standarde europene. Se cresc bovine pentru carne și lapte (inclusiv un număr relativ mic de bivoli, în unele reg. din Transilvania și în S. C. Române), porcine, ovine și caprine, cabaline (locul doi în Europa, îndeosebi cai de tracțiune dar și cai de rasă folosiți pentru sport), păsări (îndeosebi găini pentru ouă, pui și curcani). Apicultura se bazează pe bogata bază meliferă oferită de flora spontană, pe unele culturi agricole (ex. floarea-soarelui) și plantațiile de salcâm. Pescuitul și piscicultura de practică atât în Dunăre și Marea Neagră cât și în apele interioare; multe râuri și bălți au fost repopulate, totuși se înregistrează o scădere cantitativă și calitativă a producției, în special din cauza poluării apelor. Se constată o creștere continuă a ponderii serviciilor (comerț., transp., poștă, telecomunicații etc.). Rețeaua feroviară cuprinde opt linii magistrale și însumează 11.376 km (34% electrificată), cea rutieră c. 73.000 km drumuri publice (mai puțin de 18.000 km fiind modernizați, dintre care c. 120 km de autostrăzi); în schimb calea navigabilă a Dunării și canalul Dunărea-Marea Neagră înscriu R. pe una dintre magistralele ce leagă Europa Occidentală de E continentului și Asia, portul Constanța fiind și cel mai mare din bazinul Mării Negre. Traficul maritim internațional rămâne însă inferior celui din 1989 (în 2001: 28,9 mil. t, trafic total). Atât la mărfuri (74,3%), cât și la pasageri (60%) predomină transp. rutier, urmat de cel feroviar (18%; i, respectiv, 39,3%). În urma procedurii de modernizare și extindere, capacitatea principalului aeroport internațional „Henri Coandă”, București-Otopeni, a crescut la 3 mil. de pasageri anual (față de 1,6 mil. în 1998 și 1 mil. în 1994). O rețea vastă de conducte asigură transportul gazelor naturale și petrolului de la locurile de exploatare din țară sau a celor importate la centrele de prelucrare sau la consumatori și transportul produselor petroliere spre porturile Constanța, Galați, Giurgiu. Rețeaua electrică de transport include aproximativ 8.800 km de linii electrice aeriene de tensiune înaltă, medie și joasă, fiind interconectată cu rețelele electrice din țările vecine. După excedentele înregistrate în anii ’80 ai sec. 20, folosite la stingerea datoriei externe contractate în anii ’70, balanța comercială s-a deteriorat, pe fondul prăbușirii unor piețe tradiționale (țările membre ale fostului C.A.E.R.), al embargoului impus Iraqului și fostei Iugoslavii și al lipsei de competivitate a multora dintre prod. ind. românești. Pentru acoperirea acestor deficite și asigurarea de fonduri pentru restructurarea economiei s-a apelat la credite externe, în special de la instituțiile financiare internaționale. Datoria externă a R. în 2005 era de 24,4 miliarde euro (din care datorie publică 11,3 miliarde euro și public garantată 13,1 miliarde auro). De asemenea, s-au creat facilități pentru investițiile străine, nivelul acestora depășind 8 miliarde $ (oct. 2002), c. 3 miliarde $ fiind obținute din privatizarea unităților ec. de stat; principalii investitori provin din Italia, Olanda și Germania (aproape 40% din total), urmați de Cipru, Franța, S.U.A., Marea Britanie ș.a. Exportul, în valoare de 22,3 miliarde de euro în 2005, are ca principale domenii produsele minerale (inclusiv produse petroliere, minereuri, ciment, sare) cu o pondere de 11,1% din valoarea totală a exportului, produsele metalurgice (siderurgie, aluminiu ș.a.) 14,8% mașini, aparate și echipamente electrice 17,7%, mijloace și materiale de transport 7,9%, produse textile și confecții (cu pondere ridicată, 19% inclusiv produse realizate în regim de lohn), încălțăminte și accesorii (5,8%), la care se mai adaugă produse chimice, material lemnos, mobilă, produse alimentare. Este orientat în special spre țările Uniunii Europene, cu o pondere de 67,6% din totalul exporturilor (principalii parteneri fiind Italia cu 19,2%, Germania 14%, Franța 7,4%, Marea Britanie 5,5%) și spre Turcia (7,9%). În 2005 s-a importat în valoare de 30,1 miliarde euro, în special mașini, aparate și utilaje (23,4% din totalul importurilor), produse minerale (inclusiv țiței și gaze naturale), 15,6%, produse textile și confecții (10,2%), mijloace și materiale de transport (10,2%), produse metalurgice (8,8%), produse chimice (7,5%), principalii parteneri fiind Italia, Germania, Rusia, Franța, Turcia, China, Austria, Ungaria, Kazahstan. TURISMUL Principalele zone sau obiective: litoralul Mării Negre, cu renumite stațiuni de cură heliomarină, cu vestigiile orașelor antice Tomis, Callatis, Histria; zona Bucegi-Brașov (principala zonă a turismului montan și hivernal din R., cu orașul Brașov și stațiunile Poiana Brașov, Sinaia, Predeal ș.a.); Valea Oltului, cu stațiuni balneare în jud. Harghita (Băile Tușnad) și Vâlcea (Călimănești – Căciulata, Băile Olănești, Băile Govora); NV Moldovei (Bucovina), cu monumente de artă medievală bisericească; M-ții Apuseni, cu spectaculoase fenomene carstice; Maramureșul, cu valori folclorice și etnografice (o adevărată civilizație a lemnului: porți sculptate, case, biserici cu turle înalte – Ieud, Bogdan Vodă, Rozavlea ș.a., Cimitirul Vesel de la Săpânța ș.a., port popular viu colorat) unice în țară, cu stațiuni balneare (Ocna Șugatag) și de sporturi de iarnă (Borșa, Moșoga); defileul Dunării, fenomene carstice în m-ții și pod. Mehedinți; M-ții Făgăraș (supranumiți „Alpii Transilvaniei”), Piatra Craiului, Parâng, Retezat. Obiective incluse în Patrimoniul natural și cultural universal: Rezervația Biosferei Delta Dunării, bisericile cu picturi exterioare din Bucovina, din sec. 15-16 (Voroneț, Sucevița, Moldovița, Humor, Arbore), mănăstirea Horezu din Oltenia, bisericile de lemn din Maramureș (Ieud, Șurdești, Bârsana, Rogoz ș.a.), cetățile dacice din m-ții Orăștiei, bisericile fortificate săsești din Transilvania (Biertan, Prejmer, Viscri ș.a.) și centrul istoric al Sighișoarei. ISTORIA Vestigii ale activității umane în spațiul carpato-dunărean coboară în timp până în epoca Paleoliticului inferior (unelte din această perioadă au fost descoperite pe Valea Dârjovului, Valea Dâmbovicioarei, Valea Lupului, Ripiceni etc.) și atestă apartenența acestei zone la marea arie geografică în care s-a desfășurat procesul de antropogeneză. Rămășițele osteologice cele mai vechi (descoperite la Ohaba-Ponor) aparțin omului de Neanderthal, purtătorul culturii Musteriene (Paleoliticul mijlociu). Urmele de cultură materială atestă o continuitate de viețuire și în perioadele Paleoliticului superior (Cioclovina, Peștera) și Mezoliticului (Lapoș, Scaune, Herculane). Trecerea de la Paleolitic la Neolitic a fost însoțită de profunde prefaceri economice și sociale: din vânător și culegător, omul devine cultivator al pământului și crescător de animale; în același timp, gintei matriarhale îi urmează ginta patriarhală. Triburile preindo-europene dezvoltă un șir de culturi materiale, diferențiate mai ales prin ceramică, dintre care cele mai importante sunt: Hamangia, Gumelnița, Cucuteni. Pătrunderea indo-europenilor – triburi de păstori organizate în ginte patriarhale – la sfârșitul milen. 3 î. Hr. a dus la o sinteză între populația sedentară și cea migratoare, creându-se astfel – și cu aportul influențelor culturale sudice – un adevărat grup carpato-balcanic, individualizat etnic, lingvistic și cultural. Metalurgia aramei și a bronzului a contribuit în chip decisiv la progresul comunităților prototrace și a favorizat crearea uniunilor tribale (culturile Tei, preponderent pastorală, Sărata Monteoru, cu economie mixtă, Otomani, cu o dezvoltată tehnică de prelucrare a bronzului), care întrețin strânse legături în aria civilizației miceniene și reprezintă principalii exportatori de aur pe continent. Epoca fierului înregistrează individualizarea triburilor geto-dace în cuprinsul grupului etnic, cultural și lingvistic nord-tracic. Populațiile autohtone din spațiul carpato-dunărean (acoperit aproape în întregime de cultura Basarabi din prima Epocă a fierului) au receptat succesiv influențe scitice (sec. 6 î. Hr.), grecești (sec. 7-6 î. Hr., când au fost întemeiate coloniile Histria, Tomis și Callatis) și celtice (300-280 î. Hr.), care au îmbogățit cultura materială și spirituală a localnicilor. Deosebiți doar prin zonele pe care le populau (geții la S și E de Carpați, dacii în pod. Transilvaniei și Banat), geto-dacii sunt semnalați pentru prima dată, în izvoare scrise, în legătură cu expediția lui Darius, regele persan, din 513 î. Hr. (Herodot îi numește pe geți „cei mai viteji și cei mai drepți dintre traci”). Aflați în faza democrației militare, geto-dacii vorbeau aceeași limbă și formau o mare și bine structurată unitate culturală, etnică și lingvistică. Ei trăiau în cadrul unor mari formațiuni unional-tribale, dintre care cea mai cunoscută a fost aceea a lui Dromichaites, care izbutește să-l înfrângă pe Lisimah, regele Traciei (c. 300 î. Hr.). Unificatorul formațiunilor politice și militare geto-dace a fost Burebista, care a pus bazele unui puternic stat ce se întindea din Boemia până la Marea Neagră – cu centrul probabil la Argedava -, cetățile grecești pontice (de la Olbia la Apolonnia) aflându-se de asemenea, sub autoritatea sa. După moartea lui Burebista (44 î. Hr.), statul dac s-a destrămat în mai multe formațiuni politice. În timp ce Imp. Roman lua în stăpânire Pen. Balcanică și Dobrogea (alipită în 46 î. Hr. prov. romane Moesia), dacii, sub conducerea lui Decebal (87-106), își reconstituie statul, cu centrul politic, militar și religios în Transilvania, în m-ții Orăștiei. Amenințati de expansiunea romană, dacii fac dese incursiuni la S de Dunăre, înfrângând armata romană care le invadase terit. (vistoria de la Tapae, 87). În cursul a două războaie (101-102, 105-106), împăratul Traian a izbutit, după lupte grele (Tapae, Adamclisi), să învingă pe daci și pe aliații lor și a transformat o mare parte din Dacia în prov. romană. Populația geto-dacilor care trăia în afara perimetrului prov. – carpii, costobocii etc. – și-a păstrat libertatea, cultura ei fiind însă influențată de cea romană. Colonizarea masivă și organizată cu elemente romanice sau romanizate, folosirea limbii latine și asimilarea civilizației romane, aflată pe o treaptă superioare de dezvoltare, precum și intensa urbanizare au dus la romanizarea autohtonilor și la constituirea, prin amestecul dacilor cu coloniștii romani, a populației daco-romane, principalul element al procesului de etnogeneză a românilor. După retragerea armatei și administrației romane la S de Dunăre (271/275), grosul populației daco-romane a rămas la N de Dunăre unde și-a continuat vechile îndeletniciri de agricultori și păstori și a gravitat din punct de vedere politic, economic și cultural în sfera de influență a Imp. Roman și a celui Bizantin. În aceste condiții, procesul de romanizare a continuat, fiind însoțit, în același timp, de răspândirea creștinismului, predicat și practicat în limba latină. Până la începutul sec. 7, se constituie în cadrul romanității orientale, rămasă un bloc unitar, un popor romanic (protoromânii), distinct de celelalte popoare romanice care se formaseră (sau se formau) pe terit. fostului Imp. Roman. Migrația slavilor și căderea limesului danubian au dus la dislocarea blocului compact al romanității orientale care acoperea întreg spațiul carpato-balcanic. Protoromânii își mențin caracterul romanic și asimilează, succesiv, populațiile migratoare, chiar dacă acestea exercitau, temporar și parțial, autoritatea politică și militară asupra zonei carpato-dunărene. În sec. 7-9 are loc desăvârșirea procesului de formare a poporului român și a limbii române, care, prin origine, structură gramaticală și fondul principal de cuvinte aparține limbilor romanice, fiind singura succesoare directă a latinei vorbite în prov. carpato-balcanice ale Imp. Roman. După dispariția centrelor urbane, nucleul de organizare economică și socială a devenit obștea teritorială. Din rândul membrilor obștii, se ridică, cu timpul, o pătură de șefi politici și militari (cneji, juzi) care își consolidează autoritatea prin prin conducerea luptei împotriva migratorilor sau prin rolul de intermediari în relațiile cu aceștia. Cnejii și juzii devin cu timpul beneficiarii unor dări și prestații, se diferențiază prin avere de restul obștii și își permanentizează situația de conducători ai obștilor sau ai uniunilor de obști – care încep să se formeze mai ales pe văile apelor sau în depresiuni („țări” precum Țara Loviștei, Țara Hațegului etc.). În sec. 10-11, pe întreg spațiul carpato-dunărean sunt semnalate mici formațiuni politice (cnezate, voievodate), precum cele conduse de Menumorut, Glad și Gelu în Transilvania și Banat (sec. 9-10), Tatos (Chalis), Satza și Sestlav în Dobrogea (sec. 11). Cucerirea Transilvaniei de către unguri (desfășurată în mai multe etape în sec. 10-12) a stânjenit procesul de constituire a societății medievale românești în bazinul carpatic, dar cuceritorii au recurs la instituția autohtonă a voievodatului, ca formă de organizare a Transilvaniei, aceasta păstrându-și astfel individualitatea în cuprinsul Regatului ungar. Marea invazie mongolă din 1241-1242 nu a putut anula rezultatele procesului de dezvoltare a societății românești, formațiunile politice de la S și E de Carpați continuând să progreseze în direcția structurilor feudale. În 1247 sunt semnalați, între Carpați și Dunăre, „mai mari ai pământului” (majores terrae), care dispuneau de o anumită forță militară și a căror putere economică și autoritate politică veneau din exploatarea masei de țărani (rustici), îndatorați la dări și prestații. O situație similară este atestată în Moldova în prima jumătate a sec. 14. Pe această bază nucleele statale din sec. 10 se dezvoltă în microstate ca cele ale lui Litovoi, Ioan și Farcaș (Oltenia) și Seneslau (Muntenia); la E de Carpați, un rol important au jucat trei formațiuni: Moldova (pe valea râului Moldova), cu capitala la Baia, alta în părțile de N cu capitala la Siret și una în S Moldovei. Consolidarea acestor formațiuni reprezenta un obstacol în calea politicii a expansiune a Regatului ungar peste Carpați, astfel că un conflict între acesta și conducătorii formațiunilor statale românești devenea inevitabil. În 1277 Litovoi (cel din 1247 sau un succesor omonim), care își extinsese autoritatea asupra unor terit. (poate în stânga Oltului) și refuzase să plătească tribut regelui ungar, este ucis în luptă. În a doua jumătate a sec. 13 și prima jumătate a sec. 14, în condițiile întăririi elitei politico-militare și ale unor împrejurări externe favorabile (anarhia feudală din Regatul ungar, slăbirea forței politice și militare a Țaratului bulgar și a Hoardei de Aur), are loc unificarea formațiunilor politice de la S și E de Carpați în cadrul statelor feudale Țara Românească și, respectiv, Moldova. Basarab I (la Posada, 1330) și Bogdan I (în 1364-1365) au consolidat independența Țării Românești și a Moldovei, înfrângând încercările regalității ungare de a-și extinde stăpânirea și asupra terit. românești de la S și E de Carpați. Întemeierea statelor feudale românești a favorizat dezvoltarea demografică și economică, a pus bazele organizării social-politice și militare și a dat românilor o identitate politică, ferindu-i de pericolul integrării lor în hotarele regatelor vecine care își disputau stăpânirea spațiului carpato-dunărean. Structura economică și social-politică a Țărilor Române în Ev. med. prezintă trăsături clasice ale feudalismului: economia autarhică, organizarea domenială ca celulă economică, în cadrul căreia țăranii șerbi (iobagi, rumâni, vecini) erau obligați să asigure renta feudală stăpânilor de moșii. La nivelul structurilor politice, feudalismul din Țara Românească și Moldova se încadrează tipologic în feudalismul bizantin, iar cel din Transilvania, ca urmare a cuceririi maghiare, feudalismului apusean. O trăsătură specifică a societății medievale din Țara Românească și Moldova a fost menținerea unei însemnate categorii de țărani liberi (moșneni și răzeși), organizați în obști, beneficiind de anumite libertăți și privilegii, care le-au asigurat o pondere importantă în viața socială și politică a Țărilor Române. Prin situarea lor geopolitică și geostrategică, Țările Române au fost confruntate cu expansionismele concurente ale regatelor ungar, polon și Imp. Otoman, care din 1393 devine vecin la Dunăre cu Țara Românească. Mijlocul cel mai frecvent folosit pentru a conserva individualitatea lor politică – impus de altminteri de contextul politic – a fost recunoașterea unei suzeranități nominale ca, la adăpostul ei, să se evite o suzeranitate reală. Din a doua jumătate a sec. 14, Țările Române se angajează într-un îndelung efort de apărare împotriva Imp. Otoman ce se încadrează în cruciada târzie. În Țara Românească, Mircea cel Bătrân (1386-1418) câștigă bătălia de la Rovine (1394), iar după victoria mongolă de la Ankara (1402), intervine în lupta pentru succesiune din Imp. Otoman, izbutind, pentru scurt timp, să impună ca sultan pe un protejat al său. După căderea acestuia însă Mircea a fost constrâns să plătească haraci Porții (1417). Pentru a face față presiunii otomane sporite, voievodul Transilvaniei (Iancu de Hunedoara) (1441-1456), organizează un front antiotoman al țărilor române – prin sprijinirea ca domni în Țara Românească și Moldova a unor partizani ai săi – și stăvilește înaintarea otomană prin apărarea Belgradului, asediat de Mehmet al II-lea (1456). Acțiunea sa a fost continuată de domnul Țării Românești, Vlad Țepeș (1448, 1456-1462, 1476) care, după ce a nimicit garnizoanele turcești de la Dunăre, a înfrânt expediția întreprinsă împotriva lui de sultan (1462), dar nu a putut să se mențină în domnie, ca urmare a conflictului cu regele Ungariei, Matia Corvin. Domnia voievodului Moldovei Ștefan cel Mare (1457-1504) marchează apogeul luptei împotriva expansiunii otomane. Consolidându-și puterea în țară printr-o energică politică de întărire a autorității domnești și făcându-se respectat de vecini (în 1467, înfrânge la Baia pe Matia Corvin, regele Ungariei, iar în 1497, în codrii Cosminului, pe Ioan Albert, regele Poloniei), Ștefan s-a alăturat coaliției antiotomane alcătuită de Veneția, Ungaria și statul turcoman al lui Unun-Hasan în episodul cunoscut ca Războiul turco-venețian (1463-1479). Biruitor în lupta de la Vaslui (1475), el a avut de făcut față în anul următor unei mari expediții organizate de Mehmet al II-lea și încheiate cu un eșec pentru otomani. Lipsit de sprijinul puterilor europene, cărora li se adresase, în repetate rânduri, în vederea unor acțiuni comune, Ștefan a sfârșit prin a accepta plata haraciului, în schimbul angajamentului Porții de a nu interveni în afacerile interne ale țării. La sfârșitul sec. 15 și începutul sec. 16, succesele Imp. Otoman (cucerirea Chiliei și Cetății Albe în 1484, ocuparea Belgradului în 1521, zdrobirea Ungariei la Mohács în 1526) și posibilitatea de a-i utiliza pe tătarii din Crimeea ca instrument politic militar (deveniseră vasali Porții din 1475) au constrâns Țările Române să accepte suzeranitatea otomană, păstrându-și un statut de autonomie. Încercările Porții de a transforma statele române în provincii otomane au declanșat reacția viguroasă a acestora (Radu de la Afumați, Petru Rareș) care au făcut, în cele din urmă, respectată autonomia lor. Regimul dominației otomane a impus, alături de haraci, apăsătoare obligații materiale (grâne, vite, cherestea, contribuții bănești), care au sleit resursele economice ale Țărilor Române. Agravarea considerabilă a acestui regim a provocat riposta militară a statelor române, care au încercat să se emancipeze de sub suzeranitatea Porții. După o primă tentativă fără succes, a lui Ioan-Vodă, domnul Moldovei (1572-1574), se produce la sfârșitul sec. 16 războiul antiotoman al celor trei țări românești, care se alăturaseră unei noi coaliții europene (Liga Sfântă). În cursul acestui război, domnul Țării Românești, Mihai Viteazul (1593-1601), redobândește neatârnarea printr-un șir de victorii, cele mai importante fiind repurtate la Călugăreni și Giurgiu (1595). În cursul acestui război, din rațiuni politico-strategice, Mihai i-a îndepărtat din domnie, pe principele Transilvaniei, Andrei Báthori, și pe domnul Moldovei, Ieremia Movilă, înfăptuind (1600) astfel prima unire politică a Țărilor Române (Țara Românească, Transilvania și Moldova). Deși realizarea unirii Țărilor Române sub domnia lui Mihai Viteazul a fost de scurtă durată, amintirea ei a fost mereu evocată în cadrul ideologiei naționale din sec. 19, ca justificare a necesității constituirii statului național român. Reintrarea Țărilor Române sub dependența Porții la începutul sec. 17 s-a făcut în condițiile atenuării regimului de exploatare, iar teama de o nouă ridicare la luptă a românilor a constrâns Imp. Otoman să respecte autonomia celor trei state românești. În acest nou cadru se integrează domniile lui Radu Șerban (1602-1611, cu întreruperi), continuator al programului politic al lui Mihai Viteazul, Matei Basarab (1632-1654), exponent, cu mari însușiri politice, ai regimului boieresc, în Țara Românească, Vasile Lupu în Moldova (1634-1653), cu ambiții de continuator al Bizanțului imperial, Gabriel Bethlen (1613-1629) și Gheorghe Rákóczi I (1630-1648), în Transilvania, preocupați să asigure statului beneficii din intervenția în Războiul de 30 de Ani. O nouă acțiune antiotomană a Țărilor Române, condusă de Constantin Șerban (1654-1658), Mihnea III (1658-1659) și Gheorghe Rákóczi II (1648-1660), este reprimată de Poartă. Eșecurile militare ale Imp. Otoman din a doua jumătate a sec. 17 intensifică lupta de emancipare de sub suzeranitatea Porții. Promotorii ei, Șerban Cantacuzino (1678-1688) și Constantin Brâncoveanu (1688-1714), în Țara Românească, duc negocieri secrete cu puterile creștine sau se alătură deschis luptei antiotomane, ca Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei (1693, 1710-1711), care participă la campania antiotomană a țarului Petru I (1711). După înfrângerile suferite din partea armatelor austriece și după instituirea stăpânirii habsburgice asupra Transilvania (1699), Poarta introduce în Moldova (1711) și Țara Românească (1716) regimul fanariot, ceea ce a avut drept urmare limitarea autonomiei și înăsprirea exploatării otomane. Confruntați cu o criză demofiscală, domnii fanarioți au promovat o politică amplă de reforme, care, începută în domeniul fiscal, a cuprins progresiv toate sectoarele vieții sociale; dintre reformele adoptate, cea mai importantă a fost abolirea șerbiei de către Constantin Mavrocordat (1746, în Țara Românească, 1749, în Moldova).