BULION, (1, 2) bulionuri, (3) bulioane, s. n. 1. Pastă conservată de pătlăgele roșii. 2. (Rar) Supă de carne fără zarzavat sau paste făinoase. 3. Mediu lichid obținut din carne sau din vegetale și folosit pentru culturile de microorganisme. [Pr.: -li-on] – Din fr. bouillon, rus. bulón.

GOGONEA, gogonele, s. f. (Mai ales la pl.) Fructul neajuns la maturitate al pătlăgelelor roșii, de culoare verde sau verde-roșiatică, din care se fac murături. – Gogon (reg. „mic obiect sferic” – et. nec.) + suf. -ea.

ROȘU, -IE, roșii, adj., subst. I. Adj. 1. De culoarea sângelui. ◊ Ouă roșii = ouă vopsite (cu roșu sau, p. gener., cu altă culoare), tradiționale la creștini de Paști. Pământ roșu = pământ de culoare roșiatică (întâlnit mai ales în ținuturile mediteraneene). 2. Roșcat, roșcovan, arămiu. 3. De culoare rumenă aprinsă. ♦ Îmbujorat la față. ♦ (Despre ochi) Injectat, congestionat. 4. (Despre metale) Înroșit în foc; incandescent. ◊ Fier roșu = bucată de fier incandescent cu care se însemnează animalele (odinioară și sclavii, ocnașii etc.). II. Adj. Fig. Comunist. ◊ Gărzile roșii = detașamente de muncitori, organizate în Rusia în timpul Revoluției din 1917. III. S. n. 1. Una dintre culorile fundamentale ale spectrului luminii, situată în marginea acestuia dinspre lungimile de undă mari; culoarea sângelui. ♦ Loc. adv. Până la roșu = (despre metale) până la starea de incandescență. ◊ Expr. A vedea (sau a i se face cuiva) roșu (înaintea ochilor) = a se înfuria, a se enerva foarte tare. ♦ (Concr.) Vopsea roșie. ◊ (Chim.) Roșu de Congo = colorant organic de sinteză, care se prezintă ca o pulbere roșie (I 1), foarte ușor solubilă în apă, folosit în vopsitorie și ca indicator în chimia analitică. 2. Fard de culoare roșie (I 1) pentru obraz și buze; ruj. 3. Țesătură, panglică, broderie de culoare roșie (I 1). 4. Culoarea uneia dintre cărțile de joc, în formă de inimă roșie (I 1). IV. S. m. 1. Adept al comunismului. ♦ Poreclă dată de adversari membrilor aripii radicale a partidului liberal din România din a doua jumătate a secolului XIX. 2. (Înv.; la pl.) Corp de trupă de călăreți sau de pedestrași în vechea armată a Moldovei, compus din boierii de țară (cu uniformă de culoare roșie); (și la sg.) ostaș din acest corp de trupă. V. S. f. Pătlăgică roșie, v. pătlăgică. VI. S. f. (În sintagmele) Roșie daneză = rasă de taurine obținută în Danemarca și crescută pentru producția de lapte. Roșie de stepă = rasă de taurine bună producătoare de lapte, adaptată la condițiile de stepă. [Var.: (reg.) roș, -ă adj., s. n.] – Lat. roseus.

GĂLĂȚANĂ s. v. pătlăgea, pătlăgică, roșie, tomată.

PARADAISĂ s. v. pătlăgea, pătlăgică, roșie, tomată.

TOMATĂ s. (BOT.; Lycopersicum esculentum) pătlăgea, pătlăgică, roșie, (reg.) gălățană, (Transilv. și Ban.) paradaisă. (Salată de ~e.)

pătlăgea roșie/pătlăgică roșie s. f. + adj. (sil. -tlă-)

BULION ~uri n. 1) Pastă (sau zeamă) din pătlăgele roșii fierte. 2) Supă din carne fiartă, mai ales din pasăre, preparată fără zarzavaturi sau paste făinoase. 3): ~ de cultură fiertură de carne sau de vegetale, folosită ca mediu de cultură pentru microorganisme. [Sil. -li-on] /<fr. bouillon

BULION s.n. 1. Supă de carne fiartă fără zarzavaturi. ♦ Lichid obținut prin fierberea cărnii și folosit ca mediu de cultură pentru microorganisme. 2. Pastă sau zeamă de pătlăgele roșii fierte. [Pron. -li-on, pl. -nuri. / < fr. bouillon].

SOLANACEE s.f.pl. Familie de plante dicotiledonate, din care fac parte cartoful, pătlăgelele roșii și vinete, mătrăguna, tutunul etc.; solanee; (la sg.) plantă din această familie. [Pron. -ce-e, sg. invar. / < fr. solanacées].

