Cooperativa Munca în Zadar expr. (iron.) activitate sterilă; activitate care nu aduce profit celui care o prestează.

cuc m. (lat. cŭcus, cuccus [cúcŭlus și cŭcúlus], it. cucco, fr. coucou, sp. pg cuco, cuc). O pasăre agățătoare ĭnsectivoră care strigă „cúcu-cúcu”, de unde-ĭ și vine numele. Cuc armenesc (Iron.), pupăză. A-țĭ cînta cucu’n față, a ți se prezice ceva bun. Singur cuc, absolut singur. A trăi ca un cuc, izolat fără familie (căcĭ se crede că femeĭa cuculuĭ își depune oŭăle în cuĭbu altor păsărĭ). Beat cuc, beat criță, beat mort. E cuc de beat, de înamorat, e foarte beat, foarte înamorat. De florile cuculuĭ, de florile măruluĭ, fără folos, în zadar: a munci de florile cuculuĭ. Cît cucu, cît e cucu (Rar), nicĭ-odată, cît e hău. Ceasornic cu cucu (adică „cu strigătu de cucu”, un fel de ceasornic mural care, cînd se împlinesc orele, strigă „cucu”).

zadár (în) loc. adv. (vsl. za darŭ, în dar, dăruit, adică „perdut, fără folos”). Degeaba, de pomană, fără folos: a munci în zadar. – Și ză- (vest).

zadárnic, -ă adj. (d. zadar). Fără folos, inútil: muncă zadarnică. Deșert, van: lucrurĭ zadarnice. Adv. În zadar: a munci zadarnic. – Și ză-.

RĂCI, răcesc, vb. IV. 1. Refl. A pierde din căldură, a deveni (mai) rece. Se răcește ciorba și se arde friptura. C. PETRESCU, C. V. 146. Prînz pe masă s-a răcit Și eu, maică, n-am venit! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 197. Bate fierul pînă e cald, că de se va răci, în zadar vei munci (= fă lucrul la vremea lui). ♦ (Despre ființe sau despre corpul lor) A pierde (total sau parțial) căldura obișnuită a corpului. ◊ Tranz. Pe jumătate înăbușită de ștergar, fata din brațele cazacului tremura răcită de un fior de frig. SADOVEANU, O. VII 39. ◊ Intranz. (Învechit) Tot trupul lui au răcit, duhul deodată i-au încetat. DRĂGHICI, R. 136. ♦ (Despre timp, adesea impersonal) A deveni (mai) friguros, cu temperatura (mai) joasă. 2. Tranz. A face ca ceva să fie (mai) rece. A răci compresorul cu apă. ◊ Expr. A-și răci gura degeaba (în zadar, de pomană, de(-a) surda) = a vorbi fără folos, a insista zadarnic. Numai în zădar voi călca calea și mi-oi răci gura. RETEGANUL, P. V 8. Întrebările și rugăciunile mele le făceam în sec, căci îmi răceam gura de surda. ISPIRESCU, L. 96. Care va să zică, și cu nepotul mi-am răcit gura degeaba. CARAGIALE, S. N. 166. 3. Intranz. A se îmbolnăvi contractînd o răceală. Lasă-l, că e destul de bine îmbrăcat și nu răcește el. C. PETRESCU, C. V. 236. N-a uitat să-și acopere picioarele, ca să nu răcească. CARAGIALE, O. III 254. Mata, puiule, rămîi aici ca să nu răcești pe drum. ALECSANDRI, T. I 150. ◊ Refl. (Neobișnuit) Am fost mai totdeauna acasă pentru că mă răcisem într-o sară. KOGĂLNICEANU, S. 100. 4. Refl. (adesea reciproc). Fig. A-și pierde însuflețirea, căldura, interesul (pentru cineva sau ceva), a deveni indiferent. Fusese prieten bun cu Scarlat Turnavitu, dar acum se cam răciseră. CAMIL PETRESCU, O. II 10. Vezi... prieteșugul că se răcește. VĂCĂRESCU, P. 108. ◊ Tranz. (Învechit) Această propunere mi s-a părut o nenorocire... numai auzirea ei o să răcească pe d-l Tell. La GHICA, A. 717. Publicul, fără a-și răci dorința de a avea un teatru național, simți stîmpărîndu-i-se entuziasmul. NEGRUZZI, S. I 341.

PERETE, pereți, s. m. 1. Element de construcție așezat vertical sau puțin înclinat, făcut din zidărie, lemn, paiantă etc., care limitează, separă sau izolează încăperile unei clădiri între ele și în exterior și susține planșeurile, caturile și acoperișul. V. zid. Se simțea cam încurcat, neștiind cum să înceapă pentru ca să ajungă la țintă. O hartă marină, atîrnată pe un perete în fața lui, îi veni în ajutor. BART, E. 270. Oamenii, la plug, răsturnau pămîntul în brazde mănoase. Nevestele, acasă, văruiau pereții și lipeau pe jos. BUJOR, S. 111. ◊ Loc. adj. și adv. Perete în perete = avînd unul dintre pereți comun sau lipit de cel al încăperii vecine. Locuiam într-o bojdeucă, perete în perete cu un coteț de păsări. C. PETRESCU, C. V. 23. ◊ Expr. A da (sau a deschide, a lăsa) ușa (poarta etc.) de perete = a împinge ușa (poarta etc.) în lături, a deschide larg. A se da cu capul de pereți (sau de toți pereții) = a fi desperat, deznădăjduit, a regreta o greșeală săvîrșită. (A spune) cai verzi pe pereți v. cal. (Mai ales în basme) De cînd (se) scria musca pe perete = de mult. Între patru pereți = a) la adăpost; b) în secret. Închiși între patru pereți, au luat, zic, asupra-și greaua răspundere de a așterne bazele marei reforme. KOGĂLNICEANU, S. A. 133. A bate cu burete piron în perete = a munci în zadar. Pereții au ochi (sau urechi), se zice pentru a atrage atenția cuiva că poate fi văzut sau auzit de cine nu trebuie. Ca și cum (sau parcă) ai vorbi la pereți, se zice cînd vorbești cuiva care nu te ascultă sau nu dă importanță celor ce-i spui. Casă-n doi pereți, se zice despre o căsnicie nereușită. 2. Masiv pietros, care se înalță vertical. Deasupră-le se ridica un perete de stînci. DUMITRIU, N. 145. [Masivul Coziei] e un perete de piatră care izbucnește din pămînt și urcă în sus, într-un clocot nepotolit. BOGZA, C. O. 348. 3. Parte a unui obiect, a unui sistem tehnic etc., care se aseamănă cu un perete (1), mărginind sau înconjurînd ceva. Pereții cazanului. Peretele tunelului. ♦ Parte care înconjură o cavitate a corpului. Peretele abdominal. ♦ Piesă dintr-un sistem tehnic care are rolul de a separa anumite spații între ele sau sistemul tehnic de spațiile înconjurătoare. – Variantă: părete (SADOVEANU, O. VII 89, COȘBUC, P. I 142) s. m.

dutină [At: H IX, 387 / V: zu~ / Pl: ~ni / E: nct] 1 sf (Reg) Loc, destinație inexistentă Cf nicăieri. 2 sf (Îe) A lucra (a munci) în ~ A munci în zadar. 3 av (Îe) A se duce (sau a umbla) ~na A pierde vremea. 4 av (Îe) A vorbi-n ~na A bate câmpii.

tămâie sf [At: TETRAEV. (1574), 2 / V: (înv) ~mie, tăm~, timie, (reg) ~muie / Pl: ~âi / E: ns cf gr Θυμίαμα] 1 Substanță rășinoasă mirositoare care se obține din scoarța livanului și care, în contact cu aerul, se solidifică sub forma unor boabe neregulate, de culoare gălbuie sau roșiatică și care, prin ardere, produce un fum cu miros puternic, plăcut aromat, fiind întrebuințată în practicile religioase Si: (înv) oliban. 2 (Pfm; îe) A fugi (sau a se feri) de ceva sau de cineva ca dracul de ~ A se feri cu cea mai mare grijă de ceva sau de cineva, pentru a evita situații neplăcute, penibile. 3 (Reg; îe) A umbla cu ~ pe lângă cineva A linguși. 4 (Reg; îe) A arde dracului ~ A linguși pe un om rău. 5 (Reg; îe) A da dracului ~ A munci în zadar. 6 (Reg; îc) ~ia-dracului Tutun (1) (Nicotiana tabacum). 7 (Reg; îs) ~ia calului (sau ~ia dracului) Piele îngroșată pe care o au caii sub genunchiul piciorului dinapoi și deasupra genunchiului celui dinainte. 8 (Reg) Rășină de brad. 9 (Îvp) Arbore care produce tămâie (1) Si: livan (Boswellia serrata). 10 (Bot; îvp) Arborele-vieții (Thuja occidentalis). 11 (Bot; îvp) Arborele-vieții (Thuja orientalis). 12 (Îvr; fig) Lingușire. 13 (Pfm; îe) A fi ~ A nu avea nici un ban. 14 (Pfm; îae) A nu ști nimic. 15 (Pfm; îe) A fl neam ~ A fi ignorant. 16 (Mun; cu rol de propoziție eliptică) Nimic.

1) măr m., pl. merĭ (lat. pop. melus, cl. mâlus; it. melo). Pomu care produce mere (pirus malus saŭ malus communis). De florile măruluĭ saŭ cuculuĭ, în zadar, fără folos: a munci de florile măruluĭ.

pománă f., pl. pomene și pomenĭ (vrom. pomeană, d. vsl. bg. pomĭenŭ, sîrb. pomen, amintire. Luat înapoi din limba rom. e sîrb. bg. rut. pomana. V. pamente). Vechĭ. Pomenire, comemorare. Azĭ. Comemorare făcută p. un mort orĭ p. mîntuirea sufletuluĭ tăŭ, cu care ocaziune se face un serviciŭ divin și se oferă săracilor mîncare, haĭne saŭ banĭ: Țipă coasa’n buruĭene Și se cară la pomene (P. P., 390). Fig. Iron. Ocaziune rară, chilipir: ce pomană! A face pomană, a face milostenie, a împărți săracilor colivă, colacĭ, mîncare, haĭne, banĭ ș. a. A-țĭ face pomană cu cineva, a te milostivi de el, a-l ajuta la mare nevoĭe. Fă-țĭ milă și pomană (vorbă obișnuită în gura cerșitorilor), îndură-te, nu mă lăsa. A alerga ca la pomană, a alerga ca la mare chilipir. A fi mîncat din pomana dracului, a fi spîn. A te lăți ca o pomană țigănească, a ocupa prea mult loc cu catrafusele tăle. De pomană, de sufletu morților, în amintirea morților saŭ p. mîntuirea sufletuluĭ tăŭ: a da de pomană (a dărui săracilor), a cere de pomană (a cere milă, a cerși), du-te draculuĭ de pomană! Fig. Fam. În zadar, fără folos: a munci, a vorbi de pomană.

zadar¹ (în ~) loc. adj., loc. adv. (muncă ~; a insista ~)

TRUDI vb. 1. a se canoni, a se căzni, a se chinui, a se forța, a se frămînta, a se munci, a se necăji, a se osteni, a se sforța, a se sili, a se strădui, a se zbate, a se zbuciuma, (înv. și pop.) a (se) nevoi, (pop.) a se sîrgui, (reg.) a se verpeli, (Mold.) a se strădănui, (înv.) a se învălui, a năsli, a se osîrdnici, a se osîrdui, a se volnici, (fig.) a se sfărîma. (Se ~ să rezolve problema.) 2. a se munci, a se obosi, a se osteni, (înv. și pop.) a se nevoi, (fig.) a asuda. (Nu te mai ~ atîta pentru...) 3. a robi. (A ~ din greu în slujba iui.) 4. a roboti. (A ~ toată viața în zadar.) 5. a canoni, a căzni, a chinui, a munci, a schingiui, a tortura, (înv. și reg.) a pedepsi, (reg.) a negăti, a strînge, (înv.) a străstui. (L-au ~ pentru a-și mărturisi fapta.)