În Transilvania stăpânită de Habsburgi au avut numeroase răscoale, culminând cu marea răscoală condusă de Horea, Cloșca și Crișan (1784-1785), în urma căreia dependența personală a fost desființată (1785). Războaiele ruso-austro-turce pentru rezolvarea „Chestiunii orientale”, desfășurate și pe terit. Țărilor Române, au produs mari devastări și s-a încheiat prin amputări teritoriale în detrimentul Țării Românești și Moldovei; Oltenia s-a aflat temporar sub stăpânirea austriacă (1718-1739), Bucovina a fost cedată de Poartă Imp. Habsburgic (1775), iar prin Tratatul de Pace de la București, care punea capăt Războiului ruso-turc (1806-1812), parte de E a Moldovei, situată între Prut și Nistru (Basarabia) a fost anexată de Rusia. Destrămarea relațiilor feudale, ca urmare a progresului economic și a afirmării burgheziei a fost însoțită de avântul luptei de emancipare națională. În Transilvania, „regimul națiunilor” privilegiate (nobilimea maghiară, patriciatul săsesc și elita secuiască) era principalul obstacol în calea afirmării naționale a românilor; în Moldova și Țara Românească, dominația otomană devenise incompatibilă cu dezvoltarea noilor relații capitaliste; înlăturarea regimului feudal reclama ieșirea de sub dependența Porții. Inițiatorul luptei politice naționale în Transilvania a fost episcopul Ioan Inocențiu Micu (Clain). Acesta, invocând autohtonia, preponderența numerică și contribuția fiscală masivă a românilor transilvăneni, revendică egalitatea în drepturi cu celelalte trei „națiuni”. Rămase fără rezultat, demersurile lui Micu au fost reluate și dezvoltate în cadrul memoriului Suppplex Libellus Valachorum (1791), redactat de fruntașii Școlii Ardelene care, alături de egalitatea în drepturi, cereau reprezentarea proporțională în Dietă. Intensificarea luptei de emancipare socială și națională de la începutul sec. 19 a culminat cu mișcarea din 1821 din Țara Românească condusă de Tudor Vladimirescu, prin care se urmărea înlăturarea dominației otomane. Ea s-a integrat marelui curent de emancipare națională din Europa de SE, a cărei expresie a fost Eteria și a solidarizat toate forțele social-politice ale Țării Românești, determinând colaborarea lui Tudor Vladimirescu cu Eteria și marii boieri. Dezavuarea acțiunilor Eteriei și ale lui Tudor Vladimirescu de către țar – la Congresul Sfintei Alianțe de la Laibach (azi Ljubljana) – l-a silit pe Tudor să intre în negocieri cu turcii. Faptul a provocat conflictul dintre Tudor Vladimirescu și Alexandru Ipsilanti, conducătorul Eteriei; din ordinul acestuia, Tudor a fost prins și ucis. Intrarea armatei turcești în Țara Românească și Moldova a capăt mișcării. Deși înfrântă, ea s-a încheiat cu abolirea regimului fanariot și restabilirea domniilor pământene. Programele de reformă, care se înmulțesc în perioada imediat următoare, reflectă tendința generală de renovare socială și politică; acestui curent, care se manifesta mai puternic în Moldova, unde reprezentanții micii boierimi – Ioniță Sandu Sturdza – ocupa scaunul domniei, îi aparține și proiectul de constituție din 1822, zis al „cărvunarilor”, denumire care pune în evidență legăturile reformatorilor români cu mișcarea democratică europeană. Războiul ruso-turc, încheiat prin Pacea de la Adrianopol (1829) a deschis calea unor profunde prefaceri în viața internă a Țărilor Române. Abolind restricțiile comerciale impuse de Poartă Moldovei și Țării Românești, Tratatul de la Adrianopol a facilitat intrarea economiei celor două principate în circuitul european. Pentru a răspunde cererilor de produse cerealiere ale țărilor Vestului industrializat, se intensifică exploatarea forței de muncă a țărănimii prin sporirea cuantumului obligațiilor în muncă; marele domeniu se transformă într-o exploatare agricolă întemeiată pe clacă, a cărei producție este destinată în principal exportului. Totodată, boierii se străduiesc să-și elibereze stăpânirile funciare de servituțile feudale care le grevau și să transforme domeniul feudal în proprietate capitalistă. Pe plan legislativ, aceste prefaceri și-au găsit expresie în Regulamentele Organice. Dezvoltarea capitalistă a economiei și formarea burgheziei au imprimat un caracter acut confruntărilor sociale, iar în Transilvania se adăugau antagonismele izvorâte din discriminarea națională la care era supusă populația românească. Conflictele social-politice, latente, s-au manifestat viguros în Revoluția din 1848-1849, care, izbucnită aproape simultan în toate cele trei țări române – cauzele fiind comune – a fost, deopotrivă, parte integrantă a revoluției democratice europene și expresie a unității și solidarității forțelor novatoare. Adunările Ad-hoc, convocate, potrivit prevederilor Congresului de la Paris, au formulat cererea unirii Principatelor Române într-un singur stat cu numele de România, având un statut de autonomie și neutralitate (oct. 1857). Poziția ostilă Unirii, adoptată de Imp. Otoman, Imp. Habsburgic și Marea Britanie, a făcut ca revendicările românești să fie doar parțial acceptate: cele două Principate urmau să aibă câte un domnitor, guvern și adunări legiuitoare separate. Folosindu-se cu abilitate de imprecizia hotărârii reprezentanților celor șapte puteri, care nu prevăzuseră posibilitatea alegerii aceleiași persoane în cele două Principate, atât moldovenii cât și muntenii l-au ales domn pe colonelul Alexandru Ioan Cuza, candidatul partidei naționale (5 și 24 ian. 1859), realizându-se astfel Unirea Țării Românești cu Moldova. Noul domnitor, după ce a asigurat recunoașterea internațională a unirii Țării Românești cu Moldovei într-un singur stat, a inițiat un șir de reforme interne care urmau să consolideze Unirea, să elimine structurile social-politice perimate, să înzestreze noul stat cu instituții moderne și să asigure progresul societății. Măsurile preconizate de Cuza s-au lovit de rezistența grupărilor conservatoare care, dacă acceptau secularizarea averilor mănăstirești, s-au opus cu îndârjire reformei agrare. Cuza, sprjinit de cel mai apropiat colaborator al său, Mihail Kogălniceanu, a dat o lovitură de stat (2/14 mai 1864), dizolvând adunarea legislativă (în care predomina boierimea conservatoare) și a promulgat o nouă Constituție. Adoptată ulterior, legea rurală preconiza eliberarea țăranilor de servituțile feudale, aceștia devenind proprietarii loturilor de pământ aflate în folosința lor și urmând să plătească moșierilor, prin intermediul statului, o despăgubire. Prin Actul adițional la Convențiunea din aug. 1858 (semnat la Constantinopol în iun. 1864), Cuza a obținut autonomia deplină a României. Reformele înfăptuite de Cuza, îndeosebi reforma agrară și cea electorală, au întâmpinat o puternică opoziție din partea conservatorilor și liberal-radicalilor care, uniți într-o conjurație, l-au silit pe domnitor să abdice (11/23 febr. 1866) și să părăsească țara. Dând curs unui deziderat formulat în timpul Adunărilor Ad-hoc, Locotenența Domnească, instituită după abdicarea lui Cuza, oferă coroana României (1866) unui domn de origine străină, în persoana prințului german Carol din familia de Hohenzollern-Sigmaringen. Alegerea unui domn străin era motivată și de necesitatea de a se pune capăt competiției pentru domnie dintre marile familii boierești și amestecul marilor puteri limitrofe, care sprijineau diverși candidați, pentru a-și întări influența în societatea română. Încă de la urcarea sa pe tron, Carol I se pronunță, în plan intern, pentru modernizarea structurilor economice, politice și militare ale țării, iar în cel extern pentru menținerea și consolidarea statului internațional de stat autonom. Se promulgă o nouă Constituție, care consfințea unitatea și indivizibilitatea statului român, stabilește, pentru prima oară, în mod oficial, denumirea de România, în locul aceleia de Principatele Unite Române, consacră ca formă de stat monarhia constituțională, ereditară în familia principelui Carol, în linie direct masculină; în Constituție sunt prevăzute drepturile și libertățile cetățenești, precum și principiul separației puterilor în stat: legislativă, executivă și judecătorească. Primul deceniu al noii domnii s-a caracterizat prin instabilitate guvernamentală, reflex al divergențelor dintre grupările politice din țară. Noua fază a „crizei orientale”, declanșată de intensificarea mișcării de eliberare din Balcani, a deplasat centrul de greutate de la politica internă la cea externă. În urma negocierilor purtate la Livadia (oct. 1876), s-a semnat o Convenție româno-rusă (4/16 apr. 1877), care prevedea dreptul de a trece a trupelor ruse pe terit. R. spre Balcani, Rusia obligându-se să mențină și să apere integritatea terit. a R. Declarația de război adresată Porții de Rusia și intrarea armatei ruse pe terit. R. au provocat o ripostă militară a Imp. Otoman – bombardarea terit. românesc. La 9 mai, R. își proclamă independența de stat consolidată prin Războiul de Independență (1877-1878) și recunoscută pe plan internațional prin Pacea de la San-Stefano și Congresul de la Berlin (1878). Perioada de stabilitate cuprinsă între proclamarea independenței și izbucnirea Primului Război Mondial a favorizat rapida dezvoltare a economiei naționale. Promulgarea legii pentru încurajarea ind. (12/24 mai 1887) și adoptarea primelor tarife vamale protecționiste au asigurat un ritm mai rapid de dezvoltare a producției ind. autohtone. Cele mai însemnate progrese s-au înregistrat în domeniul ind. extractive (petrol-cărbune), alimentare și forestiere. Necesitățile economice au impus dezvoltarea rețelei de căi ferate și de reorganizare și modernizare a porturilor fluviale (Turnu Severin, Giurgiu, Brăila și Galați). Viața politică s-a polarizat în jurul Partidului Liberal (creat în mai 1875) și a Partidului Conservator (constituit în febr. 1880), a căror alternanță la conducerea țării a constituit trăsătura caracteristică a sistemului de guvernământ românesc. În 1893 s-a creat Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România. După 1848, Transilvania a devenit dependentă direct de Habsburgi, iar după instituirea dualismului austro-ungar (1867) a fost anexată la Ungaria, ceea ce a avut drept consecință agravarea politicii de discriminare și asimilare a românilor transilvăneni. Pentru continuarea luptei în noile condiții, elita intelectuală a creat Partidul Național Român (mai 1881) una dintre cele mai importante acțiuni ale sale fiind Memorandul din 1892. Dezvoltarea capitalismului în agricultură în condițiile menținerii unor forme anacronice alături de extinderea arendășiei și de pauperizarea țărănimii, a provocat răscoalele țărănești din 1888 și 1907. În politica externă, ca urmare a tensiunilor din relațiile româno-ruse din 1878, R. s-a apropiat de Puterile Centrale cu care a semnat (1883) un tratat secret de alianță, în ciuda puternicelor divergențe cu Austro-Ungaria, provocate de situația românilor din Transilvania, precum și de cauze de ordin economic. Aceste divergențe au slăbit cu timpul raporturile cu Tripla Alianță și au generat un curent favorabil apropierii de Franța și, implicit, de Antantă. La sfârșitul sec. 19 și începutul sec. 20, cu toate progresele obținute în înaintarea pe calea capitalismului, R. continua să fie o țară slab dezvoltată din punct de vedere economic, cu o ind. restrânsă, cu o economie având un pronunțat caracter agrar. În 1913, R. a participat la cel de-al Doilea Război Balcanic încheiat cu Pacea de la București (1913) prin care reg. din S Dobrogei – Cadrilaterul – revine României. La 28 iul. 1914 a izbucnit Primul Război Mondial între Antantă și Puterile Centrale. La scurt timp moare Carol I, urmând la tron nepotul său, Ferdinand I (1914-1927). Neutralitatea proclamată în aug. 1914 nu a împiedicat apropierea progresivă a R. de puterile Antantei, cărora li s-a alăturat în 1916, declarând război Austro-Ungariei (14 aug. 1916). După o scurtă înaintare în Transilvania, armata română a fost prinsă în cleștele unei duble ofensive germane – cu colaborarea trupelor austro-ungare, bulgare și turce – din direcția Carpaților și a Dunării. Armata română a fost silită să părăsească Oltenia și Muntenia; regele Ferdinand și guvernul s-a refugiat la Iași. În vara anului 1917, încercarea forțelor germano-austriece de a rupe frontul român s-a soldat cu un grav eșec în urma ofensivei române de la Mărăști (iul.-aug.), a zdrobirii ofensivei germano-austro-ungare prin bătălia de la Mărășești (aug.) și prin bararea (aug.) văii Trotușului (a treia bătălie de la Oituz). Situația R., în urma negocierilor germano-ruse de la Brest-Litovsk, a devenit critică; în aceste condiții guvernul român a intrat în negocieri cu Puterile Centrale și a încheiat armistițiul de la Focșani (26 nov./9 dec. 1917), căruia i-a urmat Tratatul preliminar de la Buftea și apoi Tratatul de pace de la București (24 apr./7 mai. 1918). Prin clauzele tratatului, R. era constrânsă la pierderi terit. și concesii economice în favoarea Puterilor Centrale. La 27 mart./9 par. 1918, Sfatul Țării de la Chișinău a votat unirea Basarabiei cu România. În nov. 1918, guvernul român a denunțat Tratatul de la București și a redeschis ostilitățile cu Puterile Centrale. În condițiile înfrângerii Puterilor Centrale în război și a dezmembrării Austro-Ungariei, Bucovina (15/28 nov. 1918) și Transilvania (18 nov./1 dec. 1918) se unesc cu R., desăvârșindu-se astfel formarea statului național român, cu consecințe pozitive asupra întregii evoluții economice, politice și sociale a țării. La 28 iun. 1919, R. a devenit membră a Societății Națiunilor. Pe plan intern, printre primele măsuri inițiate, au fost reforma sistemului electoral din 1918 (care asigura o participare mai largă a populației, îndeosebi a țărănimii la viața politică a țării) și reforma agrară din 1921 (prin care se expropriau cu despăgubire peste 6.000.000 ha, adică 66% din întreaga suprafață de pământ deținută de moșierime). Reforma agrară a dat impuls dezvoltării capitalismului în agricultură. În anii 1921-1930 are loc o dezvoltare mai accentuată a ind., care a cunoscut un avânt însemnat și s-a diversificat, deși în structura continua să predomine ind. bunurilor de consum și ind. extractivă. În 1923 a fost adoptată o nouă Constituție, care a proclamat R. „stat național unitar și indivizibil”, înscriind în același timp prevederi cu caracter democratic („libertatea muncii”, „libertatea de asociere”, „dreptul de vot” ș.a.). La Congresul Partidului Socialist (8-12 mai 1921), s-a hotărât, prin votul majorității, transformarea Partidului Socialist în Partidul Comunist din România, care și-a propus ca obiectiv răsturnarea burgheziei și moșierimii, în vederea cuceririi puterii politice și instaurarea dictaturii proletariatului și țărănimii. A fost scos în afara legii (1924), ca urmare a subordonării sale totale față de Komintern, și de U.R.S.S., acesta pronunțându-se, între altele, pentru autodeterminarea până la despărțire a Basarabiei de România. Criza economică mondială din 1929-1933 s-a manifestat în R. cu o violență deosebită. În 1932 indicele general al prod. ind. a scăzut din punct de vedere valoric la 57,7% față de 1929; multe întreprinderi ind. au fost închise; numărul șomerilor au ajuns la c. 35% din totalul angajaților; salariile au scăzut la jumătate. Criza a dus la ruinarea a mil. de producători agricoli și la accentuarea degradării agriculturii. După 1918, pe parcursul colaborării din Partidul Țărănesc (creat în dec. 1918) și Partidul Național Român (înființat în 1881) s-au creat condițiile fuzionării acestora și întemeierii Partidului Național-Țărănesc (oct. 1926), care în perioada interbelică a sec. 20 a fost al doilea mare partid de guvernământ. Criza economică a fost însoțită de o criză politică caracterizată prin scindarea partidelor. În iun. 1930, Carol II (îndepărtat de la succesiune în 1926; în locul său, între 1927 și 1930, Mihai I, minor, a fost rege sub tutela unui Consiliu de regență) revine în țară cu sprijin intern și extern și se proclamă rege (1930-1940). După ieșirea din criza economică, prod. ind. și agricolă a înregistrat o continuă creștere, atingând în 1938 cel mai înalt nivel antebelic. După Primul Război Mondial, R. a desfășurat, pe plan extern, o serie de acțiuni politice, economice și diplomatice, îndreptate spre consolidarea statului național român, spre menținerea integrității terit. În anii 1920-1921 a încheiat tratate de alianță bilaterale cu Cehoslovacia și Iugoslavia, punând împreună baza unui organism politic internațional, cunoscut sub numele de Mica Înțelegere, iar în 1921 a semnat cu Polonia, în scopuri defensive, un tratat de alianță. Preocupată de menținerea păcii prin apărarea statu-quo-ului terit., R. a reînnoit în 1926 tratatul de alianță din 1921 cu Polonia și a semnat, în 1926, un tratat de amiciție și arbitraj cu Franța (reînnoit în 1936); totodată, prin încheierea unui tratat cu Italia (1926), guvernul român a reglementat raporturile cu aceasta. Cu prilejul adunărilor generale ale Societății Națiunilor, prezidate de ministrul de Externe Nicolae Titulescu în 1930 și 1931, R. s-a pronunțat în favoarea soluționării controversatelor probleme ale dezarmării și securității. În anii următori, consacrându-și eforturile spre crearea sistemului securității colective, inițiat de Franța și U.R.S.S., R. a luat inițiativa reorganizării Micii Înțelegeri (1933), a semnat Convențiile de la Londra de definire a agresiunii (1933), a încheiat alături de Iugoslavia, Turcia și Grecia, Pactul Balcanic (1934), a stabilit relațiile diplomatice cu U.R.S.S. și a purtat (1936) negocieri pentru încheierea unui pact de asistență mutuală româno-sovietic, abandonat după înlăturarea din guvern a lui N. Titulescu (29 aug. 1936). A susținut adoptarea hotărârii de a se aplica sancțiuni economice Italiei fasciste, care atacase Ethiopia (1935), și a protestat împotriva remilitarizării zonei renane (1936), precum și împotriva anexării Austriei (1938) de către Germania Nazistă. În febr. 1938, regele Carol II a instaurat regimul de monarhie autoritară, în timpul căruia au fost luate o serie de măsuri (abolirea Constituției din 1923, dizolvarea partidelor politice, restrângerea atribuțiilor parlamentului ș.a.). După acordul de la München (1938) și dezmembrarea Cehoslovaciei de către cel de-al Treilea Reich, R. s-a văzut silită să accepte încheierea, în 1939 și 1940, a unor tratate economice cu Germania. În împrejurările complexe ale izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial, în urma semnării Pactului Molotov-Ribbentrop (23 aug. 1939), R. s-a găsit izolată pe plan extern. Situația s-a înrăutățit și mai mult, devenind deosebit de grea după capitularea Franșei (iun. 1940) – principalul aliat al R. – și înfrângerea pe continent a Marii Britanii, amenințată ea însăși de invazia trupelor germane. La 28 iun. 1940, în urma notelor ultimative sovietice, Basarabia și N Bucovinei au fost anexate la U.R.S.S. După înfrângerile suferite de Franța și Marea Britanie pe Frontul de Vest regele Carol al II-lea a decis să dea o orientare progermană politicii externe a R. La 4 iul. 1940 a fost adus la putere un guvern agreat de cercurile guvernamentale germane, care a renunțat la garanțiile franco-engleze din apr. 1939. Germania și Italia au impus R. Dictatul de la Viena (30 aug. 1940), prin care partea de NV a Transilvaniei, cu o suprafață de 43.000 km², populată de c. 2.600.000 de locuitori, în majoritate români, era cedată Ungariei. La 7 sept. 1940, partea de S a Dobrogei (Cadrilaterul) a intrat în componența Bulgariei. Criza politică internă, agravată de succesiunea de catastrofe interne, l-a silit pe Carol al II-lea să renunțe la tron (6 sept. 1940) în favoarea fiului său Mihai (1940-1947). Convins că restaurarea frontierelor României Mari se poate face numai cu ajutorul Reich-ului, noul conducător al statului, generalul Ion Antonescu, se alătură Germaniei în războiul împotriva U.R.S.S. (iun. 1941). La 23 aug. 1944, mareșalul Antonescu este arestat din ordinul regelui Mihai I, R. raliindu-se cu întregul potențial ec. militar Puterilor Aliate până la sfârșitul războiului (9 mai 1945). Tratatul de Pace de la Paris (1947) recunoaște anularea Dictatului de la Viena, dar consacră totodată anexarea Basarabiei și N Bucovinei de către U.R.S.S. Inclusă în sfera de hegemonie a U.R.S.S., ca urmare a ocupării terit. ei de către Armata Roșie și a acordului de procentaj Churchill-Stalin (oct. 1944), R. cunoaște, în etapa istorică următoare, un regim totalitar, de represiune polițienească, al cărui partizan principal a fost Gheorghe Gheorghiu-Dej, conducătorul partidului și statului român timp de aproape 20 de ani. Ca urmare, R. a traversat aceeași evoluție ca și celelalte state est-europene devenite satelite ale U.R.S.S.; proclamarea Republicii Populare (30 dec. 1947), trecerea la dictatura partidului unic comunist (1948), naționalizarea întreprinderilor (1948), colectivizarea forțată a agr. (1949-1962) și dezvoltarea centralizat-planificată a întregii societăți, lichidarea vechii elite politice, culturale, religioase și militare, precum și a participanților la Rezistența anticomunistă. Membră a C.A.E.R. (1949), a Tratatului de la Varșovia (1955) și a O.N.U. (1955). Adversar al destalinizării lansate de N.S. Hrușciov (1956), Gheorghiu-Dej a promovat o politică de relativă distanțare a R. față de U.R.S.S. și de deschidere față de Occident, care n-a fost însoțită de introducerea unor reforme reale în economie și de democratizare a vieții sociale și politice. Expresia noii orientări a fost Declarația din apr. 1964 a C.C. a P.M.R. în problemele mișcării comuniste internaționale și a relațiilor între țările socialiste. După moartea lui Gh. Gheorghiu-Dej, succesorul său, N. Ceaușescu (din 1965, secretar general al partidului și din 1967, șef al statului), după o scurtă perioadă de relaxare politică, a continuat, în plan intern, linia dură a predecesorului, iar în cel extern a amplificat politica de individualizare a României în C.A.E.R. și Tratatul de la Varșovia. R. a avut o serie de inițiative și demersuri – stabilirea relațiilor cu R.F. Germania (1967), menținerea relațiilor cu statul Israel după „Războiul de șase zile” (1967), condamnarea invadării Cehoslovaciei (1968) – care au singularizat-o în blocul sovietic și au atras interesul marilor puteri occidentale, ilustrat de vizitele în R. ale generalului de Gaulle (1967) și președintelui S.U.A., Richard Nixon (1969), a președintelui Băncii „The Chase Manhattan”, David Rockefeller (1973), a președintelui S.U.A., Gerald Ford (1975), a primului ministru al Marii Britanii, Harold Wilson (1975), al primului ministru al Italiei, Arnaldo Forlani (1975), a cancelarului federal al R.F. Germania, Helmut Schmidt (1978), a președintelui Franței, Valéry Giscard d’Estaing (1979) ș.a. Sub conducerea lui N. Ceaușescu (1965-1989), R. se prezintă ca o țară cu un regim de dictatură după modelul sovietic, dar cu o autonomie în politica externă. Accentuarea din anii ’70 ai sec. 20 a represiunii interne, manifestările grotești ale cultului personalității cuplului Ceaușescu și dificultățile economice tot mai grave au slăbit progresiv adeziunea populației față de politica zisă „de independență” a regimului. Angajarea resurselor țării în proiecte gigantice a contribuit la reducerea drastică a nivelului de trai al populației. Revolta populară din dec. 1989 a eliminat regimul de dictatură comunistă, deschizând perspectiva reinstaurării democrației, a sistemului politic pluralist, a ec. de piață și a reintegrării R. în Europa. Moștenirea celor patru decenii și jumătate de comunism, rezistența vechilor structuri și mentalități, fărâmițarea forțelor politice într-o multitudine de partide au generat, în anii 1900-1991, tensiuni social-politice cu izbucniri violente, cele mai nocive pentru imaginea țării în exterior dovedindu-se „mineriadele”. Alegerile locale, parlamentare și prezidențiale din 1990, 1992, 1996, 2000 și 2004 și adoptarea, la 21 nov. 1991, a noii Constituții, validată de referendumul din 8 dec. 1991 (modificată de Parlament și adoptată prin referendum național din 18-19 nov. 2003), au reprezentat tot atâția pași pe drumul despărțirii de trecutul totalitar, al funcționalității noii democrații și al principiului alternării la putere. Alegerile prezidențiale din 20 mai 1990, ca și cele din 18 oct. 1992 și 26 nov. 2000 sunt câștigate de candidatul F.S.N. (din 29 apr. 1992, P.D.S.R.), Ion Iliescu. Guvernul instaurat după alegerile parlamentare din 20 mai 1990 a făcut primii pași în tranziția spre o economie de piață, în redarea parțială și extrem de lentă a pământului foștilor proprietari sau urmașilor acestora (până la 10 ha de familie), în privatizarea comerțului, turismului, liberalizarea prețurilor ș.a. În urma dezmembrării U.R.S.S., Republica Moldova (constituită din cea mai mare parte a Basarabiei), și-a proclamat, la 27 aug. 1991, independența de stat, statut recunoscut în aceeași zi de către R. Prăbușirea prod. ind. (comparativ cu 1989, în anul 1992, 54%), dizolvarea C.A.E.R.-ului, care absorbea c. 80% din exporturile R., criza iugoslavă ș.a. au accentuat regresul economiei românești. Ritmul lent al procesului de privatizare și al reformelor economice, rata înaltă a inflației și deprecierea monedei naționale, șomajul au avut ca rezultat sporirea dificultăților și a duratei perioadei de tranziție de la comunism la capitalism. Alegerile parlamentare și prezidențiale din 1996 au fost câștigate de forțele aflate în opoziție; președinte: Emil Constantinescu. La 12 dec. 1996 s-a constituit un guvern de coaliție alcătuit din Convenția Democratică Română (o alianță electorală formată din P.N.Ț.-C.D., P.N.L. și alte formațiuni politice și organizații civile), Uniunea Social-Democratică (alianță formată din Partidul Democrat și P.S.D.R.) și U.D.M.R. (formațiune participantă pentru prima oară la guvernare). Structura doctrinară eterogenă a forțelor coaliției, frecventele dispute dintre acestea au generat lipsa de fermitate a acțiunilor de reformă economică și restructurare socială. Urmarea a constituit-o scăderea P.I.B., menținerea unei rate ridicate a inflației și un deficit comercial important în anii 1997 și 1998, R. rămânând astfel în ultimul eșalon al statelor în tranziție din Europa Centrală și de Est. La alegerile din 26 nov. 2000 numai 5 din cele aproape 50 de partide participante au depășit pragul electoral de 5%, accedând în noul for legislativ. P.D.S.R., care a obținut aproape 48% din mandatele noului parlament, a format un guvern minoritar. La 28 dec. 2000, prim-min. al R. a prezentat Parlamentului programul de guvernare, care prevedea relansarea creșterii economice, combaterea sărăciei și șomajului, refacerea autorității statului și a instituțiilor sale, reducerea birocrației, combaterea corupției și criminalității, continuarea și accelerarea procesului de integrare în Uniunea Europeană și în N.A.T.O. În iun. 2001 s-a constituit, în urma fuziunii P.D.S.R. cu P.S.D.R., P.S.D. Într-o zonă geografică afectată de crize, R. s-a impus după 1989 ca un factor de echilibru și stabilitate. R. a devenit la 1 febr. 1993 membru asociat al Uniunii Europene, membru cu drepturi depline al Consiliului Europei (29 sept. 1993), iar la 26 ian. 1994, R. a fost primul stat european care a semnat Parteneriatul de Pace propus de N.A.T.O., a luat parte la exercițiile multinaționale, unele desfășurate pe terit. său, și a trimis trupe de menținere a păcii în zone de conflict ale lumii (Somalia, Angola, Bosnia și Herțegovina, Kosovo, Afghanistan și Iraq), în cadrul unor acțiuni coordonate de O.N.U. sau N.A.T.O. La 15 dec. 2000, R. a început, la Bruxelles, tratativele de aderare la Uniunea Europeană, iar la summit-ul celor 19 state membre N.A.T.O. de la Praga (21-22 nov. 2002), R. alături de alte șapte state europene, este invitată pentru negocieri de aderare la această Alianță. La 26 mart. 2003, R. semnează la Bruxelles, protocolul de aderare la N.A.T.O., iar în 29 mart. 2004 devine din punct de vedere juridic membru cu drepturi depline al N.A.T.O. Integrarea în Uniunea Europeană, opțiune împărtășită de cvasitotalitatea forțelor politice, rămâne o prioritate absolută a politicii externe românești. Alegerile parlamentare din nov. 2004 au fost câștigate de P.S.D., iar în turul al doilea al alegerilor prezidențiale din dec. 2004 victoria a revenit, la limită, candidatului Alianței Dreptate și Adevăr P.N.L.-P.D., Traian Băsescu. După runde de negocieri, guvernul a fost format de o coaliție de patru partide P.N.L., P.D., U.D.M.R. și P.U.R. (din 2005, Partidul Conservator), care și-a propus ca obiective consolidarea statului de drept și a democrației, restrângerea intervenției statului în economie și întărirea funcției de garant al legalității individuale, respectarea strictă a angajamentelor în procesul de aderare la U.E., precum și integrarea deplină a României în structurile de securitate euroatlantice. Cu toate că noul guvern al coaliției a accelerat ritmul reformelor (introducerea cotei unice de impozitare de 16%, reforma sistemului judiciar, adoptarea legilor de restituire a proprietăților, asaltul asupra marilor datornici către fisc, aplicarea regulilor concurenței etc.) nu a rezolvat în totalitate problemele în nici unul dintre cele șapte domenii semnalate la Bruxelles: combaterea corupției la nivel înalt și instituțional, aplicarea în practică a reformelor din sistemul judiciar, afacerile interne, controlul la frontiere, agricultura, mediul, concurența și achizițiile publice. În plan extern, R. a semnat, la Luxemburg (15 apr. 2005), Tratatul de aderare la U.E., care urmează să fie ratificat în 2005-2006, de parlamentele statelor membre ale U.E. în vederea admiterii R. la 1 ian. 2007. La 6 dec. 2005, secretarul de Stat al S.U.A., Condolezza Rice, și ministrul de Externe al României, Mihai Răzvan Ungureanu, semnează la Palatul Cotroceni, Acordul privind instalarea a patru baze militare americane pe terit. R.: Babadag, aerodromul Mihail Kogălniceanu, Smârdan – Galați și Cincu, Sibiu – Brașov. Republică parlamentară.

