COMPLÉX -Ă (< fr., lat.) adj., s. n. I. Adj. Format din mai multe părți; care întrunește în sine mai multe laturi sau elemente diferite. ♦ (MAT.) Număr c. = pereche de numere reale; pentru numerele complexe operațiile de adunare și înmulțire se definesc astfel: (a,b) + (c,d) = (a+c, b+d); (a,b) • (c,d) = (ac-bd, ad+bc). N.c. (0,1) se numește unitate imaginară și se notează cu i. Forma algebrică a n.c. (a,b) este a+b • i. Numerele b • i se numesc imaginare ∏. s. n. 1. Întreg format din mai multe părți, din mai multe elemente diferite; combinare, asociere într-un tot a mai multor fenomene, stări de lucru. ♦ (CHIM.) Combinație complexă. ◊ Complecși π = combinații complexe ale unor metale tranziționale (fier, cupru, argint, paladiu, platină etc.) cu hidrocarburi; au importanță teoretică pentru studiul legăturilor chimice. ♦ Ansamblu de construcții, de unități industriale sau comerciale etc. cu funcții deosebite, grupate teritorial, care alcătuiesc un tot unitar servind aceluiași scop (ex. c. școlar, c. pentru industrializarea lemnului, c. comercial). ◊ C. zootehnic = sistem de exploatare format din mai multe adăposturi pentru animale în care procesele de muncă (hrănire, întreținere, muls, asigurarea condițiilor de microclimat) sînt mecanizate sau automatizate. C. mai cuprinde silozuri, fînare, magazii etc., precum și terenul necesar asigurării bazei furajere. C. de lansare = cosmodrom. ♦ C. sportiv = bază sportivă special amenajată pentru practicarea mai multor ramuri de sport. 2. (În psihanaliză) Ansamblu de tendințe inconștiente, formate în copilărie pe baza anumitor relații familiale și sociale, care determină comportarea ulterioară a persoanei. C. de inferioritate = termen introdus de A. Adler pentru a desemna sentimentul de neîncredere în forțele proprii format în copilărie, uneori în legătură cu o deficiență fizică sau psihică. și care trezește tendința de compensare. C. lui Oedip = disponibilitate afectivă de atașare excesivă a copilului față de părintele de sex opus și de aversiune față de părintele de același sex considerat ca rival. 3. (MED.) C. primar = unitate morfopatologică întîlnită în tuberculoza pulmonară și care cuprinde leziunea de inoculare, adenopatia și limfagita. 4. (PEDOL.) C. adsorbativ al solului = ansamblu de compuși din sol cu suprafața activă, capabili să manifeste fenomenul de adsorbție. Se compune din substanțe minerale, organice și organo-minerale ce provin din dezagregarea rocii-mame și consecutiv acțiunii microorganismelor asupra materiilor organice din sol. 5. C. fizico-geografic, totalitatea elementelor și fenomenelor fizico-geografice de pe un terit., legate între ele prin relații reciproce și care dau specificul peisajului geografic al unității respective.

METALE. Subst. Metal. Metale alcaline; metale alcalino-pămîntoase; metale prețioase; metale nobile; metale tranziționale; metale feroase; metale neferoase; metale rare; metale dure. Aluminiu; amoniu; aramă, cupru; argint; aur; bariu; beriliu; bismut; cadmiu; calciu; ceriu; crom; galiu; hafniu; indiu; iridiu; kaliu, potasiu; litiu; mangeziu; mangan; mercur, hidrargir, argint-viu (pop.); molibden; natriu, sodiu; nichel; niobiu; osmiu; paladiu; platină; reniu; rodiu; rubidiu; ruteniu; scandiu; staniu, cositor; stronțiu; tantal; titan; toriu; tuliu; uraniu; vanadiu; widia; wolfram, tungsten; yterbiu; ytriu; zinc; zirconiu. Metalurgie; metalochimie, metalografie. Metalurgist, metalurg (rar); metalograf. Adj. Metalic; metalifer. Argentifer, argintos; aurifer; magnezic; manganic; manganos; mercuric; stanic; stanifer, stanos. Argintat; aurit, înaurit (pop.), întraurit (rar): cositorit; cromat; nichelat; platinat; zincat. Vb. A metaliza; a arămi; a arginta, a argintui (rar); a auri, a înauri (pop.), a întrauri (înv. și pop.); a cadmia; a croma; a platina; a cositori. V. minerale.