MUNCI vb. IV. 1. T r a n z. (Învechit și popular) A supune la munci (1); a tortura, a chinui, a căzni. Legați se-i aducu întru Ier[u]s[a]l[i]m, se-i munciească. COD. VOR. 38/25. Venit-ai încoace ainte de vreame a munci [pe] noi? TETRAEV. (1574), 212. Mearse sprinșii împăratul siriianilor de-i strică și munci ei și-i prădă. CORESI, EV. 155. Să-l dați acela satanei să-i muncească trupul. id. L. 296/2. Pară de foc îmbla într-ănșii, de-i arde și munciia (a. 1580). CUV. D. BĂTR. II, 330/20. Fu biruit Roman și prins viu și-l aduseră să-l muncească. MOXA, 398/27. Și-și vărsă veninul amar pre toți creștinii. . . de-i munciia și-i răniia. id., ap. GCR I, 60/19. Au muncit călugării de i-au arsu și i-au tăiat (a. 1622). IORGA, D. B. I, 40. Cu alte munci mari și groaznice te voiu munci. VARLAAM, C. 454. Aceaste doo prepusuri nu agiung amăndoo să facă pre giudeț să muncească pre cineva. PRAV. 64. Cela ce va svătui pre altul să ucigă pre neștine, iară el nu-l va numai ucide, ce încă dentăi-l va munci. . . , să cade să să cearte cu o moarte cumplită. ib. 307, cf. 318, 326. Să aduc și pre aceia carii era acolea legați în Ierosalim să-i muncească. N. TEST. (1648), 164^v/18. Prinse pre toți boierii cei mari. . . și-i munci cu multe munci (a. 1654). GCR I, 171/11. Scoasă pre Vichentie de-l munci cu frecături cumplite. DOSOFTEI, V. S. noiembrie, 119^r/25. După voroava ce-au avut Șerban Vodă cu Cantemir Vodă, prins-au pe Iordache postelnicul Rusăt de l-au închis și l-au muncit. NECULCE, L. 96. Muftiiul s-ascunsesă, și găsindu-l l-au muncit, de-au luat mulți bani de la dînsul, păn l-au omorît. id. ib. 167. Să muncească pre aceia carii nu cred în D[u]mnezău (a. 1700). GCR I, 339/28. L-au muncit cu hiară arsă pre piept pînă lîngă moarte (începutul sec. XVIII). MAG. IST. II, 7/14. Nu cumva, apucîndu-te împăratul, singur să te muncească pentru că n-ai grăit dupre voia inimii lui. VARLAAM-IOASAF, 134^v/6. Îl ajung cu mănii aprinse, îl izgonesc, îl muncesc și ca o batjocură a ticăloșiii îl aruncă de la un loc la altul. MOLNAR, RET. 38/25. Mii de furnici, de tricolici, De vîrcolici, Vai ! mă muncesc ! ALECSANDRI, T. I, 199. Puse de tăie. . . pe mulți boieri, muncindu-i mai întîi spre a le afla toate avuțiile. ODOBESCU, S. I, 425. Umbra lui. . . vine noaptea de muncește și chinuiește pe bieții tineri. ISPIRESCU, L. 102. Împăratul cel crud a închis-o și a început s-o muncească. PAMFILE, S. T. 153. Acum, de va fi la iad pentru păcatul ăsta, trebuie să aibă cisterne de gaz și kilometri de fitil sub cazanul în care îl vor fi muncind diavolii. I. BOTEZ, B. I, 165. Era vădit pentru toată lumea, și mai cu samă pentru preot, că în bietul om a intrat un drac și-l muncește. SADOVEANU, D. P. 120. (R e f l. p a s.) Din pricina unei năpăstuiri de furtișag ce au căzut asupra unor țigani ai noștri, care țigani, muncindu-se foarte cumplit. . . s-au spăriit și ceilalți țigani (a. 1786). URICARIUL, XIX, 27. ◊ E x p r. (Popular) A-l munci (pe cineva) dracul = a avea convulsii (epileptice). Pe una dintre fetele lui Zamfirache Ulierul din Colentina, a de s-a logodit cu Ilie Bogasierul de la Bărăție, o muncește dracul de vreo zece zile. CARAGIALE, O. II, 234. ◊ (Prin lărgirea sensului) Fiiarăle . . . ceale mai tari pre ceale slabe le muncesc și le belesc. ȚICHINDEAL, F. 191/15. Ce îi pasă păsăruicei ce muncește pe-un gîndac, Sau paiangenul ce suge capul muștei de smarald ? EMINESCU, O. IV, 228. ◊ F i g. Sînt meșteri care dintr-o coasă rea fac [una] bună de frică: o apucă mînios, o trage la tocilă, o bate, o ascute, o trage la tocilă din nou, o muncește în fel și chip. PAMFILE, C. 142. ♦ (Învechit) A pedepsi, a condamna, a osîndi. Mai vîrtos să cade să muncească pre om la uciderea cea cu otravă decît la alte morți. PRAV. MOLD. 58^v/2. D[u]mnezău munceaște păcatele ceale vremealnice cu munci veacinice (a. 1700). GCR I, 338/11. ♦ (Familiar, rar) A masa¹. Se întoarse numaidecît cu o sticlă de cogneac, pe care o vărsă mai toată în capul coanei Profire, pe cînd fiu-său o muncea pe la tîmple să-și vie în fire. D. ZAMFIRESCU, V. Ț. 15. 2. T r a n z. (Despre senzații, sentimente, gînduri etc.) A provoca (cuiva) suferințe (fizice sau morale); a chinui, a consuma; a preocupa în mod intens. Dzi de dzi sufletul dereptului cu fărâdeleage lucrurele munciia. COD. VOR. 172/26. O, pizmă,. . . cîți muncești ! MOXA, 371/23. Pre cel lacom și gîndurile îl muncescu (a. 1714). GCR II, 14/10. În toate zilele era muncit de gîndul lui. VARLAAM-IOASAF, 12^v/5. Tiran iaste aurul care cu mii de griji și frici munceaște inima omenească. MOLNAR, RET. 29/9. Frigul pe alții mai mult muncește. CONACHI, P. 285. Nu găsi vindecarea grijei ce-l muncea. FILIMON, O. I, 124, cf. 121, 134. O presimțire dureroasă îmi muncește sufletul de astă noapte. ALECSANDRI, T. II, 9, cf. 130. Setea începe a ne munci, fără ca să zărim cît de mic izvor împrejurul nostru. id. O. P. 346. Vino, scumpă, de privește Dorul tău cum mă muncește. EMINESCU, O. IV, 234. Mă muncește dorul cînd îmi aduc aminte De vremile trecute. CREANGĂ, A. 240. Mă muncea conștiința. CARAGIALE, O. III, 215, cf. 198. O munceau ziua gindurile, iar noaptea visurile. SLAVICI, O. I, 290. Toată ziulica îl munciră gîndurile și nu se domirea de loc. ISPIRESCU, L. 258, cf. 261, 262. Foamea. . . muncea neîndurat pe bietul Nică. CONTEMPORANUL, II, 391. În poezia lui voia să arăte pe tînărul Sabathai muncit de îndoială. VLAHUȚĂ, N. 54. O amenințare . . . muncește acum pe Leiba mai mult decît frigurile. GHEREA, ST. CR. II, 135. Moș Gheorghe era muncit de teama rușinii bieților țărani de pe scenă. SP. POPESCU, M . G. 90. Ceea ce o muncea era pîngărirea sufletească a omului care o iubea. D. ZAMFIRESCU, A. Pintea, fraged copilandru, La ciobani intrase slugă Și-l muncea într-una gîndul Cum ar face el să fugă. IOSIF, P. 70. Vor fi și ele, poate, muncite de durere. PETICĂ, O. 177. E muncit de gînduri. BASSARESCU, S. N. 13, cf. 189. Muncit de gînduri și de planuri. . . a plecat spre București. GALACTION, O. 141. O muncea un gînd, o hotărîre mereu amînată. C. PETRESCU, A. 434. Îl munceau gînduri de amărăciune. SADOVEANU, O. V, 202. Tăcură amîndoi; aceleași gînduri îi munceau. BART, S. M. 66. Mărturisesc că o clipă mă muncise un început de îndoială. CONTEMP. 1950, nr. 185, 3/3. Valeria era muncită de gînduri. V. ROM. februarie 1952, 2. ◊ A b s o l. [Păcatul] are și dulceață și scîrbă, că în puțină vreame se îndulceaști, iar întru veaci munceaște. CORESI, EV. 27. Așa e frumusețea. . . Din preajmă-i ea gonește Durerea ce muncește. ALEXANDRESCU, O. I, 96, cf. EMINESCU, N. 73. ◊ E x p r. (R e f l.) A se munci cu gîndul = a gîndi intens la ceva, a-și supune mintea la eforturi; a se frămînta. Tocmai cînd se muncește cu gîndul acesta, bagă de seamă că s-a mai urcat cineva în tramvai. REBREANU, NUV. 144. Și-și duse mîna la gură, scoborîndu-și ochii în jos, muncindu-se cu gîndul să afle ce-i de făcut. MIRONESCU, S. A. 33. 3. I n t r a n z. și r e f l. (Învechit și popular) A îndura chinuri (fizice sau morale); a pătimi, a suferi. Să muncescu în pustie și în măguri și în peșteri (cca 1550). GCR I, 1/18. Rău se chinuia și se muncia fiu-său. CORESI, EV. 79. H[risto]s derept noi se-au muncit. id. L. 411/4. Că dûn vecu se munciia ei și nu pute vede lumina (a. 1580). CUV. D. BĂTR. II, 320/22, cf. 350/16. Face-voiu [o] cearere de la tine să mă și eu muncescu cu creștinii. COD. TOD. 206. Nice vor munci de foame, nic[e] de sete. ib. 218. Mulți se munciră pentru H[risto]s. MOXA, 363/14. Cine va asculta dînșii, acela nu va veni într-acel loc de muncă unde te muncești tu. VARLAAM, C. 286, cf. 172. Spîndzură în văzduh pre popa idolilor și mult ceas s-au muncit în văzduh și cădzu gios de să stîlci și rău muri. DOSOFTEI, V. S. septembrie, 2^r/18. Va arunca pre acei oameni nemilostivi în temnița iadului ca să se muncească acolo în veaci. CHEIA ÎN. 14^r/12. Ne băgară aice în peșteră și așa ne vom munci pană la sfîrșănia veacului. VARLAAM-IOASAF, 82^v/17. Un musulman ce a crezut curanul și pe Moamet. . . nu este cu putință a se munci în veci. . . , ci cred că. . . merge la rai în pace. VĂCĂRESCUL, IST. 249. Leul. . . se munceaște cu sufletul în gușă și trage de moarte. ȚICHINDEAL, F. 8/7. Duhul tău. . . degeaba se luptă și se muncește. CONACHI, P. 276. Fără să-l prinză somnul, toată noaptea să muncea. PANN, E. I, 49/22. Toderică . . . a mîntuit sufletele coconașilor ce se munceau din pricina lui. NEGRUZZI, S, I, 89. Ion. . . se muncește rău în somn. CARAGIALE, O. VI, 289, cf. JARNIK-BÎRSEANU, D. 318. Au dat poroncă . . . să-i vie doftorii în clipă să facă ceva că să nu i se muncească copila. SBIERA, P. 301. 4. R e f l. și (învechit) i n t r a n z. A depune eforturi, a-și da osteneală; a se strădui, a se trudi. Se nu D[om]nul zidire casa, în deșertu munciră-se (t r u d i r ă – s e C) zidindu. PSALT. SCH. 429/4. Vecirií miei. . . muncia-se (n e v o i i a – s e a C²), cerînd sufletul mieu. PSALT. 72, cf. 122. Învățătoare, toată noaptea ne-am muncit (t r u d i t N. TEST. 1648, o s t e n i n d u – n e BIBLIA 1688), nemică n-am prins. CORESI, EV. 329. Muncește să găsească vreme să rădice sabie asupra împărățiii. IST. Ț. R. 39, cf. 21. Să muncea în tot chipul să le potolească. ib. 113. [Filozofii] în zadar se muncesc a arăta că noi sîntem numai pămînt. MARCOVICI, C. 12/16. Te vei munci să amăgești pe fratele tău și chiar pe creatorul tău. FILIMON, O. I, 311. Capul lui se muncea mereu cu ideea d-a redobîndi tronul., ODOBESCU, ap. DDRF. Așa se munci biata noră pînă după miezul nopții. CREANGĂ, P. 6. Se muncea Simina să-și aduc-aminte Cînd s-a prins la ceartă. COȘBUC, P. I, 246. Bătrînul deschidea ochii mari, se muncea să se scoale. D. ZAMFIRESCU, T. S. 16. S-a muncit vreo două ceasuri, în zadar. Ideea se zvîrcolea în sufletul lui, dar nu izbutea să se înfăptuiască pe hîrtie. REBREANU, I. 103. Țigănușul se muncea amarnic . . . să-și bage picioarele în botforii de lac. C. PETRESCU, A. R. 42. Luat din scurt, Nică Crețu se fîstîci și se vedea cum se muncește să-și caute răspunsul. MIHALE, O. 46. El se muncise într-atîta, cît îi curgea numai sudorile de pe frunte. SBIERA, P. 199. A venit o pasere și a zis: – Pînă nu mă va aduce pe mine și pe soția mea în biserica asta, nu poate s-o facă, oricît s-ar munci. ȘEZ. IV, 170. Mă muncii o vară toată Ca se fac streinul tată, Și streinul, Ca pelinul. POP., ap. GCR II, 308. ♦ R e f l. (Învechit, rar) A se lupta. Cu gadinele sălbateci m-am muncit. Ce folosu mie aceaia (a. 1569). GCR I, *13/27. ♦ R e f l (Regional) A se screme (Moișeni-Satu Mare). ALR I 121/345. 5. I n t r a n z. A desfășura o activitate (fizică sau intelectuală), a îndeplini o muncă (3); a lucra. Cela ce au muncit acolia . . ., să-și piiardză toată usteneala. PRAV. 25. Aceia ce un ceas muncește, în veci desfătare gătește (a. 1750). GCR II, 49/28. [Cei mari] n-alerg, nu ostenesc, Cei mici pentru ei muncesc. MUMULEANU, ap. GCR II, 249/14. Tu dormi, în vreme cînd toți ciilalnți varsă sudori de moarte muncind. DRĂGHICI, R. 10/26. Tot omul sănătos și cu minte poate să-și cîștige acele lucruri trebuincioase cît se poate mai bine, numai să muncească. GT (1839), 75²/21. S-a statornicit în satul acela . . . muncind ca pentru dînsul. CREANGĂ, P. 139. Muncesc, muncesc și nu s-alege nemica de mine. id. ib. 200. Ia să ne gîndim și la oamenii care muncesc o săptămînă întreagă, de dimineață pînă seara tîrziu. CARAGIALE, O. II, 211. Omule, te văz harnic, muncești de te spetești și doi în tei te văd că nu poți lega. ISPIRESCU, L. 196, cf. 62. Cît am trudit, cît am muncit Și. . . nimic n-am folosit. MACEDONSKI, O. I, 38. Muncește el, că de muncit nu-i rușine, ș-ascultă și-i supus. VLAHUȚĂ, O. A. 10. Taica pentru dînșii a muncit. REBREANU, R. I, 205, cf. 225. Cînd ai fost deprins să muncești cu mîna pe coada lopeții, e primejdios să te apuce boieria din senin. C. PETRESCU, A. 306. Muncești: ești tractoristă. D. BOTEZ, F. S. 12. Sînt o biată fată care muncesc ca să cîștig pînea. SADOVEANU, O. XIV, 323. Scarlat muncea ca un cîine. CĂLINESCU, E. O. II, 124. Muncind cu brațele nu s-adună o mie dă pogoane ! CAMIL PETRESCU, O. III, 114. În gospodăria colectivă, fiecare trebuie să muncească. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2 669. A munci zi de zi în spiritul științei marxist-leniniste, constituie chezășia izbînzii în știință, literatură și artă. CONTEMP. 1953, nr. 339, 1/1. Omul care muncește are drept la toate bucuriile vieții. ib. 1954, nr. 388, 2/4. Munceau, cîntînd, electricienii. BENIUC, C. P. 40. Ultimele luni muncise pe brînci. V. ROM. aprilie 1957, 76. La sărac oi dărui, Să aibă cu ce munci ! JARNIK-BÎRSEANU, D. 291. Unde toți de obște muncesc, cerșetori nu se găsesc. ZANNE, P. VIII, 373. Cu cît mai mult vei munci, atît mai mult vei dobîndi. id. ib. Mănîncă la mine și muncește la tine. id. ib. III, 629. ◊ L o c. a d j. Pe nemuncite = fără muncă, fără să muncească. Tineri osteniți pe nemuncite. VLAHUȚĂ, ap. DDRF. ◊ (Cu complement intern) Muncă ce-a muncit ? Grădin-a făcut, Flori și-a presădit. TEODORESCU, P. P. 91.* T r a n z. (Complementul indică obiectul sau felul muncii) Să li se pară dezonorant a munci pămîntul. REBREANU, R. I, 37. Stau în drum să mă gîndesc Ce s-apuc, ce să muncesc, Pînea să-mi agonisesc ? ALECSANDRI, P. P. 285. Dar cît îi fi șî-i trăi, să fii vrenic să muncești pămîntu. ȘEZ. III, 100, cf. ALRM SN I h 7. ♦ T r a n z. (Complementul indică o persoană) A osteni, a istovi; a pune la muncă (3), a da de lucru. Iată aci alăturat articolul cu pricina. . . care m-a muncit mai tare decît o comedie în trei acte. CARAGIALE, O. VII, 233. Nouă meșteri mari, Calfe de zidari. . . Că vodă-i ținea Și vodă-i muncea. TEODORESCU, P. P. 469. El muncea lumea ca la robie: îi punea de zidea la cetăți, făcea la podvezi și la drumuri lungi. ȘEZ. V, 20. ♦ Tranz. (Învechit, rar) A potoli, a domoli, a îmblînzi. Limba nimenre nu o poate de la oameni munci (p o t o l i N. TEST. 1648, d o m o l i BIBLIA 1688). COD. VOR. 124/25. – Prez. ind.: muncesc. – Și: (prin Ban.) muci vb. IV. L. COSTIN, GR. BĂN. 141, NOVACOVICIU, C. B. I, 14, ALR II 3 083/36. – Din v. sl. мѪчити (сѧ). Cf. bg. м ъ ч а с (е).

BOBOC ~ci m. 1) Pui de gâscă sau de rață. * Toamna se numără ~cii rezultatul unei munci se apreciază la sfârșit. A paște (sau a păzi) ~cii a pierde timpul în zadar. 2) fig. Floare care abia începe să se deschidă. 3) fig. Persoană care abia face primii pași într-un domeniu de activitate; novice; începător; debutant. /<ngr. bubúki

ZADARNIC, ZĂDARNIC I. adj. 1 Fără folos, nefolositor, deșert: muncă ~ă; cu un om îndărătnic ca d-ta, ori-și-ce vorbă e zadarnică (SLV.) ¶ 2 Vanitos: Sismund Bathori, nestatornic și zadarnic (BĂLC.). II. adv. În zadar, de geaba.

CĂZNI, căznesc, vb. IV. 1. Refl. A se strădui din greu, a depune multă trudă pentru realizarea unui lucru, a se munci. Bătrînul, care părea că doarme lungit pe spate, deschide ochii, își ascuți auzul, căznindu-se să-și dea seama de ce se întîmplase în jurul său. BART, E. 343. În zadar se căznea să alunge gîndul acesta. SLAVICI, N. UI 210. Se căzni pînă ce îi scoase steapul. ISPIRESCU, L. 326. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu») L-am prins [pe băiat] de pe Dunăre, acum sînt șaisprezece ani, și nu era atunci mai mare ca de trei-patru ani. De atunci m-am căznit cu el cum am putut. RETEGANUL, P. III 8. 2. Tranz. A tortura, a munci. Pe slujitorii și pe preoții lor îi căzni. ODOBESCU, S. A. 100. Unchiul său... potolise răscoala... pedepsind pe șefi cu mare cruzime, căznind pe unii la alții tăindu-le capul, pe alții spînzurîndu-i. BĂLCESCU, O. II 166. Bate-l, măre, și-l căznește... Cu chinuri mi-l canunește. TEODORESCU, P. P. 95. Absol. Codrii și dmmurile împănate de cete de hoți, care jefuiau și căzneau. GHICA, S. 492.