DE LONG [də ləŋ], George Washington (1844-1881), navigator și explorator polar american. În 1881 a participat la o expediție arctică cu intenția de a ajunge la Polul Nord. Descoperă Arh. Noua Siberie, ins. Jeanette și Henriette, ajunge la gura fl. Lena, unde piere de frig.

ROSS 1. Sir John R. (1777-1856), ofițer naval și explorator polar britanic. A condus două expediții în Arctica pentru găsirea Pasajului de Nord-Vest (trecerea din Oc. Atlantic în Oc. Pacific) (1818 și 1829-1833) și a cercetat Arh. Arctic Canadian, descoperind golful și pen. Boothia și ins. King William. 2. Sir James Clark R. (1800-1862), amiral și explorator polar britanic. În 1818 a participat la expediția unchiului său, Sir John R., în căutarea Pasajului de Nord-Vest, între 1818 și 1827 a efectuat patru expediții arctice, acompaniindu-l pe Sir William E. Parry, iar în anii 1829-1833 l-a însoțit pe unchiul său în explorarea Arcticii canadiene, localizând Polul Nord-magnetic al Pământului (1 iul. 1831). În perioada 1839-1843 a condus și comandat expediția navală cu vasele „Erebus” și „Terror” pentru observații magnetice în Antarctica, descoperind (1841) Marea Ross, ghețarul de șelf Ross, Bariera Ross, Victoria Land și vulcanii Erebus și Terror. Autor al unei lucrări referitoare la călătoria, cercetările și descoperirile din reg. Antarcticii. 3. Ghețarul de șelf ~ (Ross Ice Shelf), ghețar în Antarctica, situat pe platforma continentală a M. Ross, extins pe 800 km lungime în interiorul continentului, între c. 78° și 86° lat. S și între c. 155° long. V și 160° long. E; supr. este estimată la c. 540 mii km². Descoperit în 1841 de James Ross. Marginea de N a ghețarului Ross, cu înălțimi de 15-60 m, extinsă pe 800 km, este cunoscută sub denumirea Bariera Ross. Această reg. a fost traversată, la începutul sec. 20, de mai mulți exploratori, între care Roald Amudsen și Robert Scott (în 1911-1912) în expedițiile pentru cucerirea Polului Sud. Pe acest ghețar a funcționat, între anii 1926 și 1956, în anumite perioade, stațiunea antarctică Little America (S.U.A.), iar în 1957 stațiunea Scott (Noua Zeelandă). În același an, pe capul Hallet, și-a început activitatea stațiunea Hallet (S.U.A. și Noua Zeelandă). 5. Insula ~, ins. vulcanică în M. Ross, la N de ghețarul de șelf Ross, în apropiere de țărmul Victoria Land, de care este separată prin G. Mc. Murdo; 69 km lungime și 72 km lățime. Aici se află vulcanii Erebus (3.743 m) și Terror (3.277 m).

NORD s. n. 1. Unul dintre cele patru puncte cardinale aflat în direcția Stelei Polare; miazănoapte. (Adjectival) Polul Nord. ◊ Nord magnetic = direcție în care se îndreaptă întotdeauna vârful unui ac magnetic. ◊ Loc. adj. De nord = nordic.Parte a globului pământesc, a unui continent, a unei țări etc. așezată spre nord (1); ținut nordic. ♦ Popoarele, lumea etc. din aceste regiuni. – Din fr. nord, germ. Nord.

ANTIPOD, antipozi, s. m. Loc de pe suprafața pămîntului diametral opus altui loc; fig. persoană sau lucru cu totul opus altei persoane sau altui lucru. Polul nord este la antipodul polului sud.

ARCTIC, -Ă, arctici, -e, adj. (în opoziție cu antarctic) Care este situat în apropierea polului nord; septentrional, boreal. Regiunea arctică.

EXPEDIȚIE, expediții, s. f. 1. Călătorie lungă, de obicei anevoioasă, făcută de un grup organizat, în regiuni îndepărtate, cu scopuri științifice sau comerciale. Expediție la polul nord. ◊ (Glumeț, prin exagerare; atestat în forma espediție) În vreme ce ne pregăteam pentru această espediție, unii din amatorii ce erau să ne întovărășească începură a ne spune feluri de anecdote. NEGRUZZI, S. I 319. 2. Campanie militară agresivă, pentru cucerirea unui teritoriu străin îndepărtat. Expediția lui Alexandru cel Mare în Asia. ▭ În 1443 conduce victorios o expediție care atinge trecătorile Balcanilor. IST. R.P.R. 119. Sultanul pregătește o altă expediție împotriva înfricoșătorului său vrăjmaș. BĂLCESCU, O. I 195. 3. Expediere, trimitere organizată (în special a ziarelor și publicațiilor zilnice). Un băietan înalt și pistruiat pregătea benzile pentru expediție [a ziarelor]. VLAHUȚĂ, O. AL. II 26. Cît ar costa tiparul, hîrtia, administrația, expediția pentru acel număr de exemplare? CARAGIALE, O. VII 272. ◊ Condică de expediție = registru la instituții și întreprinderi în care se înregistrează lista corespondenței expediate zilnic. – Variantă: (învechit) espediție s. f.

NORD s. n. 1. Unul din cele patru puncte cardinale, opus sudului și aflat în direcția stelei polare; miazănoapte. Umblu cu busola în buzunar și, oriunde aș fi, eu caut nordul. SEBASTIAN, T. 32. ◊ Nord magnetic = direcție în care se îndreaptă totdeauna capătul nord al unui ac magnetic. ◊ Loc. adj. De nord = nordic. Sîntem în cel mai de nord punct al hotarului petrolifer. BOGZA, A. Î. 28. ◊ Loc. adv. La (sau spre, către, învechit despre) nord. Despre nord, te sui pe o scăriță la o nălțime de 15 palme și intri într-o săliță îngustă. NEGRUZZI, S. I 311. 2. Parte a globului pămîntesc, a unui continent, a unei țări, a unui oraș etc. așezată spre nord (1); ținut nordic. Frumoasa copilă a nordului... avea să-și aleagă chiar astăzi un mire. ALECSANDRI, T. I 455. Carol al XII-lea... adusese spaimă în tot nordul Europei. NEGRUZZI, S. I 177. ◊ (Adjectival, în expr.) Polul nord.

ursă, urse, s.f. – (astr.) Ursa, numele celor două constelații situate aproape de Polul Nord (carul mare, carul mic). ♦ (onom.) Ursă, Ursa, nume de familie (15 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). – Lat. ursa „ursoaică” (Scriban, DEX, MDA).

FRIG. Subst. Frig, friguleț (dim., pop.), răcoare, răcoreală, răceală; ger, geruleț (dim., fam.), (un) pui de ger, gerul bobotezii, ger de crapă pietrele (lemnele), ger năprasnic, geruială, geruire. Zero grade; zero absolut. Vreme rece, anotimp rece; iarnă, iarnă grea. Răcire, răcit; îngheț, înghețare; rebegeală; degerare; degerătură. Tremur, tremurat, tremurici, tremurătură; dîrdîială, dîrdîit; clănțăneală, clănțănire, clănțănitură, clănțănit. Înghețare, refrigerare, refrigerație, răcire. Gheață. Sloi de gheață, țurțur, țurloi (pop. ), ghețar, ghețar plutitor, aisberg; ghețar alpin; calotă glacială. Perioada (epoca) glaciară, glaciație. Polul Nord; Artica; Siberia; Antartica. Frigider, răcitor, ghețar, frigorifer; baterie (fig.), frapieră. Ghețărie. Frigotehnică. Instalație frigorifică, lanț frigorifer. Agent frigorific. Adj. Friguros, rece, geros, răcorit (rar), răcoros; rece ca gheața; neîncălzit; înghețat, algid, rebegit, amorțit de ger, înțepenit (de ger), geruit, cu ger, degerat; glacial (livr.), ghețos (rar); frigorifer, frigorific, frigorigen; refrigerent (rar), răcitor, răcoritor. Glaciar. Vb. A fi frig, a fi rece, a fi ger, a gerui, a crăpa lemnele (pietrele) de ger, (e un) ger de crapă pietrele (lemnele). A se răci, a se răcori, a se lăsa frigul, a se face răcoare, a se face frig, a se răci timpul, a coborî sub zero grade. A îngheța, a-i fi (cuiva) frig, a rebegi, a crăpa de frig, a degera, a tremura (de frig), a dîrdîi, a clănțăni din dinți, a fi sloi de gheață, a fi înghețat lemn, a fi înghețat bocnă (pop. și fam.), a fi (a se face, a îngheța) bocnă (pop. și fam.), a face (a tăia) cuie, a face piroane; a se zburli de frig, a se rebegi, a amorți de frig, i-a degerat și măduva în oase. A răci, a refrigera; a frapa; a îngheța. V. fenomene atmosferice.

PUNCTE CARDINALE. Subst. Punct cardinal. Est, răsărit, orient, soare-răsare (pop.), ost (înv.). Vest, apus, occident, soare-apune (pop.), soare-scapătă (pop.), asfințit. Nord, septentrion (livr.), miază-noapte. Polul nord. Nord magnetic. Sud, miazăzi, amiază (înv.). Polul sud. Puncte cardinale secundare: nord-est; nord-vest; sud-est; sud-vest. Meridian. Paralelă. Direcție. Orientare. Busolă. Adj. Estic, răsăritean, de (la) răsărit, de (la) est, oriental. Vestic, apusean, de (la) apus, occidental. Nordic, de(la) nord, de (din, despre) miazănoapte, boreal, septentrional. Sudic, de (la) sud, meridional, de (din, despre) miazăzi, austral. Nord-estic; nord-vestic; sud-estic; sud-vestic. Vb. A merge spre nord (sud, est, vest). A se orienta spre nord (sud, est, vest). A indica nordul (sudul, estul, vestul). Adv. La (spre, către, despre) nord (sud, est, vest). V. direcție.

arctic, ~ă a [At: CANTEMIR, I. 1.1, 170 / Pl: ~ici, ~ice / E: lat articus, -a, -um, fr arctique] 1 Situat în regiunea Polului Nord Cf boreal, nordic, septentrional. 2 (Îs) Regiune ~ă Regiune polară din nordul pământului care include regiunile nordice ale Eurasiei, Americii de Nord și Oceanul înghețat. 3 Care aparține regiunii arctice (2). 4 Care are caracteristici ca ale regiunii arctice (2).

emisferă sf [At: BUDAI-DELEANU, Ț. 230 / V: emisfer sn, ~riu (Pl: ~ii, ~iuri) sn, ~ro sn, hemisfer sn, h~ (Pl: ~re, înv ~rii), hemisfor sn, imesferion sn, imi~, imisferion sn / Pl: ~re / E: fr hemisphère, lat hemisphaerium] 1 Fiecare din cele două jumătăți ale unei sfere. 2 (Ggf) Fiecare dintre cele două jumătăți ale sferei terestre mărginite de ecuatorul terestru și meridianul de referință. 3 (Îs) ~ra nordică (sau de nord, boreală, septentrională, înv, de miazănoapte, despre nord, de sus) Jumătatea de nord a sferei terestre mărginită de ecuator și cuprinzând Polul Nord. 4 (Îs) ~ra sudică (sau de sud, australă, meridională, înv, de miazăzi, de la amiazăzi, despre miazăzi, de jos, imisferiul del inferior) Jumătatea de sud a sferei terestre mărginită de ecuator și cuprinzând Polul Sud. 5 (Îs) ~ra orientală (sau estică, de est, înv, răsăritului, despre răsărit, răsăritală) Jumătate a sferei terestre situată la est de meridianul zero. 6 (Îs) ~ra occidentală (sau vestică, de vest, înv, apusului, apusală) Jumătate a sferei terestre situată la vest de meridianul zero. 7 (Înv) Ecuator. 8 (Med; îs ~ cerebrală) Fiecare dintre cele două jumătăți ale creierului mare. 9 (Șîs ~ cerebeloasă) Fiecare dintre cele două jumătăți ale creierului mic. 10 (Ast) Fiecare dintre cele două jumătăți ale sferei cerești determinate de ecuatorul ceresc. 11 (Îs) ~ra boreală (sau nordică) Jumătatea de nord a sferei cerești mărginită de ecuatorul ceresc și cuprinzând Polul Nord. 12 (Îs) ~ra australă (sau sudică) Jumătatea de sud a sferei cerești mărginită de ecuatorul ceresc și cuprinzând Polul Sud. corectat(ă)

pol¹ sm [At: CANTEMIR, I. I., ap. DLR / V: (înv) ~us, (îvr) ~o, ~os / Pl: ~i, (asr, sn) ~uri / E: lat polus, ngr πόλος, ger Pol, fr pôle, it polo] 1 (Șîs ~ul Pământului, ~ geografic, ~ terestru, ~ pământesc, rar ~ul frigului) Fiecare dintre cele două puncte situate la capetele axei de rotație a Pământului, unde se unesc toate meridianele geografice. 2 (Pex) Teritoriu din jurul polilor¹ (1). 3 (Îs) ~ul nord (sau, înv, ~ arctic) Punct extrem nordic al Pământului, unde unul dintre capetele axei de rotație a acestuia atinge suprafața globului terestru. 4 (Pex; îas) Teritoriu din jurul polului¹ (3) nord. 5 (Îs) ~ul sud (sau, înv, ~ antarctic, antarcticesc) Punct extrem sudic al Pământului, unde unul dintre capetele axei de rotație a acestuia atinge suprafața globului terestru. 6 (Pex; îas) Teritoriu din jurul polului¹ (5) sud. 7 (Șîs ~ ceresc, înv, ~ul lumii) Fiecare dintre cele două puncte de intersecție ale axei Pământului cu sfera cerească, în jurul cărora are loc mișcarea diurnă aparentă a stelelor. 8 (Mat) Fiecare dintre cele două puncte în care diametrul sferei intersectează sfera. 9 (Fiz) Fiecare dintre cele două puncte ale unui corp, opuse una celeilalte din punctul de vedere al unei anumite proprietăți fizice. 10 Fiecare dintre capetele opuse ale unui magnet. 11 (Fiz; îs) ~ electric pozitiv (sau negativ) Fiecare dintre cele două regiuni ale unui corp polarizat electric, de la care converg liniile de câmp ale inducției magnetice. 12 Zonă a miezului feromagnetic al circuitului magnetic, pe unde fluxul magnetic principal sau util trece, din materialul feromagnetic în aer și invers. 13 (Îs) ~ul (magnetic) nord (sau, rar, ~ul nordului) Zonă a magnetului de la care diverg liniile de câmp ale inducției magnetice. 14 (Îs) ~ul (magnetic) sud (sau, rar, ~ul sudului) Zonă a magnetului către care converg liniile de câmp ale inducției magnetice. 15 (Îs) ~ magnetic (terestru) Punct de pe suprafața Pământului în care acul magnetic are poziția verticală. 16 Parte componentă a unei mașini electrice care contribuie la magnetizarea circuitului electric al mașinii. 17 Piesă a unei pile galvanice care stabilește contactul cu circuitul exterior. 18 (Mat) Originea unui sistem de coordonate polare. 19 (Fig) Fiecare dintre punctele, situațiile, însușirile etc. aflate la două extremități și opuse una alteia.

ursă¹ sf [At: PONTBRIANT, D. / Pl: ~se / E: ml ursa] 1 Ursoaică (1). 2 (Reg) Epitet dat unei femei grase și greoaie. 3 (Lpl) Nume dat celor două constelații situate aproape de polul nord și care formează caral-mare și carul-mic. 4 (Ast; liv; îc) ~sa-mare Caral-mare. 5 (Ast; liv; îc) ~sa-mică Carul-mic. 6 (Ban) Numele unui dans nedefinit mai îndeaproape.

borealism s.n. Caracter boreal; ceea ce ține de zona nordică, de Polul Nord. • sil. -re-a-. /boreal + -ism.

Polul Nord s. propriu m.

