ACVALANG s. n. aparat de oxigen pentru înotul subacvatic. (< engl. aqualung)

AEROB, -Ă, aerobi, -e, adj. (Despre microorganisme) Care nu poate trăi fără oxigen; aerobiotic. [Pr.: a-e-] – După fr. aérobe.

AEROB, -Ă adj. (despre organisme) care nu poate trăi fără oxigen; aerobiotic. (< fr. aérobe)

AEROBIONTE s.n.pl. Bacterii care nu pot trăi fără oxigen. [Pron. -bi-on-. / < germ. Aerobionten, cf. gr. aer – aer, bios – viață].

AEROBIOZĂ, s. f. Formă de viață a unor organisme, care consumă oxigenul molecular liber din aer¹. [Pr.: a-e-ro-bi-o-] – Din fr. aérobiose.

AEROTACTISM s.n. Formă de chemotactism prin care microorganismele se orientează în raport cu concentrația de oxigen dizolvat în apă. [< fr. aérotactisme].

AEROTAXIE s. f. mișcare de orientare a microorganismelor din apă în funcție de repartizarea oxigenului. (< fr. aérotaxie)

AEROTROPISM s. n. tropism sub influența oxigenului din aer; anemotropism. (< fr. aérotropisme)

ANAEROB, -Ă adj. (despre organisme) capabil să trăiască în absența oxigenului; anaerobiotic. (< fr. anaérobie)

ANAEROB, -Ă, anaerobi, -e, adj. (Despre organisme) Care este capabil să trăiască într-un mediu lipsit de oxigen; anaerobiotic. [Pr.: -na-e-] – După fr. anaérobie.

ANOXIE f. Stare patologică provocată de lipsa cantității necesare de oxigen în țesuturile organismului. /<fr. anoxie

ANOXIE s.f. (Biol.) Lipsă a oxigenului din anumite țesuturi, în medii de cultură sau în aer. [Gen. -iei. / < fr. anoxie].

ANOXIE s. f. lipsă a oxigenului din țesuturile organismului; hipoxie. (< fr. anoxie)

ANOXIE s. f. Tulburare patologică provocată de scăderea, sub valorile normale, a oxigenului din țesuturile organismului, de diminuarea circulației sangvine etc. – Din fr. anoxie.

APĂ, ape, s. f. I. 1. Lichid incolor, fără gust și fără miros, compus hidrogenat al oxigenului, care formează unul din învelișurile Pământului. ◊ Apă neagră = glaucom. ◊ Expr. Apă de ploaie = vorbe fără conținut, vorbe goale; (concr.) lucru fără valoare. A bate apa în piuă = a vorbi mult și fără rost. A fi (toți) o apă (și un pământ) = a fi la fel. A intra la apă = a) (mai ales despre țesături) a-și micșora dimensiunile după ce a fost băgat în apă (I 1); b) (fam.) a ajunge într-o situație grea, neplăcută. (Fam.) A băga pe cineva la apă = a face (cuiva) un mare neajuns. A nu avea (nici) după ce bea apă = a fi extrem de sărac. 2. Masă de apă (I 1) formând un râu, un lac, o mare etc. ◊ Ape teritoriale = porțiune a mării sau a oceanului situată de-a lungul coastelor unui stat, formând o parte integrală a teritoriului acestuia. ◊ Loc. adv. Ca pe apă sau ca apa = în mod curgător, fluent; pe dinafară. Știe lecția pe dinafară. ◊ Expr. A ști (sau a vedea) în ce ape se scaldă cineva = a cunoaște gândurile, intențiile sau dispoziția cuiva. A lăsa pe cineva în apele lui = a nu deranja, a lăsa pe cineva în pace. A nu fi în apele lui = a fi abătut sau prost dispus. A-i veni (cuiva) apă la moară = a se schimba împrejurările în favoarea lui. A-i lua (cuiva) apa de la moară = a-i crea (cuiva) condiții nefavorabile; a face să nu mai poată spune nimic. ♦ (La pl.) Valuri, unde. 3. Fig. (La pl.) Joc de culori făcut în lumină de unele obiecte lucioase. II. 1. (Urmat de determinări) Denumire dată unor preparate lichide industriale, farmaceutice, de parfumerie etc. Apă de colonie. ◊ Apă grea = combinație a oxigenului cu deuteriul, folosită în unele reactoare nucleare. Apă oxigenată v. oxigenat. (Pop.) Apă tare = acid azotic. Apă de clor = soluție folosită ca decolorant în industria textilă și a hârtiei. Apă de var = soluție cu proprietăți antidiareice și antiacide. Apă deuterică = apă grea. 2. Fig. Denumire dată unor secreții apoase ale corpului (lacrimi, salivă, sudoare etc.). ◊ Expr. A-i lăsa (cuiva) gura apă (după ceva) = a dori (ceva) nespus de mult. A fi (numai o) apă = a fi foarte transpirat. – Lat. aqua.^[1]

APĂ ape f. 1) Lichid transparent, incolor, fără gust și fără miros, fiind o combinație de oxigen și hidrogen. ~ potabilă. ~ dură. ◊ ~ chioară se spune despre supe, vinuri etc. care conțin prea multă apă și nu au nici un gust. ~ de ploaie vorbe goale, fără conținut. 2) Masă de lichid (mare, râu, lac etc.). ◊ ~ curgătoare apă care curge pe o albie și se varsă în altă apă. ~ stătătoare apă care se adună în depresiuni (lacuri, bălți). 3) fig. Joc de culori; sclipiri ale unor obiecte lucioase (pietre prețioase, mătăsuri, metale). 4) Denumire a unor soluții, a unor preparate. ~ de colonie. ~ de trandafir. ~ de var. ◊ ~ tare numele popular al acidului azotic. ~ regală amestec de acid clorhidric și acid azotic, care dizolvă toate metalele. ~ oxigenată amestec de perhidrol cu apă, incolor sau albastru, cu proprietăți dezinfectante și decolorante. 5) Secreție a organismului (lacrimi, salivă, sudoare etc.). ~ la plămâni. ◊ ~ la cap hidrocefalie. A fi numai ~ a fi transpirat. A-i lăsa cuiva gura ~ a avea poftă de ceva. [G.-D. apei] /

ARDERE ~i f. 1) v. A ARDE și A SE ARDE. 2) chim. Reacție rapidă de combinare a unei substanțe cu oxigenul în timpul căreia se degajă căldură și lumină; combustie. 3) mai ales la pl. biol. Proces de descompunere prin oxidare a unor substanțe din organism. /v. a arde

ARSENIC adj.: Acid ~ acid rezultat din combinarea arsenului cu oxigenul. /<fr. arsenic, lat. arsenicum

ARSENIC adj.m. Acid arsenic = acid rezultat din combinarea arsenicului cu oxigenul. [Cf. fr. arsénique].

ASIMILAȚIE, asimilații, s. f. 1. (Fiziol.) Fază a metabolismului în care materiile nutritive introduse în organism sunt transformate În substanțe proprii acestuia. 2. (În sintagma) Asimilație clorofiliană = proces fiziologic prin care plantele verzi sintetizează (cu ajutorul luminii absorbite de clorofilă) substanțele organice din bioxidul de carbon și din apă și eliberează oxigen. 3. (Fon.) Modificare a unui sunet sub influența altuia, aflat în apropiere. – Din fr. assimilation, lat. assimilatio, -onis.