SOLANACEE s. f. pl. familie de plante dicotiledonate erbacee: cartoful, pătlăgelele roșii, vinetele, mătrăguna, tutunul; solanee. (< fr. solanacées)

roșu (roșie), adj. – 1. Arămiu, purpuriu. – 2. Închis, de culoarea vinului. – 3. Incandescent, încins, ca fierul. – 4. Încins la față. – 5. (Înv.) De cupru. – 6. (Înv., sec. XIX) Aparținînd partidului liberal. – 7. Comunist. – 8. (Arg.) De aur. – 9. (Înv.) Soldat într-un corp de cavalerie în Munt., sec. XVI-XVII. – 10. (S. n.) Fard, dres. – 11. (S. n.) Cupă la cărțile de joc. – Var. roș. Mr. aroș, megl. roș, istr. roiș. Lat. russus (Diez, I, 358; Tiktin), cf. it. rosso, sard. ruju, fr. roux, sp., port. rojo; sau, mai puțin probabil din lat. rǒseus (Pușcariu 1475; REW 7378; Candrea). Ambele soluții sînt posibile, și rezultatul ar fi corect (pentru russus, cf. coș; pentru rǒseus, cf. caș); pledează în favoarea primei soluții identitatea semantică. Der. roși (var. înroși), vb. (a face roșu; a deveni roșu; a se încinge; a vopsi ouă de Paști); roșeală (var. roșală), s. f. (roșeață, culoarea roșie; spuzeală; vopsea roșie); roșeață (var. roșață), s. f. (culoarea roșie; pată roșie; erizipel); roșețea (var. roșățea, roșețică), s. f. (crin-de-baltă, Butomus umbrellatus); roșcă, s. m. (persoană cu păr roșu sau cu fața roșcată), cu suf. -că, cf. flișcă, țușcă; roșcat, adj. (roșiu; rumen, roșcovan); roșcovan (var. roșcodan, roșcoban), adj. (roșiatic, rumen), cf. rîșcov; roșiatic (var. Mold. roșietic), adj. (roșiu); roșie, s. f. (tomată), în loc de pătlăgică roșie; roșior, s. m. (husar), cf. roșu 9; roșioară, s. f. (pește, Scardinius erythrophtalmus, Rhodeus amarus; filimică, Calendula officinalis; varietate de prune, mere și de struguri). – Din rom. provine rut. roša „capră cu păr roșcat”, mag. rós, róska (Candrea, Elemente, 400; Edelspacher 21).

BULION, s. n. 1. Pastă conservată de pătlăgele roșii. 2. (Rar) Supă de carne fără zarzavat sau paste făinoase. ◊ Bulion de cultură (de microbi) = supă de carne și oase, strecurată și sterilizată, servind la culturile de microbi. [Pr.: -li-on] – Fr. bouillon.

paradáĭsă f., pl. e (sas. paradeis-apel, „măr din paradis”). Ban. Trans. Olt. Pătlăgică roșie, dumadă.

pătlăgeá (vest) și patlageá orĭ -gică (est) f. pl. gele (d. pătlăgeană). Domată. Pătlăgeană. Pătlăgică roșie, domată. Pătlăgică vînătă, pătlăgeană, o plantă culinară solanee (care face niște bace marĭ vinete ca prunele, mult maĭ marĭ de cît oŭăle de gîscă) originară din India (solánum [melongéna saŭ esculéntum]) Se prepară cu carne la foc, între altele, tăĭate în feliĭ transversale și cu carne tocată (musaca), dar maĭ des coapte, curățate de coajă, sărate, tocate și amestecate cu unt-de-lemn, maĭ rar și cu oțet (salată de pătlăgele vinete). – Și părlăgea (Munt. Pop.) și platagea (Olt. Pop.). V. musaca.

!pătlăgea-roșie/pătlăgică-roșie (plantă) (pă-tlă-, -și-e) s. f., g.-d. art. pătlăgelei-roșii; pl. pătlăgele-roșii, art. pătlăgelele-roșii

chebap n. friptură pe frigare preparată turcește (felii largi de berbece sunt înfirate pe o frigare și fripte pe cărbuni, apoi stropite cu sos de ceapă și de pătlăgele roșii): dobe de mistreț și chebapuri de căprioară Od. [Turc. KEBAB].

BULION, (1, 2) bulionuri, (3) bulioane, s. n. 1. Pastă conservată de pătlăgele roșii. 2. (Rar) Supă de carne servită fără zarzavat sau paste făinoase. 3. Mediu lichid obținut din carne sau din vegetale și folosit pentru culturile de microorganisme. [Pr.: -li-on] – Din fr. bouillon, rus. bul’on.

ROȘU, -IE, roșii, adj., s. n., s. m., s. f. I. Adj. 1. De culoarea sângelui. ◊ Ouă roșii = ouă vopsite cu roșu (sau cu altă culoare), tradiționale la creștini de Paști. Pământ roșu = pământ de culoare roșiatică (întâlnit mai ales în ținuturile mediteraneene). 2. Roșcat, roșcovan, arămiu. 3. De culoare rumenă aprinsă. ♦ Îmbujorat la față. ♦ (Despre ochi) Injectat, congestionat. 4. (Despre metale) Înroșit în foc; incandescent. ◊ Fier roșu = bucată de fier incandescent cu care se însemnează animalele (odinioară și sclavii, ocnașii etc.). II. Adj. Fig. Comunist. ◊ Gărzile roșii = detașamente de muncitori, organizate în Rusia în timpul Revoluției din 1917. III. S. n. 1. Una dintre culorile fundamentale ale spectrului luminii, situată în marginea acestuia dinspre lungimile de undă mari; culoarea sângelui. ♦ Loc. adv. Până la roșu = (despre metale) până la starea de incandescență. ◊ Expr. A vedea (sau a i se face cuiva) roșu (înaintea ochilor) = a se înfuria, a se enerva foarte tare. ♦ (Concr.) Vopsea roșie. ◊ (Chim.) Roșu de Congo = colorant organic de sinteză, care se prezintă ca o pulbere roșie (I 1), foarte ușor solubilă în apă, folosit în vopsitorie și ca indicator în chimia analitică. 2. Fard de culoare roșie (I 1) pentru obraz și buze; ruj. 3. Țesătură, panglică, broderie de culoare roșie (I 1). 4. Culoarea uneia dintre cărțile de joc, în formă de inimă roșie (I 1). IV. S. m. 1. Adept al comunismului. ♦ Poreclă dată de adversari membrilor aripii radicale a partidului liberal din România din a doua jumătate a secolului XIX. 2. (Înv.; la pl.) Corp de trupă de călăreți sau de pedestrași în vechea armată a Moldovei, compus din boierii de țară (cu uniformă de culoare roșie); (și la sg.) ostaș din acest corp de trupă. V. S. f. Pătlăgică roșie, v. pătlăgică. VI. S. f. (În sintagmele) Roșie daneză = rasă de taurine obținută în Danemarca și crescută pentru producția de lapte. Roșie de stepă = rasă de taurine bună producătoare de lapte, adaptată la condițiile de stepă. [Var.: (reg.) roș, -ă adj., s. n.] – Lat. roseus.