úrsă, urse, s.f. Ursoaică. ■ (onom.) Ursa, nume de familie în jud. Maram. ■ (astr.) Ursa, numele celor două constelații situate aproape de Polul Nord (Carul Mare, Carul Mic). – Lat. ursa „ursoaică” (DEX, MDA).

NORD s. n. sg. Punctul cardinal opus sudului, care se află în direcția stelei polare; p. ext. parte a globului pămîntesc, a unui continent, a unei țări, a unui oraș etc. așezată spre acest punct cardinal; ținut nordic; miazănoapte (I 2), (învechit și regional) crivăț, (învechit) septentrion, septentrie, miezul nopții. 10 gradi de lățime spre nord. amfilohie, g. f. 133^v/3, cf. i. golescu, c. Avem deplină știință că armia de nord (miazinoapte)... de cîteva zile s-au prelungit să mai steie în stare de război. ar (1832), 102/21. Cu cît țările se află mai aproape de nord (criveț), cu atîta sînt mai friguroase. cr (1833), 19-746. În trecuta noapte am avut omăt, a căruia îmbielșugare s-au împiedecat de un puternic vînt de nord (miazănoapte). ar (1834), 98¹/5. Miazănoapte este punctul drept dintre apus și r[ăsărit] în contra mezizilei (nord, septentrion). genilie, g. 67/4. Răsăritul se mai numește și est sau orient; apusul, vest sau occident; miazănoaptea nord sau septentrie. id. p. 1/20. Din poziția pămîntului cătră soare și din zilnica lui mișcare împrejurul seu răsar puncturile cardinale: nordul, sudul, ostul și vestul. elem. g. 14/3. Nordul sau miazănoapte. eg 4/1. Est, vest, nord și sud. gs 23^v/15. Nord sau septantrion. romano, b. i, 38/10, cf. stamati, d. Meazănoapte... sau nord. laurian, m. rv, 201/28. Despre nord, te sui pe o scăriță... și intri într-o săliță. negruzzi, s. i, 311. Medita la extremitatea de nord a orașului pe fiul unui bimbașa. f (1903), 157. Am coborît în gară, pe peron, Să schimb cu iarna cîteva cuvinte... Venea din nord. minulescu, v. 124, cf. 139. Umblu cu busola în buzunar și, oriunde aș fi, eu caut nordul. sebastian, t. 32. Becațina... este o pasăre călătoare. O pasăre din nordul Europei. stoica, vin. 126. Pe viitor, cultura bumbacului va fi extinsă mai la nord. scînteia, 1952, nr. 2 394. În partea de nord se scurge domol Someșul. ib. 1953, nr. 2 777. In Dobrogea de nord se pot deosebi patru zone care au caracteristici morfologice aparte. oncescu, g. 36, Perioada de vegetație pentru aceste plante este mai scurtă în nord decît în sud. agrotehnica, i, 77. Deasupra Bărăganului, primăvara a tăbărît asupra iernii, respingînd-o către nord. galan, b. ii, 71. Bătea briza dimineții de la nord. tudoran, p. 68. Nord geografic, ltr². Spre nord e un sat pustiu. t. popovici, se. 302. Unde să fie nordul? Se întrebase după un timp. barbu, ș. n. 139. *Nord magnetic = direcție spre care se îndreaptă capătul nord al unui ac magnetic care se poate roti liber (cînd nu se găsește lîngă un corp feromagnetic). cf. ltr². ◊ (Adjectival) Polul nord. ♦ P. ext. Lumea, popoarele din țările sau din ținuturile situate în (sau spre) acest punct cardinal. Întîmpinarea acestor doi poeți ai nordului... au adaos mult la strălucirea... țeremoniei. ar (1829), 631/24. Carol al XII, regele svezilor, adusese spaimă în tot nordul Europei. negruzzi, s. i, 177. A aruncat ochii pe geniala acvilă a nordului: pe Shakespeare. eminescu, s. p. 58. – Din germ. Nord, it. nord, fr. nord.

barabánă f., pl. e (rus. barabán, tarabana, barabánščik, tarabangiŭ; rut. taraban, pol. tarabany). Nord. Darabană. – În sud barabancĭ n., pl. e (d. rus. barabánšcik, tarabangiŭ).

*expedițiúne f. (lat. expedítio, -ónis). Acțiunea de a expedia: expedițiunea uneĭ scrisorĭ, unor mărfurĭ. Întreprindere armată făcută în țară străină: expedițiunile luĭ Traĭan în Dacĭa. Călătorie comercială saŭ științifică: o expedițiune la polu de nord. – Și -íție.

MAGNÉT (< ngr., germ.) s. m. Corp fero- sau ferimagnetic aflat în stare de magnetizare. M. produce în spațiul înconjurător un câmp magnetic, în se exercită forțe (de atragere sau respingere) asupra altor m., asupra conductoarelor parcurse de curenți electrici sau asupra particulelor încărcate electric în mișcare. M. prezintă două regiuni, numite poli magnetici (nord și sud), în care valoarea câmpului magnetic este maximă. M. pot fi temporari sau permanenți și naturali sau artificiali.

lăĭdăcésc și lăĭdăcărésc, v. intr. (d. laĭdac; pol. lajdaczyć). Nord. Lăĭnicesc.

măntúș m. (rus. mántus, pol. mientus). Nord. Mihalț. – Și mîntúș. (Șez. 1, 118). Și mintuș?

POL¹, poli, s. m. 1. Fiecare dintre cele două puncte extreme ale axei imaginare în jurul căreia se rotește pămîntul; p. ext. regiune din jurul acestor două puncte. Iată, într-un corn de luncă se adună oase de lupi și căprioare, schelete de paseri călătoare oprite din zborul lor spre pol. SADOVEANU, P. M. 128. Busola drumul la pol i-arată, Află lumi nouă. ALEXANDRESCU, P. 59. ◊ Pol ceresc = nordul și sudul considerate ca puncte fixe ale bolții cerești în mișcarea diurnă a astrelor. ♦ (Mat.) Fiecare dintre cele două puncte în care o sferă este străpunsă de o axă care trece prin centrul ei. ♦ (Mat.) Punct fix la care se raportă depărtările care caracterizează poziția unui punct într-un sistem de coordonate polare. 2. (Fiz.) Fiecare dintre cele două puncte de aplicație ale forțelor de sensuri contrare care acționează asupra unor corpuri cînd acestea se găsesc în anumite cîmpuri de forțe. ♦ Pol electric pozitiv sau negativ = fiecare, dintre cele două puncte care sînt centrele de sarcină electrică pozitivă sau negativă ale unui mic corp, fiind punctele de aplicație ale forțelor care acționează asupra corpului cînd acesta se găsește într-un cîmp electric. Pol magnetic = a) fiecare dintre cele două puncte în care se aplică forțele care acționează asupra unui magnet cînd acesta se găsește într-un cîmp magnetic; b) partea unui corp din care ies sau în care intră liniile de cîmp ale inducției magnetice. ♦ (Impropriu) Fiecare dintre cei doi electrozi ai unei cuve de electroliză sau fiecare dintre cele două conductoare solide ale unei pile electrice. Electrozii unei baterii dezvoltă oxigen la polul pozitiv și hidrogen la polul negativ. 3. Fig. Fiecare dintre punctele aflate la două extremități, opuse unul altuia. Cu toate că se aflau la doi poli opuși ai vieții sociale și ai înfățișării fizice, uncheșul meu Haralambie și acea femeie tînără mi se părea că au multe asemănări. SADOVEANU, N. F. 176.- Pl. și: (învechit, n.) poluri (ALEXANDRESCU, M. 47).

POLAR I. adj. 1. referitor la poli (2), de la poli, caracteristic polilor. ♦ zonă ~ă = zonă cuprinsă între latitudinile de 75 și poli; cerc ~ = cerc paralel cu ecuatorul, care delimitează zonele polare; Steaua P~ă = stea principală din constelația Carului-Mic, care indică direcția nord. 2. referitor la polii unui magnet sau ai unei pile electrice. ◊ referitor la un corp, la un mediu care prezintă polaritate. 3. (mat.) coordonate ~ e = coordonate al căror sistem de referință este format dintr-un punct (pol) și o semiaxă cu originea în acesta. 4. (fil.) care se află în raport de polaritate (2). II. s. f. loc geometric al punctelor conjugate cu un punct dat, în raport cu cele două puncte în care o secantă variabilă ce trece prin punctul dat intersectează o conică. (< fr. polaire, lat. polaris, it. polare)

cocĭobăĭésc v. intr. (cp. cu pol. kociuba, vătrar). Nord. Cotrobăĭesc.

bulugheánă, -ughínă și -lgheánă f., pl. ene, ine (cp. cu ung. burgonya și pol. bulwa, id.). Nord. (Nț. Baĭa). Cartof.

cúșmă f., pl. e (ung. kucsma, kusma, de unde și vsl. kucĭma, sîrb. rut. kúčma, pol. kuczma). Mold. nord. Trans. Căcĭulă.

humélnic m. (pol. humiennik, id.). Nord. Jitnicer. Păzitor de standoale boĭereștĭ: eu îs humelnic (Sadov. VR. 1911, 3, 324 ș. a.). – Și ho- (Ur.) și ha- (rev. I. Crg. 1912, 94).

laĭdác, -ă adj. (rut. [d. pol.] laĭdak, haĭmana). Nord. Laĭnic.

*ARCTIC adj. 🌍 Care-i așezat la Nord, boreal, septentrional: polul ~; emisfera ~ă; în spec. care e situat aproape de poli: regiune ~ă; peisaj ~ (🖼190) [fr.].

BIPOLAR, -Ă, bipolari, -e, adj. Care are doi poli. ♦ (Despre mașini electrice) Care are doi poli magnetici principali, unul nord și altul sud. – După fr. bipolaire.

hólotă f., pl. e (rut. golóta, pol. holota. V. gloată). Nord. Gloată.

măngăluĭésc și măgluĭésc, v. tr. (d. măngălăŭ și maglă; pol. maglowač, ung. mángolni). Nord. Netezesc rufele cu măngălău (magla).

BIPOLAR, -Ă, bipolari, -e, adj. Care are doi poli. ◊ (Geom.) Coordonate bipolare = sistem de coordonate în care poziția unui punct e determinată prin distanțele față de două puncte fixe (numite poli). ♦ (Despre mașini electrice) Care are doi poli magnetici principali, unul nord și altul sud.

DECLINAȚIE, declinații, s. f. 1. (Gram.; înv.) Declinare. 2. Unghiul format de ecuatorul ceresc cu rază vizuală care duce spre un astru sau spre un punct de pe cer. ◊ Declinație magnetică = unghiul format de direcția acului magnetic al busolei cu direcția geografică nord-sud, datorită faptului că polii magnetici nu corespund cu cei geografici. [Var.: declinațiune s. f.] – Din fr. déclinaison, lat. declinatio, -onis.

NATO s. (pol.) Organizația Tratatului Atlanticului de Nord, creată în 1949 v. hold-up (1975; v. și chip, lumină verde, trienală (abreviere din engl. N[ord] A[tlantic] T[reaty] O[rganization]; A. Bantaș BE 123)

fasólă f., pl. e (rut. fasólĕa, rus. fasóli, it. fagiolo, -uolo, fasolă, lat. faséolus și phaséolus, dim. d. phasélus, un fel de fasole și „corăbioară lungăreață”, d. vgr. pháselos și phaséolos, id.). O legumă agățătoare din neamu bobuluĭ, originară din America de Sud (phaséolus vulgaris, multiflórus orĭ coccineus). Fig. Iron. A-țĭ arăta fasolele, a-țĭ arăta dințiĭ, a rîde (cînd nu trebuĭe). Fasole, f. col. fără pl. (ca mazăre, linte): a pune fasolea la fert. Fasole oloagă, un fel de fasole mică, fr. flageolet (phaséolus nanus). – În Olt. fasúle, f., și făsúĭ m., pl. tot așa (sîrb. fasulj, ung. fuszuly), în nord faŭzóle, f. fără pl. (pol. fazol).

pîșen, -ă adj. (vsl. pyšanŭ, part. d. pyšati sen, a se mîndri, a fi mîndru; rus. pyšnyĭ, mîndru, luxos; pol. pyszny). Vechĭ. Trufaș. Azĭ. Nord (pîșin). Modest prefăcut, ipocrit, spăsit (după ce va fi trecut pin înț. de „rezervat”): moșu tăcea mereŭ pîșin (CL. 1910, 4, 215. Oltenița?. – Și în Șez. 30, 167). – Greșit scris pășean la Cdr.

porón n., pl. oane (rut. porón și poróm, pol. prom din germ. prahm). Nord. Bac 1.

declinație sf [At: HELIADE, PARALELISM, II, 9 / V: ~iune, ~năciune, ~nățiune / Pl: ~ii / E: fr déclinaison, lat declinatio, -onis] 1-2 Declinare (1-2). 3 Unghi format de ecuatorul ceresc cu raza vizuală care duce spre un astru sau spre un punct de pe cer. 4 (Îs) ~ magnetică Unghi format de direcția acului magnetic al busolei cu direcția geografică nord-sud, datorită faptului că polii magnetici nu corespund cu cei geografici.

gîză f., pl. e (rudă cu bîzîi. Cp. cu pol. giez, un fel de tăun). Nord. Insect mic, maĭ des musculiță.

gulíe f. (bg. guliĭa, alb. gúlia, ngr- guli, nap). Vest. Nap, alabaș. Est. Nap porcesc. – În nord gulă, pl. e (rut. gúlĕa, pol. gula. Cp. și cu ung. gónye). V. nap.

drot n., pl. urĭ (ung. drót, pol. drót, d. germ. draht, sîrmă). Nord. Spirală de sîrmă groasă întrebuĭnțată ca resort la scaune și canapelele ca să le ție unflate. Est. Instrument (ca un foarfece) de încrețit păru. – V. tel.

tăból m., pl. lĭ, ca și țuhalĭ (pol. tobola, săculeț, traĭstă. V. tăbuĭeț). Nord. Sac maĭ scund (la moară). Conținutu acestuĭ sac. – Și tăboalcă, f., pl. oalce și olcĭ (ca scatoalcă), și tăbéĭcă, tebéĭcă (Ml.) și tăbîĭcă (Fc.), pl. cĭ, care înseamnă și „copil orĭ vițel pîntecos”.

1) muscál și (maĭ rar) moscál m., pl. lĭ (rut. Moskálĭ, Rus, soldat, d. orașu Moscova; pol. Moskal). Vechĭ. Azĭ fam. Rus din nord, Moscovit. (Fem. -lcă, pl. e). Mold. Pop. Soldat, maĭ ales rusesc. Munt. Fam. Birjar. Birjă elegantă: a te plimba în muscal. V. șcapeț.

NORDIC, -Ă adj. Care este situat, în raport cu un punct, o regiune etc., la (sau în, spre) nord; care provine (sau este originar) din nord; care aparține nordului, popoarelor din nord; septentrional. v. boreal, arctic. Pămîntul este rătund ca un măr domnesc, care rătunjime se numește sferă și glob, coada și creasta acestui măr mare, adecă a pămîntului, se numesc poluri, unul de la meazănoapte, polul nordic, altul de la meazăzi, polul sudic. săulescu, i. 27/11. Puterile nordice (acele de la miazănoapte) cu greu vor cunoaște pe guvernul cel nou. ar (1834), 42¹/12. Spurcoaica... este foarte rară în Germania și în țările mai nordice. j. cihac, i. n. 108/16. Însușimea acestui ac este a se îndrepta cu un capăt la polul nordic (meazănoapte), iar cu altul la cel austral (miazăzi). asachi, l. 651/37. Precum lățimea este nordică au sudică, aseminea lungimea poate fi ostică sau vestică. fabian-bob, 19/5. S-au dat poronci ca trupele ce să întrunisă pe marginea nordică... să se informeze în brigade. ar (1839), 42¹/38. Polul nordic (de meazănoapte). ic. lum. (1840), 621/12. Spre nord de la dînsul [de ecuator], acul se pleacă spre pămînt cu polul seu cel nordic, iar spre sud cu cel sudic. stamati, f. 132/16, cf. pontbriant, d. Își desfășura trecătoarele umbre prin spațiul neguros, asemenea zeilor întunecați din epopeile nordice. eminescu, n. 34. Polul nordic formează unul din aceste puncte interesante unde esploratorii își îndreaptă atențiunea din toate părțile. f (1880), 249. În formarea poporului francez intră o mare proporție de sînge nordic. oprescu, i. a. iii, 16. Regiunile nordice... n-au clima prielnică. scînteia, 1952, nr. 2 499. Caracterul de platformă apare evident și deosebește profund Dobrogea sudică de cea nordică. oncescu, g. 64. Cuvintele germane din terminologia exploatării forestiere și a plutăritului au pătruns... din graiurile populare germane vorbite în părțile nordice ale țării. arvinte, term. 36. ♦ (Substantivat) Persoană care face parte dintr-o populație care trăiește în regiunile de nord ale globului sau care are însușiri specifice oamenilor din nord. D-ta și iubita d-tale consoartă nu sînteți occidentali, nici nordici. caragiale, o. vii, 47. E un bărbat înalt, cu trup puternic și buze cărnoase, blond, ...figură de nordic. sahia, u.r.s.s. 189. Nordicii, din țara negurilor, ar fi... romantici. oprescu, i. a. iii, 15. – pl.: nordici, -ce. – Din germ. nordisch, fr. nordique, it. nordico.

drániță f., pl. e (vsl. *dránica, d. drati, dŭrati, a despica, sŭ-drati, a sfîșia, a zdrențuĭ; rus. dranica; pol. dranica; ung. dránica, draniță. V. dîră, zdreanță). Nord. Șindilă de acoperit casa. Șindilă la zmeĭele cele marĭ. Fc. Corlată, polița de deasupra vetreĭ. – Și zdraniță. V. despicătură.

pálcă f., pl. e (rus. pálka, pl. pálki, baston; pol. pala, macĭucă, ung. palca, băț. V. paliță). Nord. Vargă, nuĭa de bătut: l-a bătut cu palcele la stroĭ.

ráteș (Mold. sud), rátoș și rátuș (nord) n., pl. e (rut. rátuš, rátuša, han; pol. ratusz, rus. rátuša, primărie, d. germ. rathaus, primărie. Cp. cu conteș). Han mare la drum (nu în sat orĭ în oraș): rateșu luĭ Conachi (Covurluĭ). Fig. Iron. Hardughie, casă mare și nu prea frumoasă.

1) șar n., pl. urĭ (ung. sár, d. vsl. šarŭ, coloare; bg. šar, rus. šary, coloare, pol. szary, cenușiŭ. V. șeruĭesc). Vechĭ. Coloare. Azĭ. Nord. Arsenic.

auroră f. 1. ziori, lumină slabă ce precede răsăritul soarelui: și deodată aurora se ivește radioasă AL.; 2. fig. început: aurora vieții; 3. aurora boreală, meteor luminos, mai ales la poli, apare pe cer noaptea în țările dinspre Nord.

MUNTEAN¹ subst. 1. S. m. (În opoziție cu c î m p e a n, v ă l e a n) Om originar de la munte (1), care trăiește la munte, locuitor de la munte. Cu rușine ostrovan, iară cu cinste muntean a se numi și a se ținea, primea. CANTEMIR, IST. 370. Ești tu fată de muntean, Sau copila de vălean ? ALECSANDRI, P. I, 97. În jurul lor, munteni stau încet de vorbă. CAMIL PETRESCU, U. N. 222. Munteanul s-a zvîrlit în șa și a pornit înainte pe cararea din fînaț. SADOVEANU, F. J. 546. Se întoarse și văzu doi munteni cu sumăieșe scurte. id. O. IX, 25. Ies pe culoar și aflu la capătul vagonului doi munteni cu bocanci uriași. V. ROM. iulie 1957, 79. ◊ (Adjectival) Pentru noi, țăranii munteni, este o mare facere de bine ! CREANGĂ, A. 19. ♦ (Adjectival) Care aparține locuitorilor de la munte (1). specific locuitorilor de la munte; muntenesc (1). Am început a videa și sătenii în costumul muntean. NEGRUZZI, S. I, 308. 2. S. m. Persoană care face parte din populația de bază a țării Românești sau a Munteniei, ori este originară de acolo; (la pl.) populația țării Românești sau a Munteniei. Măi muntene, măi vecine, Vină să te prinzi cu mine. ALECSANDRI, P. II, 136. Din naștere-s muntean, Iar din botez sînt oltean. id. P. P. 291. (Adjectival) Se sculară șcheaii sîrbii și rumănii munteanii, de le luară țara de cătră Dunăre. MOXA, 377/17. Boierii ardeleni și munteni. ap. TDRG. Dăduse în 1574 tronul Moldovei lui Petru Șchiopul, principe muntean. XENOPOL, I. R. V, 47. 3. Subst. (sg. art.) Numele unui vînt care bate dinspre nord sau dinspre răsărit; (regional) băltăganul. Munteanul, vîntul polului miezii nopți. PISCUPESCU, O. 70/15, cf. HEM 2 138, 3 072. Zile întregi a nins și „munteanul” a viforît turbat. ap. TDRG. Băltăganul este un vînt de răsărit; pentru unele părți, băltăganul se numește și muntean. PAMFILE, VĂZD. 54, cf. H II 50, 84, 92, IV 15, 68, 109, VII 174, IX 430, XIV 256, XVI 16. – Pl.: munteni. – Munte + suf. -ean.

BESKIZI (pol. BESKIDY, ceh. BEZKYDY), masiv muntos cristalin, în Carpații nord-vestici, la granița dintre Ceho-Slovacia, Polonia și Ucraina, între pasurile Jablonica (la V) și Dukla (la E). Orografic se împart în B. de Est și B. de Vest. Lungime: c. 300 km. Alt. max.: 1.725 m (vf. Babia Góra). Din acest masiv izv. Vistula. Parcuri și rezervații naturale.

opsás n., pl. urĭ saŭ e (pol. obcas, d. germ. absatz, călcîĭ, toc. V. bizeț). Nord. Toc la încălțăminte: răsucindu-se pe opsas, ĭeși (Arh. 1905, 61).

poclít n., pl. urĭ (rut. pó-klit, partea de lemn a grapeĭ, pri-klit, zidărie astupătoare, pol. poklat, crivitar, umbrar de viță. V. clit). Mold. nord. Coviltiru (coșu, acoperemîntu) uneĭ trăsurĭ (birjĭ) orĭ unuĭ automobil. V. tendă.

vitruĭésc v. tr. (rut. vtróiti, vtróĭvati, a otrăvi: pol. wytruć, a stîrpi pin otravă. Cp. și Dac. 3, 718). Nord. Sleĭesc, storc de puterĭ pin boale saŭ vițiĭ (Șez. 32, 108): popor vitruit de beție. V. gînceluit.

sărdác n., pl. e (rut. pol. serdak, peptar, d. serce, din *serdce, inimă, pept). Nord. Surtuc țărănesc.

sîsîĭác n., pl. ĭece (rus. susĭek, ladă de făină, d. vsl. sonsiek, cisternă; pol. sasiek, samsiek; ung. suszák și szuszek). Ban. Trans. Nord. Coșar de nuĭele, leasă de ținut știuletĭ de popușoĭ. Maram. Lada în care moraru aduna vama moriĭ. – În Trans. și susîŭ, pl. ĭe. V. hambar.

1) somn și (nord) som m. (infl.de somn 2, d. rus. som, pol. sum [rut. bg. sîrb. sam], d. germ. salme, d. lat. salmo, salmon. V. somoteĭ, jemlugă). Un pește fără solzĭ, cu gura mare și lată, cu mustățĭ și trăitor pin Dunăre și rîurile vecine (silúrus glanis). Ajunge pînă la 2-3 metrĭ. – Cînd e mic se numește moacă, dela 1-2 kg. somoteĭ, dela 2-8 laprac, de la 8-15 ĭarma, ĭar de la 15 în sus pană.

