plici, pliciuri s. n. unealtă casnică în formă de băț prevăzută la un capăt cu o bucată de cauciuc sau plastic, folosită la prinderea muștelor din casă.

MUSCĂ, muște, s. f. I. 1. Insectă din ordinul dipterelor, cu aparatul bucal adaptat pentru supt, care trăiește pe lîngă casa omului; nume dat și altor insecte din același ordin; (popular) nume dat oricărei insecte mici, zburătoare, căreia nu i se știe numele. O muscă îmi cînta în jurul capului o muzică lină. SADOVEANU, O. VI 313. Musca. a ieșit din nou, a plecat, a reapărut. ARGHEZI, P. T. 110. Se putea auzi musca zbîrnîind, atîta liniște și tăcere se făcu. ISPIRESCU, L. 143. Cum erau filele cam unse, trăgeau muștele și bondarii la ele. CREANGĂ, A. 4. Nu toate muștele fac miere (= nu toți oamenii se arată destoinici la munca la care sînt puși; aparențele înșală). ◊ Fig. Și numai omul cel mare, stăpîne, tu-l osîndești, Ca să moară deopotrivă cu muștele omenești. HASDEU, R. V. 165. ◊ (Cu sens colectiv) Faci sămne... cu capii, așa, ca un cal ce se apără de muscă? ALECSANDRI, T. I 357. ◊ Expr. Să se audă musca! = să fie tăcere deplină. Cal rău de muscă = cal nărăvaș. A cădea (sau a se băga) ca (sau cum cade, cum se bagă) musca-n lapte = a sosi undeva într-un moment rău ales, a interveni într-o discuție în chip nepotrivit. Te-ai fi împrietenit cu vreun băiat, chemîndu-se că ai pe cineva acolo și că nu cazi cum cade musca-n lapte. PAS, Z. I 293. A fi (a se ști sau a se simți) cu musca pe căciulă v. căciulă. A se aduna (a se strînge sau a veni) ca muștele la miere = a se aduna undeva la ceva plăcut, (în mare număr). (Despre o colectivitate de oameni) A muri ca muștele = a muri în număr foarte mare, pe capete, cu nemiluita. ◊ Compuse: muscă-albastră (de carne) = muscă mai mare decît musca de casă, cu abdomenul albastru-lucios (Calliphora vomitoria); muscoi; pasăre-muscă v. pasăre. 2. (Popular) Albină. Îi era drag să învețe și el meșteșugul albinăritului, iar maica Evlampia băgase de seamă că avea dar; nu-l înțepau muștele. SADOVEANU, P. M. 50. II. 1. Mic smoc de fire din barbă, lăsate să crească sub buza inferioară. V. barbișon, cioc. Mustața mică, mătăsoasă avea parcă sub’ ea un soi de sedilă pusă pe buza de jos, o așa-zisă muscă. V. ROM. octombrie 1953, 135. 2. Scobitură înnegrită în dinții calului, care după vîrstă de 6 ani se șterge prin roadere. V. mișină ². 3. (Regional) Cătarea armelor de foc.

Ca musca la arat – ultimul vers din fabula Musca de Al. Donici. După munca pe ogor, un bou se îndrepta spre casă. O muscă se așezase pe jugul lui. „De unde vii, soro?” – o întreabă altă muscă întîlnită în cale. Cu un aer supărat, cealaltă îi răspunde: „Nu vezi că noi ne-ntoarcem din cîmp, de la arat?!” Și fabula se încheie cu morala: „Spre laudă deșartă / Mulți zic: noi am lucrat; / Cînd ei lucrează-n faptă / Ca musca la arat”. Expresia e deci întrebuințată pentru a caracteriza pe cei care își atribuie meritele altora; se împăunează că au luat parte activă la o muncă, dar în realitate rolul lor a fost inexistent. Fabulistul rus I.I. Dimitriev a scris pe aceeași temă o fabulă intitulată de asemenea Musca (1803). Maiakovski folosește expresia în poezia satirică Muștele opoziției la Congresul Sovietelor: Toți discută: / Oh și ah, / cum va fi, / puterea sovietică nu e rea? / dar dacă vom ajunge / pe coarnele boului istovit, / vor striga cei dintîi: „noi am arat!” LIT.

MUSCĂ s. f. I. (Entom.) 1. (Și în sintagmele muscă năzdrăvană, MARIAN, INS. 366, JAHRESBER. XII, 141, XIX-XX, 47, muscă de casă, CUPARENCU, V. 46, DER) Specie de insectă din familia dipterelor, de culoare cenușie închisă, cu o singură pereche de aripi, subțiri, și cu aparat bucal pentru supt; (regional) bîză, gîză (Musca domestica). Ca musca la dulceața mieriei (a. 1642). GCR I, 98/5. Paingul carele întinde mrejile sale prin case și prin multe locuri și cînd cade în mreaja lui muscă sau albină. CHEIA ÎN. 10^v/11. Și-i ungea cu miere ca să-i mănînce muștele. MUSTE, LET. III, 22/17. Cînd întru în casăle ominilor mă fac în multe chipuri di năluciri; mă fac: ogar, găină, muscă (a. 1799). GCR II, 172/2. Nu era prea multe muște pișcătoare. DRĂGHICI, R. 160/29, cf. CONACHI, P. 268. Ian feriți într-o parte că eu îi sînt popa. Acuș o să-nvie ca o muscă de iarnă. ALECSANDRI, T. I, 164. Cum erau filele [ceaslovului] cam unse, trăgeau muștele și bondarii la ele. CREANGĂ, A. 4. Într-o seară se făcu muscă, intră pe coș în cămară. ISPIRESCU, L. 316. Bonzăiau muște pe o farfurie cu slănină uscată. C. PETRESCU, Î. II, 206, cf. id. S. 129. O muscă îmi cînta în jurul capului o muzică lină. SADOVEANU, O. II, 518. Veneau . . . roiuri de gînduri neplăcute, exasperante și lipicioase ca muștele. V. ROM. iunie 1954, 155. Musca s-a întors în colivie, a ieșit din nou, a plecat, a reapărut. ARGHEZI, P. T. 110. Vei pieri-n a vieții ceață, Ca-n borcanul de dulceață Viespea galbenă sau musca. BENIUC, V. 18. Două muște Fac haluște Un cocoș Toarnă-n coș. MARIAN, INS. 487. Cu o lingură de miere prinzi mai multe muște decît cu douăzeci de butoaie de oțet. ZANNE, P. I, 559, cf. 560. Musca, și de nu mușcă tare, tot ți-aduce supărare. id. ib. 561. Pentru o muscă își dă palme, se zice despre omul iute, mînios și îndărătnic, id. ib. 564, cf. MARIAN, INS. 378. Musca cînd își vîră tot capul în miere acolo și-l lasă, se spune despre omul, lacom pe care lăcomia îl duce la pieire. Cf. ZANNE, P. I, 561. De n-ar fi muscă pe resteu, ar rămîne pămîntul nearat, se spune în ironie despre cei care își dau importanță dar nu lucrează conștiincios. Cf. id. ib. 562. Vulturul după muște nicicum aleargă, se spune despre oamenii de caracter care disprețuiesc faptele josnice. Cf. id. ib. 713. Cu mîna închisă muște nu poți prinde. Cf. id. ib. 247. Se ținea ca să înghită un bivol și de abia înghiți o muscă mică. Cf. id. ib. III, 583. Ce e mică, mititea Și se ferește și vodă de ea (Musca). ȘEZ. XIII, 26. ◊ (În context figurat) Ne succedem generații și ne credem minunați; Muști de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul. EMINESCU, O. I, 132. ◊ F i g. Și numai omul cel mare, stăpîne, tu-l osîndești Ca să moară deopotrivă cu muștele omenești. HASDEU, R. V. 165. ◊ (De-a) musca-n groqpă = numele unui joc de copii. PAMFILE, J. I, 51, cf. 128. ◊ E x p r. A se aduna (sau a se strînge, a veni) ca muștele la miere = a se aduna în mare număr și cu mare plăcere, acolo unde se pot realiza foloase sau cîștiguri. Cf. BARONZI, L. 41, ZANNE, P. I, 565, III, 670, 671. A se lua după muscă = a se lua după povățuitori răi. ZANNE, P. I, 562, cf. MARIAN, INS. 377. A-i veni (cuiva) musca la nas = a se supăra. ZANNE, P. I, 565, cf. MARIAN, INS. 378. A-i lua (cuiva) musca de la nas = a domoli avîntul sau pornirile (cuiva), a nu lăsa (cuiva) libertate de acțiune sau de mișcare, a ține din scurt. Cf. ZANNE, P. I, 564, MARIAN, INS. 378. A spune (sau a scrie) muscă pe perete = a spune lucruri fantastice, de necrezut. BARONZI, L. 44, cf. ZANNE, P. I, 565, V, 587, MARIAN, INS. 379. De cînd se scria musca pe perete = de demult; niciodată. Cf. ISPIRESCU, L. 1, ZANNE, P. I, 565, MARIAN, INS. 379. Ca musca-n lapte = (în mod) nepotrivit; nepoftit. ZANNE, P. I, 564, cf. VI, 453, MARIAN, INS. 378, 379, PAS, Z. I, 293. A se vîrî ca musca în băligar = a se vîrî pretutindeni, cu insistență, nepoftit. Ho, cotoroanțo, ho ! răcni Ion deodată la maică-sa. Ce te vîri ca musca-n băligar ? REBREANU, I. 279. A fi (sau a se simți, a se ști) cu musca pe căciulă = a fi (sau a se simți, a se ști) vinovat. Cf. ISPIRESCU, ap. GCR II, 376, ZANNE, P. I, 563, III, 44, MARIAN, INS. 378, STĂNOIU, C. I.67. A se bate de muscă = a sta degeaba. În timp ce d-tră vă bateți de muscă, în alte armate se lucrează mereu. BRĂESCU, M. B. 128. Se bătea toată ziulica de muscă. CV 1949, nr. 5, 34. Are iapa muscă, se spune despre oamenii nervoși, neastîmpărați sau nerăbdători. Cf. ZANNE, P. I, 488. A se bate ca de muscă = a nu-și găsi locul, a fi neastîmpărat. id. ib. IX, 670. A avea gustul muștelor = a avea obiceiuri rele. Cf. id. ib. I, 562. A face musca cît cămila = a exagera, a face din țînțar armăsar, id. ib, 563. Rea (sau, rar, rău) de muscă = (persoană) care nu-și poate înfrîna simțurile; (om) senzual. Cf. PAMFILE, CR. 245. Așa cum era . . . rea de gură, rea de muscă. . . , avea hazul ei. M. I. CARAGIALE, C. 125. Fusese rea de muscă. PAS, Z. III, 278. Îi muít mai tînără . . . și-i rea de muscă. CAMILAR, N. I, 269. A-i pieri (cuiva) musca = a se potoli. PAMFiLEj CR. 245. A muri ca muștele = a muri în număr foarte mare. Cf. dl. Șă se audă musca !, se spune pentru a impune o tăcere totală. Cf. IORDAN, STIL. 278. ◊ Muscă neagră (sau cenușie, mănînțică) = specie de muscă (I 1) foarte mică (Musca corvina). Cf. MARIAN, INS. 370. .Muscă de gunoi (sau de baligă, verde) sau musca țiganului = specie de muscă (I 1) mare, de culoare de obicei verde (Musca Caesar). Cf. id. ib. 369, PĂCALĂ, M. R. 32, H XVI 226. ◊ C o m p u s e: muscă-mare (sau -albastră, -de-carne, -năzdrăvană) sau musca-hoiturilor (sau -hanțului) = insectă mai mare decît musca (I 1), avînd culoarea albăstrie; (regional) boanză, boarnă (Calliphora vomitoria). Cf. CUPARENCU, V. 46, MARIAN, INS. 366, SIMIONESCU, F. R. 355; muscă-de-cireșe = insectă de culoare neagră, cu pete galbene pe piept și cu brîulețe castanii pe pîntece, care își depune ouăle în cireșe ; musculița-cireșelor (Rhagoletis cerasi). Cf. MARIAN, INS. 389, PĂCALĂ, M. R. 32, SIMIONESCU. F. R. 359; musca-calului sau musca-cailor (sau -cîinelui), muscă-de-cal (sau -căiască, -cîinească) = a) (și în compusele musca-vitelor, MARIAN, INS. 365, ALR SN III h 753/170, muscă-rea, ALR SN III h 753/250, muscă-veninoasă, ib. h 753/250, muscă-verde, ib. h 753/310) insectă păroasă, cu trupul lunguieț, cu pieptul gălbui și cu două pete castanii pe aripi, care își depune de obicei ouăle pe genunchii și pe șoldurile cailor ; (regional) muscoi (I 1 c), gîza-calului, strechea-cailor, trîntor-de-cai (Gastrophilus equi sau pecorum, intestinalis) ; b) insectă mică, lată, de culoare galbenă-ruginie, care se așază de obicei sub coada cailor, pe vitele cornute și pe cîini; (regional) bătucel, cerceliță-de-cal, chicheriță-de-cal, goandă-de-cîini, goandă-cîinească (Hippobosca equiría). Tremise sprinșii muștele cînești. PSALT. SCH. 251/11, cf. PSALT. 159, 221. Muște cînești le-au trimis să-i pișce. DOSOFTEI PS. 262/1, cf. LB, MARIAN, INS: 363, 396, DR. V, 149, SIMIONESCU, F. R. 358. Muștele de cal puse într-o vișină și date bolnavului pentru aceeași boală. CANDREA, F. 407, cf. H I 40, II 80, III 140, IX 143, X 151, XI 428, 437, XII 266, ȘEZ. VI, 44, ALR SN III h 753. (La sg. cu valoare de pl.) Voiu trimite . . . peste casele tale muscă cîinească. BIBLIA (1688), 44²/24; muscă-bețivă (sau -de-struguri, -de-poamă, -de-vin, -de-a-mă-nuntă) = insectă foarte mică, care trăiește în roiuri și își depune ouăle în must (I 1); (regional) muștiță (1), bețivă, musculiță (I 1) (Drosophila funebris sau. fenestrarum). Cf. MARIAN, INS. 393, ALR SN i h 243; muscă-de-viermi (sau -albatră, -verde, -vînătă, -veninoasă, -de-hoit, -cu-streaped, -răsunătoare) sau musca-cîinelui = viermănar. (Sarcophaga carnaris). Cf. CUPARENCU, V. 46, MARIAN, INS. 382, JAHRESBER. XII, 119, XIX-XX, 25, SIMIONESCU F. R. 356, ALR II 6 575; musca-morților = insectă ceva mai mare decît musca (I 1), de culoare albăstruie (Sarcophaga mortuarum). Cf. MARIAN, INS. 386, 387; muscă-columbacă (sau -rea, -veninoasă, -năprasnică, -otrăvitoare, -de-șarpe, -de-cea-mică, -d-a-mică, -mușcătoare) = insectă de culoare albicioasă, care trăiește în roiuri, atacînd vitele și inoculîndu-le un lichid toxic care le poate provoca moartea ; (regional) goangă-de-marhă (Simulium colum baczensis). Cf. CUPARENCU, V. 47, MARIAN, INS 332, 333, JAHRESBER. XII, 164, XIX-XX, 25, SIMIONESCU, F. R. 366. Era spre seară și musca-rea se rătăcise undeva peste păpușoiștile verzi. CAMILAR, C. 48. Iorgovane, nu mă tăia de tot ! Dacă mă tai, io oi face muscă-d-a-mică șî ț-oi omorî calu tău. ALRT II 2, cf. ALR II 6 572/2, 27, 29, 95, 228, 250, 762, 848, 886, 899 ; (regional muscă-de-bîzdărit (sau -de-bîzai, -de-bîzăit, -de-marhă) sau musca-boului = streche (hypoderma bovis). Cf. ALR I 1 894/255, 259, 345, 359 ; (regional) muscă-de-bîzdărat (sau -mărhască) = streche (Hypoderma bovis): b) tăun (Tabanus bovinus). ib. 1 894/295, 339, 343, 351 (învechit) muscă-oarbă (sau -tăună) = tău; (țabanus bovinus). Cf. CUPARENCU, V. 46, 47 (regional) muscă-dălăciță = „muscă otrăvită din cauza căreia moare vita”. ALR II/605 (învechit) musca-fructului-alb = muscă care „năzuiește și face mușiță la brînzuri (Cutris). CUPARENCU, V. 46. ♦ Muscă artificială = imitație de muscă (I 1), folosită de pescari în locul celor naturale. Cf. ATILA, P. 185, DER. Muște zburătoare (sau volante) = mici pete sau puncte care ni se pare că se mișcă în cîmpu vizual, indicînd congestia retinei, o anemie etc Cf. BIANU, D. S. (Categoria) muscă = categorie în care intră boxerii cu cea mai mică greutate (între 48 și 51 de kilograme); boxer care faci parte din această categorie. L. ROM. 1961, nr. 1, 29. 2. (Învechit și popular; regional și în sintagma musca grădinii. CHEST. VI 35/16) Albină (Apis mellifica). De s-ar învăța cei mai mari de pre niște muște fără minte cum se ține domnica ; că toată albina își apără cășioara și hrana lor cu acele și cu veninul său. URECHE, LET. I, 188/5. Îi era drag să învețe și el meșteșugul albínăritului, iar maica Evlampia băgase de seamă că avea dar: nu-l înțepau muștele. SADOVEANU, P. M. 50. Tata a fost stupar și tata știa cîte muște fug dimineața și cîte vin sara la stup. RĂDULESCU-CODIN, Î. 303. Roi de muște. CHEST. VI 147/32. Nu fac toate muștile mere. Cf. NECULCE, L. 355. ISPIRESCU, L. 14, MARIAN, INS. 376, ZANNE, P. I, 557. ◊ (Cu sens colectiv) Are multă muscă. MARIAN, INS. 144. Am un stup cu muscă multă. CHEST. VI 25/26. ◊ C o m p u s: (regional) muscă-mare = regina albinelor; matcă (1). ALR I 1 680/815. P. g e n e r. Insectă. Nuorul ceal de lăcuste cum vine o oaste stol. În loc ni s-au luat soarele de desimea muștelor. M. COSTIN, ap. GCR I, 201/20. Mii de fluturi mici albaștri, mii de roiuri de albine Curg în rîuri sclipitoare peste flori de miere pline Împlu aerul văratic de mireasmă și răcoare A popoarelor de muște sărbători murmuitoare. EMINESCU, O. I, 85. Forma acestor muște [efemeride] lungi, cu aripi mari, e a unei mici lăcuste. ATILA, P. 63. Acest vierme de la un timp, făcîndu-și aripi, se preface în gîză (muscă, insectă). ȘEZ. IV, 116, cf. ALR I 1 199/23, 94,174, 835. ♦ C o m p u s e: musca-țețe = insectă din Africa ecuatorială, care prin înțepare transmite omului agentul bolii somnului (Glossina palpalis)-, (regional) muscă-verde (sau -de-pădure) = ploșniță-de-cîmp. Cf. ALR I 1899/122, 363, 522; muscă-de-brad = car-de-pădure (Bostrychus typographus). ALR SN III h 748/551; (învechit) muscă-țînțară = țînțar (Culex). CUPARENCU, V. 47. 4. (Regional) Fugău (Hydrometra stagnorum sau paludum). (Glimboca-Caransebeș). ALR II 6 563/27. II. P. a n a l. 1. Smoc de păr lăsat să crească sub buza inferioară; (rar) buche, musculiță (II 1). Omul ce poartă muscă (musculilă) la buză, e pătimaș de ceva. GOROVEI, CR. 40. Mustața mică, mătăsoasă, avea parcă sub ea un soi de sedilă, pusă pe buza de jos, o așa-zisă muscă. CAMIL PETRESCU, O. I, 514. ♦ (Și în sintagma mustăcioară-muscă) Mustață mică, lăsată să crească pe scobitura de sub nas. Intră pe ușă un bondoc smead, sclivisit, cu mustăcioară-muscă sub nas. STANCU, R. A. IV, 244, cf. V, 106. . (Popular) Vînă neagră la rădăcina nasului, sub frunte (evidentă la unele persoane). Cf. CANDREA, F. 46. I se vede în marginea ochiului drept, sub frunte, unde începe nasul, o pată albăstrie căreia moașele îi zic ”muscă". SADOVEANU, O. XIII, 739, cf. PĂCALĂ, M. R. 160, ȘEZ. VI, 44, ZANNE, P. IX, 340. 3. (Regional) Cavitate pe care o prezintă dinții calului, pînă la vîrstă de șase ani; (regional) mursă² (1), mișină (4), negreață, butură. Cf. DR. V, 289, A VI 3, 26. Calul de dar nu-l cată de muscă la măsele. ZANNE, P. I, 346. 4. (La tir) Punct negru situat în centrul panoului de tragere; (la pl.) lovituri în centrul țintei. Cf. L. ROM. 1961, nr. 1, 29. 5. (Regional; mai ales la pl.) Broderie cu floricele sau cu motive naționale (cusută cu amici sau cu ață neagră). Cf. MARIAN, INS. 379, PĂCALĂ, M. R. 319, LEXIC REG. 30, 80. Nu știe să facă o muscă sau nu știe să facă două, care nu știe să coasă rîuri pe cămăși. MARIAN, INS. 379.6. (Regional) Altoi (Groși-Baia Mare). Cf. ALR SN I h 218/349, 221/349. 7. (Regional) Cătare (la armele de foc). Cf. DL. 8. C o m p u s: (regional) muscă-căiască =numele unei boli a calului; (regional) șoarec. Cf. DR. V, 149. – Pl.: muște și (rar) muști. – Lat. musca.

muscă sf [At: PSALT. SCH. 251/11 / Pl: muște, (rar) muști / E: ml musca] 1 (Șîc ~-năzdrăvană, ~-de-casă) Specie de insectă din familia dipterelor, de culoare cenușie-închisă, cu o singură pereche de aripi, subțiri, și cu aparat bucal pentra supt Si: (reg) bâză, gâză, mușiță (3) (Musca domestica). 2 (Îe) Pentru o ~ își dă palme Se zice despre omul iute, mânios și îndărătnic. 3 (Îe) De n-ar fi ~ pe resteu, ar rămâne pământul nearat Se spune, ironic, despre cei care își dau importanță, dar nu lucrează conștiincios. 4 (Îe) Vulturul după muște nu aleargă Se spune despre oamenii de caracter care disprețuiesc faptele josnice. 5 (Îcs) (De-a) ~ca-n groapă Joc de copii nedefinit mai îndeaproape. 6 (Îe) A se aduna sau a se strânge ori a veni ca muștele la miere A se aduna în număr mare și cu mare plăcere, acolo unde se pot obține anumite avantaje. 7 (Îe) A se lua după ~ A ține cont de sfaturile unor povățuitori răi. 8 (Îlv) A-i veni (cuiva) ~ca la nas A se supăra. 9 (Îlv) A-i lua (cuiva) ~ca de la nas A domoli avântul sau pornirile cuiva. 10 (Îe) A spune sau a scrie ~ pe perete A spune lucruri fantastice, de necrezut. 11 (Îlav) De când se scria ~ca pe perete De demult. 12 (Îal) Niciodată. 13 (Îe) A cădea sau a se băga ca ~ca-n lapte A interveni în discuție într-un mod nepotrivit. 14 (Îae) A veni undeva nepoftit. 15 (Îe) A se vârî ca ~ca în băligar A se vârî pretutindeni, cu insistență, nepoftit. 16 (Îe) A fi sau a se simți ori a se ști cu ~ca pe căciulă A se simți vinovat. 17 (Îe) A se bate de ~ A sta degeaba. 18 (Îe) Are iapa ~ Se spune despre oamenii nervoși, neastâmpărați sau nerăbdători. 19 (Îe) A se bate ca de ~ A nu-și găsi locul. 20 (Îe) A avea gustul muștelor A avea obiceiuri rele. 21 (Îlv) A face ~ cât cămila A exagera. 22-23 (Îls, îla) Rea (sau, rar, rău) de ~ (Persoană) imorală, care are mereu relații sexuale nepermise. 24 (Îe) A-i pieri (cuiva) ~ca A se potoli. 25 (îe) A muri ca muștele A muri în număr foarte mare. 26 (Îe) Să se audă ~ca! Se spune pentru a impune o tăcere totală. 27 (Ent; îc) ~-neagră (sau ~-cenușie, ~-mănânțică) Specie de muscă (1) foarte mică (Musca corvina). 28 (Ent; îs) ~-de- gunoi (sau ~-de-baligă, ~-verde) sau ~ca-țiganului Specie de muscă (1) mare, de culoare de obicei verde (Musca Caesar). 29 (Îc) ~-mare (sau ~-albastră, ~-de-carne, ~-năzdrăvană) sau ~ca-hoiturilor (sau -hanțului) Insectă mai mare decât musca (1), având culoarea albăstrie Si: (reg) boanză, boarnă (Calliphora vomitoria). 30 (Îc) ~-de-cireșe Insectă de culoare neagră, cu pete galbene pe piept și cu brâulețe castanii pe pântece, care își depune ouăle în cireșe Si: musculița- cireșelor (Rhagoletis cerasi). 31 (Îc) ~ca-calului sau ~ca-cailor (sau ~-câinelui), ~-de-cal (sau ~-căiască, ~câinească), ~ca-vitelor, ~-rea, ~-veninoasă, -~verde Insectă păroasă, cu trupul lunguieț, cu pieptul gălbui și cu două pete castanii pe aripi, care își depune de obicei ouăle pe genunchii și pe șoldurile cailor Si: (reg) muscoi (4), gâza-calului, strechea-cailor, trântor-de-cai (Gastrophilus equi). 32 (Îae) ~ca-calului, sau ~ca-cailor (sau ~ca-câinelui), ~-de-cal (sau ~-căiască, ~-câinească) Insectă mică, lată, de culoare galbenă-ruginie, care se așază de obicei sub coada cailor, pe vitele cornute și pe câini Si: (reg) bătucel, cerceliță-de-cal, chicheriță-de-cal, goangă-de-câini, goangă-câinească (Hippobosca equina). 33 (Îc) ~-bețivă (sau ~-de struguri, ~-de-poamă, ~-de-vin, ~-de-a-mănuntă) Insectă foarte mică, care trăiește în roiuri și își depune ouăle în must (1) Si: (reg) muștiță (1), bețivă, musculiță (2) (Drososophila funebris). 34 (Ent; îc) ~-de-viermi (sau ~-albastră, ~-verde, ~-vânătă, ~-veninoasă, ~-de-hoit, ~-cu-streaped, ~-răsunătoare) sau ~ca-câinelui Viermănar (Sarcophaga carnaris). 35 (Îc) ~-ca-morților Insectă ceva mai mare decât musca (1), de culoare albăstruie (Sarcophaga mortuarum). 36 (Îc) ~-columbacă (sau ~-rea, ~-veninoasă, ~-năprasnică, ~-otrăvitoare, ~-de-șarpe, ~-de-cea-mică, ~-d-a-mică, ~-mușcătoare sau ~-colombacă) Insectă de culoare albicioasă, care trăiește în roiuri, atacând vitele și inoculându-le un lichid toxic care le poate provoca moartea Si: (reg) goangă-de-marhă (Simulium colombaczeusis). 37 (Ent; reg; îc) ~-de-bâzdărat , ~-de-bâzdărit (sau ~-de-bâzai, ~-de-bâzâit, ~-de-marhă) sau ~-ca-boului Streche (Hypoderma bovis). 38 (Înv; îc) ~-oarbă (sau ~-tăună) Tăun (Tabanus bovinus). 39 (Reg; îc) ~-dălăciță Muscă otrăvitoare care poate provoca moartea vitelor. 40 (Înv; îc) ~ca-fructului-alb Muscă bâzâitoare care face mușiță pe brânzeturi (Cutris). 41 (Îs) ~ artificială Imitație de muscă (1), folosită de pescari în locul celei naturale. 42 (Îs) Muște zburătoare (sau volante) Mici pete sau puncte care ni se pare că se mișcă în câmpul vizual, indicând congestia retinei, o anemie etc. 43 (Îs) Categoria ~ Categorie în care intră boxerii cu cea mai mică greutate (între 48 și 51 de kilograme). 44 Boxer care face parte din categoria muscă (43). 45 (Îvp; reg șîc ~ca-grădinii) Albină (Apis mellifica). 46 (Reg; îc) ~-mare Matcă (1) a albinelor. 47 (Pgn) Insectă. 48 (Îc) ~ca-țețe Insectă din Africa ecuatorială, care prin înțepare transmite omului agentul bolii somnului (Glossina palpalis). 49 (Ent; reg; îc) ~-de-pădure Ploșniță-de-câmp. 50 (Reg; îc) ~-de-brad Car-de-pădure {Bostrychus typograpyhus). 51 (Ent; înv; îc) ~-țânțară Țânțar (Culex). 52 (Reg) Fugău (Hydrometra stagnorum). 53 (Pan) Smoc de păr lăsat să crescă sub buza inferioară Si: (rar) buche. 54 (Pan) Mustață mică. 55 (Pop) Vână neagră la rădăcina nasului, sub frunte (evidentă la unele persoane). 56 (Reg) Mursă² (1). 57 (La tir) Punct negru situat în centrul panoului de tragere. 58 (La tir; lpl) Lovituri în centrul țintei. 59 (Reg) Broderie cu floricele sau cu motive naționale cusută cu arnici sau cu ață neagră. 60 (Pop; îe) Nu știe să facă o ~ sau nu știe să facă două muște-ncârligate Se spune despre fata sau femeia care nu știe să coase râuri pe cămăși. 61 (Reg) Altoi. 62 (Reg) Cătare la armele de foc. 63 (Reg; îc) ~-căiască Boală a calului nedefinită mai îndeaproape Si: (reg) șoarec. 64 (Reg; îc) ~-verde Insectă de culoare verde, cu reflexe metalice, care depune ouăle pe cadavre, pe alimente (mai ales pe carne) etc. (Lucilla caesar). 65 (Îe) A se speria de toate muștele A se speria de orice fleac, de toate nimicurile. 66 (Îc) ~-de-varză Insectă ale cărei larve atacă varza și alte plante din familia cruciferelor (Chrotophila brassicae).

MUSCĂ, muște, s. f. I. 1. Denumire dată mai multor genuri de insecte cu aparatul bucal adaptat pentru supt, dintre care cea mai cunoscută (Musca domestica) trăiește pe lângă casa omului; p. gener. (pop.) nume dat oricărei insecte mici, zburătoare, căreia nu i se cunoaște numele. ◊ Expr. Să se audă musca! = să fie tăcere deplină, să fie liniște perfectă. Rău de muscă = a) (despre cai) nărăvaș; b) (despre oameni) care nu-și poate înfrâna simțurile; senzual. A cădea (sau a se băga) ca musca-n lapte = a sosi undeva într-un moment rău ales sau interveni într-o discuție în mod nepotrivit. A fi (sau a se ști, a se simți) cu musca pe căciulă = a fi (sau a se ști, a se simți) vinovat. A se aduna (sau a se strânge, a veni) ca muștele (la miere) = a se aduna undeva în număr mare. A muri ca muștele = a muri în număr foarte mare. A se speria de toate muștele = a se speria de orice fleac, de toate nimicurile. ◊ Compuse: musca-țețe = insectă din Africa ecuatorială, care transmite boala somnului (Glossina palpalis); muscă-columbacă = insectă de circa 5 mm lungime, care inoculează la vite și la oameni o substanță foarte toxică (Simulium columbaczensis); muscă-verde = insectă de culoare verde, cu reflexe metalice, care depune ouăle pe cadavre, pe alimente (mai ales pe carne) etc. (Lucilia caesar); muscă-cenușie-de-carne = insectă de culoare cenușie, care depune larvele pe alimente, pe carne etc. (Sarcophaga carnaria); muscă-de-cal = insectă de culoare brună-roșcată, parazită pe suprafața corpului unor animale (Hippobosca equina); musca-cireșelor = insectă de culoare neagră care depune ouă în cireșe în perioada coacerii (Rhagoletis cerasi); muscă-de-varză = insectă ale cărei larve atacă varza și alte plante din familia cruciferelor (Chortophila brassicae); muscă-mare (sau -albastră, -de-carne) sau musca-hoiturilor = specie de muscă mare, cu abdomenul albastru lucios, care își depune ouăle pe cadavre, pe alimente etc. (Calliphora vomitoria); muscă-bețivă = insectă foarte mică, care trăiește în roiuri și își depune ouăle în must (Drosophila funebris sau fenestrarum). ♦ Muscă artificială = imitație de insecte sau de larve, montată pe cârligul de pescuit și folosită ca momeală pentru pești. 2. (Înv. și pop.) Albină. II. P. anal. 1. (La oameni) Smoc de păr lăsat să crească sub buza inferioară. ♦ Mustață foarte mică. 2. (Reg.) Cavitate înnegrită pe care o prezintă dinții calului, după care i se poate aprecia vârsta. 3. (Pop.) Vână neagră la rădăcina nasului (evidentă la unele persoane). 4. (La tir) Punct negru situat în mijlocul panoului de tragere; (la pl.) lovituri în centrul țintei. 5. (Reg.) Punct de broderie la cusăturile cu motive naționale. 6. (Sport) Categorie de greutate în care sunt încadrați sportivii între 48 și 51 kg la box, iar la lupte juniorii până la 49 kg și seniorii până la 52 kg. – Lat. musca.

