ACAR conj. (Ban., Criș., Trans. SV) Deși, cu toate că, măcar că; fie, ori. Pînă iaste vie și tînără, ea-și dă dracului trupul său, acar fată, acar nevastă. C 1692, 510v. Akar. Sive. Vel. AC, 327. Akar jest tu kraj fericat. PSALTIRE SEC. XVII, apud TEW; cf. VCC, 114. Etimologie: magh. akár. Vezi și acarcare, acarce. Cf. batîr.

Acca La(u)rentia, nevasta păstorului Faustulus și doica lui Romulus și Remus, pe care i-a crescut alături de ceilalți doisprezece copii ai ei. Romanii o cinsteau ca pe o divinitate.

AL, A, ai, ale, art. 1. (Articol posesiv sau genitival, înaintea pronumelui posesiv sau a substantivului în genitiv posesiv, cînd cuvîntul care precedă nu are articol enclitic) Nevasta acestui sărac era muncitoare... iar a celui bogat era pestriță la mațe (CREANGĂ). 2. (Înaintea numeralelor ordinale, începînd cu „al doilea”) Clasa a zecea. – Lat. illum, illam.

*amiraleásă f., pl. ése. Nevastă de amiral.

arendă (-de), s. f. – Cedare temporară a dreptului de exploatare a unor bunuri. – Var. (Trans.) arîndă, (Olt.) arindă, (Mold., Trans.) orîndă. Lat. med. arenda, intrat tîrziu, probabil în sec. XVIII, și pe mai multe căi în același timp; (cf. mag. árenda, bg., sb., pol., rus. arenda, rut. arenda, oranda). Cf. Cihac, II, 3; Hasdeu 1540; Berneker 30, care pornesc de la etimoane sl.; Sanzewitsch 197, care se bazează pe rusă; Gáldi, Dict., 83, care pleacă de la mag. Densusianu, Hlr., 148 și Pușcariu 121 considerau că arîndă derivă direct din lat. *arrendare (sard. arrendare, sp. arrendar), ipoteză puțin probabilă; -î- pare mai curînd, ca în orîndă, prin analogie cu cel din rînd și (o)rîndui. Var. moldovenească orîndă, care reproduce fonetismul rut. (cf. Miklosich, Fremdw., 75), a ajuns să însemne „cîrciumă”, deoarece în trecut cîrciumile și hanurile din localități erau date în arendă de către marii proprietari și producători. Der. arenda, vb. (a da sau a lua în arendă); arendaș, s. m. (persoană care ia în arendă, fermier); arendășesc, adj. (propriu unui arendaș); arendăși, vb. (a arenda); arendășie, s. f. (arendare; ocupație de arendaș); arendășiță, s. f. (nevastă de arendaș); arendășoaică, s. f. (nevastă de arendaș); arendator, s. m. (arendaș); orîndar, s. m. (cîrciumar); orîndărie, s. f. (arendare).

ARENDĂȘIȚĂ s. arendășoaică. (~ era nevasta arendașului.)

ARENDĂȘOAICĂ, arendășoaice, s. f. Nevastă de arendaș; femeie care ține în arendă un bun. – Din arendaș + suf. -oaică.

ARENDĂȘOAICĂ, arendășoaice, s. f. Nevastă de arendaș; femeie care ține în arendă un bun; arendășiță. – Arendaș + suf. -oaică.

aur, s. m. – Metal prețios de culoare galbenă strălucitoare. – Istr. aur. Lat. aurum (Pușcariu 170; Candrea-Dens., 118; REW 800; DAR); cf. alb. ar, it., sp. oro, engad., v. prov. aur, fr. or, port. ouro. Der. aura, vb. (rar, a auri); aurar, s. m. (meșter care lucrează obiecte de aur; țigan care caută pepite de aur; odinioară munceau sub supravegherea marelui armaș, și plăteau soției domnitorului un dram (3,38 gr.) de aur în chip de contribuție anuală), pe care Pușcariu 171 și DAR îl derivă direct din lat. aurārius (atrăgînd atenția apoi că rezultatul normal ar fi *arar, Pușcariu, Lr., 18, a admis o analogie cu aur; este vorba mai probabil de o der. internă în rom., cu suf. de agent -ar); aurăreasă, s. f. (nevasta căutătorului de aur); aurărie, s. f. (activitate de aurar; aurire, poleire cu aur); aurel, adj. (aurit), cuvînt artificial, inventat probabil de Bolintineanu; auret, s. n. (obiecte de aur); auri, vb. (a acoperi cu un strat subțire de aur), pe care Pușcariu 172 și DAR îl consideră drept reprezentant direct al lat. aurire; aurică, s. f. (pătlagină, Lantana Camara); auritură, s. f. (aurire); auriu, adj. (de culoarea aurului); auros, adj. (aurifer). – Der. neol. aurifer, adj.; auripigment, s. m.

babă (babe), s. f. – 1. Bătrînică, bunică. – 2. Vrăjitoare, ghicitoare. – 3. Pește, zglăvoacă (Cotus gobio). – 4. Larvă de albină. – 5. Știulete de porumb fără boabe. – 6. (Bucov.) Ștergar cu care se acoperă borcanele cu fructe de pădure, legat ca o basma de femeie. – 7. (Mold.) Cozonac cu stafide. – 8. Bîrnă, par; în general bîrna de sprijin. – 9. Ac de făcut găici. – 10. Gaură, butonieră. – 11. La unele jocuri de copii, bile sau monede aruncate într-o groapă. – 12. (Arg.) Cafenea, cenaclu. Mr., megl. baba. Sl. baba (Miklosich, Slaw. Elem., 14; Cihac; Lokotsch 146; DAR), ca și bg., sb., slov., cr., pol., rus. baba, alb. babë, ngr. βάβα, βάβω (G. Meyer, Neugr. St., II, 15), toate cu sensuri care oscilează între cel de „bătrînă” și cel de „bunică”. Și sensurile secundare coincid în general cu cele din limbile slave (pentru amănunt, cf. DAR). Sensurile 3-6 de bazează pe o presupusă asemănare a obiectului cu o bătrînă; sensurile 8-11 sînt asociații de idei irevențioase între noțiunea de „femeie” și cea de „a suporta” sau „a primi”. Sensul 7, care prin natură aparține grupului 3-6, pare a deriva direct din pol., ca și fr. baba. În sfîrșit, sensul 12 pare a se întemeia pe dubla echivalență „bătrînă” și „soție” (cf. băbătie), pe de o parte, și „soție” = „cămin” = „cafenea”, pe de alta. – Sensuri speciale: zilele Babei, primele nouă zile din martie, sfîrșitul iernii (trebuie să se înțeleagă zilele babei Dochia, personaj din mitologia populară care are corespondent în mitologia altor popoare; cf. bg. babini dni, ngr. οί μέρες τῆς γριᾶς, it. din Otranto i giorni della vecchia, prov. li jour de la vièio; materiale la Rohlfs, Quellen, 21-22); baba oarba „joc de copii”, cf. bg. slepa baba, iud. sp. papasiéga, care pare a fi rezultatul unei combinații între baba [oarba] cu [găina] oarbă. Der. babalău, băbălău, s. m. (babalîc); băbar, s. m. (om căsătorit; bătrînel); băbăret, s. n. (adunare de babe); băbărie, s. f. (descîntec; leac în medicina populară); băbătie, s. f. (babă; nevastă); băbesc, adj. (propriu babelor); băbește, adv. (ca babele); băbi, vb. (a îmbătrîni); băboi, s. m. (vrăjitoare bătrînă); baborniță, s. f. (babă decrepită). Toate der. sînt normale. Din sl. babuška, formă dim., provine băbușcă, s. f. (băbuță; pește de Dunăre, Leuciscus rutilus; pasăre bătrînă, care nu mai cîntă; butonieră), al cărei pl. este băbuște, cu prima întrebuințare, și băbuști în celelalte cazuri. – Cf. babcă, babiță.

BABĂ s. v. babiță, bunică, butonieră, cheotoare, mamă, mamă mare, mătușă, moașă, nevastă, pelican, piedin, soție, tanti, urechea-babei, urechiușă, vierme-alb, zglăvoacă.

baci (baci), s. m. – 1. Cioban care conduce o stînă. – 2. Formulă de reverență cu care se adresează persoanelor în vîrstă sau de un nivel superior. – 3. La jocul de arșice, copilul care aruncă primul. – Mr. baci, bagi, megl. baci. Origine necunoscută. Opinia predominantă este că avem a face cu un cuvînt de proveniență orientală, dar anterior contactului cu turcii (ceea ce pare a se adeveri prin prezența sa în dialecte, și de asemenea prin apariția sa constantă, ca nume de persoană, din sec. XIII; cf. Hasdeu 2296). Ar fi, prin urmare, cuvînt cuman sau turanic (DAR), sau derivat de la iranianul bac (Densusianu, GS, IV, 149). Evident, este dificil de combătut fundamentele acestor opinii, atîta vreme cît nu se poate indica, pe de o parte, etimonul turanic exact, sau, pe de altă parte, calea de pătrundere a cuvîntului iranian. Cert este că termenul se află în toate limbile balcanice slave care înconjoară teritoriul rom. (bg. bač, sb. bač(a), slov., ceh. bača, mag. bacs(i), bacsó, pol. bacza, ca și ngr. μπάσσιοσ, alb. bats. Însăși aria de răspîndire a cuvîntului pare a indica proveniența sa rom., căci numai rom. a fost direct legată de toate limbile menționate mai sus, și faptul că acest cuvînt nu se explică prin mijloacele proprii nici uneia din aceste limbi. Totuși, nu este posibil să-l explicăm, pînă în prezent, numai prin intermediul rom. În ce ne privește, și dat fiind că în orice caz ne aflăm pe terenul fragil al conjecturilor, nu excludem posibilitatea de a se fi conservat în baci un cuvînt autohton, poate cel care corespunde lat. pater și posibil același care s-a păstrat în bade. Originea dacică a cuvîntului fusese postulată încă de Hasdeu, Columna lui Traian, 1874, 104. – Celelalte explicații vechi par prea puțin plauzibile. După Miklosich, ar fi vorba de un termen sl. care trebuie pus în legătură cu bašta „tată” (Slaw. Elem., 14) și cu baština „moștenire” (Lexicon, 12), ipoteză greu de susținut, datorită dificultăților fonetice. Șeineanu, II, 42, propunea ca etimon tc. baș „șef”, care la rîndul lui nu poate fi posibil nici din punct de vedere istoric, nici fonetic. Gáldi, Dict., 103, propune mag. ca izvor al rom., poate pe baza hazardatei despărțiri pe care o face DAR la sensul 2 al cuvîntului baci, considerat acolo ca diferit de 1 și derivat din mag. – Pentru proveniența rom. a bg. bač, bačjo, bačija, cf. Candrea, Elemente, 401 și Berneker 37; și din ngr. μπάσσιοσ, cf. G. Meyer, Neugr. St., II, 76. Rosetti, II, 109, indică numai identitatea rom. cu alb. Der. băcie, s. f. (cășărie; ocupația baciului); băcioi, s. m. (baci); băcit, s. n. (dijmă care se plătește baciului); băciță, s. f. (nevasta baciului; femeie care conduce o stînă); băciui, vb. (a prepara brînză; a face pe baciul; a munci într-o doară, a trage chiulul; a conduce).

balabustă, balabuste s. f. 1. (glum.) nevastă 2. femeie grasă

balabústă f., pl. e (jid. balabuste, d. ebr. baal-habaĭste, stăpîna caseĭ). Iron. Nevastă de Jidan.

balabustă (balabuste), s. f. – Soție, nevastă (de evreu). Din iud. germ. balabuste (Candrea).

BALABUSTĂ, balabuste, s. f. Nevastă de evreu. ♦ (Glumeț) Nevastă, soție. ♦ (Fam., depr.) Femeie grasă și diformă. – Din idișul balabuste.

barbă-albastră (bărbat care schimbă nevestele) s. m., g.-d. lui barbă-albastră

băbár m. (d. babă, adică „nevastă”). Iron. Rar. Om însurat.

BĂBĂTIE, băbătii, s. f. (Reg.) Babă. ♦ Nevastă (bătrână). – Cf. babă.

BĂBĂTIE, băbătii, s. f. (Ir.) Babă. ♦ (Fam.) Nevastă (bătrînă). – Din babă.

băbúșcă f., pl. ște și ști (rus. bábuška, bunică, moașă). 1) Fam. Băbuță. 2) Epitet Epitet uneĭ neveste maĭ bătrîne. 3) (babușcă). Femelă de păsărică. 4) Un fel de cîrjancă maĭ mică (deordinus erythrophtalmus sau leuci cus rútilus). V. Roșioară și plătică.

băcan (băcani), s. m. – Negustor de produse alimentare. – Var. (Mold.), mr., megl. băcal. Tc. bakkal (Șeineanu, II, 31; Lokotsch 189; Ronzevalle 49), de unde și ngr. μπαϰάλης, alb. bakalj, bg. bakal. -L păstrat în dialecte s-a modificat în Munt. și în limba scrisă, prin asimilarea cu cuvintele formate cu suf. -an, ca lipscan, țăran, gardian, sătean. Der. bacalbașe, s. m. (înv., staroste al băcanilor); băcăneasă, s. f. (băcăniță); băcănesc, adj. (de băcan); băcănie, s. f. (prăvălie de produse alimentare; mirodenii, ingrediente); băcănime, s. f. (adunare de băcani); băcăniță, s. f. (nevastă de băcan). Der. sînt normali, cu excepția primului, care imită tc. bakkal baș.

băcăleásă f. pl. ese și -líță f. pl. e. Est. Nevastă de bacal saŭ proprietară de băcălie.

băcăneásă f., pl. ese Munt. Nevastă de băcan saŭ proprietară de băcănie.

BĂCĂNIȚĂ, băcănițe, s. f. (Rar) Nevasta băcanului². – Băcan² + suf. -iță.