GOGONEA, gogonele, s. f. (Mai ales la pl.) Pătlăgele roșii, neajunse la maturitate, de culoare verde sau verde-roșiatică, din care se fac murături. – Gogon (reg. „mic obiect sferic”) + suf. -ea.

BAMĂ, bame, s. f. (Munt., Mold.; mai ales la pl.) Legumă de formă piramidală, cu cinci muchii, de culoare verde, acoperită cu perișori și plină de semințe cenușii-verzui; planta care produce această legumă (Hibiscus esculentus). Domnu Tase tîrguise pătlăgele roșii, cartofi noi, bame, toate pe alese. BASSARABESCU, V. 44. Grădinarii seamănă mai cu osebire... varza și ceapa, după aceea praz, ardei... bame etc. I. IONESCU, M. 357.

BULION s. n. 1. Zeamă de pătlăgele roșii conservată, întrebuințată pentru a da gust și culoare mîncărilor. O sticlă de bulion. Vinete în bulion. ◊ Pastă de bulion = zeamă de pătlăgele roșii fiartă pînă la îngroșare. 2. (Rar) Supă de carne fără zarzavat sau paste făinoase. ◊ Bulion de cultură (de microbi) = supă de carne și oase, filtrată și sterilizată, servind la creșterea microbilor. – Pronunțat: -li-on.

GOGONEA, gogonele, s. f. (Mai ales la pl.) Pătlăgele roșii din ultima recoltă de toamnă, neajunse la maturitate, din care se fac murături.