vânt sn [At: COD. VOR. ² 44¹/4 / Pl: ~uri, (înv) ~ure sn, (îrg) ~nți, vinți sm / Vc și: (îrg) vânte, vinte / E: ml ventus] 1 Deplasare a unei mase de aer într-o direcție anumită, produsă de diferența de presiune atmosferică dintre două regiuni. 2 (Îs) ~ dominant Vântul (1) cel mai frecvent într-o regiune dată în decursul unui an. 3 (Îvr; îs) Sfârlează de ~ Giruetă. 4 (Trs; îs) Fuior de ~ Vârtej de vânt (1). 5 (Mtp; îs) ~(ul) turbat Vânt (1) despre care se crede că suflă cu putere la o mare înălțime și care face să turbeze păsările care ajung acolo. 6 (Mtp; îs) ~ rău (ori turbat) sau (Mar) ~ul frumușelelor Vânt (1) (cu vârtej) despre care se crede că este însoțit de duhuri rele și care produce îmbolnăviri. 7 (Ban; îs) ~ turbat Durere de cap. 8 (Pop; îs) ~urile cele rele Hemiplegie. 9 (Trs; îe) A fi lovit de ~ rău A fi atins de apoplexie. 10 (Reg; îs) Boală de ~ Paralizie. 11 (Reg; îas) Apoplexie (1). 12 (Înv; îas) Boală a cailor care constă în inflamarea reumatică a picioarelor, de la genunchi în jos. 13 (Buc; îs) Din ~ Blenoragie. 14 (Reg; îas; șîs din de ~, de ~, din ~uri, boală de ~, boală din ~) Nume generic dat unor boli nedefinite mai îndeaproape despre care se crede că sunt provocate de vânt (1). 15 (Pop; d. oameni; îla) Luat de ~ (ori din de ~) sau stricat de ~(uri) Lovit de apoplexie. 16 (Îal) Atins de paralizie. 17 (Mol; d. oameni; îla) Luat din de ~ Smintit². 18 (Reg; d. oameni; îal) Care are dureri de cap, însoțite de frisoane. 19 (Reg; d. oameni; îal) Căruia îi apar bășicuțe la gură și la nas. 20 (D. făclii, felinare; îla) De ~ Care poate fi folosit în timp ce bate vântul (1), fără a se stinge. 21 (D. mori, moriști; îal) La care se folosește ca forță motrice vântul (1). 22 (Fam; îe) De (sau în) culoarea ~ului turbat Care are o culoare nedefinită, bătând în gri-vinețiu. 23 (Îe) A se da în ~ (după ... sau pentru ..., ca să ...) A desfășura o activitate febrilă, agitându-se încoace și încolo (pentru a duce la bun sfârșit ceva). 24 (Îae) A face eforturi insistente pentru atingerea unui scop. 25 (Îae) A da curs unei atracții imperioase față de cineva sau de ceva. 26 (Îlav) Din (sau de la, înv, de) (cele) patru ~uri sau în (cele) patru ~uri Din (sau în) cele mai diferite direcții. 27 (Îe) A avea (parte de) odihna ~ului sau a avea parte de tihna ~urilor A avea o existență zbuciumată. 28 (Îe) A zvârli (sau a arunca) banii (sau cu banii, galbenii etc.) în ~ A irosi banii, cheltuindu-i fără chibzuială. 29 (Îe) A vorbi (sau, pop, a grăi) în ~ sau a-i rămâne (cuiva) vorba în ~, a-și bate gura-n ~ A vorbi fără a fi luat în seamă. 30 (Îs) Vorbă (spusă sau aruncată) în ~ sau (îvr) vorbitură în ~ Vorbă lipsită de importanță. 31 (Îas) Vorbă neluată în seamă. 32 (Mun; îe) A măcina ~ A vorbi mult și fără rost. 33 (Mun; îae) A vorbi aiurea Si: a divaga (2). 34 (Îe) A arunca (sau a da, a sufla, a zvârli, înv, a bate) în ~ sau a arunca în cele patru ~uri A împrăștia. 35 (Îae) A spulbera. 36 (Îe) A se risipi (sau a se spulbera, a se împrăștia, a se duce, a merge, a zbura, înv, a se rășchira, a se topi) în ~ sau a se risipi în ~uri, a se duce pe ~uri, a se pustii în patru ~uri A-și pierde consistența. 37 (Îae) A pieri fără urmă. 38 (Îla) Plin de (sau cu) ~ Care nu conține nimic înăuntru Si: deșert (1), gol¹ (23). 39 (Fig; îal) Lipsit de substanță, de profunzime. 40 (Îe) A-i sufla (sau a-i bate, rar, a-i fluiera cuiva) ~ul în (prin) buzunare (ori în buzunar, în pungă) sau a-i bate (cuiva) ~ul în traistă (sau prin pungă) A fi foarte sărac. 41 (Îae) A rămâne fără bani. 42 (Înv; d. bani; îe) A-i bate ~ul sau a fi luat de ~ A fi irosit. 43 (Înv; îe) A paște (sau a goni) ~urile sau a paște ~ A-și irosi timpul în activități lipsite de sens. 44 (Pop; îe) A-și da zilele în ~ A-și pierde timpul în zadar. 45 (D. oameni; îla) Adus de ~ (sau de ~uri) Pripășit în locul în care se află Si: venetic (23). 46 (Îe) Din ~ a venit, în ~ s-a dus Ceea ce se obține ușor, fără muncă, se pierde precum s-a dobândit. 47 (Rar; îe) A prinde din ~ A afla din întâmplare (ceea ce vorbește lumea). 48 (Pop; îe) A despica ~ul A fugi (1). 49 (Trs; îe) A mânca ~ul A fugi cu o viteză foarte mare. 50 (Îe) Ce ~ (sau ~uri) te (sau vă) aduce (sau te-a adus, v-a adus, reg, te-a abătut, te-a pălit, te poartă) (pe aici sau aici, pe la noi, la noi, încoa)? Întrebare adresată cuiva care a venit pe neașteptate. 51 (Îe) A rămâne în ~ A rămâne fără avere, fără mijloace de subzistență. 52 (Înv; îe) În voia ~urilor La voia întâmplării. 53 (Îe) Încotro (sau dincotro) (îți) bate ~ul sau din ce parte bate ~ul, cum bate ~ul, a bate alt ~ etc. Se spune despre modul în care se prezintă o situație, despre cum se manifestă o anumită tendință de evoluție a lucrurilor. 54 (Îe) A vedea (sau a simți, a mirosi) dincotro bate ~ul A-și da seama de o situație, înainte ca lucrurile să se precizeze cu claritate. 55 (Îe) A bătut (sau bătu) ~ul (sau ~ de vară, de primăvară) (peste...) Se spune despre ceva care s-a terminat, din care n-a mai rămas nimic. 56 (Îe) A nu-l bate (pe cineva) nici un ~ sau a nu-l bate (pe cineva) ~ de vară, (reg) a nu-l ajunge (pe cineva) nici ~ rece, a nu da ~ rece (peste cineva) A fi scutit de necazuri. 57 (Îe) A-l bate (sau a-l sufla pe cineva) ~ul sau a-l da ~ul jos, a-i fluiera (cuiva) ~ul prin oase, a fi slab de-l bate ~ul, a fi slab de-i fluieră ~ul prin oase, a fi slab de-l dă ~ul la pământ A fi foarte slab. 58 (Îae) A fi lipsit de putere. 59 (Mol; îe) A se hrăni cu ~ sau a mânca ~ A nu avea ce mânca. 60 (Îe) A se da (sau, rar, a se mlădia) după ~ (sau după cum bate ~ul), a-și întoarce șuba (sau mantaua, chepeneagul) după cum suflă ~ul A se adapta cu abilitate împrejurărilor. 61 (Îae) A fi oportunist. 62 (Îvr; d. știri) A fi tras din ~ A fi fals, contrafăcut. 63 (Îe) A nu-l ști nici vântul, nici pământul A nu ști absolut nimeni nimic despre cineva. 64 (Mol; îe) Te arde ca ~ul Te înșală fără scrupule. 65 (Trs; îe) A se rezema de ~ A se încrede în dușman. 66 (Trs; îe) A-i sufla ~ul cenușa A-i merge rău. 67 (Mun; d. rufe; îe) A lua ~ul A zvânta. 68 (Îe) A face (sau, reg, a trage) ~ A produce o mișcare a aerului printr-o deplasare rapidă, prin agitarea unui obiect etc. 69 (Îe) A-și face (ori, pop, a-și trage) ~ sau a-i face (ori, pop, a-i trage cuiva) ~ A produce un curent de aer, prin agitarea unui evantai sau a altui obiect, pentru a face răcoare. 70 (Pop) Aer¹ (1). 71 (Îe) A lua ~ A respira. 72 (Reg; d. sugari; îe) A lua ~ în nas A înghiți aer. 73 (Îvr) Respirație. 74-75 (Îljv) În ~ În bătaia vântului (1). 76-77 (Pex; îal) În aer. 78-79 (Îal) În zadar. 80 (Îla) În ~ Răvășit de vînt (1). 81 (Îal) În dezordine. 82 (Îe) A merge (sau a fi) cu nasul în ~ A fi îngâmfat. 83 (Îlav) În ~ Fără a-și atinge ținta. 84 (Îal) Fără motiv. 85 (Îe) A-i face ~ A îndepărta (izbind, îmbrâncind cu putere). 86 (Îae) A izgoni. 87 (Fam; îae) A expedia (5). 88 (Rar; îae) A înălța în rang. 89 (Îe) A da ~ A stimula. 90 (Îe) A da (sau a face) ~ (sau un ~) cailor A face să meargă caii cât mai repede (îndemnându-i, lovindu-i cu biciul etc.). 91 (Îe) A-și face sau a-și lua ~ A se încorda pentru a sări, pentru a porni cu iuțeală. 92 (Îae) A porni cu repeziciune într-o anumită direcție. 93 (Îae) A-și lua avânt. 94 (Îe) A-și lua ~, (pop) a da ~ A fi pe punctul de a trece la o acțiune. 95 (Îae) A deveni încrezut. 96-97 (Îe) A(-și) da ~ A (se) balansa (1-2). 98 (Îe) A-și da ~ gurii A vorbi vrute și nevrute. 99 (Îvr) Veste¹ (2). 100 (Muz; îs) Instrument de ~ Instrument de suflat. 101 (Îvr; îe) A lua ~ul A determina, cu ajutorul câinilor de vânătoare, locul în care se află vânatul. 102 (Euf) Gaz intestinal (eliminat prin anus). 103 (Euf) Flatulență (1). 104 (Bot; reg; îc) ~ul- calului Gogoașă (Globaria gigantea). 105 (Reg; mpl) Fiecare dintre despărțiturile din interiorul unei sobe făcute din cărămizi, prin care circulă fumul înainte de a ieși pe horn. 106 (Reg; csnp; îs) ~urile ușii Deschizături pentru aerisire în tăblia unei uși. 107 (Rar) Fisură longitudinală în lemn, în piatră etc. 108 (Ast; îs) ~ solar Flux continuu de particule (în special protoni) emise de Soare.

pot și (vest) pocĭ, putut, a puteá v. tr. (lat. pop. *póteo, *pŏtére îld. possum, posse, perf. pótui; it. posso, potère, vfr. poeir, nfr. pouvoir, sp. pg. poder. – Pot și pocĭ, poțĭ, poate, putem, putețĭ, pot; putem; putuĭ; putusem; să poată; putînd). Am posibilitate, îs în stare, am forța de, am mijlocu de: munca poate multe, te poțĭ duce, poțĭ să te ducĭ. Am influență, am trecere: a putea (subînț. face) mult pe lîngă cineva, a nu putea nimic. Am voĭe, mĭ-e permis: eŭ pot intra, dar tu nu. E în zadar, nimănuĭ nu-ĭ pasă: poțĭ striga cît vreĭ, poate să (= lasă să) protesteze mult și bine: e în zadar! Nu mă pot, 1. nu maĭ sînt în stare; 2. nu maĭ am nicĭ o putere, îs topit, cad, mor: nu maĭ pot de doru patriiĭ, de osteneală, de frig, de frică; 3. nu-mĭ pasă, îmĭ bat joc (iron.): Of! Nu maĭ pot de amenințările luĭ! A nu maĭ putea de bucurie, a fi foarte vesel. A se putea v. refl. 1. A fi posibil: se poate să vie, se poate întîmpla să vie. (V. poate), 2. a fi permis: Se poate? Se poate să intru? Asta nu se poate. Exclamativ: Se poate una ca asta? e posibil acest lucru?! Prov. Cine poate, oase roade, cine are ocaziune orĭ posibilitate, profită de ĭa.

STEA, stele, s. f. I. 1. Corp ceresc care luminează prin emisiune proprie, fiind alcătuit dintr-o masă care are o temperatură foarte înaltă; (sens curent) orice corp ceresc (cu excepția lunii) care strălucește noaptea pe bolta cerească. Stele mari ardeau sus: păreau niște crini de aur pe o apă albastră, SADOVEANU, O. III 157. Printre, crengi scînteie stele, Farmec dînd cărării strîmte. EMINESCU, O. I 209. Ceriu-i mare, stele-s multe, Și mai mari și mai mărunte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 100. ◊ (în metafore și comparații) Din covorul închis al foilor, florile de apă răsăreau ca niște stele de argint. SANDU-ALDEA, U. P. 105. Șterge-ți ochii, blondă Martă... ochii-ți negri. două stele, Mari, profunzi ca vecinicia și ca sufletu-ți senin. EMINESCU, O. IV 37. ◊ Steaua polară v. polar. Steaua dimineții = luceafărul de dimineață. Nu se mai văd ceasurile la foișorul de foc; lumina de-ndărătul cadranului s-a stins; dar mai sus de foișor arde clipind în cadență steaua dimineții – se face ziuă. CARAGIALE, O. II 16. Steaua ciobanului v. cioban. Stea cu coadă = cometă. Multe buburuze sînt pe boltă. Toate numai aur și argint!... însă dintr-un haos lăturalnic Iese... Cu-un surîs pe buze cam șăgalnic, Și mișcînd, încet, o stea cu coadă. BENIUC, V. 66. Stea comată v. comat. Stea căzătoare v. căzător. ◊ Expr. Cîte-n lună și-n stele v. lună. A vedea stele verzi, se spune cînd cineva primește o lovitură puternică. Tata uita să-și plece capul cînd intra, astfel că se izbea de pragul de sus, de vedea stele verzi. PAS, Z. I 42. ♦ (Determinat prin «roșie») Simbol al revoluției proletare, al socialismului. Am vrut să-ți spun că au cîntat cocoșii: Că s-au ivit pe ceruri semne roșii. Și-n noapte steaua roșie răsare, Deasupra, peste lumi, peste popoare. TULBURE, V. R. 15. Soarele negru în ocean se stingea Și peste China, Dinspre Mongolia se ridica Stea roșie crescînd lumina. BOUREANU, S. P. 10. ♦ (în expr.) Stea călăuzitoare = idee, concepție de bază, care îndrumă o acțiune, care dă direcția într-o activitate oarecare. Legătura indisolubilă între teorie și practică constituie steaua călăuzitoare a marxism-leninismului. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 164, 11/2. ♦ (în legătură cu superstiția că viața oamenilor este influențată de stele) Hyperion, ce din genuni Răsai. Tu vrei un om să te socoți, Cu ei să te asameni?... Ei doar-au stele cu noroc Și prigoniri de soarte, Noi nu avem nici timp, nici loc, Și nu cunoaștem moarte. EMINESCU, O. I 177. ◊ Expr. A crede în steaua sa = a crede că îi va merge bine; a fi optimist. A-i apune (cuiva) steaua v. apune. A se naște sub o stea norocoasă (sau rea) = a avea (sau a nu avea) noroc. Muncească-se cît o vrea Cel născut supt steaua rea, în zadar se va sili Ce-o dori a dobîndi. VĂCĂRESCU, P. 403. (Exprimînd o amenințare sau un sentiment de compătimire) Vai de steaua mea (sau a ta, a lui etc.) = vai de mine (sau de tine, de el etc.), vai de capul meu (sau al tău etc.). Să se cumințească... Să iasă la muncă așa cum e datina și legea. Altfel or s-o pață, vai de steaua lor! SADOVEANU, M. C. 199. De te-a împinge păcatul să mai vii o dată, vai de steaua ta are să fie. CREANGĂ, P. 195. A citi în (sau la) stele v. citi. ♦ Epitet dat femeii iubite. Iubita mea, stea blîndă, pierdută-n depărtări, Tu mă abați din calea pustiilor cărări. PĂUN-PINCIO, P. 82. Tu, care ești pierdută în neagra vecinicie. Stea dulce și iubită a sufletului meu! ALECSANDRI, P. A. 62. 2. Fig. (Astăzi rar) Artistă celebră (de cinematograf, de teatru); vedetă. În scurt timp Evantia fu proclamată steaua localului de noapte. BART, E. 359. II. 1. Obiect, desen avînd o formă asemănătoare cu aceea prin care reprezentăm, în mod convențional, aștrii (cu excepția soarelui și a lunii): a) obiect confecționat din lemn, din carton etc. și împodobit în diferite feluri, cu care umblă copiii la colindat, de crăciun. Cîțiva copii mai săraci Au izbutit să-nfiripe o stea de hîrtie. BENIUC, V. 39. Cine primește Steaua frumoasă Și luminoasă, Cu colțuri multe Și mărunte? TEODORESCU, P. P. 100. ◊ Cîntec de stea = colindă. ◊ Expr. A umbla cu steaua = a colinda; b) (în expr.) Steaua Republicii = numele unei decorații din Republica Populară Romînă; c) (Tehn.; în expr.) steaua roții = partea unei roți, dintre bandaj și fus; d) (Tipogr.) asterisc, steluță; e) pată albă pe fruntea unui cal. (Poetic) Iată-o pasăre măiastră prinsă-n luptă c-un balaur; Iată cerbi cu stele-n frunte care trec pe punți de aur. ALECSANDRI, P. A. 115. ◊ Expr. (Despre oameni) A fi eu stea (rar cu steaua) în frunte = a fi (sau a se crede) mai grozav, mai deosebit decît alții. Nu căuta că-s mic, dar trebile care ți le-oi face eu nu le-a face altul, macar să fie cu stea în frunte. CREANGĂ, P. 152. Nu spera cînd vezi mișeii La izbîndă făcînd punte, Te-or întrece nătărăii, De ai fi cu stea în frunte. EMINESCU, O. I 196. Cuconașii din Ieș nici nu catadicsesc să se uite la bietele copile, parcă ei sînt cu steaua în frunte, ALECSANDRI, T. I 137. 2. (Rar) Picătură de grăsime care plutește pe supa sau pe laptele fierbinte; ochi. Masa începu a să așterne... Era zupă grasă cu stele, care parcă sclipeau. RETEGANUL, P. I 63. III. Compuse: Steaua-pămîntului = ciupercă de pămînt, de culoare brună, în forma unei sfere înconjurate la bază de mai multe fîșii dispuse radiar (Geaster hygrometricus); stea-de-mare = animal cu corpul alcătuit dintr-un disc central, de la care pornesc cinci brațe în direcție radiară; trăiește aproape în toate mările de pe glob și se hrănește cu moluște, viermi și crustacee; asterie. Copii, coborînd în cîrduri, îi întreabă din depărtare dacă au prins raci, crabi și stele-de-mare. DELAVRANCEA, S. 65.

PORNIRE, porniri, s. f. I. Acțiunea de a (se) porni. 1. Plecare (spre o țintă). Îl întîmpină în pragul ușei cerșitoarea căreia îi dăduse el un ban de pomană, înainte de pornirea lui de acasă. CREANGĂ, P. 213. La pornirea lui Florescu din Constantinopol... mi-a remis mie un pachet. GHICA, A. 673. 2. Punere în mișcare (a unui lucru); punere în funcțiune (a unei mașini, a unui mecanism). Mărfarul spre Brăila e pregătit. Peste opt minute se dă semnalul de pornire. V. ROM. decembrie 1950, 141. II. Fig. 1. Impuls, îndemn, imbold; p. ext. avînt, elan. Ca și Gogol, într-o pornire de drăgăstos necaz, aș sfîrși și eu zicînd: «Dracul să vă ia, cîmpiilor, că mult sînteți frumoase!». ODOBESCU, S. III 20. Cum să rezist pornirii inimii mele? ALECSANDRI, T. 1369. Gingașa copilă se simți pătrunsă și înfiorată de o faptă la care o împinsese o pornire furioasă de gelozie. NEGRUZZI, S. I 23. 2. Înclinare, predispoziție, tendință. În zadar maică-sa căuta să stîmpere pornirile lui învăpăiate. GANE, N. II 62. Pierd măsura timpului de îndată ce rămîn pe voia slobodă a pornirilor mele de sălbatec, cînd adică, biruit de dragostea neînfrînată a singurătății, îmi șterg urma dintre oameni. HOGAȘ, M. N. 63. Cînd vedem că toți aceia care vorbe mari aruncă Numai banul îl vînează și cîștigul fără muncă... Da, cîștigul fără muncă, iată singura pornire. EMINESCU, O. I 151. 3. Patimă; înverșunare. Chiar voi, judecînd cinstit și fără pornire, îmi veți da dreptate și mă veți aproba. REBREANU, R. S. 121. 4. (Învechit) Violență, furie. Acolo un crac de munte se dezbină cu pornire, Prăvălindu-se cu vuiet în talazul răzvrătit. NEGRUZZI, S. II 6. S-au rădicat o furtună... cu atîta pornire, încît pe loc s-o rupt funia. DRĂGHICI, R. 25.