MUSCĂ, muște, s. f. I. 1. Denumire dată mai multor genuri de insecte cu aparatul bucal adaptat pentru supt și înțepat^[1], dintre care cea mai cunoscută (Musca domestica) trăiește pe lângă casa omului; p. gener. (pop.) nume dat oricărei insecte mici, zburătoare, căreia nu i se cunoaște numele. ◊ Expr. Să se audă musca! = să fie tăcere deplină, să fie liniște perfectă. Rău de muscă = a) (despre cai) nărăvaș; b) (despre oameni) care nu-și poate înfrâna simțurile; senzual. A cădea (sau a se băga) ca musca-n lapte = a sosi undeva într-un moment rău ales sau a interveni într-o discuție în mod nepotrivit. A fi (sau a se ști, a se simți) cu musca pe căciulă = a fi (sau a se ști, a se simți) vinovat. A se aduna (sau a se strânge, a veni) ca muștele (la miere) = a se aduna undeva în număr mare. A muri ca muștele = a muri în număr foarte mare. A se speria de toate muștele = a se speria de orice fleac, de toate nimicurile. ◊ Compuse: musca-țețe = insectă din Africa Ecuatorială, care transmite boala somnului (Glossina palpalis); muscă-columbacă = insectă de circa 5 mm lungime, care inoculează la vite și la oameni o substanță foarte toxică (Simulium columbaczensis); muscă-verde = insectă de culoare verde, cu reflexe metalice, care depune ouăle pe cadavre, pe alimente (mai ales pe carne) etc. (Lucilia caesar); muscă-cenușie-de-carne = insectă de culoare cenușie, care depune larvele pe alimente, pe carne etc. (Sarcophaga carnaria); muscă-de-cal = insectă de culoare brună-roșcată, parazită pe suprafața corpului unor animale (Hippobosca equina); musca-cireșelor = insectă de culoare neagră care depune ouă în cireșe în perioada coacerii (Rhagoletis cerasi); muscă-de-varză = insectă ale cărei larve atacă varza și alte plante din familia cruciferelor (Chortophila brassicae); muscă-mare (sau -albastră, -de-carne) sau musca-hoiturilor = specie de muscă mare, cu abdomenul albastru lucios, care își depune ouăle pe cadavre, pe alimente etc. (Calliphora vomitoria); muscă-bețivă = insectă foarte mică, care trăiește în roiuri și își depune ouăle în must (Drosophila funebris sau fenestrarum). ♦ Muscă artificială = imitație de insecte sau de larve, montată pe cârligul de pescuit și folosită ca momeală pentru pești. 2. (Înv. și pop.) Albină. II. P. anal. 1. (La oameni) Smoc de păr lăsat să crească sub buza inferioară. ♦ Mustață foarte mică. 2. (Reg.) Cavitate înnegrită pe care o prezintă dinții calului, după care i se poate aprecia vârsta. 3. (Pop.) Vână neagră la rădăcina nasului (evidentă la unele persoane). 4. (La tir) Punct negru situat în mijlocul panoului de tragere; (la pl.) lovituri în centrul țintei. 5. (Reg.) Punct de broderie la cusăturile cu motive naționale. 6. (Sport) Categorie de greutate în care sunt încadrați sportivii între 49 și 51 kg la box, iar la lupte juniorii până la 48 kg și seniorii până la 52 kg. – Lat. musca. modificată

văd (est) și văz (vest), văzut, a vedeá v. tr. (lat. vĭdére, it. vedére, pv. vezer, fr. voir, sp. pg. ver. – Văd, vezi, vede, vedem, vedețĭ, văd; să vadă). Percep (primesc imaginea lucrurilor) pin ajutoru ochilor: cînd deschizĭ ochiĭ, vezi, ĭar orbu nu vede de loc. Asist, îs matur: a vedea o bătălie. Apuc trăind: un bătrîn care văzuse sfîrșitu revoluțiuniĭ. Vizitez: mă duc să-mĭ văd prieteniĭ, bolnaviĭ (ca medic). Înțeleg, pricep, îmĭ daŭ samă: văd unde tinde acest discurs, unde vreĭ s’ajungĭ. Judec, apreciez, examinez: vezĭ dacă e bine așa! Observ, bag de samă: vezĭ să n’o pățeștĭ! A vedea lumina, a se naște (un copil), a fi publicat (o carte). A stat, a așteptat pînă n’a maĭ văzut bine (iron.), pînă s’a plictisit. Văzînd cu ochiĭ, așa în cît se observă foarte bine: acest copil, acest oraș crește văzînd cu ochiĭ. Oglinda vede bine, greșit îld. „oglinda arată bine”. V. intr. A-țĭ vedea de treabă, de casă, de copiĭ, a îngriji de trebile tale, de casă, de copiĭ. V. refl. Primesc din oglindă imaginea fețeĭ mele: cînd se văzu în oglindă, bolnavu constată că slăbise. Îs în vizită, vizitez: ne vedem des. Îs vizibil: Ceahlău, cînd e senin, se vede din Ĭașĭ. Par, arăt, am aeru: nu e așa de prost cum se vede. Se vede că, pe semne că, poate că: se vede că e bolnav dacă n’a venit. Vezĭ că pricina e că, pentru că: – De ce e dezordine în casa asta? – Vezĭ că nu toate muștele fac mĭere (adică „e stăpîna leneșă”).

MORAR, morari, s. m. 1. Proprietar sau conducător al unei mori. Din întunerec, coborînd greoi treptele, ne-a ieșit în cale Sava, morarul cel nou. C. PETRESCU, S. 29. Un morar făina abia a scuturat. Ș-acum din ochi închide, se supără, cîrtește Că muștele ce zboară rădică colb prin casă. NEGRUZZI, S. II 220. După morar nu m-oi duce Că somnul cînd e mai dulce, El moara că și-o pornește Și pe mine mă trezește. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 75. ♦ Muncitor care lucrează într-o întreprindere în care se macină diferite materii. Morar la fabrica de cicoare. 2. Gîndac cu aripile brune sau negre, lucitoare, care trăiește prin mori (Tenebrio molitor).

apărătoare f. 1. orice lucru cu care cineva își face vânt spre a se răcori; 2. unealtă din coadă de cal de alungat muște; 3. prăjină, numită ceatlău sau coardă; 4. streașină de casă.

CRĂPĂTURĂ, crăpături, s. f. 1. Despicătură, deschizătură, plesnitură prelungită și îngustă pe suprafața sau în masa unui corp solid (care a crăpat); spărtură, fisură. V. gaură. Vîntul se furișa printre crăpături, printre șindrile, pe hornuri. DUMITRIU, V. L. 55. Era pe o zi senină și soarele lumina cuprinsul întunecat al morii, pătrunzînd prin crăpături în suluri de raze. ANGHEL-IOSIF, C. L. 26. [Musca] se ascunse într-o crăpătură de grindă de la tavanul casei. ISPIRESCU, L. 221. ♦ Rană ușoară, subțire și îngustă formată prin plesnirea pielii; plesnitură a unui os. 2. (De obicei cu determinări în genitiv) Spațiu îngust, format între o ușă, o poartă, o fereastră etc. puțin deschisă și tocul ei; întredeschidere. Sta îngrămădit în ușa dubei, cu ochii lipiți de crăpătura care-l lega de soare și viața de afară. SAHIA, N. 86. Uitîndu-se pe furiș, pe crăpătura ușii văzu cum din capacul oalei sări o fată. ISPIRESCU, L. 364. Prin crăpătura ușii vine vînt săgetător. PANN, P. V. III 35.

PASĂRE s. (ORNIT.) 1. zburătoare. 2. orătanie, (reg.) cobaie, cojbăliță, galiță, gujălie, oară. (Crește ~ări pe lîngă casă.) 3. pasărea-furtunii (Puffinus puffinus yelkouan) = furtunar, (rar) pasărea-vijeliei; pasărea-muscă (Trochilus) = colibri; pasărea-omătului (Plectrophenax nivalis) = (reg.) presură-de-iarnă, presură-de-omăt; pasărea-paradisului (Paradisea apoda) = (reg.) pasărea-raiului.

POTOP, (rar) potopuri și potoape, s. n. 1. (În legendele biblice) Revărsare mare de apă care a înecat întreaga lume și toate viețuitoarele de pe pămînt (afară de cele scăpate în arca lui Noe). Prin bălțile de noroi... treceau niște ciubote mari, cărora nu le-ar fi păsat nici de potop. EMINESCU, N. 34. Ce! ai uitat tu oare potopul d-altădată. Atunci cînd tata Noe în luntrea-i deșălată, Plutea pe universul subt unde înecat? ALEXANDRESCU, M. 178. ♦ Ploaie foarte mare, torențială; revărsare de ape. V. puhoi. Ce vreme!... Ia te uită, e un întreg potop! MACEDONSKI, O. II 50. Și, gonind biruitoare, tot veneau a țării steaguri, Ca potop ce prăpădește, ca o mare tulburată. EMINESCU, O. I 148. ◊ (Precizat prin «apelor» sau «de apă») Să verși păgîn potop de apă Pe șesul holdelor de aur. GOGA, P. 18. Se prăpăstuiră asupra pămîntului, cu șuier de aer sfîșiat, potopul greu al apelor cerești. HOGAȘ, M. N. 176. ◊ Fig. Al ochilor potop Se varsă nebunatic în stropi. COȘBUC, P. II 180. 2. Fig. Cantitate imensă, mulțime foarte mare. V. noian. Primea-n obraz tot acest potop de vorbe. GALAN, B. I 53. Peste aurul învălurat al grîului, soarele revărsa potopul de aur al luminii lui fierbinți, SANDU-ALDEA, U. P. 158. Lupii suri ies după pradă, Alergînd, urlînd în urmă-i prin potopul de zăpadă. ALECSANDRI, P. A. 113. 3. Prăpăd, urgie, distrugere, nenorocire. Mi s-a părut așa... că din nou a venit potopul războiului. SAHIA, N. 62. Și cînd clămpăneam ceaslovul, cîte zece, douăzeci de suflete prăpădeam deodată; potop era pe capul muștelor! CREANGĂ, A. 4. Marcu biet o auzit De potopul cel cumplit Ce casa i-a pustiit. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 485.

MĂRUȚ, -Ă adj. (Regional) 1. Măricel (1). Musca cănească e gălbie și o lecuță mai măruță decît cea de casă. MARIAN, INS. 397. Dădea zor, apucînd valizele cu mîini musculoase de luptătoare. – Ia dă-l și pe cel mai măruț. C. PETRESCU, O. R. I, 80. Frunza-n vie-i tot măruță, Badea-i cu multe drăguțe. MAT. FOLK. 811, cf. ALR i 1 209/550, 1 734/522. . 2. Măricel (2). După tunderea unui copil mama acestuia, strîngîndu-i pârul tuns. . . îl păstrează pînă ce a crescut măruț. MARIAN, NA. 418. Îi rămîne nevasta cu trei băieți: cel mai măruț cît masa. SADOVEANU, O. VII, 289, cf. A V 15. - Pl.: măruți, -e. – Mare¹ + suf. -uț.

MUSCĂ muște f. 1) Insectă din ordinul dipterelor, cu două aripi subțiri și cu aparatul bucal adaptat pentru înțepat și pentru supt. ~-de-casă. ◊ A se aduna (sau a se strânge, a se grămădi, a veni) ca muștele la miere a se aglomera într-un loc (unde este rost de câștig ușor, fără muncă). (Să se audă) ~a! să fie liniște perfectă. A se simți (sau a se ști) cu ~a pe căciulă a se simți vinovat de ceva. Nu toate muștele fac miere nu oricine (poate) face bun și folositor. 2) pop. Orice insectă mică zburătoare. 3) Semn negru în mijlocul panoului de tragere. [G.-D. muștei] /<lat. musca

PASĂRE s. (ORNIT.) 1. zburătoare. 2. orătanie, (reg.) cobaie, cojbăliță, galiță, gujălie, oară. (Crește păsări pe lângă casă.) 3. pasăre de pradă = pasăre răpitoare; pasăre răpitoare = pasăre de pradă. 4. pasărea-furtunii v. furtunar; pasărea-muscă v. colibri; pasărea-omătului (Plectrophenax nivalis) = (reg.) presură-de-iarnă, presură-de-omăt; pasărea-paradisului (Paradisea apoda) = (reg.) pasărea-raiului.

UMPLE, umplu, vb. III. Tranz. 1. (Cu privire la recipiente sau la cavități) A face să fie plin (mai ales cu un lichid), a băga înăuntru (pînă la gură); p. ext. a face să conțină o cantitate oarecare din ceva. Cotrobăia prin cazan și își umplea strachina cu ce era mai bun. SADOVEANU, O. VI 169. Umple groapa cu jaratec și cu lemne putregăioase. CREANGĂ, P. 29. ◊ (Prin analogie cu o cavitate) S-au dus amîndoi, și ea și-a umplut brațele cu ramuri. CAMIL PETRESCU, U. N. 102. ◊ Fig. Stelele umpleau văzduhul. SADOVEANU, O. III 398. Umplea capul bietului băiat cu toate fleacurile. VLAHUȚĂ, N. 15. Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii și irozii. EMINESCU, O. I 149. ◊ Expr. A-și umple burta (sau pîntecele) = a se îndopa cu mîncare. A-și umple buzunarele = a cîștiga bani mulți. A umple paharul = a pricinui cuiva un neajuns care întrece ceea ce poate el suporta; a pune vîrf. Incidentul de sus venise numai să umple paharul. C. PETRESCU, Î. II 149. Gara... cu înghesuiala unor oameni grăbiți și brutali venea numai bine să umple paharul. BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. 7. (Refl..) A i se umple cuiva ochii de lacrimi = a începe să plîngă, a avea ochii umezi. Moșneagul, cînd a văzut-o, i s-a umplut ochii de lacrimi de bucurie. CREANGĂ, P. 291. Ochii cei negri ai fetelor se umpleau de lacrimi de dor. EMINESCU, N. 5. Copila se sculă în picioare de mînie și ochii i se umplură de lacrimi. ALECSANDRI, O. P. 223. (Tranz., inversînd raportul dintre părțile propoziției) Lacrimile îi umplură ochii. NEGRUZZI, S. I 50. ◊ Refl. (Poetic) Luna se înălțase, nouri treceau pe deasupra ei umplîndu-se de lumină vînătă. SADOVEANU, O. VI 15. În fața noastră soarele apune, valea se umple de umbră. VLAHUȚĂ, O. A. 179. 2. Fig. A copleși pe cineva, a face că cineva să se simtă cuprins sau apăsat (de un sentiment, de o senzație etc.). Grăbind spre han, Vitoria simțea cum o umplu gînduri și hotărîri nebiruite. SADOVEANU, B. 85. Am să-ți spun o veste care a să te umple de bucurie. NEGRUZZI, S. I 18. Ochii tăi cei negrișori umple-mi trupul de fiori. jJARNÍK-BÎRSEANU, D. 31. ◊ Expr. A umple pe cineva de sperieți = a îngrozi. Apoi dă, mamă! vezi, i-a umplut de spărieți. CREANGĂ, P. 28. ◊ Refl. I se umplea inima de mîndrie. ISPIRESCU, L. 39. Cînd se duce împăratul și vede cum se împlinise de bine poronca lui, se umple de bucurie. CREANGĂ, P. 265. 3. A (mai) adăuga apă (sau alt lichid) pentru a face să fiarbă mîncarea. Să ai grijă, bătrîno, să mai umpli oala cu fasole. STĂNOIU, C. I. 66. ◊ Expr. A umple borș = a pune la fermentat tărîțe amestecate cu apă și cu maia, pentru a obține borșul cu care se prepară anumite mîncări. Lelița cu șorțul roș Nu știe să umple borș. POP. (Regional) A umple flori = a pune la macerat flori sau frunze, turnînd peste ele apă caldă, pentru a prepara anumite vopsele. ♦ A introduce într-un înveliș (de aluat, de anumite legume etc.) un preparat culinar (pentru a pregăti anumite mîncări). Nu știu cum îi cade un urs mare din sîn și de-a dura prin clasă; nu de cei pe care-i joacă ursarii, ci de mămăligă, umplut cu brînză, rotund, prăjit pe jaratic. CREANGĂ, A. 77. ♦ (Rar) A îmbiba un preparat culinar cu un lichid dulce sau aromat. Cocoșei de zahăr umpluți cu sirop. I. BOTEZ, ȘC. 86. 4. A răspîndi (mirosuri, parfumuri) într-un spațiu, într-o încăpere. Cind bate vîntul din jos, Umple casa de miros. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 17. (În forma împle) Busuioc și mint’ uscată Împlu casa-ntunecoasă de-o mireasmă pipărată. EMINESCU, O. I 84. Împlu aerul văratic de mireasmă și răcoare A popoarelor de muște sărbători murmuitoare. id. ib. 85. ◊ Refl. Se umplu locul de un miros așa de frumos. ISPIRESCU, L. 39. ♦ (Despre sunete, zgomote sau despre un izvor de sunete) A cuprinde, a învălui un loc, un spațiu. Bocetele umplură văzduhul, clopotele umplură zările cu jalea lor. SADOVEANU, O. I 258. Statu- Palmă clătinat Umple lunca de-un lung vaier. ALECSANDRI, P. A. 188. ◊ Expr. A umple satul (lumea sau, rar, urechile lumii) = a răspîndi un zvon, o știre, o veste. A umplut urechile lumii c-ar fi luat c-o săgeată boldul de aur din vîrful cortului sultanului Albu. DELAVRANCEA, O. II 99. 5. (De obicei hiperbolic) A ocupa, a acoperi o suprafață, o întindere, o încăpere sau (prin restricție) un cadru. Oastea umplu ograda și toate ulițele din jur pînă la mari depărtări. SADOVEANU, O. VII 155. Căpitanul umplu așa, fără veste... ușa salonului plin de lume cu persoana sa bărboasă. HOGAȘ, H. 78. De dragostea unei regine frumoase, Umplut-ai pămîntul de oase! COȘBUC, P. II 194. ◊ (Poetic) Din cînd în cînd se uita la norii care umpleau cerul spre apus, rotunzi și trandafirii ca niște meri înfloriți, plutind fără trunchi în văzduh. DUMITRIU, N. 118. Nouri de jăratec și aur umpleau cu oștirile lor ceriul. EMINESCU, N. 48. ◊ Refl. S-a umplut Țara Moldovei de doamne și domnițe. SADOVEANU, F. J. 493. Din frunza care cade se umple-n mai cîmpia. EFTIMIU, Î. 180. Se umple ograda și livada moșneagului... de cirezi de vite. CREANGĂ, P. 68. (Poetic) Noaptea se umpluse de fulgere, ca un pumn de întuneric, în care roiesc mereu scînteile unui amnar. MIHALE, O. 507. Răsăritul se umplea de flacări. SADOVEANU, O. I 438. Aicea, p-aste ziduri, în liniște senină, Privesc cum orizontul se umple de făclii. ALEXANDRESCU, P. 23. ♦ A acoperi cu scrisul o hîrtie, un caiet etc. Numărul hîrtiilor umplute cu povești și însemnări sporește în chip vertiginos pe masa de brad. CĂLINESCU, E. 252. 6. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» și indicînd materia, obiectul în discuție) A acoperi (pe cineva sau ceva) cu o substanță neplăcută, murdară, dăunătoare (v. mînji); fig. a contamina, a molipsi. Didesubtul scării [teatrului] este o boltă supt care butcile trec, pentru ca cei ce se scobor să nu fie umpluți de ploaie. KOGĂLNICEANU, S. 89. ◊ Expr. A umple pe cineva (sau, refl., a se umple) de bogdaproste v. bogdaproste. A umple (pe cineva sau, refl., a se umple) de brînză (sau de procopseală), se spune, ironic, despre cineva care n-a reușit într-o acțiune. Îl furase somnul cu fluierul în gură și merele pieriseră. – Ne-ai umplut de brînză și tu, îi zise tat-său. VISSARION, B. 13. De procopseală văz că mă umpluși. PANN, P. V. III 80. 7. (Rar) A face să fie complet, a completa; a împlini. [Rada] de-abia pe la Sîn-Petru Umple optsprăzece vremuri. COȘBUC, P. I 95. – Variante: umplea (SADOVEANU, O. VI 226), (regional) împlea vb. II, împle vb. III.

perete sm [At: CORESI, EV. 118 / V: (îvp) păr~, (reg) par~, păreț (Pl: și sn, părețuri) / Pl: ~eți / E: ml paries, -tis] 1 Element de construcție făcut din diferite materiale, care limitează, separă sau izolează încăperile unei clădiri între ele și de exterior și care susține planșeurile, etajele, acoperișul Si: zid. 2 (Îla) De ~ Care este conceput pentru a fi fixat pe un perete (1). 3-4 (Îljv) ~ în ~ (Care este construit, care se află) cu unul din pereți comun sau lipit cu cel al încăperii vecine. 5-6 (Pex; îal) (Care se află cu locuința, cu sediul etc.) în imediata vecinătate a cuiva. 7 (Îlav) Sub ~ Foarte aproape de casă. 8 (Îal) Lângă casă. 9 (Îe) A da (sau a deschide, a lăsa, a izbi, a trânti) ușa (sau poarta, fereastra etc.) de (sau la) ~ A deschide larg. 10 (Îae) A deschide la maximum. 11 (Îae) A trânti ușa sau poarta, fereastra cu putere. 12 (Îe) A se da (sau a se izbi, a se bate) cu capul de ~eți (sau de toți ~eții) A fi desperat, deznădăjduit. 13 (Îae) A regreta foarte mult o greșeală făcută. 14 (Rar; îe) A bate cu buretele piron în ~ A face ceva nepotrivit și fără efect. 15-16 (Îe) A supune, a înșira, a îndruga etc. cai verzi pe ~eți A spune (fantezii fără rost sau) minciuni. 17 (Reg; îe) A avea doi ~eți A avea o gospodărie bine închegată. 18 (Îe) A ridica (sau a face) patru ~eți A-și face o casă sau un adăpost. 19 (Îe) A vorbi cu ~eții (sau ~eților) sau a spune la ~eți A nu avea cu cine să vorbească. 20 (Îae) A fi cu totul singur. 21 (Îae) A-i vorbi cuiva în zadar, fară nici un efect. 22 (Rar; îe) (A avea) casă în doi ~eți sau a-i fi casa în trei ~eți și ușa prin pod Se zice despre căsnicie nereușită. 23 (Mtp; îlav) De (pe) când scria musca pe ~ De demult. 24 (Spc; pop) Catapeteasmă. 25 (Pex; pop) Gard în jurul clăii de fân sau al șirei de grâu. 26 Masiv pietros care se înalță aproape vertical. 27 (Pan) Fiecare din părțile laterale care limitează de exterior un recipient sau un obiect care seamănă cu un recipient. 28 (Pan) Fiecare din părțile care împarte interiorul unui recipient în mai multe compartimente. 29 (Olt; Trs) Margine de lemn a sitei Si: (reg) văcălie, veșcă. 30 (Reg; lpl; îf păreți) Carâmbi la cizmă. 31 (Pop) Bor la pălărie. 32 (Tip) Parte a mașinii de tipărit la care sunt prinse vergelele care scot din mașină coli cu textul tipărit. 33 (Reg) Copertă de carte.

bălígár s.n., s.m. I s.n. 1 Baligă. 2 Amestec de baligă și paie, folosit ca îngrășămînt sau combustibil. ◇ expr. A se vîrî ca musca în băligar v. muscă. ◆ (înv., reg.) Groapă în care se depozitează acest amestec 3 (reg.) Amestec de băligar și lut folosit la lipitul caselor (țărănești). II s.m. (entom.; și gîndac de băligar) Gîndac negru care trăiește mai mult în baligă (Geotrupes stercorarius). • pl. n. -e, m. -i. și bălegár s.n., s.m. /baligă + -ar.

codáț, codați, s.m. 1. Larva unei muște ce trăiește în brânzeturi; e lungă de 1 cm și poate sări 25 cm în lungime și 20 cm în înălțime; strepede (Piophila casei; Diptere). 2. Viermele din fructe; ciorman: „Să știi că fără foc n-ar fi ieșit din tine codații care te mâncau înlontru” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 199). ■ (onom.) Codaț, Codați(u), nume de familie în jud. Maram. – Var. a lui codan (MDA).

codaț, -i, s.m. – O muscă a cărei larvă trăiește în brânzeturi. E lungă de 1 cm și poate sări 25 cm în lungime și 20 cm în înălțime (Piophila casei; Diptere). Viermele din fructe; ciorman (ALR 1973: 593). Codaț, nume de familie provenit dintr-o poreclă: codaț „vierme” (V. Radu 2005: 58). – Din coadă „apendice” (< lat. pocoda) (DER) + -aț.

codaț, codați, s.m. – Muscă a cărei larvă trăiește în brânzeturi. E lungă de 1 cm și poate sări 25 cm în lungime și 20 cm în înălțime; strepede (Piophila casei; Diptere). Viermele din fructe; ciorman (ALRRM, 1973: 593). „Să știi că fără foc n-ar fi ieșit din tine codații care te mâncau înlontru” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 199). ♦ (onom.) Codaț, Codați, Codațiu, nume de familie (30 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). – Var. a lui codan < coadă „apendice” (MDA).

UNGE (ung; perf. unsei, †unș; part. uns) I. vb. tr. 1 A întinde peste cineva sau ceva uleiu, grăsime, unsoare, etc.: cînd postești, unge capul tău și spală fața ta (BIBL.); Iosif porunci... vracilor cum cu aromat să ungă pre tată-său, și vracii unseră pre Israil (PAL.); cînd botezi copilul... să ia și nașul den unt și să ungă copilul pre toate mădulările (PRV.-MB.); îi citi... rugăciunile de încoronare... și-i unse fruntea cu sfîntul mir (ODOB.); a scos un ulcior cu dohot de mesteacăn, (și) ne-a uns peste tot trupul din creștet pînă’n tălpi (CRG.); îi ungea cu miere, ca să-i mănînce muștele (MUST.); ~ roata cu dohot; 👉 OSIE1; Ⓕ F 👉 BOT3, MIERE1, OCHIU I 4 ¶ 2 A întinde un strat de var, a humui, a vărui: cu asemenea amestec se văruește, se dă sau se unge tavanul caselor (PAMF.); fetița... l-a tocmit (cuptorul), l-a uns, l-a grijit cum a știut că-i mai bine (SB.) ¶ 3 F A trage o bătaie: îndată sări stăpînul și strigă spre slugi, iară aceștia... ți-l unseră bine pre cîntărețul nostru (ȚICH.); hotărînd să-i ungă o mamă de bătaie, sor' cu moartea (FLOR.). II. vb. refl. A-și întinde pe o parte a trupului, ca aromat sau ca mijloc de vindecare, uleiu, grăsime, o unsoare, etc.: pe căldurile cele, ne ungeam cu leșie tulbure, ședeam afară la soare cu pielea goală, pînă se usca cenușa pe noi... ca să ne treacă de rîie (CRG.); cenușe de nuci și de alune să amesteci cu untură de urs și să te ungi la păr (DRĂGH.) [lat. ŭngĕre].

OLAN, olane, s. n. 1. Bucată de argilă arsă, de formă semicilindrică, folosită ca învelitoare a (crestelor) acoperișului. Pe o parte și alta a ogrăzii se întindea cîte un șir de odăițe în paiantă, acoperite cu olane. I. BOTEZ, ȘC. 15. Pe deasupra caselor, ale căror olane înnegrite dovedeau un trecut îndepărtat, se zăreau dealurile cu vii arămii. BASSARABESCU, S. N. 23. Case înalte a căror streșini de olane se uitau în lună. EMINESCU, N. 63. 2. Tub de argilă arsă din care se fac canale de scurgere a apei, coșuri de fum etc. Răcoare ca într-o colivie; și nici o muscă; abia una mai înnegrește într-un punct olanul văruit al sobei. BASSARABESCU, S. N. 98. Un zid circular... ce se aseamănă cu un olan foarte spațios. ODOBESCU, S. I 390. Au adus două măsuri de apă pe olane de lut ars. I. IONESCU, P. 312.