BĂCĂNIȚĂ, băcănițe, s. f. (Rar) Nevasta băcanului. – Din băcan² + suf. -iță.

bărbier (bărbieri), s. m. – Frizer. – Mr. barber, birber, megl. birber. It. barbiere, probabil prin intermediul ngr. μπαρμπέρις (sec. XVII). Cf. tc. berber (› mr., megl. birber), bg. berberin. – Der. bărbiereasă, s. f. (nevastă de bărbier); bărbieresc, adj. (de bărbier); bărbieri, vb. (a rade barba; în arg., a minți, a scorni brașoave); bărbierie, s. f. (frizerie; în arg., brașoavă, minciună).

bărbiereásă f., pl. ese. Nevastă de bărbier. – În Mold. și -riță, pl. e.

birt (birturi), s. n. – Restaurant. Sb. birt, din germ. Wirt(haus), cf. Cihac. Tot prin sb. se explică der. birtaș, s. m. (hangiu, hotelier); sb. birtaš; birtășiță, s. f. (nevastă de birtaș), sb. birtašica.

boĭamá și buĭamá f. (turc. boĭama, boĭa, basma brodată cu aur; bg. boĭama). Mun. Mod. Rar azĭ. Basma, testemel. Lelea cu buĭamale și badea cu durligele goale, se zice ironic cînd nevasta e prea bine îmbrăcată, ĭar bărbatu prea răŭ îmbrăcat. V. bariz, boccea, dermea, năframă.

boier (boieri), s. m. – 1. Mare stăpîn de pămînt, nobil, domn; în vechea organizare socială, reprezentant al clasei aristocratice. La început, privilegiile nobiliare au fost rezervate pentru moșieri, în schimbul satisfacerii obligațiilor militare, și erau transmisibile numai prin intermediul proprietății, a cărei moștenire, transferare sau vînzare era supusă aprobării domnitorului. Ulterior, ideea de noblețe se confundă pe nesimțite cu cea de funcție publică sau dregătorie; boierii cu funcții se bucurau de toate privilegiile, în timp ce moșierii decad de la rangul de răzeș sau moșnean care, pînă la un anumit punct, se poate compara cu hidalguía spaniolă. În epoca fanariotă, nobilimea de împarte în cinci clase, prima (protipendadă) fiind cea care alcătuia sfatul restrîns al domnitorului (boieri de sfat sau veliți, cf. în Spania așa numiții grandes); funcțiile lor efective erau încredințate unor locțiitori de a doua clasă (vtori) sau de a treia (treti). Urmau apoi boiernașii, care ocupau funcții în armată sau în administrație. Regulamentul Organic, inspirat din constituția dată nobilimii ruse de către Petru cel Mare, a asimilat nobilimea cu gradele din armată și le-a conferit automat tuturor funcționarilor statului. Către 1850, existau în Moldova cam 2800 de familii de boieri, și în Muntenia 320, constituind un total de aproximativ 30.000 de boieri. Rangurile, titlurile și privilegiile lor au fost abrogate prin art. 46 al Convenției de la Paris, la 19 august 1855, cu efecte asupra drepturilor bănești începînd cu 30 iunie 1859. – 2. Om bogat, proprietar, stăpîn. – 3. (Arg.) Judecător. – Var. (înv.) boiarin, boiaren, boiariu. Sl. bolĭarinŭ (Miklosich; Slaw. Elem., 15; Lexicon, 40; Berneker 72), cf. bg. bolĭarin. Der. boieresc, adj. (aristocratic); boieresc, s. m. (serviciu, obligație, prestație în munca pe care, pînă la 1864, țăranul fără pămînt trebuia s-o facă moșierului); boierește, adv. (aristocratic; fastuos); boieret, s. n. (aristocrație); boieri, vb. (a înnobila); boierie, s. f. (aristocrație); boierism, s. n. (sistem aristocratic); boieriță, s. f. (boieroaică); boiernaș, s. m. (boier din ultimele categorii); boieroaică, s. f. (doamnă din aristocrație); boieros, adj. (cu gusturi aristocratice, rafinat); boreasă, s. f. (Trans., soție, nevastă), cf. Șeineanu, Semasiol., 165 și DAR (Miklosich, Zig., 181, pune în legătură acest ultim cuvînt cu țig. bori, buri „logodnică, nevastă tînără”).

boreásă f. pl. ese (d. germ. bauer, țăran). Trans. Nevastă (la țară).

BOREASĂ s. v. nevastă, soție.

BOREASĂ, borese, s. f. (Reg.) Femeie măritată; nevastă. – Din boiereasă.

BOREASĂ, borese, s. f. (Reg.) Nevastă. – Din boiereasă.

BRÂNZĂREASĂ, brânzărese, s. f. Femeie care face sau vinde brânză; nevastă de brânzar. – Brânzar + suf. -easă.

BRUTĂREASĂ s. (Transilv.) pecăriță, (Mold., Bucov. și Ban.) pităreasă, (înv.) pităriță. (~, nevasta brutarului.)

bucium, instrument aerofon natural specific folclorului românesc. Plaiurile munților noștri răsună încă de sunetul pătrunzător al acestui străvechi instrument păstoresc. Pe povârnișurile de miazăzi și de răsărit ale Carpaților, în munții din N țării și în Munții Apuseni se pot întâlni cinci tipuri de b., deosebite prin forma țevii, lungă între un metru și jumătate și peste trei metri, dreaptă ori încovoiată, conică pe toată lungimea sau cilindrică, cu capătul inferior ușor conic. Păcurarii îl mai numesc bucin, bucen, trâmbiță, trâmbită, tulnic etc. și îl fac din doage lungi de lemn de brad, frasin, tei sau alun. Doagele le dobândesc despicând în lung lemnul bine uscat și scobind miezul. Cele două jumătăți sunt pe urmă lipite și strâns înfășurate cu curmei de tei, coajă de mesteacăn sau coajă de cireș. În partea de miazănoapte a țării, b. sunt adesea din tablă, făcute de meșteșugari din sate sau târguri, uneori cu țeava de două ori încolăcită (cam ca un trombon*). „Tulnicu” Țării Moților, din care cântă mai ales fetele și nevestele, este întotdeauna din doage de brad, legate din loc în loc cu inele de răchită. B. este un instrument de suflat natural. Sunetele pe care le scoate (seria de armonice* ale sunetului fundamental, între armonicele 3 și 16), diferă după lungimea și forma tubului sonor, după îndemânarea instrumentistului, dar și pe potriva melodiilor specifice, obișnuite în partea locului. Întrebuințat altădată și pentru semnalizări militare – bătrânele cronici pomenesc adesea de glasul b., care dădea semn de război – actualmente este folosit aproape numai de păstori. Din el intonează felurite semnale (2), strâns legate de munca lor de toate zilele: A oilor, Cînd vin oile la muls, La făcutul cașului, Când coboară oile de la munte ș.a., dar și diferite „zicăli” în scop de divertisment. În ținuturile din partea de miazănoapte a țării, din b. se cântă și la înmormântare. V. Alphorn.

cadînă f., pl. e (turc. kadyn). Nevastă de musulman. V. balabustă.

caimacam (caimacami), s. m. – 1. Locțiitor al marelui Vizir. – 2. În Muntenia și Moldova, locțiitor al domnitorului începînd din sec. XVIII. – 3. Locțiitor al banului Craiovei; în jurul lui 1783 l-a înlocuit definitiv pe ban, al cărui titlu a fost de atunci doar onorific. – Mr., megl. căimăcam. Tc. kaymakam (Roesler 594; Șeineanu, II, 76; Lokotsch 1010); cf. ngr. ϰαϊμαϰάμης, bg. kaimakam. – Der. caimacameasă, s. f. (nevastă de caimacam); caimacamesc, adj. (propriu unui caimacam); caimacami, vb. (a conduce în calitate de caimacam; a guverna în interegn); caimacămie, s. f. (guvernare).

cartoafă, cartoafe s. f. 1. prostituată. 2. femeie proastă și urîtă. 3. (peior.) nevastă.

cămară (cămări), s. f. – 1. Cameră, odaie. – 2. Încăpere mică în care se păstrează alimentele. – 3. Înv., bogăție personală a domnitorului, avere. – 4. Trăsură în formă de ladă, special constituită pentru a transporta valori. – Mr., megl. cămară. Ngr. ϰάμαρα „boltă”, ϰαμάρα „cameră” (Cihac, II, 487; Meyer 169; Densusianu, Rom., XXXIII, 276), care provine din lat. camara. Der. directă din lat. nu este posibilă. Cf., din gr., tc. kemer, alb. kamëre, sl. kamarĭ, bg. kamara. Der. cămăruță, s. f. (dim. al lui cameră; nișă); cămăraș, s. m. (slujbaș care avea în grijă odăile domnului, la ordinele unui mare cămăraș, administrator al palatului și boier al rangului doi. Marele cămăraș administra cheltuielile palatului, avea monopolul cumpărăturilor, îi supraveghea pe negustorii raia și activitățile breslelor. Păzea modelul greutăților și măsurilor, din care transmitea copii legalizate cu sigiliul domnitorului, în schimbul impozitului numit cotărit. Nu avea loc în sfat; primea ce rămînea din banii de cheltuieli pentru palat, daruri în fiecare an de la cămărași, și jumătate din cota numită răsură de la bresle și mănăstiri; al doilea cămăraș se îngrijea în mod special de îmbrăcămintea domnitorului; cămăraș de izvoade, secretar personal, se îngrijea de corespondență și de actele domnitorului; cămăraș al ocnelor, administrator al minelor de sare; cămărășel, s. m. (cămăraș; locuitor care era scutit de dări, în schimbul obligației de a servi cu propriile arme, în caz de război; se numea așa, deoarece comandantul lui era marele cămăraș); cămărășie, s. f. (funcția de cămăraș; biroul acestuia); cămărășiță, s. f. (nevastă de cămăraș; chelăriță).

căsătoríe f. (d. căsător). Unirea legitimă a bărbatuluĭ și a femeiĭ. Celebrarea nunțiĭ: a asista la o căsătorie. Unu din cele șapte sacramente. Ĭaŭ în căsătorie, mă însor orĭ mă mărit cu. Daŭ în căsătorie, daŭ de nevastă.

CÂRCIUMĂREASĂ, cârciumărese, s. f. 1. Nevastă de cârciumar; femeie care are în proprietate o cârciumă; cârciumăriță. 2. Plantă erbacee ornamentală cu frunze opuse, ovale, cu flori mari, divers colorate (Zinnia elegans). [Var.: crâșmăreasă, (reg.) cârcimăreasă s. f.] – Cârciumar + suf. -easă.

CÂRNĂȚĂREASĂ, cârnățărese, s. f. Femeie care prepară sau vinde cârnați și alte mezeluri; nevastă de cârnățar. – Cârnățar + suf. -easă.

chefniță, chefnițe s. f. nevastă.

CHIABUROAICĂ, chiaburoaice, s. f. Nevastă de chiabur; țărancă chiabură. – Chiabur + suf. -oaică.

CHIABUROAICĂ, chiaburoaice, s. f. Nevastă de chiabur; femeie înstărită, bogată. – Din chiabur + suf. -oaică.

cioacă (cioace), s. f. – 1. Cîrlig, gheară, obiect care prinde. – 2. Zăvor, ivăr. – 3. Crampon, cîrlig. – 4. Suport al ferăstrăului de mînă. – 5. (La războiul de țesut) Știft, bolț al stativului. 6. Cîrlig al scaunului dogarului. – 7. Clește. – 8. Găleată de scos apa. – 9. Trunchi, butuc, buștean. – 10. Culme, înălțime. – Var. (pl.) cioci; cioancă, s. f. (vîrf; nuia, vargă). Creație expresivă pe baza lui cioc. Sensul de „trunchi” este explicat de DAR plecîndu-se de la ideea de „tăiat prin lovituri”, și de Hubschmidt, Sardische Studien, în legătură cu lat. med. choca, it. ciocco, v. fr. coche, port. soca. Mai curînd trebuie plecat de la ideea de „cioc”, interpretat ca „obiect rotund, cilindric”, ca în cazul lui boc › boacă sau al lui bot › butuc. Cioacă, s. f. (cioară-de-cîmp, Corvus monedula; poreclă dată țiganilor), cu var. ceucă, ceaucă, pare a proveni din mag. cšoka (DAR; Gáldi, Dict., 87), cf. bg. čavka, fr. choucas; însă der. arată că s-a confundat cu familia expresivă a lui cioc. – Der. ciocoi, s. m. (bărbătușul ciorii-de-cîmp; servitor; fecior în casă; vătaf; om îmbogățit de curînd, exploatator; bogătan, burghez, retrograd), pe care Roesler 608 îl derivă greșit de la tc. çokodar „lacheu” (acest ultim sens se explică greșit în DAR prin lăcomia ciorii și a servitorilor în general; se explică prin porecla dată țiganilor mai bine decît prin ideea de lăcomie și parazitism proprii servitorilor, cf. ciocotniță „linge-blide”); ciocoi, vb. (a se îmbogăți; a se purta ca un îmbogățit de curînd); ciocoaică, s. f. (nevastă de om îmbogățit de curînd); ciocoinicie, s. f. (servilism); ciocoesc, adj. (privitor la ciocoi); ciocoește, adv. (în felul ciocoilor); ciocoime, s. f. (clasa ciocoilor); ciocoinic, adj. (servil); ciocoism, s. n. (servilism, lipsă de demnitate); ciocofleandură, ciocorofleac, liopciofleandură, s. f. (om lipsit de demnitate, linge-blide), formații umoristice datorate lui Alecsandri și care nu s-au mai folosit; cioclovină (var. ciocloavă), s. f. (om lipsit de demnitate). – Din rom. provine bg. čokoi, čokoika (Mladenov 687); și din rom. sau din mag., țig. čoka.^[1]

ciubotă (ciubote), s. f. – 1. Gheată, cizmă. – 2. (Înv.) Butuc în care se prindeau picioarele deținuților. – 3. (Pl., înv.) Indemnizație de transport care se plătea de obicei portăreilor care aduceau înștiințări. – Var. ci(o)botă (și der.). Tc. çabata (de unde și it. ciabatta, fr. savate, sp. zapato) intrat prin filieră pol. czobot, rus. cobot (Miklosich, Slaw. Elem., 52; Cihac, II, 51; DAR). Dicționarele nu înregistrează sensul 2, pe care DAR îl confundă cu 3, în ciuda ex. pe care îl dă în continuare. Der. ciubotar, s. m. (cizmar); ciubotăraș, s. m. (insectă, Telephorus fuscus); ciubotăreasă, s. f. (nevastă de cizmar); ciubotăresc, adj. (cizmăresc); ciubotărie, s. f. (cizmărie); ciuboțică, s. f. (primulă, Primula officinalis), în general numită ciuboțica-cucului; ciuboti, vb. (înv., a amenda).

cîrciumă (cîrciumi), s. f. – Local unde se consumă băuturi alcoolice (și mîncăruri). – Var. cîrcimă, crîcimă, crîșmă, crîjmă (cu der. săi). Sl. krŭčĭma (Miklosich, Slaw. Elem., 27; Lexicon, 318; Cihac, II, 41; Meyer 207; Berneker 666; Conev 88); cf. bg. krŭčma, sb., slov. krčma, mag. korcsima. Der. cîrciumar, s. m. (proprietar de cîrciumă); cîrciumăreasă, s. f. (nevastă de cîrciumar; femeie care are o cîrciumă; plantă ornamentală, Zinnia elegans); cîrciumări, vb. (a fi cîrciumar; a trafica, a specula); cîrciumărie, s. f. (îndeletnicirea de cîrciumar); cîrciumărit, s. n. (îndeletnicirea de cîrciumar; înv., în Mold., contribuție pe cîrciumi, care reprezenta cinci lei pe an în sec. XVIII); cîrciumăriță (mai adesea crîșmăriță), s. f. (cîrciumăreasă). Der. reprezintă adesea forme sl., cf. bg. krŭčmar, krŭčmarica, slov., cr. krčmariti (< sl. kručĭmiti).

cît (cîtă; pl. cîți cîte), adj. – 1. În ce măsură, în ce grad, în ce durată de timp (adj. și adv. inter.) – Cît se poate. – Nu știu cît, cine știe cît. – Pe cît. – 2. Ca, precum (servește drept corelație în comparațiile de egalitate în care se ia în considerație aspectul cantitativ): mămîncă cît șapte și bea cît opt (Alecsandri). – Cît negru sub unghie. – Cîtă frunză și iarbă. – Cît colo. – Cît colea. – Cît de colo. – Cît pe ce. – Nici cît. – 3. În compararea retorică a doi termeni identici, indică ideea de „o vreme, un răstimp”: s-au luptat cît s-au luptat (I. Teodoreanu). – 4. În comparațiile al căror prim termen lipsește, îndică ideea de „cît mai mult posibil”: merinde cît a putut duce calul (Ispirescu); pîinea cît de proaspătă, vinul cît de vechi și nevasta cît de tînără (Alecsandri). – 5. În timpul în care, atîta timp, pînă cînd (indică limita duratei vb. care urmează): cît n-om avea drumuri de fier, tot de-acestea o să pățim (Alecsandri). – 6. Oricît de: marea cîtu-i de lată (Dosoftei). – 7. Enorm: cîtă căciula (Creangă), (rar cu această folosire, se preferă der. cîtămai). – 8. În corelație cu atît, indică o echivalență sau egalitate de cantități: cîți frăgari pe la Arad, atîtea gănduri mă bat (Popular, Trans.). – Cu cît... cu atît. – Cît... cît. – Cît de cît. – Numai cît. – Cît pentru, cît despre. – 9. Astfel încît: mulți au căzut, cît abia au scăpat (Ludescu). – 10. De cînd: cît ieșea omul din straja Bucureștilor (Ghica). – Cît ce. – 11. (Refl.) În ce număr? În ce cantitate? cu cîți te-ai sărutat? (Popular Trans.). – Cîte toate. – Cîte și mai cîte. – 12. Cu forma art. al cîtelea (f. a cîta), introduce întrebările la care se așteaptă ca răspuns un numeral ordinal. – 13. (S. n.) Numărul rezultat dintr-o împărțire. Mr. cît, megl. cǫt, istr. căt. Lat. quantus, contaminat cu lat. quotus (Procopovici, Dacor., I, 173; cf. Pușcariu, 378; Candrea-Dens., 361; DAR); cf. it., port. quanto, prov., v. fr. quant, sp. quant. Rezultatul normal al lui quantus ar fi *cînt; însă numai Procopovici s-a gîndit la posibilitatea de a explica rom. prin confuzia cu quot. DAR explică forma art. cîtelea prin quotus-libet, care nu este posibilă fonetic. Der. cîtime, cîtățime, s. f. (cantitate). Comp. cîtămai (var. cîtamai), adv. (enorm, foarte mare); cîtuși, adv. (înv., nu contează cît, păstrat în expresia cîtuși de puțin); cîtva, adj. (la sing., cu funcție adv., un timp, o vreme; la pl., cu funcție adj., unii, cîțiva); decît, conj. (corelație a comparațiilor de inegalitate; mai mult ca; numai că, dar); încît, conj. (atît de mult că); întrucît, conj. (deoarece, avînd în vedere că); oarecît (var. oarecîtva), adv. (într-un fel); oricît (var. vericît), adj. (în orice cantitate).

clucereásă f., pl. ese. Vechĭ. Nevasta cluceruluĭ.

cocoánă (vest) și cu- (est) f., pl. e (fem. d. cocon, de unde și ngr. kokkóna, cocoană, și turc. kokóna, cocoană creștină, kokonoz, tînăr cochet, coconaș, kúkla, [ngr. rus. kúkla] păpușă, din aceĭașĭ răd. cu cocă, cocoloș ș. a. nenumărate). Vechĭ. Fată de boĭer saŭ de domn. Azĭ. Fam. Nevastă de boĭer saŭ damă bine îmbrăcată: boĭeru și cocoana e la plimbare. Fasole cocoane, un fel de fasole albe ornate cu roș. – Maĭ fam. coana (Catinca), coană (Catincă).

cojancă, cojence, s.f. (reg.) nevasta cojanului (a țăranului muntean de la câmpie).