MLĂDÍȚĂ s. f. 1. Ramură tînără, subțire și flexibilă a unei plante lemnoase; mladă (1) lăstar, vlăstar, (regional) mlădoacă, odraslă, (neobișnuit) mlăstară. Vis văzuiu și un bucium de vie era înainte-m; acesta avea trei vițe. . . Aceasta-i înțelesătura acestuia: ceale trei mlădițe trei dzile sînt. PALIA (1581), 163/15. De smochin, vă învățați pildă când vor fi mlădițele lui tinere și mugureazâ știți că aproape e vara. N. TEST. (1648), 32^r/17. Li-s feții ca nește mlădițe Ultuită. DOSOFTEI, PS. 482/9. Cu mlădițele viței, și cu cîrceiele mlădițelor tare era cezluit. CANTEMIR, iST. 78. Taie cu firezul toți păduceii de la pămînt cu o palmă sau cevaș mai sus, ca să aducă mai multe mlădițe. ECONOMIA, 117/6. Au împletit mlădiță de răchită . . . în chipul unu, paneriu. DRĂGHICI, R. 57/19. Acolo subt oranze. subt via înflorită A căria mlădițe cu mirții se mărită. ALEXANDRESCU, M. 158. Iat-o gingași mlădiță cu șirag de mărțișori... Tu o rupi? . . , Ea te stropește cu fulgi albi răcoritori. ALECSANDRI, POEZII, 16. Și de voie de nevoie, începe . . . a roade copaci tineri, . . . plecîndu-se . . . pe la rădăcinele celor tufari, după mlădițe fragede. CREANGĂ, P. 316. Pe mlădiță mugurie frunzele se dezvelesc. Și de pulbere de aur fluturașii strălucesc. BELDiCEANU, P. 53. Împletitura se face pe țeruși sau fuștei bătuți în pămînt, printre cari se împletesc sau îngrădesc . . . mlădițele. PAMFILE, I. C. 136. Arinii cu mlădiți tremurătoare S-alintă-n adieri de primăvară. CAZIMIR, L. U. 24. Viile ... au fost îngropate, să nu degere mlădițele sub zăpadă. STANCU, D. 287. În livadă au înmugurit mlădițele noi. CONTEMP. 1 955, nr. 462, 1/1. Să mă bag în cea grădină, Să-mi rup două trei mlădițe, Bosioc și tămîiță, Să-mi fac verde cununiță. MÎNDRESCU, L. P. 60, cf. ALR I 972/96, 1715/578. Mlădița strîmbă, numai de tînără se îndreaptă. ZANNE, P. IX, 491. ◊ (Cu sens colectiv) Merserâ o vreme printre cioate de sălcii vechi, din care mănunchiuri de mlădiță tînără răsăriseră. SADOVEANU, O. II, 199. ◊ (Ca termen de comparație pentru a sugera tinerețea, frăgezimea, suplețea, subțirimea, lipsa de rezistență etc.) Dzeul mieu punre ei. . . ca mlădița înraintea vîntului. PSALT. HUR. 71^r/9. Tremuraiu ca îmlădițele. id. ib. 96^v/19. Ochii acei ca mura,. . . statul cel ca mlădița. CONACHI, P. 193. Pînă însă să se-ntoarcă, Natalia alunecase ca o mlădiță. D. ZAMFIRESCU, R. 166. Cine mi te-o sfătuită De-așa tînăr-ai pornitŭ, Tînără ca o mlădiță, Mîndră ca o garofiță ? MARIAN, Î. 125. Mă-ntîlnii c-o copilițâ Tînără ca o mlădiță. ȘEZ. III, 59. ◊ F i g. Nu te lăuda de mlădițe. E să te veri lăuda, nu tu rădăcina porți, ce rădăcina pre tine ! CORESI, Î. 259/19, cf. 260/1. Aceia carii au adus și aduc acuma roade și mlădițe limbii românești (a. 1 797). BV II, 397. E o mlădiță a Albionului răsădită în macadamul Parisului. NEGRUZZI, S. I, 328. Nu căuta tu, slabă mlădiță, să te împotrivești în zadar la furtuna dorului meu care rupe orice stavilă. GANE, N. II, 53. Clasicii ruși au știut să dezvăluie acea formă subtilă a tipicului care este elementul nou, mlădiță a viitorului, care va birui prin luptă asupra vechiului. V. ROM. ianuarie 1 954, 231. Bunicul lui Dumitraș Urcan, ca un vrednic unchiaș care a crescut asemenea mlădiță orfană, trebuie să fie fruntaș al muncii și al primenirilor din sat. ib. februarie 1954, 103. D-voastră, cinstiți părinți,. . . La aceste mlădițe priviți, Toate la o parte lăsați, Greșelele lor să le uitați. MARIAN, NU. 584. Leagăn de mătase împletit în șease, Pentru copilițe Fragede mlădițe. TEODORESCU, P. P. 67. Pe pîrîu de rouă Plimbâ-mi-se, plimbă Tînără mlădiță Prin rouă desculță, Zîna florilor, Floarea zorilor. id. ib. 459. ◊ L o c. vb. A da mlădiță =a da ramuri, a da lăstari, a lăstări. (F i g.) În inima ta, dragă, de nou va da mlădiță Iubirea. COȘBUC, P. II, 193. ♦ (Regional) Portaltoi (Pecica-Arad). ALR SN I h 220/53. ♦ (Regional) Altoi, ALR SN I h 219. ♦ (Regional) Mlădița viei sau mlădiță de vie = a) mugurul viței de vie; căpușă (Miron Costin-Roman). ALR I 1 712/536; b) butaș (Vînători-Sighișoara). ALR II 6108/157. ♦ (Neobișnuit) Ramificație a rădăcinii. (F i g.) Să ne dezrădăcinăm dar vița, cea de toată patima și răutatea stricăciunii noastre, cu mlâdițile rădăcinilor și a rădicioarelor ei, din pămînt ! PISCUPESCU, O. 33/18. 2. F i g. Descendent, urmaș, odraslă. El se lăuda a fi mlădiță de zeu. ISPIRESCU, U. 44. Oleana, fata boierului și mlădiță de viță domnească, iubea pe Mură Lăutarul. GALACTION, O. 70. - Pl.: mlădițe și (rar) mlădiți. – Și: (regional.) mblădíță (ALR II/334), mlăhíță (ALR I 971/96, 972/96), mledíță (ib.971/280), măldíță (ib. 971/190), mădíță (ib. 971/156), (învechit) îmlădíță s. f. - Din bg. младица. Cf. scr. m I a d i c a.

MĂCAR adv., conj. I. Adv. 1. (Învechit și regional, urmat de prep. „de”, subliniază sensul optativ al propoziției) Ce bine ar fi (dacă...), fie să... Măcarî de le-ai învăța și tu să te spodobești! DOSOFTEI, V. S. septembrie 36^r/4. Mâcară de ar fi fost cu putință o învățătură. . . să răsune la urechile tuturor. BIBLIA (1688), [prefață] 3/17. Si măcar de ar hotărî împreună asupra noastră amândurora și o moarte și într-un ceas. AETHIOPICA, 44^v/19. Macar de-ar da Dumnezeu să mă mărit. ALECSANDRI, T. 330. 2. Cel puțin, barem, (regional) încaltea, batăr, (învechit și regional) încai ; fie (și), chiar (și). Să ți-ară fi și tată și mumă macară. CORESI, EV. 205, cf. 503. Îndemnă pre fiecene să o primească [scris: primescă] măcar poțin (a. 1644). GCR T, 111/9. Cine va lua piatra hotarului, sau măcar lemn... se va certa. PRAV. 40, cf. 114. Pot să dea bani turcilor și să puie domn strein, măcar și din feciorii de domn ce era la Țarigrad. IST. Ț. R. 5. Rugatu-se-au ca să o vază măcară. CANTEMIR, ap. GCR I, 358/21. Cei mai proști [să se spovedească] măcar o dată într-un an. ANTIM, ap. GCR II, 29/4. Măcar la bătrîneațe să mă pocăiesc. MINEIUL (1 776), 201^r2/14. Slavă și dobîndire. . . sînt îndatorați Pururea să le ceară, până măcar să piară. VĂCĂRESCUL, IST. 254, cf. 249. Să fie măcar un cățel, sau un canar, pentru că trebuie oareșce să iubească un om. KOTZEBUE, U. 9^r/18. Nu ajută nici patria, nici trebuințele orașului, cu nici un mijloc, măcar să dea din averea lui dintr-o mie una. GOLESCU, Î. 24 .Fieșcare ar voi să pătrunză măcar o parte a soartei sale. MARCOVICI, D. 3/22, cf. 245/1. Bine că au putut isprăvi macar unul. GRĂGHICI, R. 60/6, cf. 13/12, 23/16. Gramen. . . ar fi dorit ca macar călătoria să ție păn-la capătul lumii. ASACHi, S. L. II, 62. Tu știi. . . De mai pot trăi. . . măcar cîtu-i o clipeală! CONACHI, p. 103. Eu de aș fi în locul dumitale, aș căuta s-o mîngăi macar pentru dragostea nației. NEGRUZZI, S. I, 45, cf. 48. Ferice care lasă macar un dulce nume L-a patriei durere! ALECSANDRI, P. I, 224, cf. id. T. 302. Dar lăsați măcar strămoșii ca să doarmă-n colb de cronici. EMINESCU, O. I, 151. Să le dea și lor măcar un copilaș. CARAGIALE, O. II, 248, cf. VII, 458. Să aibă și el, ca toți oamenii, măcar o stîrpitură de fecior. ISPIRESCU L. 41, cf. 9. Măcar din deal, așa ca-n zbor, S-arunce ochii-n jos spre văi, Spre sat, spre casa lor! COȘBUC, F. 77, cf. id. P. II, 254. Îi mulțumea măcar cu o vorbă bună. REBREANU, R. I, 166, cf. 253. Cînd. . . vei fi mai bătrîn, măcar așa ca mine, vei înțelege deșertăciunea vieții. GALACTiON, O. 88. Bine c-am rămas macar cu băietul. SADOVEANU, O. IX, 39, cf. 139. D-apâi aveți răbdare, bre, pînă la anul macar, cînd v-o vini mintea. CĂLINESCU, E. O. II, 9. cf. id.79. Măi bădiță al meu dulce, Fă-mi cu ochiul cînd te-i duce, Măcar, bade, cu geana Să ies după dumneata! JARNIK-BÎRSEANU, D. 47. Las' să ardă macar satul, Dacă mi-i bețiv barbatul. SEVASTOS, C. 259. Mă, bădiță. . . Cînd mai vii tu pe la noi? Eu, mîndro, măcar și joi. BIBICESCU, P. P. 37. Puteai să stai la noi măcar șî două zile. ALR II 3 238/791, cf. 3 238/27, 29, 36, 76, 130, 365, 370, 514, 812. Fă-mă mamă cu noroc Și măcar m-aruncă-n foc. CREANGĂ, p. 235, cf. 218. De nu curge, macar picură, și cine mișcă tot pișcă. id. ib. 110. ◊ (În construcții negative, cu valoare de negație, adesea întărind pe „nici”) Muiaria ce-ș va piiarde dzeastrele nu va putea să-ș ceară de la bărbat, macar ceva să-i dea de hrană. PRAV. 136. Nu zisăși măcar un singur cuvînt. IST. CAROL XII, 76^r/13. Nici frunzele măcar nu s-au turburat. BELDIMAN, N. P. I, 102/4, cf. id. E. 120/20. Nu sînt în stare de a prevedea nici măcar întîmplările zilei. MARCOVICI, D. 6/28, cf. id. C. 10/22, 13/17. Chip n-au fost a scoate din gura ei cuvînt macar. DRĂGHICI, R. 27/19, cf. 15/7, 26/1, 45/23. Se priveau unul pe altul, fără să pronunțe o vorbă măcar. FILIMON, O. I, 132, cf. 119, ALECSANDRI, T. 119. Azi nici măcar îmi pare rău Că trec cu mult mai rar. EMINESCU, O. I, 192, cf. 84,174, id. N. 77. Nu știi nici macar ceea ce vorbesc muritorii? CREANGĂ, P. 146. Piatra nici că se clinti din loc măcar. ISPIRESCU, L. 228, cf. 8, 27. Pentru ce, rogu-te, n-ai spus nici măcar un cuvînt despre o altă pasere de pădure. ODOBESCU, S. III, 33, cf. 22, 71. Nici măcar n-am căutat vrodată să-mi alcătuiesc în minte. . . figura lui bădița Costachi. VLAHUȚĂ, O. A. 428. în cinci ani n-a fost în stare să inspire soției sale măcar respectul elementar. REBREANU, R. I, 249, cf. 116. Vii de la Tarcău și te duci la Dorna, și nici macar nu ți-s caii în bună rînduială. SADOVEANU, O. X, 584. Ăștia nu sînt în stare să facă măcar un scaun. PREDA, M. 24, cf. 104. Nu, draga mea, nu pot să stau aici o clipă măcar! SBIERA, P. 25. În zi dă lucrătoare toate oasele mă doare, iar în zi dă sărbătoare nici un oscior măcar mă doare, se spune în batjocură la adresa celor care fug de muncă. Cf. ZANNE, P. II, 56, V, 394. ◊ (Pleonastic) Vițecraiul iaste datoriu a fi de față la toate aceste, fie măcar și fără gust. IST. AM. 72^v/21, cf. 85^v/20. ♦ (În corelație cu el însuși exprimă o alternativă) Fie. . . fie, sau. . . sau, ori. . . ori. Și noi înșine, care sîntem măcar domni, măcar bogați, măcar săraci, tot greșim. NEAGOE, ÎNV. 6/8. Avem și ținem puterea de a pune. . . giudeci și castelani, măcar unguri, măcar teutoni sau nemți, măcar de alt neam. ȘINCAI, HR. I, 345/10. (Întărit prin „și”) Ba încă, chiar. Nicolai vodă. . . să trimită oaste multă, măcară și singur să încalece și să meargă. AXINTE URICARIUL, LET. II, 157/24. În zadar se socotesc că cinurile. . . sau măcar și șeptrul pot avea pornire asupra inimii oamenilor. MARCOVICI, C. 42/5. Că-i om bun, Ioane, și nu-i drept să mai pătimească în zilele cîte le are; că multă năpastă i-a adus lumea, măcar și tu. POPA, V, 300. Să vă mai dăruiască Mult cu mult Ca apa din Prut; Măcar și ca Siretiu Că așa este adetiu. POP., ap. GCR II, 317. ** (În construcții negative) Nici chiar. Toate s-au sfîrșit, dar moartea, macar cu cruzimea sa, Legăturile iubirei n-au putut desființa. CONACHI, P. 195. 3. (învechit și popular) Fie și să. . ., chiar să. . ., chiar dacă. . . N-oi părăsi nicedinăoară a mă-nchina svintei icoane. . . macară nu vă placă voauă. DOSOFTEI, V. S. octombrie 63^r/27. ◊ Loc. conj. Măcar de (sau să, dacă) = și dacă, chiar de, chiar dacă. Nu-și poate scumpăra sufletul lui, măcară s-ară da toată avuția și toată lumea. CORESI, EV. 74. Macar se-are hi și împărat. VARLAAM, C. 27. Oricine de va strica dobitocul altuia, macar de i-are fi fost și vinovat și de să va vădi, să plătească paguba celuia cu dobitocul. PRAV. 20. Macar de-are face neștine bani cît de buni. . . nu va putea să încapă în voia nemărui. ib. 77. Nu voi afla locul domnului macar să pieiu. N. TEST. (1 648), [prefață] 3^r/25. Măcar de i-ar zdrumica și fărîme tot trupul, iar și-l va vindica (a. 1 654). GCR I, 167/4, cf. 223/11. Nu-i iaste grijă de moarte, măcar de ar cădea în mii de răotăți. MINEIUL (1 776), 186^v2/36, cf. 19 ^r2/29, 84^r1/16. Să vă deprindeți a vă lipsi de lucrul ce ați iubi cît de mult, macar de v-ar fi și cu lesnire de a-l câștiga. DRĂGHICI, R. 157/2, cf. 17/16, 29/2. Așa e lumea asta. . . nu poți s-o întorci cu umărul, măcar să te pui în ruptul capului. CREANGĂ, P. 223, cf. 152. S-a dus la bunică-sa acasă și i-a spus că nu mai merge la școală, măcar să-l taie. CARAGIALE, O. I, 132. Nu scap eu de tine, nici tu de mine, măcar de s-ar pune nu știu cine. ISPIRESCU, L. 63, cf. 215. Florico, ascultă, să știi că te iau de nevastă, măcar de-ar fi orice! REBREANU, I. 81, cf. 27. Am să mă duc, macar dacă și creapă petrile. ALR II 3 232/105, cf. 3 232/141, 219. (În corelație cu „dar” din principală) Măcar de-o fi să răbdâm de foame, dar nu ne mai trebuie plugul și caii lor. V. ROM. aprilie 1 956, 26. (Prin dislocare) Trufașii. . . încă macară și toate bunătățile s-ară face, întru deșertu se ustenesc. CORESI, EV. 13. Macar și pînă de șeapte ori. . . s-ai face aceasta, nemică nu iaste. VARLAAM, C. 211. N-are nici o vină, măcar și pre toți de i-ar fi tăiat. NECULCE, L. 215. Macar vîntul să mă bată Și soarele să mă arză, Numai badea să mă vază. RETEGANUL, TR. 98. ♦ Deși, cu toate că. Să rugă. . . cu inimă înfrîntâ și plecată, macar și nu cetisă ea scriptura. VARLAAM, C. 254, cf. 87. Pentru tine, măi bădiță, Mă teme cea măiculițâ Și nu-mi dă drumu în uliță; Măcar m-ar putea lăsa, Că dracu-ți are grija. JARNIK-BÎRSEANU, D. 409. Îți dă de toate, fără să-ț ceie bani, măcar îi om sărac. ALR II 3 246/130, cf. 3 246/27. ◊ L o c. c o n j. Măcar că (sau, învechit, că ce) = deși, cu toate că. Se cade a tot omul bine să viețuiască și cu bună ogoadâ cătră Dumnezeu, macar că ce au înțeles și samovolnicie. CORESI, EV. 24. Să va certa ca un suduitoriu, macar că aciaslea toate stau după voia giudețului. PRAV. 227. Păgînii. . . îș aduc aminte de D[u]mn[e]zău . . . măcar că lipseau departe de la D[u]mn[e]zău. BIBLIA (1 688), [prefață] 6/19. Aceasta au făcut și pre Orighen tare ca diamantul, măcar că era mai nainte plesmuit cu trup. MOLNAR, RET. 7/10. Matca [stupului] în căsuliile aceale goale. . . sloboade cîte un ou (măcar că unii zic că matca oauâ din luna lui făurariu pînă în octombrie). ECONOMIA, 178/7. Dar măcar că între ele par – așa întrolocate, Pute-vei zice că răul este și o bunătate? CONACHI, P. 284. Acum nu mă mai iubești ca atunci, măcar că eu tot aceea sînt. NEGRUZZI, S. I, 18, cf. 251. Nevinovate fie, [jocurile de cărți] Măcar că vini destule din ele pot să vie. ALEXANDRESCU, O. I, 192. Eu, nu-i vorbă, măcar că e așa de întuneric, deosebesc tare bine firele de mac din cele de năsip. CREANGĂ, P. 263, cf. 218. Tînârul, măcar că și-a întors privirile de multe ori pe calea umblată, nu a luat seama să mai vină cineva după el. CARAGIALE, O. I, 219. Nu mi-ai spus nimic, măcar că ți-am arătat dragoste și te-am cinstit. ISPIRESCU, L. 23, cf. 20. Dar moșia n-o dăm înapoi, că-i a noastră, măcar că n-am plătit-o. REBREANU, R. I, 133. M-ai salvat atunci, măcar că nu-mi erai cine știe ce prietin. C. PETRESCU, C.-V. 106. Nu ți-oi da guriță-n viiă, Măcar că mi-ai plăcut mie Și dorul tău mă mîngîie. TEODORESCU, P. P. 323. Au fugit necurmat, măcar că înapoia lui părea că se prăvále pămîntul și se prăpădește lumea de vuiete, țipete și trăsnete. SBIERA, P. 25, cf. ALR II 3 246/2, 29, 36, 76,192, 260, 298, 784. (În corelație cu „dar” sau „iar” din principală) Petru vodă, măcară că era frate mai mic, iară pentru blăndețele. . . sale mai mult plecat spre inimile a mai mulți. URECHE, LET. I, 101/8. Măcară că numai 10 săptămâni au domnit acest domn, dară mari folosinți au făcut. CANTA, LET. III, 188/9. Că, măcar că era grec, om străin, dar era om bun. NECULCE, L. 33, cf. 26. Măcar că Venere avu cinste într-acea vreme, dar birui și perși și nemți. VĂCĂRESCUL, IST. 262. 4. (Învechit și popular, în sintagme care au valoarea unor compuse) Măcar cine = a) oricine. Cf. ST. LEX. 217^v/4. Măcar cine putea zice c-a-nebunit negreșit. PANN, E. V, 48/21. Cîtu-i țara românească Nu-i ca fat-ardelenească, Măcar cine ce gîndește. JARNIK-BÎRSEANU, D. 31, cf. 217, ALR II 3102/36 ; b) fiecare (Mărtănuș-Tîrgu Secuiesc). Cf. ALR I 296/200. Măcar ce = orice. Omul ce va fi den-afară de minte, macar ce greșeală are face nu să va certa. PRAV. MOLD. 146^v/9, cf. 24^v/5. Pre cela ce-l vor certa pentru furtușag macar ce certare micșoară are fi pățit (a. 1646). GCR I, 120/33. Cînd ștați a vă ruga, iertați, măcar ce aveți pre cineva. N. TEST. (1 648), 56^v/6, cf. 18^v /33. Mai bine poți ținea într-însul bucatele, decît în măcar ce groapă. ECONOMIA, 59/18. Despre suliță nu era sminteală Că măcar ce faur o știa face. BUDAI-DELEANU, T. V. 42, cf. 120, ALR I 1 557/144, 150. (Cu intercalarea unei prepoziții între adverb și pronume) Rar se-ntîmplă creștin drumeț să treacă pe lîngă așa bătrînă nevoiașă și să nu se-ndure măcar cu ce. CARAGIALE, S. N. 253. Măcar cît = oricît. Cela ce va fura den casa stăpînu-său lucru macar cît de puțin. . . să va certa mai cumplit. PRAV. MOLD. 19^r/8. Cuvînt măcară cît de prost de H[risto]s. . . să nu cumva să auză (a. 1 648). GCR I, 133/41. Dacă face un domn obiceiu măcar cît de rău, alții pre urma lui prea lesne făcu pe obiceiul acela (a. 1 792). GCR II, 25/16. Unele lucruri [scris: lucrui] singure de sine așa sînt de rîs, cît, macar cît de mîhnit de ar fi cineva, totuși trebuie să rîdă. ȚICHINDEAL, F. 108/13. Măcar cum = oricum. Veri dobitoacele ar zbura, veri pasirile s-ar încorna și s-ar pedestri, macar cum aminte nu-i iaste. CANTEMIR, IST. 103. (În corelație cu „tot” sau „dară” din principală) Măcar cum era de mic, dar tot i-au ișit înainte și i-au făcut urație. NECULCE, L. 292. Măcar cum se vor face, dară așa trebuie orînduite și întocmite paturile. ECONOMIA, 219/22. Măcar unde = oriunde. Toate morile împregiurul otarelor acelora făcute și cele de a se face măcar unde. . . le lăsăm spre folosul fraților acestora. ȘINCAI, HR. I, 270/35, cf. 15/31. Fasolea. . . oloagă se poate semăna măcar unde. ECONOMIA, 44/10. Măcar care = a) oarecare, cineva. De-ar fi niște pețitori, Cheamă-i, maică, pe la noi, Să le dăm și de mîncare, Doar m-a cere măcar care. HODOȘ, P. P. 198. Frunzuliță ș-o lalea! Dureri D-zeu să-i dea Casă fără macar care. BIBICESCU, P. P. 136. C-oi vini io mai pă urmă, Să nu zîcă macar sine, C-am vinit io de vro frică. ALEXICI, L. P. 4 ; b) oricare. Cf. ALR I 280/273, 576, 582 ; c) fiecare. O mîncat măcar care cît o vrut. ALR I 296/180, cf. ib. 296/249. II. Conj. (Prin nordul Transilv.) Ori, sau. Să cîntă, macar plînje. ALR I 82/273. Scîndură covînată macăr strîmbă. ib. 1851/283, cf. ib. 1504/283, 1508/283, 1604/283. – Accentuat și: (Transilv.) măcar. – Și: (învechit și regional) macár, măcáră, (învechit) macáră, (regional) măcăr adv. – Din m. gr. μακάρι „să dea Dumnezeu!, fie !” Cf. bg. макар.