ETIMOLOGIE s. f. (cf. fr. étymologie, lat., gr. etymologia < etymos „adevărat”, „real” + logos „cuvânt”, „știință”): 1. origine a unui cuvânt (v. și origine). 2. ramură complexă a lingvisticii care se ocupă cu originea și cu evoluția formală și semantică a cuvintelor. Preocupări de a stabili originea cuvintelor au existat încă din antichitate, dar ea s-a constituit ca știință abia în prima jumătate a secolului al XIX-lea, odată cu descoperirea legilor fonetice și cu întemeierea gramaticii istorice și comparate. Metoda principală de cercetare folosită în e. este metoda istorică; alături de aceasta este folosită și metoda structuralistă care are în vedere: structura limbii, caracterul sistematic al derivării și al morfologiei, presiunea sistemului, forța analogiei, apartenența unităților lexicale la anumite câmpuri morfosemantice, cu alte cuvinte întregul ansamblu de relații fonetice, morfologice, semantice și de altă natură, în care pot intra cuvintele unei limbi. Pe această disciplină mixtă se sprijină aproape toate celelalte discipline lingvistice, în sensul că orice lucrare de lingvistică, din orice ramură a științei limbii, face apel direct sau indirect la ea. E. comportă multe greutăți și reclamă o imensă muncă de documentare, studiul ei fiind deosebit de complicat. Problemele ei au stat în atenția multor lingviști din țara noastră, o contribuție însemnată în acest sens aducând B. P. Hasdeu, V. Bogrea, I.-A. Candrea, N. Drăganu, Sextil Pușcariu, H. Tiktin, Iorgu Iordan, Al. Graur, Gh. Ivănescu, N. A. Ursu, Gh. Mihăilă, Th. Hristea, A. Avram etc. ◊ ~ internă: e. al cărei obiect de cercetare îl constituie toate creațiile lexicale interne ale unei limbi, sistemul de formare a cuvintelor (derivarea, compunerea, conversiunea). ◊ ~ externă: e. al cărei obiect de cercetare îl constituie toate împrumuturile lexicale ale unei limbi (neologismele). ◊ ~ populară (atracție paronimică): modificare a formei unui cuvânt (de obicei recent intrat în limbă) sub influența altui cuvânt mai cunoscut, cu care se aseamănă ca formă și de la care s-ar putea crede că derivă. Astfel: funicular a fost modificat sub influența lui furnică și a devenit furnicular; lingoare a fost modificat sub influența lui lung și a devenit lungoare (fiind vorba de o „boală lungă”) etc. (v. și atracție). Denumirea de e. populară i-a fost dată de lingvistul german E. Förstemann prin termenul de Volksetimologie. A fost discutată de mai mulți lingviști români și străini. În lingvistica românească, cel care i-a dedicat un studiu amplu în lucrarea sa „Probleme de etimologie”, București, 1968, pp. 205-275, este Theodor Hristea. Acest fenomen lingvistic joacă un rol deosebit în viața oricărei limbi. El se poate manifesta în limba oricărui subiect vorbitor, în orice mediu social și explică cuvintele exclusiv sincronic (arată cum funcționează în limbă în momentul interpretării lor). Prin e. populară vorbitorii încearcă să-și lămurească anumite cuvinte, vechi sau noi, frecvente sau rare în limbă, cu sensuri neclare sau cu forme neobișnuite, în general puțin cunoscute sau susceptibile de a fi interpretate prin falsă asociație etimologică. Un rol deosebit în acest fenomen îl au asemănarea formală (uneori și cea semantică) dintre cuvântul care este supus e. populare (elementul indus) și cuvântul care o provoacă (elementul inductor) și asociația de idei pe care o face vorbitorul în legătură cu sensurile acestora. Numărul e. populare este foarte mare atât în limba română, cât și în alte limbi. Ele se pot clasifica după următoarele criterii: 1. după originea termenilor care vin în contact (cel indus și cel inductor): a) e. populare în care termenii sunt de origini complet diferite (mult mai numeroase decât cele în care termenii se înrudesc): rom. razie (< it. razzia) a devenit în vorbirea țăranilor rază (< lat. pop. radia); fr. hebdomadaire „săptămânal” (< lat. hebdomadarius) s-a transformat în vorbirea oamenilor lipsiți de cultură din Franța în hebdromadaire, sub influența lui dromadaire „cămilă cu o cocoașă” (< lat. dromedarius); rom. feminin (< fr. féminin, lat. femininus) se pronunță aproape general femenin, prin atracția cuvântului femeie (< lat. familia) etc.; b) e. populare în care termenii sunt înrudiți genealogic (mai rare decât primele): Bonaparte a devenit în vorbirea oamenilor simpli Bunăparte, sub influența adjectivului bună (< lat. bonus, -a, -um); rom. contravenient (< fr. contrevenant, germ. Kontravenient) devine contravenit, formă latinizată sub influența lui veni (< lat. venire); coxalgie (< fr. coxalgie) s-a transformat în copsalgie, sub influența substantivului coapsă (< lat. coxa); rom. incubație (< fr. incubation) devine incuibație sau încuibație prin asocierea sa cu substantivul cuib (< lat. cubium) și verbele încuiba (< în- + cuib + -a) și cuibări (< cuibar + suf. -i); nevroză (< fr. nevrose) e modificat în nervoză sub influența substantivului nerv (< lat. nervus); neurologie (< fr. neurologie) e deformat în nervologie sub influența substantivului nerv (< lat. nervus); Portugalia devine Portocalia după substantivul portocală (< ngr. portokáli); prizonier (< fr. prisonnier) s-a transformat în prinzonier sub înrâurirea lui prins (< a prinde < lat. prehendere); responsabil (< fr. responsable) este modificat la răspunzabil după verbul a răspunde (< lat. respondere); estradă (< fr. estrade) devine stradă sub influența substantivului stradă (< ngr. stráta, it. strada) etc. 2. după relațiile de ordin formal și semantic care există între elementul indus și cel inductor: a) e. populare în care termenii sunt asemănători din punct de vedere formal și semantic (aparțin aceleiași sfere semantice) sau permit stabilirea unei legături logice între ei. Sunt cele mai numeroase: policlinică este pronunțat boliclinică prin asociere cu termenul boli; poțiune (calmantă) e pronunțat porțiune, sub influența lui porție; dactilografă e pronunțat fie actilografă, sub influența substantivului acte, fie dictalografă, sub influența substantivului dictare; lapsus e rostit lipsus, datorită substantivului lipsă; astenie devine ostenie, sub influența verbului osteni; arogant a fost pronunțat aerogant, după locuțiunea a-și da aere; basculantă e rostit basculată datorită adjectivului lată; regional (în Transilvania, Crișana și Banat) treaptă e înlocuit prin dreaptă datorită paronimiei termenilor și faptului că treptele sunt „drepte” etc.; b) e. populare în care cei doi termeni sunt numai în raporturi de natură formală (de la similitudine la omonimie), iar modificarea e incompletă: regional (Oltenia), bormașină e pronunțat boiermașină, sub influența lui boier; apă chiară („apă clară”), cu chiară din lat. clara, a devenit apă chioară; gaz metan a devenit gaz metal; it. pomi dei Mori („pommes des Maures”) „pătlăgele roșii”, s-a transformat în franceză în pommes d’amour, sub influența lui amour; germ. Packwagen (< Pack „pachet” + Wagen „vagon”) a devenit în limba română patvagon, sub influența lui pat. 3. după felul în care se exercită acțiunea fenomenului asupra cuvintelor există patru tipuri fundamentale de e. populară: care atinge numai forma cuvântului, care atinge numai sensul cuvântului, care atinge și forma, și sensul cuvântului, care nu atinge nici forma, nici sensul cuvântului (latentă). a) E. populară care atinge forma cuvântului este cea mai frecventă. Este modificată parțial structura fonetică a cuvântului supus etimologiei (a elementului indus), în partea inițială sau finală: Dimitrov este pronunțat Dumitrov, sub influența lui Dumitru; Fortuna este pronunțat Furtuna, sub influența lui furtună; acoladă e pronunțat arcoladă sub influența lui arc; cooperativă devine comparativă sub influența lui a cumpăra; ferestrău > fierăstrău sub influența lui fier; fricție > frecție sub influența lui a freca; lăcaș și lăcui > locaș și locui sub influența lui loc; pârlog > pirlog sub influența lui pir; somieră > somnieră sub influența lui somn; busculadă > brusculadă sub influența lui a brusca; remunerație > renumerație sub influența lui a număra; pârău (părău) > pârâu sub influența lui râu; primar > primare sub influența lui mare; filigran > filigram sub influența lui gram; funebru > funegru sub influența lui negru; escortă > iscurtă sub influența lui scurt; lăstun > lăsturn sub influența lui turn; tramcar > tramcal sub influența lui cal; trandafil > trandafir sub influența lui fir etc. Este substituit uneori cuvântul supus e. populare (element indus) prin cuvântul care provoacă e. populară (element inductor), ajungându-se la omonimie: *urgior („furuncul al pleoapelor”) a devenit urcior, *som (pește) > somn, sfară („fum”) > sfoară (în „a da sfoară-n țară”), caritate > calitate (în „soră de calitate”), campanie > companie (în „pat de companie”), corvetă („navă de război”) > covertă („punte superioară la un vas maritim”), deportat > depărtat, facțiune > fracțiune (în „fracțiune politică”), nefroză (boală de rinichi) > nevroză (boală de nervi), prenume > pronume; țigaie > țigară (în „lână țigară”), Königgrätz > Câne-creț, Barba-rossa > barbă-roasă etc. b) E. populară care atinge sensul cuvântului (schimbă sensul originar, restrânge acest sens, adaugă un nou sens, deformează sensul) este mai puțin frecventă decât cea care atinge forma cuvântului: babalâc („moșneag venerabil”), care era folosit ca titlu de respect, a devenit cu vremea un cuvânt cu sens peiorativ, complet schimbat, datorită asocierii lui cu babă; siestă („odihnă de după prânz”) este asociat de unii vorbitori cu verbul a sta și de aici noul sens restrâns de „repaus la pat, după masa principală”; a căpia (cu referire la oi) „a se îmbolnăvi de capie” s-a folosit ulterior și cu referire la oameni, sub influența lui cap (cu sensul de „a se sminti”, „a înnebuni”); mutual cu sensul de „pe ascuns”, legându-l de muțește; vindicativ („răzbunător”), cu sensul de „vindecător”, fiind asociat cu a vindeca (în „medicamente vindicative”); temerar („îndrăzneț”), cu sensul de „fricos”, „temător”, fiind simțit ca un derivat al lui a se teme etc. c) E. populară care atinge forma și sensul cuvântului (mai mult forma și mai puțin sensul, mai mult sensul și mai puțin forma, ambele deopotrivă) este mai rar întâlnită: epilepsie e pronunțat pedepsie, sub influența lui pedeapsă și a lui pedepsi; a făreca („a potcovi”) > a fereca sau a fiereca („a încătușa”), sub influența lui fier; stomatologie > stomacologie sub influența lui stomac; expoziție > dispoziție; cârdășie („tovărășie”) > cărdășie („clică”), sub influența lui cârd și a locuțiunii verbale a-și băga în cârd (cu cineva); intreprind („curajos”) > întreprid („întreprinzător”), sub influența lui a întreprinde; hidos > hâdos, sub influența lui hâd etc. d) E. populară latentă este o falsă asociație etimologică; ea nu atinge nici forma, nici sensul cuvântului, dar stabilește false legături de înrudire între doi termeni care n-au nimic comun din punct de vedere etimologic: dar (< v. sl.) este încadrat de unii în familia verbului a da (< lat.), datorită asemănării formale și faptului că „darul se dă”; a depila „a îndepărta părul de pe piele” (< fr.) este asociat adesea cu piele (< lat.) și încadrat în familia acestuia; șezlong „scaun lung” (< fr.) este legat de verbul a ședea (< lat.); perie (< v. sl.) și perucă (< fr., it.) sunt asociate cu păr (< lat.) pentru că „sunt făcute din păr”; patrulă (< germ.) este pus în legătură cu patru (< lat.); pufoaică (< rus.) e legat de puf (< bg.); bancher (< it., fr.) este apropiat de cuvântul bani; a mâna (< lat.) e trecut în familia lui mână (< lat.); a omorî e legat de om, capișon de cap, primă de a primi, cezariană de Caesar etc. Un aspect al e. populare latente este și asocierea stabilită de vorbitori între două omonime (cu aceeași e. sau cu e. diferite): între substantivul mare (< lat. mare, -is) și adjectivul mare (< lat. mas, maris); între substantivul gol din terminologia sportivă (< engl. goal) și adjectivul și substantivul gol „vid” (< v. sl.); între rasol din terminologia culinară (< v. sl.) și rasol (< ras + suf. -ol) din expresia bărbierilor „a da rasol”; între a pili „a bea” (< țig. pilo) și instrumentul pilă (< fr.); între râs (< animalul: < v. sl.) și râs (< a râde), între pană (< fr.) din expresiile „a fi în pană”, „a rămâne în pană” și pană (< lat. pinna); între carte din „carte poștală” (< fr. carte) și carte (lat. charta) etc. Unele e. populare au fost asimilate de limba literară: carte („scrisoare”), fereca, pârâu, pufoaică, sunătoare etc.; altele nu au perspective de generalizare, deși, regional, au răspândire mare: dreaptă (pentru treaptă), filigram (pentru filigran), renumerație (pentru remunerație), somnieră (pentru somieră), țigară în „lână țigară” (pentru țigaie) etc.; altele sunt accidentale: aerogant (arogant), dispoziție (expoziție), luminărică (lumânărică), telegrabnică (telegramă) etc. ◊ ~ latinizantă: explicare fantezistă a originii unui cuvânt numai prin limba latină. Astfel, clește ar proveni din lat. forceps (în realitate provine din v. sl. klĕšta); slujitor ar proveni din lat. servitor (în realitate derivă de la verbul sluji, din v. sl. sluziti + suf. -tor) etc. ◊ ~ multiplă: explicare a originii unui cuvânt prin mai multe etimoane, ținându-se seama de toate sensurile acestuia. Astfel substantivul lampă, cu sensul de „lampă cu ulei” și cu forma lambă provine din neogreacă; cu sensul de „lampă de petrol” și cu forma lampă provine atât din neogreacă, cât și din germană, franceză, rusă și maghiară (cf. ngr. lampa < v. gr. lampas, fr. lampe, germ. Lampe, rus. lampa, magh. lampa). Majoritatea lingviștilor români sunt de părere că cele mai multe împrumuturi neologice din limba română au o e. multiplă. Aceasta se explică prin faptul că la constituirea vocabularului neologic al limbii noastre moderne au contribuit mai multe limbi: latina savantă, neogreaca, italiana, germana, rusa și mai ales franceza. Posibilitatea împrumutării multor neologisme din mai multe limbi de cultură – în aceeași epocă istorică sau la distanță în timp și în spațiu – este confirmată de existența variantelor lexicale etimologice, nediferențiate semantic în raport cu forma acceptată din limba literară. Astfel: aghent (< rus. aghent, germ. Agent) în raport cu agent (< fr. agent, it. agente); haractir (< ngr. haraktir) și haracter (< rus. harakter), în raport cu caracter (< fr. caractère) și caracter (< cf. lat. character, germ. Charakter); monetă (< it. moneta, cf. lat. moneta), în raport cu monedă (< ngr. moneda) etc. O contribuție importantă în domeniul e. multiple a adus-o acad. Al. Graur.