TRAGE, trag, vb. III. I. 1. Tranz. A face efortul de a mișca, de a deplasa un lucru apucîndu-l pentru a-l da la o parte, a-l aduce spre sine sau spre un punct voit. Două fetișcane adăpau niște vite. Trăgeau anevoie în jos ciutura. DUMITRIU, N. 227. El, cu mîini puternice, îl trăsese din fața primejdiei. C. PETRESCU, C. V. 330. Dan își trase scaunul mai aproape. VLAHUȚĂ, O. AL. II 76. Trase perdelele sus. EMINESCU, N. 72. Îl ajunge cu laba, îl trage la dînsul și-l sfîșie în bucăți. GHICA, S. 524. ◊ (Poetic) Uite cum te trage pe furiș apa la adînc. CREANGĂ, A. 36. ◊ (Urmat de determinări arătînd partea de care se apucă) M-am simțit tras de haină. GALACTION, O. I 104. (Refl. reciproc) Am doi moșnegi cu barba șargă, Cînd se-ntîlnesc, se trag de barbă (Pieptenii cu cîlții). SBIERA, P. 320. Doi pureci de păr se trag. BIBICESCU, P. P. 181. ◊ Expr. A trage zăvorul = a manevra zăvorul pentru a încuia (sau a descuia) ușa. Iezii închid ușa după dînsa și trag zăvorul. CREANGĂ, P. 20. A trage (pe cineva) de mînecă = a apuca pe cineva de mînecă pentru a-i face un semn discret, a-i atrage atenția într-o direcție. Serdici mă trage de mîneca vestonului. Spune: să-mi oprești mantaua. SAHIA, N. 118. Cît vei auzi că încep a croi cîte una mai deocheată, tu să mă tragi de mînica hainei, căci eu îndată voi îndrepta-o dupe ființa adevărului. ODOBESCU, S. III 46. A trage mîța (sau pe dracul) de coadă v. coadă (1). A trage (pe cineva) de limbă v. limbă. E tras de păr = este relatat sau expus în mod exagerat, forțat, tendențios, ducînd (intenționat) la concluzii false. Acțiunea, zic ei, e încurcată, trasă de păr. GHEREA, ST. CR. II 253. Se încercară a netezi poezia asta trasă de păr. NEGRUZZI, S. I 340. A trage nădejde v. nădejde. A trage nădejde ca spînul de barbă v. barbă. (Refl.) A se trage în degete (cu cineva) v. deget. A trage cenușa pe turta sa v. cenușă. A trage țărînă (pe cineva) = a înmormînta, a îngropa. Cîntă cucul pe șindilă Pe Barbu trage țărînă. ȘEZ. I 144. A trage pe roată = a supune torturii roții. Horia a fost tras pe roată. A trage pe sfoară = a păcăli, a înșela. S-a lăsat dus de nas și tras pe sfoară de toți șarlatanii. VLAHUȚĂ, O. AL. II 43. Vrei să mă tragi pe sfoară tu, pe mine? Hehei, băiete! CARAGIALE, O. III 55. A trage (pe cineva) la (sau în) judecată = a aduce, a cita pe cineva în fața justiției. Se jură pe copiii lui că-l va trage în judecată și nu se va lăsa pînă ce nu-l va vedea în temniță. REBREANU, I. 94. Plătește-mi antereul că te trag la judecată. GANE, N. II 151. Țăranul a fost tras pe oaie-n judecată. DONICI, F. 79. A trage la răspundere = a chema pe cineva să dea socoteală de faptele sale; a face răspunzător. Va veni vremea cînd să fiți trași la răspundere. ISPIRESCU, M. V. 59. A trage bobii v. bob³. A trage în cărți = a ghici în cărți. Mai tras-ai în cărți, cumnățico? ALECSANDRI, T. I 175. (Intranz.) A trage la sorți v. sorț. (Despre ambarcații) A trage la fund = a începe să se scufunde. ♦ (Cu complementul «clopotul») A face să sune, să bată. Popa Ștefan dădu poruncă dascălului să se suie în turnul bisericii și să tragă clopotele. SADOVEANU, O. VII 113. Dascălii, pe la biserici, voioși clopotele trag. BELDICEANU, P. 123. ◊ Intranz. (Cu subiectul «clopotul») Cînd vor trage clopotele de ieșit din biserică. RETEGANUL, P. I 25. Cînd era la miez de noapte, Trăgeau clopote de moarte. BIBICESCU, P. P. 357. ◊ Refl. El o așezat deasupra dealurilor o furcă și un clopot care se trage singur la suflarea vîntului. ȘEZ. II 26. 2. Tranz. Fig. (Învechit) A îndemna, a atrage, a da ghes. Așa aș fi pățit eu, să mă fi încredințat lor și să mă fi lăsat tras de dînșii. SBIERA, P. 86. Papa și împăratul se cercau a trage toate stăpînirile Europei într-o legătură împotriva turcilor. BĂLCESCU, O. II 39. ◊ Expr. A-l trage (pe cineva) inima v. inimă (II 1 c). A-l trage (pe cineva) ața la ceva v. ață (1). ◊ Intranz. Prietenele au tras de ea s-o aducă la joc și la cîntece. DUMITRIU, P. F. 56. ♦ (Construit cu prep. «asupra») A provoca, a atrage. Cîtă hulă și defăimare voi trage asupră-mi. DRĂGHICI, R. 15. Subt acest chip de nimic, voi putea să trag vreo inimă asupră-mi, ca să mă iubească? GORJAN, H. IV 31. 3. Tranz. A pune (mai rar a scoate) un obiect de îmbrăcăminte sau de încălțăminte, depunînd oarecare efort. Ne tragem căciulile pe urechi. STANCU, D. 257. Damian își trăsese cizmele. CAMIL PETRESCU, O. I 556. Trage-ți, lele, cununa Cam pe ochi, cam pe sprincene. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 17. 4. Tranz. (Cu privire la anumite fluide, energii) A abate din drum pentru a aduce în direcția voită. Am pus la cale apoi ca să tragă în ogradă și izvorul ce era aproape. DRĂGHICI, R. 165. 5. Tranz. A întinde, a încorda, a smuci sfori, fire sau obiecte făcute din astfel de materiale, apucînd de unul din capete. Constantin trase scurt și cu putere hățurile de frînghie. DUMITRIU, N. 247. Cu murgul trăgînd de frîu. TEODORESCU, P. P. 640. Trage ața cît să nu se rupă. ◊ Expr. A trage sforile = a unelti în ascuns, a pune ceva la cale prin intrigi, uneltiri. Take Georgescu trăgea sforile cultivînd un vag spirit corporatist. PAS, Z. I 301. 6. Intranz. A avea greutatea de..., a cîntări, a atîrna. Trage poate 800 de litre. NEGRUZZI, S. I 40. Carnea ei putea să tragă 40 ocă. DRĂGHICI, R. 84. Din cinci sute buzdugane, Alegea unul mai mare, La cîntar că mi-l punea Cinci sute oca trăgea. ANT. LIT. POP. I 342. ◊ Fig. Ce trage părerea domnului? – E hotărîtoare. DELAVRANCEA, O. II 259. ◊ Expr. A trage (greu) în cumpănă v. cumpănă (2). 7. Tranz. A înfige (în frigare, în țeapă sau în alt corp ascuțit). Îl trag în lancie ca p-un iepure-n frigare. CARAGIALE, O. III 144. Le presară cu sare Și le trage-ntr-o frigare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 456. 8. Tranz. A duce, a căra, a tîrî după sine. Am tras buștenii în Copcă. GALACTION, O. I 62. Cînd se întoarse... trase după el un șervet. C. PETRESCU, Î. I 13. Eu trag grapa după mine; Eu o trag și ea nu vine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 429. ◊ Expr. A trage (sau, refl. impers., a se trage) targa pe uscat = a o scoate greu la capăt, a o duce greu; a trage pe dracul de coadă. Pînă prin postul mare, uneori, de bine de rău se mai trăgea targa pe uscat. PAS, Z. I 131. A trage un picior (sau piciorul) = a șchiopăta. Paraschiv cîrciumarul trăgea un picior și-și pusese singur firma «La șchiopul». PAS, Z. I 54. Pășea trăgînd piciorul încet, dar pe-a lui față Zbura ca o lumină de glorie măreață. ALECSANDRI, P. A. 210. 9. Tranz. Fig. A aduce după sine, a provoca, a isca, a atrage. Cea mai mică mișcare, produsă în vreuna din aceste naționalități, trage după sine imediata convulsiune a tuturor celorlalte. HASDEU, I. V. 127. Toată fapta trage după sine răsplata sa. BĂLCESCU, O. I 140. 10. Tranz. (Despre animale de tracțiune) A face să meargă un vehicul; a duce. Duman și Viorica, împodobiți cu flori de tei, trăgeau mîndri carul încărcat. BUJOR, S. 35. ◊ (Poetic) O cojiță de alună trag locuste, podu-l scutur. EMINESCU, O. I 87. ◊ Intranz. Caii trăgeau greu la deal, cu gîturile spînzurînd, cu nările aburind. DUMITRIU, N. 145. Îndemna blînd și stăruitor vacile care trăgeau din răsputeri, încovoindu-și spinarea. REBREANU, I. 93. Boii nu trag nici mai tare, nici mai încet. GÎRLEANU, L. 38. ◊ Expr. A trage la jug v. jug. 11. Tranz. Fig. A îndura, a suporta, a pătimi. Stătea acum gîndindu-se cu groază la pedeapsa ce urma s-o tragă pentru adormirea la post. MIRONESCU, S. A. 75. Cît am tras cu boala lui numai inima mea știe. VLAHUȚĂ, O. A. 428. Ai să tragi încă multe năcazuri. CREANGĂ, P. 222. De-aș mai trage cîte-am tras, Eu de tine nu mă las. TEODORESCU, P. P. 308. ◊ Expr. A trage o spaimă = a se speria foarte tare. ♦ A suporta consecințele unei greșeli, ale unei fapte rele; a ispăși. Îi veni rîndul și lui Ștefan Furtună, veteranul, să-și tragă păcatele. MIRONESCU, S. A. 24. Zi și d-ta că ai avut să tragi un păcat strămoșesc. CREANGĂ, P. 220. ◊ Absol. Capul face, capul trage. 12. Tranz. A îndrepta și a opri un vehicul, o ambarcație la un loc fix de staționare (de obicei pentru ca oamenii să se poată urca sau coborî). Am tras binișor luntrea la țărm lîngă niște stuhărișuri. V. ROM. octombrie 1953, 24. Stoica se scărpină iar în cap și, iscusit, trase poștalionul lîngă pridvorul cu geamlîc. CAMIL PETRESCU, O. I 179. ◊ Absol. Zi vezeteului să tragă la scară. ALECSANDRI, T. 297. 13. Intranz. A poposi, a se opri (la o casă) pentru a fi găzduit; a se instala undeva pentru un timp limitat. Traseră la un han urît. SADOVEANU, O. VII 78. Anunță-mă din vreme cînd vii. Tragi la mine, negreșit. CARAGIALE, O. VII 263. Îmi pare rău că nu trage aci în gazdă directorul. ALECSANDRI, T. I 275. ♦ A se opri (cu un vehicul) la un adăpost. Am tras cu căruța sub un plop mare. CREANGĂ, O. A. 97. ◊ Tranz. Sub streșinile acelea puteai trage și o căruță. DUMITRIU, P. F. 48. 14. Refl. A se tîrî, a merge cu greutate. Abia se putu trage pînă acasă de năcaz. RETEGANUL, P. II 55. Sosi și țiganul cu biata babă care abia se trăgea de bătrînețe și de slăbiciune. SBIERA, P. 118. Copii mici, de se trag încă pe brînci. ȘEZ. IV 135. 15. Refl. (Urmat de determinări locale introduse mai ales prin prep. «la») A se duce (mînat de o dorință), a se îndrepta spre o țintă. [Copiii] iar se trăgeau la mal. SADOVEANU, O. VIII 136. Dau de o fîntînă în cale și boii să trăgeau cătră ea, semn că le era sete. RETEGANUL, P. V 31. ◊ Fig. N-a rămas inimă-n mine Și cîtă a mai rămas Toată la neica s-a tras. HODOȘ, P. P. 40. ◊ Intranz. Țineam ceaslovul deschis, și cum erau filele cam unse, trăgeau muștele și bondarii la ele. CREANGĂ, O. A. 35. 16. Intranz. Fig. A tinde spre, a se simți atras către. N-am ce zice, tragi la bine. PAS, Z. I 168. Cum trage puiul la cloșcă, așa să tragă ei la casă. SEVASTOS, N. 261. Vezi dacă-i militar, tot la vitejie trage. ALECSANDRI, T. I 72. Omul la om trage, și vita la vită. PANN, P. V. I 13. Banul la ban trage. ◊ Refl. Se bucura grozav cînd vedea că mă trag la carte. CREANGĂ, O. A. 38. ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «a») A tinde spre, a prevesti (o anumită stare). Obosite șî trăgînd a moarte, ele [apele] nici nu încearcă să se trezească din somnul greu care le-a cuprins. BOGZA, C. O. 156. Jachetele lui, călcate zilnic, trăgeau a mare. BASSARABESCU, S. N. 41. Cel ce mănîncă din mînă, trage a sărăcie. ȘEZ. XII 164. 17. Refl. (Învechit și arhaizant) A se retrage din locul unde se află, p. ext. din instituția, postul, colectivitatea din care face parte. Soldații se trăgeau îndărăt în dezordine. DUMITRIU, N. 112. Răzășul se trase la cuibul de pe Răut. SADOVEANU, O. VII 100. Apoi m-oi trage de la sfat, măria-ta. DELAVRANCEA, O. II 89. Domnul meu, să te tragi. Aștept pe împărat. ODOBESCU, S. I 250. Mă făcu să mă trag de la fereastră. NEGRUZZI, S. I 58. Năvala se trase înapoi, spăimîntată de piepturile goale a vitejilor. RUSSO, O. 34. ◊ Tranz. Domnu abate să tragă pre bezădele de la școala publică. KOGĂLNICEANU, S. 64. ◊ Expr. A-și trage mîna de deasupra cuiva = a înceta de a mai ocroti pe cineva; a părăsi. Împărăția își trage de deasupra lui mîna. SADOVEANU, Z. C. 251. ♦ (Despre ape) A se retrage. Apa heleșteului se trase într-o parte și într-alta. ISPIRESCU, L. 37. Rîul înapoi se trage... munții vîrful își clătesc. ALEXANDRESCU, M. 14. A început atmosfera a să liniști, valurile mării a să alina... apa a să trage la matca ei. DRĂGHICI, R. 112. II. 1. Tranz. A lua, a scoate; a smulge. Îi trage inelele din deget. ISPIRESCU, L. 109. ◊ Fig. D-sa, de la această concepție primă, trage un plan pentru o dramă. GHEREA, ST. CR. II 267. Subiectele mai tutulor acestor producții au fost trase din istoria națională. CARAGIALE, O. III 221. ◊ Expr. A trage concluzii v. concluzie. A trage foloase din (sau de pe urma) = a folosi de pe urma. A trage un profit = a profita. A trage învățăminte din (sau de pe urma) = a învăța (dintr-o experiență). ♦ (Cu complementul «dinți», «măsele») A extrage. Nici un doctor nu trăgea măselele mai repede și fără durere ca dînsul. REBREANU, I. 120. 2. Tranz. A scoate (o armă) din teacă (pentru a începe lupta). Zăcea pe pietre Lara, cu spada lîngă el Pe jumătate trasă. MACEDONSKI, O. I 263. Credeți că trage spada să pedepsească repede pe acei cutezători? CARAGIALE, O. III 256. 3. Tranz. (Cu privire la un lichid) A scoate (dintr-un recipient), a extrage. Se duce la puț, trage apă, umple o găleată. DUMITRIU, P. F. 60. Ia trageți-mi încoa cîte-o cinzeacă de la cep. ODOBESCU, S. I 84. ◊ (Poetic) Trage miere dintr-o plantă, făr-a beteji pe floare. CONACHI, P. 278. ◊ Expr. A trage vinul de pe drojdie = a scoate vinul limpezit din vasul în care și-a depus drojdia. A trage băutura în sticle = a scoate băutura dintr-un vas mai mare și a o turna în sticle. 4. Tranz. (Cu privire la puroi, la copturi etc.) A face să se colecteze, să se strîngă. Să-ți dee mnealui ce are acolo... să tragă o coptură. POPA, V. 148. 5. Tranz. A lua (cu forța), a obține (cu dificultate). Andrii Popa, hoț barbat! Zi și noapte de călare Trage bir din drumul mare. ALECSANDRI, P. I 36. Bezădelile și Vogoridi au a trage banii lor de la pastorul, la începutul fieștecărei luni. KOGĂLNICEANU, S. 129. Mai adastă-mă nițel, Ca să-mi dau socoteala, Ca să-mi trag simbrioara. TEODORESCU, P. P. 668. ♦ A lua îndărăt, a retrage. Cînd ieși boierul din tovărășia dumitale, își trase partea lui, 20000 de galbeni. DELAVRANCEA, O. II 278. ♦ A reține. Nici ei nu mănîncă... și trag și plata lucrătorilor. RETEGANUL, P. V. 55. 6. Intranz. Fig. (În expr.) A trage cu urechea = a asculta pe furiș pentru a prinde zgomote ușoare sau vorbe șoptite; a-și încorda auzul, a-și ascuți urechea. Nevestele trag cu urechea, se folosesc de întuneric și-și dau cu cotul, chicotesc cînd prind cîte-o frîntură din vorba unchiașului. SP. POPESCU, M. G. 24. Țrase cu urechea și simți că cineva jumulește pomul de mere. ISPIRESCU, L. 74. Trage cu urechea și aude bine că s-apropie drumeț. CARAGIALE, O. III 52. (Tranz.) Toate acestea le-au tras Pepelea cu urechea. SBIERA, P. 17. A trage cu ochiul (cu ochii sau cu coada ochiului) = a se uita pe furiș, a privi din fugă, fără a fi observat. Prizonierul își fuma pe furiș țigara, trăgînd cu coada ochiului la fața aspră a sergentului. SADOVEANU, O. VI 15. Tot trag cu ochii la pojijia casei. SEVASTOS, N. 51. Trăgea cu coada ochiului spre a vedea dacă o bagă în seamă cei de primprejur. ISPIRESCU, U. 21. Intrați în codru și trageți cu ochiul; nu cumva îți zări zmei pe după copaci! ALECSANDRI, T. I 426. (Tranz., rar) A întors capu-ncolo și a început să bea din țigară... Dar mă trăgea cu coada ochiului. CARAGIALE, O. I 47. ( Regional) A trage de seamă = a băga de seamă. Fata mai că leșină de bucurie, dar iarăși trase de seamă și mulțămi oamenilor. RETEGANUL, P. II 68. 7. Tranz. A inspira, a respira; a inhala. Trăgea cu lăcomie pe nări mireasma ascuțită. SADOVEANU, O. VIII 13. Trăgea aerul rece al nopții adînc, pînă în fundul plămînilor. BART, E. 56. ◊ Expr. A-și trage sufletul (sau răsuflarea) = a respira (greu). N-avea putere-n el să-și tragă Nici sufletul. COȘBUC, P. I 243. Își trase sufletul adînc și cu plăcere. CONTEMPORANUL, IV 83. (Intranz.) A trage de moarte (sau a trage să moară) = a se zbate în chinurile morții, a-și trăi ultimele clipe; a fi pe moarte. Seara primiseră vorbă în sat că vitele lor aflate pe culmile Hășmașului Mare sînt bolnave și trag să moară. BOGZA, C. O. 25. Cînd trăgea tata de moarte, m-a chemat la patul lui. RETEGANUL, P. V 80. Leul cel înfricoșat... trage de moarte și-i aproape de sfîrșit. ȚICHINDEAL, F. 8. Bărbatu mi-i dus la moară, Soacră-mea trage să moară. HODOȘ, P. P. 50. ♦ (Cu complementul «tutun», «tabac», p. ext. «ciubuc») A fuma, a priza. Întreabă pe un arnăut care trăgea ciubuc la altă masă. CARAGIALE, O. III 43. Iar îi tragi tiutiun, soro? ALECSANDRI, T. I 175. Dragu mi-i bădița, drag, Care nu trage tăbac. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 409. ◊ Absol. Tutunul este o otravă... – Da tu de ce tragi, mă-ntrerupe maiorul. CARAGIALE, M. 131. ◊ Intranz. Vasile stătea în margine, trăgînd din țigară, și simțea cum i se lipește limba uscată de cerul-gurii. DUMITRIU, N. 230. A tras iar adînc din pipă. SADOVEANU, N. P. 27. Soarbe din cafea mai alene, trage din tutun mai greoi. BASSARABESCU, V. 36. 8. Intranz. (Despre aparate sau instalații de ardere) A arde bine, a avea tiraj. De dimineață se făcuse foc, la început soba nu trăgea și tot fumul ieșise în odaie. VLAHUȚĂ, O. A. 296. 9. Tranz. (Folosit și absolut) A sorbi, a înghiți, a bea băuturi alcoolice. Ceva rom, băiete, rusesc, tare de-ți crapă măseaua! Trage un gît și te dezmorțește. SADOVEANU, O. VI 31. Primarul Ion Pravilă se abătea mai des să tragă cîte-o țuică. REBREANU, R. II 309. Știi ce?... N-ar fi bine oare să tragem și noi o dușcă? ALECSANDRI, T. I 91. ◊ (Întărit prin «pe gît») De necaz traseră băutura pe gît și cei care se aflau în preajma ofițerilor. PAS, Z. IV 75. ◊ Expr. A trage la măsea (sau la mustață) = a bea mult alcool, a fi bețiv. (Cu parafrazarea expresiei) Cînd tragi sorcoveții la musteață de ce nu te olicăiești atîta? CREANGĂ, A. 17. III. Tranz. A trasa, a marca, a desena, a duce, a cresta (linii, semne, contururi). Cu un creion lat, continuă să tragă linii pe o scîndură. C. PETRESCU, Î. II 181. Zugrăvelile ce închipuiau războaiele lui Moamet... ereau trase de mîini îngerești. GORJAN, H. IV 155. ◊ (Poetic) Fluviul curge domol, trăgînd în jurul orașului o panglică lată de ape turburi și grele. BOGZA, M. S. 19. [Acest stat] ale cărui hotare le trăsese cu sabia sa. BĂLCESCU, O. II 289. De la casă pînă la casă, tot funii și ațe trase (Drumul). GOROVEI, C. 136. (Refl.) Vine albastre se trăgeau pe fața ei albă ca o marmură vie. EMINESCU, N. 4. ◊ (În contexte figurate) Soarta a tras o dungă brutală peste combinațiile lui. REBREANU, R. I 46. ◊ Fig. (Despre trăsăturile feței, mai ales despre ochi și despre sprîncene) Chiar de n-ar avea sprîncenile trase ca din condei... tot n-ar da cu foiță și cu muc de lumînare. DELAVRANCEA, S. 9. Pe deasupra ochilor Trasă-i peana corbilor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 136. ◊ Loc. adj. Tras cu sfoara (sau cu frînghia) = aliniat cu ajutorul unei sfori bine întinse. Ulițile orașelor europenești, trase cu sfoara, au multă monotonie. NEGRUZZI, S. I 69. Toate drumurile sînt trase cu frînghia, casăle în linie. KOGĂLNICEANU, S. 4. ◊ Expr. A trage (o) brazdă = a ara. Cîte un plug se mișcă încet, trăgînd o brazdă adîncă. BOGZA, C. O. 153. Hai, ho, ța, ho, Bourean, Trage brazdă pe tapșan. ALECSANDRI, P. P. 168. IV. 1. Tranz. (Folosit și absolut) În diverse procese de muncă, în diverse operații sau în acțiuni care presupun un efort fizic. V. da³ (I 10). A trage la rindea = a netezi cu ajutorul rindelei. A trage (o țesătură) la piuă = a supune (o țesătură) unei operații mecanice cu ajutorul ciocanelor pivei (pentru a o face deasă și pîsloasă). Călțunii... sînt trași la chiuă și-s cu dungi roșii. ȘEZ. IX 34. A trage la tipar = a tipări. A trage la șapirograf = a imprima cu ajutorul șapirografului. (Familiar) A trage (pe cineva) în poză = a fotografia. A trage pe piatră (sau pe amnar, pe curea etc.) = a ascuți. Urîtă vreme, grăi moș Matei, trăgînd apăsat pe-o curea o custură. MIRONESCU, S. A. 41. Paloș din teacă scotea, pe amnar că mi-l trăgea. TEODORESCU, P. P. 668. A trage pe calapod = a întinde pe calapod. A trage cu acul = a coase, a broda. Cîndu-i trage cu acul, să se rumpă bumbacul. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 347. A trage cu coasa = a cosi. Mă usuc ca cucuta Cînd o tragi cu coasa. SEVASTOS, N. 164. Unde tîrg erea mai bun Tragi cu coasa să faci fîn. TEODORESCU, P. P. 488. (Intranz.) A trage la rame, la (sau din) lopată = a vîsli. Adam și cu Trofim nu trăgeau la rame. DUMITRIU, P. F. 4. Mîndrul trage din lopată Trece Dunărea îndată. ALECSANDRI, P. P. 51. A trage în dinți = a mesteca. Friptura tare, de n-o puteau trage în dinți. ȘEZ. I 234. A trage în fușalăi (sau în piepteni) = a dărăci. Du-te și vezi de trage pînă în sară în fușalăi lîna pe care ți-am pregătit-o. SADOVEANU, B. 19. ♦ A toarce. Lasă pînza să mai steie, Că mi-ai tors-o prin cosire Și mi-ai tras-o prea subțire. MARIAN, S. 97. Din caier trăgînd, Din ochi lăcrămînd. SEVASTOS, C. 296. ♦ A trece prin..., a vîrî prin..., a petrece. Își trase unghiile prin barba rară. C. PETRESCU, R. DR. 130. ◊ Expr. A trage banul (sau gologanul) prin barbă = a freca de barbă un ban cîștigat (cu credința superstițioasă că acest gest atrage bogăția). Trăgînd gologanul prin barbă și băgîndu-l în buzunar. PAS, Z. I 104. Tras prin (printr-un sau ca prin) inel sau (mai rar) tras prin mărgea, se spune despre o persoană cu trupul subțire, mlădios, grațios. Trupușoru-i gingășel Părea tras pintr-un inel. ALECSANDRI, P. I 91. Cine mi-a văzut Mîndru ciobănel Tras printr-un inel. ANT. LIT. POP. I 331. Mîndra naltă, supțirea, Parcă-i trasă prin mărgea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 41. (Refl.) A se trage la față = a slăbi, a avea figura obosită, palidă, a arăta rău. Flăcăul începea să doarmă mai puțin și să se tragă la față. SADOVEANU, B. 171. 2. Tranz. A deforma plastic un material ductil, făcîndu-l să treacă printr-o filieră, pentru a obține bare, sîrme sau țevi. 3. Tranz. (Familiar, de obicei construit cu dativul etic; cu sensul precizat de determinări) A face (ceva) din plin, cu multă energie, cu pasiune, cu vioiciune. Trag o horă de tremură pămîntul. SEVASTOS, N. 82. Apoi au tras o nuntă romînească care a ținut două săptămîni. RETEGANUL, P. V 44. Păcat că nu sînteți și voi aici, să-i tragem pe-nfundate un chef la căldurică. CARAGIALE, O. VII 20. Mi-au tras o frecătură bună cu oțet de leuștean. CREANGĂ, A. 15. Îi tragem un stos în astă-seară? ALECSANDRI, T. 1702. (Absol.) Va să zică îi tragi la gazetă zdravăn... C. PETRESCU, C. V. 125. ◊ Expr. A trage un somn (sau un pui de somn) sau a trage (la) soamne (sau la aghioase) = a dormi (adînc). Am tras cu toții un pui de somn spre ziuă. STANCU, D. 178. De la Ieși și pîn-aici, mai că nici n-ai cînd trage un somn bun, și-ai ajuns. MIRONESCU, S. A. 133. S-a pus să-i tragă la soamne. CARAGIALE, O. III 50. După ce te-am găzduit... tu, gogeamite flăcău în putere, să-i tragi la aghioase. id. ib. 55. A-i trage (cuiva) butucul v. butuc. A trage condeiul v. condei. A trage (cuiva) chiulul v. chiul. (Intranz.) A trage la fit v. fit. ♦ A cînta, a striga puternic. Flăcăii trăgeau chiote de răsunau văile. BUJOR, S. 39. Cu toții într-un glas îi traseră un cîntec haiducesc de clocoteau văile. VLAHUȚĂ, O. AL. 152. Privighetorile prin crîngulețele înflorite trăgea niște geamparale de-ți lua auzul. ISPIRESCU, L. 292. ◊ Expr. A trage o gură = a certa cu asprime, a muștrului. El se mai și obrăznicise cînd stăpînu-său i-a tras o gură. SLAVICI, N. I 234. ◊ Intranz. Dodată auzi niște balauri de lăutari trăgînd din viori de gîndeai că mănîncă foc. ISPIRESCU, L. 109. Eu cînd trag din cimpoi... sar căprioarele de se prăpădesc. ALECSANDRI, T. 243. 4. Intranz. (În expr.) A trage cu coada ochiului (mai rar cu geana sau cu mustața) = a face un semn discret Flăcăii-și trag cu geana, Rîd apoi și ei. COȘBUC, P. II 56. El îi trase cu mustața, iară ei îi făcu inima sfîrr! ISPIRESCU, U. 119. Mai zîmbiți, soro dragă... mai trageți cu coada ochiului... ca altele. ALECSANDRI, T. I 160. 5. Tranz. A da o lovitură, a bate, a plesni. Pui acum de-ți trage la tălpi atîta cît nu poți duce. ISPIRESCU, L. 178. ◊ Absol. (Cu indicarea instrumentului acțiunii) Au început amîndoi să zbiere și să-și tragă-n cap cu toiegele. CARAGIALE, O. III 200. Fiul craiului îi și trage atunci cu frîul în cap. CREANGĂ, P. 195. ◊ (Instrumentul acțiunii este complement direct) Îmi trăgeai palme de-mi venea amețeală. DUMITRIU, N. 128. Zicînd acestea, Dardarot i-a tras un picior. CARAGIALE, O. III 50. Ciocoieșu satului... Trage pinteni calului. MARIAN, S. 175. 6. Intranz. A descărca o armă spre țintă, a face ca glonțul, săgeata etc. să pornească spre țintă. Soldații începură să tragă. DUMITRIU, N. 141. La început tragem toți cu furie. CAMIL PETRESCU, U. N. 321. Dac-o veni ursul, trage fără temere. BOLINTINEANU, O. 330. Copii, trageți... eu vreu astăzi să mă-ntrec în arc cu voi. ALECSANDRI, P. I 33 ◊ (Cu indicarea țintei) Eram pe cîmp azi, amîndoi, și trăgeam la becațe. DUMITRIU, B. F. 39. Trage cineva din noapte în noi. CAMIL PETRESCU, U. N. 267. ◊ (Cu indicarea instrumentului acțiunii) Un vînător trage cu pușca. SADOVEANU, O. VIII 179. Trăgînd mereu din carabină, Săriră-n front. COȘBUC, P. II 40. ◊ Tranz. (Instrumentul acțiunii, p. ext. detunătura, focul etc. devin complemente directe) Traseră focuri de pușcă în aer. DUMITRIU, N. 12. Aprozii trag cîteva săgeți. DELAVRANCEA, O. II 140. Cadînele trăgeau puști și pistoale după ferestre. GHICA, S. 19. 7. Tranz. A freca o regiune a corpului, în scopuri terapeutice; a masa. Venii să mă tragi nițel pe spate, că nu mai pot. STĂNOIU, C. I. 188. Lă purcelul, îl scaldă, îl trage frumușel cu untură din opaieț, pe la toate încheieturile. CREANGĂ, P. 76. ◊ Intranz. (Cu determinări indicînd boala, și introduse prin prep. «de») Știe să tragă de gîlci. CARAGIALE, O. III 47. V. Intranz. (Despre vînt) A bate (încet), a sufla (ușor). Trăgea un vînt subțire dinspre baltă. SADOVEANU, O. I 27. Trăgea un vîntișor care abia adia. ISPIRESCU, L. 6. Vremea e frumoasă, dar cam ger!... Trage un vînt rece «de ustură». RUSSO, O. 152. ♦ Tranz. (Despre un curent de aer) A învălui, a cuprinde (pe cineva) provocîndu-i o senzație de răcoare bruscă și neplăcută (care poate cauza îmbolnăvirea). Să nu te tragă răceala, duduie! C. PETRESCU, R. DR. 79. ◊ (Prin metonimie) M-a tras și fereastra. CARAGIALE, O. I 60. VI. Refl. 1. A descinde din..., a fi din neamul..., a fi urmașul... Nu contenea a dovedi, cui vrea și cui nu vrea să-l asculte, că se trage direct din Porfirogeniții Bizanțului... C. PETRESCU, A. R. 11: Se trăgea și el din viță de împărat. ISPIRESCU, U. 8. De se trag din neam mare, Asta e o întîmplare. ALEXANDRESCU, M. 321. ◊ (Tranz., în expr.) A-și trage neamul din... v. neam. ♦ A fi originar din... După mamă se trăgea din Pipirig. SADOVEANU, E. 103. 2. A proveni din..., a fi provocat de... Din asta i s-a tras și moartea, CARAGIALE, O. III 101. A pomeni ea, baba mea, cîte zilișoare-a avea de năcazul acesta, că numai din pricina ei mi se trage. CREANGĂ, P. 128. ◊ Tranz. Orașul Constantinopole ș-a tras mărirea lui de la un Constantin. BĂLCESCU, la TDRG.

pasăre sf [At: PSALT. HUR. 5^r/12 / V: (îvp) ~sere (Pl: paseri), (îrg) ~sire, (reg) ~sare, ~sâre, păsare, păseare / Pl: păsări, (asr) ~ri, (reg) păsuri / E: ml passer] 1 Vertebrată ovipară, cu trupul acoperit cu pene, cu membrele anterioare transformate în aripi pentru zbor și cu maxilarele acoperite de formații cornoase în formă de cioc. 2 (Reg; șîc ~a-mălaiului, ~a-șurii, ~-căsăreancă, ~-de-casă, ~-de-șură, ~-porcească, ~-suratică, ~-țigănească) Vrabie (Passer domesticus). 3 (Orn; îc) ~-de-munte Specie de vrabie care trăiește în regiunile de munte (Passer montanus). 4-5 (Orn; reg; șîc) ~-de-fân, ~-de-holdă, ~-galbenă Presură (Emberiza citrinella și calandră). 6 (Orn; reg; îf păsare) Gaiță (Garrulus glandarius). 7 (Orn; reg) Codobatură (Motacilla alba). 8 (Pop; îe) Toată ~a pe limba ei piere Fiecare plătește într-un fel sau altul pentru faptele sale. 9 (Mtp; îs) ~ măiastră Pasăre fermecată. 10 (Mtp; îs) ~ cu cioc de fier Ființă fabuloasă din basme. 11 (Reg; dep; îas) Epitet dat unui om lacom și hrăpăreț. 12 (Îs) ~ rară (cdp lat rara avis) Se spune despre ceva deosebit de rar și greu de găsit. 13 (Îcs) De-a ~a zboară Joc de copii în care jucătorii trebuie să reacționeze rapid la întrebările unei persoane, ridicând în sus mâinile în cazul când aceasta se referă la o pasăre și ținându-le nemișcate când ea se referă la altceva. 14 (Fig) Avion. 15 (Prt) Epitet la adresa țiganilor Si: cioară. 16 (Spc; mpl; șîs ~a casei, ~ de casă, ~ de curte, ~ de poiată, ~ domestică) Nume generic pentru păsările (1) crescute pe lângă casa omului Si: orătanie, (reg) cobaie, cojbăliță, galiță, oară. 17 (Prc) Găină. 18 (Prc) Carne de pasăre (16-17), folosită ca aliment. 19 (Pex) Mâncare preparată din astfel de carne. 20 (îc) ~a-liră Pasăre cu coada în formă de liră, care trăiește prin pădurile din Australia (Menura superba). 21 (Orn; îc) ~a-muscă Colibri (Trochilus). 22 (Îc) ~a-paradisului sau (rar) ~-de-paradis, paserea-raiului Pasăre cu pene bogate și frumos colorate, care trăiește în insulele Malaeziei, în China și în India (Paradisea apoda). 23 (Îc) ~a-omătului Pasăre mică cu penajul în diferite culori printre care predomină albul, care trăiește în Munții Carpați, coborând numai rareori, iarna, și în regiunile de dealuri sau de câmpie Si: (rar) presură-de-iarnă, presură-de-omăt (Pleotrophenax nivalis). 24 (Orn; îc) ~a-furtunii (sau, rar, ~-vijeliei) Furtunar (Puffinus puffinus yelkouan). 25 (Orn; pop; îc) ~-galbenă-n-cioc Mierlă (Turdus merula). 26 (Orn; îc) ~-câinească Privighetoare-roșie (Luscinia megarhynchos). 27 (Orn; Trs; îc) ~-de-aur Specie de pitulice (Phylloscopus trochillus). 28 (Trs; îc) ~-de-bere Cinteză de iarnă (Fringilla montifringilla). 29 (Trs; îc) ~-de-brădet Cocoș-de-munte (Tetrao urogallus). 30 (Mar; îac) Forfecuță (Loxia curvirostra). 31 (Ban; îc) ~-galbenă Scatiu (Carduelis spinus). 32 (Trs; îac) Grangur (Oriolus oriolus). 33 (Trs; îc) ~-de-pădure Grangur (Oriolus oriolus). 34 (Trs; îc) ~-de-hârău Sfrancioc-de-iarnă (Lanius excubitor). 35 (Reg; îac) Berbecel (Lanius collurio). 36 (Trs; îc) ~-de-uli Sfrancioc-de-iarnă (Lanius excubitor). 37 (Trs; îc) ~-țigănească Berbecel (Lanius collurio). 38 (Buc; îac) Codobatură (Motacilla alba). 39 (Trs; Mar; îc) ~ea-plugului Ciocârlie (Alauda arvensis). 40 (Trs; îac) Codobatură (Motacilla alba). 41 (Trs; îac) Pițigoi (Parus major). 42 (Trs; îc) ~a-aratului (sau ~ea-plugului) ori (Mun) ~-turbată Ciocârlie (Alauda arvensis). 43 (Mol; îc) ~-de-jir Ciocârlie-sibirică (Melanocorypha leucoptera). 44 (Mol; îc) ~-de-mătase sau (Trs) ~a-frigului Mătăsar (Bombycilla garrulus garrulus). 45 (Trs; îc) ~-de-cai sau ~a-scaiului Sticlete (Carduelis carduelis). 46 (Reg; îc) ~ea-mugurilor sau ~-roșie Căldăraș (Pyrrhula). 47 (Trs; îc) ~-domnească Cinteză (Fringilla coelebs). 48 (Îac) Sticlete (Carduelis carduelis). 49 (Îac) Căldăraș (Pyrrhula). 50 (Trs; îc) ~-împărătească Ieruncă (Terastes bobasia). 51 (Trs; îc) ~-legănată sau (Mar) ~-de-apă, (Buc) ~-de-gheață Pescărel-negru (Cinclus cinclus). 52 (Trs; îc) ~-cerească Pescărel-albastru (Alcedo atthis). 53 (Olt; îc) ~-mânuitoare Cojoaică (Certhia familiaris). 54 (Trs; îc) ~-pistriță Coțofană (Pica caudata). 55 (Buc; Mol; îc) ~-tătărească Nagâț (Vanellus vanellus). 56 (Ban; îc) ~-vorbitoare Gaiță (Garrulus glandarius). 57 (Ban; îac) Papagal (Psittacus). 58 (Trs; îc) ~a-ai-mare Bibilică (Numida meleagris). 59 (Trs; îc) ~a-câmpului sau (Mun) ~-cu-pup Ciocârlan (Galerida cristata). 60 (Reg; îc) ~a-cânepii Cânepar (Carduelis cannabina). 61 (Reg; îc) ~ea-inului Inăriță (Carduelis flammea). 62 (Reg; îc) ~a-mortului (sau ~a-morții, ~a-morților) ori ~-de-moarte, ~a-sărăciei Cucuvea (Athene noctuna). 63 (Trs; îc) ~a-pământului sau (Dob) paserea-ciobanului Sitar (Scolopax rusticola). 64 (Olt; îc) pasere-pustielnică Bufniță (Bubo bubo). 65 (Reg; îc) ~-de-balegă Pupăză (Upupa epops). 66 (Reg; îc) ~a-lui-Hristos sau ~-cu-cioc-încrucișat Forfecuță (Loxia curvirostre). 67 (Rar; îc) ~a-ogorului Ploier-ochios (Burhinus oedicnemus). 68 (Trs; îc) ~-de-noroc Specii de papagali sau canari pe care flașnetarii le foloseau pentru scoaterea biletelor de noroc. 69 (Trs; îc) ~-de-spini Pasăre nedefinită mai îndeaproape. 70 (Îrg; euf) Organ genital la oameni sau, uneori, la animale.