ZBURA, zbor, vb. I. 1. Intranz. (Despre păsări și insecte) A se deplasa în aer, cu ajutorul aripilor. Fusese o zi caldă de început de aprilie și paseri încă zburau și țîrîiau sub cerul senin. SADOVEANU, O. VII 123. Zboară mierlele-n tufiș Și din codri noaptea vine, Pe furiș. COȘBUC, P. I 47. Cocostîrcul... în cercuri line zboară Și, răpide ca gîndul, la cuibu-i se coboară. ALECSANDRI, P. III 26. ◊ (În basme, despre cai năzdrăvani sau despre alte ființe fantastice) Calul... își arată puterile sale zicînd: Stăpîne, ține-te bine pe mine, că am să zbor lin ca vîntul, să cutrierăm pămîntul. CREANGĂ, P. 213. ◊ (Poetic) Zboară peste-adîncul văii Tristul vai al cucuvăii, COȘBUC, P. II 99. Măi bădiță Onule, Sămăna-ți-aș numele, Prin toate grădinele, Să zboare miroasele, La toate frumoasele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 94. ◊ Fig. Zboară vești contradictorii, Se-ntretaie știrile... TOPÎRCEANU, B. 51. Știa că și numele lui răsunase odinioară, zburînd din gură-n gură. ANGHEL-IOSIF, C. L. 8. ♦ A părăsi locul unde se află, înălțîndu-se în văzduh; a pleca în zbor, a-și lua zborul. Pricepu că stolul de paseri trebuie să fi zburat. ISPIRESCU, L. 74. Lișițele, nefiind chioare, nici moarte, au zburat. CREANGĂ, P. 46. ◊ Tranz. fact. Fig. Scuturase capul cu un gest de voință, să sperie gîndurile și să le zboare de sub frunte, ca pe un stol de vrăbii. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 35. 2. Intranz. Fig. (Despre lucruri) A pluti prin aer (purtat de vînt); a trece prin aer sau a tăia aerul cu iuțeală (fiind azvîrlit, mînuit sau lansat cu putere). Mii de petale, Zburînd spre trandafiri, îi cheamă să vie toți, făr-de zăbavă. ANGHEL, Î. G. 46. Rupi cununa și-o arunci: Roșii flori prin aer zboară Desfoiate, ca să moară Jos, prin lunci. COȘBUC, P. I 219. Și coasa neobosită și harnica secure Zburau, abătînd caii sub călăreții lor. ALECSANDRI, P. III 224. ◊ Tranz. fact. Jos pre livezi cînd cade frunza cea-ngălbenită, Vîntul de seara suflă, o zboară, ș-a pierit. HELIADE, O. I 77. ♦ A se ridica, a se înălța în aer. Fumul țigaretei ce zboară în spirale. ALECSANDRI, P. III 5. 3. Intranz. (Despre aparate care pot pluti în aer) A se menține în văzduh, pierzînd contactul cu pămîntul, a se deplasa pe calea aerului; p. ext. (despre oameni) a pluti, a călători în aer cu un astfel de aparat. Înălțimea de 4 m era atunci, pentru mine, un record care îmi consacra mașina. Zbierasem și asta era principalul. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 328, 2/5. 4. Intranz. Fig. (Despre cai, vehicule etc.) A merge foarte iute, a alerga, a goni. Am ieșit afară din tîrgușor și caii au prins a zbura pe omăt. Tîrgul rămase în urmă cu freamătu-i înăbușit. SADOVEANU, O. I 400. Luntrea lui Șapte-ochi zbura spre larg cătră o nălucă neagră. id. ib. VIII 238. Deodată, răsărită ca din pămînt, trăsura trasă de doi cai mari, negri, zbură pe lîngă dînsul. GÎRLEANU, L. 30. Zboară, murgule, cu mine! COȘBUC, P. 131. ◊ (Urmat de comparații sugestive pentru a arăta iuțeala) Di! caii mei, Nu vă lăsați, Zburați ca zmei înaripați, Spre creste de vis. BENIUC, V. 13. Intram în creasta viforoasă și spumegătoare a apelor ce zburau cu iuțeală de fulger. HOGAȘ, M. N. 222. Se urcă pe cal... Părea că fata pustiului se ia după urmele lui și zbura ca un gînd, ca o vijelie printre volburele de nisip. EMINESCU, N. 22. ♦ (Despre oameni) A străbate spații mari cu repeziciune; a se duce undeva foarte repede. Să pot zbura pe trei zile la Iași, tare-aș veni. VLAHUȚĂ, O. AL. I 111. Apoi în treacăt ne-ntreba De mergem la vro nuntă. Noi răspundeam în hohot: ba, Zburăm la luptă cruntă. ALECSANDRI, O. 236. ♦ (Despre timp și noțiuni temporale) A trece repede, a se scurge cu iuțeală. La ce să măsuri anii ce zboară peste morți? EMINESCU, O. I 127. Odinioară, îți părea că zboară ceasurile ca minutele, lîngă mine. NEGRUZZI, S. I 18. ♦ (Despre gînduri, idei) A se succeda cu repeziciune. Lui moș Sandu îi zburau prin cap tot felul de gînduri, tot felul de închipuiri. BUJOR, S. 51. Creșteam pe nesimțite; și tot alte gînduri îmi zburau prin cap și alte plăceri mi se deșteptau în suflet. CREANGĂ, A. 35. 2. Tranz. Fig. (Subiectul este un agent fizic sau mecanic) A smulge pe cineva sau ceva de la locul său, a face să se prăvălească, să se răstoarne. Se așeză iar, de frică să nu-l zboare din barcă un val. DUMITRIU, P. F. 24. Șindrila o zboară mereu vîntul. STANCU, D. 50. Floricica sus, de pe stîncă, Zîmbește vesel. În zadar vîntul vrea să o zboare, Ca s-o arunce cruntului val. ALECSANDRI, P. II 45. O lovitură de tun zboară acelui soldat coiful din mînă. BĂLCESCU, la TDRG. ◊ Expr. A zbura (cuiva) capul = a tăia (cuiva) capul; a ucide. Se răpede ca un cîne turbat la Harap-Alb și-i zboară capul dintr-o singură lovitură de paloș. CREANGĂ, O. A. 264. În cinci minute, iataganul gealatului îi zbură capul, GHICA, S. 158. Și el sabia scotea, Capul jos că i-l zbura. BIBICESCU, P. P. 168. A-și zbura creierii = a se sinucide împușcîndu-se. E în stare să-și zboare creierii. DUMITRIU, N. 133. Cînd n-am să mai pot face față, îmi zbor creierii. CĂLINESCU, E. O. I 96. (Familiar) A zbura pe cineva (sau a face să zboare) de undeva = a da pe cineva afară (în mod abuziv) de undeva (în special dintr-o slujbă). Am să te fac să zbori din prefectura asta în două zile. DUMITRIU, N. 117. Dar dacă n-au să mă creadă? Mă zboară mîine, el nu știe multe. DEMETRIUS, C. 20. (Intranz.) A zbura de undeva = a fi forțat să părăsească (în mod abuziv) un loc (în special un loc de muncă, o slujbă). Destul să fi spus că nu știi – și zburam din școală, C. PETRESCU, C. V. 106. ♦ Intranz. (Rar) A cădea, a aluneca, a se prăbuși, a se prăvăli. Numai trei dinți i-au rămas în gură. I se clatină și aceia, gata să zboare. STANCU, D. 123. Se ținea cu amîndouă mîinile, să nu zboare în șanțuri. C. PETRESCU, R. DR. 101. 6. Tranz. (Popular, în expr.) A zbura laptele = a pune cîteva linguri de lapte acru în lapte dulce fierbinte, pentru a-l face să se brînzească, ca să se aleagă brînza. – Prez. ind. pers. 3 pl. și: (învechit) zbor (ALECSANDRI, P. III 9).

GURĂ-CASCĂ s. m. (Uneori în forma gură-căscată, care poate apărea și la pl.) Persoană care pierde vremea în zadar, oprindu-se să se uite la tot ce întîlnește în cale; persoană care nu-i de ispravă, care e cu capul în nori și nu înțelege ce i se spune. V. zăpăcit. Trecătorilor și gurilor-căscate de pe marginea trotuarelor le fac semne poruncitoare să se alăture. PAS, L. I 296. Moșneagul, fiind un gură-cască, sau cum îți vrea să-i ziceți, se uita în coarnele ei. CREANGĂ, O. A. 179. ◊ (Cu valoare de pl.) Nu țiu să-mi fie bronzul în piață, Să-ntrebe gură-cască cine-am fost. BENIUC, V. 87. La o răspîntie, unde se strînsese multă gură-cască, un pristav, cu chivără mare de hîrtie, striga. CARAGIALE, P. 24. ◊ (Adjectival) Mulțimea gură-cască privea în salon cu nasurile turtite pe geam. BART, E. 149. Se necăjea foc pe el cînd îl vedea așa gură-cască. VLAHUȚĂ, O. A. 96. Se duce în treaba lui spre casă, lăsînd pe Dănilă gură-cască tot pe loc. CREANGĂ, P. 42. ♦ Lucru care prilejuiește pierdere de vreme. Să merg eu la expoziție la vîrsta mea... în loc să-mi caut de suflet, umblu cu voi după gură-cască, după pustietăți nemțești! SP. POPESCU, M. G. 26. ♦ (Uneori cu valoare de pl.) Persoană care are o condamnabilă atitudine de neglijență față de bunurile obștești și de cuceririle poporului, care este lipsită de vigilență față de uneltirile criminale ale dușmanului de clasă. Avem destui gură-cască ce nu simt, nu văd și nu aud nimic, în timp ce sub ochii și sub nasul lor dușmanii încearcă să lovească în munca noastră de construcție. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2563. ◊ Atitudine de gură-cască = comportarea celor care sînt lipsiți de vigilență față de uneltirile criminale ale dușmanului de clasă. Datoria patriotică și internaționalistă a membrilor de partid și a oamenilor muncii fără de partid este de a demasca și lichida atitudinea de gură-cască. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2564.

SUPUNE, supun, vb. III. Tranz. 1. A aduce sub stăpînirea sau în puterea sa (prin lupte, războaie); a cuceri, a subjuga. [Tomșa] văzu pe orheieni alungînd, supunînd cu sabia și prinzînd cu arcanele pe boieri. SADOVEANU, O. VII 132. Bătuse pe toți împărații... și-i supusese. ISPIRESCU, L. 11. Eu, Sobieski, sînt oprit în calea mea prin o cetățuie ticăloasă, pe care de-atîtea zile cerc în zadar a o supune. ALECSANDRI, T. II 35. ♦ A aduce sub ascultarea, sub autoritatea sa, a subordona (prin asuprire, constrîngere). Omul nu trebuie a supune cu sila pe ceilalți oameni la sintimentele și voința sa, ci trebuie să respecte credința și cugetul lor. BĂLCESCU, O. I 353. ◊ Fig. Eu veneam cu gînd de ceartă, dar, cum vezi, tu m-ai supus. EFTIMIU, Î. 103. Surîzătoare m-ai supus, iubire, și dulce mîna ta m-a-ncununat. CERNA, P. 145. ♦ Refl. A accepta stăpînirea, autoritatea (cuiva), a da ascultare (cuiva sau la ceva), a asculta (de cineva sau de ceva). Întîia oară găsise un bărbat să i se supună. C. PETRESCU, C. V. 218. Se supusese și el împăratului. ISPIRESCU, L. 11. Oastea toată se va supune cum i se va făgădui mai mare simbrie. NEGRUZZI, S. I 138. ♦ (Învechit, cu privire la animale) A îmblînzi. Mîndrul pohodnic ( = povodnic) va ști țelul pentru care Au fost supus și primește zăbala de înfrînare. CONACHI, P. 261. ♦ (Învechit, subiectul este un sentiment puternic) A copleși. Albă păsărică!... Ce durere, spune, Ce dor greu supune Inimioara ta! ALECSANDRI, P. I 197. Să stăpînim durerea care pe om supune. ALEXANDRESCU, M. 3. 2. A constrînge pe cineva să suporte un lucru, să accepte o situație. Asta e tortura la care a fost supus un om ani întregi. GHEREA, ST. CR. II 161. Pentru ca să vă fac a ajunge la scopul d-voastră, sînt silit a vă supune mai întîi la oarecare examin. ALECSANDRI, T. I 295. Unitatea falsă, la care ea [împărăția romană] supuse prin silă lumea, trebui să se sfarme ca să dea loc la organizarea progresivă a unei unități mai adevărate, produsă prin armonia naționalităților libere. BĂLCESCU, O. II 11. Că eu pot să dau porunci Ca să fiți supuși la munci. TEODORESCU, P. P. 105. ♦ A expune (un material, o substanță) la o anumită acțiune, la un anumit tratament). ♦ Refl. A se prezenta (de bună voie) la ceva, a suporta (de bună voie) ceva. A se supune unei operații. ▭ Mă supun cu toată inima la slujba măriei-voastre, stăpînă. CREANGĂ, P. 93. 3. A prezenta cuiva un lucru spre cunoștință, apreciere, judecare sau hotărîre. Dupre opiniunea cunoscutului nostru pictor... căruia i-l supusesem spre examinare, [portretul] ar fi o copie făcută pe la 1800. HASDEU, I. V. 236. 4. A așeza, a pune sub ceva; a vîrî dedesubt. Oile s-au grămădit unele în altele, supunîndu-și în solzi capetele, stînd cu desăvîrșire neclintite. SADOVEANU, O. L. 83. Cînd snopul e gata, se apucă legătoarea de capete... unul din capetele legătoarei se răsucește pe lîngă celălalt și se supune sub legătoare. PAMFILE, A. R. 132. ♦ A forța (pe cineva) să se aplece, să se încovoaie, să îngenuncheze, să se culce la pămînt. L-a supus în genunchi, l-a binecuvîntat și l-a pus să jure că va fi mut șapte zile. SADOVEANU, D. P. 25. Îl apucă de după ceafă, îl supuse și-l legă bine. ISPIRESCU, U. 67. ◊ Refl. S-a suit pe-un colnic ș-a urlat cum urlă cînii în singurătate. A coborît și s-a așezat în preajmă, supunîndu-se cu pîntecele de pămînt. SADOVEANU, B. 208. – Prez. ind. și: supui.