SOLANACEE s. f. pl. Familie de plante dicotiledonate, din care fac parte pătlăgelele roșii, cartoful, mătrăguna, tutunul etc.

gălățană s. v. PĂTLĂGEA. PĂTLĂGICĂ. ROȘIE. TOMATĂ.

paradaisă s. v. PĂTLĂGEA. PĂTLĂGICĂ. ROȘIE. TOMATĂ.

PĂTLĂGEA s. (BOT.) 1. (Lycopersicum esculentum) pătlăgică, roșie, tomată, (reg.) gălățană, (Transilv. și Ban.) paradaisă. 2. (Solanum melongena) vînătă, (reg.) godină.

TOMATĂ s. (BOT.; Lycopersicum esculentum) pătlăgea, pătlăgică, roșie, (reg.) gălățană, (Transilv. și Ban.) paradaisă. (Salată de ~e.)

gogonea [At: H II, 255 / Pl: ~ele / E: gogon + -ea] 1 sf (Reg) Glob de sticlă. 2 sf (Reg) Ghem (mic) de ață. 3 a (Reg) Rotund. 4 sf (Bot; mpl) Fructul neajuns la maturitate al pătlăgelelor roșii, de culoare verde sau verde-roșiatică, din care se fac murături. 5 sf (Reg; îf gonele) Cartofi.

răsucire sf [At: POLIZU / Pl: ~ri / E: răsuci] 1 Învârtire a unui fir (textil) în jurul lui însuși printr-o mișcare continuă și în același sens. 2 Reunire a două sau mai multe fire înfășurându-le unele în jurul altora. 3 Învârtire a capetelor mustăților pentru a le da o anumită formă. 4 Rotire (4). 5 Mânuire a săbiei, a ploșului etc. pentru a lovi cu ele. 6 Îndoire. 7 Rostogolire (1). 8 Întoarcere bruscă pe loc urmată de schimbarea direcției. 9 Luxare. 10 Încolăcire. 11 Învârtire a unui obiect pentru a-i da formă de sul. 12 Învârtire cu un gest mecanic a unui obiect ținut în mână. 13 Înfășurare a unui fir în jurul unui suport. 14 Defect al pieselor de cherestea produs la uscare, care face ca suprafața lor să devină elicoidală. 15 (Bot; îs) ~a frunzelor Boală virotică a cartofului, a tutunului și a pătlăgelelor roșii, manifestată prin îngălbenirea și răsucirea (6) frunzelor și oprirea din dezvoltare a plantelor.