AUTOGENĂ, autogene, adj. (În sintagma) Sudură autogenă = tip de sudură care folosește căldura produsă prin arderea acetilenei în oxigen. [Pr.: a-u-] – Din fr. autogéne.

AUTOOXIDARE s.f. Oxidare lentă cu ajutorul oxigenului din aer. [Pron. a-u-to-ox-, / cf. fr. auto-oxydation].

AUTOOXIDARE s. f. oxidare lentă cu ajutorul oxigenului din aer. (după fr. auto-oxydation)

AZOTIC adj.m. Acid azotic = acid în a cărui compoziție intră azot, oxigen și hidrogen; (pop.) apă-tare. [< fr. azotique].

BALON, baloane, s. n. 1. Aerostat alcătuit dintr-o învelitoare impermeabilă umplută cu un gaz mai ușor decât aerul, căruia i se poate atașa o nacelă. ◊ Expr. (Fam.) A lua (pe cineva) în balon = a-și bate joc, a ironiza (pe cineva). ♦ Jucărie de cauciuc foarte subțire, mai ales în formă de sferă, umplută cu aer sau cu un gaz ușor. ♦ (Sport) Minge. 2. (În sintagma) Balon de săpun = bășică suflată din clăbuci de săpun; fig. vorbă goală, amăgitoare. 3. Vas sferic de sticlă, întrebuințat în laborator în anumite operații chimice. ♦ (În sintagma) Balon de oxigen = rezervor de oxigen prevăzut cu un tub de aspirație și întrebuințat la reanimarea unui bolnav. 4. Balonzaid (2). – Din fr. ballon.

BALON ~oane f. 1) Obiect de zbor fără mijloace de propulsie proprii, alcătuit dintr-un înveliș impermeabil de formă sferică, umplut cu un gaz mai ușor decât aerul, la care se atașează o nacelă; aerostat. ~ de sondaj. ~-pilot. ◊ A lua în ~ (pe cineva) a lua în râs (pe cineva); a-și bate joc (de cineva). 2) Jucărie constând dintr-o membrană elastică subțire, care, fiind umplută cu aer, este folosită ca jucărie sau pentru a practica anumite jocuri sportive sau distractive; minge. 4) Vas de sticlă de formă sferică, folosit în laborator pentru anumite operații chimice. ~ cu fund plat. 5): ~ de săpun bășică obținută prin suflare din clăbuci de săpun. 6): ~ de oxigen rezervor de oxigen prevăzut cu o mască sau cu o sondă nazală și folosit la reanimarea unui bolnav. /<fr. ballon, it. ballone

BEC ~uri n. 1) Balon mic de sticlă având în interior un filament, care devine incandescent când este străbătut de un curent electric. 2) Lampă alcătuită dintr-un soclu și dintr-un astfel de balon. * ~ de sudură piesă la aparatele de sudură, prin care iese amestecul de gaz combustibil și oxigen, arzând cu flacără. 3) înv. Partea din interior a unei lămpi cu gaz, unde se formează flacăra. /<fr. bec

BIOXID, bioxizi, s. m. Oxid care conține doi atomi de oxigen. [Pr.: -bi-o-] – Din fr. bioxyde.

BIOXID s.m. Compus chimic în a cărui moleculă intră doi atomi de oxigen pentru fiecare atom al celuilalt element. ◊ Bioxid de carbon = gaz incolor din atmosferă, care se formează prin arderea carbonului și a compușilor săi. [< fr. bioxyde].

BIOXID s. m. compus chimic în a cărui moleculă intră doi atomi de oxigen pentru fiecare atom al celuilalt element; dioxid. ♦ ~ de carbon = gaz incolor în natură sau care se formează în procesele de oxidare a substanțelor organice, de fermentație etc. (< fr. bioxyde)

BOR¹ n. Metaloid de culoare neagră-cenușie, răspândit în natură numai sub formă de combinații cu oxigenul. /<fr. bore

CARBOGEN s. n. Amestec de bioxid de carbon în oxigen, utilizat mai ales în tratamentul asfixiilor. – Din fr. carbogène.

CARBOGEN s. n. amestec de bioxid de carbon cu oxigen, stimulent al căilor respiratorii. (< fr. carbogène)

CARBOGEN s.n. Amestec de bioxid de carbon cu oxigen, folosit ca stimulent al căilor respiratorii. [< fr. carbogène].

CARBOGEN n. Amestec de bioxid de carbon și oxigen, folosit ca stimulent al căilor respiratorii. /<fr. carbogene

CARBONIFICARE s. f. proces de formare a cărbunilor naturali, prin ardere lentă, în lipsa oxigenului. (< it. carbonificare)

CARBONIZA vb. refl. 1. (despre cărbuni) a se descompune termic în absența oxigenului din aer. 2. (despre lemne) a se transforma în cărbuni (prin ardere); (despre substanțe organice) a se face scrum. (< fr. carboniser)

CARBONIZA, pers. 3 carbonizează, vb. I. Refl. (Despre cărbuni) A se descompune termic în lipsa oxigenului din aer sau în prezența unei cantități insuficiente de oxigen; (despre lemne) a se preface în cărbuni (prin ardere) în prezența unei cantități mici de aer; (despre alte materii organice) a se descompune (prin ardere). – Din fr. carboniser.

CARBOXIHEMOGLOBINĂ s.f. Compus oarecum stabil care se formează în sînge din oxidul de carbon și din hemoglobină, aceasta devenind inutilizabilă pentru transportul oxigenului. [< fr. carboxyhémoglobine].

CATALAZĂ s. f. enzimă care catalizează descompunerea peroxidului de hidrogen în apă și oxigen. (< fr. catalase)

CATALAZĂ, catalaze, s. f. (Chim.) Enzimă care catalizează descompunerea peroxidului de hidrogen în apă și oxigen. – Din fr. catalase.

CĂRBUNE, cărbuni, s. m. I. 1. Rocă combustibilă amorfă, de culoare gălbuie, brună până la neagră, friabilă, formată prin îmbogățirea în carbon (în lipsa oxigenului din aer) a resturilor unor plante din epocile geologice și folosită drept combustibil și ca materie primă în industria chimică și în metalurgie. ♦ Cărbune brun = cărbune de culoare brun-închis, compact, sticlos, casant. Cărbune activ = cărbune cu structură poroasă și cu mare capacitate de reținere prin adsorbție a gazelor, a vaporilor etc. Cărbune animal = material obținut prin calcinarea oaselor animale și folosit ca adsorbant pentru gaze și pentru substanțe colorante, ca dezinfectant stomacal, adsorbant intestinal etc. ♦ Cărbune alb = denumire dată cursurilor de apă cu căderi utilizabile pentru producerea de energie. 2. Material combustibil de culoare neagră, ușor și sfărâmicios, rezultat din arderea incompletă a lemnului sau ca produs secundar la distilarea uscată a lemnului, folosit în siderurgie, drept combustibil etc.; mangal. ◊ Expr. A se face cărbune = (despre alimente) a se arde. A sta (ca) pe cărbuni (aprinși) = a fi foarte nerăbdător. 3. Creion negru obținut dintr-un lemn de esență foarte moale, carbonizat, folosit la desen, crochiuri, schițe etc. II. 1. (Med.) Antrax. 2. (Zool.; în sintagma) Cărbune enfizematos = boală infecțioasă acută a rumegătoarelor, în special a bovinelor, provocată de bacteria Clostridium chauvoei și care se manifestă prin apariția în mușchi a unor tumori infiltrate cu gaze. 3. (La plante) Tăciune. 4. (Bot.; reg.; la pl.) Plantă erbacee cu frunze ovale la bază, lanceolate mai sus și flori negre-violacee (Phyteuma spiciforma); spinuță (1). – Lat. carbo, -onis.