COJOCĂREASĂ, cojocărese, s. f. 1. Femeie care lucrează sau vinde cojoace, căciuli etc. 2. Nevastă de cojocar. – Cojocar + suf. -easă.

2) colăcésc v. tr. (din conăcesc și infl. de colac). Îndemn să vie, aduc: nu știŭ cine dracu l-a colăcit să vie pe la noĭ. Prepar, rezerv: mama feteĭ îl colăcea ca să și-l facă ginere. Aleg: șĭ-a colăcit o nevastă.

colăci, colăcesc, vb. IV (reg.) 1. a recomanda cuiva pe cineva pentru căsătorie, a-i găsi nevastă; a peți. 2. a recomanda pe cineva străin să se aciuieze undeva. 3. a căuta favoarea cuiva. 4. a sfătui de rău pe cineva. 5. (înv.) a căuta, a cerceta. 6. a minți. 7. a da pe față, a denunța. 8. (refl.; despre animale) a se pripăși. 9. (refl.) a se încolăci.

colonel s. m. Organul genital masculin ◊ „Incidentul Lorena Bobbitt nu este o noutate frapantă pentru Thailanda, unde nevestele și fătucile geloase își sancționează de regulă masculii rătăcitori, prin lorenirea podoabelor intime (ziariștii americani numesc deja delicata operațiune cu verbul de tranziție «to bobbitt»!). Practica este atât de obișnuită, încât doctorii thailandezi au devenit experți în suturarea coloneilor tăiați.” R.l. 28 V 94 p. 10; v. și loreni, măciucă

comis (-și), s. m. – Dregător. – Mare comis, în vechea organizare socială, boier de rangul doi, mare dregător, care avea în sarcina sa grajdurile domnești și organizarea paradelor militare de Bobotează și de Sfîntul Gheorghe. Participa la sfatul domnesc și era singurul boier de rangul doi care purta calpac de zibelină, ca boierii de prim rang. Avea în subordine un comis al doilea, boier de rangul patru, și un comis al treilea, boier de rangul cinci. Din 1812 nu s-a mai bucurat de monopolul cumpărării de furaje pentru armată. Lat. comes, prin intermediul ngr. ϰόμης, cf. sl. komisŭ (Vasmer, Gr., 80). Reprezintă ceea ce era comes stabuli în organizarea medievală a Occidentului. – Der. comisoaie, s. f. (nevastă de comis); comișie, s. f. (înv., dregătoria marelui comis); comișel, s. m. (rîndaș de cai).

CONSOARTĂ s.f. (Fam.) Soție, nevastă. [< lat. consors].

*consoártă f., pl. e (fr. consorte, d. lat. consors, -órtis, din con-, împreună, și sors, sortis, soartă). De multe orĭ iron. Soție, nevastă: s’a certat cu consoarta. – Și masc. Principe consort, soțu uneĭ regine domnitoare.

CONSOARTĂ s. v. nevastă, soție.

CONSOARTĂ s. f. soție, nevastă. (< lat. consors)

CONSOARTĂ ~e f. fam. Femeie căsătorită în raport cu soțul ei; soție; nevastă. /<lat. consors, ~tis

CONSOARTĂ, consoarte, s. f. (Fam.) Soție, nevastă. – Din lat. consors, -tis, (influențat de soartă).

crăĭásă f., pl. ĭese (d. craĭ). Vechĭ. Nevastă de craĭ (regină saŭ principesă).

cununíe f. (d. cunună. Cunună care se pune în capu mireluĭ și a mireseĭ la biserică. Fig. Nuntă. Cu cununie, legitim: nevastă cu cununie.

DAMĂ s. v. cocotă, cucoană, curvă, doamnă, femeie de stradă, madam, nevastă, prostituată, soție, târfă.

dascăl (dascăli), s. m. – 1. Institutor, profesor. – 2. Cantor. – Var. dascal, (înv.) didascal. Mr., megl. dascal. Ngr. δάσϰαλος, din gr. διδάσϰαλος (Cihac, II, 654; Murnu 16; Tiktin; Gáldi 172; Candrea; Scriban); cf. alb. dhaskalj, bg., sb. daskal (Vasmer, Gr., 51). – Der. dăscălaș, s. m. (dim. peiorativ al lui dascăl); dăscăleci, s. m. (dăscălaș); dăscălesc, adv. (profesoral; didactic); dăscălește, adv. (în mod didactic); dăscăliță, s. f. (învățătoare; nevastă de dascăl); dăscălime, s. f. (mulțime de dascăli); dăscălicesc, adj. (erudit); dăscălie, s. f. (instrucție, învățătură; știință; profesiunea de dascăl); dăscăli, vb. (a sfătui, a călăuzi; a orienta; a dojeni, a face observații; a plictisi cu discursuri, a ține predici).

DÂNSA s. art. v. nevastă, soție.

de prep. – 1. Indică punctul de proveniență: de undeva, de dincolo de moarte (Goga). – 2. Indică motivul, cauza: degetele rebegite de frig (Macedonski). – 3. Din (indică ceea ce conține): o cupă de aur (Bălcescu). – 4. Cu (indică ceea ce conține). – 5. Indică echivalența cu o unitate de măsură. – 6. (Înv.) Prin (indică mijlocul): de bunătatea făpturiei cunosc pre Ziditoriu (Coresi). – 7. Pentru (indică scopul sau finalitatea): cum dorește cerbul fîntîna (Dosoftei); Florica nu-i de tine (Alecsandri). – 8. Indică separația. – 9. Funcție partitivă: de toate cele ce i-au trebuit (Neculce). – 10. Funcție distributivă. – 11. Funcție ordinală. – 12. La (indică direcția). – 13. (Înv.) Ca, decît (funcție comparativă): de vulpile și păsările mai sărac iaste (Coresi), (astăzi se preferă decît). – 14. Funcție atributivă: ai făcut moarte de Grec (Alecsandri); nevasta i-a murit de tînără (Sadoveanu). – 15. Care (funcție relativă): era un om de avea o rană (Dosoftei). – 16. Funcție copulativă: prostul de Ion. – 17. Funcție expletivă: ori tu n’ai văzut de-un zid păsărit (Popular Tocilescu). – Mr., megl. di, istr. de. Lat. de (Pușcariu 491; Candrea-Dens., 474; REW 2488; Tiktin); cf. it. di, prov., fr., cat., sp., port. de. Cf. cuvîntul următor. În compunerea de-a forma cu s. și adj. un mare număr de locuțiuni adv. Cf. Moser 418-20. Comp. dacă, conj. (de cînd, cînd, introduce o subordonată temporală; cu condiția, introduce o subordonată condițională), rezultat al lui de și că, cf. fr. dès que sp. desde que. Compunerea ar putea fi romanică, forma intermediară deacă, cu e diftongat, apare în sec. XVI-XVII (Tiktin și Scriban o consideră a proveni de la de și ca). Cf. N. Drăganu, Conj. de și dacă, Dacor., III, 251-84. Miklosich, Et. Wb., deducea din rom. rut. dak „astfel”, bg. dakle „astăzi”, ceea ce nu pare posibil (cf. Berneker 177). Decît, conj. (ca, introduce al doilea membru al unei comparații de neegalitate; ci, mai curînd, contrapune un concept afirmativ unui concept negativ anterior; numai, doar, funcție adv.), de la de și cît (cf. numaidecît, adv., imediat; nicidecît adv., în nici un caz). Deci, adv. (atunci; prin urmare, așa fiind, introduce concluzia unui silogism), de la de și aci (înv., deci), cf. de aci înainte, fr. dorénavant. Din, prep. (de la, indică punctul de plecare, începutul, momentul inițial, cauza, materia, instrumentul, modul, partea), comp. de la de și în (în texte din sec. XVI, deîn, den). Cf. dintre, prep. (de) comp. de la de și între, cf. gal. înv. dentre; dintru, prep. (de la), comp. de la de și întru. – Din (mr., megl. din) formează de asemenea loc. adv., cf. dinafară; dinapoi; dinăuntru; dincoace; dincolo; dindată etc. În general, acestor comp. le corespund formațiile respective cu prep. în: înafară, înapoi, etc. Cf. dar.

diac (diaci), s. m. – 1. (Înv., Trans.) Cîntăreț bisericesc. – 2. Scriitor de cancelarie, copist. – 3. Scriitor, om cult, instruit, erudit. – Mr. δiac, megl. diac. Ngr. διάϰος (Murnu 17), în principal prin intermediul sl. dijakŭ (Miklosich, Lexicon, 162; Miklosich, Slaw. Elem., 21; cf. Vasmer Gr., 52); cf. diacon. Pl. mold. dieci. – Der. dieciță, s. f. (nevastă de diac, cîntăreț).

* diaconeásă f., pl. ese (d. diacon). Nevastă de diacon. La protestanțĭ, infirmieră saŭ crescătoare de copiĭ. v. -níță.

DOAMNĂ s. v. nevastă, soție.

* dóctor și (pop.) dóftor m. (rus. dóktor și dóhtor, germ. doktor, d. lat. dóctor, -óris, care vine d. docére, a învăța, a instrui. Corect rom. ar fi doctór, ca actór, corectór). Cel ce posedă cel maĭ înalt grad universitar: doctor în teologie, litere, științe, medicină, drept. Medic. – Fem. -eásă, pl. ese, nevastă de doctor saŭ posesoare a acestuĭ titlu. Fam. și -oaĭe, pl. tot așa.

drăcoáĭcă f. (oaĭ o silabă) f., pl. e. Nevasta draculuĭ. Fig. Femeĭe rea. Fată neastâmpărată.

* ducésă f., pl. e (d. duce; fr. duchesse, it. duchessa). Nevastă de duce. Suverană a unuĭ ducat.

dușmancă, dușmance s. f. (peior.) soție, nevastă, consoartă.

EL, EA, ei, ele, pron. pers. 3. 1. (Ține locul persoanei despre care se vorbește) El merge. ♦ (Fam.; la sg.) Soț, bărbat; soție, nevastă. 2. (La genitiv, în formele lui, ei, lor, adesea precedat de „al, a, ai, ale”, cu valoare posesivă) Casa lui. ◊ Expr. Ai lui sau ai ei = persoane legate prin rudenie, interese comune, prietenie etc. de o anumită persoană. Ale lui sau ale ei = a) lucrurile personale ale cuiva; b) capriciile, toanele cuiva. Lasă-l în ale lui! 3. (La dativ, în formele lui, ei, îi, i, lor, le li, cu funcție de complement indirect sau de atribut) Prietenul îi iese înainte. ◊ (În forma i, cu valoare neutră) Dă-i cu bere, dă-i cu vin. 4. (În acuzativ, în formele îl, l, o, îi, i, le, cu funcție de complement direct) Cartea pe care o citesc. ◊ (Precedat de prepoziții, în formele el, ea, ei, ele) Pe el îl caut. ◊ (Precedat de prepoziții, în forma o, cu valoare neutră) Au mai pățit-o și alții. [Pr.: iel, ia, iei, iele] – Lat. illum, illa.

faur (fauri), s. m. – 1. Fierar. – 2. Varietate de gîndac (Elater segetum). – Mr. favru, favur, istr. fǫwru. Lat. fāber (Pușcariu 590; Candrea-Dens., 569; REW 3231; DAR); cf. it. fabbro, prov. faure, fr. fèvre, v. sp. fabro. – Der. făurar, s. m. (fierar); făurăreasă, s. f. (nevastă de fierar); făurărie, s. f. (fierărie); făurărit, s. n. (fierărie, meseria de fierar); făuri, vb. (a forja; a făuri, a crea, a inventa), care, după Pușcariu 592 și Candrea-Dens., 570, reprezintă lat. făbrῑre; făurie, s. f. (forjă); făuriște, s. f. (forjă); făuriță, s. f. (nevastă de fierar).

Faustulus, păstor care, găsindu-i pe Romulus și pe Remus abandonați, i-a luat cu sine și, ducîndu-i la el acasă, i-a dat în grija nevestei sale, Acca Laurentia, să-i crească.

făgădăriță, făgădărițe, s.f. (înv.) 1. femeia care ținea un făgădău (han, cârciumă); hangiță, cârciumăreasă, birtășiță. 2. nevastă de făgădar (hangiu, cârciumar).

făinăreasă, făinărese, s.f. (înv.) 1. negustoreasă de făină. 2. nevastă de făinar (v.).

femeie (femei), s. f. – 1. (Înv.) Familie. – 2. Nevastă, soție. – 3. Femeie căsătorită. – 4. Persoană de sex feminin. – Var. fomeie, (Mold.) fimeie, (înv.) făme(a)ie. Mr. fumeal’e, megl. fămel’ă, fumel’ă. Lat. fămĭlia (Pușcariu 595; Candrea-Dens., 575; REW 3180; DAR; Wagner, ZRPh., 1921, 586; Rohlfs, Differenzierung, 80), cf. alb. fëmiljë „copil”, v. lomb. fameja, gal., port. femia. Schimbarea semantică apare numai în dacorom. – Der. femeiesc, adj. (feminin); femeiește, adv. (ca femeile); femeiet, s. m. (mulțime de femei); femeiușcă, s. f. (muierușcă; femelă a unui animal; regulator de presiune la războiul de țesut de mînă); afemeiat, adj. (muieratic), reproduce fr. effeminé, redus la forma din rom. femeie. Este dublet de la familie.

FEMEIE, femei, s. f. 1. Persoană adultă de sex feminin; muiere. 2. Persoană de sex feminin căsătorită. ♦ (Pop.; urmat de determinări în genitiv sau de un adjectiv posesiv) Soție, nevastă. [Pr.: -me-ie] – Lat. familia „familie”.

FEMEIE s. 1. (pop.) muiere, nevastă, (fig. și ir.) fustă. (O ~ cu un copil.) 2. femeie de serviciu v. servitoare. 3. femeie de stradă v. prostituată.