POLAR, -Ă, polari, -e, adj., s. f. 1. Adj. Privitor la cei doi poli¹ ai Pământului, de la poli¹, caracteristic polilor¹; din regiunea sau din zona polilor¹. ◊ Noapte polară = noapte de iarnă care se întâlnește în regiunile situate dincolo de cercul polar și care poate dura până la o jumătate de an. Steaua polară = steaua principală din constelația Carului-Mic, situată pe prelungirea boreală a axei Pământului, care servește ca mijloc de orientare și după care se poate stabili direcția nordului. Urs polar = urs alb, v. urs. 2. Adj. Privitor la polii¹ unui magnet sau ai unei pile electrice. ♦ Referitor la un corp sau la un mediu care prezintă polaritate. 3. Adj. (Mat.; în sintagma) Coordonate polare = coordonate al căror sistem de referință este alcătuit dintr-un punct și o semiaxă care pornește din acel punct. 4. Adj. (Fil.) Care se află într-un raport de polaritate, care prezintă polaritate. 5. S. f. Locul geometric al punctelor conjugate armonic cu un punct dat în raport cu cele două puncte în care o dreaptă variabilă ce trece prin punctul dat intersectează conica dată. – Din lat. polaris, it. polare, fr. polaire.

gaci s. m. pl. – Pantaloni lungi din pînză albă, propriu țăranilor din nordul Trans. Mag. gatya (Tiktin; DAR), din rus., rut. gači, pol. gacie.

POLAR, -Ă, polari, -e, adj., s. f. 1. Adj. Privitor la cei doi poli¹ ai Pământului, de la poli¹, caracteristic polilor¹; din regiunea sau din zona polilor¹. ◊ Noapte polară = noapte de iarnă care se întâlnește în regiunile situate dincolo de Cercul Polar și care poate dura până la o jumătate de an. Steaua Polară = steaua principală din constelația Carului-Mic, situată pe prelungirea boreală a axei Pământului, care servește ca mijloc de orientare și după care se poate stabili direcția nordului. Urs polar = urs alb, v. urs. 2. Adj. Privitor la polii¹ unui magnet sau ai unei pile electrice. ♦ Referitor la un corp sau la un mediu care prezintă polaritate. 3. Adj. (Mat.; în sintagma) Coordonate polare = coordonate al căror sistem de referință este alcătuit dintr-un punct și o semiaxă care pornește din acel punct. 4. Adj. (Fil.) Care se află într-un raport de polaritate, care prezintă polaritate. 5. S. f. Locul geometric al punctelor conjugate armonic cu un punct dat în raport cu cele două puncte în care o dreaptă variabilă ce trece prin punctul dat intersectează conica dată. – Din lat. polaris, it. polare, fr. polaire.

bulát n., pl. e (turc. nord bulat [d. pers. púlâd] oțel, de unde și rut. rus. pol. bulat, oțel). Cuțit dogăresc (de forma celuĭ de bucătărie).

*poloníc n., pl. e (rut. polónnik, pol. polonik, polonic, rus. upolóvnik, lingură de luat spuma, upól, spumă). Nord. Lingură, cĭorbalîc, lingură de scos cĭorba din oală saŭ din castron. V. cauc, chepcea, meredeŭ.

rómăniță (Mold. sud) și -íță (nord) f., pl. e (rut. rumánecĭ și rumĕánok, rus. romén, romáška, pol. rumaniec, rumian, d. germ. römische kamille, id. V. róman). Mușățel. – În Trans. Olt. romoniță.

SEIM s.n. Adunare națională sau parlament în unele țări slave din nord. ♦ Adunare a reprezentanților diferitelor categorii sociale. [Pron. se-im, pl. -muri. / < pol. seim].

frăsuĭésc (mă) v. refl. (rut. frasuvati sĕa, pol. frasować, [vechĭ fre-] sie, d. germ. sich fressen, a se neliniști). Nord. Mă învîrtesc nehotărît, nu știŭ ce să fac, nu știŭ de ce să m’apuc: se tot frăsuĭa și clocotea să vorbească (Arh. 1905, 1, 12), se frăsuĭa omu în gîndu luĭ, ce te gîndeștĭ și te frăsuĭeștĭ? (Neam. Rom. Pop. 1, 440). – Și vr- (Tec.): vrăsuit și asudat (Vț. Lit. 1, 18, 7, 3).

găbjésc (nord), găbuĭésc (est) și găbujésc (Cov.) v. tr. (vrus. gabatĭ, a strîmtora, pol. gabać, a prinde. Rudă cu căpuĭesc și zăpsesc). Fam. Pun gabja, prind, apuc: a găbji un hoț. Găbjesc, îndes, bucșesc, umplu tare: lulea găbjită de tutun. – Și gîbjesc (Suc.) și găpșesc (Pt.): îl găpșise asupra faptuluĭ (Simion Mehedințĭ, CL. Febr. 1910, 7). V. gîmb.

șúflă f., pl. e (sas. schufel, germ. schaufel, lopată adîncată; pol. szufla. V. cofer). Trans. Căuș de luat făină ș. a. Mold. nord. Lopată adîncată de luat petriș, gunoĭ ș. a. – Și șulfă (GrS. 6, 245). V. scafă.

POL¹ ~i m. 1) geogr. Fiecare dintre cele două puncte situate la capetele (de nord și de sud) ale axei de rotație a Pământului. 2) Regiune situată în jurul acestor puncte. ~ul nord. ~ul sud. ◊ ~ ceresc fiecare dintre punctele de intersecție a axei Pământului cu sfera cerească. 3) Fiecare dintre capetele opuse ale unui magnet. 4) mat. Fiecare dintre cele două puncte de intersecție a unei sfere cu diametrul ei. 5) fiz. Fiecare dintre extremitațile unui circuit electric, una cu sarcină pozitivă, iar cealaltă cu sarcină negativă. 6) fig. Parte extremă, opusă a ceva. ~ii unei discuții. /<fr. pôle, lat. polus

cúhne f. (rut. rus. kúhnĕa, pol. kuchnia, d. vgerm. kúchina, ngerm. küche, d. lat. coquina, id.; sîrb. kujna). Nord. Bucătărie. Vechĭ. Butcă (cupeŭ). – În vest și cuĭne (d. sîrb.).

dubás n., pl. urĭ și e (rus. pol. dubas, d. turc. tombaz, dombaz, ponton, de unde și sîrb. tumbas). Mold. Nord. Barcaz, luntre mare. Ponton, poron. Fig. Iron. Om gros orĭ mîncăcĭos. Maĭ vechĭ (lit.). tumpaz și dombaz.

țámbră f., pl. e (pol. cembra, id., d. mgerm. cimber, lemn de construcțiune, locuință, ngerm. zimmer, odaĭe). Nord. Scîndură scurtă și groasă de făcut gardurĭ la țară orĭ de căptușit o galerie de mină orĭ un puț ca să nu se surpe.

briceag (bricege), s. n. – Cuțitaș, brișcă. Var. briceac, briceagă. Mag. bicsak, tc. biçak (DAR; Popescu-Ciocănel 16), care se consideră în general a fi rezultatele sl. bričĭ, dar care sînt, cu mai mare probabilitate, cuvinte orientale, cf. cuman. bičak (Kuun 97), țig. biča „secure” (Wlislocki 74); cf. și bg. bričak, pol. biczak. R. se explică prin influența lui brici. Der. sînt proprii Trans. de Nord: bricegeană, s. f. (dans tipic); bricică, s. f. (briceag); brișcuță, s. f. (cuțit); brișcăli, vb. (a bate).

daradáĭcă (Mold.) și taradaĭcă (nord) f., pl. e (rut. tarudáika, trăsură hodorogită, rus. taratáika, căruță cu doŭă roate; pol. taradajka, teredajka). Est. Iron. trăsură hodorogită, droagă. – Și har- (Sadov.). V. hodoroagă.

drághină f., pl. draghinĭ și drăghinĭ (din drábină, formă inuz., d. rut. pol. drabina, id. rudă cu germ. trampein, a păși greŭ. V. trapă și Bern. 1, 219). Nord. Loitră.

șum n., pl. urĭ (rut. šum, pol. szum, spumă, szumówka, al doilea rachiŭ, șum, d. vgerm. skûm, azĭ schaum, spumă). Nord. Rachiŭ tare care vine după posleț și care nu se bea curat (numit și fuză și arămoĭ în Mold. sud). V. picuș.

jid (jizi), s. m. – Evreu. Sl. židŭ, cf. rut., pol. žyd, bg. žid „gigant” (DAR). Cu această formă este cuvînt rar, în Trans. de Nord și Mold. – Der. jitcă, s. f. (evreu), cu suf. -că; jidău, s. m. (Trans., evreu), prin intermediul mag. zsidó; jidaucă, s. f. (Mold., evreică); jidan, s. m. (evreu), din sl. cu suf. -an, cf. sl. židinŭ, židomŭ, židochŭ (Miklosich, Fremdw., 137; Cihac, II, 158; Tagliavini, Arch. Rom., XVI, 365; DAR); jidancă, s. f. (evreică); jidănesc, adj. (evreiesc); jidănește, adv. (în felul evreilor); jidănime, s. f. (mulțime de evrei); jidov, s. n. (evreu; uriaș; Bucov., Meloe proscarabaeus, insectă), din sl. židovinŭ (pentru al doilea sens, cf. bg. žid; se explică prin ideea că cei dîntîi oameni au fost giganții, îmbinată cu ideea că evreii au fost primii oameni); jidoavcă (var. jidoafcă), s. f. (evreică); jidoveancă, s. f. (dans popular); jidovesc, adj. (evreiesc); jidovetic, adj. (fricos, laș); jidovește, adv. (în felul evreilor); jidovi, vb. (a se converti la iudaism); jidovime, s. f. (adunare de evrei); jidovină, s. f. (prăpastie, abis), considerîndu-se la origine că sînt resturi ale unei locuințe de giganți (după Scriban, din bg. *duždovnica „apă de ploaie”; în dicționare glosările acestui cuvînt diferă considerabil, după aspectul particular al locului astfel numit). Jidov se folosește mai ales cu sensul de „evreu, evreu din Vechiul Testament”; jidan a ajuns să fie considerat în epoca modernă drept termen ofensiv.

curcubéŭ n., pl. eĭe (din cocobelcĭ și cobelcĭ, „melc, culbec” și „un fel de peptănătură femeĭască în formă de coarne”, din care s’aŭ dezvoltat var. culcubăŭ, cuculbăŭ (Trans.), cucurbăŭ, cocîrbăŭ și curcubăŭ [nord], înț. pmt. e „rătund, răsucit, curb”. D. rom. vine rut. korkobéč, a. î., kulĭbáka, pol. kulbaka, șa, care e un lucru curb, rus. kulebĕáka, un fel de mîncare de pește umplut saŭ învălătucit, litv. kulbonkas, cerbice, lemnu curb al juguluĭ. Bern. 1, 641. V. culbec. Munt. Mold. sud. Un meteor în formă de arc cu cele șapte colorĭ care rezultă din refracțiunea și reflexiunea razelor solare pe nourĭ. S. m. Numele uneĭ florĭ numite și barba împăratuluĭ și (Trans.) neghină de grădină. Acest meteor, cel maĭ frumos fenomen al luminiĭ, anunță pur și simplu că soarele, fiind la orizont la o înălțime potrivită, îșĭ aruncă razele pe un nour opus care se risipește în ploaĭe. Decĭ, cînd te uițĭ la curcubeŭ, eștĭ cu spatele la soare și eștĭ între el și nour. Colorile curcubeuluĭ sînt: violet, sineliŭ, albastru, verde, galben, portocaliu și roș. – În biblie, curcubeu e semnu împăcăriĭ dat de Dumnezeŭ luĭ Noe după diluviŭ. Vechiĭ Grecĭ ziceaŭ că e cingătoarea Iridiĭ, anunțătoarea zeilor.

hîj n., pl. urĭ (rut. hyža, pol. hyž, chyž, chyža, vsl. hyzŭ, d. vgerm. hus, ngerm. haus, casă. Bern. 1, 414). Dos. Bordeĭ. Azĭ. Nord. Cămăruță (zăhată) supt acelașĭ acoperemînt în dosu uneĭ case. V. șopron.

pocostésc v. tr. (rut. pol. ceh. pokost, lac, văpsea lucitoare, rut. ceh. pokostiti, pol. pokoscič, a lăcui, d. mgerm. koste, ngerm. quaste, canaf, pensulă deasă, quästein, a pensula). Mold. nord. Suflu metalele: lingurĭ pocostite cu aur. – În Fălciŭ „încondeĭez”: oŭă pocostite.

pojghíță f., pl. e (ceh. pošvice, pol. pochwica, teacă, tecuță. V. pofil). Membrană, peliță, pătură foarte supțire: pojghiță de ceapă, de văpsea. – În nord pójghiță (ca și árșiță, péliță).

caralámbă f., pl. e (din caralabă și calarabă, cum se zice în Trans., d. ung. kalarábi, pol. kalarapa, kaulorapa, d. germ. kohlrabi, kaulirabi, care vine d. it. cávolorapa, pl. cávoli-rape, fr. choux-rave). Nord. Nap.

horbótă f., pl. e (din *orbotă, met. din pol. rut. robóta, lucrare, robotă, dim. robótka, broderie, dantelă. P. met., cp. cu germ. arbeit, lucrare). Dantelă. – În nord și răbótcă, pl. e: față de masă albă cu poale lungĭ cusute în răbotce (Adela Xen. 474). – Și horboțică, pl. țéle. V. rocodele.

lĭúră f., pl. i (rut. lĭúra, pol. lura, ung. löre, d. vgerm. lûra, mgerm. lûre, ngerm. lauer, care vine d. lat. lóra, vin prost). Nord. Vin prost, bulearcă. V. livej.

vest [At: AMFILOHIE, G. 2/6 / V: (îvr) o~, ue~ sn / E: ger West(en) cf it ovest, fr ouest] 1 sns Unul dintre cele patru puncte cardinale, opus estului, situat într-o direcție care formează un unghi de 90° cu direcția nordului. 2 sns (Pex) Zonă în care apune soarele Si: asfințit (4), (pop) scăpătat¹, soare-apune, (reg) scapăt, scăpătiș. 3 sns Parte a globului pământesc, a unui continent, a unei țări etc. situată spre vest (1) Si: apus, occident. 4 sns (Pol) Nume generic dat statelor din vestul Europei, Canadei și Statelor Unite ale Americii (membre fondatoare ale Alianței Nord-Atlantice) Si: Occident. 5 ain Care se află la vest (1).

uncróp n., pl. urĭ (vbg. ukropŭ, supă; pol. ukrop, apă ferbinte, ceh. și „un fel de supă”; rus. dial. okróp, apă ferbinte. V. crop, strop, stropesc). Nord. Trans. Ban. Apă ferbinte (clocotită): s’a opărit cu uncrop. Chefu făcut a doŭa zi după nuntă. Cîntecu care se cîntă atuncĭ. – Și on- și în-. V. drușcă.

sumán n., pl. e (din mai vechiĭ sucman, d. turc. sukman, cizme marĭ [cum poartă Turcomaniĭ]; bg. sukman, rochie țărănească, rut. sukmana, suman, pol. sukmana, haĭnă proastă de postav, ung. szukmány, suman. V. sucnă). Est. Haĭna cea maĭ groasă a țăranuluĭ (și pin nord și a țăranceĭ), făcută din postav grosolan cafeniŭ, cenușiŭ saŭ negru și împodobită cu găitane (V. ghebă, zeghe, dulamă). Pănură, postav grosolan de suman (V. aba, dimie). Munt. O haĭnă maĭ groasă a țărancelor.

BUSOLĂ, busole, s. f. Instrument alcătuit dintr-un cadran, cu un ac magnetic mobil la mijloc, care arată totdeauna nordul; servește la orientarea navigatorilor, exploratorilor etc. Umblu cu busola-n buzunar și, oriunde aș fi, eu caut nordul. SEBASTIAN, T. 32. Înfruntă, în sfirșit, suprafața lichidă și porni fără busolă și fără hartă. ANGHEL, PR. 71. Busola dramul la pol i-arată. ALEXANDRESCU, P. 58. ◊ Expr. A-și pierde busola = a-și pierde capul, mintea sau judecata; a se zăpăci. ♦ Fig. Călăuză, conducător (în viață), cîrmă. Operele lui V. I. Lenin și I. V. Stalin... înarmează partidele comuniste cu o busolă justă și precisă. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 158, 7/1.

cătúșă f., pl. ĭ (vrom. cătușă, mrom. cîtușă, pisică, d. lat. catta, pisică, cu suf. -ușă; it. gatta, fr. chatte, sp. gata. Tot de aci balta Cătușa, lîngă Galațĭ, aproape de care e și satu Pisica, în Dobr. Cp. cu cățea, raniță. D. rom. vine rut. katúša, pol. katusza, tortură). Lanțurĭ de legat oameniĭ: a pune cătușĭ unuĭ hoț, a pune un hoț în cătușĭ (V. mănușă). Sing. Nord. Jampiță. O plantă labiată ruderală cu miros greŭ (ballóta nigra), care seamănă cu cătușnica, o buruĭană care place pisicilor.

ECUATOR s. n. Cercul mare după care suprafața unei sfere este intersectată de planul care trece prin centrul sferei și este perpendicular pe axa polilor ei. ♦ (Geogr.) Cerc imaginar (determinat de un plan situat la egală depărtare de cei doi poli ai pămîntului și perpendicular pe axa lor) reprezentînd cel mai mare cerc paralel și împărțind pămîntul în două emisfere. ♦ Zonă care se întinde pînă la cîteva grade latitudine nord și sud de acest cerc; zonă ecuatorială. La ecuator plouă în fiecare zi. ♦ (Astron.; în expr.) Ecuator ceresc = cercul mare al sferei cerești, perpendicular pe linia polilor pămîntului și în al cărui plan se găsește ecuatorul pămîntesc. – Pronunțat: -cu-a-.

căpcăun (căpcăuni), s. m. – 1. Monstru pe care fantezia populară și-l imaginează cu cap de cîine, uneori cu patru ochi, cu ochii în ceafă, sau cu patru picioare, dar a cărui caracteristică principală este antropofagia. – 2. Poreclă pentru turci și tătari, păgîn. – 3. Canibal, om crud. – Var. cătcăun, capcîn(e), hapcîn. – Mr. capdicine. Traducere din ngr. ϰυνοϰέφαλος „cap de cîine”, cuvînt intrat în limbă prin literatura populară (Cartojan, Alexandria în literatura romînă, Bucarest, 1910, p. 95; Tagliavini, Arch. Rom., XVI, 357). Este vorba de legenda medievală care situa oamenii cu cap de cîine în regiunile de nord ale Rusiei (cf. de ex. Historia de Adam de Brema (1066) sau mapamondul lui Juan de la Cosa). Finalul -un indică un tratament expresiv, cf. gărgăun. După Cihac, II, 39; din pol. kapkan, kapkon „zdrențuros”, după Scriban, din lat. med. capcanus, v. tc. kapgan „căpetenie a avarilor”; după Pascu, Suf., 53, de la cap, cîine și un.

țeávă f., pl. țevĭ (vsl. cĭevĭ, țeavă, bg. ceva, pol. cewie). Munt. Tub (de pușcă, de tun, de pompă, de dus apa supt pămînt, de întrebuințat ca mosor la țesut ș. a.). – În Mold. sud țavă, pl. țăvĭ; în nord țévie.

bahadîrcă (bahadîrci), s. f. – 1. Fățarnică, ipocrită. – 2. Femeie obeză. Pol. bohatyrka, rut. bagatyrka (Cihac; Philippide, Principii, 47; DAR), al cărui sens primitiv este cel de „eroină”; din tc. behadir „erou”. Totuși, semnificația proprie cuvîntului rom. trebuie să provină tot din pol., unde se explică mai bine prin contaminarea cu pol. bachor „burtă” bach(o)račka „femeie grasă”. Din acest ultim cuvînt derivă rom. baharaucă, var. baharoasă „femeie grasă” cuvînt de batjocură care, ca și cel anterior, se folosește numai în nord-vestul Mold. (cf. Hasdeu 2874).

șoríc n., pl. urĭ și e (pol. skwarek, șoric prăjit, ceh. škvarek, sîrb. čvarak; germ. schwarte. V. șorochină). Mold. Pele de porc cînd e vorba de mîncare: slănină cu șoric, șoric în „carne cu varză”. – În Mold. nord și cĭoric, în Munt. șoricĭ. În Munt. înseamnă și „scîndură plană pe o parte și curbă pe cea-laltă cum se desprinde de la o grindă pe care o facĭ în patru muchĭ”: doŭă șoricĭurĭ.

polar, ~ă [At: AMFILOHIE, G. F. 186^v/9 / Pl: ~i, ~e / E: lat polaris, it polare, fr polaire, ger polar] 1 a Care aparține polului¹ (1) Si: (înv) polaric (1). 2 a Privitor la pol¹ (1) Si: (înv) polaric (2). 3 a Care provine de la un pol¹ (1) Si: (înv) polaric (3). 4 a Care este specific polului¹ (1) Si: (înv) polaric (4). 5 a (Îs) Steaua ~ă Stea principală din constelația Carului-Mic, situată pe prelungirea boreală a axei Pământului, care servește ca mijloc de orientare și la determinarea punctului cardinal nord. 6 a (Îs) Noapte ~ă Noapte de iarnă din extremitatea nordică a Pământului, care durează până la o jumătate de an. 7 a (Îs) Zonă ~ă Zonă cuprinsă între latitudinea de 75° și poli (1). 8 (Zlg; îs) Urs ~ Specie de urs cu blana albă, care trăiește în regiunile arctice (Ursus maritimus). 9 smp (Rar) Locuitori de la pol¹ (1). 10 a Care aparține polilor¹ (10) unui magnet Si: (înv) polaric (5). 11 Care aparține polilor¹ (17) unei pile electrice Si: (înv) polaric (6). 12 a Privitor la polii¹ (10) unui magnet Si: (înv) polaric (7). 13 Privitor la polii¹ (17) unei pile electrice Si: (înv) polaric (8). 14 a Care aparține unui corp sau unui mediu cu polaritate (1). 15 a (Mat; îs) Coordonate ~e Numere reale care determină poziția unui punct în plan. 16 sf (Mat) Loc geometric al punctelor conjugate armonic cu un anumit punct dat, în raport cu cele două puncte în care o dreaptă variabilă ce trece prin punctul dat intersectează o conică dată. 17 a (Fiz) Care are polaritate (3). 18 a (Fiz) Care se află într-un raport de polaritate (3).

crácatiță (Mold.) și caracátiță (Munt.) f., pl. e (sîrb. krakatnica, pol. krakacica, rus. karakática, adică „cu mulțĭ cracĭ”). O moluscă cefalopodă care se mănîncă. (Cele din comerciŭ, care se vînd uscate, îs de 40-50 cm. Dar există unele și de 2-3 metri). – În Mold. nord -íță și (infl. de rac) racatiță (Șez. 37, 42). V. ahtapod.

măngălăŭ n., pl. ăĭe, máglă și mîglă f., pl.e (ung. mángoló, mângorló, pol. magla [de unde vine rom. maglă]; mrus. magelĭ, germ. mangel, mlat. manga, mangana, vfr. mangoneau, praștie: it. mángano, praștie, măngălăŭ; ngr. mánganon, măngălăŭ, d. vgr. mágganon, balistă pe cilindri. V. mangealîc, minghinea). Nord. O bucată de lemn crestat orĭ de tablă de zinc undulată de care se freacă rufele la spălat (Șez. 36, 12). Un aparat compus din doŭă sulurĭ de lemn care, supt apăsarea unei greutățĭ, netezește rufele puse pe o masă (înlocuit azĭ cu feru de călcat).

hîrléț n., pl. e (vsl. rylĭcĭ, a. î., d. rylo, rît, ryti, a rîma, a săpa; rus. ryléc, pol. rylec, a. î.). Est. Lopată de fer de săpat pămîntu împingînd cu talpa pe ĭa (numită și hîrlez în Cov., de unde poate și numele satuluĭ Virlez, și cazma în sud și’n nord). Munt. est săpăligă. V. arșăŭ.

sahán n., pl. e (turc. sahán [d. ar. sahn], sahan de aramă; ngr. saháni, alb. bg. sîrb. sahán, pol. sagan; ung. szahány). Un fel de vas de bucătărie de mărimea uneĭ farfuriĭ făcut din aramă saŭ din cositor care nu se întrebuințează de cît la încălzit saŭ la copt ceva. – Și zahan (Mold. nord).

mahlér și -eár m. (rut. mahlĕár, pol. machlarz, rus. mákler, d. germ. makler, samsar, care vine d. germ. de jos makeln, maken, germ. de sus machen, a face. D. ol. makelaar vine fr. maquereau, codoș. V. mahăr, malercă). Mold. Vechĭ. Șarlatan. – Azĭ în nord, pop. maflér.

poĭádă f., pl. ĭade, și poĭáde, pl. ĭezĭ (rus. póĭezd, convoĭ, caravană; pol. pojazd, vechicul, călătorie, cale. V. podgheaz, puĭezésc), Mold. Vechĭ. Năvălire de jăfuitorĭ: aŭ maĭ fost și alte poĭade de Tătarĭ (Cant. Hr. 475, 28). Azĭ. Gloată (de flămînzĭ ș. a.). Și poĭédie (est), puĭédie (est, sud) și poĭéde (nord), gloată. V. spuză, urdíe.