CERERE, cereri, s. f. Acțiunea de a (se) cere și rezultatul ei. 1. Solicitare; rugăminte. 2. Pretenție, exigență; revendicare. 3. Căutare, cerință; cantitate de bunuri și de servicii necesare pentru a acoperi consumul. ◊ Cerere solvabilă = (în economia de mărfuri) cerință de mărfuri și de servicii pentru care cumpărătorii dispun de mijloace de plată. ◊ Loc. adv. La cerere = când se cere, când se solicită. 4. Sesizare adresată unui organ de jurisdicție sau unui alt organ de stat pentru valorificarea, recunoașterea sau apărarea unui drept. ♦ (Concr.) Petiție. 5. (Tehn.; în sintagmele) Cerere de oxigen = cantitate de oxigen consumată într-un anumit timp de o apă care se scurge prin canale, atunci când este supusă unui proces de curățare biologică. Cerere maximă de putere = valoare maximă a puterii care se cere unei centrale electrice, într-un interval de timp limitat. – V. cere.

CIANOZĂ f. Colorație albastră a pielii sau a mucoaselor, apărută la unele boli cardiace sau pulmonare, datorită insuficienței de oxigen în sânge. [Sil. ci-a-] /<fr. cyanose

CIANOZĂ s.f. Colorare în albastru a pielii, provocată de scăderea concentrației oxigenului din sînge. [< fr. cyanose, cf. gr. kyanos – albastru].

COMBURANT, -Ă adj., s. m. (substanță) care degajă oxigen, permițând combustia. (

COMBURANT, -Ă adj. Care întreține arderea, care face să ardă. // s.m. Substanță care conține oxigen și întreține arderea. [< fr. comburant, cf. lat. comburens – care arde].

COMBUSTIE ~i f. Reacție chimică rapidă de combinare a unei substanțe cu oxigenul din aer, însoțită de degajare de căldură și lumină; ardere. [Art. combustia; G.-D. combustiei; Sil. -ti-e] /<fr. combustion; lat. combustio, ~onis

CONVERTIZARE s. f. Proces metalurgic care constă în înlăturarea unor impurități din masa metalică de fontă, de plumb, de cupru etc., aflată în stare de fuziune în convertizor, pe baza unor reacții de oxidare, cu ajutorul unui curent de aer, de oxigen etc. – Din convertizor.

COROZIUNE, coroziuni, s. f. Proces chimic sau electrochimic de degradare, exercitat la suprafața corpurilor de oxigenul din aerul umed sau de diverse substanțe chimice. ♦ Proces de eroziune a unor roci sub acțiunea apelor, a vântului etc. [Pr. -zi-u-] – Din fr. corrosion.

CROMIC adj.m. Acid cromic = acid rezultat din combinarea cromului cu oxigen și hidrogen. [< fr. chromique].

CROMIC adj. m. (În sintagma) Acid cromic = acid obținut din combinarea cromului cu oxigen și hidrogen. – Din fr. chromique.

CUATERNAR, -Ă I. adj. format din patru unități; divizibil cu 4. ◊ (chim.; despre substanțe organice) din patru elemente (carbon, hidrogen, oxigen și azot). ◊ (despre măsură, ritm) compus din patru elemente ritmice. II. adj., s. n. (din) ultima perioadă a neozoicului, în care apare omul; antropogen. (< fr. quaternaire, it. quaternario, lat. quaternarius)

DEPOLIMERIZARE, depolimerizări, s. f. Reacție prin care un polimer trece în polimeri cu greutăți moleculare mai mici, sub acțiunea căldurii, a luminii, a radiațiilor, a catalizatorilor, a oxigenului. – Cf. fr. dépolymérisation.

A DEZOXIDA ~ez tranz. chim. (substanțe, corpuri) A lipsi de oxigen. /<fr. dezoxider

DEZOXIDA, dezoxidez, vb. I. Tranz. A îndepărta (prin diferite procedee chimice) oxigenul dintr-o substanță. – Din fr. désoxyder.

DEZOXIDA vb. I. tr. A scoate oxigenul dintr-o substanță. [Cf. fr. désoxyder].

DEZOXIDA vb. tr. a îndepărta oxigenul dintr-o substanță; a dezoxigena. (< fr. désoxyder)

DIOXID ~zi m. Oxid care conține doi atomi de oxigen în moleculă. [Sil. di-o-] /<fr. dyoxide, engl. dioxide

DISHEMATOZĂ s. f. insuficiență a fixării oxigenului în globulele roșii ale sângelui. (< fr. dyshématose)

DUH ~uri n. 1) (în superstiții) Ființă imaginară, creată de fantezie, care provoacă spaimă; fantomă; spirit; vedenie; nălucă; arătare; stafie. 2) Latura psihică a omului; suflet. 3) Facultate mintală; minte. ◊ Sărac cu ~ul naiv. Vorbă de ~ vorbă spirituală. 4) înv. Proces fiziologic prin care organismul folosește oxigenul și elimină bioxidul de carbon pentru întreținerea vieții; răsuflare; respirație. ◊ A-și da ~ul a muri. Într-un ~ într-un suflet; într-o fugă. 5) înv. Fel de a fi al omului; caracter; fire; natură. /<sl. duhu

EMANAȚIE, emanații, s. f. 1. Emitere, degajare (de gaze, de vapori, de mirosuri etc.); (concr.) ceea ce se degajează, ceea ce se emană. ◊ (Geol.) Emanație vulcanică = a) emitere de produse gazoase legate de activitatea vulcanică; b) produs al acestei activități, reprezentat prin bioxid de carbon, hidrogen, amoniac, hidrogen sulfurat, clor, azot, oxigen etc. 2. Gaz radioactiv obținut prin dezintegrarea radiului, toriului sau actiniului. [Var.: (înv.) emanațiune s. f.] – Din fr. émanation, lat. emanatio, -onis.

ERITROCIT ~e n. Celulă sangvină de culoare roșie, care transportă oxigenul și bioxidul de carbon în organism; globulă roșie; hematie. /<fr. érythrocyte

EURIOXIBIONT, -Ă adj., s. n. (organism) care trăiește în ape cu variații largi ale concentrației de oxigen. (< fr. euryoxybionte)

FEROS, -OASĂ adj. (despre compuși, minereuri) care conține fier bivalent. ♦ oxid ~ = compus al fierului bivalent cu oxigenul. (< fr. ferreux)

FOSFORIC, -Ă adj. 1. acid ~ = acid anorganic care rezultă din combinația fosforului cu oxigenul. 2. (fig.) luminos, strălucitor, fosforescent. (< fr. phosphorique)

FOSFORIC, -Ă adj. 1. Acid fosforic = acid care rezultă din combinația fosforului cu oxigenul. 2. (Fig.) Luminos, strălucitor, fosforescent. [< fr. phosphorique].