FEMEIE s. v. familie, neam, nevastă, soție, viță.

feméĭe f., pl. eĭ (lat. famĭlia, familie, de unde și dial. fămeĭe, fomeĭe, fimeĭe și fumeĭe. Cp. cu germ. stute, ĭapă, d. vgerm. sluote, herghelie). Sec. 16-17. Familie. Azĭ. Soție, nevastă. Persoană măritată. Ființă de sex opus bărbatuluĭ. Femelă (la animale). V. muĭere.

fier (fiare), s. n. – 1. Element chimic, metal greu, de culoare cenușie care se folosește pe scară largă în industrie. – 2. Semn făcut cu metalul înroșit. – 3. Vîrf de lance sau de săgeată. – 4. (Pl.) Fiare, lanțuri. – Mr. h’eru, megl. ier, ir, fl’er. Lat. ferrum (Pușcariu 605; Candrea-Dens., 583; REW 3262; DAR), cf. it., port. ferro, fr., prov. fer, sp. hierro). După Pîrvan, metalul a fost cunoscut în Dacia începînd cu 700 sau 750 înainte de era creștină. Der. fierar, s. m. (muncitor care se îndeletnicește cu prelucrarea fierului), mr. hirar, megl. ierar (după Pușcariu 606; Candrea-Dens., 584; REW 3257 și DAR, din lat. ferrarius, cf. it. din sud ferraru, sp. herrero); fierărie, s. f. (atelier în care se prelucrează fierul; magazin unde se vînd obiecte din fier; înv., taxă pe obiectele din fier importate); fierăriță, s. f. (nevastă de fierar); fierătaie, s. f. (instrumente de fier), care după Candrea-Dens., 585 și DAR reprezintă un lat. *ferratalia, cf. port. ferratalha; fieros, adj., formație neol.; fierotină, s. f. (Banat, Olt., fier vechi); înfiera, vb. (a marca cu fierul roșu; a stigmatiza; rar, a fereca); înfierător, adj. (care stigmatizează); înfierătură, s. f. (dezonorare).

F.S.N. expr. (glum.) siglă de la Fără Să Știe Nevasta.

gazdă (gazde), s. f. – 1. Stăpîn, proprietar. – 2. (Trans., rar) Femeie, nevastă. – 3. Hangiu. – 4. Amfitrion. – 5. Găzduire. Mag. gazda (DAR; Gáldi, Dict., 90). – Der. găzdac, s. m. (Trans., bogătan, om înstărit), din mag. gazdag; găzdaș, s. m. (înv., persoană care caută găzduire pentru alții); găzdășag, s. m. (Trans., bunăstare, bogăție), din mag. gazdagság; găzdășie, s. f. (Trans., bunăstare); găzdoaie, s. f. (Trans., stăpîna casei); găzdoi, s. m. (Trans., stăpînul casei); găzdui, vb. (a da găzduire); cf. sb., cr., ceh., rut. gazdovati, de asemenea din mag.; găzdălui, vb. (a găzdui), sec. XVII, înv.; găzduitor, s. m. (gazdă).

gornic (gornici), s. m. – 1. Pădurar. – 2. Paznic, ușier. – 3. Portar, ușier. Mag. gornjik, pol. gornik (Cihac, II, 502), din sl. gora „pădure”. În Trans. – Var. gorniceasă, s. f. (nevastă de paznic sau de ușier).

GORNICEASĂ, gornicese, s. f. (Înv. și reg.) Nevasta gornicului (1). – Din gornic + suf. -easă.

grafínă f., pl. e (rus. grafinĕa). Mold. Sec. 19. Nevastă de graf. Adv. Îmbrăcată grafină, ca o grafină, ca o păpușă, foarte elegant. V. nap-cĭocan, spilcuit.

groapă (gropi), s. f. – 1. Mormînt. – 2. Groapă comună. – 3. Șanț, gaură, puț. – 4. (Înv.) Hambar în pămînt. – Mr. megl. groapă. Origine necunoscută. Opiniile legate de istoria acestui cuvînt au variat mult; considerat autohton de Miklosich, Slaw. Elem., 9, și der. din alb. gropë de Meyer 131; Meyer, Alb. St., IV, 54; DAR; Philippide, II, 715; Capidan, Raporturile, 532; Rosetti, II, 117. După alții, din sl. grobŭ, bg. grob (Pascu, II, 193; Conev 42), cf. bg. groba „ladă pentru gunoi”, grobar „groapă”. În sfîrșit, prezență calabr. grupa, (g)rubu, (g)rupu „gaură” a fost explicată de Rohlfs pe baza gr. τρύπη, trecut la *τρόπον; această ipoteză a fost reluată din punctul de vedere al rom. de Skok, ZRPh., LIV, 483. Este posibil să fie vorba în rom. de un împrumut din sl., al cărui rezultat ar fi *grop, pl. gropi, cu sing. reconstituit. Cuvîntul sl., bazat pe germ. Grube, Grabe (cf. sb. graba, sec. XV, la Daničič, III, 351), a dat și alte rezultate în rom., cf. grobiște, pogrebanie. Alb. gropë, care s-ar putea cu greu explica prin sl., ar proveni în acest caz din rom. Totuși, ideea unei proveniențe romanice nu trebuie să fie exclusă, chiar dacă explicația din calabr. n-ar părea suficientă. Der. gropiță, s. f. (dim. al lui groapă; adîncitură în barbă sau obraji); gropană, s. f. (șanț, groapă); gropiș, s. n. (teren abrupt); gropos, adj. (plin de gropi); gropănos, adj. (plin de gropi); gropar, s. m. (persoană care sapă gropi pentru morminte); gropăreasă, s. f. (nevastă de gropar); îngropa, vb. (a înmormînta; a ascunde; a acoperi ceva cu pămînt; a înfige); îngropător, s. m. (gropar); îngropătoare, s. f. (înv., înmormîntare); îngropăciune, s. f. (înmormîntare); îngropătură, s. f. (înv., înmormîntare); dezgropa, vb. (a exhuma, a scoate din pămînt); gropila, vb. refl. (despre drumuri, a desfunda); gropilos, adj. (plin de gropi); gropniță (var. grobniță), s. f. (mormînt, boltă, criptă; groapă, depozit de cereale sub pămînt), din sl., bg. grobnica (Miklosich, Slaw. Elem., 18; Miklosich, Lexicon, 143); grobnic, s. n. (mormînt, criptă; giulgiu), cf. sl. grobinŭ „sepulcral”.

han (hanuri), s. n. – Local cu ospătărie unde se poate înnopta. – Mr. hame, megl. an. Tc. han (Röesler 606; Șeineanu, II, 204; Lokotsch 808; Ronzevalle 84), cf. ngr. χάνι, alb. han, bg., sb. han. Cuvîntul mr., de la var. tc. hane. – Der. hangiu (mr. hăngi), s. m. (persoană care ține un han), din tc. hançi, cf. ngr. χαντζής, alb. hanği, bg. handžiia, sb. hanğija; hangiță (var. hangioaică), s. f. (nevastă de hangiu; femeie care ține un han).

HĂTMĂNEASĂ, hătmănese, s. f. Nevastă de hatman. – Hatman + suf. -easă.

hora (horea) miresii 1. Cântec (I, 4) ceremonial de nuntă, cu mai multe variante, răspândit în Transilvania, Țara Crișurilor și Maramureș. Se cântă de către nuntași, în grup, înaintea plecării alaiului la cununie. 2. Joc* popular românesc [variantă de horă (1)], practicat în cadrul ceremonialului nupțial, în Muntenia, Oltenia și Moldova. Se joacă imediat după sosirea alaiului de la cununie și constituie unul din momentele care marchează integrarea miresei în familia mirelui; în timpul jocului mireasa și soacra mică împart daruri nuntașilor apropiați (ștergare, cămăși etc.). Are ritm binar*, mișcare vioaie și melodie proprie care se cântă și vocal de către lăutari*. Sin.: nuneasca. 3. Joc vocal din ceremonialul nupțial din Maramureș. Se joacă de către femei spre dimineață după învelitul miresei (înlocuirea cununii de mireasă cu năframa de nevastă).

ĭaŭ, a luá și lŭa, luat și lŭat v. tr. (lat. lĕvare a rîdica; it. levare, pv. pg. levar, fr. lever; sp. levar, a rîdica, și llevar, a lua. V. scol, ușor 2, relev, relief). Apuc și rîdic: a lua cartea de pe masă, baniĭ din dulap. Răpesc: a lua cuĭva vĭața, drepturile, baniĭ; l- luat curentu apeĭ. Cuprind, ocup, cuceresc: a lua o cetate. Percep: a lua vamă, taxă, dijmă. Primesc: a lua lecțiunĭ de la cineva. Înghit un medicament: a lua un praf de chinină, a lua ĭod. Beaŭ, mînînc (după fr. prendre): a lua un ceaĭ, o înghețată. (Pentru alimente maĭ grele se zice numaĭ mănînc orĭ beaŭ: mînînc mere, beaŭ lapte). Apuc, rîdic, tratez pe cineva, mînuĭ ceva: a lua un bolnav încet, a lua un pahar cu atențiune; a lua pe cineva cu binele, a-l lua în rîs, a-l lua peste picĭor. Primesc, accept: a lua un preț, o mie de francĭ. Mă îndrept: a o lua la dreapta. Admit, adopt: mĭ-am luat un nume. Contractez, îmĭ fac obiceĭ: mĭ-am luat obiceĭ să beaŭ ceaĭ. Consider orĭ mi se pare că e: am luat arama drept aur. V. refl. Merg: mă ĭaŭ după cineva. Fig. Imitez, ascult: nu te lua după gura luĭ! Mă distrez, mă mîngîĭ: bețivu se ĭa cu băutura. Mă transmit, mă lipesc: văpseaŭa de pe gard s’a luat pe haina mea, guturaĭu e o boală care se ĭa. A lua aminte, a lua sama, a băga de samă, a observa, a fi atent. A lua de bărbat, de nevastă, a te căsători cu. A lua la bătaĭe, la goană, a’ncepe să bațĭ, să fugăreștĭ. A lua apă (un vas, o corabie), a fi spart așa în cît să pătrundă apa. A lua în bine, în răŭ (saŭ în nume de bine, de răŭ), a considera drept bun saŭ răŭ. A nu lua din loc, a nu porni cu toate opintelile (un cal înhămat, un automobil). A țipa cît te ĭa gura, a țipa cît poțĭ. A te lua groaza, fioriĭ, a te apuca groaza, fioriĭ; a’ncepe să simțĭ groază, fiorĭ. A țĭ-o lua asupra, 1. a-țĭ asuma răspunderea, 2. a te supăra pentr’o vorbă pe care o considerĭ emisă la adresa ta. A-țĭ lua ziŭa bună, rămas bun, a zice „adiĭo”. Arm. A lua în ceafă, a te așeza drept în apoĭa cuĭva în front orĭ în coloană. Să aĭ să ĭeĭ! la paștele caluluĭ, la anu cu brînză, la calendele greceștĭ; paște, murgule, ĭarbă verde (ironic despre niște banĭ pe care nu-ĭ veĭ maĭ primi). – Barb. A lua o baĭe (fr. prendre un bain), a face o baĭe, a te scălda. – Se zice: ĭaŭ (vest), ĭeŭ (est), ĭaĭ (vest), ĭeĭ (sud și est), ĭa (în nord ĭe), luăm și lŭăm, luom și lŭom, luațĭ și lŭațĭ, ĭa (lit. ĭaŭ, în nord ĭeŭ); luam; luaĭ (în est luăĭ); luasem și lŭasem, să ĭaŭ (în est să ĭeŭ), să ĭaĭ (vest), să ĭeĭ (sud și est), să ĭa (vest), să ĭeĭe (nord), să luăm, să luațĭ, să ĭa (în nord să ĭeĭe), luînd. Cp. cu beaŭ și vreaŭ.

inginer (ingineri), s. m. – 1. Specialist cu pregătire tehnică și teoretică în urma absolvirii unei facultăți. It. ingegnero (sec. XIX). – Der. inginereasă, s. f. (nevastă de inginer; femeie inginer); inginerie, s. f.; ingineresc, adj.; inginerește, adv.

isprăvniceásă f., pl. ese. Nevastă de ispravnic.

împărăteásă f., pl. ese. Nevastă de împărat orĭ suverana unuĭ imperiŭ în care femeile aŭ drept să domnească. Mătrăgună (rar). Mutătoare, o plantă cucurbitacee veninoasă (bryonia alba). – În est și -tíță, pl. e.

ÎNȘELA vb. 1. a ademeni, a amăgi, a încânta, a minți, a momi, a păcăli, a prosti, a purta, a trișa, (livr.) a iluziona, (înv. și reg.) a juca, a planisi, a poticări, a prilesti, a sminti, a smomi, a șutili, (reg.) a șugui, (Transilv. și Ban.) a celui, (Munt.) a mâglisi, (Transilv.) a tășca, (înv.) a aromi, a blăzni, a gâmbosi, a măguli, a mistifica, a surprinde, (fam.) a duce, a fraieri, a șmecheri, (fam. fig.) a arde, a frige, a încălța, a pingeli, a pingelui, a pârli, a potcovi, a prăji, (Mold. fig.) a boi, (înv. fig.) a luneca. (I-a ~ cu vorbe frumoase.) 2. a trăda, (înv.) a vicleni, (fam. fig.) a încornora. (Și-a ~ nevasta.) 3. v. escroca. 4. a greși. (S-a ~ în privința lui.)

învățătór, -oáre s. Care îl învață pe altu, profesor de școală primară rurală. – Învățătoreasă, pl. ese, nevastă de învățător. V. institutor.

jandarm, jandarmi s. m. 1. (glum.) soție, nevastă. 2. femeie cu înfățișare masculină și comportament autoritar.

jitar (jitari), s. m. – Persoană angajată să păzească semănăturile. Sl. (bg., rus.) žitarĭ, din sl. žito „grîu” (Miklosich, Slaw. Elem., 22; Miklosich, Lexicon, 198; Cihac, II, 160; Conev 68). – Der. jităreasă, s. f. (nevastă de jitar); jitărie, s. f. (locuința jitarului; impozit); jitărit, s. n. (consum, drept); jitniță (var. jigniță), s. f. (hambar), din sl. žitĭnica, cf. bg., rus. žitnica (Miklosich, Slaw. Elem., 22; Cihac, II, 160; Conev 81); jitnicer (var. jignicer), s. m. (înv., dregător care avea grijă de magaziile cu grîne ale armatei sau ale curții domnești); jitnicereasă (var. jitniceroaie), s. f. (nevastă de jitnicer). Jetui, vb. refl. (Trans., a se umfla, a se ghiftui), pus în legătură de Drăganu, Dacor., IX, 209, cu cuvintele precedente, pare mai curînd o var. de la ghiftui, ca jilău față de gealău sau jirav față de ghirav, firav.

jude (juzi), s. m. – 1. În vechea organizare socială, judecător municipal care îndeplinea uneori și funcția de primar cu puteri limitate. Apare în Moldova, cu acest nume, din 1409; funcția sa era pe viață și se transmitea. – 2. În Munt., în sec. XVII, om liber. – 3. În textele religioase, domn, domnitor. – 4. Judecător, magistrat. – 5. (Trans.) Primar. – 6. Conducător, căpetenie a unei companii sau a unei bresle. – Var. judec. Lat. iūdex (Pușcariu 913; Candrea-Dens., 908; REW 4599; DAR), cf. alb. dzük, it. giudice, prov., cat. jutge, fr. juge, sp. juez, port. juiz. Pl. vechi era judeci, din lat. iudices (cf. cap-capete, om-oameni), de unde s-a refăcut sing. analogic judec. Primele 3 sensuri sînt înv. – Der. judeceasă, s. f. (Trans., nevastă de primar); judeci, vb. (înv., a elibera); judecie, s. f. (înv., libertate; înv., funcție de judecător; înv., judecătorie). – Cf. județ, judeca.