MOTOTÓL¹, -OALĂ subst., adj. I. S. n. (De obicei în legătură cu verbul „a face”) Ghem, cocoloș, ghemotoc. Cf. PONTBRIANT, D., COSTINESCU, DDRF, ALEXI, W. A făcut hîrtia mototol (ghem, cocoloș) și a aruncat-o În foc. PAMFILE, C. 47. Omul face un sac mototol și-l pune sub cap. GÎRLEANU, L. 39, cf. IORDAN, L. R. A. 198. Motramă – ghem făcut din zdrențe, mototol. I. CR. II, 277, cf. PĂSCULESCU, L. P. 361, ALR II 3 527/605, 728, 791, 928, 987, 3 528/928. ◊ E x p r. A se face mototol = a) (despre oameni) a se strînge, a se ghemui. Cînd ajunse jos, se făcu mototol de durere. ISPIRESCU, L. 195. Și el . . . s-a ghemuit mai rău, s-a făcut mototol dă năcaz. GRAIUL, I, 174; b) (regional; despre o colectivitate) a se îngrămădi. Un stup se cunoaște că trebuie să roiască după faptul că albinele se fac mormotol la urdiniș. Com. din FĂGET-LUGOJ. A face (pe cineva) mototol = a doborî la pămînt, a lăsa inert. Căzu acel preacurvar jos, făcut mototol. GORJAN, H. I, 71/15. Lovind-o cu burduful în cap, o făcu mototol după ușă. ISPIRESCU. L. 209. Furtunile sînt niște copile nebunatice. . . într-o clipă fac pe om mototol, îl dârîmă la pămînt. SADOVEANU, M. C. 96. (Regional) A se da de-a mototolul = a se rostogoli, a se da tumba. ALR I 367/722. ♦ (Adjectival) Strîns, ghemuit, mototolit. Sta lîngă ușe, cu pălăria mototol în mînă. D. ZAMFIRESCU, V. Ț. 41. Vine gîsca De la Musca, Cu aripa mototol, Cu ciocul ca un pistol [Vioara]. PAMFILE, C. 32, cf. PĂSCULESCU, L. P. 75, 79. ◊ (Adverbial) Șerban își luă fața între mîni și căzu mototol în șanț. BUJOR, S. 154. Toma Lotru ședea mototol pe laviță, REBREANU, N. 35. După o vreme, o lăsă acolo mototol și se opri în mijlocul casei. PREDA, Î. 184, cf. VICIU, GL. ♦ (Regional) Pămătuf cu care se șterge vatra cuptorului (Sălcioara-București) . ALR II 4 000/928. ♦ (Regional) Vălătuc (de fîn) (Valea Lungă Cricov-Pucioasa). ALR SN I h 129/762. ♦ (Regional; la pl.) Bulgări de zăpadă. Cf. ALR I 1 251/200, 932. II. Adj., s. m. și f. (Om) încet, moale, bleg; (om) greoi la cap, prost, nătîng, tembel. Cf. COSTINESCU. Greoi și mototol cum era el. ISPIRESCU, L. 399, cf. 109. Merge însoțit de o mototoalâ de femeie. LUNGIANU, ap. CADE. Se dădu doi pași înapoi să-și vadă feciorul mai bine și să-l măsoare mai cu jale, cîtu-i de mototol și nevolnic. C. PETRESCU, R. DR. 20. Dumitra. . . se învîrtea prin casă băcănită pe obraji și mototoală. STANCU, D. 440. Fără voință, bleg, mototol ai să fii toată viața. PAS, Z. I, 293. Fugi din cale, mototol, Să-mi joc mîndră rostogol. BIBICESCU, P. P. 221. – Pl.: mototoli, -oale. - Și: (regional) mormotol s. n., (prin haplologie) motól (ISPIRESCU, L. 109) adj. – Probabil postverbal de la mototoli.

ȘTI, știu, vb. IV. I. Tranz. (Urmat de un complement direct sau de o propoziție completivă; folosit și absolut) 1. A avea cunoștință (despre ceva), a cunoaște (ceva). De-ar ști mama! Vai, să știe Ce-i fac azi, mi-ar da ea mie! COȘBUC, P. I 105. Era odată un boier tare bogat, care nici nu știa sama bogăției sale. SBIERA, P. 139. Știu ce nevoie te-a adus pe la mine. CREANGĂ, P. 213. Nu știai sau ai uitat cum că la vînătorie, ca și la multe altele, eu mă pricep cam tot atîta pre cît se pricepea vestitul ageamiu. ODOBESCU, S. III 9. ◊ (Familiar, în construcții negative, urmat mai ales de «ce», la prez. ind. pers. 1 sg. în forma redusă -ș) Dacă nu era cocoana să sară pentru mine... mă rupea, că nu-ș’ ce-avea, era turbat rău de tot. CARAGIALE, O. I 55. Inimioară cu suspin Mult mai plîngi și-mi faci venin, Nu-ș cînd te-oi vedea rîzînd. ȘEZ. XXI 50. ♦ Expr. Nu știu, n-am văzut = sînt cu totul străin (de ceva), nu cunosc nimic, nu am idee ție nimic. A ști ce știi sau las’ că știu eu = a cunoaște foarte bine situația, a avea toate motivele să..., a avea motivele sale pentru... Se vede că știa ea ce știa. ISPIRESCU, U. 5. Ia lasă-mă, jupîneasă, cu cărțile cele a d-voastre în pace, că eu știu ce știu eu. CREANGĂ, P. 118. Rămîneți voi cu-mpăratul, Ostași, dragii mei, Că eu știu ce știu. TEODORESCU, P. P. 112. Tu știi una, eu știu mai multe = eu cunosc mai multe în legătură cu aceasta, am mai multe motive decît tine să... A ști în ce apă se scaldă cineva v. apă (I 2). A ști ce-i (sau cît îi) face sau plătește (cuiva) pielea = a ști ce fel de om este cineva, a avea idee de ce poate cineva. Taci că știu cît îți face pielea. CĂLINESCU, E. O. II 246. Știi ce? (sau știi ceva, știi una?)= fii atent la ce-ți spun. Stăpîne, știi ce? Culcă-te și te odihnește și mîni demineață vom vorbi amîndoi. CREANGĂ, P. 158. Florico, știi una? ALECSANDRI, T. II 896. ◊ Intranz. De aceasta nu știa altul nime, fără numai cerbul. SBIERA, P. 175. Biata mamă nu știe de astă mare urgie ce i-a venit pe cap. CREANGĂ, P. 25. (Poetic) Numai luna și c-o stea Știe de durerea mea. MARIAN, Î. 44. (Expr.) A-i ști cuiva de știre v. știre (1). A-i ști (cuiva) de urmă = a ști unde se află cineva. Nu-ți mai știu de urmă ție. ȘEZ. V 89. Pe cît (sau după cît) știu = după informațiile pe care le am, după cunoștința mea. Aista nu-i semn bun, după cît știu eu. CREANGĂ, P. 186. ♦ A avea cunoștință de existența unui lucru; a se orienta bine într-un anumit loc, a cunoaște bine ceva. Eu știu munții, dar mai bine Mă știu ei întregi pe mine. COȘBUC, P. II 169. Acolo eu știu o viță care face niște struguri gustoși. ISPIRESCU, U. 96. Trebuie să te ieu cu mine, dacă zici că știi bine locurile pe aici. CREANGĂ, P. 203. Haideți, copii, după mine, Că știu calea-n codru bine. ALECSANDRI, P. P. 156. ♦ Refl. A se considera, a se crede. Eu mă știam că sînt legată numai cu prietenie. CONACHI, P. 82. 2. A lua cunoștință de ceva, a prinde de veste, a afla, a auzi. Să știi că pînă azi nici un muritor n-a cutezat să calce hotarele mele pînă aicea. ISPIRESCU, L. 5. Mătușă, de mi-i face acest bine, atunci să știi că ai să ai și mai mult de la mine. CREANGĂ, P. 171. Și să știi că-s sănătos. EMINESCU, O. I 149. La una i-am zis să vie, Ceialaltă să nu știe. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 73. ◊ Expr. (Așa) să știi (sau să știți)! = formulă prin care i se spune cuiva ceva cu toată hotărîrea, pe un ton aproape poruncitor. Așa, să știți. Nu mai dau pe datorie. STANCU, D. 121. Numai cînd veți vîrî tot pămîntul în buzunar, numai atunci veți fura și banii mei. Așa să știți! Așa! DELAVRANCEA, la TDRG. 3. A cunoaște pe cineva, a avea cunoștință unde se află, ce face, ce fel de om este. Ești vulpe bătrînă, las’ că te știu eu. CĂLINESCU, E. O. II 178. Ciobănaș la oi am fost, Fetele nu mă cunosc; Iar la vară de-oi mai fi, Nici atîta nu m-or ști. ȘEZ. I 212. Pînă cînd nu te știam, Unde mă culcam, dormeam. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 88. ◊ (Urmat de un nume predicativ sau de o propoziție predicativă) O știau cît de bună este la inimă. RETEGANUL, P. II 30. Nu te-am știut eu că-mi ești de aceștia, că demult îți făceam feliul. CREANGĂ, P. 236. Crezi că te-aș fi ales de discipul al meu, de nu te știam vrednic și adînc? EMINESCU, N. 54. Mă știai om cinstit Și cu bani agonisit, De simbrie neplătit. TEODORESCU, P. P. 598. Pînă nu stai cu omul în casă, nu-l știi cum este. ♦ Refl. (Uneori urmat de un nume predicativ) A se cunoaște pe sine, a avea conștiința că este într-un anumit fel. Aleodor se știa vinovat. ISPIRESCU, L. 43. Codre, vei avea păcat Cumva de mă-i da legat, Că nimic nu ți-am stricat, Nu mă știu de vinovat. TEODORESCU, P. P. 295. ◊ Expr. A se ști cu musca pe căciulă v. căciulă. ♦ Refl. A se pomeni, a se vedea (într-un anumit fel). Numai cu chef să mă știu. ȘEZ. IV 231. Decît cu drăguța proastă, Mai bine la oi pe coastă, C-oi tăia cîte-o nuia Și m-oi ști fără de ea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 453. ♦ Refl. reciproc. A se cunoaște unul pe altul; a avea legături de prietenie. Noi de copii ne știm, și-am fost Ca frații, ba mai bine. COȘBUC, P. I 77. Se știau de tinerei, De pe cînd erau copii. PĂUN-PINCIO, P. 51. II. Intranz. 1. A ține seamă de ceva, a lua în seamă, a băga de seamă. Părinte, te-am așteptat destul, iacă o trecut vadeaua și mie-mi trebuiesc numaidecît banii, eu nu știu, dau hîrtie la judecată. VLAHUȚĂ, la TDRG. De descîntece rîia nu știe. ȘEZ. II 70. A venit o grea urgie Ce de dragoste nu știe. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 312. ♦ A asculta, a avea teamă sau respect de cineva. Șoimuleț, pui de romîn, Ce nu știe de stăpîn, Nici nu bei, nici nu mănînci. Ce stai pe gînduri adînci? ALECSANDRI, P. P. 149. ◊ Expr. (Rar) A ști de dragul cuiva = a iubi pe cineva, a face pe placul cuiva. De dragul dumitale Știe chiar și sfîntul soare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 15. A ști de frică (sau de frica cuiva) v. frică. ◊ Tranz. A recunoaște pe cineva sau ceva drept. Necruțînd nimica-n lume, neștiind nimica sfînt, Uităm că viața-i o punte dintre leagăn și mormînt. HASDEU, R. V. 167. Lumea de stăpîn îl știe. VĂCĂRESCU, P. 6. ♦ A avea parte de ceva, a se bucura de ceva, a se înfrupta din ceva, a duce grija cuiva sau a ceva. N-au mai știut de vrun năcaz ori supărare. RETEGANUL, P. II 35. Și să nu mai știu de rău. HODOȘ, P. P. 78. Să nu știu de scîrbă-n lume. ȘEZ. II 46. Zile bune n-am avut, De dulceață n-am știut. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 22. 2. A se interesa (de cineva sau de ceva), a avea grija cuiva (sau a ceva), a se îngriji de... Nu mai știi de mine. EMINESCU, O. I 128. Dar de murgu cin’ să-mi știe? ȘEZ. I 288. ◊ Tranz. Că-ți vine, lele, bărbatul! – Las’ să vie, naiba-l știe, Fi-i-ar calea tot pustie! TEODORESCU, P. P. 341. III. Tranz. (Folosit și absolut) 1. A poseda cunoștințe speciale într-un domeniu, a stăpîni o știință, o artă, a fi instruit într-o anumită ramură, într-o anumită tehnică. [Tată-său] o învăța tot ce trebuia să știe un viteaz. ISPIRESCU, L. 13. Fiindcă știa bine treaba moșitului, lă purcelul, îl scaldă. CREANGĂ, P. 76. Ș-a strîns... Vro trei babe bătrîne Care știu rîndul la pîne. ALECSANDRI, P. P. 388. ◊ (Urmat de verbe la infinitiv, precedate de obicei de prep. «a») Știți toarce, coase, țese. ISPIRESCU, L. 12. Păcat că nu știu a ceti. NEGRUZZI, S. I 59. Din cîți ne aflăm aice, nu știe a cîrmi unul macar. DRĂGHICI, R. 25. Vai de min’ ce-mi place mie. Badea care știe-a scrie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 25. ◊ Expr. A ști carte = a ști să scrie și să citească; p. ext. a avea cunoștințe temeinice într-un anumit domeniu, a fi foarte învățat. S-a împrumutat iarna cealaltă la Toma Ocî. Știe carte. I-a dat poliță iscălită la mînă cîrciumarului. STANCU, D. 100. I-adevărat, domnule Gheorghidiu, că d-ta știi atît de multă carte? CAMIL PETRESCU, U. N. 63. Pe acesta l-a chemat Și așa l-a întrebat: Știi carte, Cumnate? TEODORESCU, P. P. 263. Cine știe carte are patru ochi. A nu ști buche (bechi sau boabă) v. c. A ști și toaca în cer = a fi atoatecunoscător, a fi foarte învățat. Îmi scrie că știe și toaca-n cer. DELAVRANCEA, O. II 36. A ști lecția (sau rolul) = a cunoaște bine lecția (sau rolul). A ști (ceva) pe degete v. deget. A ști pe de rost (sau pe dinafară, ca pe apă, ca apa) = a putea reproduce întocmai, din memorie. Știa pe dinafară strofe întregi din Alecsandri, poetul lui favorit. CĂLINESCU, E. 113. Tot mai citesc măiastra-ți carte, Deși ți-o știu pe dinafară. VLAHUȚĂ, O. A. 49. Învățase carte la dascălul Pascal... ce știa toată Alexandria pe de rost. NEGRUZZI, S. I 246. (Fig.) Și cînd propria ta viață singur n-o știi pe de rost, O să-și bată alții capul s-o pătrunsă cum a fost? EMINESCU, O. I 134. ♦ (Urmat de determinări indicînd o anumită limbă) A vorbi și a înțelege (o anumită limbă). Oare știe franțuzește? EMINESCU, N. 43. Parcă nu prea știe franțuzește. ALECSANDRI, T. I 47. ♦ A se pricepe să facă ceea ce trebuie într-o anumită. împrejurare. Acum fă ce știi, eu nu mă mai amestec. RETEGANUL, P. II 10. El nu știa cum să facă, cum să dreagă, ca să împlinească voia acelui împărat. ISPIRESCU, L. 11. Nu știu cum să fac. CREANGĂ, P. 203. Neștiind cum s-o mingii, am început și eu a plînge. NEGRUZZI, S. I 52. ◊ Expr. A nu (mai) ști ce să (se) (mai) facă = a nu mai găsi nici o soluție (după ce au fost încercate mai multe) pentru a ieși dintr-o încurcătură. Nu mai știa ce să facă, ca să mulțumească lui Făt-Frumos. ISPIRESCU, L. 19. Ce să știu (știi etc.) sau (refl.) (să) mă știu (știi etc.) face = cum să fac (faci etc.), cum să procedez? Umblă feciorii mei toată ziulița, fără să afle undeva capătul pădurii, iar cînd fu seară, erau chiar în locul de unde plecase dimineața. Ce să știe face? RETEGANUL, P. II 71. Ce mă știu eu face și de unde să-ți aduc eu herghelia? ISPIRESCU, L. 27. Ce o să mă știu eu face cînd va veni tristul timp ca ele să se vestejească. NEGRUZZI, S. I 99. (Cu o topică mai puțin obișnuită) El... s-a logodit și d-atunci n-am pace, Nu mă știu ce face. TEODORESCU, P. P. 661. A nu mai ști ce să facă de... = a fi copleșit de... Cînd a văzut pe Maica, nu mai știa ce să facă de bucurie, CREANGĂ, P. 135. A nu ști de unde s-o apuci = a nu te pricepe de unde să începi un lucru. Știu eu? exprimă o îndoială, o nesiguranță, o șovăire. Apoi dă... știu eu? Dac’ a vini bărbatu-meu? ALECSANDRI, T. I 264. 2. A putea, a fi în stare (să facă ceva). Am întîrziat? – Nu, dar eu nu știu să aștept. D. ZAMFIRESCU, la TDRG. Să fi scris el?... N-aș ști ce să zic. DELAVRANCEA, O. II 184. De-a vieții lor enigmă îi vedem pe toți munciți, Făr-a ști să spunem care ar fi mai nenorociți. EMINESCU, O. I 133. Căpitane, căpitane, Pe drum nu le duce tare Că-s răgute tinerele Și pe drum nu prea știu mere. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 302. ◊ (Cu repetarea complementului) De ce m-ai știut tu minți pe mine? RETEGANUL, P. I 44. ♦ A fi hotărît (a face ceva). Nu știu la care voi merge. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 33. Nu știu ce l-oi face, Ca să-l las acas’ nu-mi place. id. ib. 53. ◊ Expr. A nu ști ce vrea = a nu putea lua o hotărîre; a fi nedecis, șovăitor. A ști una și bună v. bun⁴ (III 5). 3. A ține minte, a-și aduce aminte; a-și aminti. Știi c-am mai mîncat eu odată de la unul ca acesta o chelfăneală. CREANGĂ, P. 298. ◊ Expr. A nu-i mai ști (cuiva) de nume v. nume. Cine (mai) știe v. cine. ♦ A avea în minte, a păstra în amintire. Acea culme înverzită O revăd precum o știu... Mi-a văzut copilăria... Mînă, mînă, surugiu. MACEDONSKI, O. I 8. 4. A-și da seama, a înțelege, a pricepe. Dintr-o dată am știut cu cine am de-a face. GALACTION, O. I 94. Mergea Ivan fără să știe unde se duce. CREANGĂ, P. 297. Te-ntreb într-un tîrziu, Uitîndu-mă la tine, privind fără să știu: La ce-ai venit, regină, aicea în pustiu? EMINESCU, O. I 91. Nu știu, mîndră, ce-i asta: Ori iubesc alta ori ba, Pe tin’ nu te pot uita. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 80. ◊ Expr. A nu (prea) ști multe = a nu suferi provocarea cuiva, a riposta îndată. Așa e țăranul: nu prea știe multe. CREANGĂ, A. 151. A nu (mai) ști unde-i e capul (sau a nu-și mai ști capului) = a fi copleșit (de preocupări, de senzații). Mai știi sau mai știu (și) eu, mai știi păcatul, de unde știi = se prea poate, nu poți fi sigur (că nu e așa). De frica ocnei s-a răznit Și-i dus de-atunci. Mai știu și eu! Așa i-a fost menit. COȘBUC, P. I 230. Mai știu eu!... Poate ori dumnezeu, ori dracul i-a dat în gînd, ieri noapte, de una ca asta. CREANGĂ, P. 75. Mai știi păcatul, poate să-ți iasă înainte vrun iepure, ceva. id. ib. 187. Spune babei ce te chinuiește; că de unde știi, poate să-ți ajute și ea ceva. id. ib. 189. (Pronumele personal purtînd accentul în frază) El (ea etc.) știe (cum sau ce face), exprimă mirarea (sau admirația) față de acțiunile neobișnuite sau inexplicabile ale cuiva. Și acela, el știe ce face, ce drege, de-mi aduce din cînd în cînd așa, cîte puține, de poftă. CREANGĂ, P. 211. [Scaraoschi] se vîră, el știe cum și pe unde, în odaie la Ivan. id. ib. 303. Nu știu cum = cumva, în mod inexplicabil. A fost Cuminte om, dar nu știu cum Așa i-a mers de prost! COȘBUC, P. I 229. Spînul răpede își ațintește privirile asupra lui Harap-Alb și nu știu cum, îl prinde zîmbind. CREANGĂ, P. 233. ◊ (Despre persoane) A fi nu știu cum = a fi ciudat, bizar, inexplicabil, curios. A-i fi (cuiva) nu știu cum = a-i fi (cuiva) greu să... Dar sufletele aceste... mi-e nu știu cum să le primesc. NEGRUZZI, S. I 93. A nu ști ce = a fi nelămurit, a nu-ți da bine seama de situație. Parcă se petrecea nu știu ce. CREANGĂ, P. 276. A nu ști cît v. cît⁵ (III). Cine știe ce (sau unde) v. cine. Nu știu cine = cineva, oarecare. (Intranz.) A nu ști de glumă = a fi supărăcios, a nu înțelege glumele; a nu glumi niciodată. (Substantivat) Un nu știu cum sau un nu știu ce = ceva nelămurit; farmec deosebit, nedefinit. Simți un nu știu ce colea la inimioară. ISPIRESCU, L. 35. În toată-a ei făptură e-un «nu știu cum» și-un «nu știu ce». EMINESCU, O. I 208. ◊ (Intercalat în frază, la pers. 2, fără sens precis) Plecă și el, știi, cam în dorul lelii. ISPIRESCU, L. 34. (Expr.) Știi, colea v. colea. Știi cine (sau ce), se zice cînd nu voim să numim persoana (sau lucrul) de care e vorba. ◊ Refl. Unde-aud cucul chitind Și mierlița șuierînd, Nu mă țiu om pre pămînt, Nici nu mă știu unde sînt. TEODORESCU, P. P. 345. 5. (Uneori determinat prin «dinainte») A prevedea. Trecu podul mulțumind lui dumnezeu și neștiind ce o mai aștepta. ISPIRESCU, L. 17. Știu dinainte ceea ce au de gînd să izvodească puternicii pămîntului. CREANGĂ, P. 190. Cine știe oare și cine îmi va spune Ce o să aducă ziua și anul viitor? ALEXANDRESCU, M. 3. De-aș ști, maică, că m-ai da, Mai bine m-aș spînzura. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 274. ♦ A bănui. Bietul Dionis, de unde să știe el că eu am în sîn o pungă cu aur! GALACTION, O. I 89. Ne-am iubit cu multă frică, Și-ai noști n-au știut nimică. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 55. 6. (Determinat adesea prin «bine») A avea certitudine, a fi sigur de ceva. Ți-am fost dragă, știu eu bine. COȘBUC, P. I 51. Să știu bine că mă duc la mînăstire, pîine și sare nu mai mănînc cu el. CARAGIALE, O. I 50. Din ce în ce mai vie o simte-n a lui brațe Și știe că de-acuma a lui rămîne-n veci. EMINESCU, O. I 95. De aș ști că mă vei și omorî, nu pot să tac. NEGRUZZI, S. I 147. ♦ Refl. impers. A fi lucru bine cunoscut, sigur. Se știe că anotimpurile au o durată neegală. – Forme gramaticale: perf. s. știui, part. știut.

ciupercă sf [At: LET. II, 385/1 / V: ~pearcă, ~parcă / Pl: ~rci și (înv) ~rce / E: mg cseperke] 1 (Lpl) Încrengătură de plante inferioare, lipsite de clorofilă, care trăiesc ca parazite sau saprofite și se răspândesc prin spori. 2 Plantă din încrengătura ciupercilor (1), de obicei în formă de pălărie cărnoasă cu picior. 3 (Îe) Doar n-am mâncat ~rci! Doar n-am înnebunit! 4 (Irn; îe) (Atâta) pagubă (sau, rar, jaf) în ~rci Nici o pagubă! 5 Obiect de lemn în formă de ciupercă (1), pe care se întinde ciorapul când se cârpește. 6-7 (Irn) Pălărie (sau căciulă) veche, adesea mototolită și turtită. 8 (Șîs) ~ca șinei Parte superioară și îngroșată a șinei de cale ferată, pe care se sprijină roțile vehiculelor când rulează. 9 (Îrg) Organul sexual al calului Si: (pop) drâmbă, sulac, toc. 10 Plantă comestibilă din familia agaricaceelor, cu piciorul alb, gol sau spongios, cu pălăria albă și cărnoasă și cu miros și gust plăcut (Agaricus arvensis). 11 Plantă comestibilă din familia agaricaceelor, cu pălăria alburiu-cenușie și cu gust și miros plăcut, care crește vara și toamna prin păduri (Agaricus pratensis). 12 Plantă din familia agaricaceelor, cu pălăria cărnoasă brun-roșcată (Agaricus silvaticus). 13 (Bot; reg) Burete sângeriu (Psalliota arvensis). 14 Planta Psalliota bispora. 15 (Șîs) ~ de bălegar (sau de câmp, de gunoi, de iarbă, de mâncare, de pajiște, roșie, țigănească) Plantă comestibilă cu pălăria mică și rotundă Si: (reg) burete de câmp, bureți, burete de toamnă, chitarcă, mitarcă (Psalliota campestris). 16 (Reg; îs) ~ albă Plantă criptogamă din familia agaricaceelor, foarte veninoasă, cu pălăria galben-verzuie și cu miros grețos, care crește prin păduri (Amanita phalloides). 17 (Bot; reg; îas) Nicoreți (Tricholoma georgi f. gambosum). 18 (Bot; reg; îs) ~ de casă (sau de pivniță) Burete de casă Si: (reg) burete de pivniță, popinci (Merulius laciymans). 19 (Reg; îs) ~ de toamnă Planta necomestibilă Russula ochiroleuca. 20 (Reg; îs) ~rci oiești Buretele oilor (Polyporus confusus). 21 (Reg; îs) ~-grasă Ciupercă (2) de culoare albă pe deasupra, puțin neagră în interior Cf burete-gras. 22 (Reg; îs) ~ moale Ciupercă (2) comestibilă cu pălăria convexă, galben-roșcată sau brună, acoperită cu o substanță vâscoasă Si: turta-vacii (Boletus luteus). 23 (Reg; îs) ~ca-muștelor Planta Agaricus muscarius Cf buretele-muștelor. 24 (Reg; îs) ~-puturoasă Ciupercă (2) cu miros neplăcut din familia agaricacee, cu pălăria galben-roșiatică și vâscoasă, lamele alburii neegale și cu gust grețos, acrișor Si: băloșel, (reg) burete bălos (Russula factens). 25 (Reg; îs) ~ca-șarpelui Ciupercă (2) comestibilă din familia agaricacee, cu pălăria convexă acoperită cu solzi bruni, piciorul fistulos, înalt și la bază umflat Si: (reg) burete șerpesc, pălăria-șarpelui (Lepiota procerci).

ZĂHĂI, zăhăiesc, vb. IV. Tranz. (Regional) 1. A sîcîi, a hărțui, a chinui. Zăhăindu-l muștele... au fluturat țapul o dată din coarne. SBIERA, P. 166. Vaca nu m-a zăhăit. ȘEZ. III 154. 2. A împrăștia în dezordine; a pierde, a rătăci. Pe-o grindă, călepe de tort și linuri boite fel de fel pentru scoarțe și lăicere; apoi cîlți, buci și alte lucruri, zăhăite prin cele poliți și colțare. CREANGĂ, A. 97. Dădaca lui a vrut încă să-l netezească, Dar pieptenele era prin casă zăhăit. DONICI, la TDRG. ◊ (În construcții impersonale) Am fost aseară la voi, Casa-i plină de gunoi. Și pe laiță zăhăit, M-am mirat la ce-am venit? MARIAN, O. I 132.