FOSFOROS, -OASĂ, fosforoși, -oase, adj. (În sintagmele) Acid fosforos = acid anorganic al fosforului, solubil în apă, în alcool și în eter, care conține mai puțin oxigen decât acidul fosforic și care este întrebuințat ca reducător puternic în chimia analitică. Anhidridă fosforoasă = trioxid de fosfor. – Din fr. phosphoreux.

FOSFOROS adj.m. Acid fosforos = acid al fosforului care conține mai puțin oxigen decît acidul fosforic. [Cf. fr. phosphoreux].

FOSFOROS, -OASĂ adj. care conține fosfor. ♦ acid ~ = acid al fosforului care conține mai puțin oxigen decât acidul fosforic; anhidridă õasă = trioxid de fosfor. (< fr. phosphoreux)

FOTOREDUCȚIE s. f. proces sub acțiunea luminii, prin care plantele pot reține oxigenul din anumite materii. (< fr. photoréduction)

FOTOSINTEZĂ, fotosinteze, s. f. Proces fiziologic prin care plantele verzi sintetizează substanțele organice din bioxid de carbon și apă cu ajutorul luminii solare absorbite de clorofilă și eliberează oxigen; asimilație clorofiliană. – Din fr. photosynthèse.

FUMAROLĂ, fumarole, s. f. Produs gazos (hidrogen, azot, clor, oxigen, oxizi de carbon etc.) cu temperatură ridicată, emis de vulcani prin cratere și prin crăpături sau degajat din curgerile de lavă; degajarea acestor gaze. – Din fr. fumerolle, it. fumarola.

GAZ¹ ~e n. 1) Substanță în stare fluidă, cu densitate mică, expansibilă și compresibilă, care ia volumul și forma spațiului disponibil. * ~e naturale gaze formate în natură. ~e artificiale gaze obținute pe cale industrială. ~e combustibile gaze folosite ca sursă de energie calorică. ~ de iluminat (sau aerian) gaz obținut prin distilarea huilei, folosit la iluminat. ~ inert a) gaz care nu arde; b) gaz care nu reacționează chimic, folosit la fabricarea becurilor cu incandescență și a tuburilor cu descărcări electrice luminoase. ~ lichefiat gaz transformat în lichid. ~ perfect (sau ideal) gaz rarefiat pentru care produsul dintre presiune și volum este invariabil la orice temperatură. ~ detonant material explozibil constând dintr-un amestec de hidrogen și oxigen. ~ de baltă gaz incolor, inodor și inflamabil, obținut din zăcăminte naturale și folosit drept combustibil sau ca materie primă în industrie; metan. ~ nobil (sau rar) gaz inert, incolor și inodor, situat în grupa zero a sistemului periodic. 2) mai ales la pl. Substanță toxică, asfixiantă sau iritantă, folosită ca armă de luptă. 3) la pl. pop. Emanație (cu miros neplăcut) degajată de stomac sau de intestine. /<fr. gaz

GLOBULĂ ~e f. 1) Corp sferic foarte mic. 2) Particulă de formă sferică sau ovală, care se găsește în diferite lichide organice (sânge, limfă, lapte). * ~ roșie celulă sangvină care transportă oxigenul și bioxidul de carbon în organism; hematie; eritrocit. ~ albă celulă sangvină care are un rol important în procesul de apărare a organismului; leucocită. /<fr. globule, lat. globulus

GLUCIDĂ, glucide, s. f. Substanță organică naturală care conține carbon, hidrogen și oxigen, reprezentând un constituent fundamental al materiei vii și având un rol important în metabolism; hidrat de carbon, carbohidrat. – Din fr. glucide.

HEMATIE ~i f. Celulă sangvină de culoare roșie, care transportă oxigenul și bioxidul de carbon în sânge; globulă roșie; eritrocit. [G.-D. hematiei] /<fr. hématie

HEMATIE s.f. Element component al sîngelui, care conține hemoglobină și care transportă oxigenul și bioxidul de carbon; globulă roșie; eritrocit. [Gen. -iei. / < fr. hématie].

HEMATIE s. f. element component al sângelui, care conține hemoglobină și care transportă oxigenul și bioxidul de carbon; globulă roșie; eritrocit. (< fr. hématie)

HEMATOZĂ, hematoze, s. f. Transformare a sângelui venos în sânge arterial prin eliminarea bioxidului de carbon și prin fixarea oxigenului din aerul introdus în plămâni în timpul respirației; oxigenare (2). – Din fr. hématose.

HEMOCIANINĂ s.f. Substanță sanguină transportatoare de oxigen la animalele inferioare. [< fr. hémocyanine, cf. gr. haima – sînge, kyanos – albastru].

HEMOCROM s. m. denumire generică pentru pigmenții sangvini transportori de oxigen. (< fr. hémochrome)

HEMOGLOBINĂ f. Pigment de culoare roșie care intră în componența sângelui la vertebrate, având funcția de a răspândi în corp oxigenul inspirat. [G.-D. hemoglobinei; Sil. -mo-glo-] /<fr. hémoglobine

HEMOGLOBINĂ s.f. Substanță albuminoidă care formează materia colorantă roșie a sîngelui și are rolul de a răspîndi în corp oxigenul inspirat. [< fr. hémoglobine, cf. gr. haima – sînge, lat. globus – glob].

HEMOGLOBINĂ s. f. pigment protidic roșu din sânge, având rolul de a răspândi în corp oxigenul inspirat. (< fr. hémoglobine)

HEPTAOXID s. m. oxid având în moleculă șapte atomi de oxigen. (< fr. heptoxyde)

HEPTAOXID s.m. Oxid care conține în moleculă șapte atomi de oxigen. [Pron. -ta-o-. / cf. fr. heptoxyde].

HETEROCICLU, heterocicluri, s. n. Compus organic ciclic care conține, pe lângă atomi de carbon, și atomi de azot, sulf, oxigen etc. – Din fr. hétérocycle.

HIDRACID, hidracizi, s. m. Acid compus dintr-un halogen sau un metaloid din grupa oxigenului și unul sau doi atomi de hidrogen. – Din fr. hydracide.

HIDRAT s.m. Compus chimic anorganic care conține molecule de apă. ◊ Hidrați de carbon = compuși organici formați din carbon, hidrogen și oxigen, care servesc în corpul animalelor ca sursă de energie; zaharuri. [Cf. fr. hydrate].

HIDROCARBONAT, hidrocarbonate, s. n. Substanță organică constituită din carbon, hidrogen, oxigen, în care hidrogenul și oxigenul se găsesc în același raport ca în molecula de apă. – După fr. hydrocarboné.

HIDROCARBONAT, hidrocarbonați, s. m. Substanță organică constituită din carbon, hidrogen și oxigen, în care hidrogenul și oxigenul se găsesc în același raport ca în molecula de apă; carbohidrat. – Din fr. hydrocarbonate.