PE prep. A. Introduce un complement direct, de obicei dublat de acuzativul pronumelui personal neaccentuat; cînd complementul precedă verbul, pronumele personal este obligatoriu. I. Urmat de un complement direct exprimat printr-un substantiv care poate fi. 1. (Nume propriu de persoane) Pe Eminescu, noi, poeții tineri, Zădarnic încercăm, nu-l vom ajunge. BENIUC, V. 28. În trei ani a îngropat trei fete: pe Lina, pe Ionița, pe Măriuca. STANCU, D. 109. Deseori dureri ascuțite îl cercau pe Ursu. SADOVEANU, O. II 198. ◊ (Numele de persoană e precedat de art. «alde») L-au înconjurat oamenii pe alde Uțupăr. STANCU, D. 161. ◊ (Numele propriu indică un animal) Am adăpat pe Joiana. 2. (Nume comun care indică o persoană) a) (Substantiv nearticulat) Mi-a răspuns că... el pe logofăt îl crede. STANCU, D. 104. Îmi făcu semn să-l privesc încă o dată pe colonel, C. PETRESCU, S. 129. Iaca, jupîneșică dragă, cum învață nevoia pe om ce să facă. CREANGĂ, P. 125. Nu face haina pe om, ci omul face haina. ♦ (Între substantiv și prepoziție se intercalează o determinare atributivă: adjectiv, adjectiv demonstrativ, relativ-interogativ, nehotărît) Pe care copil l-ai văzut? a [Crivăț] vede întîia oară pe alt tînăr boier. SADOVEANU, F. J. 121. Toți au putut vedea pe tînăra. nevastă. NEGRUZZI, S. I 78. ♦ (Învechit, introduce substantive comune care exprimă o colectivitate; atestat în forma pre) Doamne... iartă greșiților tăi! Cruță pre biată țară. NEGRUZZI, S. I 140. b) (Substantiv precedat de un articol nehotărît) Nimic, din cîte pot să facă pe-un om fericit, nu-i lipsea. VLAHUȚĂ, O. A. 469. Își alese mire pe un fiu de împărat. ISPIRESCU, la TDRG. c) (Substantiv articulat cu articolul hotărît enclitic) (Substantivul denumește o rudă apropiată) Bunicul l-a însurat și pe cel mai mic dintre băieții lui, pe tata. STANCU, D. 484. O trag pe mama de rochie, în semn că vreau să-i spun ceva. SAHIA, N. 50. Trezește pe mama. CREANGĂ, P. 79. (Substantivul e urmat de un atribut substantival prepozițional) Împăratul... poruncește să-i aducă pe hîrca de babă înaintea sa. CREANGĂ, P. 101. (Substantivul e urmat de un atribut adjectival) Și el – el vîrful mîndru al celor ce apasă, Salută-n a lui cale pe-apărătorul mut. EMINESCU, O. I 62. (Substantivul e urmat de un adjectiv posesiv) Dar am pe Simon, pe băiatul meu. SAHIA, N. 101. Intrînd pe poartă, Grigore Iuga văzu... pe servitorii lui. REBREANU, R. I 18. Pe sub colină, rîul Curge-ncins pe lîngă ea Tocmai cum pe draga mea O încinge brîul. COȘBUC, P. I 261. ◊ (Rar, mai ales în poezie, un adjectiv posesiv intercalîndu-se între prepoziție și substantiv) Pasăre de la graniță, N-ai văzut pe-al meu bădiță? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 122. ◊ (Numele de rudenie la singular, urmate de un pronume posesiv cu rol de atribut, apar și nearticulate) Doi copii cîștigase cu el mama, pe soră-mea Evanghelina și pe frate-meu Ion. STANCU, D. 5. 3. (Nume comun care desemnează un animal, de obicei personificat, în basme, în fabule, în proverbe) a) (Substantivul e nearticulat) Opri pe dobitoace de le îmblînzi și le trimise la locul lor. ISPIRESCU, L. 7. Zi foarte așteptată Și scumpă în nevoi, Ca să vedem odată Pe lupi mîncați de oi. ALEXANDRESCU, M. 299. ♦ (În unele expresii, în care acțiunea verbală e reciprocă) Lup pe lup nu se mănîncă. b) (Substantivul e articulat cu articolul hotărît enclitic și e urmat de un atribut adjectival sau substantival prepozițional) Iute doboară pe cerbii fruntași cari veseli și mîndri Coarne-ncrîngate clăteau. COȘBUC, AE. 15. Leoaica mină, gonește pe ciuta cea. îngrozită. CONACHI, P. 269. Dar și mierla din pădure Are pe unul anume, Pe cucul cu pene sure. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 206. Dă-mi pe roibul drăguleț. ALECSANDRI, P. P. 87. 4. (Nume comun care indică un lucru) a) (În unele expresii în care acțiunea verbală e reciprocă, de tipul: ) Cui pe cui se scoate. Mînă pe mînă spală și amîndouă obrazul. b) (Rar, prin atracția unei construcții prepoziționale anterioare, în care substantivul indică o persoană sau un animal) îmbracă... pe cal cu o piele de urs și pe frîu cu una de șerpe. SBIERA, P. 41. Școala face pe omul om Ș-altoiul pe pomul pom. PANN, la TDRG. c) (Rar, arătînd o tendință de personificare, de însuflețire a obiectului) Pe trandafir l-a lăsat albina mai la urmă. II. Urmat de un complement direct exprimat printr-un pronume (cu excepția pronumelui nehotărît «ce») care poate fi: 1. (Pronume personal) Iar pe mine să mă îngrijești cu însuți mîna ta șase săptămîni. ISPIRESCU, L. 3. Cînd v-a întreba pe voi, să dați vina pe mine și să lăsați să vorbesc eu pentru toate. CREANGĂ, P. 9. ♦ (Pronume de politețe) De ce să te țină minte pe dumneata? STANCU, D. 259. D-apoi asta nu vă privește pe d-voastră; ia, mai bine păziți-vă gura! CREANGĂ, P. 82. 2. a) (Pronumele relativ «care») Fiecare fir de floare pe care-l ating mă face să tresar. SAHIA, N. 24. Blestemul părinților, pe care nu-i asculta, ci îi tot necăjea, a făcut-o să fie gheonoaie. ISPIRESCU, L. 4. Era odată un flăcău stătut, pe care-l chema Stan. CREANGĂ, P. 139. Se lăsă încet-încet, într-un ostrov mîndru din mijlocul unei mări, lîngă o căsuță singuratică, pe care era crescut niște mușchi pletos. id. ib. 213. ♦ (Rar, numeralul nehotărît «cîți», «cîte», cu valoare de pronume relativ) Pe cîți i-au găsit, i-au mînat spre curtea primăriei. STANCU, D. 148. Nu mai sta din pocnit cu biciul, de șuguit cu toți drumeții pe cîți îi întîlnea. CREANGĂ, P. 112. M-a făcut maica pe mine Să fiu doftor de copile: Pe cîte le-oi doftori, Prea frumos mi-or mulțumi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 374. b) (Pronumele relativ «cine») Nu vin în sat numai vești bune. Vin și de celelalte. Ba că armata pîrjolește satele și omoară lumea la întîmplare, pe cine pun mîna gradații, ba că soldații nu vor să tragă în răsculați. STANCU, D. 151. În ochii fiecăruia citești teama disperată la gîndul că nu va regăsi pe cine caută. SAHIA, N. 51. Pe cine nu-l lași să moară, nu te lasă să trăiești. c) (Pronumele interogativ «care») Pe care dintre ei să-l aduc? ▭ Pe care [basm] vrei să mi-l spui? STANCU, D. 45. d) (Pronumele interogativ «cine») Pe cine să chem? BENIUC, V. 97. 3. (Pronume demonstrativ) I-a intrat un cui în ochi. L-a pierdut și pe celălalt. STANCU, D. 82. ◊ (Urmat de o determinare atributivă) Dă-mi-o pe asta albastră. ▭ Îi aude pe cei de pe capră cum sar jos. SAHIA, N. 6. (Pronumele demonstrative «cel», «acela» și formele lor populare, în compunere cu pronumele relativ «care» sau «ce») Notînd Stănescu a făgăduit să-i învețe să-și scrie numele pe hîrtie, pe acei care vor voi să învețe. STANCU, D. 228. Îl bag în infirmerie numai pe ăla care cade jos. SAHIA, N. 113. La jugu-i el silește pe cei ce l-au urît. EMINESCU, O. I 62. 4. (Pronume nehotărît) O să mai avem pe cineva la masă. STANCU, D. 428. Pe unul din ei îl cunoștea. SAHIA, N. 73. Gheonoaia... rugă pe Făt-Frumos să-și aleagă de soție pe una din cele trei fete ce avea. ISPIRESCU, L. 5. Culegea la flori domnești Culegea și nu-i plăcea. Pe toate le azvîrlea! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 123. (Atestat și în forma învechită pre) Întrebă pre unii și pre alții despre scorpie. ISPIRESCU, L. 9. ◊ Expr. Unul pe altul (sau una pe alta, unii pe alții, unele pe altele) = reciproc, între ei (sau între ele). Ne-am gîdilat unii pe alții cu bîtele. STANCU, D. 167. Privise cum s-au salvat unul pe altul cele două tancuri sovietice. CAMILAR, N. I 388. Una pe alta se îndemnau la treabă. CREANGĂ, P. 7. 5. (Pronumele negative «nimeni» sau «nici unul») De un ceas te uiți la toate fetele. Pe care ai ales-o? – Pe nici una. STANCU, D. 360. N-am mințit pe nimeni. SAHIA, N. 68. III. Urmat de un complement direct exprimat printr-un numeral care poate fi: 1. (Numeral ordinal) Cele două femei o duceau de subțiori pe a treia care tușea și picioarele i se împleticeau. CAMILAR, N. I 392. Doi sfanți, doi sfanți o mănușă! Pe a doua fără gologani! PAS, L. I 44. 2 a) (Numeral cardinal hotărît, care se referă la persoane sau lucruri, cînd e așezat înaintea verbului, și numai la persoane, cînd urmează după verb) Pe doi i-au evidențiat, iar pe șase i-au criticat. A lăsat cinci pomi, pe trei i-a tăiat. A examinat pe doi dintre ei. b) (Numeral cardinal, în expresii aritmetice sau algebrice, p. ext. o cantitate, un număr exprimat printr-un semn convențional, într-o formulă de algebră, chimie, fizică etc.) Adună pe 5 cu 7. Scade pe 6 din 25. Înlocuiește în polinom pe x cu a. 3. (Numeral distributiv) Făt-Frumos... cum punea mîna și apuca pe cîte unul de coadă, îl trîntea și astfel toți caii căzură. ISPIRESCU, L. 3. IV. Urmat de un complement direct exprimat printr-un adjectiv sau numeral cardinal. (Adjectiv la gradul pozitiv precedat de articolul adjectival «cel» sau de formele populare ale acestuia) a) Nu poți ridica gard nou. îl întărești pe cel vechi cu proptele. STANCU, D. 290. Mulți care nu-și găsesc pe cei așteptați dau năvală în vagoane să-i caute. SAHIA, N. 51. b) (Adjectiv la gradul superlativ relativ) Am ascultat pe cel mai bun elev. a Și ține-ascuns Sub straiul picurînd de ploi Pe cel mai bun dintre eroi. COȘBUC, P. I 145. Să-i trimită grabnic pe cel mai vrednic dintre nepoți. CREANGĂ, P. 184. c) (Numeral precedat de articolul adjectival «cel») I-au lăudat pe cei trei prieteni. V. Urmat de un complement direct, subînțeles, determinat de un pronume sau de un substantiv în genitiv. O vezi pe a lui Gidie? Pe Măndica? Lipa-lipa cu papucii, toată ziua. STANCU, D. 29. A dat ordin ca ogarii împușcați să fie aduși în curtea școlii. I-am tîrît cu cîrligul și noi pe ai noștri. id. ib. 435. De mai multe ori, în strîngerea hîrtiilor, mîinile lor s-au atins. Le-a simțit pe-ale furierului reci. SAHIA, N. 81. El nu mai văzuse pînă atunci alt chip de muiere decît pe-al mă-sii. ISPIRESCU, L. 125. VI. Urmat de un complement comparativ exprimat printr-un substantiv sau un pronume și precedat de adverbul de comparație «ca». Oamenii... vin s-o vadă cape cineva care s-ar fi întors după o lungă călătorie de pe celălalt tărîm. STANCU, D. 280. Gheonoaia ospătă pe Făt-Frumos și-l omeni ca pe-un călător. ISPIRESCU, L. 5. Mama lui bădița Vasile își petrecea băietul la Piatră, bocindu-l ca pe un mort. CREANGĂ, A. 9. Nu mă lăsa ici străină Ca pe-o floare-ntr-o grădină. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 11O. ◊ Loc. adv. Ca pe el (sau pe ea, pe ei, pe dînsa etc.) = de-a binelea, de tot, nu glumă, cum se cade, cum trebuie, cu adevărat; foarte tare, zdravăn. Unul apucă caii de dîrlogi și mi ți-i opri ca pe ei. ISPIRESCU, L. 107. Ercule dovedi pe acel dulău și-l omorî ca pe el. id. U. 56. Trîntește baba în mijlocul casei, și-o frămîntă cu picioarele, și-o ghigosește ca pe dînsa. CREANGĂ, P. 13. B. Introduce un complement indirect. 1. (În loc. prep.) Pe seama (cuiva) = în socoteala, relativ la, cu privire la. Multe se ziceau pe sama fetei împăratului Roș. CREANGĂ, P. 233. Dacă critica mea va fi... nedemnă și nepotrivită pentru scrierea ce-a provocat-o, rușinea va rămînea numai pe seama mea. ODOBESCU, S. III 10. 2. În legătură cu, fiind vorba de. Cînd o fi pe vitejie, Și noi avem o urgie. TEODORESCU, P. P. 105. 3. Împotriva, în contra (cuiva). A se supăra pe cineva. ▭ Dușmancele mi-s multe: Cîte-s de la noi la deal Toate țin pe mine-alean. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 68. 4. (Complementul exprimă obiectul unui schimb) În schimbul, pentru. Pe cușma dumitale pot să-ți dau și o mie de lei. SBIERA, P. 274. Nu-ți e de vînzare [furca], și cît mi-i cere pe dînsa? femeie hăi! CREANGĂ, P. 96. Ce-mi dai tu pe piele? TEODORESCU, P. P. 120. ◊ (Legat de un sens figurat) Am dat o clipă de viață trecătoare pe alta mai ferice și-n veci nepieritoare. ALECSANDRI, P. III 330. ♦ (Cu nuanță temporală și distributivă; obiectul valorificat este exprimat printr-un substantiv care denumește timpul de muncă) În schimbul unei munci de o zi, o lună, un an etc. Zece lei pe lună; boierește te plătesc. STANCU, D. 463. Hai! cît să-ți dau pe an, ca să te tocmești la mine? CREANGĂ, P. 150. C. Introduce complemente circumstanțiale. I. Urmat de un complement circumstanțial de loc. 1. (Complementul arată că starea, acțiunea sau mișcarea are loc la suprafața sau deasupra unui obiect) Lîngă el s-au ridicat copiii, vlăstare tinere, care au crescut pe maidane, răzleți și sălbăticiți. SAHIA, N. 94. O căsuță singuratică pe care era crescut niște mușchi pletos. CREANGĂ, P. 213. Pe un deal răsare luna ca o vatră de jăratic, EMINESCU, O. I 76. Ce stai, bade, tot pe prag Și te uiți la noi cu drag? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 229. ◊ (Construcția prepozițională are funcțiune atributivă) Poartă coade pe spate. ◊ (Cuprinde și ideea de acoperire) Pune capacul pe oală. ▭ Moșneagul... pune cușma pe cap, o îndeasă pe urechi. CREANGĂ, P. 81. ♦ (Legat de un sens figurat) Asupra. A pune vina pe cineva. ▭ Ce griji pe dînsul, ce fiori Cînd se gîndea că-i greu războiul. COȘBUC, P. I 99. Mare noroc pe Guvidi! CARAGIALE, S. 124. [Fata babei] se alinta... lăsînd tot greul pe fata moșneagului. CREANGĂ, P. 283. ♦ În jurul, pe după. Port cu ochii-n zări întunecate Jugul vremii aspre pe grumaji. BENIUC, V. 40. Văzu un balaur care se încolăcise pe un copac. ISPIRESCU, L. 89. ♦ De și-a spălat mîinile în vin și le-a șters pe șorțul negru. STANCU, D. 133. Se rezimă p-o fereastră spre acea grădină foarte frumoasă. GORJAN, H. I 4. ♦ Din sus de, deasupra. Uiu, iu, mîndruța mea, Auzi ce zice lumea: Că te culci seara cu soare Și te scoli în prînzu mare, Cîndu-i ciurda-n zăcătoare Și soarele pe răzoare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 422. De pe. În zadar a ta suflare... Șterge urma pe cărare. ALECSANDRI, P. III 22. ♦ (Construcția prepozițională, legată de un sens figurat, are funcțiune atributivă; cuprinde și ideea de posesiune) Peste. Țăranii... să ceară... Să fie ei stăpîni pe-ntreaga țară. BENIUC, V. 87. 2. (În legătură cu verbe de mișcare; complementul arată suprafața pe care se desfășoară mișcarea, într-o direcție oarecare sau în direcții diferite) Alții coborîră pe albia Bistriței la vale. SADOVEANU, F. J. 364. Singur, abătut, rătăci două zile pe cheiuri și pe plajă. BART, E. 394. Pe-același drum de soare plin Veneau doi inși. COȘBUC, P. I 228. Colonii de lumi pierdute Vin din sure văi de haos pe cărări necunoscute. EMINESCU, O. I 132. ◊ (Cu nuanță instrumentală) Emisiunea a fost transmisă pe unde scurte. ◊ (Cu sens local și temporal) Pe drum calul spuse fetei cu ce tertipuri îmblă tată-său să-i încerce bărbăția. ISPIRESCU, L. 16. 3. (În legătură cu verbe care denumesc o acțiune de revărsare, prelingere sau scurgere) Peste, de-a lungul. Perișorul îi cădea pe umeri în unde. ISPIRESCU, L. 20. Toarnă... toată apa cea din fîntînă pe jăratec. CREANGĂ, P. 65. Părul ei... se împărțea despletit pe umerii și spatele sale. NEGRUZZI, S. I 145. 4. (În legătură cu verbe care denumesc o acțiune de străbatere, de trecere) Prin. Jupîn Iațco... putu vedea pe fereastră pe Jder. SADOVEANU, F. J. 428. Dînd pinteni calului, ieși pe poartă ca vîntul. ISPIRESCU, L. 4. Eu mă răped în cramă s-aduc și un cofăiel de vin ca să meargă plăcintele acestea mai bine pe gît. CREANGĂ, P. 10. [Caii] se-ntrec pe cîmpul luciu, scoțînd aburi lungi pe nare. ALECSANDRI, P. III 12. ♦ (Introduce o propoziție atributivă cu sens local) Pe care. Se află și o potecă pe unde poate fi urcată rîpa. STANCU, D. 489. 5. (Complementul arată direcția sau ținta unei mișcări sau acțiuni) Spre, înspre, la, către. Ia-o pe dreapta. ▭ Tresări plecîndu-se pe spate. SAHIA, N. 77. Într-un tîrziu el a-ntrebat, Privind așa pe deal, răzleț: «Departe-i pînă-n sat?». COȘBUC, P. I 228. Iese afară spăriată, dă încolo, dă pe dincolo și, cînd intră în bordei, ce să vadă? CREANGĂ, P. 11. 6. (În legătură cu ideea de încadrare într-un loc determinat, într-un spațiu etc.) În, în cadrul. Angajamentele muncitorilor s-au extins pe întreaga fabrică. Pe lume = în toată lumea, printre toți oamenii. N-am pe nimeni pe lume. SADOVEANU, F. J. 549. Ca Săgeată de bogat Nici astăzi domn pe lume nu-i. COȘBUC, P. I 53. Ce nu se poate pe lumea asta? ISPIRESCU, L. 193. 7. (Dă complementului pe lîngă care stă o nuanță de aproximație, de neprecizie, indicînd un spațiu mai larg decît cel arătat de construcția fără prep. «pe») Păsărilă atunci se înalță puțin și începe a cotrobăi pe după stînci. CREANGĂ, P. 268. Avem cînepă de vară Ș-o mîncă focul pe-afară. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 457. Să spui lui Vrîncean Și lui Ungurean Ca să mă îngroape Aice pe-aproape, în strunga de oi. ALECSANDRI, P. P. 2. ◊ Pe acasă = a) undeva în apropierea casei. Nu-i acasă Ion? – Ba da, e pe acasă; b) acasă (considerat ca loc de trecere sau de stabilire temporară). Acum n-are timp să vină vara... pe acasă. STANCU, D. 35. Ia, nu știu cine-a fost pe la mine pe-acasă în lipsa mea. CREANGĂ, P. 30. Deaca codru frunza-și lasă, Toți voinicii trag pe-acasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 289. 8. (În expresii și locuțiuni) Pe acolo v. acolo. Pe aici v. aici. Pe aiurea v. aiurea. Pe alocuri v. alocuri. Pe cale... v. cale. Pe deasupra v. deasupra. Pe dedesubt v. dedesubt. Pe de lături v. latură. Pe de o parte..., pe de altă parte v. parte. Pe departe v. departe. Pe dinafară v. dinafară. Pe dinainte v. dinainte. Pe dinăuntru v. dinăuntru. Pe din jos de... v. jos. Pe din sus de... v. sus. Pe jos v. jos. Pe loc v. loc. Pe sus v. sus. Pe unde v. unde. Pe urma... (sau urmele...) v. urmă. II. Urmat de un complement circumstanțial de timp. 1. În timpul, cît timp e... Acuma pe rouă Trifoiul e bun de tăiat. BENIUC, V. 138. Pe arșița asta o să ne uscăm de sete. CREANGĂ, P. 204. Pe zodii sîngeroase porneau a lui popoară. EMINESCU, O. I 91. Păsăruică cu cunună, La ce cînți seara pe lună? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 120. ◊ Loc. adv. Pe mîine = a) mîine, în cursul zilei de mîine. Le vreau, pe mîne cînd se scoală, Copiilor, o zare mai senină. BENIUC, V. 17. Pe mîne să vii la mine la amiazi. RETEGANUL, P. V 70; b) pînă mîine; pentru mîine. Ședința s-a amînat pe mîine. ▭ Aveți de grije, însă, ca pe mîine dimineață strugurii să fie copți. RETEGANUL, P. II 54. ◊ Loc. prep. Pe după = cam după, aproximativ după. Eu gîndesc, de mi-a ajuta dumnezeu, pe după-amiază să-ți pun de-a binele nora în Piatră. CREANGĂ, P. 115. (întărit prin «cam») Iară cînd fu cam pe după miezul nopții... se sculă binișor. ISPIRESCU, L. 377. Pe aproape de = aproape de, în apropierea, (cam) înainte de. Cînd, pe aproape de cîntători, Scaraoschi... pornește cu grăbire la locul știut. CREANGĂ, P. 303. ◊ Loc. conj. Pe cînd... = a) (cu sens temporal de simultaneitate) în timp ce, pe vremea (sau timpul) cînd. Pescari care trăiseră acolo pe cînd balta avea pește. SADOVEANU, P. M. 11. Pe cînd se petreceau acestea, iacă s-aud scîrțîind niște care. CREANGĂ, P. 14; b) (cu sens adversativ) în acest timp însă, în schimb (în acest timp); iar. Noi, care știm munci, vom avea totul... Pe cînd cei ce-o duc acum în huzur și lenevesc, au să rabde. CAMILAR, N. I 399. Jupîn Iațco gemea... cerînd moartea, pe cînd eu mă băteam cu gîndurile. SADOVEANU, F. J. 414. L-a adus în grădină... să-i laude florile... pe cînd ar fi trebuit să meargă mai întîi la grajduri. ISPIRESCU, L. 20. ♦ Pe timp de, pe o durată de. Bravii mineri din această mină luptă acum ca pînă în ianuarie 1950 să extragă cantitatea de cărbune planificată pe 5 ani. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 161, 7/1. Ș-apoi ia să nu răspundă, că dracu-i a lor pe șepte ani. CREANGĂ, A. 142. În. Era pîn iarna... de la ’49... ba mi se pare că era pe primăvară la ’50. CARAGIALE, S. N. 41. ♦ Spre, înspre. Încet, încet, pe-nserate, s-au împuținat drumeții. CARAGIALE, S. N. 254. Pe toamnă se pomenește cu un argat că-i aduce un burdușel de brînză. ISPIRESCU, L. 209. Tăind... o bucată de carne de broască ca să o frigă pe sară, ceialantă rămășiță au udat-o cu apă de mare. DRĂGHICI, R. 88. ◊ (În legătură cu vîrsta, cu un număr de ani, luni etc.) Trei luni, pe-a patra, n-a căzut strop și nu s-a văzut nor. C. PETRESCU, R. DR. 151. Eu, babei mele, că merge pe douăzeci și patru de ani de cînd m-am luat cu dînsa... și tot nu i-am spus. CREANGĂ, P. 122. 2. (Urmat de determinări care arată distribuția) În (la, pentru) fiecare; într-o perioadă de. Între timp i se mări leafa cu cinci lei pe zi. SAHIA, N. 109. Eu mă tocmesc pe trei ani o dată. CREANGĂ, P. 151. Mă bărbieresc de trei ori pe săptămînă. NEGRUZZI, S. I 199. ◊ (Învechit) Pe toată ziua, (sau luna, săptămîna etc.) sau pe fiecare zi (sau săptămînă, lună, an etc.) = în fiecare zi (sau săptămînă, lună, an etc.). Să-mi dea... pe fiecare zi o baniță de jăratec. ISPIRESCU, L. 15. Mă mustră cugetul de atîtea dovezi mincinoase ce-mi ceri pe toată ziua. ODOBESCU, S. III 45. Le veneau pe tot anul calendare cu povești la sfîrșit. NEGRUZZI, S. I 3. 3. (În expresii și locuțiuni) De azi pe mîine v. azi. De pe acum v. acum. Pe atunci v. atunci. Pe dată (ce) v. dată. Pe loc v. loc. Pe înnoptat v. înnoptat. Pe timpuri v. timp. Pe urmă v. urmă. Pe veci v. veac. Pe viață v. viață. Pe viitor v. viitor. Pe vremea... v. vreme. III. Urmat de un complement circumstanțial de mod. 1. (Cu sens local și modal) Și nevastă-sa, și fetele umblau altădată desculțe, munceau pînă cădeau pe brînci. STANCU, D. 41. Se duc la casa leneșului, îl umflă pe sus, îl pun într-un car cu boi, ca pe un butuc nesimțitori. CREANGĂ, P. 329. 2. (Cu sens modal propriu-zis) Soarele dorind să vază Pruncul meșter ce direge, Pe furiș, cu mîini de rază, Frunza-n lături mi-o alege. BENIUC, V. 51. De dimineață a certat-o pe Tina, fiindcă a trimis, pe ascuns, omul de serviciu să facă tîrguieli în oraș. C. PETRESCU, A. 277. Noaptea își întindea pe încetul tristul său hobot. NEGRUZZI, S. I 263 ◊ (În construcții corespunzătoare gerunziului) Nu ți-a merge tot așa, pe somn, pe mîncare și pe bere. ALECSANDRI, T. 611. ♦ În conformitate cu..., potrivit cu..., după...; în baza... Am izbutit, măicuță, să facem acum pe cheful spînului. CREANGĂ, P. 227. De-aș avea, pe gîndul meu, Un cal aprig ca un leu! ALECSANDRI, O. 63. Îmbodolite în surtuce și jachete croite nu pe măsura lor. NEGRUZZI, S. I 105. Orașele... constituindu-se pe- principiul comunal, se ocîrmuiau de o magistratură. BĂLCESCU, O. II 14. Eu pe deal, mîndră pe șes, Ș-o cunosc numai pe mers. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 34. ◊ (Construcția prepozițională are funcțiune atributivă) În zadar îl tot recheamă la regulament și la deciziuni, cu speranță că astfel d-lor ti vor lucra un dicționar pe placul d-sale. ODOBESCU, S. III 333. ◊ Expr. A rămîne (sau a fi) pe a (cuiva) = a rămîne (sau a fi) pe voia (cuiva) sau după cum voiește (cineva). Îndată o apucau de obraz baba și cu fiică-sa și trebuiau numaidecît să rămîie pe a lor. CREANGĂ, P. 284. Dacă-i pe aceea... = dacă-i așa... dacă așa stau lucrurile... Nu ți-o da tata, îți dau eu, dacă-i pe-aceea. POPA, V. 51. Dacă-i pe aceea, domniță, apoi eu pot să pun capăt necazului și amărîciunii măriei- tale. CARAGIALE, S. N. 279. ♦ Cu. Vlădica l-o trîntit la butuc trei zile și trei nopți, numai pe apușoară și pe o mînă de hrișcă. La TDRG. 3. (Complementul denumește o valoare de schimb) În schimbul, pentru, cu prețul, cu. De unde au ei atîtea avuții... Dacă și le-au cumpărat, pe ce și le-au cumpărat? CAMILAR, N. I 400. «Ți-l duc eu!» [sacul]. – «Cum?». – «Pe plată!». COȘBUC, P. I 63. Mai bine ar fi să se ducă cu. [oul] în tîrg să-l dea pe bani. ISPIRESCU, L. 266. Dă gînsacul pe o pungă. CREANGĂ, P. 43. 4. (Cu înțeles instrumental, adesea și local) Cu ajutorul, prin intermediul, cu, prin. Vești mai mîndre ca-n povești A zvonit pe frunză vîntul. BENIUC, V. 105. Din cînd în cînd, pe vîntul ușor, veneau fulguiri albe din livezile înflorite. SADOVEANU, O. I 258. Arald pe-un cal negru zbura. EMINESCU, O. I 92. Poruncitu-mi-a mîndra Pe un pui de rîndunea Să mă duc pînă la ea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 132. ♦ (În construcții care denumesc limba ca mijloc de comunicare) În. Pe romînește. ▭ Sînt mecanic. Pe limba noastră de la țară, fierar. STANCU, D. 366. 5. (Cu înțeles cantitativ; în locuțiuni) Pe atît(a) sau p-atît(a) = în această măsură, într-atîta, cu atîta, la atîta. Mila împărăției-tale m-a îngăduit p-atîta. GORJAN, H. IV 145. Pe atît nu se lăsa, Ci de mînă-l apuca Și la baie mi-l ducea. TEODORESCU, P. P. 477. Pe cît = a) (cu înțeles restrictiv) după cum, în măsura în care. Pe cît se vede, pînă acuma n-a rătăcit [calea]. SADOVEANU, F. J. 371. Pe cît știu, această armată și-a creat singură... mijloacele sale de existență. ODOBESCU, S. III 578; b) (cu înțeles comparativ, mai ales în corelație cu pe atîta sau cu atîta) Pe măsură ce, cu cît. Au început a se ivi niște nourași, carii, pe cît mergea, acoperea ceriu cu un hohot întunecat. DRĂGHICI, R. 9. Păi cît se uita la dînșii, cu atît se umplea mai mult de bucurie. GORJAN, H. I 59; c) (cu înțeles multiplicativ) încă o dată atît..., cît. Asta n-aș face-o eu, de-ar mai fi el pe cît este. CREANGĂ, P. 229. Mai na bani pe cît ți-am dat. BIBICESCU, P. P. 284. 6. (Indică un raport de măsură) Casa este clădită pe un loc de 20 pe 25 de metri. ◊ (În fracții) Trei pe patru (scris 3/4). 7. (Cu înțeles distributiv) Întîi spectacolele acelea oribile se dădeau pe divizii, mai apoi pe regimente.CAMILAR, N. I 371. ◊ (Construcția prepozițională are funcțiune atributivă) S-au organizat întreceri socialiste pe profesiuni. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 161, 7/3. 8. (În expresii și locuțiuni) A fi pe cale să... v. cale. A se pune pe (fugă, lucru, carte, plîns etc.) v. pune. Cît pe-aci (sau p-aci p-aci) v. aici. Pe apucate v. apucat. Pe baza sau pe bază de... v. bază. Pe credit v. credit. Pe de-a-ntregul v. întreg. Pe din două v. doi. Pe larg v. larg. Pe neașteptate v. neașteptat. Pe nerăsuflate v. nerăsuflat. Pe nume v. nume. Pînă pe acolo v. pînă. Pe terminate v. terminat. IV. (Introduce un complement circumstanțial de cauză) Din cauza. (Cu nuanță finală) La ce sînt bune bulendrele pe care vă sfădiți voi? ISPIRESCU, L. 215. (Cu nuanță modală) Își sleia toate puterile minții pe certuri. VLAHUȚĂ, la TDRG. ♦ În urma. Un profesor era destituit pe spusa unui călugăr... că auzise pe acest profesor enunțînd idei liberale. GHICA, la TDRG. V. (Introduce un complement circumstanțial de scop; la origine cu sens local) Spre, pentru; spre a..., pentru a..., să... Au venit armiile pornite oricînd pe jaf, pe măcel. STANCU, D. 8. Sui în căruță și te așterne pe somn. CREANGĂ, P. 130. Foaie verde iarbă-rea, Poruncitu-mi-a maica Pe-o frunzuță de smochină Să mă duc la ea pe cină. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 179. ◊ (În construcție cu supinul; de obicei exprimă o acțiune intensă) S-a pus Lina pe tăcut. COȘBUC, P. I 50. S-au adunat cu toatele... și unde nu s-au așternut pe mîncate și pe băute, veselindu-se împreună. CREANGĂ, P. 34. VI. (În formule de jurămînt) Pe cinstea mea. Pe viața mea. D. (Urmat de un atribut) Singură se desprinde zgaiba. Pielea a rămas albă... semn pe toată viața. STANCU, D. 278. Vezi, pe-un rege ce-mpînzește globu-n planuri pe un veac. EMINESCU, O. I 130. E. (Învechit, construit cu «a fi») Pe cale (de a), în curs de. Cînd era pe adormire Le cînta cu-nduioșire. ALECSANDRI, P. II 182. Toate stau pe o schimbare. CONACHI, P. 123. Cînipa mi-am semănat, Dar cînd fu pe adunat, Boala-n trupu-mi a intrat. ALECSANDRI, P. P. 310. F. În prepoziții compuse. De pe = a) din jur, de lîngă; de deasupra. Noi sîntem, cei mai mulți, de pe Argeș. STANCU, D. 149. Cei doi muncitori nu plîng, își șterg de pe frunte sudoarea și sîngele. SAHIA, N. 45. Eu m-am uitat de pe prag, Pînă l-au jurat sub steag. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 296. ◊ (În construcții atributive) Pădurea de brad de pe Măgura clipi din cetini și dădu și ea zvon. SADOVEANU, B. 24. Piatra de pe groapă crăpînd în două sare. EMINESCU, O. I 95. Să vezi șoimul de pe stîncă Cum se-nalță. ALECSANDRI, P. I 17; b) din. Gem și mă întorc de pe o parte pe alta. STANCU, D. 128. Faci reclamă mergînd sau de pe loc? SAHIA, N. 104; c) (modal) după. În zori de zi el a trecut Cu plugul pe la noi. Și de pe bici l-am cunoscut. COȘBUC, P. I 93. Frunză verde de ovăz, Floricică de pe șes, Te-am îndrăgit de pe mers. ALECSANDRI, P. P. 403. Pînă pe = pînă la, pînă deasupra. Și caii, stropiți pînă pe spinare de noroi, par obosiți. STANCU, D. 418. Boierul se azvîrle pe-un cal și ține numai o fugă pînă pe lanuri. CREANGĂ, P. 159. Pe la v. la. Pe lîngă v. lîngă. – Variante:(regional) pă, (învechit) pre prep.