ȘARPE, șerpi, s. m. Reptilă (de obicei veninoasă) cu corpul cilindric și lung, fără picioare, care se tîrăște printr-o mișcare ondulată a corpului. Țipă-un pescăruș stingher Și șerpii dorm sub salcia cojită. DRAGOMIR, P. 28. Atunci cînd Călifar ridica stăvilarul și slobozea pe scoc cimpoiul apei, apa fluiera cum fluieră un șarpe încolțit de flăcări. GALACTION, O. I 44. Pe coasta unei stînci se mișcă un șarpe lung, pe care îl ochește de sus un vultur. ALECSANDRI, O. P. 350. ◊ (În comparații, cu aluzie la mișcările ondulate ale animalului sau la vioiciunea lui, în special la mobilitatea ochilor lui) Lung și subțire, Oltul suie ca un șarpe. BOGZA, C. O. 18. Harapnicul se mlădia în vînt ca un șarpe negru. SADOVEANU, O. I 449. Ca la șerpi îi umblă ochii. COȘBUC, P. I 50. ◊ Expr. A țipa (sau a striga) ca din (sau ca în) gură de șarpe v. gură (I 1). A se zvîrcoli ca în gură de șarpe v. gură (I 1). Gaură de șarpe v. gaură. A-l mușca pe cineva șarpele de inimă, se spune cînd cineva se simte ispitit să facă sau să spună ceea ce n-ar trebui. (Cu pronunțare regională) Să nu care cumva să. te muște șărpele de inimă și s-o săruți pînă ce nu-i aduce-o la mine. ȘEZ. IV 174. A mușca (pe cineva) șarpele invidiei, al vanității = a fi cuprins de invidie, de vanitate. Șarpele vanității m-a mușcat de sfîrcul inimii mele. CARAGIALE, O. VII 102. A încălzi un șarpe la sîn v. s î n (1). A călca șarpele pe coadă = a insulta, a supăra un om rău, iute la mînie. ◊ Compuse: șarpe-de-casă = specie de șarpe neveninos, care trăiește la țară pe lîngă case; șarpe-cu-clopoței = crotal; șarpe-cu-ochelari = cobra; (Bot.) iarba-șerpilor = broscarită (2); capul-șarpelui v. c a p¹ (I 6). ♦ Fig. (Uneori ca epitet pe lîngă un nume, de care se leagă prin prep. «de») Om rău, viclean. Anca mea, n-ai grijă de nimica. – Vino să croim de lucru șarpelui de Vlad. DAVILA, V. V. 97. – Variantă: șerpe (CREANGĂ, P. 55, NEGRUZZI, S. I 13) s. m.

VALET, valeți, s. m. 1. (Ieșit din uz) Servitor la casele boierești, ale cărui sarcini erau legate de persoana stăpînului sau a altui membru al familiei; fecior (3). Era un domn cărunt... cu toate grijile mărunte ale persoanei sale încredințate unui valet de neam francez. C. PETRESCU, R. DR. 98. Valeții în livrele galonate... păreau niște statui. BART, E. 39. 2. Fiecare dintre cele patru cărți de joc pe care este înfățișată figura unui cavaler; fante. Cărți de joc unse la suprafață; rigi pe jumătate șterși, valeți pătați de muște, asul de cupă refăcut de mînă cu cerneală violetă. BASSARABESCU, V. 32. Domnilor, puneți cărțile gata Valet cîștigă... zece pierde. NEGRUZZI, S. III 107.

prinzător, ~oare [At: DRLU / Pl: ~i, ~oare / E: prinde + -ător] 1 a Care apucă. 2 a Care capturează. 3 sm Persoană care prinde pe cineva care vrea să fugă, să facă ceva reprobabil etc. 4 sm Persoană care se ocupă cu capturarea păsărilor sau a animalelor sălbatice vii. 5 sm (Spc) Copil care, în unele jocuri, aleargă după ceilalți copii pentru a-i prinde. 6 sm Copil care, la unele jocuri, prinde mingea și o aruncă într-o groapă făcută în pământ. 7 sf Cursă de prins păsări sau alte animale. 8 sf Unealtă sau loc special amenajat pentru prins pește. 9 sf (Spc) Cursă de prins păsări, de forma unei duble colivii, în care un compartiment este ocupat de o pasăre cântătoare în captivitate, iar celălalt compartiment, cu un perete mobil deschis, are rol de momeală pentruo pasăre liberă care, intrată în el, este prinsă prin închiderea peretelui mobil. 10 sf (Îvr) Închisoare. 11 sf (Trs) Săculeț făcut dintr-o pânză rară și groasă în care se pune cașul la scurs sau prin care se storc fagurii. 12 sn (Pan) Mașină sau instalație folosită pentru separarea anumitor impurități dintr-un material. 13 s (Pop; pan) Grindă principală care leagă căpriorii unei case țărănești. 14 snf (Reg; pan) Lemn care leagă ceafa jugului de policioară Si: (reg) bulfeu. 15 sf (Reg; pan) Mâner la coasă. 16 sf (Reg; pan) Fiecare dintre cele două bare de lemn care fixează părțile laterale ale războiului de țesut sau tălpile războiului de țesut una de alta Si: (pop) chingă, (reg) prinsoare. 17 sf (Buc; pan) Tindeche la războiul de țesut manual. 18 s (Reg; pan) Unealtă de tors nedefinită mai îndeaproape. 19 sf (Pan; îs) ~oare de muște Fâșie de pânză sau de hârtie, îmbibată cu o materie lipicioasă, care servește la prinderea muștelor.

PERETE, pereți, s. m. 1. Element de construcție așezat vertical sau puțin înclinat, făcut din zidărie, lemn, paiantă etc., care limitează, separă sau izolează încăperile unei clădiri între ele și în exterior și susține planșeurile, caturile și acoperișul. V. zid. Se simțea cam încurcat, neștiind cum să înceapă pentru ca să ajungă la țintă. O hartă marină, atîrnată pe un perete în fața lui, îi veni în ajutor. BART, E. 270. Oamenii, la plug, răsturnau pămîntul în brazde mănoase. Nevestele, acasă, văruiau pereții și lipeau pe jos. BUJOR, S. 111. ◊ Loc. adj. și adv. Perete în perete = avînd unul dintre pereți comun sau lipit de cel al încăperii vecine. Locuiam într-o bojdeucă, perete în perete cu un coteț de păsări. C. PETRESCU, C. V. 23. ◊ Expr. A da (sau a deschide, a lăsa) ușa (poarta etc.) de perete = a împinge ușa (poarta etc.) în lături, a deschide larg. A se da cu capul de pereți (sau de toți pereții) = a fi desperat, deznădăjduit, a regreta o greșeală săvîrșită. (A spune) cai verzi pe pereți v. cal. (Mai ales în basme) De cînd (se) scria musca pe perete = de mult. Între patru pereți = a) la adăpost; b) în secret. Închiși între patru pereți, au luat, zic, asupra-și greaua răspundere de a așterne bazele marei reforme. KOGĂLNICEANU, S. A. 133. A bate cu burete piron în perete = a munci în zadar. Pereții au ochi (sau urechi), se zice pentru a atrage atenția cuiva că poate fi văzut sau auzit de cine nu trebuie. Ca și cum (sau parcă) ai vorbi la pereți, se zice cînd vorbești cuiva care nu te ascultă sau nu dă importanță celor ce-i spui. Casă-n doi pereți, se zice despre o căsnicie nereușită. 2. Masiv pietros, care se înalță vertical. Deasupră-le se ridica un perete de stînci. DUMITRIU, N. 145. [Masivul Coziei] e un perete de piatră care izbucnește din pămînt și urcă în sus, într-un clocot nepotolit. BOGZA, C. O. 348. 3. Parte a unui obiect, a unui sistem tehnic etc., care se aseamănă cu un perete (1), mărginind sau înconjurînd ceva. Pereții cazanului. Peretele tunelului. ♦ Parte care înconjură o cavitate a corpului. Peretele abdominal. ♦ Piesă dintr-un sistem tehnic care are rolul de a separa anumite spații între ele sau sistemul tehnic de spațiile înconjurătoare. – Variantă: părete (SADOVEANU, O. VII 89, COȘBUC, P. I 142) s. m.

CĂCIULĂ (pl. -li) sf. 1 🎩 Acoperemînt al capului, lucrat din piele de oaie sau din blana unui alt animal (🖼 698): ~ de oaie; ~ de astrahan; proverb: a sta cu căciula în mînă (înaintea cuiva), a sta umil, plecat, cu respect; a-i ieși părul prin ~, a) a suferi multe neajunsuri; b) a ajunge într’o stare mizerabilă; a fi prieteni de ~, a fi numai cunoștințe (care se salută), fără a avea legături de prietenie; a fi (sau a se simți) cu musca pe ~, a se simți vinovat; a-și bea și căciula din cap, a cheltui pe beție ultimul ban, a-și bea și cămașa; a fi sula și căciula, a fi sărac de tot, a nu poseda nimic decît îmbrăcămintea de pe dînsul; asta-i altă ~, asta e cu totul altceva; la așa cap, așa ~, fie-care nimerește ce i se cuvine; pînă la anul, multe căciuli rămîn fără stăpîn, pîn’atunci, cine știe cîți vor muri: bună ziua ~, că stăpînul n’are gură! se zice, în glumă, aceluia care stă cu căciula sau cu pălăria pe cap, fără să salute ¶ 2 💒 Căpătîiu crestat și adesea înflorat al stîlpilor unei case DAM. ¶ 3 Trans. 🎩 Glugă [comp. arom. ~ și căčuŭă, megl. căčuŭă, alb. kăsuIă; blg. kačula e împrumutat din rom.].

CĂCIULĂ, căciuli, s. f. 1. Acoperămînt pentru cap (purtat mai ales iarna), făcut din blană de oaie sau de alt animal. Începu Făt-Frumos să strige: Stai, mă, să-mi iau căciula, că mi-a căzut din cap. ISPIRESCU, L. 110. Privitorii, cu căciulile în mînă, îi urau drum bun. CREANGĂ, P. 307. Un cap cu plete... înfundat într-o căciulă de miel. EMINESCU, N. 33. Bună ziua, căciulă (că stăpînu-tău n-are gură)! se zice, în bătaie de joc, unuia care intră în casă fără să salute. La așa cap, așa căciulă (= cum e omul, așa e și purtarea și faptele lui). ◊ Expr. A-și lua (sau a-și scoate) căciula = a-și descoperi capul în semn de salut sau de respect. Pe marginea, șoselei doi oameni s-arătară... Și dricul ajungîndu-i, căciulile își luară. MACEDONSKI, O. I 46. Poți (sau trebuie, se cade etc.) să-ți scoți (sau să-ți iei) căciula în fața (sau dinaintea) lui, se spune pentru a arăta că avem respect sau considerație față de cineva. A-i ieși cuiva părul prin căciulă = a) a i se urî așteptînd; b) a o duce greu; a sărăci. A fi (sau a se ști, a se simți) cu musca pe căciulă = a se simți vinovat. D-aia nu prea avea el coraj... că să știa cu musca pe căciulă. STĂNOIU, C. I. 67. (Asta sau aia e) altă căciulă = (aceasta e) altceva, altă socoteală. Las-o p-aia! Aia-i altă căciulă!... aia a fost la politică, CARAGIALE, O. II 39. A schimba căciula = a schimba înțelegerea, părerea, vorba. A da cu căciula în cîini = a fi cu chef, a face nebunii, a-și face de cap. A scăpa căciula pe apă = a scăpa un prilej, a pierde un lucru fără voie. A purta căciula degeaba = a fi prost. (Despre mîncări sau băuturi) (Bun de) să dai cu căciula-n cîini = foarte gustos. De acolo plecam să încercăm alt vinaț; și-aducea el aminte de niște... sînge-de-iepure, să dai cu căciula-n cîini. M. I. CARAGIALE, C. 60. ♦ Fig. Om, persoană, individ. Plăteam de căciulă cinci franci pășunea. DUMITRIU, B. F. 67. 2. Obiect în formă de căciulă (1) sau care servește de acoperămînt: a) apărătoare așezată deasupra unui coș sau a unui canal vertical pentru a preveni căderea unor corpuri străine în interiorul lui; b) partea superioară a ciupercii; c) căpăcelul de alamă al lămpii, pe unde iese flacăra fitilului.

CĂLCA (calc) I. vb. tr. 1 A apăsa cu piciorul, cu călcîiul: ~ pe picior, pe bătături; șarpele, pînă nu-l calci pe coadă, nu se ’ntoarce să te muște PANN ¶ 2 A strivi, a sfărîma cu picioarele: ~ strugurii; își suflecă mînecile, călcă lut și lipi cuptiorul CRG.; l-au călcat caii; de aci_, pr. ext.: I-a călcat roata, l-a călcat o trăsură; vitele au călcat iarba; Fig.: să nu mai apuc să calc iarbă verde! BR. -VN. să nu mai ajung (pîn’ atunci), să mor ¶ 3 A umbla, a străbate cu piciorul: mai sînt ținuturi pe pămînt care n’au fost încă călcate de picior de om ¶ 4 A netezi, apăsînd cu un fier cald: ~ rufe, haine ¶ 5 A intra, a pătrunde într’un loc (cu intențiuni bune sau rele), a pune piciorul într’un loc: i-a poruncit să nu-i mai calce pragul CAR.; nu-ți mai calc casa ¶ 6 A veni fără de veste undeva sau la cineva: peste vre-o opt zile, m’a călcat d. Guță iar CAR. ¶ 7 Fig. A da (o nenorocire. etc.) peste cineva: i-a călcat nevoia; mai adesea în blesteme: călca-te-ar nevoia! ¶ 8 A năvăli pe neașteptate într’un loc, spre a prăda: cînd te calcă hoții, cinstea nu te oprește dea te lupta în contra lor ALECS. ¶ 9 A trece fără a avea voie, dincolo de hotarele unui loc: pînă azi, nici un muritor n’a cutezat să calce hotarele mele pînă aicea ISP.; de aci, a ocupa cu puterea și pe nedrept, a-și întinde posesiunea pe un loc străin: ~ moșia cuiva ¶ 10 A viola, a înfrînge, a atinge ce trebue respectat; ~ jurămîntul (de credință); ~ legea; ~ drepturile, poruncile cuiva; unde să calce ea cuvîntul bucătăriței? ISP. ; cu mai multă tărie: ~ în picioare (o învoială, o lege, etc.), a) a nu vrea să ție seamă, b) a viola, a înfrînge, a sfărîma ¶ 11 🐦 A sări peste (vorb. de păsări), spre a fecunda: cocoșul a călcat găina ¶ 12 🌿 🔧A îndrepta dinții ferestrăului. II. vb. intr. 1 A pune piciorul într’un loc, a veni undeva: Să nu-mi calci în curte, că-ți sparg capu ’ndată PANN.; în casa ce se deschide cu cheia de aur, să nu-ți calce piciorul ISP. ¶ 2 A păși, a umbla: călca înțepată și cu trupul țeapăn ISP.; Ce mîndru calc și radios! VLAH.; Fig.: ~ a popă, ~ popește, ~ a mare, a se arăta fălos, țanțoș, a-și lua aere; ~ strîmb, a) a face un pas greșit, b) a face o faptă nepermisă, a viola credința conjugală; ~ în străchini, a) a umbla fălos, b) a alerga după aventuri amoroase; ~ pe urmele cuiva, a-i semăna (în ce privește faptele), a imita în totul faptele, purtarea cuiva ¶ 3 Fig. A-și ~ pe inimă, a lua (în cele din urmă) o hotârîre, învingînd teama de urmările ei [lat. calcare].

ODIHNĂ, (4) odihne, s. f. 1. Întrerupere temporară a unei activități în scopul recîștigării energiei, al refacerii forțelor; (stare sau timp de) repaus. Cum ajunse acasă, își lăsă numai o zi de odihnă, apoi începu a pune la cale îndeplinirea unor hotărîri mari. SADOVEANU, B. 85. Iată cel mai frumos loc de odihnă pe care l-am întilnit în viața mea! GALACTION, O. I 40. După o clipă de odihnă, încordîndu-și toate puterile, bietul bătrîn se tîra tot mai în afara satului. BUJOR, S. 169. ◊ Casă de odihnă = clădire în localități balneare sau climaterice, în care oamenii muncii își pot petrece concediul. ◊ Loc. adj. și adv. Fără odihnă = (care este) în veșnică mișcare, în veșnic neastîmpăr. Apa clipotește fără odihnă. C. PETRESCU, S. 141. (În forma regională hodină) Parcă-i o căpriță fără astîmpăr și fără hodină. SADOVEANU, O. VII 56. ♦ Somn. Ia acuși se duce noaptea și vai de odihna noastră. CREANGĂ, P. 253. ◊ Expr. A se da odihnei = a se culca, a dormi. Îl rugă să se dea nițel odihnei. ISPIRESCU, L. 128. 2. Calm desăvîrșit, pace, liniște sufletească; tihnă, răgaz. În această familie deprinsă cu trai ușor și bun, el sifigur nu-și găsea odihnă. C. PETRESCU, Î. I 10. Moșia Babaroaga însă nu-i mai dădea odihnă. REBREANU, R. I 255. Vitele nu mai aveau odihnă de muște. SANDU-ALDEA, U. P. 164. 3. (Determinat adesea prin «de veci», «veșnică» etc.) Moarte; p. ext. mormînt. Gătire se făcu de îngropăciune... și cu mare alai și jale fu pus la odihna de veci. ISPIRESCU, L. 253. Acolo au odihna, locaș adînc, tăcut, Eroi. ALEXANDRESCU, M. 9. 4. Platformă orizontală așezată, de obicei, la cotiturile unei scări (pentru a permite persoanelor care circulă pe ea să se odihnească sau pentru a înlesni intrarea în încăperile unui cat). – Variante: (regional) hodină (JARNÍK-BÎRSEANU, D. 282), odină (EMINESCU, O. I 49, HODOȘ, P. P. 66) s. f.

RÎND, rînduri, s. n. 1. Șir (drept, aliniat) de lucruri sau de ființe. Se vedeau rîndurile [grîului] încrucișate, dese, ca o țesătură verzuie întinsă peste ogoare. MIHALE, O. 436. [Mihai] pătrunse printre rîndurile deschise. C. PETRESCU, C. V. 35. Număr etajele după rîndurile ferestrelor luminate. BART, S. M. 39. ◊ (În construcție cu verbele «a fi», «a sta», «a merge», «a se așeza» etc. și precedat de prep. «în» sau, regional, fără prep.) Stam în fața comisiei, trei candidați în rînd pe cîte un scaun. I. BOTEZ, ȘC. 82. Ne așezam în două rînduri și deschideam calea. CREANGĂ, A. 10. Numai Petrea nu-i în rînd; El de-o parte stă pe gînd. ALECSANDRI, P. A. 94. Merg cătanele tot rînd. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 303. ◊ Loc. adv. De-a rîndul (învechit și regional de sau de-a rînd) = a) unul după altul, fără întrerupere, în șir, consecutiv. Gheonoaia, de bucurie, ținu masa trei zile d-a rîndul. ISPIRESCU, L. 5. Îi arată apoi o fîntînă, unde trebuia să se ducă trei zile de-a rîndul. CREANGĂ, P. 95. Bădița... mă întreabă Fostu-i-am vreodată dragă? Eu răspund dintr-un cuvînt... Că i-am fost trei ani de-a rînd. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 44; b) de la un capăt la altul, peste tot, pretutindeni. Vezi, de-atunci eu alergai Lumile de-a rîndul. COȘBUC, P. I 260. Comoara nu să găsește cînd ici, cînd colea săpînd, Ci lesne să nemerește cînd iei pămîntul de rînd. PANN, P. V. II 90. Pe rînd = a) unul după altul, succesiv. Luară pe rînd pe toți cei mai deocheați din toate trei satele. REBREANU, R. I 99. Cerul acum se învălea cu o haină posomorîtă; stelele piereau pe rînd. NEGRUZZI, S. I 57. Dragele mele nepoate, Nu vă pot juca pe toate; Faceți bine și iertați, Că pe rînd toate jucați. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 362. Aud vinul gîlgîind Și mîndruțele-alergînd, Ca să le sărut pe rînd. ALECSANDRI, P. P. 314; b) de la unul la altul. Femeile... umplu paharul și-l poartă pe rînd. COȘBUC, P. I 143. (Pe) rînd, pe rînd (sau rînduri-rînduri) = treptat-treptat, unul după altul. Rînduri-rînduri, spre cîmpie Se perindă nori de plumb. TOPÎRCEANU, P. 212. Au plecat toți... rînd pe rînd ca și la sosire. CARAGIALE, O. III 72. Și se duc pe rînd, pe rînd, Zarea lumii-ntunecînd. EMINESCU, O. I 214. În primul rînd = înainte de toate, mai ales. ◊ Expr. A fi în primele rînduri = a ocupa locul întîi într-un șir; fig. a fi în fruntea unei activități. Comuniștii sînt în primele rînduri ale întrecerii socialiste. ◊ Haină (încheiată) la două rînduri = haină bărbătească cu două șiruri de nasturi, unul pentru a se încheia și unul ca garnitură. ♦ Fiecare dintre șirurile orizontale de cuvinte formînd o linie dreaptă într-un text scris sau tipărit. [Apucă] tocul să continue rîndul început. C. PETRESCU, C. V. 291. O muscă amețită, întîrziată în iarnă, se plimbă cu neliniște pe rîndurile scrisorii. BASSARABESCU, V. 33. Scrie două-trei rînduri Și-l ajung niște gînduri. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 120. ◊ Rînd alb = interval nescris între două șiruri scrise. ◊ Expr. A citi printre rînduri = a pricepe (sau a se strădui să priceapă) și ceea ce nu se spune direct (într-un text). Am să mai cetesc o dată bucata aceea... dar mai mult printre rînduri. SADOVEANU, E. 109. ♦ Șir de obiecte suprapus altuia. Se întocmise o sală mare, cu parter, galerii și trei rînduri de loji. SADOVEANU, E. 65. Și io ți-oi așterne Trei rînduri de perne. TEODORESCU, P. P. 644. ♦ (Astăzi rar) Cat. V. etaj. Pe o uliță răsare o lungă construcție de un singur rînd, destinată în chip vădit dughenelor. CĂLINESCU, I. C. 64. A găsit o casă mare și frumoasă cu mai multe rînduri. SADOVEANU, B. 76. Casa proprietarului nostru era făcută de zece ani numai. Cu două rînduri, cu un balcon de fier la rîndul întîi. BOLINTINEANU, O. 413. ◊ Rîndul de jos = parterul. Rîndul al doilea = etajul întîi. 2. Locul cuvenit cuiva sau ocupat de cineva într-un șir sau în cadrul unei activități; momentul indicat pentru o activitate. O veșnică larmă și certuri aprinse se ridicau între cărăuși pentru rîndul cuvenit. ANGHEL-IOSIF, C. L. 23. ◊ Loc. adv. La rînd = unul după altul, potrivit ordinii stabilite sau momentului indicat. Și multe veacuri la rînd A răbdat țara gemînd, Cu frunțile la pămînt. DEȘLIU, M. 65. N-avea înscrise nici numele, nici adresa... Urma să-i afle pe fiecare, la rînd, după răbojul întipărit în cuget. C. PETRESCU, A. R. 10. Cu rîndul = cu schimbul, alternativ. Stam la masă toți împreună, făcînd mîncare cu rîndul, fiecare dintr-al său, pentru o zi. CREANGĂ, O. A. 83. ◊ Expr. A lua pe cineva la (sau după) rînd = a se ocupa de cineva conform ordinii stabilite sau cuvenite. Acum să stăm aici în ceea ce te privește pe dumneata și să luăm pe istalalt la rînd. CREANGĂ, A. 148. A ține rîndul = a respecta locul stabilit sau ordinea stabilită. A intra la rînd = a începe să acționeze la momentul potrivit, după ordinea stabilită, în urma altora. Și întră la rînd moșneagul cu baba. ȘEZ. III 182. A lăsa (sau a ceda) cuiva rîndul = a se retrage dintr-un loc sau dintr-o activitate, pentru a permite altuia să ocupe locul sau să acționeze. (Fig.) Gonise vîntul nopții furtunile cerești, Lăsînd acuma rîndul furtunii omenești. ALECSANDRI, P. A. 144. A fi (sau a veni) rîndul cuiva sau a veni rîndul (pentru ceva) = a sosi momentul pentru a se face un lucru. Venise și rîndul său să le arate ce poate. C. PETRESCU, A. 450. E rîndul domnului să vă judece. DELAVRANCEA, O. II 159. Aștepta de două zile să-i vie rîndul la moară. SLAVICI, O. I 228. La rîndul meu (tău etc.) = atunci cînd este momentul potrivit pentru mine (tine etc.), în urma altora; din partea mea (a ta etc.), în ce mă (sau te) privește. Vezi că nu le-am uitat [cuvintele] și le semăn și eu la rîndul meu și fac dar din darul tău. VLAHUȚĂ, O. AL. II 92. Iar Pandele-i asculta Și la rîndu-i cuvînta... ALECSANDRI, P. P. 136. De rînd = de serviciu, conform ordinii stabilite. Din noaptea acelei zile am intrat de rînd la telefon. I. BOTEZ, ȘC. 73. Pe cînd era de rînd viteazul nostru să pîndească, ieși balaurul. ISPIRESCU, L. 200. (Regional) A nu-și da rînd = a lucra de zor, a fi neobosit, a se îmbulzi la treabă, la vorbă. Sărea piticu-ntr-un picior, De nu-și da rînd. COȘBUC, P. I 58. Cum s-au văzut, îndată s-au îmbrățișat... și-apoi nu-și mai da rînd unul altuia cu întrebările. SBIERA, P. 52. O tulesc la fugă... și de la o casă la alta nu-și dau rînd cu uratul. ȘEZ. III 179. A nu-și putea da rînd cu cineva = a nu o putea scoate la capăt cu cineva. De bună seamă că... nu-și vor fi putînd da rînd cu dînsele [cu jigăniile]. MARIAN, O. II 311. A da rînd la... = a ține seamă de... Iar tată-său, ca și-altădată, N-a dat acestor vorbe rînd. COȘBUC, P. I 255. Fără (de) rînd = fără chibzuială, fără seamăn. Cîntă cucu pe pămînt, Necăjită-s fără rînd; Cîntă cucu jos pe iarbă, Necăjită-s fără treabă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 220. De ce sînt cu fața slabă?... Eu zic dorului plîngînd C-am iubit fără de rînd. ALECSANDRI, P. P. 300. Sac fără fund e omul fără rînd. 3. Cantitate, grup, număr care urmează după alte grupuri de același fel. Un rînd de plăcinte și un rînd de vin – pînă ce picioarele se muiară și glasurile se înduioșară. SADOVEANU, O. I 302. Nu cumva actele făcute... au vreun clenci și ne mai scoate datori să plătim încă un rînd de parale Iloveanului? C. PETRESCU, R. DR. 252. Am început a plînge cu zece rînduri de lacrimi. CREANGĂ, A. 27. ♦ Grup de obiecte care formează un tot, o serie, și care se folosesc deodată. Am fost tocmit... cu două rînduri de schimburi pe an. C. PETRESCU, R. DR. 241. C-un rînd de haine o văd mergînd La muncă, La joc și hori același rînd. COȘBUC, P. I 127. Argintarul nu mai putea de bucurie și-i făcu un rînd de haine. ISPIRESCU, L. 92. ◊ Un rînd de case = un corp de case, v. corp (3). Singure au rămas, mama și fata, cu două rînduri de case, alături de aceea în care stăteau. SADOVEANU, M. 115. Știu că Scarlat are un rînd de case și o moșioară. C. PETRESCU, Î. II 68. ♦ (Precedat de numerale sau de adjective) Dată, oară. Într-alt rînd am socotit și m-am gîndit că tot pe șoseaua Romanului ar trebui... o fîntînă. SADOVEANU, O. VII 270. În atîtea rînduri Leonida îi împrumutase, la nevoi. VLAHUȚĂ, O. A. 253. Da bine, moșnege, cînd ai venit în cela rînd parcă erai în toată mintea. CREANGĂ, P. 83. ◊ (Cu precizări temporale) De rîndul trecut am intrat eu, acum intră tu. ISPIRESCU, L. 372. 4. Grup de persoane (mai rar de obiecte) formînd un tot omogen. O parte din versurile sale au trecut în rîndurile cîntecelor populare. BENIUC, P. 24. În rîndurile dușmane se iscă... o frămîntare grăbită. SADOVEANU, O. VI 47. M-aș prăvăli de pe scaunul Moldovei drept la mănăstirea Putnei, în rîndul strămoșilor. DELAVRANCEA, O. II 54. ◊ Expr. În rînd cu cineva (sau în rîndul cuiva) = în categoria cuiva, alături de cineva; pe aceeași treaptă, la același nivel. Nu mă voi dezlipi de tine pînă ce nu te-oi... vedea om în rîndul oamenilor. ISPIRESCU, L. 287. Ne-a pus în rînd cu ceilalți școlari și ne-a dat de învățat. CREANGĂ, A. 27. Istoria pe drept l-ar pune în rîndul lui Tit. NEGRUZZI, S. I 193. 5. (Învechit) Categorie sau clasă socială; tagmă. Întîmplîndu-se ca Mihai și Pătrașcu să moară fără moștenitori... împăratul să aibă a întări pe domnul ce se va alege prin învoirea obștească a boierilor, staturilor și rîndurilor țării. BĂLCESCU, O. II 192. ◊ (Astăzi în loc. adj.) De rînd = din popor, fără rang; p. ext. lipsit de strălucire, comun, obișnuit, vulgar. Era o biată fată săracă, din oameni de rînd. SADOVEANU, O. VIII 221. M-a privit cu o ură ștearsă, de rînd. CAMIL PETRESCU, U. N. 156. Da, împărate, căci moșneagul ce privești Nu e om de rînd, el este domnul Țării Romînești. EMINESCU, O. I 147. Dacă sînt într-o grădină, pe la flori de rînd nu merg. ALEXANDRESCU, P. 49. 6. Obicei, rînduială, fel (de a fi, de a trăi); rost. Ce rînd e pe acest pămînt de umblă viii cu morții? RETEGANUL, P. IV 68. Atunci Petre ia cuvînt: Așa-i rîndul pe pămînt! ALECSANDRI, P. A. 94. Și la nuntă petrecea în cîntări și veselie, Cum e rîndul la domnie. id. P. P. 108. ◊ Expr. A ști rîndul = a ști rînduiala, a cunoaște: rostul, mersul treburilor. De unde aș putea cumpăra puțină pîne de-aici, eu nu știu rîndul; n-ai face bine să te îngrijești d-ta? RETEGANUL, P. IV 40. Dolca, haita cea bătrînă... știa rîndul la stînă. ALECSANDRI, P. P. 55. (Regional) Cum e rîndul? = cum stau lucrurile? cum e situația? Cum e rîndu la oraș? – Nu prea bine, Grigoraș. MARIAN, S. 191. A umbla de rîndul cuiva = a avea grijă de cineva, a purta de grijă cuiva. Că m-o trimes tatu-tău Să-ți umblu de rîndul tău. ȘEZ. I 109. Corbăcele, dragul meu! Ce mă blestemi așa rău? Că îmblu de rîndul tău. ALECSANDRI, P. P. 141. ♦ (Regional) Fel, soi. Se duse... să-și aducă niște lemne de rîndul meșteșugului său, căci toate lemnele cîte le avusese... i s-au fost sfîrșit. MARIAN, O. II 159. De rîndul gurii (sau al mîncării) = pentru a mînca, pentru a-și potoli foamea. Avea ce-i trebuie de rîndul gurii. RETEGANUL, P. III 63. Sfarmă-Piatră au rămas acasă, să caute de rîndul mîncării. SBIERA, P. 82.

LAPTE, (2) lăpturi, s. n. 1. Lichid secretat de glandele mamare ale femeii și ale femelelor mamifere, alb sau gălbui, dulceag la gust și nutritiv, constituind hrana sugaciului și a puiului de animal. Ar fi dorit să-l întrebe... dacă șerpișorii lui de copii s-au săturat vreodată de lapte. SAHIA, N. 35. Păzea caprele și oile satului și aducea în fiecare sară lapte și făină lui moș Trifu. BUJOR, S. 71. Orzul să mi-l dai fiert în lapte. ISPIRESCU, L. 3. Cînd mă uit în fața lui, Parcă-i spuma laptelui. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 37. ◊ Expr. A băga oile în lapte v. băga. (Familiar) A se băga (sau a cădea) ca musca în lapte v. muscă. A fi învățat ca mîța la lapte = a avea obiceiuri rele, năravuri. ◊ Purcel (sau vițel) de lapte = purcel (sau vițel) mic, care nu a fost încă înțărcat. Lapte de pasăre = fel de mîncare servit ca desert, preparat din lapte, ouă și zahăr. (Astron.) Calea laptelui = calea lactee, v. lactee. ♦ Lapte dulce. Lapte acru. Lapte prins. Lapte covăsit. Lapte de putină. Lapte acidulat. Lapte pasteurizat. Lapte condensat. Lapte bătut v. c. ◊ Compuse: laptele-cîinelui = plantă erbacee, răspîndită pe locuri necultivate, a cărei tulpină conține un suc lăptos (Euphorbia Cyparissias). Îndată dădurăm în prund, printre tufe de laptele-cîinelui. SADOVEANU, N. F. 27; laptele-cucului = plantă erbacee, cu flori galbene, a cărei tulpină conține un suc lăptos; este răspîndită prin locuri necultivate (Euphorbia helioscopia); alior; laptele-stîncii = lăptișor. 2. (Rar, numai la pl.) Diferite feluri de lapte sau de mîncări preparate din (sau cu) lapte. Rămăsese să îngrijească de rostul casei, colindînd prin cuhnia în care se pregăteau lăpturile, smîntînurile și unturile. MACEDONSKI, O. III 140. Lăpturi, cașcavaluri și unturi... cărnuri și pești proaspeți. ODOBESCU, S. II 96. 3. Suc albicios, asemănător la aspect cu laptele, care se găsește în unele plante sau fructe ori este preparat din acestea. Lapte de nuci. Lapte de migdale. Lapte de cocos. ◊ Expr. (Despre plante, mai ales despre cereale) (A fi) în lapte = (a fi) necopt, crud. Porumb în lapte. 4. (În expr.) Lapte de malț = malț măcinat și frămîntat cu apă, folosit la fabricarea berii. Lapte de var = amestec de var stins și apă, folosit la zugrăvit și în diverse industrii; apă de var. Lapte de ciment = amestec de ciment și apă, folosit în lucrările de asfaltare, de construcții, de sonde etc.