HIDROGEN n. Gaz incolor și inodor, inflamabil, mai ușor decât aerul care, împreună cu oxigenul, formează apa, având diferite întrebuințări (în industria chimică, la sudarea și tăierea metalelor, în energetica nucleară etc.). ◊ Bombă cu ~ bombă care explodează în urma unei reacții termonucleare produse într-un mediu de hidrogen; bombă termonucleară. /<fr. hydrogene

HIDROGEN s. n. Element chimic gazos mult mai ușor decât aerul, incolor, inodor, insipid și inflamabil, care, combinat cu oxigenul în anumite proporții, formează o moleculă de apă. ◊ Hidrogen fosforat = combinație a fosforului cu hidrogenul, care se prezintă ca un gaz incolor, foarte toxic; fosfină.^[1] Hidrogen greu = deuteriu. Hidrogen sulfurat = combinație a sulfului cu hidrogenul, care se prezintă ca un gaz incolor, cu miros de ouă stricate, toxic; acid sulfhidric. – Din fr. hydrogène.

HIDROGEN s.n. Gaz incolor, inodor, insipid și inflamabil, care împreună cu oxigenul intră în compoziția apei. ◊ Hidrogen greu = deuteriu; hidrogen sulfurat – combinație a sulfului cu hidrogenul, care se prezintă ca un gaz incolor, rău mirositor, toxic; acid sulfhidric. [< fr. hydrogène, cf. gr. hydor – apă, gennan – a produce].

HIDROGEN s. n. gaz incolor, inodor, insipid și inflamabil, care împreună cu oxigenul intră în compoziția apei. ♦ ~ greu = deuteriu; ~ sulfurat = combinație a sulfului cu hidrogenul, sub formă de gaz incolor, rău mirositor, toxic; acid sulfhidric. (< fr. hydrogène)

HIDROXIL s. m. radical monovalent compus dintr-un atom de hidrogen și un atom de oxigen; oxidril. (< fr. hydroxyle)

HIDROXIL ~i m. Radical chimic monovalent, format dintr-un atom de hidrogen și un atom de oxigen. /<fr. hydroxyle

HIDROXIL s.m. (Chim.) Radical chimic monovalent compus dintr-un atom de hidrogen și un atom de oxigen; oxidril. [< fr. hydroxyle].

HIDROXIL, hidroxili, s. m. Radical monovalent format dintr-un atom de hidrogen și un atom de oxigen; oxidril. – Din fr. hydroxyle.

HIPEROXEMIE s. f. creștere a cantității de oxigen din sânge. (< fr. hyperoxémie)

HIPERVENTILAȚIE s. f. ventilație pulmonară exagerată față de aportul de oxigen. (< engl. hyperventilation)

HIPOXEMIE, hipoxemii, s. f. (Med.) Scădere a presiunii și a cantității de oxigen din sângele arterial. – Din fr. hypoxémie.

HIPOXEMIE s.f. (Med.) Scădere a cantității de oxigen din sîngele arterial. [Gen. -iei. / < fr. hypoxémie].

HIPOXEMIE f. Stare patologică constând în scăderea cantității de oxigen în sângele arterial. /<fr. hypoxémie

HIPOXIE s.f. Scădere a cantității de oxigen în țesuturi, medii de cultură sau aer. [Gen. -iei. / < fr. hypoxie].

HIPOXIE f. Stare patologică constând în scăderea cantității de oxigen în țesuturi. /<fr. hypoxie

HOMOSFERĂ s.f. Strat inferior al atmosferei, situat între sol și altitudinea de 100 km, în care constituenții principali (azotul și oxigenul) rămîn în aceleași proporții. [Var. omosferă s.f. / < fr. homosphére].

INHALATOR, inhalatoare, s. n. 1. Aparat care furnizează piloților de avion oxigenul necesar unei respirații normale în condițiile zborului la înălțimi mari, unde presiunea aerului este scăzută. 2. Aparat cu care se face o inhalație. – Din fr. inhalateur.

INHALATOR s.n. Aparat care servește la inhalații. ♦ Aparat producător de oxigen, folosit de aviatori și de pasagerii care zboară la înălțimi mari. [Cf. fr. inhalateur].

INHALATOR ~oare n. 1) Aparat pentru inhalație. 2) Aparat care furnizează piloților oxigen la înălțimi mari. /<fr. inhalateur

INOXIDABIL, -Ă, inoxidabili, -e, adj. (Despre substanțe) Care nu se poate combina cu oxigenul; (despre metale sau aliaje) care este rezistent la oxidare sau la contactul cu apa, care nu ruginește, neoxidabil. – Din fr. inoxydable.

MANGANIC, -Ă, manganici, -ce, adj. Care conține mangan. ◊ Acid manganic = acid format din oxigen, hidrogen și mangan. – Din fr. manganique.

MANGANIC, -Ă adj. Care conține mangan. ◊ Acid manganic = acid compus din oxigen, hidrogen și mangan. [< fr. manganique].

MERCAPTAN s.m. (Chim.) Substanță organică cu miros urît derivată din alcool, în care oxigenul este înlocuit de sulf; tioalcool. [< fr. mercaptan].

METALOTERMIE s. f. Procedeu de obținere a unor metale din compușii lor prin reducerea acestora cu ajutorul unui alt metal, a cărui afinitate față de oxigen, sulf etc. este mai mare decât a metalului care se extrage. – Din fr. métallothermie.

MONOXID, monoxizi, s. m. (Chim.) Oxid cu un singur atom de oxigen în moleculă. – Din fr. monoxyde.

MONOXID s.m. Oxid în a cărui moleculă se află un singur atom de oxigen. [< fr. monoxyde].

NITRA, nitrez, vb. I. Tranz. (Tehn.) A introduce o grupare alcătuită din azot și oxigen în molecula unei substanțe organice. – Din fr. nitrer.

NITRA vb. I. tr. (Chim.) A introduce o grupare alcătuită din azot și oxigen în molecula unei substanțe organice. [< fr. nitrer].

NITRIC ~ci adj.: Acid ~ acid compus din azot, oxigen și hidrogen. /<fr. nitrique

NITRODERIVAT, nitroderivați, s. m. Substanță organică a cărei moleculă conține o grupare alcătuită din azot și oxigen, legată direct de atomul de carbon. – Din germ. Nitroderivat.

ORGANIC, -Ă, organici, -ce, adj. 1. Care ține de structura, de esența, de funcțiile unui organ sau ale unui organism; privitor la organe sau organisme vii. 2. Care are structura unui organism (1), constituind un întreg diferențiat și în același timp unitar; organizat, unitar, inseparabil. ♦ Care rezultă din organizarea, din construcția însăși a unui lucru; esențial, lăuntric, intrinsec. ♦ Fundamental. ♦ (Și adv.; despre relații, legături) Analog legăturii care unește părțile unui organism (1); indisolubil. 3. (Despre substanțe, materii etc.) Care este alcătuit din carbon și hidrogen, uneori și din alte elemente chimice (oxigen, azot etc.). ◊ Chimie organică = ramură a chimiei care studiază hidrocarburile și derivații acestora. – Din lat. organicus, fr. organique.

OXHIDRIC, -Ă adj. (Despre un amestec de hidrogen și oxigen) Care prin ardere degajă o mare cantitate de căldură. [< fr. oxhydrique].

OXI- Element prim de compunere savantă cu semnificația „acid”; „mușcător”; „oxigen”. [< fr. oxy-, cf. gr. oxys – ascuțit].