MONUMENT. Subst. Monument; monument istoric; vestigiu (livr.), relicvă; monument de artă; monument arhitectonic; monument al naturii. Monument funerar, piatră funerară, lespede funerară, cenotaf (livr.); columbar, columelă (rar), dolmen, mausoleu, menhir, osuar, panteon, piramidă, sarcofag, stelă funerară. Monument megalitic, megalit; trilit. Statuie, statuetă; acrolit; acroteră; amoraș; ațlant, colos, gigant; paladiu; sfinx; statuie ecvestră; tanagră; triton. Bust, tors. Coloană, columnă, monolit. Turn, foișor, turlă; castel; fortăreață, castru, cetate, cetățuie. Edificiu, construcție; peripter, templu, bazilică, catedrală, biserică, bisericuță (dim.); pagodă; minaret; geamie, moschee. Monumentalitate; sculpturalitate. Artă monumentală, artă statuară, statuară. Arhitecturâ. Sculptură. Arhitect. Sculptor. Adj. Monumental; arhitectonic, arhitectural; sculptural, statuar; sculptat. Vb. A ridica (a înălța) un monument; a ridica o statuie; a zidi un templu; a construi o piramidă. A sculpta, a dura în piatră. V. artă, artist, așezămînt de cult, construcție.

Paladie Raritate în cadrul inventarului de prenume actuale, Paládie reproduce gr. Palládios, nume pers. rar folosit în epoca clasică, dar bine atestat în izvoare începînd cu sec. 4 e.n. La origine, un adjectiv, Palládios însemna „referitor la Pallas” și amintește de una dintre cele mai cunoscute divinități ale Panteonului grec, Atena. Atestat încă de la Homer, ca epitet al zeiței Pallás, gen. Palládos (de aici paladiu „statuie a zeiței Atena, aflată în cetatea Troia și socotită ca ocrotitoare a cetății” sau paladiu, metal din familia platinei, numit însă după asteroidul Pallas) a fost interpretat în diverse feluri; cea mai răspîndită și în același timp cea mai veche explicație (apare la Platon, în Cratylos) apropiind numele propriu de vb pallein, „a învîrti (sabia), a agita (lancea)”. În mitologia greacă și latină mai sînt cunoscute și alte personaje cu numele Pállas, Palantis (pentru care s-au propus și alte explicații), printre care unul dintre eroii Eneidei lui Vergiliu, cel care îl ajută pe Enea în lupta lui Turnus (de la acesta ar veni numele muntelui Palatin) sau unul dintre titani, tatăl → Aurorei. Deși Palládios făcea aluzie clară la o divinitate păgînă, numele a intrat în onomasticonul creștin și s-a răspîndit în Europa prin cultul unui sfînt grec din sec. 4-5, fără să se bucure niciodată de o popularitate deosebită. Preluat din greacă de către slavi (apare, de ex. în pomelnicul de la Horodiște, din anul 1484), numele ajunge și la noi, formele atestate în documente (Păladi, Palade, Pălade, Pălăduță) nefiind nici frecvente și nici prea larg răspîndite; din ce în ce mai puțin folosite ca prenume, unele dintre acestea sînt păstrate ca nume de familie, caz în care nu trebuie omisă nici influența neogrecească. ☐ Fr. Palais (rar și numai în sud), it. Palladio, rus. Palladii (rar și învechit) etc.

PALADIU¹ s. n. Element chimic, metal alb-argintiu, lucios, foarte maleabil, din familia platinei, întrebuințat drept catalizator în unele reacții sau ca înlocuitor al platinei în construcția unor instrumente de precizie, a unor obiecte de artă etc. – Din fr. palladium.