FACE, fac, vb. III. A. Tranz. I. (Complementul e un substantiv concret; verbul exprimă acțiunea de a realiza, de a produce ceva). 1. (Cu privire la obiecte) A întocmi, a alcătui, a făuri, a fabrica. Am dat să-mi facă o pereche de pantofi. Copilul își face o jucărie. ▭ Ercule făcu un laț cu meșteșug. ISPIRESCU, U. 40. Îndată i se aduc cele cerute și tălpoiul [iadului] face iute o darabană. CREANGĂ, P. 310. ◊ Expr. A face cuie v. cui. (Cu privire la obiecte de îmbrăcăminte) A executa, a confecționa. Fă-mi cămașă de fuior, Că mi-i gîndu să mă-nsor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 365. ♦ A procura un obiect, dispunînd confecționarea lui de către altcineva. Făcîndu-i haine frumoase, se cunună cu ea. ȘEZ. V 67. Mîndrulița de pe deal Cere ca să-i fac caftan. SEVASTOS, N. 277. 2. (Cu privire la construcții) A construi, a clădi, a dura². Și-a făcut casă. Făcu gard în jurul grădinii. ▭ Împăratul a dat de știre... că oricine s-a afla să-i facă... un pod de aur... aceluia îi dă fata. CREANGĂ, P. 77. Aice își făcură o colibă. ȘEZ. II 201. ◊ Fig. Cînd (îți faci gard cu norocul, Dacă el nu-și schimbă locul, Scîrbă-n casă dacă nu-i, Toți copiii ți-s sătui. BELDICEANU, P. 88. ◊ Expr. A face zid în jurul cuiva v. zid. ♦ (Cu privire la clăi, stoguri etc.) A ridica, a așeza, a clădi. Unii secerau, alții legau snopi, alții făceau clăi. CREANGĂ, P. 158. Făcea căpiți din iarba cosită. ȘEZ. I 85. 3. (Cu privire la mîncări, alimente etc.) A găti; a prepara. Gospodina face de mîncare. ▭ Cînd a veni bărbatu-tău de la drum, vom face plachie cu costițe de porc. CREANGĂ, P. 5. Făce brînză din lapte. DRĂGHICI, R. 149. Io-i fac zeamă pipărată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 173. ◊ Expr. A nu face brînză (cu cineva) v. brînză. ◊ Refl. pas. Ușor îi a zice plăcinte, da mult îi pîn’se fac. ȘEZ. I 219. 4. (Cu privire la lucrări scrise, mai ales literare) A compune, a scrie. Face versuri. ▭ Îndată ce Iancu Văcărescu, Eliad, Alexandrescu sau Anton Pann făceau o poezie, a doua zi el [Filimon] o știa pe dinafară. GHICA, S. A. 79. Ca să nu uite curgerea zililor, au socotit să facă un calendari. DRĂGHICI, R. 54. ♦ (Cu privire la opere artistice) A executa, a realiza. A făcut un portret. 5. (Cu privire la legi) A crea, a stabili, a institui. În cămeși cu mîneci lunge și pe capete scufie, Ne fac legi și ne pun biruri, ne vorbesc filozofie. EMINESCU, O. I 150. Puterea d-a face legi... sta în adunarea sau soborul a toată țara. BĂLCESCU, O. II 13. 6. (Cu complementul «foc») A ațîța, a aprinde. Ca să facem foc și să aprindem lampa, e nevoie înainte de toate să avem lemne și petrol! C. PETRESCU, A. 279. Își fac foc, își fac de cină. RETEGANUL, P. II 71. Să facă un foc la marginea cetății. ISPIRESCU, L. 199. 7. (Cu complementul «praf») A stîrni, a ridica. Nu mai săriți atîta prin casă, că faceți praf. 8. (Cu complementul «urmă», «dîră») A lăsa. Unde calci, Urmă nu faci. BIBICESCU, P. P. 367. 9. (Cu privire la bani, la avere) A cîștiga, a agonisi, a strînge. Cînd faci avere, începi să păcălești lumea. DUMITRIU, N. 270. Înțelege-te cu moș Alexa baciul și vindeți cît trebuie din oile canarale (= bătrîne și grase), ca să faceți bani. SADOVEANU, B. 44. Lapte, brînză, unt și ouă de-am putea sclipui să ducem în tîrg, ca să facem ceva parale, căci casa s-a mai îngreuiat cu un mîncău. CREANGĂ, P. 6. II. (Complementul e un substantiv concret; verbul exprimă acțiunea de a produce din sine). 1. (Despre femei) A naște. Nu se împlinește bine anul, și femeia lui Ipate face un băiet. CREANGĂ, P. 169. Împărăteasa făcu un fecior. EMINESCU, N. 4. L-a făcut mă-sa dormind se spune despre omul fără vlagă sau leneș. ◊ Expr. De cînd l-a făcut mă-sa = de cînd s-a născut. Nu ieșise din casă de cînd o făcuse mă-sa. ISPIRESCU, L. 17. Parcă era de-acolo, de cînd l-a făcut mă-sa. CREANGĂ, P. 153. ◊ Absol. Bătu la portiță, se rugă să o lase înăuntru să se odihnească nițel, mai cu seamă că îi și abătuse să facă. ISPIRESCU, L. 55. Mai umblu prin oraș... pîn-o face. – Cine să facă? – Nevastă-mea. – Ce? – O apucase aseară durerile. CARAGIALE, M. 199. ♦ (Despre soți) A procrea. Numai un copil o să faceți. ISPIRESCU, L. 2. ♦ (Despre mamifere) A făta; a puia. Vaca vecinului a făcut un vițel frumos. 2. (Despre păsări; de obicei cu complementul «ou») A oua. Baba atunci se duce cu fuga, să afle ce i-a făcut găina. CREANGĂ, P. 70. 3. A produce, a da. În fundul grădinii avea și un măr care făcea mere de aur. ISPIRESCU, L. 81. Pomul care nu face roadă, se taie și în foc se aruncă. CREANGĂ, P. 118. Nu toate muștele fac miere. ♦ (Despre plante, cu privire la muguri, frunze, flori etc.) A scoate, a-i crește. Hai, mîndro, pe deal în sus, C-a făcut făsuiu fus. TEODORESCU, P. P. 315. 4. (Despre oameni, animale, plante; complementul indică o boală, o rană, o excreție etc.) A i se ivi, a-i apărea. Nenorocitul domn se zvîrcolea în spasmele agoniei; spume făcea la gură. NEGRUZZI, S. I 165. Popușoii vor face tăciune. ȘEZ. I 191. Purceii mici hrăniți cu cir fac păduchi. ib. V 51. ◊ Expr. A nu face purici (mulți) într-un loc (sau nicăieri) v. purice. A face spume (la gură) v. spumă. A face zîmbre v. zîmbre. ♦ (Franțuzism) A se îmbolnăvi de... A făcut scarlatină. 5. (Cu privire la părți ale corpului; în expr.) A face o gură cît o șură = a deschide, a căsca gura mare. A face ochi = a) (despre puii unor animale) a deschide ochii (la cîteva zile după naștere). Cînd fată Griva opt-nouă căței, noi îi lăsăm să sugă o săptămînă pînă fac ochi. STANCU, D. 15. (Glumeț, despre oameni) Cunoaștem meșteșugul acesta de cînd am făcut ochi. C. PETRESCU, Î. II 138; b) (familiar) a se trezi, a se scula (din somn). În vremea asta coloniștii făceau ochi și se grăbeau să se adune la sfatul de dimineață. SADOVEANU, P. M. 249. Mai era vreme pîn’ la ziuă, cînd Andrieș se simți scuturat de mîna lui Morocine: – Ei, tinereță, încă n-ai făcut ochi? Scoală, scoală: trebuie s-o pornim. id. O. I 501. A face burtă (sau pîntece) = a căpăta burtă, a-i crește burta. [Cocoșul] a făcut un pîntece mare, mare, cît un munte. CREANGĂ, P. 66. A face față (cuiva sau la ceva) v. față. A face fețe-fețe v. față. A face mutre v. mutră (4). (Despre pantaloni) A face genunchi = a se vedea, după multă purtare, urmele genunchilor pe pantaloni. III. (Folosit și absolut; exprimă acțiunea de a provoca ceva; urmat de o propoziție completivă sau consecutivă uneori cu nuanță finală). 1. A aduce (pe cineva sau ceva) în situația de a..., a întocmi, a potrivi lucrurile astfel ca să...; a da (cuiva) posibilitatea de a... Eu oi face ca să nu te vadă nime. SBIERA, P. 201. Am venit să te întreb... dacă ai ceva leacuri, care să ne facă să avem copii. ISPIRESCU, L. 1. C-un zîmbet faci gîndirea-mi să se-mbete. EMINESCU, O. I 200. ◊ (Eliptic) Nu mă faceți, că ia acuși vă ard cîteva jordii! CREANGĂ, A. 128. ◊ Intranz. Lovi cu ciomagul coarnele cerbului, care și picară, și făcu de șarpele îl putu înghiți. RETEGANUL, P. II 42. Pesemne că și straiele acestea pocite fac să arăți așa de sfrijit. CREANGĂ, P. 148. ◊ Refl. Această împărăteasă, cu rostul ei cel blajin... se făcu de o iubiră pînă și cumnatele ei. ISPIRESCU, L. 40. 2. A determina; a convinge. Pînă la vremea asta, nici el de la sine, nici prietenii... tot nu l-au putut face să se însoare. CREANGĂ, P. 142. Cu umbre, care nu sînt, v-a-ntunecat vederea Și v-a făcut să credeți că veți fi răsplătiți. EMINESCU, O. I 59. M-ai făcut de te crezui. ALECSANDRI, P. P. 357. 3. A obliga, a sili, a constrînge, a pune (pe cineva) să... Nu mă face să-ți zic pe nume! ALECSANDRI, T. 750. Oh! părinte! Ce mă făcuși să fac! NEGRUZZI, S. I 163. 4. A predispune (la ceva); a îndemna. Susurul acestor izvoare o făcea să se uite galeș la ele și-i plăcea să le vadă curgerea lor. ISPIRESCU, L. 17. Eu te fac s-auzi în taină Mersul cîrdului de cerbi. EMINESCU, O. I 110. IV. (Exprimă acțiunea de a da sau de a atribui unei ființe sau unui lucru o altă stare, însușire, formă sau menire decît cea pe care o avea sau o are). 1. (Urmat de un nume predicativ exprimat printr-un adjectiv, o locuțiune adjectivală, un participiu etc.) A aduce (pe cineva sau ceva) într-o anumită stare. Stătea pe gînduri și se uita la lampă. O făcu iarăși mai mică. DUMITRIU, N. 277. Eu l-aș face într-o noapte căzut în Dunăre. BART, E. 287. Ieri mi te-am făcut scăpată; Azi nu-mi scapi nesărutată! COȘBUC, P. I 99. Stăpîne, dacă-i numai atîta, apoi lască te fac eu cu grîu. CREANGĂ, P. 155. Stăi, măi Fulgo, barbă neagră, Să te fac cu mintea-ntreagă. ALECSANDRI, P. P. 56. ◊ Expr. A face (refl. a se face) bine (sau sănătos) = a (se) însănătoși, a (se) vindeca. Se jură că într-un ceas îl face bine. VLAHUȚĂ, la TDRG. A face (pe cineva) cunoscut = a aduce (pe cineva) în situația de a fi cunoscut (de alții), de a fi renumit. A face (ceva) cunoscut = a vesti, a da de știre (prin lume). A face (ceva) de vînzare = a destina (ceva) vînzării. A face calea întoarsă = a se întoarce din drum. Dar acu, vei vrea cu oaste și război ca să ne cerți, Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale. EMINESCU, O. I 146. A face pe dracu-n patru v. drac. A face (refl. a se face) de ocară sau, de poveste, de rîs, de rușine v. c. A face (pe cineva sau ceva) una cu pămîntul v. unu. 2. (Urmat de un nume predicativ; numele ființei sau al lucrului care suferă transformarea stă în cazul acuzativ sau este introdus prin prep. «din») A aduce (pe cineva sau ceva) dintr-o stare în alta; a preface, a schimba, a transforma în... Însuși Sinan-pașa cel grozav... venise să facă țara pașalîc. ISPIRESCU, M. V. 25. I-a mai rămas o bucățică de mămăligă îmbrînzită și făcînd-o boț, a zis... CREANGĂ, P. 143. Faceți din piatră aur și din îngheț văpaie. EMINESCU, O. I 94. Și în sine împăcată stăpînea eterna pace!... Dar deodat-un punct se mișcă... cel întîi și singur. Iată-l Cum din haos face mumă, iară el devine tatăl. id. ib. 132. Negru-i, doamne, pămîntu, Da-i mai negru urîtu; Din om te face neom. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 212. ◊ Expr. A face din țînțar armăsar sau, mai rar, a face calul armăsar = a exagera, a da lucrurilor o importanță mai mare decît au în realitate. Că dușmanul e dușman, Face calul armăsar, Și se pune pe cărbuni, Umple satul cu minciuni. TEODORESCU, P. P. 316. A face (pe cineva) din cal măgar = a-și bate joc de cineva; a înjosi. Nu mă faceți din cal măgar, că vă veți găsi mantaua cu mine. CREANGĂ, P. 253. A face (pe cineva) cuc (sau tun) = a îmbăta pe cineva. Cucoana însă tot îndesa paharele boierului... pînă îl făcu cuc. ISPIRESCU, L. 181. A face (cuiva) coastele pîntece = a bate pe cineva tare. Și-i da piste un omușor, care ți-a face coastele pîntece. NEGRUZZI, S. I 250. A face noaptea (sau din noapte) zi = a nu dormi, a veghea toată noaptea. Biata femeie nopțile le făcea zi. ISPIRESCU, L. 58. A-l face (pe cineva) în două sau (în) patru = a despica (pe cineva) în două sau în patru, a tăia (pe cineva) în bucăți; a sfărîma, a ucide. Dacă nu se da în lături lupul, în două îl făcea cu paloșul. ISPIRESCU, L. 17. Pe butuc Că-l așeza, Cu baltac Patru-l făcea. TEODORESCU, P. P. 589. A face (refl. a se face) bucăți sau bucățele, fărîme, grămadă, praf, pulbere, scrum, țăndări etc. v. c. A face (cuiva) capul călindar v. calendar. A (-i sau a i se) face (cuiva) gura pungă v. gură (2). A-și face urechea toacă v. toacă. A-și face coada bîrzoi v. bîrzoi. A face (cuiva) pîntecele (sau spinarea) tobă v. tobă. A face (cuiva) chica topor v. topor. ◊ Refl. Lovi cerbul de trei ori în burtă și îndată se făcu dintr-însul o căruță cu doisprezece cai de foc. ISPIRESCU, L. 116. Dar atuncea greieri, șoareci, Cu ușor-măruntul mers, Readuc melancolia-mi, Iară ea se face vers. EMINESCU, O. I 106. Răul se face fire, simțirea amorțește. ALEXANDRESCU, P. 79. 3. (Urmat de un substantiv sau de un adjectiv predicativ) A zice, a spune (despre cineva) că este..., a învinui, a acuza (pe cineva) de... Credea că cei ce-l fac urît îl iau numai în batjocură. SBIERA, P. 228. A început a te lua lumea la ochi și a te face prost. ȘEZ. V 130. Vorbă-ndată-i trimetea Și netrebnic că-l făcea. TEODORESCU, P. P. 640. ◊ Expr. A face (pe cineva) cum îi vine la gură = a ocărî pe cineva rău, fără a-și alege cuvintele. Își adusese aminte Borțosul... că ea te-a adus la atelier, și a făcut-o cum i-a venit la gură. PAS, Z. I 276. ◊ Refl. Da ia lasă-mă la pîrdalnicul, stîpîne... Nu te mai face așa de bătrîn, că doar nu ți-i vremea trecută. CREANGĂ, P. 154. V. (Complementul e un substantiv concret; verbul exprimă acțiunea de a da unui lucru o formă definitivă sau potrivită destinației sale). 1. A aranja, a potrivi (ceva) pentru un anumit scop, a pregăti. Gospodina făcu paturile devreme. SADOVEANU, B. 102. Se întreceau care de care să facă baia mai potrivită de caldă stăpînului său. ISPIRESCU, L. 31. Făcu un culcuș stăpînului său. id. ib. 287. Preferanțul giucăm?... Eu fac cărțile. ALECSANDRI, T. I 74. Abia aveam vreme a-mi face toaleta. NEGRUZZI, S. I 53. ◊ Expr. A-și face ghetele (sau pantofii) = a-și lustrui ghetele (sau pantofii). 2. (Cu privire la păr, unghii, buze, sprîncene) A îngriji, a aranja, a drege. [Chirița:] Să mă arăte la o mulțime de boieri, cum m-am troienit în Păcurari, și cum îmi fac sprîncenile! ALECSANDRI, T. I 158. Haide, apucă-te de-ți fă părul, că acuși însărează. id. ib. 37. VI. (Complementul e un abstract; verbul are sens foarte larg, exprimînd acțiunea de a lucra, de a săvîrși ceva). 1. A săvîrși, a făptui. De cîte ori se lumina orizontul, ea făcea sforțări ca să poată privi în larg. BART, E. 387. Ce mi-ai făcut cu atîta sumedenie de oștire...? ISPIRESCU, M. V. 31. Toate trebile cîte le făcea, le făcea pe dos. CREANGĂ, P. 39. Mergînd ea acum zi și noapte, nu știu ce făcu, că se rătăci. id. ib. 288. Tu ești, Pepelaș? Ce faci acolo? ALECSANDRI, T. I 332. ◊ Absol. Dănilă face, Dănilă trebuie să desfacă. CREANGĂ, P. 46. Cine face, lui își face. Capul face, capul trage. Tace și face. ◊ Expr. A face abstracție de... = a ignora, a lăsa la o parte, a nu lua în considerare. Avînd un obiect de studiat, fie de ordine materială, fie de ordine psihică, [metafizicienii] fac abstracție de toate elementele lui, de toate condițiunile lui de existență reală. GHEREA, ST. CR. II 33. Face ce face (sau ce poate) și... = încearcă în toate felurile și izbutește să...; nu știu ce face, vorba e că... Muma zmeului făcu ce făcu și trecu muntele. ISPIRESCU, L. 25. Dar nu știu ce face dracul, că face el ce face și, cu mare greu, scapă din labele lui moș Ursilă. CREANGĂ, P. 53. Ce face și cum face... sau ce (sau cum) face și ce (sau cum) drege... = ce pune la cale și cum o învîrtește că... (sau ca să...). Nu știa cum să facă, cum să dreagă, ca să împlinească voia acelui împărat. ISPIRESCU, L. 11. El știe ce face, ce drege, de-mi aduce din cînd în cînd așa cîte puține [salate], de poftă. CREANGĂ, P. 211. A nu avea ce face (sau ce să facă) = a) a nu avea ocupație. Dracul cînd n-are ce face, știți ce face... Intră înlăuntru și începe a-și purta codița cea bîrligată pe la nasul unchiașului. CREANGĂ, P. 53; b) a nu-i rămîne nimic de schimbat într-o situație, a nu avea posibilitatea să se împotrivească, să obiecteze, să ajute cu ceva; a nu avea încotro. Boierul acela cică era cam zgîrcit, dar, văzînd că Ivan este om împărătesc, n-are ce să facă. CREANGĂ, P. 301. Vai de mine, cam m-aș duce Seara la guriță dulce!... N-am ce face, sus îi locul, Inima-mi arde ca focul. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 133; c) a face o gafă, o imprudență, o prostie, o trăsnaie. A nu avea ce face cu... = a nu avea (nici o) trebuință de..., a nu-i trebui; a nu avea (nici un) folos de... N-are ce face cu atîta avere. RETEGANUL, P. IV 33. Iți dau și dumitale punga asta, că eu n-am ce face cu dînsa. CREANGĂ, P. 45. Ce (mai) faci? = cum îți merge? cum o mai duci? Feciorul meu ce mai face? – Face bine, că-i sănătos. RETEGANUL, P. II 62. Dar tu, dragă, ce mai faci? BIBICESCU, P. P. 61. A face totul sau a face tot posibilul (sau toate chipurile) să (sau ca să)... = a încerca tot posibilul, a se căzni în toate felurile spre a... Nu putem trăi în casa aceasta, de n-om face toate chipurile să scăpăm de hîrca de babă. CREANGĂ, P. 12. Ce face? = ce? cum? (exprimînd surpriza sau faptul că nu sîntem de acord cu cele auzite). Iartă-mă! – Ce face? Să te iert?- Eu, o tigoare, o scorpie? NEGRUZZI, la TDRG. Ce (tot) faci (sau ce ai făcut) de...? = ce ți s-a întîmplat că...? care e cauza că...? Vai, mîndruță de departe, Ce tot faci de nu scrii carte? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 142. Ce-i de făcut (cu cineva sau cu ceva)? = cum să se procedeze (cu cineva sau cu ceva)? Să lăsăm toate la o parte și, pănă la una alta, hai să vedem ce-i de făcut cu cerbul. CREANGĂ, P. 224. N-am făcut nimic = n-am realizat nimic, nu m-am ales cu nimic, n-am nici un folos. Ai fost ieri la tîrg? – Da, dar n-am făcut nimic. Fă bine și... (sau de...) v. bine² (3). Văzînd și făcînd = procedînd conform situației, împrejurărilor, fără un plan stabilit dinainte. [De cel mai mic copil] nu se despărțea, îl ținea lîngă dînsa, și mai tîrziu – «văzînd și făcînd». MACEDONSKI, O. III 23. A avea a (sau de-a) face cu cineva sau cu ceva = a avea de lucru cu cineva (sau cu ceva), a avea ceva comun cu cineva (sau cu ceva). Așa mi ți-a fost povestea? zise el încetișor, stai măi, dară, să-ți arăt eu cu cine ai a face. ISPIRESCU, L. 377. (Amenințător) O să ai de-a face cu mine. Ce are a face? = ce legătură este (între un lucru și altul)? ce interesează? și ce-i cu asta? și ce dacă? Harap-Alb, Gerilă, Ochilă și Păsări-Lăți-Lungilă se pun ei de ospătează și beu cît le trebuie. Dar ce are a face? parcă nici nu se cunoștea de unde au mîncat și au băut. CREANGĂ, P. 260. N-are a face! = nu interesează! n-are importanță! A-și face apariția v. apariție. A face caz (de ceva sau de cineva) v. caz. A face cunoștință (cu cineva) v. cunoștință. A(-și) face loc v. loc. A-și face mendrele v. mendre. A face moarte (de om) v. moarte. A face parte din... v. parte. A face pasul... v. pas. A face pași mari v. pas. A face rost (de ceva) v. rost. ◊ Refl. (În expr.) S-a făcut = ne-am înțeles, s-a aranjat, fii fără grijă. Adu-mi cărțile împrumutate. – S-a făcut! ◊ (Învechit și popular; în locuțiuni verbale) A-și face închipuire = a-și închipui. A-i face trebuință = a-i trebui. A face tocmeală = a se tocmi etc. A-și face joc = a se juca. Apoi ca-n glumă el le prinde De mînecă, și-aprins de dor, Își face joc prin părul lor. COȘBUC, P. I 88. A face o știre = a înștiința. Ieremia-vodă... făcu o știre cardinalului, că Mihai-vodă voiește a intra în Ardeal. BĂLCESCU, O. II 222. A face monopol = a monopoliza. Monopol fac azi de drepturi. ALEXANDRESCU, P. 139. A face întrebare = a întreba. Moșul iarăși... face întrebare. PANN, P. V. I 12. 2. A provoca, a da naștere la..., a cauza. Cine știe ce încurcătură vei face p-acolo! ISPIRESCU, L. 13. Începe a face un tărăboi, de s-a sculat toată ograda în gura lui. CREANGĂ, P. 304. Acel soi ciudat de barzi... Sînt cîntați în cafenele și fac zgomot în saloane. EMINESCU, O. I 137. ◊ Expr. Nu face nimic = (formulă de politețe cu care se răspunde celui ce-și cere scuze pentru un neajuns sau o supărare pricinuită fără să vrea) n-are nici o importanță. A o face lată v. lat. ◊ Refl. Mare vîlvă se făcu în împărăție. ISPIRESCU, L. 31. De la o vreme se face tăcere. CREANGĂ, P. 227. ♦ (Cu determinări în dativ, indicînd persoana care e interesată în acțiune) A pricinui, a cășuna. Și-o întreb, și nu-mi răspunde! Și mă mir ce i-am făcut! COȘBUC, P. I 49. Își ceru iertăciune pentru relele ce-i făcuse. ISPIRESCU, L. 144. Să nu cumva să te împingă păcatul să-i faci vrun neajuns! CREANGĂ, P. 87. De astă dată nu-ți fac nemica. EMINESCU, N. 15. Nu-mi mai face supărare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 16. ◊ Expr. A i-o face (bună sau lată sau cu vîrf) sau a-i face (cuiva) una (și bună) = a aduce cuiva un rău, o vătămare; a învăța minte (pe cineva). Stăi, măi, că ți-o fac eu. ISPIRESCU, U. 41. Taci! că i-oi face eu cumătrului una, de și-a mușca labele, CREANGĂ, P. 29. Eu i-am făcut-o cu vîrf. TEODORESCU, P. P. 656. A face (cuiva) bine cu ceva v. bine² (3). A-i face (cuiva) bine (sau rău) v. bine² (3), rău. A face sfîrșit sau capăt (cuiva sau unui lucru) v. sfîrșit. A face (cuiva) zile fripte v. fript ◊ Refl. (Cu pronumele în dativ și formînd, împreună cu complementul care indică o stare sufletească locuțiuni verbale cu sensul determinat de complinire) A-și face gînduri sau griji ( = a se îngrijora). A-și face inimă rea ( = a se întrista). ▭ Bătrîna a ieșit clătind din cap și zicînd: maica domnului să-și facă milă de fata mea! NEGRUZZI, S. I 27. Și-au făcut curaj, urmîndu-și drumul. DRĂGHICI, R. 91. Tot vin beau și tot mîncau, Voie bună își făceau. BIBICESCU, P. P. 302. Întru-n casă la copile, Ele-și fac spaimă de mine, Parcă-i ursul din pădure. ȘEZ. I 49. (Expr.) A-și face de lucru (cu cineva) v. lucru. A-și face de lucru (cu ceva) v. lucru. A-și face osîndă (cu cineva) v. osîndă. A-și face (singur sau însuși) seama v. seamă. ♦ A arăta, a manifesta, a acorda. (Refl. pas.) Negustorul se minună de atîta cinste ce i se făcu. ISPIRESCU, L. 277. 3. A aduce la îndeplinire, a realiza, a îndeplini, a împlini. Nu știau ce voie să-i facă. ISPIRESCU, L. 11. Și-a făcut datoria de ostaș. CREANGĂ, P. 297. Piste o săptămînă... voi face poronca d-tale. KOGĂLNICEANU, S. 47. ◊ Expr. A face tîrg = a încheia tîrgul, a cădea de acord. Nouă ne-a plăcut de d-voastră și am făcut tîrg. SEVASTOS, N. 62. ♦ A executa. Facem o partidă de șah? 4. (Complementul indică o ocupație, o meserie) A exercita, a practica. Face avocatură. ▭ Mai făcea el, nu-i vorbă, și alte negustorii. CREANGĂ, P. 112. ♦ (Complementul indică un obiect de studiu sau o formă de învățămînt) A studia, a urma. Face medicina la București. 5. (Cu complementul «semn»; adesea urmat de determinări introduse prin prep. «cu» sau «din», indicînd o parte a corpului) A atrage cuiva atenția printr-un gest; a da cuiva să înțeleagă ceva printr-un semn. Copiii... nu mai îndrăzneau să se apropie, cînd ea le făcea semn. PAS, Z. I 87. Face semn dracului cu mîna. CREANGĂ, P. 52. N-au avut decît cu ochiul ori cu mîna semn a face. EMINESCU, O. I 146. ◊ (Cu elipsa complementului) A face din cap că da. ▭ Ipate care da oca pe spate Și face cu mîna, să-i mai aducă una. CREANGĂ, P. 150. Cînd treci tu pe lîngă noi, Nu face cu pălăria, Să priceapă dușmănia. HODOȘ, P. P. 69. C-o mînă pe carte scrie Și cu alta-mi face mie Să merg în cănțelărie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 26. ◊ Expr. A face (cuiva) cu degetul = a amenința (pe cineva) cu degetul arătător. Zărindu-l în slava cerului printre stolul de corbi, începu a-i face cu degetul și-i zise... dă-te jos d-acolo, omule! ISPIRESCU, L. 46. A face (cuiva) cu mustața = (despre bărbați) a cocheta (cu cineva). Într-o zi se încumese a-i face cu mustața, dară cam cu sfială. ISPIRESCU, L. 391. A face (cuiva) cu ochiul (sau, mai rar, din ochi) = a) a face (cuiva) un semn ascuns sau cochet. Tovarășul își puse degetul la buze și face cu ochiul, arătînd mutește la cei care dormeau în jurul focului. BART, E. 279. S-auzi zornetul de pinteni și foșnirile de rochii. Pe cînd ei sucesc musteața, iară ele fac cu ochii? EMINESCU, O. I 157. Poftim! ca și cînd eu, Balașa, la vîrsta me, aș face cu ochiu logofeților! ALECSANDRI, T. 942; b) fig. a atrage, a îmbia. [Copiilor] le face cu ochiul hambarul. BENIUC, V. 84. Am un pui de cotnari, care face cu ochiul. ALECSANDRI, T. I 328. 6. (Complementul indică un drum sau o distanță) A străbate, a parcurge. Trenul face 50 km pe oră. Am făcut un drum lung. 7. (Complementul exprimă o noțiune temporală) A petrece; a împlini. Aci se așeză, ca... să-și facă amiazul. RETEGANUL, P. I 63. A făcut, atîția ani de slujbă. ȘEZ. II 60. Pe toate le-aș culege, Să-mi fac traiul și să mor, Legănat pe sînul lor! ALECSANDRI, P. P. 337. 8. (Cu privire la prietenie, tovărășie) A lega, a întreține. Cine-a mai dori să facă tovărășie cu tine aibă-și parte și poarte-ți portul, că pe noi știu că ne-ai amețit. CREANGĂ, P. B. Intranz. I. (Urmat de determinări modale) 1. A proceda, a se comporta. Se coborî cel mijlociu și făcu și el ca cel dintîi. ISPIRESCU, L. 84. Apoi dar fă cum știi, moș Nichifor, numai să fie bine. CREANGĂ, P. 128. Cine-a face altă dată ca mine, ca mine să pățească. CREANGĂ, P. 253. Așa mi-ai poroncit, așa am făcut. ALECSANDRI, T. I 179. Cu scurteica de atlaz, Face multora-n necaz. TEODORESCU, P. P. 314. ◊ Expr. A face bine (sau rău) că (sau de...), exprimă o aprobare sau o dezaprobare a acțiunilor cuiva. Bine faci că nu te arăți mic la suflet. DRĂGHICI, R. 91. A face bine (sau a nu face rău) să..., (numai la modul optativ) se spune pentru a da cuiva un sfat. Ai face bine să mai înveți. N-ați face rău să veniți deseară la noi. A-și face de cap v. cap¹ (I 5). A face (ceva) de (sau din) capul său v. cap¹ (I 4). A face frumos v. frumos. ◊ (Determinat de o onomatopee prin care se imită o mișcare repede și zgomotoasă sau vîjîitoare) Să faci cu el zup! în fundul pămîntului. RETEGANUL, P. III 55. Voinicul face harști! cu sabia și-i taie capul. SBIERA, P. 125. Talpa iadului atunci face țuști! înlăuntru și dracii tronc! închid poarta. CREANGĂ, P. 311. ♦ (În comparații în care o acțiune se compară cu ea însăși e întrebuințat în locul verbului care exprimă acea acțiune și care îl precedă, îl urmează sau se înțelege din context) A proceda, a lucra (în felul cum obișnuiește... ). Mă rugați... să cînt cum cîntă cocoșii, să fac cum latră cîinii? CAMIL PETRESCU, T. II 105. Ele începură a zîzîi într-un chip scîrbos așa cum face o mare mulțime de... țînțari. ISPIRESCU, U. 100. Judecau... pricinile de vini mari politice, cum fac camerele lorzilor. BĂLCESCU, O. II 13. ♦ Refl.(Sens contaminat cu acela de «a făptui», «a săvîrși»; apare în construcții interogative și interogative indirecte, cu un complement exprimat prin pron. «ce»; uneori cu determinări introduse prin prep. «cu», indicînd persoana sau lucrul cu care cineva nu știe cum să procedeze, alteori cu determinări introduse prin prep. «de», indicînd cauza care face pe cineva să nu știe cum să procedeze) Ce mă fac cu tine, dacă te îmbolnăvești? ▭ Nu știa ce să se mai facă de frică. SEVASTOS, N. 272. E! Ce te faci tu acum? căci seara se apropie, și loc de repaos nu este, și casă de găzduit, nici pomeneală. ISPIRESCU, L. 389. 2. (Popular; determinat prin «bine» sau «rău») A-i merge, a o duce. Ce mai face lelița Anica?... – Face bine, mi-a răspuns el. SADOVEANU, N. F. 13. 3. (Determinat prin «a bine», «a rău», «a ploaie» etc.; uneori în superstiții) A prevesti (ceva). Iaca, și acuma fac nourii a ploaie. SADOVEANU, M. 180. Parcă nu faceți a bine, de nu vă mai astîmpără dracul nici la vremea asta. CREANGĂ, P. 254. Vuia în sobă tăciunele aprins, care se zice că face a vînt și vreme rea. id. A. 34. 4. (În superstiții; de obicei urmat de determinări introduse prin prep. «de») A vrăji, a fermeca, a lega prin vrăji. [Usturoiul] e bun de făcut de dragoste. SEVASTOS, N. 4. Băbătia lui, de la o vreme încoace, nu știu ce avea, că începuse a scîrțîi; ba c-o doare ceea, ba c-o doare ceea, ba-i e făcut de năjit, ba că-i e făcut pe ursită, ba că-i e făcut de plînsori. CREANGĂ, P. 111. Îți face cu ulcica, se vede... cela... Știi tu?... ALECSANDRI, T. 144. Nu ți-am făcut ca să mori, Ți-am făcut ca să te-nsori. ȘEZ. II 10. II. (Echivalează cu verbe care conțin ideea de «valoare») 1. A valora, a prețui. L-au prețuit că face mai mult decît o împărăție. SBIERA, P. 44. Nu face băietul ista atîția husăși, cu straie cu tot, cîți am dat eu pentru dînsul pînă acum. CREANGĂ, A. 16. ◊ Expr. Nu face fața cît ața v. ață. ♦ (În operațiile aritmetice) A fi egal cu... Doi cu doi fac patru. 2. A costa. Cît face untul? ▭ Murgulețu tare-mi place, Spune-mi mie, cîți bani face? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 487. 3. (La pers. 3, cu valoare impersonală; de obicei urmat de o propoziție subiectivă) A fi vrednic (de a...), a merita (să...). Face să vezi spectacolul acesta. ◊ Expr. Fie, că face! sau scump, dar face! se exclamă în fața unui lucru scump, greu de dobîndit, dar valoros (bun, frumos etc.). În adevăr, mobilarea-i prea frumoasă, dar și ține cam scump. – Fie, că face! ALECSANDRI, T. 802. Face parale v. para. Nu face parale sau nu face nici o para (chioară) sau nici două parale v. para. 4. (În expr.) Nu face pentru... = a) nu e potrivit, nu corespunde pentru... E iute! N-are cumpăt... nu face pentru un prefect. CARAGIALE, O. I 111; b) nu e de prestigiul cuiva. Domnule Iancule, nu face pentru d-ta să stai între boccii. CARAGIALE, M. 285. III. (Întrebuințat în locul altor verbe) 1. (Determinat printr-un adverb, o locuțiune adverbială sau un complement circumstanțial de loc care indică o direcție) A se îndrepta, a merge, a porni, a o apuca, a o lua. Fă-ndărăt, bărbate, – i-a mai zis nevasta. VISSARION, B. 97. Cînd noi voiam să facem hoisa, ne sfătuiai să luăm ceala, pentru ca să nu putem da de urma tîlharilor. ALECSANDRI, T. 233. Mi-am pus șaua pe cal Și-am făcut pe Olt la deal. ȘEZ. I 78. Bădiță, la chip frumos, Fă-n pădurea cea din dos, Că-i găsi un păltinel Să durezi luntre din el. ALECSANDRI, P. P. 51. ◊ Expr. (Învechit) A nu avea încotro face = a nu se putea împotrivi, a se resemna. La vîrsta me să duc dorul... nebuniilor? eu, o babă cuminte... Căci sînt babă... n-am încotro face... și cuminte... de nevoie. ALECSANDRI, T. 1198. ♦ Refl. (Familiar; cu determinări locale) A se abate, a se da, a se duce (sau a veni). Fă-te-n lături! ▭ Vai, sărace poloboace, de te-ai face mai încoace. CREANGĂ, A. 139. 2. A zice; a spune. Alinierea! face. Nu ești aliniat. DUMITRIU, B. F. 24. «Am să-ți rup oasele», făcea el. PREDA, Î. 52. De unde vii, măi Toadere? făcu Serafim Mogoș, ieșind în uliță. REBREANU, R. II 67. C. Refl. I. (Exprimă faptul de a apărea, de a se produce, de a se ivi) 1. (Despre zi, noapte, întuneric etc.) A se produce, a se ivi. În sufletul lui Melchior se făcuse însă furtună, o furtună pe care n-o mai avusese și nici nu știa cum s-o stingă. V. ROM. martie 1952, 145. Se făcea întunerec pe pămînt. ISPIRESCU, U. 43. Cînd începu a se face ziuă, Mihai-vodă ridică tabăra. BĂLCESCU, O. II 96. ◊ (Poetic) Albastru e cerul pe luncă Și-n suflet se face senin. CORBEA, A. 67. ◊ Expr. A i se face (cuiva) negru (sau roșu, verde, galben) înaintea ochilor = a vedea negru (sau roșu etc.) înaintea ochilor, v. vedea. I se făcea galbăn înaintea ochilor. VLAHUȚĂ, N. 12. ♦ Impers. (Arătînd că acțiunea se petrece în vis sau în fantezie) A se arăta, a apărea înaintea ochilor. Se făcea că e toamnă și că începe culesul porumbului. PREDA, Î. 176. Deseori mi se întîmplă să mă răsucesc în somn... Se face că plutesc pe o apă albastră, fără hotare. STANCU, D. 128. Se făcea că vede [în vis] pe Nechifor Lipan călare, cu spatele întors cătră ea, trecînd spre asfințit o revărsare de ape. SADOVEANU, B. 19. 2. (Despre drumuri, văi etc.) A se forma, a începe. Se face o cărare la stînga. ▭ Se făcea nu departe de poștă o vale lungă și răpide. ALECSANDRI, T. 51. 3. (Despre senzații sau sentimente; construit cu dativul persoanei) A se naște, a se produce (în cineva) deodată starea de..., a fi cuprins de... I s-a făcut sete. I s-a făcut frig. ▭ Pe urmă i se făcea somn. SBIERA, P. 140. I s-a făcut așa de jele, încît a început a plînge. CONTEMPORANUL, III 656. I se făcu frică. ȘEZ. I 162. ♦ Impers. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau prin conj. «să») A fi cuprins de o atracție puternică spre ceva, a simți dorul de... I s-a făcut de ducă. I s-a făcut de însurat. ▭ Du-te o dată, ori ți s-a făcut pesemne de vun conflict. CARAGIALE, O. I 71. Că mie mi s-a urît Și mie mi s-a făcut Să mînînc carne de cuc. TEODORESCU, P. P. 615. ◊ (Metaforic) În mirosul fără asemănare de dulce pe care-l dă cîmpului sulcina cînd e coaptă și iarba cînd i s-a făcut de coasă, în acest farmec măreț și liniștit al singurătății, inima lui atît de trudită la vîrsta de optusprezece ani, ușura de povara tuturor durerilor pămîntești. VLAHUȚĂ, N. 23. 4. A se întîmpla. «De asin dară, să se facă urechile lui Midas-împărat!» Și cum zise el, așa și se făcu. ISPIRESCU, U. 110. ◊ Expr. Ce s-a făcut (cineva)? = ce s-a ales (de cineva)? ce a devenit? cum s-a descurcat? Tovarășe... ce ne-am fi făcut noi, dacă nu era partidul? CAMILAR, TEM. 107. Nu știu ce s-a făcut omul meu. Am început să am grijă. SADOVEANU, B. 39. Furnicile parcă intrase în pămînt, s-au mistuit de nu se știe ce s-au mai făcut. CREANGĂ, P. 264. Ce s-a făcut cu...? = ce s-a întîmplat cu...? Au venit împăratul... și n-am știut ce s-au făcut cu dînșii. SBIERA, P. 191. Cum se face că... (sau de... )? = cum se poate întîmpla că...?, cum e posibil că...? Fata nu se putea domiri cum se face de bărbatu-său ziua este porc și noaptea om. ISPIRESCU, L. 54. Nu știu cum s-a făcut, că ori chersinul a crăpat, ori cumătrul a strănutat. CREANGĂ, P. 24. II. (Exprimă faptul de a deveni, de a ajunge într-o anumită stare) 1. A ajunge, a deveni. De ce creștea copilul, d-aceea se făcea mai isteț. ISPIRESCU, L. 2. Nici frumos pînă la douăzeci de ani, nici cuminte pînă la treizeci și nici bogat pînă la patruzeci nu m-am făcut. CREANGĂ, A. 71. Cu întemeierea acestor state evoluțiile istorice ale romînilor se fac mai lămurite. BĂLCESCU, O. II 12. Să te faci, grîule, faci, Să te faci, grîule, nalt Și să stai la secerat Ca mîndra la sărutat! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 377. ◊ Expr. A se face stăpîn pe ceva = a lua un lucru în stăpînire cu forța. (Despre un drum) A se face în două = a se despărți, a se bifurca. Cînd ajung la moara nouă Calea lor se face-n două. COȘBUC, P. I 131. A se face dunăre (turbată) v. dunăre. A se face foc v. foc. A se face oale și ulcele (sau ulcioare) v. oală. A se face trup și suflet cu cineva v. trup. A se face (tot) una cu cineva v. unu. ◊ (Urmat de adjective predicative, împreună cu care formează locuțiuni verbale echivalente cu verbele derivate de la adjectivele respective) Moșul se făcu galben. DUNĂREANU, CH. 22. Dragii mei copii, v-ați făcut mari; mergeți de vă căutați ursitele. ISPIRESCU, L. 33. Cînd văzu pe voinic, se făcu... vînăt. ȘEZ. I 69. Du-te-acasă, fa buhoasă, Și te lă, te fă frumoasă. ib. V 16. ♦ A ajunge la vîrstă de..., la numărul de... la un total de... Tata se făcuse de șaizeci de ani cînd a murit. ▭ Mai am unu, mai am doi [ibovnici], Cu Fălică se fac trei. ȘEZ. I 174. ♦ (Urmat de determinări care indică o profesiune) A îmbrățișa cariera de..., a deveni. Cînd voi fi mare, poate mă fac Inginer sau sondor. CASSIAN, H. 37. ◊ Tranz. Tata zicea că să mă facă profesor. SADOVEANU, P. M. 54. ♦ (Determinat prin «la loc» sau «iară») A ajunge din nou (ceea ce a fost înainte), a redeveni. Se făcuseră iară oameni. ISPIRESCU, L. 88. [Țugulea] se dete iară de trei ori peste cap și se făcu om la loc. id. ib. 315. ♦ (Despre preparate culinare etc.) A ajunge în starea potrivită pentru a fi folosit. V. reuși. Dulceața nu s-a făcut bine. ▭ Încetul cu-ncetul se face oțetul. 2. (Urmat de un nume predicativ exprimat printr-un infinitiv sau de o propoziție predicativă introdusă prin conj. «că», «să» sau loc. conj. «ca și cum») A se preface, a simula. Întoarse capul făcîndu-se că nu s-a întîmplat nimic și păși voinicește înainte. DUMITRIU, N. 150. La vorbă-n drum, trei ceasuri trec – Ea pleacă, eu mă fac că plec. COȘBUC, P. I 118. Mănîncă el acolo, bea bine, să ospătează, dar o dată se face ca și cum și-ar scăpa pălăria, și atunci toți îl văd. RETEGANUL, P. II 75. De vorbiți mă fac că n-aud, Nu zic ba și nu vă laud. EMINESCU, O. IV 201. ◊ (Urmat de un adjectiv predicativ) Se făcu bolnavă și sta zile întregi lîncezind în pat. BART, E. 61. Împăratul se făcu supărat. RETEGANUL, P. I 33. S-au făcut ca mort. SBIERA, P. 96. Toți ciobanii că fugea! Numai unul rămînea, Lîngă foc se întindea, Bolnăvior că se făcea. ALECSANDRI, P. P. 87. ◊ Expr. A se face niznai v. niznai. ◊ Intranz. (Popular, rar) Cînd a mai dezbrăca voinicul calul și o pune pielea jos, atunci fata împăratului să facă că se întinde și să împingă pielea cu picioarele în foc. SBIERA, P. 44. ♦ Intranz. (Urmat de determinări substantivale introduse prin prep. «pe») A-și lua înfățișarea de..., a se arăta, a-și da aere de... A face pe grozavul. A face pe prostul. ▭ Cocheta face pe nevinovata. NEGRUZZI, S. I 65. ♦ Intranz. (Urmat de determinări substantivale introduse prin «pe») A juca rolul de..., a împlini funcția de... Fusese șofer la oraș și acum făcea pe mecanicul. DUMITRIU, V. L. 130. – Part. și: (învechit și regional) fapt (PĂSCULESCU, L. P. 39, TEODORESCU, P. P. 29).