JUMĂTATE ~ăți f. 1) Fiecare dintre cele două părți egale în care poate fi împărțit un întreg. ◊ ~ de măsură măsură incompletă, parțială. Pe (sau în) ~ a) în două părți egale sau aproximativ egale; b) parțial; incomplet. A face ceva pe ~ a nu duce până la capăt un lucru început. A spune cu ~ de gură a) a vorbi cu glas slab, abia auzit; b) a vorbi în mod nehotărât, fără convingere. Cu ~ de inimă (sau cu inima pe ~) fără curaj; indecis. 2) fam. Persoană căsătorită de sex feminin în raport cu bărbatul ce i-a devenit soț; femeie; nevastă. 3) Punct care marchează mijlocul unei distanțe în spațiu sau al unui interval în timp. La ~ de drum. La o ~ de secol. 4) Unitate de măsură a capacității sau a greutății, egală cu 1/2 de litru sau de kilogram. [G.-D. jumătății] /Orig. nec.

JUMĂTATE s. v. nevastă, soție.

*lady f. (pron. lédi). Nevastă de lord și de baronet în Anglia.

lăută (-te), s. f. – Instrument muzical. – Var. alăută. Tc. lauta, din arab. al ’ūd (T. Papahagi, GS, VII, 294), cf. ngr. λαοῦτο, bg. lauta, alb. lavut, it. liuto (calabr. lautu), fr. luth, sp. laud, port. alaude, germ. Laute. Der. lăutar, s. m. (muzicant țigan, violonist etc.; trîntor, bărzăun), cu var. alăutar, (a)lăutaș; lăutăreasă, s. f. (nevastă de muzicant; dans specific); lăutăresc, adj. (caracteristic lăutarilor); lăutărește, adv. (ca lăutarii; după ureche, fără să fi învățat muzică). Din rom. provin țig. labutaris „muzicant, violonist” și probabil bg. lautar (Capidan, Raporturile, 232).