*BUSOLĂ (pl. – le) f. 📻 Instrument de fizică alcătuit dintr’o cutiuță cu un cadran în centrul căruia se mișcă, pe un fus, un ac magnetizat; vîrful acestuia ia totdeauna direcțiunea nordului magnetic și indică astfel pozițiunea aproximativă a tuturor punctelor cardinale; busola e indispensabilă navigatorilor și exploratorilor: ea le permite, cu ajutorul unor corecțiuni, să se călăuzească în mijlocul mărilor sau al regiunilor necunoscute (🖼 682): Busola drumul la pol i-arată ALX. ț®¶ 2 ⛵ ~ marină 👉 COMPAS MARIN ¶ 3 Fig. Călăuză, cîrmă, conducător: sfaturile tale îmi vor sluji de ~ [fr.< it.].

med și mĭed n., pl. urĭ (vsl. medŭ, mĭere, vin; bg. sîrb. med, rus. mëd, pol. miód, mĭere, rudă cu germ. met și vgr. méthy, băutură amețitoare). Idromel, o băutură făcută din apă și mĭere fermentată: Din mursă, după ce s’a lăsat să fearbă mustu, se face mĭed (VR. 1908, 2, 259). – Și azĭ în nord med.

BATHURST [bæθə:st] 1. Ins. nelocuită în Arh. Arctic Canadian, între ins. Melville și ins. Cornwallis; 18,2 mii km². Climă arctică. În NV ins., la 76° lat. N și 101° long. V, a fost localizat Polul Magnetic Nordic al Pămîntului în urma noilor calcule făcute în 1970. 2. Ins. australiană în M. Timor, în V Pen. Arnhem, separată de Australia prin str. Clarence; 2,04 mii km². Climă și păduri ecuatoriale musonice. Slab populată. 3. Cap în America de Nord (Canada) la V de G. Amundsen, la 70°35′ lat. N și 127°53′ long. V.

*castrón n., pl. oane (pol. kastrol, rus. kastrĭúlĕa, germ. kasserolle, fr. casserole, pop. castrole, d. it. cazza, cazzuola, cățuĭe. It. cazzaruóla și casseróla d. fr. V. cățuĭe). Vas mare de porțelan orĭ de faĭanță în care se aduce fertura (cĭorba, borșu) la masă. – În nord craston. V. cĭorbalîc și ceanac.

2) șleaŭ (vest) și șleah (est) n., pl. urĭ (o silabă, d. rus. sleiá, rut. šliĭá, hamurile de pe spinare; pol. szleja. szla, ceh. szle, d. germ. schleife). Trăgătoare, curea groasă și lungă de vre-o doĭ metri (cîte una de fiecare parte) cu care se leagă calu de crucea trăsuriĭ cu doĭ caĭ. – În vest și șleav, șleaf, în nord șlih.

*religiúne f. (lat. relígio, -ónis, scrupul, conștiință; religiune, d. re- și légere, a aduna, a alege, a citi. V. a- și cu-leg). Respect față de Dumnezeŭ, credință în Dumnezeŭ: religiunea e sentimentu dependențeĭ omuluĭ de Dumnezeŭ. Doctrină religioasă, felu de a te închina: religiunea creștinească. – Ob. relígie (rus. pol. religia). – Principalele religiunĭ sînt: budizmu (500.000.000 de oamenĭ în India și China), catolicizmu (300.000.000 în Eŭropa și America de Sud, Centrală și Mexic), fetișizmu (250.000.000 la sălbaticĭ), ortodoxizmu (150.000.000, la Rușĭ, Bulgarĭ, Sîrbĭ, Românĭ, Grecĭ și alțiĭ), brahmanizmu (140.000.000, în India și China), protestantizmu (120.000.000, în nord-vestu Eŭropeĭ și America de Nord), islamizmu (120.000.000, în Turcia, vestu Asiiĭ și nordu Africiĭ) și judaizmu (12.000.000 în anu 1910, răspîndițĭ pin toată lumea).

táftă f., pl. e și tăfțĭ (turc. tafta, d. pers. taftah, part. trecut d. taften, a țese, a împleti; rus. taftă, pol. táfta, ngr. taftás; it. taffetá, fr. taffetas, germ. taffet). Vechĭ. Azĭ pop. Un fel de stofă de matasă netedă și lustruită. A veni tafta la cot, a se brodi tocmaĭ (Munt.). Adv. Vindecat taftă (de niște bube), vindecat absolut (Mold. nord).

cópil, copii, (dial. coptil), s.m. 1. Bastard; copil din flori (din fete nemăritate); spuri, măndrâlău. 2. Fir de mălai sau de viță-de-vie, ce crește din tulpină. ■ Termen semnalat în zonele Codru și Chioar, dar și în nordul Crișanei și Sătmar, respectiv în Maram. din dreapta Tisei, cu sensul de „bastard”. ■ (onom.) Copil, Coptil, nume de familie în jud. Maram. – Cuv. autohton, cf. alb. kopil (Philippide, Rosetti, Russu, Brâncuș, Vraciu). ■ Cuv. rom. > magh. kópé, gobé, săs. kopil, ucr. kópyu, pol. kopirnak, kopirdan „copil nelegitim”.

baltă (bălți), s. f. – 1. Mlaștină. – 2. Luncă inundabilă a Dunării. – 3. Băltoacă. – Mr., megl. baltă, istr. bote. Origine incertă. Există două teorii referitoare la istoria acestui cuvînt. Conform primei, este vorba de un cuvînt autohton, care s-ar trage dintr-o rădăcină indo-europeană *bal-, ce poate fi identificată în germ. *pol- (v. germ. de mai sus pfuol, v. engl. pol.), lituan. balá, sl. blato, celt. *palta (J. Kurylowicz, Mélanges Vendryes, 1925, p. 308; REW 6177). Din aceeași rădăcină ar deriva un ilir *balton, pl. *balta; și de la această ultimă formă se consideră că pot proveni nu numai rom. baltă, ci și alb. baljtë, lom. palta, triest. paltan, piem. pauta, ngr. βάλτη, ngr. μπάλτα, βάλτα, și βάλτος, (Ascoli, Arch. glott., I, 261; G. Meyer, Neugr. St., II, 64; Berneker 70; DAR; Capidan, Raporturile, p. 461; Pascu, I, 179; Pușcariu, Lr., 180). Proveniența ilirică nu este imposibilă, chiar dacă ilirii nu ne sînt cunoscuți dat fiind că au trăit în regiuni mlăștinoase; iar extinderea cuvîntului în nordul Italiei ar fi o dovadă în favoarea acestei ipoteze. Cealaltă ipoteză, care a fost prima sub aspect cronologic, pare a fi mai puțin acceptată în prezent. Conform acesteia, baltă ar proveni din sl. blato, de unde provin și bg. blato, slov., ceh. blato, pol. bloto, rus. boloto (Miklosich, Slaw. Elem., 15; Cihac; Roesler 565; Philippide, Principii, II, 698). Această ipoteză întîmpină o gravă dificultate și anume metateza bla › bal, puțin probabilă în rom.; din această cauză, mai mulți specialiști încearcă să arate că termenul rom. provine dintr-o formă slavă *balto, anterioară metatezei lichidelor. (Skok, Archiv za arb. Star., II, 114; Nandriș, Mélanges École Roumaine, II, 1-25 și Dacor., VI, 350; Sandfeld 83; Vaillant, BL, XIV, 9). Faptul în sine nu este imposibil, dar pare puțin probabil; și este curios de semnalat că forma sl. ipotetică, anterioară metatezei, nu a lăsat urme în limbile sl. moderne; că singurele forme sl. cu metateză provin din rom. (astfel rut. balta, cf. Miklosich, Wander., 12 și Candrea, Elemente, 404; de asemenea bg. medie și bg. baltina, cf. Jagic, Arch. slaw. Phil., XXII, 32, Berneker 70 și Capidan, Raporturile, 230); și pe care însuși Miklosich, o vreme partizan al originii în sl. a cuvîntului, a ajuns să-l considere străin în sl., în Neugr, 11. Astfel stînd lucrurile, ipoteza autohtonă pare a întruni cele mai multe probabilități. Ngr. μπάλτα, provin din rom. (Murnu, Rum. Lehnvörter, 34), în vreme ce ngr. βάλτη, provine din iliră, după Triandaphyllidis, 150, și din alb., după G. Meyer, Neugr. St., II, 64. Der. băltac, s. n. (baltă); băltăcăi, băltăcări, vb. (a da din picioare); băltăceală, s. f. (bătăi din picior); băltăci, vb. (a se bălăci; a se forma băltoace); băltăreț, adj. (palustru); băltăreț, s. m. (vînt dinspre lunca Dunării, vînt de miazăzi); băltărie, s. f. (baltă, mlaștină); băltău, s. n. (băltoacă); bălți, vb. (a se forma băltoace); băltig, s,n, (baltă, mlaștină); băltină, s. f. (luncă, teren inundabil); băltiș, s. n. (teren mlăștinos); băltoacă, s. f. (baltă mică; bulhac); băltoc, s. n. (băltoacă); băltos, adj. (mlăștinos).

scrîntésc (Trans.) scrintésc și (Bas.) crîntésc v. tr. (vsl. krentati, a întoarce, a suci, sŭkrennonti sen, a se răsuci, d. krontŭ, tors, sucit; srb. [s]kretati, rus. krutitĭ, skrutitĭ, pol. skrecić, a suci, skret, sucitură. V. creț, crint, crutcă, scrîncĭov, scruntar). Fac un os să ĭasă din locu lui natural, luxez: am căzut și mi-am scrîntit mîna. Fig. A o scrînti, a face o greșală, o gafă: am scrîntit-o! – În Mold. nord, Olt. Ban. sclintesc (după clintesc). Forma crî- la Orhei (Șez. 30, 204). V. buclarisesc.

ráșpă și hráșpă (nord) f., pl. e, rașpăŭ, rașpóĭ (Trans.) n., pl. ăĭe și oaĭe, raspél și rașpél n., pl. e (germ. raspel, d. raspeln, a răzui, vgerm. raspôn [hrespan], de unde și it. raspare, fr. ráper, a răzui, rudă cu rom. hreapcă și grapă. D. germ. vine pol. raszpla și raszpil, rus. ráspilĭ, sîrb. rašpa; ung. raspó și ráspoiv, de unde rașpăŭ și rașpoĭ). Pilă mare și lată de pilit metalu, lemnu, pelea și copitele. – Și răzălăŭ.

șóvăĭ și -ăĭésc v. intr. (cp. cu ung. csóválni, a clătina din cap, pol. szwankować, germ. schwanken, a șovăi, și cu rom. încovoĭ). Vechĭ. Merg cotind ca să scap de urmăritorĭ. Merg clătinîndu-mă (de boală orĭ de beție). Fig. Lungesc vorba ca să scap de răspuns. Azĭ. Preget, ezit, mă codesc, staŭ pe gîndurĭ, nu mă pot hotărî să fac ceva. – În nord și șovoĭesc. Vechĭ șu-. V. hodorogesc.

POLAR, -Ă, polari, -e, adj. 1. Privitor la polii globului pămîntesc, de la poli, caracteristic polilor. [Muntele] straniu și alb, acoperit de zăpezi polare. BOGZA, C. O. 56. Zăpada, care acoperea totul, de priveliștea părea un ținut polar, prinsese coajă și sclipea ca milioane de sfărîmături de sticlă. CAMIL PETRESCU, O. I 211. Ca o banchiză pe un ocean polar, Sînt singură-n tăcerea-ncremenită. CAZIMIR, L. U. 43. ◊ Noapte polară = noapte din regiunile de la poli (care ține o jumătate de an). Noaptea polară plutea ca o imensă pînză de beteală în văzduh și ne scălda în lumina ei moale, mătăsoasă. STANCU, U.R.S.S. 160. Cerc polar v. cerc. Auroră polară v. auroră. Steaua polară = steaua principală din constelația «carul-mic», care servește la aflarea nordului. Urs polar = urs care trăiește în regiunile înghețate din nord și al cărui corp este acoperit cu blană albă (Ursus maritimus). Climă polară = climă caracterizată prin durata lungă a iernii; soarele poate să nu răsară sau să nu apună timp de 24 ore, temperatura lunii celei mai calde e în jurul lui 0°, iar cea a lunii celei mai reci coboară pînă la -50°. 2. Privitor la polii unui magnet sau ai unei pile electrice. 3. Referitor la un corp sau la un mediu care prezintă polaritate. 4. (În expr.) Coordonate polare = sistem de coordonate al cărui sistem de referință este alcătuit dintr-un punct și o semiaxă care pornește din acel punct.

jímblă f., pl. e (ung. zsemlye, pol. žemla, zemla, ceh. žemle, germ. semmel, jimblă, d. lat. simĭla, făină bună, făină, de unde vine și it. sp. pg. sémola, vfr. simble, nfr. [d. it.] semoule. Mbi îld. mi ca și în dambla, și vfr. simble, nfr. trembler, combler, sembler). Pîne albă (lungă). – În Trans. jemlă și jemblă, în Mold. nord, Bucov. jemnă. V. franzelă și viglă.

fasole s. f. – 1. Plantă erbacee cultivată pentru păstăile ei comestibile (plantă și păstaie). – 2. Mîncare de fasole. – 3. (Pop.) Dinți. – Mr. făsul’u, megl. făsul’. Ngr. φασόλι (Meyer 110; Berneker 280; Philippide, II, 712; Ronzevalle 124; Vasmer, Gr., 58), cf. tc. fasulye, alb. fasulj, bg. fasul, calabr. fasolu. Numeroase var. locale: fasolă, fasulă (< ngr. φασούλι), fasule, (Trans. de Nord), fansule, (Banat, Olt.), făsui (Trans. de Vest), făsaică, (Banat., Trans.), păsulă, păsui (< sb. pasidj, mag. paszulya). Der. fasoliște, s. f. (plantație de fasole); fasolică, s. f. (varietate de măzăriche sălbatică, Latyrus tuberosus); fasoli, vb. refl. (a face fasoane, a se fandosi), de la fasole 3, prin încrucișare cu fason (explicație dată de DAR; cf. însă pol. fasoły „strîmbătură, schimonoseală”, din germ. faseln „a ieși de pe făgaș”); fasoleală, s. f. (fasoane); fasolit, adj. (fandosit).

SUD¹ s. n. 1. Unul dintre cele patru puncte cardinale, opus nordului și îndreptat în direcția în care se află soarele la amiază în emisfera nordică; miazăzi. Curentul cald de la sud muia complect ghețurile și zăpezile. SADOVEANU, O. VIII 210. ◊ Loc. adj. De sud = sudic. 2. Parte a globului pămîntesc, a unui continent, a unei țări, a unui oraș etc. așezată spre sud (1). Sudul Africei. Sudul Franței. ◊ (Adjectival, în expr.) Polul sud.

*auróră f., pl. e (lat. auróra). Zorĭ, lumina care precede răsăritu soareluĭ. Fig. Început: aurora viețiĭ. – Aurora boreală, un meteor luminos care se vede pe cer în spre nord. – Acest fenomen e des în Islanda, Scandinavia, Laponia, Siberia. E un fel de cerc aprins, din care pleacă raze de lumină. Aurorele boreale-s un bine pentru țările norduluĭ, că-s imobile și le luminează în lungile lor nopțĭ de ĭarnă. Ele-s legate strîns de magnetizmu terestru și suprimă proprietatea aculuĭ magnetic. Sînt și aurore australe, la polu suduluĭ.

șanț¹ n., pl. urĭ (rus. šánec, pl. sancy, fort, întăritură: pol. szanc, szaniec, ceh. šanc, d. germ. schanze, întăritură, retranșament). 1. Săpătură lungă făcută în pămînt p. apărare, p. scurgerea apeĭ ș. a.: o tabără, o vie înconjurată de șanț. (V. hindichĭ, ocop, sel și sat). 2. Vechĭ (poate pin aceĭașĭ figură ca a deraĭa. a delira, adică „a ĭeși din linia obișnuită”. Cp. și cu ceh. šantovati, a glumi). Minune, lucru minunat. Azĭ. Nord. De șanț, deșănțat, straniŭ: a ți se părea de șanț, a vorbi de șanț. V. scandel.^[1]

maĭdán n., pl. e și urĭ (turc. maĭdan și meĭdan, cîmp întins, pĭață, răgaz, d. ar. meĭd, mișcare; ngr. meĭntáni, pron. meĭdáni; bg. meĭdan, rut. pol. majdan). Munt. Vechĭ. Cîmp de luptă. Fig. Răgaz, răstimp. Azĭ. Pĭață (rar și „tîrg”). Bătătura caseĭ la țară. A ĭeși la maĭdan, a ĭeși la iveală, a se expune. A scoate la maĭdan, a scoate la iveală, a expune (V. vileag). A ajunge la maĭdan, a ajunge la liman, la loc bun, la capăt. – În Mold. (vechĭ) meĭdan și medan; (azĭ) în nord meĭdean și medean (pl. eanurĭ și -ene), pĭață, tîrg; în sud numaĭ medean (pl. eanurĭ și ene), pĭață (fără tîrg). Vechĭ a avea medean și meĭdean, a avea loc saŭ timp potrivit de acțiune.

oréz m. ca plantă și n. ca materie (ngr. oryzi și rýzi, vgr. óryza, lat. orýza, it. ríso, fr. riz, sp. pg. arroz, mgerm. rîs, ngerm. reis, pol. ryz, rus. ris, bg. sîrb. oríz, vsl. o rizŭ, alb. oris, urez, ung. ris, turc. ruzz, urzz, toate d. ar. ar-roz, arus). O plantă graminee cultivată în terenurile umede din țările calde. Grăunțele acesteĭ plante. – Orezu e originar de pe marginea lacurilor din orientu Asiiĭ. El se cultiva încă de la anu 2800 în ainte de Hristos. Cultura luĭ reușește și în America de Nord, Africa, Italia, Banat, și ar reuși și pe la lacurile Dunăriĭ în România dacă s’ar cultiva. El e baza nutrimentuluĭ Chinejilor și Japonejilor, ca grîu la cele-lalte popoare. Grăunțele luĭ curățate de coajă, albe saŭ gălbuĭ și sticloase, îs foarte întrebuințate și la noĭ la o mulțime de felurĭ de mîncare, maĭ ales la pilaf. (În ainte de orez, la noĭ se consuma maĭ mult meĭ). Făina de orez se întrebuințează în medicină la cataplazme emoliente saŭ uscată ca absorbant în diferite boale de pele, precum și în toaletă supt numele de pudră de orez, care e absolut inofensivă.

SAHA, republică în ENE Federației Ruse, situată în partea central-nord-estică a Siberiei, în bazinul fl. Lena, Indighirka și Kolîma, cu ieșire la Oc. Arctic; 3,1 mil. km² (cea mai mare republică a Federației Ruse); 948,1 mii loc. (2002). Centrul ad-tiv: Iakutsk. Zăcăminte dep etrol, gaze naturale, cărbune, aur, diamante, zinc, sare ș.a. Vegetație de tundră și de taiga. Expl. forestiere. Creșterea renilor (în N), a cailor și bovinelor (în S); vânătoare și pescuit. Aici (la Oimiakon) se află „polul frigului” din emisfera N. Creată ca republică autonomă, cu numele Iakuția, în 1922; din 1991 poartă actuala denumire.

AMERICA, continent în emisfera vestică, cuprinsă între Oc. Atlantic, Oc. Pacific și Oc. Înghețat; 42,2 mil. km²; c. 727 mil. loc. (1990); se încadrează între 83°40′ lat. N (Capul Morris Jesup din Groelanda) și 55°59′ lat. S (Capul Horn); c. 18 mii km lungime. A. este compusă din două vaste mase continentale, A. de Nord și A. de Sud, unite prin A. Centrală istmică și insulară și separate prin can. Panamá. Resurse naturale. Bogate zăcăminte de petrol și gaze naturale (C. Mississippi, C. Golfului Mexic, California, Venezuela, Columbia, Argentina), cărbuni superiori (Canada Centrală, M-ții Apalași), min. de fier (bazinul Marilor Lacuri, Pen. Labrador, Pod. Braziliei, Chile și Cuba), mangan (Brazilia, Cuba), minereuri neferoase (M-ții Stîncoși), bauxită (Guyana), cositor (Bolivia), aur (Alaska), salpetru (Chile). Clima. Datorită marii extensiuni latitudinale, pe terit. A. apar toate tipurile și subtipurile climatice. Astfel, estremitățile de N și de S (Canada, Ins. Țara de Foc și Arh. Falkland/Malvine) se situează în zona de climă arctică și subarctică, respectiv, antarctică și subantarctică. Temperaturile sînt scăzute (media lunii celei mai calde nu depășește 10 °C)iar precipitațiile sînt reduse la zăpezi. Zona de climă temperată ocupă cea mai mare parte din A. de Nord, iar în A. de Sud Patagonia septentrională și Pampa argentiniană. Temperaturile medii sînt ridicate vara (18-24 °C) și mai coborîte iarna (-3 și -6 °C), iar precipitațiile sînt variabile. Zona de climă tropicală și cea subtropicală este prezentă în partea meridională a A. de N, în N A. Centrale, în Pod. Braziliei, în Pod. Gran Chaco și în N Pampei argentiene. Temperaturile medii sînt ridicate (26-28 °C vara și 10-15 °C iarna), însă precipitațiile scad de la E (c. 1.000 mm) la V (c. 400 mm). Relieful înalt, dispus pe direcția meridianelor, permite pătrunderea maselor de aer arctic sau antarctic, care uneori aduc în unele dintre aceste regiuni (Florida, Pampa) geruri accentuate și precipitații sub formă de zăpadă. Zona de climă subecuatorială este proprie părții meridionale a A. Centrale, C. Orinocului și celei mai mari părți a Pod. Guayanelor și Braziliei. Ea se caracterizează prin existența a două anotimpuri: unul ploios (vara) și unul uscat (iarna), cu temperaturi anuale mari (22 și 24 °C), amplitudinile medii mici și precipitații abundente (peste 1000 mm). Zona de climă ecuatorială ocupă C. Amazonului și porțiuni din Pod. Guyanelor și Braziliei, unde temperaturile medii anuale au valori ridicate (22 și 25 °C), amplitudinile anuale sînt reduse, iar precipitațiile sînt foarte abundente (peste 2000 mm), se produc zilnic și au două maxime echinocțiale. Vestul cordilier și andin prezintă în funcție de latitudine, altitudine și de poziția pantelor, o serie de reg. climatice din ce în ce mai reci, de la Ecuator către poli și de la nivelul mării către vîrfurile munților. Pe podișurile interioare montane, clima este de nuanță continentală, iar în reg. montane înalte și în cele de latitudini mari clima este rece, existînd și o glaciație actuală. Hidrografia. Continentul american se caracterizează prin prezența celui mai bogat fl. în apă de pe pămînt (Amazon), precum și a a altor fl. mari: Mississippi, Mackenzie, Yukon, Saskatchewan, Sf. Laurențiu, Colorado, Rio Grande del Norte (în America de Nord), Magdalena, Orinoco, São Francisco, Paraná (America de Sud). În A. se află cel mai mare complex lacustru de pe Pămînt (Marile Lacuri) și lacul de la alt. cea mai ridicată de pe glob (Titicaca), alături de care apar numeroase alte lacuri: Winnipeg, Athabaska, Sclavilor, Urșilor (în America de Nord), Poopó, Toro, San Martin (în America de Sud).

