frăsuĭésc (mă) v. refl. (rut. frasuvati sĕa, pol. frasować, [vechĭ fre-] sie, d. germ. sich fressen, a se neliniști). Nord. Mă învîrtesc nehotărît, nu știŭ ce să fac, nu știŭ de ce să m’apuc: se tot frăsuĭa și clocotea să vorbească (Arh. 1905, 1, 12), se frăsuĭa omu în gîndu luĭ, ce te gîndeștĭ și te frăsuĭeștĭ? (Neam. Rom. Pop. 1, 440). – Și vr- (Tec.): vrăsuit și asudat (Vț. Lit. 1, 18, 7, 3).