legá¹ [At: COD. VOR.¹ 10r/12 / Pzi: leg / E: ml ligare ] 1 vt (C.i. fire, funii, fâșii dintr-o țesătură etc.) A uni strâns capetele printr-un nod sau cu un ochi, fundă etc. pentru a forma un întreg Si: a înnoda, a strânge, a înnădi. 2 vt (Îe) A lega gura pânzei, lega nodurile, lega la gură A înnoda firele de la capătul urzelii înainte de a începe țesutul unei pânze pentru a nu se destrăma bătătura. 3 vt (Fig; îae) A începe cu bine un lucru sau o afacere. 4 vt (Fig; îae) A începe să-i meargă bine cuiva. 5 vt (Reg; îe) A lega băierile de la pungă A face economii. 6 vt (Reg; îae) A deveni mai econom, mulțumindu-se cu un trai mai modest. 7 vt (Îvp; îe) A lega tei (sau teie) de curmei (sau curmeie) A căuta subterfugii. 8 vt (Îvp; îae) A vorbi fără temei. 9 vt A înnoda șireturi, nojițe etc.. pentru a încheia sau pentru a fixa încălțămintea pe picior Si: a se încălța. 10 vt (Prc; c.i. opinci, obiele) A strânge pe picior cu ajutorul nojițelor. 11 vt (Reg; îe) Cât ți-ai lega nojița (sau nojițele) la un picior Foarte repede. 12 vt A face noduri, ochiuri de împletitură sau de plasă Si: a înnoda. 13 vt (Îc) Ac de ~t Croșetă. 14 vt (Îac) Andrea. 15 A petrece în jurul gâtului cravata, pe sub gulerul cămășii, fixând în față capetele printr-un nod special executat. 16 vt (Pex) A purta cravata după o anumită modă. 17 vrp (D. bărbați îndrăgostiți; îe) A-i lega calțaveta A fi foarte supus femeii iubite, făcându-i toate poftele. 18 vt A pune și a înnoda bani, obiecte de valoare într-un colț de batistă, basma, ștergar etc.. pentru a-i păstra sau a-i lua cu sine. 19 vt (Spc) A pune și a înnoda bani, obiecte de valoare într-un colț de batistă, basma, ștergar etc. pentru a-i oferi ca plată, ca pomană împreună cu obiectul în care au fost puși. 20 vt (C.i. fire, ștergare, năframe etc. de o culoare cu o anumită semnificație) A prinde de ceva prin înnodare pentru a aminti ceva sau ca semn a ceva. 21 vt (Spc; c.i. cozile împletite ale femeilor; urmat de determinările „în cunună”, „una peste alta”) A împreuna prin înfășurare în jurul capului ori prin petrecerea peste cap dintr-o parte în alta. 22 vt (Spc; reg) A înnoda frunzele a două sau mai multe fire de porumb verde pentru a face umbră. 23-24 vtr (Fig; d. prietenie) A (se) consolida. 25 vt (C.i. saci, desagi, pungi etc.) A închide la gură, adunând marginile și înnodându-le sau strângându-le cu o sfoară ale cărei capete se înnoadă. 26 vt (C.i. obiecte, materii etc..) A pune într-o învelitoare, într-un sac, într-o pungă etc. care se strânge la gură sau la margini. 27 vt (Pop; îe) Leagă sacul până e plin Averea trebuie administrată chibzuit încă de la început. 28 vt (Pop; îe) În sacul ~t nu știi ce-i ~t Se spune despre o femeie însărcinată despre care nu se știe dacă va naște băiat sau fată. 29 vt (Pop; îe) A lega paraua cu șapte (sau nouă, zece) noduri (ațe) A cheltui cu economie o sumă de bani. 30 vt (Pop; îae) A fi zgârcit. 31 vt (C.i. nervi, canalele unor glande, cordonul ombilical) A obtura prin strangulare. 32 vt (C.i. documente vechi, pergamente, teancuri de foi, cutii, pachete etc.) A împacheta prin înfășurare și prindere cu panglici sau sfori pentru a nu se deteriora sau pentru a fi transportate. 33 vt (Reg) A petrece funii prinse de un druc de-a lungul sau de-a latul carului încărcat cu paie etc. pentru a le presa și a le ține strâns. 34 vt (Spec) A aplica o pecete pe un document, pe o scrisoare etc. pentru a o sigila. 35 vt (C.i. fire de grâu, de cânepă sau nuiele, vreascuri etc.) A lua și a pune laolaltă, strângându-le cu ajutorului unei chite etc. astfel încât să nu se risipească, să nu se sfărâme, să fie ușor manipulate. 36 vt A încinge cu o funie etc. snopuri, mănunchiuri etc. pentru a nu se desface. 37-38 vt (Pop; îe) A (nu) ~ două în (sau într-un) tei (prin etimologie populară trei) A (nu) pune nimic de-o parte din câștigul obținut. 39 vt (Reg; îe) A nu lega două A nu aduna deloc bani sau avere. 40 vt (Pop; gmț; îe) Să-i legi cu tei (într-un curmei) și să-i dai pe apă (sau în gârlă) Se spune despre doi oameni la fel de netrebnici sau de ineficienți. 41 vt (C.i. părul oamenilor) A strânge la un loc cu ajutorul unei panglici, al unei funde etc., pentru a nu se împrăștia în dezordine, pentru a nu acoperi ochii. 42 vt (C.i. obiecte de îmbrăcăminte sau părți ale acestora) A aduna pe lângă corp făcând din două sau mai multe părți un tot, prin înnodare sau prin împreunarea capetelor, a marginilor, etc. ori cu ajutorul unui cordon, al unui brâu, al unei panglici etc. ca să nu se desfacă, să nu alunece sau să nu stea neglijent Si: a încinge. 43 vt (Reg; c.i. opinci, urmat de determinarea „la cioc”) A strânge, a încreți marginile cu o sfoară, cu o curelușă trecută prin mai multe găuri. 44-45 vtr (D. oameni) A (se) încinge cu un brâu. 46 vt (Rar; c.i. pânzele corăbiei) A aduna la un loc Si: a strânge. 47 vt (Rar) A începe hora. 48 vt (C.i. uși, obloane, porți etc.) A consolida prin aplicarea unor drugi, a unei șine etc. pentru a mări rezistența ori soliditatea Si: a fereca. 49 vt (Fig; îe) A avea inima ~tă cu curele A fi nepăsător. 50 vt (Fig; îae) A fi insensibil. 51 vt A strânge butoaie, lăzi etc. cu șine sau cercuri de fier pentru a le spori rezistența în utilizare. 52 vt A strânge cu un cerc piesele care alcătuiesc un obiect pentru a realiza un tot. 53 vr (Îvp; îe) Butia cu un cerc nicicum nu se leagă A nu putea anula un rău dintr-o dată. 54 vt A întări roțile de lemn ale unor vehicole prin aplicarea unei șine peste obezi. 55 vt (C.i. căruțe, care) A îmbrăca în fier caroseria. 56 vt (C.i. mai ales obiecte de podoabă) A îmbrăca cu plăci de metal prețios Si: a placa. 57 vt (C.i. piese de mobilier, pergamente sau acte de preț) A îmbrăca, prin acoperire integrală sau parțială, cu piele, cu catifea etc. pentru a proteja sau pentru a înfrumuseța. 58 vt A prinde una de alta foile unei cărți, prin coasere sau lipire și a-i pune scoarțe Si: a broșa, a cartona, a coperta (reg) a compacta. 59 vr (Rar; d. oameni, urmat de „în zale”) A-și îmbrăca armura Si: (înv) a se împlătoșa, a se înzăua. 60 vt (C.i. obiecte dezmembrate sau piese detașabile ale unui obiect) A (re)compune prin punerea una lângă alta a părților componente sau desfăcute, prin strângerea lor cu o funie, lamă metalică, sârmă etc. Si: (pfm) a drege. 61 vi (Îe) Viața ~tă cu ață Se spune despre existența precară sau periclitată a cuiva. 62 vt (Înv; îe) A lega tabăra (sau, rar, lagărul) A fortifica, prin diverse întărituri, în special prin care de luptă, o armată care staționează sau se află în marș, pentru a împiedica intruziunea inamicului în rândurile proprii. 63 (Înv; îae) A pune o armată în dispozitiv de luptă. 64 vt (C.i. obiecte de mărime sau de greutate mică) A fixa pe loc sau unul de altul cu ajutorul unui lanț, al unei frânghii etc. pentru a nu se desprinde, pentru a nu cădea sau pentru a rămâne în poziția sau în locul dorit Si: a agăța, a atârna, a prinde, a țintui. 65 vt (Îvp; spc) A construi plute, asamblând trunchiuri de copaci. 66 vt (Îvp; c.i. părți detașabile ale unor obiecte precum condeiul, coasa etc..) A fi fixat în toc sau în legătoare, pentru a putea fi utilizat sau pentru a nu-l pierde. 67 vt (Spc; c.i. lăstari de viță-de-vie ori tulpine ale unor plante de cultură agățătoare) A fixa pe araci Si: a arăci. 68 vt (Pop; c.i. fuiorul sau caierul de lână) A pune în furca de tors o cantitate de lână și a o prinde de aceasta cu o panglică, cu o sfoară etc. 69 vt (C.i. ambarcațiuni; udp „de”, „la” care indică locul sau obiectul de care se fixează) A fixa prin parâme Si: a acosta, a ancora. 70 vi (Mrn; îe) A lega în barbă A ancora cu două ancore ale căror lanțuri sunt paralele. 71 vt (Mrn; îe) A lega la schelă A opri într-un port o corabie, fixând-o cu părâme de stâlpii cheiului. 72 vt (Îvr) A întinde pânzele unei corăbii. 73 vt (C.i. ustensile, aparate de mici dimensiuni, greutăți) A fixa de o parte a corpului cu o funie, cu o curea, cu un lănțisor etc. pentru a fi ușor de purtat sau de folosit.. 74 vi (Reg; îe) A umbla cu ciolanele ~te la gât Se spune despre cineva care se comportă nefiresc. 75 vt (Îvr; îe) A-i ~ (cuiva) lingurile de gât A nu aștepta cu masa pusă pe cineva invitat, care a întârziat. 76 vt (Îvr; îae) A lăsa flămând pe cineva. 77 vt (Îrg; îe) A-i ~ (cuiva) bășica (sau tinicheaua) de coadă A concedia pe cineva cu scandal. 78 vt (Îrg; îae) A retrage cuiva bunăvoința sau favoarea de care se bucura Si: a disgrația. 79 vt (Pop; îe) Șoarecele nu încape-n gaură și-și mai leagă și-o tigvă de coadă Se spune despre oamenii care încearcă să facă mai mult decât pot. 80 vt (Fam; îe) A lega cartea (sau vornicia etc.) de gard A întrerupe o activitate. 81 vt (Reg; îe) A nu fi ~t de gard A nu fi etern sau fără sfârșit. 82-83 vtr(p) (C.i. oameni sau trupurile lor; udp „de”, „în”, „cu”) A (se) prinde unul de altul. 84-85 vtr(p) (C.i. oameni sau trupurile lor; udp „de”, „în”, „cu”) A (se) prinde unul pe altul de ceva sau de cineva. 86-87 vtr(p) (C.i. oameni sau trupurile lor; udp „de”, „în”, „cu”) A (se) atârna. 88-89 vtr(p) (C.i. oameni sau trupurile lor; udp „de”, „în”, „cu”) A (se) înlănțui pentru a acționa ca o singură forță. 90 vt (Pop; îe) Bun să-l legi la rană Se spune despre un om blând și generos. 91 vt (Pop; îe) Omul bătrân și nebun leagă-l de gard și-i dă fân Se zice despre cel care nu mai poate fi educat sau îndreptat. 92 vt (Reg; d. copii mici; îe) A fi ~t de poalele mamei A depinde total de ajutorul mamei. 93 vt (Fam; îe) A ține (pe cineva) ~t de fusta (cuiva) A fi nedeslipit de cineva. 94 vt (Pop; d. musafiri; îe) A fi ~t de scaun A nu mai pleca. 95 vt (Fig; c.i. sunete, cuvinte) A îmbina în conformitate cu normele specifice unei limbi pentru a vorbi sau a citi cursiv. 96 vt (Fig; c.i. propoziții, fraze) A formula și a combina pentru a exprima ceva. 97-98 vt (Îe) A (nu) putea să lege un cuvânt, o vorbă (sau vreo câteva cuvinte, vorbe) A (nu) putea rosti. 99-100 vt (Îae) A (nu) putea construi (decât) cu dificultate un enunț. 101 vt (Rar; îe) A lega vorbe fără șir A vorbi incoerent. 102 vt (Rar; îe) A nu lega două A nu putea înțelege nimic din vorbirea cuiva. 103 vt (Fig; rar; c.i. subiectul scrierii, șîe „a lega în stihuri”) A versifica. 104-105 vtr (D. activități psihice, în fiziologia umană) A (se) forma. 106 vt (D. divinitate, persoane cu putere de decizie) A crea. 107 vt (Îlv; d. oști) A lega împresurare A se desfășura. 108 vr (Îvr; d. căldură) A se forma. 109 vr (Îvr; d. căldură) A se degaja. 110-111 vtr (D. căi de comunicație, poduri etc.) A uni orașe, locuri etc..aflate la o oarecare distanță unele de altele. 112-113 vtr (D. săli, camere, spații din imobile) (A face să comunice sau) a comunica. 114 vt (C.i. obiecte perechi, piese formate din două părți identice) A uni prin alăturare sau prin strângere cu ajutorul unui șiret, lănțișor etc. 115 vt (C.i. pari, stâlpi etc.) A uni pentru a îngrădi sau a împrejmui ceva. 116 vt (C.i. grinzi, bârne etc. folosite în construcție) A împreuna cu ajutorul cuielor sau prin încastrare. 117 vt A asambla părțile componente ale unor piese din structura unor unelte agricole. 118-119 vtr (D. sprâncene, linii geometrice sau ornamentale) A (se) îmbina. 120 vt A (re)face conexiunea dintre vase sanguine, nervi, oase, țesuturi etc. 121 vt (Med) A sutura. 122 vr (Îvr) A se încleia. 123 vr (D. lapte) A se prinde. 124 vr (D. sirop) A se îngroșa, devenind cleios. 125 vt (Teh; c.i. conductori sau anumite piese și ansamble ale unui sistem electric, electronic sau de alt tip) A realiza o conexiune între un element al acestuia și o sursă de alimentare Si: a conecta, a cupla, a racorda. 126 vt (Teh; spc) A instala aparatele și dispozitivele necesare conectării la rețea a unei mașini, a unui aparat etc. 127 vt (C.i. piatră sau blocuri de piatră de construcție, pereți etc.) A fixa într-un ansamblu omogen și de o mare soliditate Si: a încastra, a înțepeni. 128-129 vtr (D. atomi, substanțe chimice sau alimente în stare fluidă) A fi combinat sau a se combina cu… 130 vt A uni cuvintele cu ajutorul cratimei. 131 vt (C.i. cuvinte, propoziții, fraze) A nu marca grafic, prin spații albe, unitățile unui enunț. 132-133 vtr (D. propoziții sau d. elemente ale acestora) (A fi în relație sau) a se relaționa cu…. 134-135 vtr (D. accentul silabic, sunete, secvențe muzicale) (A fi unit sau) a se uni în chip armonios Si: a (se) armoniza. 136-137 vtr (Spc; d. cuvinte, idei, secvențe narative) A (se) structura în mod logic, coerent. 138-139 vtr (Fig; c.i. oameni) A (se) aduna în aceeași parte sau la un loc. 140 vt (C.i. lucruri, fenomene, creații sau părți, aspecte ale acestora) A grupa pe baza unor însușiri comune ori pe baza unor aprecieri, considerații etc. 141-142 vtr (D. regiuni geografice sau istorice) A (se) situa în același plan ori în același sistem. 143 vr (Îlv) A se lega prieteni A se împrieteni. 144 vr (Îlv) A se lega tovarăși A se întovărăși. 145 vr (Îlv) A se lega frați de cruce A deveni frați de cruce Si: (înv) a se înfrăți. 146-147 vtr (C.i. raporturi afective, de rudenie etc.) A (se) stabili o relație de prietenie, rudenie etc. 148 vt (Fam; îlv) A ~ (o) cunoștință A cunoaște pe cineva. 149 vt (Îe) A lega vorbă (sau vorba, înv, voroavă) A intra în vorbă cu cineva. 150 vt (D. primari, conducători, state etc.) A intra în relații diplomatice, politice, unilaterale etc. 151 vt (Înv; îe) A lega pacea (sau împăcăciunea) A încheia pace. 152 vt (Îe) A lega cuvânt A face un legământ. 153 vt (Îvr; îe) A lega tablele A ratifica un acord prin documente. 154-155 vtr (Înv) A (se) căsători. 156 vt (Îvp; îe) A-și lega viață (sau, rar, viețile) ori soarta (și viața) (de cineva) A se căsători. 157-158 vt (Îvp; îe) A fi ~t cu Duhul (sau, rar, cu cel necurat) A fi unit (cu Duhul Sfânt sau) cu cel necurat. 159 vt (Îe) A-și lega destinul (soarta) de cineva (sau de soarta) destinul cuiva A împărtăși aceeași soartă, evoluție cu cineva. 160 vt (Rar; îe) A fi ~t cu veșnicia A fi predestinat veșniciei. 161 vrr (D. oameni, familii, colectivități) A se unui în jurul aceluiași ideal. 162 vrr (D. oameni, familii, colectivități) A se asocia. 163 vt (D. neamuri, așezăminte) A (se) înfrăți. 164 vr (Rar; d. personalități creatoare) A se asemăna pe baza afinităților de creație. 165-166 vtr (D. oameni, suflet, inimă, minte) A fi atașat sau a se atașa de cineva. 167 vt (Rar; îe) A-și lega ochii (de ceva) A nu-și putea lua privirea de la ceva. 168-169 vtrp (Înv; îe) A lega de glie (sau de pâmânt, rar, de moșie) (A aduce pe cineva sau) a fi adus în situația de rob, de subordonare din punct de vedere economic, politic și social față de un anumit ținut, de o anumită moșie. 170-171 vti (Înv; pex; îae) A diminua sau a îngrădi libertatea de mișcare și de organizare a cuiva. 172 vi (Fig; urmat de „de pământ”, „de brazdă”) A fi constrâns să ducă o viață limitată spiritual. 173 vi A fi atașat de locul de muncă, de rangul deținut sau oamenii de care depind acestea. 174 vi (Pex) A fi în subordinea sau la cheremul cuiva. 175 vr (Îvp) A se ocupa cu pasiune de ceva. 176 vt (Înv) A fi interesat de… 177 vt (Înv; c.i. nume, orgolii, funcții) A-și face un merit, un renume etc. din ceva. 178 vr (Fam) A provoca la vorbă, la ceartă, la bătaie etc. prin cuvinte, gesturi, atitudini etc. sfidătoare sau violente Si: a se agăța, (înv) a se alega¹, a persecuta, (îrg) a agasa, a enerva, a sâcâi, a supăra, a plictisi, a zădărî, (liv) a bate la cap, a tracasa, (reg) a se ține de capul cuiva, a se ține scai de cineva, a zăhăi. 179 vr (Îe) Ce te legi de (cineva)? Se spune când o persoană nu este lăsată în pace. 180 vr (Îvp; îe) A se lega de cineva ca scaiul de oaie, a se lega de capul (cuiva) A sta mereu în preajma cuiva, devenind uneori agasant. 181 vr (Rar; îe) A se lega de coada (cuiva) A se ține după cineva. 182 vr (Îvr; îe) A-și lega unul și altul gura (de cineva) A bârfi. 183 vr (Pop; d. dor, dragoste, boală etc.) A pune stăpânire pe… Și: a se aprinde, a se lipi. 184 vr (Îvp; d. blesteme, vrăji) A se adeveri. 185 vr (Îe) ~-s-ar moartea de…! Blestem prin care se dorește moartea cuiva. 186 vt A acosta o persoană de sex opus, cu intenția de a o seduce sau de a abuza sexual de ea. 187 vt A face avansuri cuiva într-un mod nepermis Si: a hărțui sexual. 188-189 vtr A pretinde pe nedrept ceva. 190-191 vtr A (se) folosi (de) ceva drept pretext pentru a face scandal, a se răzbuna, etc. 192 vt (C.i. fenomene, procese, obiecte etc. aparent disparate) A fi în strânsă conexiune cu… 193 vt (C.i. noțiuni, concepte etc.) A fi în mod strict corelat cu... Si: a se corela, a se intercondiționa. 194 vt (C.i. activități, procese, fenomene etc.; udp „de”) A determina. 195 vt (C.i. activități, procese, fenomene etc.; udp „de”) A condiționa. 196 vt (Pex; c.i. activități, procese, fenomene etc.; udp „de”) A influența. 197 vt (C.i. oameni) A depinde de… 198-199 vtr (C.i. rezultatele unor activități intelectuale sau artistice și consecințele unor fenomene, procese etc.; udp „cu”, „de”) A (se) asocia cu... 200-201 vtr (C.i. produse ale unor activități creatoare, urmările unor fapte, procese etc.) A (se) fundamenta. 202-203 vtr (Pex; c.i. produse ale unor activități creatoare, urmările unor fapte, procese etc.) A (se) explica prin… 204-205 vtr (Îe) A(-și) lega numele (de ceva) A (se) face cunoscut prin ceva. 206-207 vtr (Îae) A i (se) asocia reputația cu ceva. 208 vt (C.i. opinii, idei etc. sau efecte, rezultate etc.) A desprinde pe cale de consecință Si: a decurge, a deriva. 209 vrr (D. credințe, cunoștințe, anecdote, povesiri, tradiții etc.; udp „de”) A se referi la... 210 vrr (D. credinte, cunoștințe, anecdote, povesiri, tradiții etc.; udp „de”) A trimite la…. 211 vt (C.i. oameni) A imobiliza pe cineva cu ajutorul unei funii, al unui lanț, al unor cătușe Si: a fereca, a încătușa, a înlănțui, a pune în fiare. 212 vt (Spc; c.i. persoane urmărite, delincvenți etc.) A lua prizonier Si: a aresta, a captura, a închide, a întemnița. 213 vt (Îe) A ~ (pe cineva) fedeleș (sau burduf, butuc, bute, cobză, nod, snopi, îvr, ca butuc) A imobliliza complet pe cineva prin legături (89) foarte bine strânse. 214 vt (Îe) A ~ (pe cineva) spate în spate (sau la spate) A imobilza într-o singură legătură trupurile a doi oameni așezați spate la spate. 215 vt (Fig; îe) A ~ (pe cineva) de mâini și de picioare A imobiliza total pe cineva. 216 vt (Fig; pex; îae) A priva pe cineva de libertatea de mișcare sau de acțiune. 217 vi (Fam; îe) A fi nebun (sau, rar bun) de ~t A fi bolnav psihic, aflat într-o criză de agitație psiho-motorie. 218 vi (Fam; îae) A se comporta ca un nebun. 219 vt (Înv; c.i. condamnați) A imobliza, prin fixarea cu diverse legături, de unul sau de doi stâlpi, de cozile a două cămile, de vârfurile a doi copaci, etc. pentru a pedepsi, pentru a supune la cazne sau pentru a ucide Si: a țintui. 220 vt (Rar; îe) A ~ (pe cineva) la stâlpul infamiei A condamna pe cineva în public Si: a blama. 221-222 vtr (Fig) A (se) încurca. 223-224 vtr A (se) prinde în cursă. 225 vt (Îvp) A lua în stăpânire Si: a supune. 226 vrp (Fig) A fi ținut în loc. 227 vrp (Fig) A fi împiedicat. 228 vt (Fig; îe) A lega mâinile A lipsi de puterea de a acționa. 229 vt (Înv; îe) A fi cu mâinile ~te la piept A-și împreuna mâinile în semn de cucernicie sau de neputință. 230 vt (Înv; pex; îae) A fi uluit. 231 vt (Îe) A lega limba (sau gura) cuiva A împiedica pe cineva să vorbească. 232 vt (Îae) A reduce la tăcere pe cineva. 233-234 vtr (Îe) A i (se) lega cuiva limba (A face să nu mai vorbească sau) a nu mai putea vorbi Si: a amuțî. 235-236 vtr (Spc; îae) A nu mai putea vorbi din motive de boală. 237 vt (Fam; îe) Leagă-ți gura (sau clanța, fleoanca, leorpa, troampa)! Nu mai vorbi. 238 vt (Rar; îe) A-i ~ (cuiva) fierul A împiedica pe cineva să mai lupte, blocându-i mișcarea spadei Si: a dezarma. 239 vt (Înv) A împiedica mișcarea unei roți. 240 vt (C.i. animale domestice, rar, păsări; udp „cu”, „de”, „la”) A fixa printr-un lanț, printr-o funie etc. petrecută pe după o parte a corpului, pentru a mâna în direcția dorită ori pentru a împiedica să fugă. 241 vt (Îe) A (-și) ~ măgarul (sau samarul) de gard A se îmbogăți în urma slujbei pe care o are. 242 vt (Rar; îe) A-și lega calul (reg, caii) A se liniști. 243 vt (Reg; îe) A lega câinele la gard A se lăuda în mod justificat. 244 vt (Fam) A lega cățeaua, leagă-ți căteaua (sau haita)! A se opri din vorbit. 245 vr (Pop; d. pești) A se prinde în undiță, năvod etc. 246 vrr A se obliga să îndeplinească sau să respecte condițiile sau termenii unui contract, ai unei convenții etc. 247 vrr A cădea de acord Și: a se învoi. 248 vr (Pop) A paria. 249 vr (Pop; spc; d. călușari) A se constitui în formație în urma unui jurământ Si: a se jura. 250 vt (Udp „cu”, „prin”, „de”) A fi constrâns prin ceva față de cineva sau ceva. 251 vt (Udp „cu”, „prin”, „de”) A fi dator. 252 vt (Îe) A spune cuvinte care leagă A-și lua un angajament față de cineva cu ocazia logodnei sau căsătoriei. 253 vt (Spc) A pune drept zălog Si: (pop) a chiezăși. 254 vt (Înv; c.i. dări, impozite etc., legi, dispoziții etc.) A institui și a face să intre în vigoare. 255 vt (Îvr) A fixa un legământ care implică un anumit tip de credință morală. 256 vt (Bis; îvp; c.i. sărbători sau posturi din calendarul creștin) A institui prin hotărâre sinodală zilele de sărbătorire ale unui sfânt și zilele sau perioadele de timp în care creștinii sunt datori să postească. 257 vt (Pop) A impune o interdicție Si: a interzice. 258 vt (Înv) A anula printr-o lege (33), amendament etc. o dare, un impozit, etc. 259 vt (a) (Bis; îoc a dezlega; d. apostoli, preoți etc.) A opri, prin anumite dispoziții, reguli, canoane, etc., de la anumite fapte, conduite etc. Si: a interzice. 260 vt (a) (Bis; pex; îoc a dezlega) A lipsi de iertare abaterile de la canoanele instituite și pe oamenii care se fac vinovați de ele. 261 vt (a) (Bis; spc) A nu dezlega păcatele cuiva. 262 vt (a) (Pex; înv; d. oameni, instituții etc. cu mare influență sau putere de decizie) A dispune după bunul plac de putere, de prerogativele etc. unei funcții, meserii etc. 263 vt (a) (Fig; pop; îcr a dezlega) A vrăji pe cineva. 264 vt (a) (Fig; pop; îcr a dezlega) A descânta de ceva pe cineva. 265 vt (Pex; îvp; c.i. oameni, sentimente, privirile acestora etc.) A aduce în imposibilitate de a acționa sau de a funcționa normal. 266 vt (Îvp; c.i. bărbați, trupul, virilitatea acestora) A face impotent prin farmece. 267 vt (C.i. miri, sau unirea sexuală dintre aceștia) A împiedica, prin vrăjitorie să se producă. 268 vt (C.i. ploaie, vânt, furtună) A opri, prin vrăji, descântece, să survină. 269 vt (C.i. ploaie, vânt, furtună etc.) A face prin vrăji să se abată asupra unui anumit ținut. 270 vt (Îvr; c.i. un ritual magic, o vrajă, efectele acestora) A opri să se producă Si: a anula, a desface, a suprima. 271-272 vtrp (Îe) A ~ (cuiva) drumul A împiedica pe cineva să meargă pe unde dorește. 273-274 vtrp (Îae) A zădărnici planurile cuiva. 275 vt (Pop; c.i. bani, comori, etc.) A fi sub puterea unui blestem. 276 vt A acoperi, de obicei prin înfășurare, cu ajutorul unei bucăți de pânză, a unei năframe etc. pentru a proteja. 277 vt (Spc) A acoperi gura, ochii pentru a împiedica pe cineva să vadă, să vorbească etc. 278-279 vtr (D. femei) (A fi îmbrobodit sau) a se îmbrobodi. 280-281 vtr (D. bărbați, urmat de „turcește”) (A fi înfășurat sau) a-și înfășura capul, după moda orientală, cu un șal, un turban etc. 282 vt (Îe) A-și lega capul cu…, a-și lega de cap necaz (sau nevoie) A se căsători. 283 vt (Îae) A-și complica existența. 284-285 vti (Îe) A-și lega ochii, a lega la ochi A (se) amăgi. 286-287 vti (Îae) A(-și) face iluzii. 288-289 vti (Spc; îae) A fermeca. 290 vt (Pop) A acoperi cu un văl, basma etc. capul miresei în cadrul ceremoniei de nuntă, în semn de trecere a acesteia în râdul nevestelor. 291 vt A acoperi cu ceva corpul unei ființe sau părți ale acestora pentru a le proteja. 292 vt (Reg; c.i. stoguri, clăi, căpițe de fân, paie, etc.) A acoperi vârful cu ceva pentru a proteja de umezeală, de vânt etc. 293 vt A îngriji o rană sau pe cineva bolnav prin aplicarea de pansamente, comprese, bandaje Si: a bandaja, a pansa. 294 vr (Fam; îe) A se lega la cap fără să-l doară A-și crea complicații, greutăți inutile. 295-296 vtrp (Pop) A (se) trata. 297 vt (Pop) A alina o durere sufletească. 298 vi (Îvp; d. plante de cultură, florile acestora) A se afla în perioada de fructificație Si: a face fructe. 299 vi (Îe) A lega sec A nu rodi. 300 vi (Spec; d. varză) A face căpățână. 301 vi (Îvp; d. pomi altoiți) A da naștere la tulpini secundare. 302-303 vir (D. roade, fructe etc.) A începe să se dezvolte, trecând de la stadiul de floare la cel de fruct. 304 vi (Pan; d. animale) A concepe. 305 vi (Rar; d. anumiți compuși chimici) A se solidifica în prezența unui reactiv. 306 vr (Fig; d. oameni) A deveni mai vânjos Si: a se întări.