OXI- elem. „Acid, ascuțit, mușcător”; „oxigen, oxid”. (din fr. ox/y/-, oxyd/o/-, -oxye, cf. gr. oxys = acru)

OXIACETILENĂ s. f. (Chim.) Combinație a acetilenei cu oxigen. [Pr.: -xi-a-] – Din fr. oxyacétylène.

OXIACETILENIC, -Ă, oxiacetilenici, -ce, adj. De oxiacetilenă. ◊ Sudură oxiacetilenică = procedeu de sudură în care flacăra este întreținută de combinația dintre oxigen și acetilenă. [Pr.: -xi-a-] – Din fr. oxiacétylénique.

OXIACID s.m. Acid organic care conține oxigen. [< fr. oxyacide].

OXIACID, oxiacizi, s. m. Acid anorganic care conține în molecula sa și oxigen. [Pr.: -xi-a-] – Oxi[gen] + acid.

OXIBIOTIC, -Ă adj. (Despre organisme) Care folosește oxigenul atmosferic. [Pron. -bi-o-. / < oxibioză].

OXIBIOTIC, -Ă, oxibiotici, -ce, adj. (Biol.; despre organisme) Care consumă oxigen atmosferic. [Pr.: -bi-o-] – Din engl. oxybiotic.

OXIBIOZĂ s.f. Prezența oxigenului într-un proces biochimic aerob. [Pron. -bi-o-. / < germ. Oxybiose].

OXIBIOZĂ s. f. (Biol.) Prezență a oxigenului într-un proces biochimic aerob. [Pr.: -bi-o-] – Din germ. Oxybiose, engl. oxybiosis.

OXICLORURĂ, oxicloruri, s. f. (Chim.) Combinație a unei substanțe cu oxigenul și clorul. ◊ Oxiclorură de carbon = fosgen. – Din fr. oxyclorure.

OXICLORURĂ s.f. Combinație a unui corp cu oxigenul și cu clorul. [< fr. oxychlorure].

OXID ~zi m. Compus rezultat din combinarea unui element chimic cu oxigenul. /<fr. oxyde

OXID, oxizi, s. m. Compus al oxigenului cu alt element chimic. – Din fr. oxyde.

OXID s.m. Compus al oxigenului cu un corp simplu. ◊ Oxid de calciu = var nestins; oxid de carbon = Gaz toxic, incolor și inodor care ia naștere din arderile incomplete ale cărbunilor. // (În forma oxido-) Element prim de compunere savantă cu semnificația „(referitor la) oxidare”, „oxid”. [< fr. oxyde].

OXIDA vb. I. tr., refl. 1. A (se) combina cu oxigenul; a reacționa cu alte substanțe, cedînd electroni. 2. A (se) acoperi cu oxid, a rugini. [< fr. oxyder].

OXIDA, oxidez, vb. I. Refl. și tranz. A (se) combina cu oxigenul; a reacționa cu alte substanțe, cedând electroni. ♦ A (se) acoperi cu oxid; a rugini. – Din fr. oxyder.

OXIGEN s.n. Corp simplu, gazos, inodor și incolor, care se găsește în proporție de aproximativ o cincime în atmosferă. [< fr. oxygène, cf. gr. oxys – acid, gennan – a naște].

OXIGEN s. n. Element chimic gazos, incolor, inodor, insipid, care reprezintă o cincime din aerul atmosferic, fiind indispensabil în procesul respirației și al arderii, și care, în combinație cu hidrogenul, formează apa. – Din fr. oxygène.

OXIGEN n. Gaz incolor, inodor și insipid, care intră în componența aerului (fiind indispensabil respirației și arderii) și are diferite întrebuințări (în industrie, în tehnică, în medicină etc.). /<fr. oxygene

oxigen s. n., simb. O

OXIGENA vb. I. refl. A se combina cu oxigenul. ♦ tr., refl. A(-și) decolora (părul) cu apă oxigenată. ♦ tr. A albi textilele prin tratare cu apă oxigenată. [Cf. fr. oxygéner].

A SE OXIGENA pers. 3 se ~ează intranz. 1) chim. A se combina cu oxigenul; a se oxida. 2) med. (despre sânge) A se încărca cu oxigen din aerul inspirat în plămâni. /<fr. oxygéner

OXIGENA, oxigenez, vb. I. 1. Refl. (Despre diverse substanțe chimice) A se combina cu oxigenul. 2. Refl. (Med.; despre sânge) A se încărca cu oxigen prin combinarea acestuia cu hemoglobina din globulele roșii. 3. Tranz. și refl. A(-și) decolora părul prin tratare cu apă oxigenată. ♦ Tranz. A albi textilele prin tratare cu apă oxigenată. – Din fr. oxygéner.

OXIGENAT, -Ă, oxigenați, -te, adj. 1. (Despre substanțe chimice) Care conține (mult) oxigen; transformat cu ajutorul oxigenului. ◊ Apă oxigenată = lichid incolor sau albăstrui alcătuit dintr-o soluție de perhidrol cu apă, care are proprietăți decolorante și dezinfectante. 2. (Despre păr) Decolorat prin tratare cu apă oxigenată; (despre persoane) cu părul decolorat prin tratare cu apă oxigenată. – V. oxigena.

OXIGENAT, -Ă adj. Care conține oxigen. ♦ Apă oxigenată = lichid incolor, format dintr-o soluție de perhidrol cu apă; se folosește ca dezinfectant și decolorant. ♦ (Despre păr) Decolorat cu apă oxigenată. [Cf. fr. oxygéné].

OXIGENOTERAPIE f. Metodă de tratament medical prin administrare de oxigen. /<fr. oxygenothérapie

OXIGENOTERAPIE s.f. (Med.) Tratament al anoxiei cu inhalații sau injecții de oxigen. [Gen. -iei. / < fr. oxygénothérapie].

OXIGENOTERAPIE s. f. Tratament prin inhalații sau injecții cu oxigen, asociat adesea cu respirație artificială. – Din fr. oxygénothérapie.

OXIHEMOGLOBINĂ, oxihemoglobine, s. f. Compus nestabil format în procesul respirației prin acțiunea oxigenului asupra hemoglobinei. – Din fr. oxyhémoglobine.

OXIHEMOGLOBINĂ s.f. Compus nestabil format în procesul respirației prin acțiunea oxigenului asupra hemoglobinei. [< fr. oxyhémoglobine].

OXILIT ~ți m. Peroxid de sodiu care, în prezența apei, degajă oxigenul liber, întrebuințat la obținerea oxigenului (în submarine, în aparatele de oxigen etc.). /<fr. oxylithe

OXILIT, oxiliți, s. m. Peroxid de sodiu, care, în contact cu apa, pune în libertate oxigen. – Din fr. oxylithe.

OXIMETRIE s. f. (Med.) Determinare a cantității de oxigen din hemoglobină; cantitate de oxigen conținută de hemoglobina sangvină. – Din fr. oxymétrie.

OXIMETRIE s.f. Determinare a cantității de oxigen din hemoglobină, a cantității de acid liber conținut într-o substanță. [Gen. -iei. / < fr. oxymétrie].