APĂ A avea apă în vine = A fi insensibil, nepăsător: Tu crezi că eu am apă-n vine… că eu… că eu nu te iubesc? (MIHAI EMINESCU) A avea apă la cap (pop.) = A fi prost, idiot: Învață tare greu, parcă are apă la cap. A bate apa în piuă = A spune mereu aceleași lucruri, a vorbi mult și fără rost, plictisind pe cei din jur: Eu știu ce știu eu: degeaba mai bateți apa-n piuă să se-aleagă unt, că nu s-a alege niciodată. (ION CREANGĂ) A băga (pe cineva) la apă = A face (cuiva) un mare neajuns, o mare neplăcere, a băga pe cineva în bucluc: Dacă mai procedezi așa, ne bagi pe toți la apă. Riscăm chiar să ajungem cu toții după gratii. A căra (sau a duce) apă cu ciurul (sau a căra apă la puț) = A face încercări zadarnice, a lucra fără spor, a face o muncă inutilă: Eram și eu pe acolo și dedeam o mână de ajutor la nuntă, căram apă cu ciurul. (P. ISPIRESCU) A cere pământ și apă = A cere supunere deplină din partea dușmanului (la vechii perși): Împărați pe care lumea nu putea să-i mai încapă / Au venit și-n țara noastră de-au cerut pământ și apă. (MIHAI EMINESCU) A da apă la șoareci = A plânge: Ei, da, asta ar mai lipsi, se înfuriase el, ia nu mai da aici apă la șoareci și ieși afară... (MARIN PREDA) Nu, nu te pârăsc! fiindcă mi-i milă de tine!... doar știi că-ți dă bătaie soră cu moartea!... gata, nu mai da apă la șoareci! nu vezi că nici nu știi să plângi ca lumea? (http://www.viata-libera.ro) A face apa unei lăuze = A duce o lăuză la preot ca să o sfințească: După naștere, femeia a mers la biserica din sat ca să-i facă apa. A face o apă (din toate) = A șterge toate deosebirile dintre…: A face a apă din toate acele popoare... iată ceea ce se frământase... în creierii lui Iosif al II-lea. (AL. ODOBESCU) A fi (numai) o apă (pfm.) = A fi foarte transpirat: După meci, fotbaliștii erau numai o apă. A fi (toți) o apă = A fi (toți) la fel: Sunt toți o apă și un pământ, chiar și după ce începi să consimți că ești și tu asemenea lor. (RADU ALDULESCU) Individual, jucătorii sunt toți o apă și un pământ. Este vorba de indolență și poate și lipsă de valoare. (www.gazetanoua.ro/) A fi (toți) o apă și un pământ (d. oameni) = A fi (toți) la fel, a fi egali: Îmi place egalitatea. Nu admit eu deosebiri și distincțiuni d-alea între făpturile lui Dumnezeu. Cer să fim toți o apă. (ION GHICA) A fierbe pe cineva fără apă = A chinui pe cineva fără milă: Cu o infinită plăcere, replică Dora, mulțumită că-și fierbe fără apă berbanții, începu să recite, spre uluirea celorlalți. (MARIUS ONICEANU) De mai bine de o oră mă fierbi fără apă și nu cred că mai rezist mult. A intra la apă = A ajunge într-o situație grea, neplăcută: Și de-l prindeam viu, la Stoicovici, ori nu la el, nu intra Stoicovici la apă? Intra. (D.R. POPESCU) A îmbăta pe cineva cu apă rece = A încânta pe cineva cu vorbe goale, cu făgăduieli deșarte, cu promisiuni mincinoase: În zadar, marele om de stat caută să îmbete lumea cu apă rece. Publicul nostru în scurt timp a făcut de multe ori trista experiență a acestui fel de îmbătare gratuită. (I. L. CARAGIALE) A închega apele = A face să înghețe apele sau să stea pe loc: Mai umblară ei ce umblară și, la urma urmelor, aflară despre un vrăjitor meșter carele închega și apele. (P. ISPIRESCU) Vrăjitoarele au putere a închega apa, a lega ploile, a ghici soarta oamenilor trăgând în 41 bobi de porumb, a vindeca de feluri de boale prin descântece și prin apă ne-ncepută. (VAILE ALECSANDRI) A lăsa apa (unui animal) (pop.) = A sparge (sau a înțepa) o bubă, o umflătură ca să se scurgă lichidul din ea: Veterinarul a trebuit, până la urmă, să-i lase apa vițelului. A lăsa pe cineva (să se scalde) în apele sale = A lăsa pe cineva în voia lui: Orice mângâiere a mea era de prisos. L-am lăsat în apele lui. (MIHAIL SADOVEANU) A nu avea (nici) după ce bea apă = A fi extrem de sărac: A fost odată un om și o femeie. Ei erau atât de săraci, încât n-aveau după ce bea apă. (P. ISPIRESCU) Ce are neica de nu i-a primit pețitul? Au nu e voinic? Or e bețiv, stricător de case, zurbagiu? Au n-are de pe ce bea apă? (BARBU DELAVRANCEA) Un bețiv de frunte era și iepurele și sărac de n-avea după ce bea apă. (POP.) Am ajuns de râs între megiași. Nu mai avem casă, nu mai avem masă. N-avem după ce bea apa. (P. ISPIRESCU) A nu fi (sau a nu călători) în apele sale = A nu se simți bine, a fi abătut: Iorgule... ai ceva care-mi tăinuiești... Nu ești în apele dumitale. (VASILE ALECSANDRI) – Omule, nu ești în toate apele tale... Revino-ți! A nu fi cu toată apa sau în toate apele sale = A nu fi în toate mințile: Hadley o observa atent pe Pauline, o studia, nu o întreba nimic despre Ernest, dar vedea că Pauline nu era în apele ei. (AURORA LIICEANU) A pescui în apă tulbure = A profita în urma unei situații confuze: Este mentalitatea defetiștilor și a celor care pescuiesc în apă tulbure. Poporul și soldatul nostru sunt de altă părere. (http://www.historia.ro) A pluti în apele cuiva = A fi de aceeași părere cu cineva: Sper... că... îți voi fi intrat cu totul în plac și că deocamdată mă pot răsfăța plutind pe deplin în apele tale. (AL. ODOBESCU) A scăpa căciula pe apă = A pierde ocazia: Credea că va reuși, dar și de data asta a scăpat căciula pe apă. A scoate apă (și) din piatră (seacă) = A realiza un lucru aproape imposibil, a reuși într-o acțiune foarte grea, a fi foarte ingenios: Cu una cu alta, mai cu ce avea de la părinți, scoase apă din piatră și ajunse a fi jinduit de multe fete în sat. (BARBU DELAVRANCEA) A scrie pe apă = A da uitării: Când cu sete cauți forma ce să poată să te-ncapă, /Să le scrii cum cere lumea, vro istorie pe apă? (MIHAI EMINESCU) A se duce pe apa sâmbetei = A se distruge, a se pierde, a dispărea: Noi amenințam domnia și țara cu turburare, pe când [î]i era omului mai greu, pentru că puțin ne pasă nouă daca merge și țară și domnie pe apa Sâmbetei, numai nouă să ne meargă bine. (MIHAI EMINESCU) Când să-și deie pușca-n primire, îl chema la cancelarie majurul, și toată bucuria i se ducea pe apa sâmbetei. (EUSEBIU CAMILAR) Dar dacă s-ar duce pe apa Dunării și a sâmbetei toți ciocoii, poate că n-ar fi rău! (ION PAS) A sorbi (pe cineva) într-o lingură (sau într-un pahar) de apă = A plăcea pe cineva foarte mult: […] fiindcă o vedea că era puțintică la trup încât ar fi băut-o într-un pahar de apă, și așa de subțirică de parcă era trasă prin inel. (P. ISPIRESCU) Așa îi era de dragă, încât îi venea să o soarbă într-o lingură de apă. A spăla (sau a da) (ceva) în mai multe ape = A spăla în mai multe rânduri de apă: Se spală orezul în mai multe ape, până când apa este curată. Se pune orezul într-o oală, adăugăm apa și se dă la foc. (www.oceanfish.ro/) A ști (sau a vedea) în ce apă (sau ape) se adapă (sau se scaldă) cineva = A cunoaște gândurile, intențiile sau dispoziția cuiva: Să pleci de la Pandurii la Craiova, care nu știi în ce ape se scaldă, nu știu ce să spun. (http://sptfm.ro/) A-i lăsa (cuiva) gura apă (după ceva) (pfm.) = A avea poftă de ceva, a dori ceva foarte mult:Le lăsa gura apă la toți după așa bucățică. (P. ISPIRESCU) […] iară când trecu pe la grădină, îi lăsa gura apă și nu putu nici să se umbrească puțin de arșița soarelui. (IDEM) A-i lăsa gura apă = A dori mult ceva (mai ales o mâncare): Îi zâmbea mustața împăratului și îi lăsa gura apă, când se gândea că a doua zi o să aibă la masa sa mere de aur, lucru ce nu se auzise până atunci... (P. ISPIRESCU) Argatul de la grădinărie ședea în colțul lui unde se așezase și privea, lăsându-i gura apă. (IDEM) A-i lua (sau a-i tăia) cuiva apa (de la moară) = A împiedica pe cineva în acțiunile sale, a-i cauza greutăți, creându-i condiții nefavorabile: M-am zbătut cât am putut, da-mi luase apa. (I. L. CARAGIALE) A-i veni cuiva apa la moară = A se schimba împrejurările în favoarea cuiva: Îi venise acum și lui Dănilă apa la moară. (ION CREANGĂ) Apă chioară = a) Apă curată. b) Băutură sau mâncare excesiv diluată: Ăsta nu-i borș, ci apă chioară. (fig.) Vorbe goale: Miron Iuga n-asculta discursul prefectului. El disprețuia mijloacele acestea de- a încurca pe săteni cu apă chioară bătută-n piuă. (LIVIU REBREANU) Apă de ploaie = Se spune despre ceva fără valoare, lipsit de conținut, de temei, de seriozitate:Ordinul dat de dumneavoastră e apă de ploaie. (CAMIL PETRESCU) Are apă la picioare (pop.) = Se spune despre cineva anume care alunecă și cade mereu: Greu mai urci, parcă ai avea apă la picioare. Minte de încheagă (sau îngheață) apele = Spune minciuni mari: Textul îmbobocește la recitire! Iată, personajul principal minte, minte de îngheață apele; (VERONICA d. NICULESCU) S-o fi întâlnit cu vipera aia care încheagă apele și-i scoate din minți și pe boșorogi... (GIB I. MIHĂESCU) Ce nu e limpede? E clar cine minte de îngheață apele. (http://www.revista22.ro) Sângele apă nu se face = Sentimentul înrudirii de sânge nu slăbește sau nu se pierde niciodată: Pe plaiul străinătății, trimișii din ambele Principate adevereau zicerea poporală: Sângele apă nu se face! Ei se legau împreună de la cea întâi vedere, ca niște frați buni ce s-ar întâlni după ani mulți de despărțire; (VASILE ALECSANDRI) Vezi că, măre, sângele apă nu se face, și rubedenia la rubedenie trage ca acul la magnet. (P. ISPIRESCU) Te-a trecut apa sub limbă sau îți îngheață apa sub limbă (reg.) = E ger mare: E o vreme de-ți îngheață apa sub limbă. Toți se scaldă într-o apă = Toți sunt deopotrivă: Oricât ai încerca să mă convingi, cred că toți se scaldă într-o apă.