MÎȚĂ s. f. I. 1. (Popular, mai ales în Mold. și Transilv.) Pisică (Felis domestica); p. r e s t r. puiul (de sex feminin al) pisicii. Cf. ANON. CAR., LEX. MARS. 205. Mă fac în multe chipuri. . . : ogar, găină, muscă, iepuri, paijăn, mîță, și în toate chipurile (a. 1 799). GCR II, 172/2. Nu ar putea să se ivească din gaoră afară, ca să nu-l audă mîța. ȚICHINDEAL, F. 257/3, cf. LB. Într-aceste tabacale să lucrează cu scîrnăvii de cîini și pieile lor, și de mîță și alte jiganii spurcate (a. 1 837). DOC. EC. 667. Urlă ca cîinii cobitori, miorlăie ca mîțele, cîșie ca gîștele, șuieră ca șerpii. HELIADE, O. II, 382, cf. POLIZU, BARONZI, 159. Ne acățarăm ca mîțele pe o scară ce se îndoia scîrțiind sub picioarele noastre. ALECSANDRI, P. 217. Doar și mie îmi era dragi mîțile, pîn-a nu mă mărita. id. T. I, 197, cf. COSTINESCU, LM. Măi motane, Vino-ncoa să stăm de vorbă, unice amic și ornic. De-ar fi-n lume-un stat de mîțe, zău ! că-n el te-aș pune vornic. EMINESCU, O. I, 48. Cînd văd că mîța face marazuri, ți-o strîng de coadă de mănîncă și mere pădurețe. CREANGĂ, P. 230. Deodată se aud prin casă o mulțime de glasuri, cari de cari mai uricioase; unele miorlăiau ca mîța, altele covițau ca porcul, id. ib. 302. Ieși din crîng binișor, și pîș, pîș, ca o mîță cînd pîndește la șoareci, se apropie încetișor de Făt-Frumos. ISPIRESCU, L. 109, cf. 179, DDRF, ALEXI, W., CABA, SĂL., IORDAN, L. M. 193. Cînd m-am întors, am găsit-o cu o mîță albă în brațe. IBRĂILEANU, A. 83. Și-n fluierul de sticlă al cintezii Se joacă mîțele cu iezii. ARGHEZI, V. 21, cf. 163, id. C. J. 170. În casa asta, nici o miță n-are unde s-aciua. C. PETRESCU, C. V. 85, cf. STĂNOIU, C. I. 129. Pisica se numește „mîță”, iar bărbătușul „mîrtan”. PRIBEAGUL, P. R. 72. Prin pod, se auzeau vuiete, zgomote de fugă, trîntituri. – Prinde mîța șoareci ! mormăi mătușa Zamfira. SADOVEANU, O. I, 75. În Muntenia și în sud-estul ardelean se zice „pisică”; în restul României se zice „mîță”. PUȘCARIU, L. R. I, 211. Ei numesc pe pisoi motan și pe pisică mîță. H III 4. Pisica la noi se numește mîță. ib. VI 199, cf. X 253. Sîntem de departe, De peste șapte sate: De la Buda nouă, Pe unde mîța ouă. TEODORESCU, P. P. 178. Omul nostru n-avea nimic, nici barem o mîță. RETEGANUL, P. I, 42. Însura-m-aș însura, Nu știu soacra ce mi-a da ? Coșarca cu fusele, Costrețul cu mîțele ? POP., ap. GCR II, 309, cf. 319. Ni-i că vom însera Și nu sîntem de-acolea, Că sîntem din Buda vechie, Unde mîța strechie. POP., ap. GCRF II, 337. Mîța și cînele, cînd au durere de cap, mînîncă iarbă. ȘEZ. I, 127. Din mănușă să făcu o mîță mare, care cînd se învîrti printre șoareci, îi băgă în tușă, înghițindu-i pe vro cîțiva. ib. II, 4, cf. IV, 184. Io la joc, Mîndră la joc, Mălaiul de joi în foc. Bătui mîța cu vătraiul De ce nu mi-o scos mălaiul. HODOȘ, C. 84. A fost unu odată sărac de tot, avea număi o mîță ș-un bou ș-un bordei. GRAIUL, I, 42. N-avea nimica-n bordei, Făr-d-o mîță ș-un cotei. PĂSCULESCU, L. P. 275. Fata moșului. . . porni, și ca să nu-i fie urii, luă și mîța cu sine. PAMFILE, DUȘM. 112, cf. id. com. 18. Ciuma-n casă o d-întrat Șî pă tăț huc i-o luat; Numa pă ea o lăsat Cu o bǵată mîță-n vatră. T. PAPAHAGI, M. 121. Bătui mîța peste gheare, C-a mîncat nește jumare. ANT. LIT. POP. I, 213, cf. ALR I 1 133, 1 137, ALR II 3 473. Mîța blîndă zgîrie rău. GCR II, 374, cf. SBIERA, P. 65, ZANNE, P. I, 548, IX, 657. Ce iase din mîță, șoareci prinde. NEGRUZZI, S. I, 248, cf. ZANNE, P. IX 546. Mîța se-nvață de mică a prinde șoareci. ZANNE, P. IX, 659. Mîța îngrășată nu prinde șoareci. id. ib. 658. Mîța cu clopot nu prinde șoareci. NEGRUZZI, S. I, 249, cf. ZANNE, P. I, 550, IX, 658. Cînd mîța nu-i acasă Șoarecii joacă pe masă. zanne, p. i, 548. Din coadă de mîță sită de mătase nu se face. id. ib. 597, cf. 546, 549, 550, III, 349, IV, 164, IX, 657, 659, 660, ALR I 1 551/790. Pe-o biserică șindilitâ joac-o mîță potcovită (Luna). SBIERA, P. 322. Am o mîță albă, grasă, toată noaptea îmblă-n casă (Luna). id. ib. Mîță grasă Trece noaptea peste casă (Luna). PĂSCULESCU, L. P. 87. ◊ (În superstiții) Mîță ori motan negru, cucoș negru și cÎnele negru aduc bine la casă. ȘEZ. I, 17. Cînd tună și fulgeră să nu ții mîță și cîne în casă, că s-ascunde necuratul în ele. ib. 126. Mița să n-o iei cu tine cînd te muți în altă casă, că iei sărăcia. ib. 127, cf. 192. Cînd sare mîța peste un cadavru, mortul se face strigoi. ib. III, 150. Cînd mîța stă în vatră, are să fie frig. ib. IV, 119, cf. 120. Să nu duci mîța în car sau căruță, că slăbesc vitele trăgace. ib. VI, 43, cf. 44, VIII, 98., Dacă mîța se lă pe cap, se crede că nu mult după aceea va ploua. ib. XVIII, 114, cf. 50. Dacă tușește mîța: va urma vrajbă în casă. GOROVEI, CR. 189, cf. 188. [La guturai] tragi pe nas fum de păr din coada mîții. PAMFILE, B. 64, cf. 68, 70, id. D. 88, id. S. T. 131. Întîlnim știma sub felurite înfățișări: . . . de cîne, mÎță, cocoș. id. COM. 19. Mîța neagră poate de asemeni întrupa piaza-rea, ca să aducă pagube unei case. id. DUȘM. 95, cf. 331. Dacă va dormi pe pat, mîța face a cald. id. VĂZD. 4, cf. 77, 92, 116. ◊ (Mold., în imprecații) Fată jucăușă: Să-i smulgă urechea și țîțele. . . Stuchi-l-ar mîțele ! TOPÎRCEANU, P. 112, cf. PAMFILE, J. II, 154. Stuchi-te-ar mîțele! Com. din PIATRA NEAMȚ. (Regional) (De-a) mîța oarbă sau de-a mîța = (de-a) baba oarba, v. b a b ă. Cf. lb. Convocarea conferenței semăna cu un joc de-a mîța oarbă. BARIȚIU, P. A. III, 66, cf. POLIZU. Jocurile copilărești: popic, cureaua roșie. . . , ajumit, mîța oarbă. HEM 609, cf. MARIAN, I. 221, DDRF, BARCIANU, PAMFILE, J. III, 48, ALR II 4 337/64, 76, 95, 105, 219, 228, 250, 260, 284, 334, 362, 365, 386, 574, MAT. DIALECT, I, 182. (De-a) mîța și șoarecele = joc de copii în care jucătorii sînt așezați în formă de cerc, iar doi dintre ei, care îndeplinesc rolul de mîță, respectiv de șoarece, se fugăresc în jurul cercului pînă cînd „mîța” prinde „șoarecele”. Cf. ȘEZ. VIII, 121, PAMFILE, J. I, 20. Mîță de vînzare = joc de copii, la priveghiul mortului, în care unul dintre jucători încearcă, după un anumit sistem, să vîndă celorlalți o mîță reprezentată printr-o lingură. Cf. PAMFILE, J. I, 50. Mîța popii = joc de copii nedefinit mai îndeaproape. Cf. H V 17. ◊ E x p r. (A fi) mîță blîndă = (a fi) prefăcut, ipocrit, fățarnic. Cf. ZANNE, P. I, 551, CADE. (A fi) mîță plouată (sau udă) = (a fi) fără chef, abătut, descurajat; (a fi) rușinat, umilit. Cf. ZANNE, P. IX, 659. (Regional) (A cumpăra sau a lua, a fi etc.) mîța-n (sau mîță-n) sac, se spune despre un lucru pe care nu-l poți cunoaște înainte de a intra în posesia lui. id. ib. I, 549, cf. CADE, com. din SEBEȘ-ALBA IULIA. A umbla (sau a prinde pe cineva) cu mîța-n sac = a umbla (sau a prinde pe cineva) cu înșelăciuni. Dacă ești prost și lași să te prindă la cărți cu mîța-n sac ? alecsandri, T. I, 117. Umblă cu mîța-n sac, ghiujul. . . Aține-te, Pepeleo ! id. ib. 319, cf. ZANNE, P. I, 548. Vedeți, să nu care cumva să vă prind și pe voi cu mîța-n sac, că vai de mama voastră ! C. PETRESCU, Î. II, 46. Umblă cu mîța-n sac, ad[ică] e un prefăcut; umblă de colo, colo, ca să nu se deie pe față. I. CR. IV, 78. A trăi (sau a se înțelege etc.) ca mîța cu șoarecii (sau cu șoarecele, cu cîinele) = a fi în relații foarte rele (unii cu alții), a trăi rău împreună. Cf. ZANNE, P. I, 382, 550, 551. (Regional) A se stupi ca mîțele = a trăi ca mîța cu șoarecii; a se certa mahalagește, a-și arunca cuvinte grele. Cf. ȘEZ. II, 47, IX, 146, ZANNE, P. I, 551. A fi învățat ca mîța la lapte = a fi rău învățat, a avea un obicei prost. Cf. ZANNE, P. III, 588. (Regional) A păți cinstea mîței la oala cu smîntînă = a fi bătut. Cf. ȘEZ. I, 218, ZANNE, P. I, 551, IV, 124. (Regional) A se învîrti ca mîța împrejurul oalei cu smîntînă = a da tîrcoale unui lucru sau unei ființe care-i place. Cf. ZANNE, P. IV, 123. (Regional) A umbla ca mîța pe lîngă laptele fierbinte = a dori ceva de care se teme. Cf. id. ib. III, 587. (Regional) A se învîrti ca mîța pe lîngă blidul cu păsat = a ocoli adevărul, a evita să spună adevărul. Cf. id. ib. IV, 67. (Regional) (A trăi) ca mîța pe rogojină = (a trăi, a o duce) rău. Cf. id. ib. iii, 337, PAMFILE, J. II, 154. A trage mîța de coadă (sau, regional, pe rogojină) = a o duce greu (din cauza sărăciei), a fi strîmtorat (din punct de vedere material), a fi sărac, nevoiaș. Cf. ȘEZ. IX, 145, ZANNE, P. IX, 660, PAMFILE, J. II, 154, MAT. DIALECT. I, 231. (Regional) A nu avea nici mîță la casă = a fi foarte sărac. ZANNE, P. IX, 660. (Regional) A se uita ca mîța la pește = a se uita, a privi lacom, cu lăcomie. Robinson . . . s-au pus să șadă pe pat uitîndu-să la frigarea cu friptura ca mîța la pește. DRĂGHICI, R. 70/7. (Familiar) A se uita (sau a se pricepe etc.) ca mîța-n calendar = a nu pricepe nimic, a fi cu totul străin de o problemă. Cf. IORDAN, R. A. 270. Mătură ca mîța, se spune despre un om murdar (care își ascunde murdăriile). Cf. ZANNE, P. III, 228. Se spală ca mîța, se spală superficial. (Regional) (Taci) să nu te audă (sau că te aude) mîța = a) (taci că) spui minciuni (pe care nu le crede nimeni). Cf. id. ib. II, 758; b) bagă de seamă ce spui. id. ib. IX, 661. (Regional) A călca în urme de mîță stearpă = a fi îndrăgostit. Cf. TDRG. A rupe mîța în două = a) a fi voinic; a fi energic, hotărît, dîrz, a ști să-și impună voința; a fi vrednic. Fii român verde și rupe mîța în două. NEGRUZZI, S. I, 251. Ei ! bravo l Acu văd și eu că ești bărbat, om verde, colea, care rupe mîța-n două. ALECSANDRI, T. 907. Un om vrednic, care rupe mîța în două . . . plătește foarte mult în ochii [femei]lor. MARIAN, NU. 41, cf. ZANNE, P. I, 551; b) (regional) a se învoi din preț (cu cineva). CIAUȘANU, GL. (Regional) A se face mîță = a se ghemui (ca o pisică la pîndă). Cf. ZANNE, P. VI, 336. (Regional) A-i oua și mîța = a fi om norocos. Cf. id. ib. IX, 660. ♦ Epitet dat unei persoane viclene (ca pisica), ipocrite. Cînd Anița o intrat, Gruia-ndată o-ntrebat: Und'-ai fost, mîță bătrînă ? ALEXICI, L. P. 17. Ce mîță de om, ad[ică] ce om viclean ! I. CR. IV, 79, cf. com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI, DR. VIII, 209.** (Rar) Epitet depreciativ pentru un cal slab, prăpădit. V. g l o a b ă, m î r ț o a g ă. Numai ce-l văd pe Tasache al meu intrînd în ogradă și ducînd de dîrlogi un soi de dihanie, pe care cu un prisos de bunăvoință ai fi putut-o lua drept cal. . . . – Da ce vrai să fac eu cu mîța asta, bre ! HOGAȘ, M. N. 9, cf. DR, V. 85. 2. (Învechit și regional) Blana prelucrată a pisicii sau, p. g e n e r., a altor animale (asemănătoare cu pisica). Mîță blane de Mosc, 25 bani. Mîțe tanele, de 70: 1 leu (a. 1726-1733). N. A. BOGDAN, C. M. 160, cf. CV 1950, nr. 4, 33. ♦ P. e x t. (Regional, la pl., probabil în glumă) Cozi, cosițe (la fete) (Mățău-Cîmpulung). COMAN, GL. 3. (Regional, în sintagma) Mîță sălbatică = pisică sălbatică (Felis sylvestris). Denaintea leului. . . sta . . . pardosul, ursul, lupul. . ., mîța selbatecâ. CANTEMIR, IST. 26. Zări, chiar supt creanga pe care stătea, cum strălucește ceva . . . Ochi de mîță sălbatecă nu erau. GÎRLEANU, L. 60, cf. PĂCALĂ, M. R. 28. Ies din scorburi jderii și mîțele sălbatice. SADOVEANU, O. IX, 13. 4. Compuse: (învechit) mîță-de-mare = specie de șarpe cu coada lungă, nedefinit mai îndeaproape. Cf. LB. Măgariule ! zisă stăpînul, dar încă întrebi ce să coci ? Mîțe-de-mare și pupeze. BĂRAC, T. 16/25; (regional) mîța-popii = omidă mare, păroasă, colorată pe spate în negru-roșiatic, din care iese fluturele Arctia caja; omida-urs. Cf. PĂCALĂ, M. R. 33, SIMIONESCU, F. R. 392, VICIU, GL., MAT. DIALECT. I, 80, 262. (Fig.) Prindea cu mult meșteșug gîtul de pui între vîrful cuțitului și fundul farfuriei. . . de nu rămînea din gîtul de pui decît o lungă, nodoroasă și încovoiată „mîța-popii”. HOGAȘ, M. N. 37 b) Cantaridă (Lytta vesicatoria). ALR II 6 549/172; c) cîinele-babei (Oniscus murarius și Oniscus asellus). N. LEON, MED. 98, cí. CADE, ALR II 6 571/833; d) scolopendră (Oniscus scolopendra). LB, cf. PONTBRIANT, D., DDRF, DR. V, 561; e) repede (Cicindela campestris). Cf. ALR I 1888/96, 289. (E x p r.) A se da de-a mîța-popii = a se da peste cap, de-a rostogolul, de-a berbeleacul. CADE. II. (Bot. regional) 1. Mîțișor (II 1). Fac foc șî pun niște mîță sfințită pe foc și coj de ouă sfințite de la Paști. ARH. FOLK. I, 223, cf. ALRM II/i h 261, ALR I 990/9, 56. Mîță de loză. ALR I 1 926/337, cf. 1 926/351, 355, 359. ♦ Nume dat mai multor varietăți de salcie. Cf. T. PAPAHAGI, M. 225, ALR I 1 926/80, 215, 375, ALR SN III h 627. 2. P. g e n e r. Creangă, ramură (mică). Cf. ALR II 6 419/53, 64, 228, 349, 386, A I 12, 21, 23, 26. 3. Barba-ursului (Equisetum arvense) (Checea-Jimbolia). ALR I 1952/40. 4. Păpădie ( Taraxacum officinale) (Berzasca- Moldova Nouă). ALR I 1 919/5. 5. Mușchi de pe scoarța copacilor (Pecica-Arad). ALR II/53. 6. Rădăcină (aeriană) a porumbului (Voiniceni-Tîrgu Mureș). Cf. ALR II 5 138/235, 5 139/235. III. Nume dat unor obiecte, instrumente, dispozitive etc. care prind sau trag ceva, se înfig în ceva etc. 1. (Transilv., Ban.) Cursă de șoareci (primitivă); (regional) mîț (III 1). Mița, cursa de șoareci pe care și-o face economul din bucățele de scindură și din bețigașe de corn. PĂCALĂ, M. R. 446, cf. 436, 454, BRAN, S., ALR I 690, A II 9, 10, MAT. DIALECT. I, 182. 2. (Regional) Botniță „la vițel” (Feneș-Alba Iulia). ALR II 5 074/102. 3. (Regional) Ostie (de pescuit) (Roșia-Beiuș). ALR II 6 250/310. 4. (Regional) Fiecare dintre cele două vîrfuri ale scoabei (Bîrsana-Sighetul Marmației). ALR II 6 674/353. 5. (Regional) Coada, mînerul cleștelui de tras; clește sau, p. r e s t r., cîrlig al cleștelui de tras cercuri la butoaie, la putini etc. (Bîrsana-Sighetul Marmației). ALR II 6698/353, cf. 6 699/353, 6 700/353. 6. (Prin Maram.) Broasca în care se fixează sfredelul. Cf. ALR II 6 662/353, 362. 7. (Învechit) Ancoră (la o navă). Anchira, mițele corăbiei ce aruncă în mare cu funile și țin corabiia (a. 1 600-1630). CUV. D. BĂTR. I, 291. Mîțele de fier carele țin corabiia în loc de nu mearge, că-s cu unghi de fieru (glosare marginală). N. TEST. (1 648), 171^r. Și trăgînd sus mățele, slobozirî-o [corabia] mării. ib., ap. HEM 1 201, cf. LB, PHILIPP1DE, P. 163, DDRF. 8. (Transilv., Ban.) Cîrlig cu mai multe brațe îndoite (și ascuțite) la vîrf, cu care se prinde și se scoate un obiect căzut în fîntînă. Cf. CADE, LEXIC REG. 20, MAT. DIALECT. I, 80. 9. Dispozitiv de siguranță (prevăzut cu un fel de gheare) care servește la prinderea automată a coliviei dintr-o mină, cînd se rupe cablul. Cf. MDT, com. din VALEA JIULUI. 10. (Regional) Laț (pentru prins păsări) (Ciumeghiu-Salonta). ALR I 1311/315. 11. (Prin Transilv., Ban., Mold.) Bucată de lemn (v. grindă) sau de metal care prinde căpriorii unei case sau care leagă diverse părți componente ale unei, construcții; chinga căpriorilor. O mîță de fier carea întră pînă la cealea ce-s dinlăuntru de zaveasă. N. TEST. (1648), 295^r/12, cf. ALR I 666/45, 56, 320, 578, 588, ALR II/I h 226. ◊ (Urmat de determinări care indică folosirea) Mîță de vînt. CHEST. II 230/1. Mîță de ajutor. ib., cf. ALR II/47. 12. (Prin Mold. și Bucov.) Cîrlig gros de fier, prins într-o coadă de lemn, care servește la rostogolitul buștenilor. ARVINTE, TERM. 156. 13. (Regional) Placă de fier cu unul sau mai mulți colți, fixată pe fundul ulucului, pentru a micșora viteza buștenilor împinși pe uluc; butuc greu, prins cu un capăt pe o margine a ulucului și cu celălalt sprijinit pe marginea opusă, avînd rolul de a micșora viteza buștenilor împinși pe uluc. Cf. ARVINTE, TERM. 156. 13. (Prin estul Transilv. și nordul Mold.) Tindeche (la războiul de țesut). Cf. ALRM SN I h 315, GLOSAR REG. 15. (Transilv.) Oiște, A II. 16. (Regional) Dispozitiv în formă de furcă (cu două coarne) aplicat la inima căruței sau a carului, care împiedică vehiculul oprit pe o pantă să dea înapoi. Cf. LEXIC REG. 55, 61. 17. (Regional) Lanț, curea care leagă grindeiul plugului de rotile; potîng. Cf. H XVIII 142, BOCĂNEȚU, T. A. 149, 189. 18. (Transilv. și prin Olt.) Nume dat mai multor părți componente ale joagărului: a) cumpănă de care se leagă stavila joagărului. ALR II 6 430/95; b) dispozitiv de fier, în formă de furcă, care împinge roata dintată a joagărului. ib. 6 432/172, cf. 6 432/349, 362, 574, 833, 836; c) grăunțar. ib. 6 433/362; d) coada furcii joagărului. ib. 6 435/362, cf. 6 435/833, 836 ; e) roată zimțată a joagărului. DAMÉ, T. 175, cf. PAMFILE, I. C, 111; f) fiecare dintre „torțile” care întind pînza joagărului. ALR II 6 441/833; g) fiecare dintre ghearele de fier ale joagărului. ib. 6 447/260, cf. 6 447/353, 386; h) jugul de lemn al joagărului. A III 18. 19. (Regional) Bucată de lemn scobit pe care se învîrtește cepul grindeiului de la roata morii. Com. din GÎRDA DE SUS-CLUJ. 20. (Transilv. și prin Mold.; mai ales la pl.) Patină (pentru alunecat pe gheată). I. CR. IV, 60, cf. ALR II 4 372/105, 130, 141, 157, 172, 250, MAT. DIALECT. I, 80, 285. 21. (Regional) Placă de fier cu colți ascuțiți pe care muncitorii forestieri și-o fixează pe talpa încălțămintei (ca să nu alunece). Cf. VICIU, GL. 103, PAMFILE, I. C. 107, ARVINTE, TERM. 156, MAT. DIALECT. I, 182. 22. (Regional) Cîrlig de fier cu colți, cu ajutorul căruia muncitorii de la întreținerea liniilor electrice sau de telegraf se urcă pe stîlpi (Deda-Reghin). MAT. DIALECT, I, 182. 23. (Prin Maram.) Coșuleț care are în partea superioară un cerc prevăzut cu dinți, cu care pot fi prinse cozile fructelor, la cules. LEXIC REG. 20. IV. 1. (Regional) Grătar (pe care se frige carnea) (Petreștii de Jos-Turda). ALR II 3976/250. 2. (Prin Transilv.) Pirostrie (pe care se pune un vas la foc). Cf. ALEXI, W., com. din LUPȘA-ABRUD, ALR II 3 949/250, 346. 3. Grătar de fier care se pune pe vatră, sub lemnele care ard, cu scopul de a le face să ardă mai bine. CHEST. II 336/61, cf. 336/281, 282. V. (Regional) Dig de proporții reduse (Vașcău). CV 1951, nr. 9-10, 44. VI. (Regional) Firidă (mică) făcută în peretele cămării; (regional) mîțoacă (2) (Runcu Salvei-Năsăud). Cf. CHEST. II 186/258. VII. Numele unui dans popular; melodie după care se execută acest dans. La românii din toate părțile, de-ndată ce s-a săvîrșit masa de cununie, toți nuntașii se prind la joc . . . cam cu următoarele jocuri:. . . mîța, mocăncuța, mocăneasa. SEVASTOS, N. 282, cf. PAMFILE, J. III, 9, VARONE, D. 115, H X 543. – Pl.: mîțe. – Probabil formație onomatopeică.