PALADIU¹ s. n. Element chimic, metal alb-argintiu, lucios, foarte maleabil, din familia platinei, folosit drept catalizator în unele reacții sau ca înlocuitor al platinei în construcția unor instrumente de precizie, a unor obiecte de artă etc. – Din fr. palladium.

PALADIU², paladii, s. n. Statuie a zeiței Pallas Atena, socotită în antichitate a fi ocrotitoarea cetăților. ♦ Fig. Ocrotire, apărare. – Din lat., fr. palladium.

PALÁDIU² (< fr.; {s} gr. palladion) s. n. Statuia de lemn a zeiței Pallas Atena, aflată la Troia, adusă și plasată în templul Vestei din Roma; socotită ocrotitoarea cetății. ♦ Fig. Ocrotire, apărare.

paladiu¹ (element chimic) [diu pron. dĭu] s. n., art. paladiul; simb. Pd

paladiu² (statuie, ocrotire) (livr.) [diu pron. dĭu] s. n., art. paladiul; (statui) pl. paladii, art. paladiile (-di-i-)

paladiu n. 1. statua zeiței Pallas pe care Troienii o considerau ca ocrotitoarea cetății lor; 2. fig. protecțiune, garanție.

PALADIU ², paladii, s. n. (Și în forma paladium; după numele statuii zeiței Pallas, ocrotitoarea cetății Troia) Ocrotire, apărare. Istoria romînească mai ales să ne fie cartea de căpetenie, să ne fie paladiul naționalității noastre. KOGĂLNICEANU, S. A. 45. – Variantă: paladium s. n.

PALADIU², (1) paladii, s. n. 1. Statuie a zeiței Pallas Atena la Troia, socotită în Antichitate a fi ocrotitoarea cetății. 2. Fig. Ocrotire, apărare. – Din lat., fr. palladium.

PALADIU ¹ s. n. Metal alb-cenușiu din familia platinei, întrebuințat la prepararea unor catalizatori speciali sau ca înlocuitor al platinei în construcția unor instrumente de precizie.

paladiu

paladiu¹ sn [At: ASACHI, S. L. I, 129 / V: (înv) ~m / Pl: ~ii / E: lat palladium, fr palladium] 1 Statuie a zeiței Pallas Atena, considerată, în Antichitate, protectoare a cetățenilor. 2 (Fig; asr) Ceea ce servește ca mijloc de apărare Si: chezășie, garanție.

paladiu² sni [At: STAMATI, D. / E: fr palladium] Metal alb-cenușiu, lucios, foarte maleabil, din familia platinei, folosit drept catalizator în unele reacții sau ca înlocuitor al platinei la fabricarea unor instrumente de precizie, a unor obiecte de artă etc.

paladiu¹ (element chimic) [diu pron. dĭu] s. n., art. paladiul; simb. Pd

Paladiu = Palladium.

PALÁDIU¹ (< fr., engl. {i}) s. n. Element chimic (Pd; nr. at. 46, m. at. 106,42, gr. sp. 12,02, p. t. 1.554 °C, p. f. între 2.200 și 3.800 °C), metal alb-cenușiu, lucios, din familia platinei, foarte maleabil și ductil, având proprietatea de a absorbi hidrogenul. În combinații este divalent și, mai puțin, tetravalent; formează combinații complexe. Se întrebuințează sub formă de aliaje (la bijuterii, aparate chimice, proteze dentare) și drept catalizator de hidrogenare. A fost descoperit (1803) de W.H. Wollaston.

paladiu² (statuie; ocrotire) (livr.) [diu pron. dĭu] s. n., art. paladiul; (statui) pl. paladii, art. paladiile (desp. -di-i-)

paladiu (chim.) s. n. [-diu pron. -diu], art. paladiul; simb. Pd

paladiu (ist.) s. n. [-diu pron. -diu], art. paladiul; pl. paladii, art. paladiile (sil. -di-i-)