pătlăgea [At: 1749 GCR II, 43/28 / V: nătlăgele, parlagea, parmagea, parmangele, patlage, patlagea, patlageană, patlagică, patlăgean, patrangele, pălăgean, păltă~, pătângele, ~an, ~ană, pâmpăjele, pitligeană, pitlijan, pitlingean, pitlingeană, platagea, plătă~, plătăgean, plotajere, plotogele / Pl: ~ele / E: tc patlıcan] 1 sf (Șîc ~-vânătă, ~-neagră, ~-siniec) Plantă de cultură din familia solanaceelor, cu tulpina ramificată, cu frunzele mari, ovale și alungite, cu florile violete și cu fructe comestibile, ovale, mari și cărnoase de culoare violetă, neagră sau roșiatică Si: vânătă, (reg) godină, tomadele (Solanum melongena). 2 sf (Prc) Fruct al pătlăgelei (1). 3 sf (Bot; reg) Zârnă (Solanum nigrum). 4 sf (Șîc ~-roșie, reg, ~-galbenă, ~-de-paradis) Plantă de cultură din familia solanaceelor, cu tulpina înaltă, cu frunze mari, penate, adesea asimetrice, cu flori galbene și fructe comestibile, bace de culoare roșie (rar, galbenă), zemoase și bogate în vitamine Si: pătlăgică (1), roșie, tomată, (reg) gălășană, paradaisă (1) (Lycopersicum esculentum). 5 sf (Prc) Fruct al pătlăgelei (4) Si: pătlăgică (2). 6 sf (Fig; dep) Femeie mică și grasă Si: pătlăgică (3). 7 sm (Îrg; îf pătlăgean, pitligean, pitlijan) Rodiu (Punica granatum). 8 sf (Îrg) Rodie. 9 sfp (Ban) Pătrunjel (1) (Petroselinum hortense). 10 sf(Reg) Varietate de grâu nedefinită mai îndeaproape.

!pătlăgică-roșie (plantă) (desp. pă-tlă-, -și-e) s. f., g.-d. art. pătlăgelei-roșii; pl. pătlăgele-roșii

*BACĂ (pl. -ce) sf. 🌿 Fruct în întregime cărnos, cu pielița subțire și cu miezul zemos în care se află semințele; așa e boaba de strugure, de coacăză, de pătlăgică roșie, etc. (🖼 287) [lat.].

PĂTLĂGICĂ s. v. roșie.

bulion sn [At: DA / Pl: ? / E: fr boullion] 1 Supă obținută prin fierberea cărnii, legumelor etc. 2 (Bac; spc; îs) ~ de cultură Cultură bacteriologică de vită sau de pasăre. 3 Pastă de pătlăgele (și ardei) roșii, întrebuințată în pregătirea bucatelor.

*BULION (pl. -onuri) sn. 1 🍽 Fiertură, zeamă, supă ce se obține fierbînd în apă carne, zarzavaturi, ierburi ¶ 2 🩺 ~ de cultură, zeamă de carne (de puiu sau de vacă) preparată anume ca să servească ca mediu de cultură bacteriologică ¶ 3 🍽 Pătlăgele (sau ardei) roșii ce s’au fiert mult, pînă ce zeama s’a făcut o masă aproape solidă [fr. bouillon].

PĂTLĂGEÁ (PĂTLĂGÍCĂ) (< tc.) s. f. ~ roșie = plantă legumicolă anuală din familia solanaceelor, originară, din America de Sud, cu frunze mari, asimetrice, flori galbene și fructe mari, bogate în vitamine (C, B, PP și K), zaharuri, proteine, acid citric și malic (Lycopersicum esculentum); tomată, roșie. Folosită frecvent în alimentație, proaspătă sau conservată. În România se cultivă mult în grădini sau în sere, existând condiții favorabile pentru creșterea lor. ◊ P. vânătă = plantă legumicolă anuală din familia solanaceelor, originară din India, cu frunze mari, ovoid-alungite, flori violacee și fruct cilindric lung de 30-35 cm sau oval, de culoare violet-maronie sau neagră (Solanum melongena); vânătă (3). În România se cultivă mai mult în regiunile sudice, pentru fructele care au o valoare nutritivă ridicată, conținând zaharuri, proteine, vitaminele C, B și PP și se consumă înainte de maturizarea fiziologică.

ROȘIE s. (BOT.; Lycopersicum esculentum) pătlăgea, pătlăgică, tomată, (reg.) gălățană, (Transilv. și Ban.) paradaisă. (Salată de ~ii.)

PĂTLĂGEA, -ICĂ, pătlăgele, s. f. 1. (Determinat adesea prin «roșie») Plantă erbacee din familia solaneelor, cu frunze compuse și flori galbene, cultivată pentru fructul ei zemos, bogat în vitamine și foarte prețuit ca aliment (Solanum lycopersicum); roșie, tomată. ♦ Fructul acestei plante. 2. (Determinat adesea prin «vînătă») Plantă erbacee din familia solaneelor, cu tulpina dreaptă, cu flori violete și cu fructe comestibile, mari, ovale, cărnoase, de culoare violet-închisă (Solanum melongena, Solanum esculentum); vînătă. ♦ Fructul acestei plante.

PĂTLĂGICĂ s. (BOT.; Lycopersicum esculentum) pătlăgea, roșie, tomată, (reg.) gălățană, (Transilv. și Ban.) paradaisă.