*paraván n., pl. e (pol. paravan, d. fr. paravent, it. paravento, care te apăra de vînt. V. paratrăsnet). Mobilă care se compune din cîte-va table de înălțimea omuluĭ și care se pot strînge și servește să te apere de vînt, dar maĭ des de privirea altuĭa atuncĭ cînd nu dispuĭ de o cameră aparte. Fig. Scut, apărare, persoană care primește loviturĭ în locu alteĭa saŭ care maschează acțiunea altuĭa. Pretext de acțiune: a te îmbogăți supt paravanu iubiriĭ de popor. Mold. nord. Prelipcă, polată.

táulă f., pl. e (pol. tawola, ceh. tavola, rut. rus. távalga, id.). Sud. Un copăcel rozaceŭ numit și cununiță (spiraea ulmifolia) din ale căreĭ ramurĭ se fac vergĭ de bătut copiiĭ. Din varietatea s. crenata îșĭ fac Turciĭ din Dobrogea bicĭuștĭ (răsucind maĭ multe vărguțe), cu care ating caiĭ bolnavĭ crezînd că așa se vindecă. Altă varietate se numește crețușcă (s. ulmaria). Maĭ sînt treĭ varietățĭ, care se cultivă pin grădinĭ (s. callosa, originară din China și Japonia: s. opulifolia, din America de Nord, și s. salicifolia, din sudu Eŭropeĭ). – Forma távalgă (după rut. rus.) suspectă.

scumpíe f (pol. skapia pron. skompia [de unde și rut. rus. skompia], d. skap, pron. skomp, care e rom. scump, zgîrcit, avar, pin aluz. la astringența scoarțeĭ eĭ). Un frumos copăcel care crește pe dealurĭ petroase și a cărĭ coajă se întrebuințează la tăbăcit (rhus cótinus). Munt. Iron. Cînd oĭ secera scumpia, la anu cu brînză, la Paștele caluluĭ, la calendele greceștĭ, nicĭ-odată. Trans. vest. Liliac, melin (plantă); Rhus cótinus e originar din Asia Mică și a pătruns la noĭ din nord (Polonia, Rusia). În Munt. a apărut la 1676.

Matei Răspîndit și destul de frecvent în toată Europa, Matéi este un vechi nume de origine ebraică, cunoscut din textele evanghelice, ale N.T. Legenda biblică atestă existența a două personaje desemnate de noi prin același nume, dar diferențiate în versiunea greacă: unul este Mathatháios sau Mattháios considerat, prin tradiție, autorul uneia dintre evanghelii, iar celălalt este Maththías, apostol și martir în Iudeea. Dacă diferența este păstrată în versiunea latină – Mattheus și Mat(t)hias – și chiar în onomastica modernă occidentală, în limbile slave, cele două forme grecești, de altfel foarte apropiate fonetic, au fost confundate (așa se explică și forma unică românească, preluată de la slavi). Originea celor două nume grecești trebuie căutată în ebraică unde antroponimul în discuție apare ca Matithjáh, apoi Mathatháh, și chiar Matthai (prin abreviere). Analiza primelor două forme scoate în evidență faptul că, la origine, numele era teoforic, întrucît partea finală, jah reprezintă o scurtare din Jahve, „divinitate”. În ceea ce privește prima parte, specialiștii au invocat cuvîntul ebr. matath „dar”, ipoteză mai plauzibilă decît apropierea de emet „credință, fidelitate”. (Din punct de vedere al semnificației, Matei este deci sinonim cu Teodor, Doroteea, Dosoftei și altele, de origini diferite dar cu același sens: „dar al divinității”). Nu mai este nevoie să amintim că numele s-a răspîndit în Europa datorită cultului celor două personaje evanghelice, dar în epoca modernă, cînd biserica are o din ce în ce mai slabă influență asupra onomasticii, Matei se menține prin tradiție. Atestat în Țările române din sec. 15, Matei a fost destul de frecvent la noi, alături de forma de bază fiind și astăzi în uz, ca prenume sau nume de familie: Mateiaș, Mateiță, Mateucă, Mateuț(ă), Mace, Macea sau Maciu(l), Matfei, Matvei, Mateș, Matias (de origine maghiară), Matache etc. Maftei (frecvent mai ales în Moldova și nordul Transilvaniei, se poate explica prin metateza lui Matfei (împrumutat din ucraineană); formă care a atras probabil și modificarea, prin analogie, a lui Dosoftei, Filofteia, Agafton etc. în care grupul -ft- este nemotivat etimologic (dar nu poate fi nici împrumutat din limbile slave vecine, care nu cunosc acest tratament fonetic pentru gr. -th-). ☐ Engl. Matthew, fr. Mathieu, Mathias (aceleiași familii îi aparține și numele pictorului Matisse), it. Matteo, Mattia, germ. Matthäus (hipoc. Matthes, Matz etc.), Matthias, port. Mateus, sp. Mateo, Mateos, magh. Mate, Matyas, pol. Maciej, Mateusz, bg. Matei, Mato, Maceo etc., rus., ucr. Matvei, Matfei etc. ☐ Matei Basarab, domn al Țării Românești între 1682 – 1654, Matei al Mirelor, grec stabilit la noi, autor al unor cronici ale Țării Românești, scriitorul Mateiu Caragiale, autorul cunoscutului roman Craii de Curtea Veche. ☐ Mateo Falcone, nuvelă de P. Merimée.

farf- – Rădăcină expresivă, bazată pe consonanța f-r-f (și la formele fîrf-, forf-), și care pare a evoca ideea de a bolborosi, cf. fîlfîi. Cf. Iordan, BF, II, 190. Der. fîrfăli, vb. refl. (Banat, a se lăuda, a se fuduli); fîrfală, s. m. (persoană inconstantă); fîrfînatic, adj. (flecar); farfasit, adj. (pungaș, haimana, golan; bîlbîit); farfazoane, s. f. pl. (fasoane, nazuri); farfuză, s. f. (femeie nerușinată), cf. Iordan, BF, VII, 255; firfiriu, adj. (coate-goale, pîrlit), pare încrucișat cu pirpiriu (după Cihac, II, 499 din mag. fityfirity „golan”); firfiric, s. m. (mică de argint), datorită micimii sale, cf. firfirică, s. m. (sărac, nevoiaș; aiurit, trăznit), după Roesler, 47, din tc. ferferet „ușurătate”; după Cihac, II, 108, din pol. firka „monedă” de 4 groși, și aceasta din germ. vier; după Capidan, în DAR, în loc de *firfenic, și acesta din germ. vier Pfennig(e); după Scriban, din tc. firfiri „purpuriu”, sau din germ. fünfer „a cîte cinci”, sau din germ. Pfifferling „ciupercă”); filfizon, s. m. (tînăr neserios), pentru al cărui suf. cf. farfazoane (după Candrea și DAR, de la refrenul cîntecului revoluționar La Carmagnole: vive le son, ipoteză cu totul absurdă; după Scriban, în legătură cu filosof); foarfă (var. forfoandă), adj. (prost îmbrăcat; flecar); forfodii, s. f. (Trans. de Nord, minciuni); forfoi, s. n. (Trans., fast, pompă); înforfoia (var. înforfoca), vb. (Trans., a găti, a dichisi), cf. fîrfăli; forfoti (var. folfoti, fîlfoti, forfăi, forcoti), vb. (a fierbe; a mișuna; a pălăvrăgi; a umbla mult); forfota (var. forfa, fîlfota), adv. (repede, în mare vînzoleală); forfoteală (var. forcoteală), s. f. (vînzoleală, foială; zarvă), cf. ALR, II, 20 și Iordan, BF, II, 191. Fîrlifus, s. m. (persoană slabă, mofturoasă sau lăudăroasă), face parte din aceeași familie expresivă (după Tiktin, din germ. Firlefanz „om desfrînat”; după Bogrea, Dacor., I, 276, din tc. feilesuf „filosof”). Der. acestei rădăcini se confundă ușor cu cei ai lui fîlf-. Cf. și fof-.

dupăci Întâlnim două verbe care au această formă: unul înseamnă „a trage pumni” și e folosit în Moldova (în afară de dicționare, mai figurează în Lex. reg I, p. 101, din Rădăuți); celălalt este glosat prin „a coase cu găurele” (de asemenea atestat în dicționare; mai putem adăuga: dupăci „a coase mărunt cu mîna, mai ales la cioareci, în felul cum se coase cu mașina”, în MCD, p. 282, din Șieu-Măgheruș; Lex. reg. I, p. 12, notează nu verbul, ci substantivul dupăcele (de la Sighet), glosat prin „punctele cusăturii liniare, cu ață colorată, care dau impresia unei linii punctate”). Primul din cele două verbe, de la TDRG încoace (vezi DU, CADE), e explicat ca derivat de la dupac „lovitură cu pumnul”; acesta din urmă e lăsat fără etimologie de TDRG, dar a fost explicat; ca derivat de la dup de DU și Pascu, Suf., p. 191 (de fapt, primul autor care marchează că e vorba de o onomatopee este acad. Iorgu Iordan, BPh., I, p. 117). CADE nu s-a mulțumit cu această etimologie și propune-ca punct de plecare un scr. dupac, care, dacă există, n-are cum să justifice forma românească (va fi vrut să spună dupak?) Gămulescu nu a acceptat această etimologie, pe drept cuvînt, deoarece e greu de admis un raport strîns între nordul Moldovei și Iugoslavia. Cît despre verbul care înseamnă „a coase”, Drăganu, DR, V, p. 361, socotește că trebuie comparat cu bg. дynчŭ „găuresc”, iar sensul „a lovi” ar veni de la „a coase”. Acad. Iorgu Iordan, loc. cit., respinge pe bună dreptate această ipoteză: „a coase” ar putea fi de la „a găuri”, dar nu poate ajunge să se transforme în „a bate”. Scriban crede, invers decît Drăganu, că de la „a lovi” s-ar fi ajuns, la „a coase”. Îndrăznesc să formulez altă explicație prin slavă, deși n-am găsit nicăieri atestat etimonul la care mă gîndesc: (ucr.? pol.?) do-po-šiti, de la šiti „a coase”, cu doua prefixe, lucru curent în limbile slave; tocmai de aceea cred că e posibil ca derivatul să existe undeva, și să nu fi fost trecut în dicționare. Găsesc o formă asemănătoare în năcia „a broda, a coase în relief, pe o pînză de casă”, pe care Maxim St. Mladenov (LR, XXII, p. 123) îl apropie de bg. нaшúя „a coase” (vezi însă Andrei Avram, LR, XXII, p. 193, care trimite la scr. načinjati: „a împodobi”, după ce Pașca, GL, se gândise la înțelesul primitiv de „a începe”).

zímbru și zîmbru m. (vsl. zombrĭ, rut. pol. zubr. Cp. cu răspintie față de răspîntie). Un fel de bivol sălbatic (bison priscus) care maĭ trăĭa pin Moldova în seculu 18 și al căruĭ cap (confundat cu al bouruluĭ) a fost luat de Moldovenĭ și de Mecklemburghejĭ ca marcă a țăriĭ. Astăzĭ se maĭ află zimbri (saŭ poate bourĭ?) la Altamira (Spania), în Périgord (Francia), în codru de la Bĭelovej (Lituania) și peste 600 în Caucaz pe foastele moșiĭ ale mareluĭ duce Sergiŭ Mihailovicĭ. Îs foarte sălbaticĭ, evită prezența omuluĭ și se zice că-șĭ ucid puĭu dacă omu a pus mîna pe el. Se maĭ află în America de Nord un fel de zimbri numițĭ bizonĭ, care trăĭaŭ odinioară în turme, ĭar azĭ îs redușĭ la maĭ puțin de o mie. corectat(ă)

sfoáră f., pl. sforĭ (ngr sfóra, sfoară, d. vgr. sŭnora, svora, cataramă, d. sŭ-vratiti, a învirti; rut. svára, ogdon; rus. svóra, pol. swora, sfora, păreche de cîni legați la vînătoare. V. vîrtej). Sud. Fir suptire de cînepă (maĭ gros de cît ata) care se întrebuințează la legat pachetele, la verificat o linie dreaptă (cum face dulgheru clnd întinde ciripia) ș.a. Funie de ceapă orĭ de usturoĭ făcută împletind frunzele lor. Curea, moșioară lungă și îngustă: o sfoară de moșie. A trage sforile, a unelti din ascuns (ca cel ce trage sforile la jocu păpușilor). A trage pe sfoară, a păcăli, a’nșela. Caĭ înhămațĭ la sfoară, caĭ înaintașĭ (o păreche înaintea celeĭ-lalte, à la Daumont. V. bulziș). Adv. Direct, întins: a veni sfoară acasă. – În Mold. sud sfoară și șfoară. În nord șfară, pl. șferĭ. V. sfară 1.

NĂMETE s. m. (Mai ales la pl.) Cantitate mare de zăpadă căzută într-un loc sau îngrămădită de viscol; troian, noian (I 1). cf. lb, i. golescu, c., valian, v. O parte a gurguiului, împresurată de cenușă groasă ca un nămet de nea. codru-drăgușanu, c. 170, cf. polizu. Cîmpii de gheață cu nămieți de zăpadă. ispirescu, l. 57. Fum pe coșul Hagiului nu s-a pomenit. Ridice viscolul nămeții pînă la streșini. DELAVRANCEA, H. T. 14, cf. PAMFILE, VĂZD. 168. Nămeții și, printre ei, pîrtiile făcute cu lopata, îmbîcsea și mai mult curtea caselor. ardeleanu, d. 294. Nămeți de la pol te cuprind. bacovia, o. 132. Nămeții se topiră în bălți murdare. c. petrescu, Î. ii, 157, cf. id. r. dr. 55. Nămeții urcau zăplazurile, și cu greu răzbeai pe la răspîntii, unde ninsoarea spulberată se vîntura ca pleava la aria de treierat. i. botez, șc. 49. Zece zile-a viscolit... Zece nopți și zece zile, Huruiau mii de tocile, Ascuțind printre nămeți, Suliți, săbii și săgeți. arghezi, s. p. 126. Viscolul care bîntuise... adunase nămeți uriași. stancu, r. a. iv, 62, cf. iii, 374, v, 299. Razele slabe ale soarelui au început să topească nămeții. scînteia, 1954, nr. 2 916. Mai greu era drumul în diminețile cu zăpadă multă și viscol, cînd trebuia să luptați cu nămeții. pas, z. i, 294. Trebuia să dea zilnic o bătălie cu nămeții, ca să ajungă la Gara de nord. beniuc, m. c. i, 298. Sprintenă, elegantă, sania despica nămeții, aruncînd în lături cu partea din față... două brazde albe. galan, z. r. 145. Acu sosise iarna și era nămetele mare, nu glumă. rădulescu-codin, l. 11, cf. 8, alr i 1252. Ridică-ți nemetul dinaintea ușii tale și nu îngriji de bruma ce cade pe casa vecinului tău. zanne, p. i, 50. ◊ Fig. Tăceți s-adorm, nu voi să prind de veste Că mi s-a stins văpaia tinereții, Și-asupră-mi anii grei și-aștern nămeții. vlahuță p. 210. ♦ p. ext. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”) Cantitate mare din ceva; grămadă, morman (1). Ulița... se ducea de-a berbeleaca în nămeții de verdeață prăfuiți ai Cișmigiului. macedonski, o. iii, 47. Talazurile negre... se izbesc de coastele vaporului, care, gîfîind greoi, se luptă cu nămeții de apă și-și taie cale dreaptă pe marea învolburată. vlahuță, r. p. 55. Nămete de lemne. vîrcol, v. 96. ◊ Fig. A te copleși sub un nămete de erudițiune cinegetico-academică. odobescu, s. iii, 63. – pl.: nămeți. – Și: (regional) nămet s. m., nămeț (alr i 1 252/790; pl. nămete, ib.) s. n., nămăt (vîrcol, v. 96), năimeț (alr i 1 252/5) subst., namete (polizu, lm, tdrg, alr i 1 252/870, 885, 887) s. m., nameț (alr i 1 252/880) subst., nemete (lb, valian, v., costinescu, lm, DDRF, BARCIANU, ALEXI, W., DELAVRANCEA, O. II, 43, tdrg, alr i 1 252/100, 896, 898; pl. și, n., nemeturi, lb) s. m., nemet (pl. nemete, alr i 1252/748) s. n., nomeț (ib. 1 252/770) s. m., momet (vîrcol, v. 96) subst. – Din bg. намет.

NĂMETE s. m. (Mai ales la pl.) Cantitate mare de zăpadă căzută într-un loc sau îngrămădită de viscol; troian, noian (I 1). cf. lb, i. golescu, c., valian, v. O parte a gurguiului, împresurată de cenușă groasă ca un nămet de nea. codru-drăgușanu, c. 170, cf. polizu. Cîmpii de gheață cu nămieți de zăpadă. ispirescu, l. 57. Fum pe coșul Hagiului nu s-a pomenit. Ridice viscolul nămeții pînă la streșini. DELAVRANCEA, H. T. 14, cf. PAMFILE, VĂZD. 168. Nămeții și, printre ei, pîrtiile făcute cu lopata, îmbîcsea și mai mult curtea caselor. ardeleanu, d. 294. Nămeți de la pol te cuprind. bacovia, o. 132. Nămeții se topiră în bălți murdare. c. petrescu, i. ii, 157, cf. id. r. dr. 55. Nămeții urcau zăplazurile, și cu greu răzbeai pe la răspîntii, unde ninsoarea spulberată se vîntura ca pleava la aria de treierat. i. botez, șc. 49. Zece zile-a viscolit... Zece nopți și zece zile, Huruiau mii de tocile, Ascuțind printre nămeți, Suliți, săbii și săgeți. arghezi, s. p. 126. Viscolul care bîntuise... adunase nămeți uriași. stancu, r. a. iv, 62, cf. iii, 374, v, 299. Razele slabe ale soarelui au început să topească nămeții. scînteia, 1954, nr. 2 916. Mai greu era drumul în diminețile cu zăpadă multă și viscol, cînd trebuia să luptați cu nămeții. pas, z. i, 294. Trebuia să dea zilnic o bătălie cu nămeții, ca să ajungă la Gara de nord. beniuc, m. c. i, 298. Sprintenă, elegantă, sania despica nămeții, aruncînd în lături cu partea din față... două brazde albe. galan, z. r. 145. Acu sosise iarna și era nămetele mare, nu glumă. rădulescu-codin, l. 11, cf. 8, alr i 1252. Ridică-ți nemetul dinaintea ușii tale și nu îngriji de bruma ce cade pe casa vecinului tău. zanne, p. i, 50. ◊ Fig. Tăceți s-adorm, nu voi să prind de veste Că mi s-a stins văpaia tinereții, Și-asupră-mi anii grei și-aștern nămeții. vlahuță p. 210. ♦ p. ext. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”) Cantitate mare din ceva; grămadă, morman (1). Ulița... se ducea de-a berbeleaca în nămeții de verdeață prăfuiți ai Cișmigiului. macedonski, o. iii, 47. Talazurile negre... se izbesc de coastele vaporului, care, gîfîind greoi, se luptă cu nămeții de apă și-și taie cale dreaptă pe marea învolburată. vlahuță, r. p. 55. Nămete de lemne. vîrcol, v. 96. ◊ Fig. A te copleși sub un nămete de erudițiune cinegetico-academică. odobescu, s. iii, 63. – pl.: nămeți. – Și: (regional) nămet s. m., nămeț (alr i 1 252/790; pl. nămete, ib.) s. n., nămăt (vîrcol, v. 96), năimeț (alr i 1 252/5) subst., namete (polizu, lm, tdrg, alr i 1 252/870, 885, 887) s. m., nameț (alr i 1 252/880) subst., nemete (lb, valian, v., costinescu, lm, DDRF, BARCIANU, ALEXI, W., DELAVRANCEA, O. II, 43, tdrg, alr i 1 252/100, 896, 898; pl. și, n., nemeturi, lb) s. m., nemet (pl. nemete, alr i 1252/748) s. n., nomeț (ib. 1 252/770) s. m., momet (vîrcol, v. 96) subst. – Din bg. намет.

rac m. (vsl. rakŭ, rus. sîrb. bg. ceh. pol. rus. ung. rak. V. răcar). Un crustaceŭ (ástacus fluviátilis) care trăĭește în rîurĭ și lacurĭ și care se mănîncă. (Racu are zece picĭoare, dintre care cele doŭă din ainte se deschid ca niște foarfece și poate strînge cu ele foarte tare. Are și doŭă antene lungĭ numite pop. mustățĭ, ĭar coadeĭ poporu-ĭ zice gît. În realitate, capu raculuĭ e tocmaĭ în partea opusă. Dar poporu, pintr’o falsă observațiune, crede că racu, dacă-șĭ tîrîĭe coada, îșĭ tîrîĭe gîtu și capu, și de aceĭa zice că merge înapoĭ. De aicĭ și expresiunea a da înapoĭ, ca racu, a regresa. Racu fert devine stacoșiŭ. De aicĭ și expresiunea roș ca racu). Al șaselea semn al zodiaculuĭ (Iuniŭ): zodia raculuĭ. Astr. Geogr. Tropicu raculuĭ (saŭ canceruluĭ), tropicu de nord. S. n., pl. urĭ. Destupător, sfredel special făcut de scos dopurile de plută din buteliĭ (fr. tire-bouchon) saŭ, pus în vîrfu verigiĭ, de scos furtuĭala din puștile care se încărcaŭ pe la gură și de prins peticile cu care se curăță țeava pin ăuntru. Furcă cu care se oprește căruța cînd se oprește pe un suiș (sîrb. raklje). Ancoră (Vechĭ). O boală teribilă (numită și cancer și schiros) care consistă într’o unflătură internă care degenerează în ulcer și care mănîncă organu unde s’a produs (stomah, ficat, țîță ș. a.). V. crab, stacoj.