PALADIU¹ n. Metal alb-argintiu, maleabil și ductil, întrebuințat drept catalizator în industria chimică și sub formă de aliaje. /<fr. palladium

PALADIU² s. n. metal alb-argintiu, ductil și dur, din familia platinei. (< fr., lat. palladium)

PALADIU¹ s. n. 1. (ant.) statuie de lemn îmbrăcată în veșminte sau cu o armură a zeiței Pallas Atena, ocrotitoare a cetăților. 2. (fig.) ocrotire, apărare; garanție. (< lat., fr. palladium)

PALADIU² s. n. (< lat., fr. palladium; cf. gr. Palladion < Pallas) 1. Statuie (de lemn) a zeiței Pallas Atena (adusă de la Troia și plasată în templul Vestei din Roma), socotită ocrotitoarea cetății. 2. Fig. Ceea ce servește ca mijloc de ocrotire, de apărare, de conservare.

PALADIU² ~i n. 1) (în antichitate) Statuie a zeiței Atena, considerată ca ocrotitoare a cetăților. 2) fig. Putere ocrotitoare. /<fr. palladium

PALADIU¹ s.n. Metal alb-argintiu din familia platinei. [Pron. -diu, var. paladium s.n. / < fr. palladium].

PALADIU² s.n. 1. Statuie a zeiței Atena aflată în cetatea Troia, socotită ca ocrotitoare a cetății. 2. (Fig.) Ocrotire, pază, apărare. [Pron. -diu, var. paladium s.n. / < fr., lat. palladium].

1) *paládiŭ n. (lat. palládium, d. vgr. palládion, d. Pallás, -ádos, zeița Minerva). În vechea Troĭe, statua de lemn a Minerveĭ, păstrată în templu și considerată ca pază a orașuluĭ. Fig. Lucru considerat ca pază, ca apărare: legile-s paladiu societățiĭ.

PALADIUM¹ s.n. v. paladiu¹.

paladium sn vz paladiu¹

PALADIUM² s.n. v. paladiu².

PALADIUM s. n. v. paladiu².

PALADIZARE s.f. Acoperire a obiectelor prin procedee electrolitice, cu un strat de paladiu¹. [Et. incertă].

PALADIZÁRE (< paladiu¹) s. f. Operație de acoperire a pieselor metalice cu un strat subțire de paladiu¹, prin procedee de obicei electrolitice pentru a le mări rezistența la coroziune și a le îmbunătăți capacitatea de reflecție.

PALADIZARE s. f. depunere pe o suprafață metalică, prin procedee electrolitice, a unui strat de paladiu¹. (< paladiu² + -iza)

paladizare sf [At: LTR² / Pl: ~zări / E: paladiu²] Operație de depunere, de obicei prin procedee electrolitice, a unui strat subțire de paladiu² pe suprafețe metalice.

PALIAG s. n. Aliaj de paladiu și argint, inoxidabil, rezistent, folosit în stomatologie. [Var.: paliac s. n.] – Din germ. Paliag.

PALIAG s. n. Aliaj de paladiu și argint, inoxidabil, rezistent, folosit în tehnica dentară. [Var.: paliac s. n.] – Din germ. Paliag.

paliag sn [At: DEX-S / V: ~ac / E: ger Paliag] Aliaj de paladiu și argint, inoxidabil, rezistent, folosit în stomatologie.

PALIAG s. n. aliaj de paladiu și argint, inoxidabil, rezistent, folosit în stomatologie. (< germ. Paliag)

PALIDOR s. n. Aliaj de paladiu și aur, inoxidabil, rezistent, folosit în tehnica dentară. – Din germ. Palidor.

PALIDOR s. n. aliaj de paladiu și aur, pentru proteze dentare. (< germ. Palidor)

Pd, simbol chimic pentru paladiu.

PLATINOÍDE (< fr.) s. n. pl. Nume generic dat elementelor care au proprietăți asemănătoare cu platina (ex. iridiu, osmiu, paladiu, rodiu, ruteniu) și care îi sunt asociate în zăcământ.