ZBÎRNÎI, pers. 3 zbîrnîie, vb. IV. Intranz. A produce sunetul caracteristic «zbîrn»; a bîzîi, a zumzăi; a zbîrîi. Se putea auzi musca zbîrnîind, atita liniște și tăcere se făcu. ISPIRESCU, L. 144. Se duce la butonul soneriei, pe care-l apasă. Soneria zbîrnîie lung. CARAGIALE, M. 151. Zbîrnîie coarda din arcu-i, fulgeră săgeata-n vînt. ALECSANDRI, P. I 34. ◊ Fig. O duseră ei cît o duseră, pînă ce dragostea lor începu să zbîrnîie pe la urechile sătenilor. La HEM 1628. Nu știu ce coardă misterioasă a inimei zbîrnîie la acea sălbatică armonie! ODOBESCU, S. III 42. ◊ Expr. (Rar) A-i zbîrnîi cuiva a ceva = a-i fi cuiva gîndul la ceva, a-i arde cuiva de ceva. Era și el flăcău de joc acu, și-i zbîrnîia a fete. ȘEZ. XXI 55. ♦ A scoate sunete neplăcute. Pe sub candida veselie a melodiei, zbîrnîie un acompaniament surd. ODOBESCU, S. III 100. ◊ Tranz. Zbîrnîie toți, din dible sparte, Un cîntec vechi și nesărat. VLAHUȚĂ, P. 54. 3. (Despre vînt) A șuiera, a vîjîi. În inima lui a început să zbîrnîie o coadă de vînt cîinos, care a sunat tare și amar, asemeni vîntului iernii într-o casă părăginită. POPA, V. 330. 4. (Rar, despre oameni) A-și arăta nemulțumirea, murmurînd; a bombăni, a cîrti. Cam zbîrnîie fata, ginere, dar am s-o înduplec eu, că nu părintele face după voia feciorilor, ci feciorii se dau după voia părinților. PAMFILE, CER. 48. – Variantă: zbîrnăi (BARANGA, I. 175, SBIERA, P. 133) vb. IV.

PAȘTE², pasc, vb. III. 1. Intranz. (Despre vite, rar despre unele păsări etc.) A-și culege hrana rupînd, smulgînd iarba. Pe sub marginea pădurii Boii pasc pe lîngă car. COȘBUC, P. I 262. Pe cînd caii pasc alături Ea-l privea cu suflet dus. EMINESCU, O. I 67. Printre ițe și fuștei Paște-o scroafă cu purcei; Printre ițe, printre spată Paște-o iapă-mpiedicată (Pînza îngustă). JARNÍK-BÎRSEANU, D. 424. ◊ (Poetic) Ca niște turme al căror păstor nu se mai vede, așa pasc satele pe așternutul verde al țării. ARGHEZI, P. T. 9. ◊ Tranz. Cîteva vite pasc într-o bahnă iarbă verde ca buraticul. SADOVEANU, O. VI 232. Murgul apă n-a băut, Iarbă verde n-a păscut. ALECSANDRI, P. P. 248. Paște, murgule, iarbă verde v. iar bă (1). ◊ Fig. Numai cine-a păscut dorul Știe cin’ mi-a albit părul. TEODORESCU, P. P. 327. 2. Tranz. A păzi animalele care pasc (1), a duce la pășune. Din cînd în cînd ne întîlneam cu băiețandri care-și pășteau în șanțuri boulenii albi cu coarnele lucii. SADOVEANU, O. VII 320. Nu ești bun decît să paști bobocii și să încîlcești fuioare. ALECSANDRI, T. 907. Cîmpul alb, oile negre, Cin’ le paște le cunoaște (Cartea). ◊ (Metaforic) Văzu cloșca păscînd bobocii de rață pe malul bălței. ODOBESCU, S. III 13. ◊ Expr. A paște bobocii v. boboc. (Familiar) Ce paști aici? = ce treabă ai aici? ce faci aici? A paște muștele (sau vîntul) = a pierde vremea fără rost. Dar tu, – striga el cu energie militară, – ce paști muștele? Vrei să ne ajungă iarna aici!? SLAVICI, N. II 234. ♦ Compus: paște-vînt = pierde-vară. De s-ar purta cît de bine și d-ar umbla ca un sfînt, Tot îl defaimă orcine și îi zice: paște-vînt. PANN, P. V. N 114. 3. Tranz. (Cu privire la persoane) A urmări, a pîndi pe cineva, a se ține de cineva pentru a-i provoca un neajuns, un rău. Și el mă dușmănește acuma și mă paște, dar mie nici nu-mi pasă. C. PETRESCU, Î. II 29. Mîncă la repezeală niște pumni de la Toader Strîmbu, care de mult îl păștea. REBREANU, R. II 175. De cînd îi pasc eu că doar i-oi prinde cu oca mică și să-i trîntesc la dubă. ALECSANDRI, T. 156. ◊ (Subiectul este un abstract: primejdie, păcat, moarte, noroc, gînd, dor etc.) Chiar de va fi să pier în drum – Doar moartea m-a păscut mereu – Garoafă roșie, de-a pururi Vei înflori pe pieptul meu! BENIUC, V. 104. Biata nevastă-sa nici nu bănuiește ce primejdie îi paște, și nici ceilalți ai casei. REBREANU, R. I 96. Tot chinuindu-ne așa, era să ne pască alt păcat: cît pe ce să ne toropească bradul aprins. CREANGĂ, A. 31.

AUZI, aud, vb. IV. 1. Tranz. (Folosit și absolut; subiectul este omul, mai rar urechile; complementul arată sunetul) A percepe cu ajutorul auzului. Aud... șuier de piatră pe tăiș de coasă. BENIUC, V. 27. Ce-mi aud urechile? SADOVEANU, N. F. 7. Mai merge el cît merge, și numai iacă ce aude o bîzîitură înădușită. CREANGĂ, P. 238. Cred, nu cred; așa aud vorbind lumea, așa zic și eu. ALECSANDRI, T. I 348. ◊ (Complementul arată sursa sunetului) N-auzi tu de departe cucoșul răgușit? EMINESCU, O. I 98. Să nu-ți aud gura! ALECSANDRI, T. I 122. Dacă vă puneți la vatră dinaintea focului, auziți unele lemne țipînd. NEGRUZZI, S. I 246. (Prin exagerare) Aleodor, cum se deșteptă, îi trase o palmă de auzi cîinii în Giurgiu. ISPIRESCU, L. 47. ◊ (La forma negativă, uneori întărit prin «a nu vedea», exprimînd o insensibilitate completă față de impresiile dinafară) Ea n-aude, nici nu vede, Ci tot fuge ne-ncetat. ALECSANDRI, P. A. 41. ◊ Expr. N-aude, n-a vede (n-a greul pămîntului) = se face că nu știe nimic. Niță... se uita într-o parte, chipurile n-aude și n-a vede. PAS, L. I 7. Eu spun, eu aud (sau tu spui, tu auzi etc.) = degeaba vorbesc (sau vorbești etc.), nu mă (sau te etc.) ascultă nimeni. ◊ Refl. pas. (Adesea impers.) Deodată, ca din pămînt, Din fundul de purpur al zării S-aude tunînd. BENIUC, V. 164. Ia! s-aude pupăza! am observat eu ridicînd un deget lîngă frunte. SADOVEANU, N. F. 26. Turmele s-aud mugind, Și flăcăii vin pe luncă Hăulind. COȘBUC, P. I 47. Cum te-ai dus d-ta acasă, n-a trecut tocmai mult și iacă s-aude cineva bătînd la ușă. CREANGĂ, P. 27. Frunză verde de agude, Ia vezi, frate, ce s-aude? Graiul dulce-a mîndrei mele Ori zgomot de potiri grele? ANT. LIT. POP. I 56. ◊ (Expr.) Să se audă musca = să fie tăcere desăvîrșită (încît să se audă și zbîrnîitul unei muște). ♦ A căpăta cunoștință despre ceva. Ții tu minte cîte-n lume-ai auzit, Ce-ți trecu pe dinainte, cîte singur ai vorbit? EMINESCU, O. I 134 ◊ Expr. A-și auzi vorbe (sau rău, multe etc.) = a-i ajunge (cuiva) la cunoștință lucruri (de obicei neplăcute) pe care le spun alții despre el. Și apoi! vorba ceea: fă bine să-ți auzi rău! CREANGĂ, P. 253. 2. Tranz. (La imperativ, adesea precedat de interj. «ia», popular «ian», cuprinzînd mirarea, ironia sau neîncrederea în cele spuse) A asculta, a lua seama la cele ce se spun. Ian auziți cum tulnicele tari Stîrnesc îndemn de proaspeți făurari. DEȘLIU, G. 28. Auzi măi! Nu-l vezi că e o tigoare de băiet, cobăit și leneș de n-are păreche? CREANGĂ, P. 13. 3. Intranz. (Mai ales la forma interogativă, adesea amenințător) A înțelege, a pricepe. La prima stație te dai jos... N-auzi? DUMITRIU, B. F. 7. Știi unde am vorbit să ne-ntîlnim: în salon de clasa-ntîi... Ai auzit? CARAGIALE, O. II 196. ◊ Tranz. Măi, de noi nu va fi bine de scapă din casa noastră cu zile Stan; mergi la noapte, cînd doarme, și-l lovește cu buzduganul chiar în frunte, auzitu-m-ai? RETEGANUL, P. IV 19. ♦ (La prez. ind. pers. 1) a) (Ca răspuns la un apel) Cum ai spus? poftim? Jupîneșică, jupîneșică! – Aud, moș Nichifor, răspunse Maica tresărind, spăimîntată. CREANGĂ, P. 132. Aud cucoane. – Adă dulceți, Safta. ALECSANDRI, T. I 63; b) (Numai la forma interogativă, încheind o declarație sau o afirmație socotită fără replică) Poți tăgădui? mă mai poți contrazice? Mă rog, ce ți-am spus cînd ți-am poroncit să-mi gătești păișoare cu bumbac pentru sprintene? Aud? ALECSANDRI, T. I 125. 4. Tranz. (Cu privire la vești, știri, noutăți) A afla. Cînd auzi calul de la Făt-Frumos că hainele și armele sînt bine curățate... o dată se scutură... și rămase... un cal gras, trupeș și cu aripi. ISPIRESCU, L. 3. Poate-i fi auzit ce-au pățit alții. CREANGĂ, P. 81. ◊ Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «despre») Veți auzi despre mine în curînd! DUMITRIU, B. F. 40. ◊ Expr. A auzi de cineva (sau de ceva) = a cunoaște pe cineva (sau ceva) din reputație, din cele ce se povestesc. Numai în grădina ursului, dacă-i fi auzit de dînsa, se află sălăți de aceste. CREANGĂ, P. 211. Am auzit de tine, da de văzut nu te-am văzut. EMINESCU, L. P. 174. Marcu, biet, o auzit De potopul cel cumplit. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 485. A nu (mai) voi să audă de cineva = a rupe orice legătură cu cineva, a nu mai voi să întrețină legături cu cineva. Tată-său nu mai voia să audă de el. VLAHUȚĂ, la TDRG. A nu mai auzi de numele cuiva = a nu mai ști despre cineva. Și de atuncea nu li s-au mai auzit nimică de nume. SBIERA, P. 22. Să auzim de bine! formulă de urare adresată cuiva la despărțire. 5. Refl. (Numai la pers. 3) A se vorbi, a se zvoni. Multe se aud. Să nu ne luăm după cîte se aud. STANCU, D. 151. S-aude că Alecuț vrea s-o ducă pe maică-sa acolo unde se află el. SADOVEANU, N. F. 84. – Prez. ind. și conj. pers. 1 și: auz (CARAGIALE, O. 95, ȘEZ. III 191), prez. conj. pers. 3 și: auză.

ZBATE, zbat, vb. III. 1. Refl. (Despre ființe) A se mișca încoace și încolo, brusc și repede (din cauza durerii sau pentru a scăpa de o strînsoare); a se zvîrcoli, a se smuci. În spasmul morții junca se zbătea, izbindu-se cu dinapoia la dreapta și la stînga. SADOVEANU, O. VII 362. Cu grijă și cu greutate am scos din colivie pasărea, care se zbătea cu pupila dilatată de spaimă. BRĂTESCU-VOINEȘTI, F. 43. Și de pe bici l-am cunoscut, Și cum țeseam, nici n-am știut Cum am sărit și m-am zbătut Să ies de la război. COȘBUC, P. I 93. Pun urechea la gura scorburii și aud ceva zbătîndu-se înăuntru. bag mîna și scot pupăza vlăguită de atîta zbucium. CREANGĂ, A. 55. ◊ Expr. A se zbate ca peștele pe uscat (sau ca musca în pînza păianjenului), se zice despre cineva care se silește din răsputeri să scape dintr-un impas. A se zbate în ghearele morții v. gheară (1). A se zbate de moarte = a se zbate foarte tare (ca și cum ar fi în agonie, în chinurile morții). O știucă se zbătea de moarte pe uscat. ISPIRESCU, L. 43. La pămînt mi se trîntea... Și de moarte se zbătea. SEVASTOS, C. 316. ♦ A se zbuciuma, a se chinui. Draga mamei!... cît s-a zbătut și cît a plîns noaptea trecută... Toată noaptea a vorbit într-aiurea și te-a chemat. GALACTION, O. I 77. E un suflet stingher care se zbate și se frămîntă. BRĂTESCU-VOINEȘTI, la CADE. ♦ A zvîcni, a palpita, a se mișca, a se clătina. Inima Siminei se zbătea în piept Ca pe mal un păstrăv. COȘBUC, P. I 253. Se zbătea pieptul omului celuia și tot apă cerea. ȘEZ. III 68. ◊ Tranz. Și-a zbătut pripit pleoapele ochilor de catran ca să se dumirească. SADOVEANU, A. L. 162. Manlache a ridicat un pumn uriaș și l-a zbătut undeva, spre casa lui Ion. POPA, V. 319. ♦ A se strădui din toate puterile, a face tot posibilul pentru atingerea unui scop. Numai cîțiva în uliță se mai zbăteau să se apropie, bombănind și chicotind. REBREANU, R. II 85. Se zbătea bietul om, cu mintea și cu trupul, și parcă era un făcut, mergea din pagubă în pagubă, de ajunse în sapă de lemn. ISPIRESCU, L. 206. 2. Refl. A se mișca (cu putere) încoace și încolo, a se agita; a se învolbura, a se învîrteji. O sentinelă, cu obrazul învălit în glugă, cu ninsoarea zbătîndu-se în juru-i ca un lințoliu, se mișcă spre noi. SADOVEANU, O. VIII 169. Așa se zbat copacii în furtună. CAZIMIR, L. U. 80. Pînza sfîșiată, ca o aripă rănită, se zbătea nebună în suflarea vîntului. BART, S. M. 51. ◊ Tranz. Apele lacului zbat valuri cu spuma albă, ușoară. STANCU, U.R.S.S. 169. Un vînt dinspre munți a început să zbată mătasa albastră din boldul de pe vîrful castelului. SADOVEANU, F. J. 270. ♦ Intranz. A izbi, a lovi, a bate. Potrivind un firișor de iască pe zburătura de silex, a zbătut o singură dată cu oțelul și a prezentat, politicos, doamnei baroane cărbunașul. SADOVEANU, V. F. 35. ◊ Expr. Cît ai zbate din (sau în) amnar v. amnar¹. 3. Refl. reciproc. A se tîrgui, a se tocmi. Apoi, fără să ne zbatem... mi-i da șeisprezece lei, cu irmilic de aur, și ți-oi duce-o știi, colea, ca pe palmă. CREANGĂ, P. 113. ♦ Tranz. (Învechit) A reduce, a scădea din prețul unei mărfi prin tîrguială. Să-ți arate o bucată de atlas și, ce va cere, să dai, să o cumperi, să nu zbați nimica. La TDRG.

rău, rea [At: PSALT. HUR. 74^r/11 / V: (înv) reu / S și: relle fp / Pl: răi, rele / E: ml reus „acuzat, vinovat”] 1 a (îoc „bun”) Care are însușiri negative. 2 a (Îoc „bun”) Lipsit de calități pozitive. 3 a (D. oameni și firea lor) Care face (în mod obișnuit) neplăceri altora Si: (pop) rânzos. 4 a (Îla) ~ la (sau de) suflet (sau, reg, Ia credință) Fără milă. 5 a (Îal) Răutăcios (1). 6 a (Îla) ~ de mama focului Plin de răutate (2). 7 a (Îc) Rea-voință Purtare (sau atitudine) ostilă față de ceva sau de cineva. 8 a (Îae) Lipsă de bunăvoință. 9 a (Îc) Rea-credință Atitudine necinstită. 10-11 a (Îljv) De rea credință (În mod) necinstit. 12 sm Spirit necurat. 13 sm (Îe) A da tuturor ~ilor (pe cineva) A blestema pe cineva. 14 sm (Îae) A abandona (1). 15 a Care exprimă răutate (1). 16 a Gata să producă neajunsuri. 17 a Dușmănos. 18 a Răuvoitor (2). 19 a Care este contrar binelui. 20 a Nesupus. 21 a (Îvp) Cumplit (3). 22 a (Îrg; cu valoare de superlativ) Mare. 23 a Care nu-și îndeplinește îndatoririle morale și sociale cerute de o anumită calitate pe care o deține. 24 a (D. copii) Neascultător. 25 a (D. copii) Răsfățat (2). 26 a Contrar regulilor moralei. 27 a În dezacord cu opinia publică. 28 a Vinovat. 29-30 smf, a Păcătos. 31-32 smf, a (Îvp) Necinstit. 33-34 smf, a Netrebnic. 35-36 smf, a (Îvp) Desfrânat (4-5). 37 a (D. vorbe) Care jignește. 38 a (Pex) Necuviincios. 39 sfp Cuvinte urâte, jignitoare. 40 sfp Calomnii. 41 a (D. viață, trai etc.) Greu de suportat. 42 a (D. viață, trai etc.) Cu lipsuri. 43 a (D. viață, trai etc.) Neliniștit. 44 a (Îe) A duce casă rea (cu cineva) A trăi prost și în neînțelegere (cu cineva). 45 a (D. sentimente, stări sufletești) Care produc suferință. 46 a Întristat. 47 a (Îe) A(-și) face sânge ~ (sau inimă, voie rea) A (se) necăji. 48 a (D. vești) Care anunță un necaz. 49 a (D. vești) Neplăcut. 50-51 sm, a (Eveniment) care produce neplăcere. 52 a Care nu are calitățile proprii destinației sale. 53 a Care nu este apt (pentru ceva). 54 a Care nu e corespunzător unui anumit scop Si: nepotrivit. 55 a Care prezintă unele imperfecțiuni. 56 a (Fiz; d. corpuri; îs) ~ conducător de căldură (sau de electricitate) Prin care căldura (sau electricitatea) nu se transmite Cf izolator. 57 a (Reg; d. vaci; îs) Rea de lapte Stearpă (27). 58 a (Îrg; d. animale) Slab. 59 a (Îrg; d. animale) Cu defecte corporale. 60 a (D. drumuri, terenuri) Pe care se circulă greu. 61 a (D. organe sau părți ale lor) Care nu funcționează normal Si: bolnav (2). 62 a (D. funcțiuni fiziologice) Care nu se desfășoară normal. 63 a (D. ființe; îe) ~ la auz (văz etc.) Care nu aude (vede etc.) bine. 64 a (Îe) ~ de frig (de căldură) Sensibil la frig (la căldură). 65 a (D. vite, cai; îe) Rea (sau, rar, rău) de muscă Care suferă din pricina muștelor. 66 a (D. persoane; îae) Care nu-și poate înfrâna instinctele sexuale. 67 a (Îe) ~ de pagubă Se spune despre o persoană care se necăjește foarte mult când suferă o pagubă. 68 a (D. boli, răni) Greu de vindecat. 69 a (D. îmbrăcăminte și încălțăminte) Uzat. 70 a (Pex; d. îmbrăcăminte și încălțăminte) De purtare. 71 a (D. materiale, produse etc.) De proastă calitate. 72 a (D. materiale, produse etc.) Inferior. 73 a (Îe) Poamă rea sau soi ~ Persoană cu deprinderi urâte. 74 a (D. plante) Sălbatic. 75 a (D. plante) Nealtoit. 76 a (D. mâncăruri și băuturi) Neplăcut la gust. 77 a (D. mâncăruri și băuturi) Prost pregătit. 78 a (D. mâncăruri și băuturi; pex) Stătut. 79 a (D. miros, gust) Neplăcut. 80 a (D. ciuperci) Necomestibil. 81 a (D. apă) Care nu e bună de băut. 82 a Nereușit. 83 a (D. bani) Fals (5). 84 a (D. bani) Ieșit din circulație. 85 a (D. persoane, mai ales despre meseriași, artiști etc.) Neîndemânatic. 86 a (Îla) ~ de lucru (sau de mână) Căruia nu-i place să muncească Si: leneș. 87 a Nesatisfacător. 88 a Dăunător (2). 89 a Neconform cu realitatea Si: inexact. 90 a (D. vreme, fenomene atmosferice, anotimpuri) Urât (friguros, ploios etc.). 91 a (D. vreme, fenomene atmosferice, anotimpuri) Nefavorabil. 92 a (D. ani) Neprielnic. 93 a (D. ani) Sărac (în recolte). 94 a Nerentabil. 95 a Prevestitor de rele. 96 a Nefast. 97 a (Îe) (A fi) ~ de... (A fi) neprielnic. 98 a (Îe) E ~ de moarte (sau de boală) Constituie pericol de moarte (sau de boală). 99 a (Îe) A fi ~ de (sau la) ochi sau a avea ochi răi A deochea (1). 100 a (D. soartă, ursită) Potrivnic. 101 av (îoc „bine”; exprimă o apreciere care pune în evidență caracterul negativ al unei acțiuni sau stări, adesea în concurență cu „prost”) Contra dorințelor sau intereselor cuiva. 102 av Supărător. 103 av (Îe) A-i fi (sau a-i merge) (cuiva) ~ A avea o viață grea. 104 av (Îae) A trece prin momente grele. 105 av (Îae) A nu-i prii. 106 av (Îe) A sta (sau a se găsi) ~ A nu avea cele necesare traiului. 107 av (Îae) A fi lipsit de confort. 108 av A sta (sau a se găsi) ~ de... (sau cu...) A fi în criză de ceva. 109 av (Îe) A-i fi (cuiva) – (sau a se simți ~) A fi (sau a se simți) bolnav. 110 a (Îe) A i se face (sau a-i veni) (cuiva) ~ A simți deodată amețeală, dureri, senzație de greață etc. 111 a (Îae) A leșina. 112 av (D. un bolnav) A fi - A fi în stare gravă. 113 av (Îe) A se simți ~ A încerca un sentiment neplăcut de apăsare, de stinghereală. 114 av (Îe) A-i părea (cuiva) ~ (de sau după...) A regreta (ceva sau pe cineva). 115 av (Reg; îe) A fi ~ de A fi criză de... 116 av (Îe) A călca ~ A umbla fără nici un rezultat. 117 av (Trs; îe) A umba ~ A face o afacere proastă, ieșind în dezavantaj. 118 av În împrejurări defavorabile. 119 av Neplăcut (pentru auz, miros etc). 120 av (D. haine, podoabe etc. 121 av (Îe) A-i ședea (sau a-i sta, a-i veni) ~ A nu i se potrivi. 122 av (Îae) A fi caraghios. 123 av (D. atitudini; îae) A fî ridicol. 124 av (Fam; îe) A nu fi ~ A avea o înfățișare plăcută. 125 av Neconfortabil. 126 av În mod dezagreabil. 127 av Cu dușmănie. 128 av (Înv) Cu cruzime. 129 av (În legătură cu verbe ale vorbirii) Calomnios. 130 av Așa cum nu trebuie (să fie făcut ceva). 131 av (Mun; îe) A umbla – A avea o purtare imorală. 132 av Cu defecte (3). 133 av Neconform cu realitatea Si: incorect, inexact. 134 av (în legătură cu verbe ale percepției, ale distingerii etc.) Neclar. 135 av (Cu sens întăritor) Tare, foarte. 136 av (Înv) În număr mare. 137 av (Reg; în comparații) Cum trebuie. 138 sn (Îoc „bine”; rnpl) Ceea ce aduce nemulțumire. 139 sn (Îoc „bine”; mpl) Neplăcere. 140 sn (Îoc „bine”; mpl) Pricină de nefericire. 141 sn (Îoc „bine”; mpl) Nenorocire. 142 sn (Înv; îlav) De ~ Supărător. 143 sn (Îlav) Cu părere de ~ Cu regret. 144 av (Îlav) A ~ A nenorocire. 145 sn (Îe) A vrea (sau a voi, a dori, înv, a cugeta, a cere) (cuiva) ~l (sau, îvp, ~) A dori să i se întâmple cuiva lucruri neplăcute. 146 sn (Îe) A avea ~ (pe cineva) A dușmăni (1). 147 sn (Îe) A vorbi (sau, rar, a grăi, a povesti) (pe cineva) de ~ A bârfi pe cineva. 148 sn (Îae) A calomnia. 149 sn (Îe) A ține (de) ~ pe cineva A face pe cineva răspunzător. 150 sn (Îae) A fi supărat pe cineva. 151 sn (Îrg; îe) A ține (pe cineva sau ceva) de ~ A reține de la ceva. 152 sn (Îe) A băga (pe cineva) la ~ A provoca cuiva necazuri. 153 sn (Îe) A lăsa (pe cineva) ~lui A părăsi pe cineva aflat într-o situație dificilă. 154 sn (îe) E de ~ Se zice pentru a preveni pe cineva în urmările neplăcute ale unei acțiuni. 155 sn (Îe) Atâta ~ Exclamație care arată nepăsarea cuiva față de o situație neplăcută. 156 sn (îe) Uita-te-ar relele! Formulă glumeață prin care se ureză cuiva noroc și fericire. 157 sn (Comparat ca un adjectiv; îe) Din ~ în mai ~ Dintr-o nenorocire în alta. 158 sn Pagubă. 159 sfsa (Reg) Primejdie. 160 sn Boală (1). 161 sn (Pex) Suferință fizică. 162 sn (Îs) ~ de mare Stare de indispoziție generală care se manifestă la unii călători pe mare. 163 sn (Îs) ~ de munte (sau de altitudine ori de înălțime) Stare de indispoziție generală cauzată de rarefierea aerului de pe înălțimi. 164 sn (Îe) A-i face (cuiva) ~ A produce cuiva o senzație neplăcută. 165 sn Ceea ce nu e recomandabil din punct de vedere moral. 166 sn (Pex) Faptă urâtă. 167 sn (Mpl) Păcat. 168 sn (Mpl) Viciu. 169 sn (Îe) A vorbi (pe cineva) de ~ A ponegri (pe cineva). 170 sn (Îe) A lua (cuiva ceva) în nume de ~ A atribui cuiva o intenție răuvoitoare. 171 sn (Îae) A interpreta eronat o observație. 172 sn (Lpl) Pozne copilărești. 173 sn Răutate (1). 174 sn (îlpp) De (rar, pentru) ~l (cuiva) Din cauza răutății cuiva.