ROȘIE s. (BOT.; Lycopersicum esculentum) pătlăgea, pătlăgică, tomată, (reg.) gălățană, (Transilv. și Ban.) paradaisă. (Salată de ~ii.)

pătlăgică sf [At: BARONZI, L. 135 / V: parlagică, părl~, platagică / Pl: ~ici / E: pătlăgea css] 1-2 (Bot; șîc ~-roșie, reg, ~-galbenă, ~-de-paradis) Pătlăgea (4-5). 3 (Fig; dep) Pătlăgea (3). 4 (Bot; reg; îc) ~-de-dalac Lăsnicior (Solanum dulcamara). 5 (Reg; art) Dans popular nedefinit mai îndeaproape. 6 (Reg; art) Melodie după care se execută dansul pătlăgica (5). corectat(ă)

icră sf [At: ANON. CAR. / Pl: ~re / E: vsl икра] 1-2 (Mpl) Ovule (de pește sau) de rac. 3 (Lpl; îs) ~re negre Icre de culoare cenușie sau neagră, produse de morun, nisetru sau păstrugă Si: caviar. 4 (Lpl; îs) ~re de Manciuria Icre roșii-portocalii produse de anumiți pești din Oceanul Pacific. 5 (Fig; pop; lpl; îe) ~re verzi Lucru imaginat, imposibil. 6 (Reg; îas) Salată de pătlăgele verzi tocate, preparate cu ceapă, oțet și untdelemn. 7 (Gmț) Organe interne ale omului. 8 (Fam; rar) Bombe aruncate din avion. 9 (D. fructe; îla) Cu ~re Cu pulpa moale și maronie (fără a fi stricată). 10 (Ban; d. porumb; îla) În ~ Necopt. 11 (Reg) Mușchi de la pulpa piciorului.

PĂTLĂGEA ~ele f.: ~ roșie a) plantă erbacee legumicolă cu flori galbene și cu fructe mari, sferice, suculente, de culoare roșie (rar roz sau galbenă); b) fruct al acestei plante; roșie; tomată. ~ vânătă a) plantă erbacee legumicolă cu flori violacee și cu fructe mari, ovale, cărnoase, de culoare violetă; vânătă; b) fruct al acestei plante. [G.-D. pătlăgelei; Sil. -tlă-; Var. pătlăgică] /<turc. patlican

VÎNĂT², -Ă, vineți, -te, adj. 1. De culoarea albastră întunecată (cu reflexe violete) a cerului senin spre seară. Cerul era curat, vînăt-închis, cu stelele tremurătoare ca niște picături de rouă. REBREANU, R. II 157. Pe urmă rămăsei nemișcat, cu ochii ficși, privind fereastra care se deslușea ca o pată mare vînătă. DUNĂREANU, CH. 119. ◊ (Poetic) Noaptea, potolit și vînăt arde focul în cămin. EMINESCU, O. I 42. (Rar, despre ochi) Singuri voi, stejari, rămîneți De visați la ochii vineți. EMINESCU, O. I 122. ◊ (Adverbial) Ochi care lucesc vînăt. ODOBESCU, S. III 64. Piatră vînătă v. piatră (II 3). ♦ (Despre fum, nori) Albastru-cenușiu. Fumul vînăt se ridică de pe curte și de pe sat. SADOVEANU, O. I 50. Uitați-vă colo, sus, sus, unde se sfîrșește zidul de brazi, unde se prelinge un nor vînăt. DELAVRANCEA, O. II 109. În fum vînăt de tămîie. EMINESCU, O. I 65. ♦ Întunecat, plumburiu (din cauza ceții, a depărtării). Muntele de peste apă se încruntă mai tare, își ascute crestele, crește întunecat spre cer, încît ziua devine vînătă. BOGZA, A. Î. 146. Bolta sură ca cenușa, Codrii vineți – dorm adînc. TOPÎRCEANU, B. 16. Munții vineți... se văd în depărtare. NEGRUZZI, S. I 308. ◊ (Poetic) Bubuitura a sunat lung, lung de tot, peste golul vînăt al văii. POPA, V. 11. ♦ Fig. Lipsit de veselie, sumbru. Izbucni într-un... rîs vînăt. CARAGIALE, M. 34. 2. (Despre oameni sau părți ale corpului) Lipsit de sînge, palid, livid; Buzele vinete se mișcau, mestecînd vorbe neînțelese. BART, E. 344. Numai un bătrîn, vînăt la față, cu nasul roșu, moțăia cu pipa între dinți. id. ib. 93. ◊ (Cu determinări cauzale introduse prin prep. «de») Se năpusti în casă vînăt de mînie. DUMITRIU, P. F. 62. Prin ușa băcăniilor... cînd se căscă să primească înlăuntru un client vînăt de ger, năvălea miros de pește. C. PETRESCU, C. V. 118. 3. (În expr.) Pătlăgea (sau pătlăgică) vînătă (și substantivat, f.) v. pătlăgea (2). 4. (Despre animale) (Cu părul) sur-închis; (despre păsări) cu pene cenușii bătînd în albastru. Adusese șase căluți, patru vineți și doi murgi. CAMIL PETRESCU, O. IV 16. Sitarii vineți și becațele cu cioc alb și subțire se plimbă fără frică pe lîngă vapor. VLAHUȚĂ, R. P. 20. Merge tînăru călare Pe-un cal vînăt, bidiviu, TEODORESCU, P. P. 53. ◊ (Substantivat) Dincă își înfipse mîna în coama scurtă și groasă a vînătului său. CAMIL PETRESCU, O. II 16. Și mai am pe vînătul Care-mi poartă sufletul. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 505. Vînătă cea frumoasă, Iapă scurtă și vînoasă. ALECSANDRI, P. P. 129.