lemn (lemne), s. n. – 1. Buștean. – 2. Arbore. – 3. Trunchi, buturugă, ciot. – 4. Surcea, țandără, retezătură. – 5. Vreascuri, trunchiuri (de foc). – 6. (Înv.) Crucea lui Iisus. – 7. (Rar) Coșciug, sicriu. – Mr. lemnu, megl. lemu, istr. lęmnę. Lat. lĭgnum (Pușcariu 963; Candrea-Dens., 976; REW 5034; DAR), cf. it. legno, sp. leño, port. lenho. Sensul de „arbore” există și în lat. tîrzie și în it.; explicarea acestui sens prin influența sl. drĕvo (Șeineanu, Semasiol., 80; Rosetti, III, 99) este lipsită de fundament. Der. lemnuș, s. n. (bețișor de tac sau pușcoci de copil, întinzător al ferăstrăului de mînă; scoarță folosită drept colorant; Trans., fosfor); lemnușcă, s. f. (plantă, Lythrum salicaria); lemnos, adj. (de lemn, tare), cu suf. -os (după Pușcariu 965; Candrea-Dens., 978; REW 5033 și DAR, din lat. lĭgnōsus, cf. mr. limnos); lemnoasă, s. f. (varietate de struguri); lemniu, adj. (culoarea lemnului crud); lemnie, s. f. (plantă, Lythrum salicaria); lemnar, s. n. ( tăietor de lemne; tocător; daltă), cu suf. -ar (după REW 5032 și DAR, din lat. lĭgnārium); lemnar, s. m. (dulgher, tîmplar), cu același suf. (după Pușcariu 964; Candrea-Dens., 977 și DAR, din lat. lĭgnārius, cf. mr. limnar); lemnăreasă, s. f. (nevasta dulgherului); lemnărie, s. f. (tîmplărie, depozit de lemne; cherestea, lemne de construcție); lemnărit, s. n. (meșteșugul lemnarului; impozit pe dreptul de a tăia lemne); lemnamă, s. f. (mulțime de lemne), care pare să reproducă lat. lĭgnamen (DAR), se folosește în Banat; lemnet, s. n. (Olt., Banat, lemnărie, lemne multe), cu suf. -et; lemnitură, s. f. (Trans., armătură care susține galeria unei mine); înlemni (var. lemni), vb. (a înțepeni, a ajunge țeapăn; a rămîne stupefiat, a rămîne paf); lemnoșa (var. lemnoși), vb. refl. (a se face fibros). – Cf. untdelemn.

logofăt (logofeți), s. m. – 1. În vechea organizare socială, nobil de prim rang, președinte al sfatului și păstrător al sigiliului principatului; cancelar. – 2. (Înv.) Ministru în diferite ramuri administrative: logofătul dreptății, ministru de justiție; logofătul Credinței, ministru al cultelor; logofăt de obiceiuri, maestru de ceremonii. – 3. Secretar, scrib. – 4. (Munt.) Administrator de moșie. – 5. (Mold.) Lacheu. – 6. Titlu ironic dat tinerilor intelectuali sau celor cu pretenții intelectuale. – Mr. logothet. Ngr. λογοθέτης, parțial prin intermediul sb. logotetĭ, logofetĭ (Murnu 33; Tiktin; cf. Vasmer Gr., 91), cf. tc. logofet. Sec. XIV. – Der. logofeteasă, s. f. (nevastă de logofăt); logofețel, s. m. (scrib, copist); logofeție, s. f. (demnitatea de logofăt).

logofeteásă f., pl. ese. Nevastă de logofăt.

A LUA iau 1. tranz. 1) A apuca (cu mâna sau cu un instrument) pentru a avea în posesie. ◊ ~ armele a se înarma. ~ (pe cineva) la ochi a) a suspecta (pe cineva); a avea bănuieli; b) a supraveghea (pe cineva). ~ pasărea din zbor a fi un bun ochitor. ~ altă vorbă a schimba subiectul discuției. ~ foc cu gura a face tot posibilul și imposibilul. ~ jăratic cu mâna altuia a întreprinde o acțiune riscantă, folosind în acest scop o altă persoană. 2) A apropia de sine, așezând pe o parte a corpului. ~ în brațe. ~ pe genunchi. ~ în cârcă. ◊ ~ (pe cineva) în unghii a certa cu brutalitate (pe cineva). 3) (alimente, medicamente etc.) A pune în gură, înghițind. ~ un ceai. ◊ ~ o gustare a servi în fugă o mâncare ușoară. ~ masa a sta la masă; a mânca. A nu ~ nici rouă în gură a nu mânca absolut nimic. ~ aer a se plimba puțin în aer liber. 4) (obiecte de îmbrăcăminte) A pune pe sine; a îmbrăca. 5) (porțiuni, cantități dintr-un lucru) A face să iasă din interiorul său. * ~ (cuiva) sânge a face să curgă sânge printr-o incizie, pentru analiză sau în scopul descongestionării. 6) (lucruri, drepturi, favoruri etc.) A face să nu mai fie în posesia (cuiva). ◊ A-i ~ (cuiva) comanda a înlătura (pe cineva) dintr-un post de răspundere. A-i ~ (cuiva) apa de la moară a-l priva (pe cineva) de avantajele pe care le-a avut. A-i ~ (cuiva) durerea (sau suferința) a face (pe cineva) să simtă momentan o ușurare. A-i ~ (cuiva) viața (sau zilele) a omorî (pe cineva). A-i ~ (cuiva) mintea (sau mințile) a face (pe cineva) să-și piardă dreapta judecată. A-i ~ (cuiva) auzul a asurzi (pe cineva). 7) A-și asuma, intrând în stăpânire. 8) (sume de bani) A primi în calitate de venit; a încasa. 9) A găsi pentru a duce cu sine. ◊ Ia-l de unde nu-i se spune despre cineva sau despre ceva care nu se mai găsește la locul unde se afla mai înainte. 10) A obține în schimbul a ceva; a cumpăra. * ~ pildă a urma exemplul (cuiva). 11) (lucruri străine) A sustrage, însușindu-și. A-i ~ cuiva banii. ◊ A-i ~ (cuiva) pâinea de la gură a lipsi (pe cineva) de sursa de existență. 12) (fortificații, terenuri străine) A pune stăpânire (prin forță armată); a cuceri, a ocupa. ~ un oraș. 13) (mijloace de transport) A folosi drept mijloc de deplasare. ~ trenul. 14) (persoane) A trata într-un anumit fel. ~ cu binișorul (pe cineva). ◊ ~ (pe cineva) pe sus a lua cu forța (pe cineva). ~ (pe cineva) pe nepusă masă a ataca (pe cineva) pe neașteptate. 15) (persoane) A primi în familie, stabilind legături de rudenie. ~ de nevastă. ~ de bărbat. ◊ ~ de suflet (un copil) a înfia. 16) (despre stări fizice sau psihice) A pune stăpânire în întregime (pe cineva). A-l ~ frica (pe cineva). ◊ A o ~ din loc a pleca repede (de undeva). A o ~ la fugă a porni în fugă. A-și ~ zborul a porni în zbor. 2. intranz. (despre căi de comunicație, ape curgătoare) A-și schimba direcția (spre)... Râul a luat-o în dreapta. [Sil. lu-a] /<lat. levare

LUBITSCH [lúbitʃ], Ernst (1892-1947), regizor american de origine germană. Stabilit în S.U.A. (1923). Maestru al filmului muzical și al comediei „de salon” („Parada dragostei”, „Văduva veselă”, „A opta nevastă a lui Barbă Albastră”, „Ninotchka”, „A fi sau a nu fi”). Premiul Oscar: 1947 (pentru contribuția sa la arta filmului).

MADAMĂ s. v. cocotă, curvă, femeie de stradă, guvernantă, jupâneasă, menajeră, nevastă, prostituată, soție, șvester, târfă.

maior (maiori), s. m. – Ofițer superior. Germ. Major, în parte prin intermediul rus. maior, cf. major. – Der. maiorie, s. f. (grad de maior); maioreasă, s. f. (nevasta maiorului).

MANKIEWICZ [mænkiwits], Joseph Leo (1909-1993), regizor american de film. Creații pline de dramatism, în care pune un mare accent pe scenariu („Julius Cezar”, „Contesa desculță”, „Era un ticălos”). Premiul Oscar: 1949 („Scrisoare către trei neveste”), 1950 („Totul despre Eva”), 1970 („Copoiul”).

marchiz (marchizi), s. m. – Titlu nobiliar între duce și conte. Fr. marquis, cu fonetismul reconstituit pe baza f. – Der. marchiză, s. f. (nevasta marchizului; antreu), din fr. marquise; marchizat, s. n.

*marchíză f., pl. e (fr. marquise, it. marchesa). Nevastă de marchiz. Streșină prelungită saŭ acoperemînt pe stîlpĭ ca să ofere un adăpost de ploaĭe.

măcel (măceluri), s. n. – Masacru, omor. Origine îndoielnică. Ar putea reprezenta lat. macĕllum (Pușcariu 1007), cf. it. macello, prov. masel, v. fr. maisel; dar nu apare în texte vechi și nu este popular. După Tiktin și Candrea, împrumut literar, din it. macello; această ipoteză ar fi plauzibilă, dacă s-ar presupune că cuvîntul următor, cu suf. de agent, s-ar menține datorită cuvîntului simplu. Der. măcelar, s. m. (casap), din lat. macĕllarius (Pușcariu 1008; Candrea-Dens., 1035; lipsește în REW 5200), cf. ngr. μαϰέλλάρης, de unde alb. makjeljar, it. macellaio; măcelăresc, adj. (de măcelar), atestat la Radu Popescu, la începutul sec. XVIII; măcelăreasă, s. f. (nevasta măcelarului); măcelări, vb. (a omorî, a extermina); măcelărie, s. f. (magazin de carne).

măcelăreásă f., pl. ese. Nevastă de măcelar.

medelniță (medelnițe), s. f. – Lighean. Sl. mĕdĕnica, din mĕdi „cupru” (Miklosich, Slaw. Elem., 31; Cihac, II, 191), cf. mag. medence „spălătorie”. Sec. XVII, înv. – Der. medelnicer, s. m. (boier de rangul al treilea, numit astfel pentru că la început îi oferea domnului ligheanul de spălat pe mîini înainte de masă; mai tîrziu a devenit o sarcină onorifică, asimilată de Regulametul Organic cu gradul de locotenent); medelnicereasă, s. f. (nevasta medelnicerului); medelnicerie, s. f. (funcția de medelnicer).

metehău (-ăi), s. m. – Pocitanie, sluțenie; bădăran. Creație expresivă, cf. mătăhăi, motîrcă. În Mold., sensul de „prost, nătîng” care apare în toate dicționarele, nu este decît secundar, cf. poezia populară: de la noi a treia casă este-o nevastă frumoasă și bărbatu-i metehău, aude și vede rău. Pentru sens, cf. meteahnă. Nu are feminin, poate pentru specializarea sa în sensul propriu de mătăhală. E dubletul lui meteleu, s. m. (Trans., pocitanie, prost), meteloaie, s. f. (bădărancă, prostituată).

MIREASĂ s. 1. (reg.) crăiasă, miră, (Ban.) govie, (înv.) nevastă. 2. (BIS.) mireasa Domnului v. călugăriță; mireasa lui Dumnezeu v. călugăriță. 3. (BOT.; Coleus blumei) (reg.) urzici (pl.), poala-Maicii-Precista.

mîrzac (mîrzaci), s. m. – Nobil sau șef al tătarilor. Tc. mirza (Șeineanu, II, 260). – Der. mîrzăciță, s. f. (nevastă de șef tătar); mîrzăcie, s. f. (noblețe tătară). Sec. XVII, înv.

molie, molii s. f. 1. (glum.) soție, nevastă. 2. bătrân cu prejudecăți. 3. profitor.

MUIERE s. v. femeie, nevastă, soție.

MUIERE ~i pop. 1) Persoană matură de sex feminin; femeie. 2) Femeie căsătorită în raport cu bărbatul ce i-a devenit soț; nevastă; soție. 3) depr. Femeie cu apucături urâte; cață; mahalagioaică. /<lat. mulier, ~eris

muiere (muieri), s. f. – 1. Femeie măritată. – 2. Femeie, soție. – Mr. mul’are, megl. mul’ari, istr. mulere. Lat. mŭlier (Densusianu, Hlr., 66; Pușcariu 1120; Candrea-Dens., 1162; REW 5730), cf. v it. mogliera (v. lomb. muier, logud. muglèri), v. fr. moillier, prov., port. mulher, cat. muller, sp. mujer. Pentru schimbarea accentului, cf. Rosetti, I, 59. De uz comun, are o nuanță depreciativă în limba literară. Der. muieratic, adj. (muieresc, feminin; afemeiat, desfrînat); muiercană, s. f. (femeie chipeșă); muiercea, s. m. (poreclă pentru bărbații muieratici); muierelnic, adj. (înv., muieresc); muieresc, adj. (femeie); muierește, adv. (femeiește); muieret, s. n. (adunare de femei); muieri, vb. refl. (a fi în societatea femeilor, a se efemina); muierie, s. f. (înv., menstruație, period); muieros, adj. (înv., afemeiat); muierotcă, s. f. (Banat, bărbat dominat de nevastă); muierușcă, s. f. (femeiușcă, mai ales la păsări; dozator la războiul de țesut).

NEVASTĂ ~este f. 1) pop. Persoană de sex feminin în raport cu bărbatul ce i-a devenit soț; soție. A lua de ~. ◊ A cere de ~ a face propunere de căsătorie. 2) pop. Femeie măritată. [G.-D. nevestei] /<sl. nevĕsta

NEVASTĂ, neveste, s. f. Femeie măritată; spec. soție; p. gener. (pop.) femeie. – Din sl. nevĕsta „mireasă”.

nevastă s. f., g.-d. art. nevestei; pl. neveste

NEVASTĂ s. v. femeie, mireasă.

NEVASTĂ s. v. soție.

nevastă (neveste), s. f. – 1. (Înv.) Logodnică. – 2. Soție, femeie măritată. – 3. Femeie. – Megl. niveastă, mr. nveastă. Sl. nevĕsta (Miklosich, Slaw. Elem., 32; Cihac, II, 216), cf. bg., slov., ceh., rus. nevĕsta, sb. nevjesta, pol. niewiesta. Uz general (ALR, I, 270). – Der. nevăstuică, s. f. (Zool., Mustela vulgaris), cf. sl. nevĕstuka (Miklosich, Lexicon,424), nume care s-ar explica drept un eufemism superstițios, cf. bg. nevĕstulka (› mr. nivistul’e, megl. nivistul’ ca), sb. nevjestica, ngr. νυμφίτσα (› mr. nifiță), mag. memjét, it. donnola, fr. bellette, sp. comadreja, port. doninha, v. engl. fairy; nevesti, vb. (înv., a (se) căsători).

nevastă-mea (-ta, -sa) s. f. + adj. pron. g.-d. art. nevesti-mii (-tii, -sii)

nevăstancă, nevestence, s.f. (reg.) nevastă.

nevăstoaie s.f. (reg.) nevastă.

NEVĂSTOAIE, nevăstoaie, s. f. (Rar) Nevastă. – Din nevastă + suf. -oaie.