OXIMETRU, oximetre, s. n. (Med.) Aparat pentru determinarea cantității de oxigen din hemoglobină în sângele periferic. – Din fr. oxymètre.

OZON n. Gaz odorant de culoare albastră, care se formează în aer, când oxigenul este supus descărcărilor electrice, fiind folosit ca antiseptic și la sinteze organice. /<fr. ozone

OZON s. n. Corp gazos de culoare albăstruie, cu miros caracteristic, a cărui moleculă se compune din trei atomi de oxigen, care se găsește în natură sau se poate obține prin descărcări electrice în aer și este folosit ca antiseptic și la sinteze organice. – Din fr. ozone.

OZON s.n. Formă alotropică a oxigenului, prezentată ca un gaz albăstrui cu miros puternic, care se găsește în atmosferă sau se obține prin descărcări electrice în aer. [< fr. ozone, cf. gr. ozein – a avea miros].

A OZONIZA ~ez tranz. 1) A face să se ozonizeze. 2) (oxigenul) A transforma în ozon. /<fr. ozoniser

OZONIZA vb. I. tr. 1. A steriliza apa cu ajutorul ozonului. 2. A produce ozon (mai ales într-o încăpere) pentru a mări cantitatea de oxigen; a ozona, a ozonifica. [Cf. fr. ozoniser, it. ozonizzare].

OZONIZA, ozonizez, vb. I. Tranz. 1. A introduce ozon într-un mediu pentru a-l steriliza, a transforma oxigenul în ozon. 2. A adăuga ozon (în aerul dintr-o încăpere) în scopul sporirii cantității de oxigen. – Din fr. ozoniser.

OZONIZOR s.n. Aparat pentru prepararea ozonului din oxigen pur sau din oxigenul din aer; ozonizator. [Cf. fr. ozoniseur].

OZONIZOR, ozonizoare, s. n. Aparat pentru prepararea ozonului din oxigen pur sau din oxigenul din aer, destinat sterilizării aerului din încăperi, a apei etc. – Din fr. ozoniseur.

OZONOTERAPIE s.f. (Med.) Folosirea în scop terapeutic a unui amestec de oxigen cu ozon. [Gen. -iei. / < fr. ozonothérapie].

OZONOTERAPIE, ozonoterapii, s. f. (Med.) Folosire a unui amestec de oxigen cu ozon în scop terapeutic. – Din fr. ozonothérapie.

PENTAOXID s.m. Oxid a cărui moleculă conține cinci atomi de oxigen. [Pron. -ta-o-. / cf. fr. pentaoxyde].

PENTAOXID, pentaoxizi, s. m. Oxid a cărui moleculă conține cinci atomi de oxigen. [Pr.: -ta-o-] – Din fr. pentaoxyde.

PENTOZĂ s.f. (Chim.) Monozaharidă cu cinci atomi de oxigen în moleculă. [< fr. pentose].

PERACID, peracizi, s. m. Termen generic dat acizilor care conțin mai mult oxigen decât acidul obișnuit corespunzător. – Din fr. peracide.

PEROXID s.m. Oxid suprasaturat cu oxigen; superoxid. [< fr. peroxyde].

PEROXID ~zi m. Oxid care conține un număr foarte mare de atomi de oxigen. /<fr. peroxyde

PIROFOR ~i m. Substanță care se aprinde când vine în contact cu oxigenul sau cu aerul. /<fr. pyrophore

PNEUMOPERITONEU, pneumoperitonee, s. n. 1. Pătrundere accidentală a aerului sau a altor gaze în cavitatea peritoneală. 2. Introducere de oxigen sau de alt gaz în cavitatea peritoneală, în scop terapeutic sau pentru stabilirea diagnosticului. [Pr.: pne-u-] – Din fr. pneumopéritoine.

PROTEINĂ, proteine, s. f. Substanță organică alcătuită din carbon, hidrogen, oxigen, azot, sulf etc., care intră în componența protoplasmei celulelor animale și vegetale, îndeplinind în organism funcții variate fundamentale. – Din fr. protéine.

PUDLAJ s.n. Procedeu (învechit) de obținere a oțelului prin afinarea fontei cu oxigen; pudlare. [< fr. puddlage].

REDUCE vb. III. tr. 1. A micșora, a scădea. ♦ A simplifica o fracție sau o expresie algebrică. 2. A restrînge, a limita. 3. (Chim.) A elimina oxigenul dintr-o combinație. 4. A duce pe cineva sau ceva într-o stare de inferioritate, într-o situație mai rea. [P.i. reduc. / < lat. reducere, cf. fr. réduire].

REDUCE, reduc, vb. III. Tranz. 1. A micșora, a scădea, a diminua (ca proporții, cantitate, intensitate). ♦ Spec. A micșora dimensiunile unei hărți, ale unei piese etc., păstrând aceleași proporții între elementele componente; a reproduce la dimensiuni mai mici. ♦ (Mat.; în expr.) A reduce o fracție = a suprima factorii comuni de la numitorul și de la numărătorul unei fracții. 2. A restrânge, a limita, a mărgini. ◊ Expr. A reduce pe cineva la tăcere = a face pe cineva să nu mai spună nimic. ♦ A aduce pe cineva într-o stare de inferioritate, într-o situație mai proastă (în raport cu cea pe care a avut-o). 3. A scoate oxigenul dintr-o combinație cu ajutorul unui agent chimic. 4. (Înv.) A cuceri, a subjuga, a cotropi. [Perf. s. redusei, part. redus] – Din lat. reducere, fr. réduire.

A REDUCE reduc tranz. 1) A face să se reducă; a împuțina; a scădea; a micșora; a diminua; a descrește. ◊ ~ la tăcere a face să nu spună nimic. 2) mat. (fracții sau expresii algebrice) A micșora printr-un divizor comun; a simplifica. 3) A elibera din serviciu în urma micșorării statelor de funcțiune. 4) chim. (oxigenul) A elimina dintr-o combinație, dintr-o substanță cu ajutorul unui agent chimic. /<lat. reducere, fr. réduire

REDUCTOR, -OARE adj. Care reduce. // s.n. 1. Aparat sau dispozitiv folosit pentru a reduce o viteză, o presiune etc. 2. (Chim.) Material cu afinitate mare pentru oxigen, folosit pentru reducerea substanțelor oxidante; reductant, reducător. [Cf. fr. réducteur].

REDUS, -Ă adj. 1. Micșorat, scăzut. ♦ (Despre fracții și expresii algebrice) Simplificat. 2. (Despre oameni) Lipsit de inteligență; mărginit, prost. ♦ (Lingv.; despre sunete) Slab perceptibil. 3. (Despre substanțe) Din care s-a eliminat oxigenul. [< reduce].

REDUS, -Ă, reduși, -se, adj. 1. Scăzut, micșorat, diminuat (ca proporții, cantitate, intensitate, valoare). ♦ (Despre funcții și expresii algebrice) Asupra căreia s-a efectuat operația pentru obținerea celei mai simple forme; simplificat. 2. (Despre oameni) Lipsit de inteligență, de cultură; mărginit, prost. 3. (Chim.; despre substanțe) Din care a fost scos oxigenul și care a câștigat electroni. – V. reduce.