SATURN 1. (În mitologia romană) Vechi zeu al agriculturii și viticulturii. Identificat cu Cronos din mitologia greacă. A guvernat în Latium, în epoca mitică de aur. Celebrat în luna dec., la Saturnalii, când sclavii erau serviți de stăpânii lor. 2. Planetă a sistemului nostru solar, văzută pe cer ca un astru de mărimea întâi. Numită așa după zeul roman S. (1). Diametru: 121.000 km (mai turtită la poli). Se află la 1.430 mil. km depărtare de Soare. Revoluție: 29,5 ani. Rotație: 10 h 14 min. Atmosferă de metan și de hidrogen; se consideră că temperatura suprafeței este de -150°C. Prezintă anotimpuri analoge celor terestre. Are zece sateliți, primul dintre ei, Titan, fiind descoperit de C. Huygens (1655). Particularitatea sa o constituie inelul (observat prima dată de Galilei în 1610 și explicat de Huygens în 1662), concentric, foarte plat (grosimea sub 20 de km), având diametrul interior de c. 150.000 km, cel exterior de c. 278.000 km și alcătuit din corpuri mici și din pulberi care gravitează în jurul planetei, rotindu-se rapid pe orbite circulare. În anii 1980 și 1982 date importante despre S. au fost transmise de sondele spațiale Pionier II și Voyager 2. 3. Stațiune balneoclimaterică estivală în jud. Constanța, pe țărmul Mării Negre, în complexul de stațiuni Mangalia-Nord. Cuprinde numeroase hoteluri, vile, restaurante și baruri. 4. Rachetă în trepte, dezvoltată de S.U.A. începând din 1958; a fost utilizată pentru prima oară în 1961.

chiag (-guri), s. n. – 1. Ferment extras din sucul gastric al rumegătoarelor și al copilului, care încheagă cazeina din lapte. – 2. Cea de a patra despărțitură a stomacului rumegătoarelor, din care se extrage cheagul. – 3. Coagul. – 4. Nucleu, bază, origine, fundament. – Var. (Trans. de Nord) ciag. Mr., megl. cl’ag. Lat. vulg. clagum, de la quaglum forma pop. de la coagulum „cheag” (Densusianu, Hlr., 90; Pușcariu 355; Candrea-Dens., 332; REW 2006; DAR); cf., de la forma fără metateză, it. caglio, prov. calh, v. fr. cail, cat. coall, sp. cuajo, port. coalho. Cuvîntul sard. menționat de Pușcariu în sprijinul celui rom. nu este valabil, cf. Wagner 113. Cf. totuși o metateză asemănătoare în lat. *clagorium › alb. kljuar (Meyer, 193), ca și în cochlea › it. chioccia, copula › napol. chioppa, pungulus › rom. ghimp, etc. Der. chegar, s. n. (găleată unde se încheagă laptele), care ar putea proveni direct din lat. *clagorium, menționat mai sus, și care s-a conservat mai ales în numeroase der.: chegarniță, chi(a)gorniță, chegornicer, chegăreață, chegărete, etc.; închega, vb. (a face cheag; a coagula; a cimenta, a consolida; a alcătui, a forma), care se derivă de obicei din lat. in-coagulare (REW 2005; DAR) sau de la un vulgar *clagāre (Densusianu, Hlr., 90; Pușcariu 817; Candrea-Dens., 333), dar care ar putea fi și der. rom. de la chiag (cf. mr. ncl’eg, megl. angl’eg, ancl’ag); închegător, adj. (coagulant); închegătoare, s. f. (plantă, Geranium Robertianum), închegătură, s. f. (acțiunea de a coagula); deschega, vb. (a elimina coagularea). Cuvîntul rom. a trecut în rut. gljag, pol., rus. gljak (Miklosich, Wander., 10; Berneker 311), rut. klagaty „a închega”, pol. sklagac sie „a se coagula”, slov. kljag (Candrea, Elemente, 401; Miklosich, Etym. Wb., 66).

Ion Se poate afirma că Ión a fost și este încă cel mai răspîndit și frecvent nume de persoană nu numai la români, ci la toate popoarele europene (bineînțeles, în forme specifice fiecărei limbi). Forma specific românească Ion reproduce un vechi nume pers. ebr. Johanán; încadrat în bogata familie a teoforicelor frazeologice, acesta este format din Jo-, abreviere normală și curentă pentru Jahve (→ llie) și vb. hanan „a face favoare, a avea milă” (de aici și foarte frecventul → Ana). Semnificînd „Jahve a avut milă, a făcut favoare”, Johanán este la origine o formulă de mulțumire adresată divinității care a favorizat nașterea unui copil mult așteptat de părinți. Formele sub care este cunoscut astăzi numele ebraic în diferitele limbi europene continuă fie gr. Ioánnes, fie pe cel latin Iohánnes. După cum atestă izvoarele grecești, în care numele apare destul de frecvent, și cu largă răspîndire, Ioánnes era pronunțat în patru silabe, prima fiind scurtă iar celelalte lungi (I-o-án-nes, iar apoi, prin închiderea lui e, I-o-án-nis; ca o excepție, este atestată o singură dată pronunțarea în 3 silabe lungi; Iohannes, atestat în epigrafia creștină, devine în latina tîrzie Ioánnis, sub influența pronunției grecești. În Apus, numele este rar pînă în sec. 4, frecvența crescînd continuu, mai ales după anul 1 000. În orice caz, Ion face parte dintre puținele nume biblice care au devenit populare înainte de Reformă, cînd este introdusă masiv în Occident onomastica biblică. La germani de ex., unde Iohannes este de multe secole cel mai popular și cel mai folosit nume de botez (sub nenumărate forme), uzul, excesiv chiar, a dus la schimbarea numelui în poreclă (Groshans este folosit cu semnificația „lăudăros, fanfaron”, iar vb. hänseln „a-i zice cuiva Hans” are valoare depreciativă, însemnînd de fapt „a lua în rîs”). O situație oarecum asemănătoare o probează și expresia fr. „rester gros Jean, comme devant” – a rămîne Ion ca mai înainte – sau în română „să vorbească și nea Ion, că și el e om”. Ilustrativă pentru frecvența numelui este o statistică efectuată pe baza registrelor de botez din Anglia pentru perioada 1550-1800 (între 1550-1600 John era purtat de 22,5% din băieți, ocupând locul I; între 1500-1750, John apare pe locul al doilea, după William, dar la mică diferență de procente, după 1750, John revine pe primul loc, fiind purtat de 20% din cei înscriși în registre). Popularitatea de care se bucură acest nume a făcut ca diferitele lui forme să devină tipice pentru popoarele care le folosesc; Ivan a ajuns să însemne „rus”, János „maghiar”, Ion „român” etc. Cu siguranță că răspîndirea lui Johanan se explică prin cultul deosebit de care s-au bucurat în toată Europa un număr impresionant de martiri sau sfinți cu acest nume (după diferite calendare, peste 70). Dintre cei general cunoscuți (există și unii specifici unor anumite țări sau regiuni mai mici), cea mai mare popularitate o are Ion Botezătorul. Cum se explică acest fapt și, în fond, frecvența impresionantă a acestui nume? După cum s-a mai arătat în legătură și cu alte nume (→ Dumitru; Gheorghe; llie etc.), biserica a introdus cultul martirilor și sfinților pentru a-i înlocui și elimina pe vechii zei ai păgînismului. Strîns legate de viața materială a omului și apărute într-o perioadă foarte veche a umanității, ca prime forme de cunoaștere rudimentară a naturii, vechile credințe și practici păgîne s-au păstrat și chiar au fost în parte acceptate de noua religie, modificarea fundamentală producîndu-se mai ales la nivelul nomenclaturii (în loc de Zeus, Dumnezeu, martiri și sfinți în locul celorlalte divinități etc., aceste modificări, care nu vizau esența, producîndu-se pe nesimțite și fără prea mare dificultate). La toate acestea se adaugă și faptul că luna iunie este luna solstițiului de vară și că marchează începutul unui anotimp de o covîrșitoare importanță pentru colectivitățile de agricultori. La romani, a opta lună a anului, dedicată Iunonei, soția lui lupiter, iunie, era luna creșterii și a tinereții, dar și a norocului (la 24 iunie, romanii sărbătoreau pe zeița cea tare, Fortuna). La noi, sărbătoarea creștină a nașterii lui Ion Botezătorul coincide cu vechi datini păstrate pînă aproape de zilele noastre din timpuri foarte vechi. Cea mai cunoscută este desigur Drăgaica, veche sărbătoare agricolă pe care Dimitrie Cantemir o apropia de vechiul cult roman al zeiței Ceres. În Descrierea Moldovei, eruditul domnitor ne-a lăsat o primă consemnare a obiceiului. „În acest timp, cînd încep a se coace semănăturile, se adună la un loc toate fetele din mai multe sate, și alegînd pe cea mai frumoasă și mai viguroasă, îi dau numele de Drăgaică. Apoi, cu ea înainte, merg prin semănături și-i fac o cunună împletită din spice, i-o pun pe cap, o mai înfrumusețează cu o mulțime de fîșii de pînză de toate culorile și-i dau în mînă cheile de la șurele lor. Drăgaica, în acest chip înfrumusețată, cu brațele întinse și cu fundele expuse vîntului, ca și cum ar zbura, se întoarce acasă, cîntînd și săltînd...”. Împletirea cununei de spice „cunună de Sînziene”, după un alt nume al sărbătorii , obicei întîlnit și la alte popoare, are în unele regiuni și scopuri magice: se face „de ursit”, poate prezice lungimea vieții oamenilor etc. Pentru alte numeroase obiceiuri → Sînziana. În calendarul popular românesc mai apar și alte zile dedicate numelui Ion („vanghelistul” Ion, rău de piatră; Ion fierbe piatră; Ion de toamnă, ținut pentru friguri; Ion Milostivul, sărbătoare numită și „Zîna lupului” sau „Gădinetele”, ținută de frica lupilor, a șerpilor). Importanța pe care aceste sărbători au avut-o în viața spirituală a poporuiui nostru (paralelisme interesante apar și în alte regiuni ale Europei) este în măsură să explice în bună parte popularitatea și frecvența numelui Ion. După un obicei cunoscut, în multe limbi întreaga lună iunie poartă numele „Sfîntului Ion”: Mes de San Gioan, San Gioan (San Giuvan – în dialectele italiene), Jehansmand (în dialectele germane), Ivanjski (în croată), mi féile Eoin (în irlandeză), Szent Jánóshó (în maghiară), Jannikun (în estonă) etc., Lampadas (în sardă) păstrează amintirea focurilor prin care era sărbătorit solstițiul de vară în nordul Africii (textele creștine din această regiune atestă existența unui ritual cu lumini în cinstea lui Ion Botezătorul, iar mai înainte, în cinstea lui Ceres). În limba română, numele Ion a pătruns în diferite perioade istorice, din diverse limbi, astfel explicîndu-se existența unor forme actuale destul de diferite unele de altele. În linii generale, numeroasele variante, forme și derivate care formează familia numelui Ion în onomastica noastră, pot fi populare sau culte. Din prima categorie fac parte, în primul rînd, formele moștenite direct din latină, Sîmziana, Sîmzeana, Sînziana etc. (atestate ca nume personale din sec. 16, acestea sînt în realitate creații românești, pe baza cuvîntului sînziene, care continuă în română lat. Sanctus Dies Iohannis). Tot aici intră și formele împrumutate de la popoarele slave vecine (bulgari, ucraineni, sîrbi și croați), unele forme neogrecești, maghiare, germane. Formele culte sînt legate de influența slavonei bisericești (cărți de cult, calendare), iar în perioada modernă, de influențele onomasticii apusene. Ion apare în slava veche sub formele Ioanu, Ianu, iar în limbile slave vecine atestări foarte vechi sînt pentru scr. (Iunano apare din anul 1065, Ióvana, din 1189, Joana, la 1222. Ivan la 1245 etc.; în Galiția, Ivanko este atestat la 1146, din același secol fiind cunoscut și hipoc. Janka etc.). Intrate în uz, aceste împrumuturi au fost bazele de la care, prin derivări și scurtări succesive, s-a creat cea mai bogată familie de nume din onomastica noastră; combinațiile cu un număr impresionant de sufixe, scurtarea formelor derivate și continuarea derivării de la noua formă obținută (adăugîndu-se chiar în forme care nu mai au nici un sunet din numele inițial) probează marea forță de creație a sistemului nostru onomastic. Iată un exemplu: Ion – Ionică – Nică – Nicuță – Cuță etc. Pînă la 1500, vechile noastre documente atestă deja un număr mare de forme (unele foarte frecvente) care erau în uz la români. În actele referitoare la Țara Românească de exemplu, la 1247, în Diploma Cavalerilor loaniți este atestat numele loan (cneaz român, conducătorul unei formațiuni statale din nordul Olteniei, „pînă în rîul Olt”); urmează apoi: (1390) Ion – cel mai frecvent, Oancea (1389), Ivașcu (1393), Ivan (1417), Ivanco (1425), Ona (1471), Onu (1483), Ivul (1484), Iovan (1494), Oana (1498). În documentele moldovenești din timpul lui Ștefan cel Mare mai apar Iancu, Ianuș, loanăș, Ionaș, Ionașco, lonășel, Ioniță. Este greu să distingem astăzi, din imensul număr de forme (după unii autori, peste 650), creațiile românești de împrumuturi. Există chiar situații în care același nume poate fi într-o anumită regiune creație românească, iar în alta, un împrumut. Cu siguranță se poate afirma însă că cea mai frecventă și răspîndită formă, Ion, este o creație românească și forma specifică sub care vechiul nume ebraic se manifestă în onomastica noastră (în mod normal, toate derivatele de la Ion și hipocoristicile acestora pot fi considerate tot creații românești). Vom trece acum în revistă doar o parte dintre formele sub care numele circulă la români:
1. IOAN (formă savantă care reproduce, prin intermediul slavonei bisericești, gr. loánnes), fem. Ioana, Oana, Oană (25 de boieri ai lui Ștefan cel Mare), Ioane (probabil o veche formă de nominativ, pe baza căreia, dată fiind identitatea cu vocativul, a fost creat noul nominativ Ion), Oane(a), loanete, Ioaneș, Oaneș, Neș(u), loancea, Oanică, Ioanim, Ioaniță, Ioanță, Oanță, Ioanca, Oancă, Oancea etc.
2. ION (formă specifică românească pe baza căreia s-a format și cel mai frecvent nume de familie Ionescu), luon, lonea, One(a), Onu(l), Ionac, Nacu, Naca, Oancea, Ionache, Nache, Ionaș, Onaș, Onășel, Ionașcu, Onașcu, Nașcu, Oncu(l), Ioncea, loncel, lonciu(l), Onciu(l), Oncica, Cica, Oncilă, Onecu, loneci, Oneci, lonencu, lonel-Ionela, Nelu-Nela, lonete, Onete, Nete, Ioneț, Oneț, Ioneață, Oneață, Neață, Ionocu, Onoiu, Ionuc, Onuca, Onucă, Nucu, lonuș, Onuș(ca), lonuț, lonuța, Onuț(a), Onuță, Nuță, Ionica – Ionică, Onica, Nica, Onică, Nică, Ioniciu, Oniciu, Onicică, Onișică, Oniga, Onigaș, Ionilă, Onilă, Nilă, Oniș, Onișor, Ioniță, Oniță, Niță, Ionițu, Onițu, Nițu(l), Nițuca etc.
3. IVAN (formă specifică slavilor, frecvent la ruși, ucraineni, bulgari): Ivanco, Ivancul, Van(a), Vane(a), Vanco, Vancu, Ivancea, Vancea, Ivăniș, Ivănuș, Ivașcu, Ivănuț, Iva, Ivaciu, Ivu(l).
4. IOVAN (formă sîrbă): Iova, Iove, Iovana, Iovanca, lovanciu, Iovăniță; se pot adăuga Itu(l), Iota, Ioțu.
5. IAN (formă neogrecească pătrunsă la noi fie direct, fie prin intermediar slav, ceh sau polon cu o bogată scriere de derivate): Iane, lana, Ianu(l), Ianuță, Iani, Ianotă, lanache, Ienăchiță, Iancu, Ianca, Ianciu, Ene, Eana, Enuță, Enica, Enacu, Nacu, Enache, Enășel, Enuș, Encu, Encea etc.
6. IANOȘ (formă de influență maghiară): loanăș, Ianuș, care poate fi și de la pol. Ianusz, Ianeș, laniș.
7. HANS (formă de influență germană): Hana, Haneș, Hanț etc. Numele de familie, la origine compuse cu Ion, majoritatea datorate influenței neogrecești: Caragiale, Caragiani, Caraiani, Caraivan, Carianopol (tc. cara „negru”), Mavroiani (gr. mavrós „negru”), Papaiani, Papaioanu (gr. papa „preot”), Popivan etc.
8. Influențe apusene moderne: Jan, Jana, Janina, Gianina, Gioni (Johnny) (formele apusene au fost întrebuințate ca prenume independente cu cîteva decenii în urmă, astăzi, deși frecvente, sînt folosite mai ales ca hipocoristice pentru cei care, în mod oficial, poartă numele Ioan, Ion, Ioana etc.).
Din aceeași familie mai fac parte: neogr. Ioanid(e), Ioanichie (gr. Ioannikios, redat în latină sub forma Ioannicius, este caracterizat în Lexiconul lui Suidas drept „nume nobil, ales”; numele apare în Țara Românească și Moldova încă din sec. 15), Ioanina (gr. Ioannina, nume purtat de fiica generalului bizantin Belizarie) etc. În legătură cu frecvența lui Ion la români nu dispunem decît de puține date statistice dar și acestea sînt edificatoare: în anul 1789, în satul Porumbacu de Sus din 388 de bărbați, 103 purtau numele Ion (deci 28%); în cîteva sate din valea Sebeșului, pe o perioadă de aproximativ 100 de ani, Ion este cel mai frecvent prenume (137 de apariții din totalul de 609) etc. ☐ Engl. John (cu hipoc. frecvent Johnny), fr. Jean, fem. Jeanne (cu hipoc. frecvente Jeannot – Jeannette, Jeanine etc.), (din fr. damme Jeanne, prin intermediul it. damigiana, s-a ajuns la cuv. rom. damigeana), germ. Johannes, fem. Johanna (cu hipoc. Hans, Hansi, Hannes, Hänsel, Hanseline, Hanna, Johan), it. Giovanni, Giovanna (cu hipoc. Gianni, Gianna), sp. Juan, olandez Jan, galez Eoin, Iain, irland. Sean, Shane, ceh., pol. Jan, bg., rus. Ivan, magh. János, Janina, Janka, Hanna, Szanna etc., bască Iban, armeană Horbanés, apoi Ovanes, arabă Hana etc. ☐ Din istorie ne sînt cunoscuți cneazul Ioan, conducător al uneia dintre formațiunile statale românești din sec. 13, Ioniță zis Caloian Asan, Ioan Asan al II-lea și Ioan Mihail Asan, conducători ai celui de al doilea țarat bulgar, Iancu de Hunedoara, voievod al Transilvaniei; dintre cei 10 domni cu numele Ion din Moldova și Țara Românească îi amintim pe Ioan Iacob Eraclid (Despot-Vodă), Ioan Vodă cel Cumplit; Ioan Potcoavă și domnitorul Alexandru Ioan Cuza, cărturarul Ioan Toba din Vinț, Ioan Inocențiu Micu (Clain), Ion Ionescu de la Brad, Ion Mincu, Ion Neculce, Ienăchiță Văcărescu, Ion Budai-Deleanu, Iancu Văcărăscu, Ion Eliade Rădulescu, Ion Ghica, Ion Codru-Drăgusanu, Ion Creangă, Ion Slavici, Ion Luca Caragiale, Ion Agîrbiceanu, Ion Theodorescu (Tudor Arghezi), Ion Pillat, Ionel Teodoreanu, ș.a.; muzicienii Ion Vidu, Jean Bobescu, Ionel Perlea; artiștii plastici Ion Andreescu, Jean Alexandru Steriadi etc. Din istoria și cultura universală: Jan Hus, Johann Gutemberg, Jeanne dArc, Jean Calvin, Johannes Kepler, Jan Amos Komensky, Jean le Rond d’Alambert, Jean-Baptiste de Monet de Lamarck, Johann Gottfried Herder, Jean Frangois Champollion, János Bolyai, Ivan Petrovici Pavlov; scriitorii Jean de la Fontaine, Jean-Baptiste Poquelin (Molière), Jean-Baptiste Racine, Jean de la Bruyère, Jean Jacques Rousseau, Johann Wolfgang Goethe, John Keats, Ivan Sergheevici Turgheniev, Jean Rimbaud, Jean Moréas, John Galsworthy, Juan Ramon Jiménez etc.; muzicienii Johann Sebastian și Johann Christian Bach, cei doi Johann Strauss (tatăl și fiul), Johannes Brahms, Jan Sibelius etc.; artiștii plastici Jean van Eyck, Jan Bruegel, Juan de Valdés Leal, Jean Van Delft Vermeer, Jean-Baptiste Simeon Chardin, Jean Auguste Dominique Ingres, Jean-Baptiste Camille Carot, Ivan Konstantinovici Aivazovski etc. ☐ Personaje binecunoscute din literatura noastră: Ion din Năpasta lui Ion Luca Caragiale, Ion din romanul cu același nume de L. Rebreanu, Ion Sîntu, romanul lui I.M. Sadoveanu, Oana din Apus de Soare, de B. Ștefănescu-Delavrancea, Ioana, roman de Anton Holban etc. Din literatura universală, unul dintre cele mai cunoscute personaje este Don Juan, al cărui mit literar își are originea în legenda spaniolă din sec. 16 a lui Don Juan Tenorio din Sevilla. Personajul apare pentru prima oară în literatura spaniolă cultă în celebra comedie din 1630 a lui Tirso de Molina, Seducătorul din Sevilla. Motivul este reluat în 1650 de italianul Cicognini, în 1652 de Onofrio Giliberto, în 1665 de Molière (Don Juan sau Festinul de piatră), apoi de Antonio de Zamora, Carlo Goldoni, G. Byron, H. de Balzac (în nuvela Elixirul vieții lungi apare viziunea romantică a mitului), A.S. Pușkin (Convivul de piatră), Prosper Merimée (în nuvela Sufletele Purgatoriului), José de Espronceda (în Studentul din Salamanca), N. Lenau (poemul dramatic Don Juan), A.N. Tolstoi, G.B. Shaw etc. În muzică, mitul lui Don Juan i-a inspirat pe W.A. Mozart, A.S. Dargomîjski (opera Convivul de piatră, după A.S. Pușkin), Richard Strauss (poemul simfonic Don Juan, după N. Lenau), Gluck, Hoffmann, etc. Din creația shakespeareană binecunoscut este Sir John Falstaff (în muzică personajul lui W. Shakespeare apare în lucrări de Salieri, Balfe, Antonin Adam, Otto Nicolai, Ambroise Thomas sau în celebra operă a lui G. Verdi, Falstaff). Tot din literatura engleză ne sînt cunoscuți Regele loan, din drama cu același nume de W. Shakespeare, Sfinta Ioana a lui G.B. Shaw etc. Din literatura germană îi amintim doar pe Johann Buddenbroock și Jean din Casa Budennbroock sau Hans Castorp din Muntele vrăjit de T. Mann; din literatura franceză pe Jean Valjean din Mizerabillii de V. Hugo, Jean Christophe de R. Rolland sau Jeanne dArc au búcher de Paul Claudel, din literatura rusă, Ivan cel Groaznic de A.N. Tolstoi, opera Ivan Susanin de Glinka etc.