NEVĂSTUICĂ ~ci f. Mamifer de pradă, de talie mică, asemănător cu hermina, având corpul alungit și mlădios, picioare scurte, blană moale, roșcată vara și albicioasă iarna. /nevastă + suf. ~uică

NEVĂSTUICĂ, nevăstuici, s. f. 1. (Reg.) Nevestică. 2. Mic animal mamifer carnivor, cu corpul lung, suplu și subțire, acoperit cu blană moale, deasă, roșcată vara și albicioasă iarna, cu picioarele scurte și cu botul ascuțit (Mustela nivalis). – Nevastă + suf. -uică.

NEVĂSTUȚĂ, nevăstuțe, s. f. (Reg.) Nevestică. – Din nevastă + suf. -uță.

NEVESTEA, nevestele, s. f. (Rar) Nevestică. – Din nevastă + suf. -ea.

nevestesc, nevestească, adj., s.f. art. (pop.) 1. (adj.) privitor la nevastă, de nevastă, specific nevestelor. 2. (s.f. art.) melodie care se cântă când pleacă mireasa de la părinți în casa mirelui.

NEVESTESC, -EASCĂ, nevestești, adj. (Rar) De nevastă. – Din nevastă + suf. -esc.

NEVESTICĂ, nevestici, s. f. Diminutiv al lui nevastă; nevăstuică. [Pl. și: nevestele] – Nevastă + suf. -ică.

NEVESTIE s. f. (Rar) Situația, starea de nevastă. – Din nevastă + suf. -ie.

nevestie s.f. (reg.) situație de nevastă; perioada de după căsătorie a unei femei.

ornitorinc, ornitorinci s. m. (peior.) 1. femeie lipsită de orice farmec. 2. nevastă, soție. 3. pederast, homosexual.

pahar (pahare), s. n. – Vas de băut, cupă. Sl. (sb., cr., slov.) pehar (Miklosich, Slaw. Elem., 35; Cihac, II, 238), cf. alb. pehar, ceh., rut., mag. pohár. – Der. paharnic, s. m. (cupar, ceașnic; strîngător de impozite de la cîrciumi); mare paharnic, s. m. (boier care avea grijă de băutura domnului; boiernaș din Mold. care era în același timp pîrcălab de Cotnari și de Hîrlău), din sl. pachariniku (Drăganu, Dacor., VI, 247; mai puțin probabilă der. din mag. pohárnok, propusă de L. Treml, Hung. Jb., IX, 282); păhărnicească, s. f. (nevastă de paharnic); păhărnicel, s. m. (slujbaș la crama domnească); păhărnicie, s. f. (slujba de paharnic; înv., impozit, dreptul de cîrciumă); păhăruț, s. m. (lăcrimioară, Convallaria maialis). – Din rom. provin bg. pahar (Capidan, Raporturile, 223) și bg. din Trans. paharo (Miklosich, Bulg., 129).

pașă (-și), s. m. – Titlu dat în Imperiul Otoman unor înalți funcționari. – Var. pașă, înv. pașa, pl. pașale. Mr. pășe, pașă, megl. pașă. Tc. pașa, pl. pașalar (Șeineanu, II, 285; Lokotsch 1640), cf. ngr. πασιά, πασᾶς, alb., bg., sb. paša, it. pasciá, fr. pacha, sp. bajá. – Der. pașalîc, s. n. (provincie guvernată de pașă), din tc. pașalik, cf. ngr. πασαλίϰι; pășie, s. f. (demnitate de pașă); pășoaie, s. f. (nevastă de pașă). – Cf. bulibașe, delibașe.

păpădie (păpădii), s. f. – Floarea-găinii (Taraxacum officinale). – Var. înv. papadie. Megl. păpudie. Ngr. παπαδιά „nevastă de preot ortodox” (Roesler 601; Meyer, Türk. St., I, 33), cf. tc. papadia „mușețel”, bg., sb. papadija (Conev 45).

PERECHE s. v. nevastă, soție.

PIRANDĂ, pirande, s. f. (Pop.) Țigancă; nevastă de țigan. – Din țig. pirando.

pirandă, pirande s. f. (pop.) 1. soție, nevastă (mai ales de țigan) 2. concubină, parteneră stabilă a unui bărbat 3. logodnică 4. țigancă

pită (pite), s. f. – Pîine; slujbă. – Mr., megl. pită. Mgr. πίτα cf. tc. pite (Miklosich, Et. Wb., 248a; Loebel 77; Lokotsch 1654), alb. pitë (Meyer, Alb. St., IV, 97), bg. pita (Conev 86), sb. pita (Vasmer, Gr., 117), iud. sp. pita, calabr. pitta „pîine” (REW 6546; Rohlfs, EWUG, 1714), mag. pita. – Der. pitan (var. chitan), s. m. (Mold., pîine de casă; înv., pîine proastă); pitar, s. m. (Banat, brutar; boier, membru al Divanului, însărcinat cu brutăria Palatului și cu intendența armatei, mai tîrziu și cu trăsurile domnului), cf. sl. pitari, care pare a proveni din rom.; pitărie, s. f. (Banat și Trans., brutărie; slujba de pitar); pităreasă, s. f. (nevastă de pitar; brutăriță); pitușcă, s. f. (pîinișoară); pitoancă, s. f. (ciupercă, Boletus granulatus), cf. Iordan, Dift., 215 și Pascu, Suf., 271. – Din rom. provine ngr. πιτάρις (Meyer, Neugr. St., II, 77).

popă (popi), s. m. – 1. Preot. – 2. Rigă, la jocurile de cărți. – 3. Popicul mare. – 4. (Trans.) Snop care desăvîrșește stogul. – 5. (Bucov.) Post. – Megl. popă. Sl. popŭ (Miklosich, Slaw. Elem., 38; Cihac, II, 277), din mgr. πάπας, cf. bg., sb., cr., slov., ceh., pol. pop. – Der. popă, s. f. (înv., călugăr); popesc, adj. (sacerdotal); popește, adv. (preoțește); popi, vb. (a se face preot, a intra în biserică, a se hirotonisi); popici, s. m. (Olt., preot tînăr); popie, s. f. (preoție); popime, s. f. (preoțime); popîrțac, s. m. (popoiac; par; stîrpitură); popoiac, s. m. (preot tînăr); protopop, s. m. (protoiereu), din mgr. πρωτοπαπᾶς, în parte prin intermediul sl. protopopŭ; protopopeasă, s. f. (nevastă de protopop); protopopie, s. f. (protoierie); răspopi, vb. (a părăsi preoția), cf. sb. raspopiti; răspopă, s. m. (preot dat afară din sau care a abandonat preoția).

preot (preoți), s. m. – Prezbiter, sacerdot. – Var. mold. preut, Trans. preot. Mr. preftu, istr. prewt. Lat. prĕbĭter, var. vulgară a lui prĕsbyter (Densusianu, Hlr., 126; Pușcariu 1375; Candrea-Dens., 1441; REW 6750), cf. alb. prift (Philippide, II, 651), vegl. prat, it. prete (abruz. préute), prov., v. fr. preire, cat. prévere. – Der. (toate cu var. mold.) preoteasă, s. f. (nevastă de preot); preoți, vb. (a sluji ca preot); preoție, s. f. (sacerdoțiu); preoțesc, adj. (sacerdotal); preoțește, adv. (ca preoții); preoțime, s. f. (adunare de preoți). Este dubletul lui presbiter, s. m., din lat., var. presviter, din ngr. πρεσβύτερος, der. protopresbiter, s. m. (protopop), din ngr. προτοπρεσβύτερος.

primar (primară), adj. – 1. În expresia: văr primar. – 2. (S. m.) Reprezentant al conducerii centrale în orașe și comune. – 3. (S. m., Arg.) Client care nu dă bacșiș. – Mr. (ver) primar. Lat. prῑmārius (Pușcariu 1385; Candrea-Dens., 1446; REW 6749), cf. v. it. primaio. Cuvînt moștenit cu primul sens, cu al doilea a fost impus de instituție, în 1874, și se sprijină pe fr. maire. – Der. primăreasă, s. f. (nevastă de primar, primăriță); primărie, s. f. (localul, sediul unde lucrează primarul); primariat, s. f. (slujbă de primar).

propriu-zisă s. f. sg. soție, nevastă.

Psyche, tînără vestită pentru frumusețea ei și care, datorită acestui fapt, și-a atras asupră-și gelozia Aphroditei. Pentru a împlini porunca unui oracol, părinții lui Psyche au părăsit-o pe un munte înalt, de unde – spunea oracolul – avea să vină s-o ia de nevastă un mostru înspăimîntător. Într-adevăr, Psyche a fost luată de vînt și dusă într-un palat îndepărtat. Acolo un necunoscut, care n-o întîlnea decît noaptea și al cărui chip în felul acesta Psyche nu putea să-l vadă – a făcut-o soția sa și stăpîna unor bogății nemăsurate. Psyche a trăit astfel o vreme, fericită. Condiția acestei fericiri era însă ca ea să nu caute să vadă, niciodată, chipul soțului iubit. Împinsă de curiozitate, Psyche a încălcat însă jurămîntul. O dată, noaptea, ea a aprins în taină un opaiț și la lumina lui a văzut, în locul unui monstru îngrozitor cum bănuia, un tînăr nespus de frumos care dormea alături de ea. Zeul Eros – căci acesta era frumosul tînăr – mînios pe faptul că Psyche i-a încălcat porunca, a părăsit-o în acel moment, dispărînd în văzduh. Cuprinsă de desperare, Psyche a pornit atunci să cutreiere lumea pe urmele lui. După multe căutări zadarnice, ea a poposit în palatul Aphroditei. Acolo zeița cea geloasă a pus-o la multe încercări și trude pînă în ziua cînd, făcîndu-i-se milă de nenorocirea ei, zeul Eros, care o iubea totuși, a luat-o cu sine pe Psyche în ceruri unde, cu voia lui Zeus, a făcut-o nemuritoare, trăind veșnic alături de ea.

rachiu (rachiuri), s. n. – Vinars. – Var. Trans. rachie. Mr. arăchie, megl. răchiie. Tc. raki < arab. araq (Roesler 601; Cihac, II, 302; Șeineanu, II, 298), cf. bg., sb. rakija, ngr. ραϰί, rus. raki, și direct din arab., fr. arak, it. arac(ca), sp. arac, engl. arrack. – Der. rachier, s. m. (producător de țuică, distilator); rachiereasă (var. rachieriță), s. f. (nevastă de rachier); rachigiu, s. m. (înv., producător de țuică), din tc. rakici; rachierie, s. f. (distilerie); rachiiță, s. f. (înv., bodegă).

răzeș (răzeși), s. m. – Înv., în Mold., țăran proprietar, boiernaș care aparținea unei colectivități de oameni liberi care nu plăteau impozite și datorau numai sprijin militar. În 1850 erau cam 50.000. – Var. rezeș, rezaș, răzaș și der. Mag. részes „copropietar”, de la rész „parte” (Cihac, II, 523; Rosetti, BL, IX, 72-9; Rosetti, Mélanges, 381-8). Alte explicații sînt mai puțin convingătoare: din sl. reža „parte” (Densusianu, GS, IV, 409), care este același cuvînt mag.; din tc. erzeș „copărtaș la un teren” (Philippide, II, 378); din lat. radius „hotar” (Giuglea, Dacor., I, 496); din pol. rycerz < germ. Ritter „călăreț” (Nandriș, RF, I, 325-9). Der. răzeșie, s. f. (proprietate); răzășesc, adj. (de răzeș); răzeșime, s. f. (mulțime de răzeși); răzeșiță, s. f. (nevastă de răzeș).

remorcă, remorci s. f. 1. soție, nevastă. 2. ( intl.) persoană care urmărește o altă persoană.

roata femeielor, joc* popular românesc, ritual, din ceremonialul de nuntă, întâlnit în ținutul Năsăudului. Se joacă de către femei luni dimineața când se învelește mireasa (schimbarea cununei de mireasă cu năframa de nevastă) și marchează momentul trecerii miresei în cerc, în jurul scaunului pe care stă mireasa în timpul învelitului. Are ritm binar* și melodie proprie; mișcarea este moderată cu pași simpli, însoțiți de multe strigături* legate de eveniment. Sin.: tropota femeilor.

roată (roate), s. f. – 1. Cerc de lemn sau de metal care se învîrte în jurul unei osii. – 2. Instrument de tortură. – 3. Cerc, gașcă. – 4. Instrument, unealtă asemănătoare cu roata. – 5. Rotație, învîrtire. – 6. Depănătoare, vîrtelniță. – 7. Unealta olarului. – 8. Mașină de filat. – 9. (Trans.) Pînză care face pe măsura mortului și cu care se dă roată sicriului. – Megl. roată. Lat. rǒta (Pușcariu 1470; REW 7387), cf. alb. rotë (Philippide, II, 652), it. routa, prov., port. roda, fr. roue, sp. rueda. Este dubletul lui roată, s. f. (companie), din pol. rota < germ. Rotte (Cihac, II, 315), cf. mag. róta, rus. rota (der. din rusă nu este posibilă, fiind cuvînt din sec. XVII, cf. Sanzewitsch 208), der. rotmistru (var. rohmistru), s. m. (căpitan de cavalerie), înv., din pol. rotmistrz < germ. Rittmeister. Der. rotan, s. n. (roata depănătoarei de mosoare), în loc de rodan; rotană, s. f. (varietate de pere); rotar, s. m. (persoană care face roți; înv., persoană care dă vînt roții de la presa tipografică); rotăreasă (var. rotariță), s. f. (nevasta rotarului); rotărie, s. f. (slujba și atelierul rotarului); rotaș, s. m. (cal înhămat la oiște; fam., persoană care poartă ochelari); rotat, adj. (rotund, circular; pag); roti (var. înroti, înrota), vb. (a se învîrti; refl., a-și înfoia coada păunul; refl., a se făli, a se îngîmfa); rotilă, s. f. (roată), cu suf. sl. -ilo, care odinioară trebuie să fi fost productiv în rom., cf. prășilă, racilă (după Tiktin, de la roti, după paralelismul toci-tocilă); rotili, vb. (a se învîrti), pe care Graur, BL, VI, 146, îl derivă de la roti cu suf. expresiv -eli; rotilat (var. roticălat), adj. (rotund, circular; varietate de mere), cf. bucălat; rotălie, s. f. (Olt., vîrful fusului); rotitor, adj. (giratoriu); rotitură, s. f. (roată, ocol); rotiș, adv. (în cerc); rotiță, s. f. (roată mică); rotocol (var. rotogol), s. n. (cerc; disc; rotunjime; roată, rotiță; inel), a cărui der. nu este clară, dar probabil este expresivă (după părerea îndoielnică a lui Pușcariu 1470 și cea a lui Candrea, de la roată comp. cu sl. kolo „roată”); rotocoli, vb. (a se învîrti); rotocolime, s. f. (înv., rotunjime); rotofei, adj. (îndesat, bondoc); probabil tot printr-o der. expresivă (după Cihac, II, 319, în legătură cu rus. rotožeĭ „mojic”); rotoțea, s. f. (plantă, Achillea ptarmica), pe care Scriban o leagă, desigur în mod greșit, de otrățel, cf. rocoțea. – Der. neol. (din fr.) rotați(un)e, s. f.; rotatoriu, adj.; rotativă, s. f.

ROD, Edouard (1857-1910), romancier elvețian de limbă franceză. Romane naturaliste („Nevasta lui Henri Vanneau”), mai târziu psihologice, axate pe probleme de conștiință („Cursa spre moarte”, „Sensul vieții”). Eseuri („G. Leopoldi”, „Dante”, „J.-J. Rousseau”). Teatru („Reformatorul”).

RÜHMANN, Heinz (1902-1994), actor german de teatru și film. Răsfățatul publicului german, timp de mai bine de jumătate de sec., ca interpret comic atât pe scenă (piese de Shakespeare, Shaw, Beckett), cât și pe ecran în operete și comedii ușoare („Trei băieși și o fericire”, „Singur la nevastă”, „Ofițer pentru o zi”, „Bravul soldat Svejk”, „Hokus Pokus”).