RESPIRAȚIE ~i f. 1) Proces fiziologic care constă în schimbul de gaze între organism și mediul înconjurător (constând în absorbirea oxigenului și eliminarea bioxidului de carbon); răsuflare. ◊ ~ artificială mijloc de reanimare care constă în efectuarea unor mișcări pentru a provoca restabilirea respirației normale (în caz de întrerupere a ei). 2) Aer expirat. ◊ De largă ~ de mare amploare. [G.-D. respirației; Sil. -ți-e] /<fr. respiration, lat. respiratio, ~onis

RESPIRAȚIE, respirații, s. f. Totalitatea proceselor fiziologice prin care se realizează schimbul de gaze (absorbirea oxigenului și eliminarea bioxidului de carbon) între organismele vii și mediul înconjurător; acțiune ritmică și mecanică prin care animalele superioare inspiră aerul ambiant conținând oxigenul necesar întreținerii vieții și expiră bioxidul de carbon și vaporii de apă rezultați din arderi; răsuflare. ◊ Respirație artificială = mijloc de reanimare care constă în efectuarea unui ansamblu de mișcări ce se execută asupra corpului unei persoane, pentru a provoca reluarea mișcărilor respiratorii normale, întrerupte în caz de asfixiere, sincopă etc., în vederea introducerii și scoaterii alternative și ritmice a aerului din plămâni. Operă (sau studiu, lucrare) de largă respirație = operă (sau studiu, lucrare) de mare amploare, complexă. ♦ Aerul respirat; suflare. – Din fr. respiration, lat. respiratio.

SAPROPEL, sapropeluri, s. n. Mâl bogat în substanțe organice aflate în diferite stadii de descompunere, format în ape sărace în oxigen (mări, lagune, lacuri), și care are efecte terapeutice. – Din fr. sapropel.

SCHIMB, schimburi, s. n. 1. Înlocuire a cuiva cu altcineva sau a ceva cu altceva (de aceeași natură). ◊ (Tehn.) Piesă de schimb = piesă dintr-un mecanism, fabricată izolat de acesta și menită să înlocuiască altă piesă, identică, dar uzată, a mecanismului. (Fiziol.); Schimb de materii = totalitatea proceselor care se petrec în organism cu ocazia asimilării hranei. Schimburi respiratorii = totalitatea proceselor prin care se introduce în sânge oxigenul și se elimină bioxidul de carbon. ◊ Loc. adj., adv. Cu schimbul = (care apare, intervine etc.) când unul, când altul, pe rând. (Mil., în trecut) Trupă cu schimbul = trupă în care soldații erau chemați să facă serviciul în mod periodic și pe rând (în intervale fiind lăsați la vatră). ◊ Expr. Schimb de cuvinte = discuție aprinsă, ceartă. 2. Faptul de a ceda un lucru, un bun, pentru a lua altul în locul lui; procesul circulației mărfurilor ca formă de repartizare a bunurilor produse de societate. ◊ Loc. adv. În schimb = drept compensație, ca echivalent. ◊ Loc. prep. În schimbul... = în locul..., pentru... ♦ (Concr.) Ceea ce se primește, se obține în locul a ceea ce s-a cedat; echivalent, compensație. ♦ Transformare a unei sume de bani în alta de aceeași valoare, dar constând din alte monede. ◊ Casă de schimb = întreprindere comercială care se ocupă cu schimbarea banilor. Scrisoare de schimb = act prin care semnatarul cere unei alte persoane să plătească o sumă de bani celui indicat în act. Agent de schimb = persoană intermediară care are rolul de a negocia, în mod oficial, obligațiuni de stat și alte efecte. 3. (Fiz.) Trecere a unei energii, a unei sarcini electrice, a unei particule etc. de la un sistem fizic la altul, dintr-o parte în alta. 4. Totalitatea lucrătorilor, funcționarilor etc. care se găsesc în același interval de timp la lucru într-o secție, într-un serviciu etc. în care lucrează mai multe rânduri de angajați; echipă de lucrători sau persoane care, după un interval de timp determinat, înlocuiește sau este înlocuita în muncă de altă echipă sau de altă persoană; interval de timp cât lucrează astfel o echipă sau o persoană. 5. (Mai ales la pl.) Rufărie de corp (sau de pat) care înlocuiește pe cea murdară; primeneli. – Din schimba (derivat regresiv).

SILICE s. f. Corp solid, compus al siliciului cu oxigenul, dur, alb sau incolor, insolubil în apă, cu temperatura de topire foarte înaltă, care se găsește în natură în compoziția celor mai multe roci și care se folosește la fabricarea sticlei, a betonului etc.; bioxid de siliciu. – Din fr. silice, lat. silex, -icis.

SILICON, siliconi, s. m. Compus macromolecular cu structură analoagă corpurilor organice, în stare fluidă sau sub formă de rășini, alcătuit din lanțuri sau cicluri de atomi de siliciu care alternează regulat cu atomi de oxigen. – Din fr. silicone.

SPIROGRAF, spirografe, s. n. Aparat care înregistrează mișcările respiratorii și efectuează măsurarea cantitativă a oxigenului inspirat și a bioxidului de carbon expirat. – Din fr. spirographe.

STOP interj. Stai, oprește! // s.n. 1. Semafor pentru reglarea circulației, folosit la întretăierile străzilor. ♦ Panou care impune în mod obligatoriu oprirea la intersecție. ♦ Lampă de semnalizare montată la partea din spate a unui autovehicul și care se aprinde cînd se acționează frînele acestuia. 2. Oprirea mingii (cu piciorul la fotbal) și a pucului (la hochei). 3. Termen folosit în telegrafie pentru separarea frazelor în locul punctului. 4. (Med.) Stop cardiac = oprirea temporară a inimii ca urmare a lipsei oxigenului necesar; stop respirator = oprirea temporară a respirației datorită intoxicării cu gaze, cu medicamente, electrocutării etc. 5. (Cinem.) Stop-cadru = efect constînd în oprirea momentană a mișcării, persistența imaginii statice și reluarea mișcării la faza la care a fost oprită; stop-camera = procedeu de filmare combinată, care constă în oprirea bruscă a aparatului de filmare și a personajelor din cadru, efectuarea unor modificări scenice și reluarea filmării. [< fr., engl. stop].

SUBOXID s.m. Oxid care conține mai puțin oxigen decît oxidul normal. [Cf. germ. Suboxyd].

SULFUROS, -OASĂ adj. Care conține sulf. ♦ Acid sulfuros = acid organic care conține în moleculă trei atomi de oxigen. [Cf. fr. sulfureux].

TRIOXID ~zi m. Compus chimic format din trei atomi de oxigen și unul sau mai mulți atomi ai altui element. [Sil. tri-o-] /<fr. trioxyde

TRIOXID, trioxizi, s. m. Compus chimic care conține trei atomi de oxigen în moleculă. [Pr.: tri-o-] – Din fr. trioxyde.

TRIOXID s.m. Compus care conține trei atomi de oxigen. [Pron. tri-o-. / < fr. trioxyde].

VACUBLIȚ s.n. (Fot.) Tip de lampă-fulger al cărei sistem de luminare este format dintr-un balon de sticlă umplut cu oxigen, în care se află o foiță subțire de magneziu (sau aluminiu) și o montură metalică cu ghivent. [Pl. -țuri. / < germ. Vakublitz].