NEROD, -OADĂ adj., subst. I. adj. 1. Care are mintea mărginită, care pricepe greu un lucru, care acționează fără judecată; prost, netot (I 2), neghiob (1), nătărău (1), (învechit și popular) năuc (1), (învechit și regional) nătîntoc (1), (regional) nătruț (1), nătăbîz, nătrui, nerodoi. cf. lb. Să trăiască căsătoria! Și nerod acel ce laudă holteiia. negruzzi, s. i, 74. Faceți voi în lături, irozi nerozi ce sînteți. alecsandri, t. i, 86. Cine e nerod să ardă în cărbuni smarandul rar Ș-a lui vecinică lucire s-o strivească în zadar? eminescu, o. i, 83. Că prea-și bătea joc toți de el, Ba că-i nerod, ba că-i mișel. caragiale, o. iv, 345, cf. șăineanu, d. u. Eu sînt Scamă Doftoriciul, cel ce toate lecuiește, Nu ca babele neroade, ci frumos, doftoricește. eftimiu, î. 12. O lebădă și cîteva maimuțe înconjurau dihania neroadă, Ce se lăsase moale pe lăbuțe. topîrceanu, b. 97. Proastă ești, neroadă ești, Că tu nu te nădăiești. reteganul, tr. 125. Murgu-mi este cam nărod, Eu de coama lui mă-nnod Și trec Oltul ca năvodul, ant. Lit. pop. i, 441, cf. a ii 2, 8. ◊ (Cu sensul peiorativ atenuat) Ce nărod te face dragostea! f (1900), 606. ◊ (Despre minte, cap etc.) Pomul se cunoaște din roadă Și omul din mintea neroadă. pann, p. v. i, 9/7. ◊ (Substantivat; adesea cu sensul peiorativ atenuat) Zi mai bine că pentru tine o să fie rău, nerodule! filimon, o. i, 130. O tăiași groasă, nene... – Taci, nerodule! alecsandri, t. 405. Vă citează toți nerozii, Mestecînd veacul de aur în noroiul greu al prozei. eminescu, o. i, 149. De se va încerca, norodul, să ne zică ceva, îl facem nebun și tot noi vom fi mai crezuți decît dînsul. ispirescu, l. 157. Un veac ce nu coprinde decît patimă în el Și în care tot nerodul are dreptul să vorbească, macedonski, o. i, 119. Numai nerozii pot să fie atît de lipsiți de mîndrie bărbătească, rebreanu, i. 101, cf. 250. Știa să taie sticlă poleită Și toți nerozii îl credeau geamgiu. topîrceanu, p. o. 3. Neroadei nu i-a fost nimic, cu toate că soba căzuse peste ea. brăescu, v. 28. Treceau pe la bordeiul ascuns acolo-n bozii, Și teferii și răii, firește, și nerozii, arghezi, vers. 573. Pasărea... înfuleca bob după bob. – Așa, codato! Așa, neroado! se pomeni Erhan aprobînd-o. galan, b. ii, 6. Uită de la mînă pîn’ la gură. O fi amorezat, nerodul, baranga, r. f. 47. N-ai vrut... Să m-asculți pe mine, Ci tu, ca neroadă, Tot mișcai din coadă Și-ți deschideai ciocul, De răsunai Locul. teodorescu, p. p. 454. Zice că de la Zăicani a venit un car de nărozi gușăți și s-o descărcat caru la ștei și s-o umplut satu de nărozi. densusianu, ț. h. 109. Nerodul gură are de vorbit Și cap n-are de gîndit. pann, p. v. i, 94/5. Mai bine c-un înțelept la pagubă, decît cu un nerod la cîștig. păsculescu, l. p. 111. Banul și pe nerod îl face iubit. zanne, p. v, 64. ** Care aparține nerodului (1), care caracterizează pe nerod, nerozesc; care denotă, trădează prostie, prostesc; p. ext. lipsit de sens, de rațiune, stupid. Și te-o strînge-n două șiruri, așezîndu-te la coadă, În vro notă prizărită sub o pagină neroadă. eminescu, o. i, 134. După toate regulele romanelor sentimentale și neroade, trebuie să fie o Dulcinee. gherea, st. cr.i, 188. Am tras o spaimă neroadă... Bine c-am avut un vizitiu energic! rebreanu, r. i, 216. De prisos ți se pare tot ce ai lăsat în urmă, neroade și de o zi frămîntările, dezbinările și luptele. galaction, o. 223. O, blăstămată fie clipa Cînd ai purces apoi în țară, Să-mi porți „Luceafărul” prin lume, în cap cu proza ta neroadă. topîrceanu, p. o. 74. I-am zîmbit cu o neroadă recunoștință, camil petrescu, u. n. 177. Mi-or spus tovarășii ceia să mă apuc de muncă, Să nu mai răsfir lăcrămile în plînset nerod. vintilă, o. 38. ♦ (Prin nordul Olt. și sud-vestul Transilv.; despre oameni) Idiot. cf. alr ii 3670/812, 833, 836. 2. (Învechit și regional) Nebun (I 4). cf. ANON. CAR., LEX. MARS. 247, LB, POLIZU. ◊ (Substantivat) Șpital pentru ai nărozi. alr ii/i h114/2. Casa nerozilor (sau, regional, dă nărozi) v. casă. ♦ (Regional) Măscărici la nuntă sau la priveghi (Glîmboca-Caransebeș). cf. alr ii/i mn 81, 2689/27. ♦ (Prin vestul Munt.; despre oi) Bolnav de capie. cf. tomescu, gl., alr I 1802/782, 790. ♦ (În sud-vestul Transilv.; despre cai) Nărăvaș. cf. a ii 3, 7,8. ♦ (Regional) Buruiană năroadă = mătrăgună (Atropa bella-donna) (Costești-Băile Herculane). alr i 1925/840. Bureți nărozi = soi de bureți necomestibili; (probabil) bureți nebuni (Dobra-Deva). cf. alr ii 6 405/105. 3. (Prin Olt.) Bădăran, necioplit (2). cf. alr ii 3 668/836, 848. 4. (Prin Olt. și Ban.) Flecar. cf. alr ii/i h 30. II. subst. (În forma nărod) Capie (a oilor). cf. pamfile, cer. 197. – pl.: nerozi, -oade. – Și: (învechit și regional) narod, -oadă (lex. mars. 247, alr ii/i h 30/886), (regional) nărod, -oadă, (învechit) norod, -oadă adj., subst. – Din bg. нерода.

MEU, MEA pron. pos., adj. pos. (Pronumele este precedat de articolul „al”, „a”, „ai”, „ale”; adjectivul primește articolul numai cînd stă înaintea substantivului, cînd determină un substantiv nearticulat sau cînd, între substantiv și adjectiv, au fost intercalate unul sau mai multe cuvinte). I. Pron. pos. (Înlocuiește numele obiectului posedat de vorbitor, înlocuind, totodată, și numele acestuia) Al mieu e Galadu. PSALT. HUR. 50^r/10. A mea e toată lumea. CORESI, PS. 132/5. Și tot ce vezi sînt ale meale. PALIA (1581), 128/9. Și Efrem îi al mieu la năvală Lîngă cap, de mi-i de sprejineală. DOSOFTEI, PS. 380/13. Acest minei s-au cumpărat de popa Iacov. . . Acesta. . . este al mieu osebi și al feciorilor (a. 1 738). IORGA, S. D. XIII, 170. Noaptea este a mea! NEGRUZZI, S. III, 174. Omul ăsta își joacă viața! – Nu și-o joacă pe a lui, Fănică, o joacă pe a mea. CARAGIALE, O. VI, 113. Și ce cap frumos răsare! Nu-i al meu? Al meu e oare? COȘBUC, B. 87. Și mă durea un singur gînd: Că lumea nu-i a mea. id. ib. 215. Neîndrăznind să se aplece pînă la firfirică, se uită lung la dînsa și, cu lacrămile în ochi, ieși din biserică, mormăind: „a mea era!. . . era a mea !”. DELAVRANCEA, T. 13. Ei au totuși hainele lor: eu pe-ale mele nu le am. SADOVEANU, O. X, 34. Dorul tău, bade, ș-al meu De și-ar face-un pod mereu. . . Să treci, bade, tu și eu. JARNIK-BÎRSEANU, D. 140. Mîndrulică, ochii tăi Bine seamănă cu-ai mei ! id. ib. 402. Foai verdi trii smiceli Tinereți ca a meli Se ńera lumea di eli. MAT. FOLK. 1 322. ◊ E x p r. (În legătură cu verbe ca „a rămîne”, „a fi” ețc.) Pe-a mea = după dorința sáu după părerea vorbitorului. ♦ (Popular, la m. și, rar, la f. sg., indică pe soțul, respectiv pe soția persoanei care vorbește) Mie mi-a spus al meu că. . . nu l-a mai văzut. DELAVRANCEA, ap. TDRG, cf. IORDAN, STIL. 127. Mă uitai la nătărăi: Cu zambile după ei, Mă uitai și la a mea. CIAU;ANU, V. 121. ♦ (La m. pl., indică familia sau rudele vorbitorului) De cînd eu eram copilă, Sînt de toți ai mei uitată, Și de rude fără milă În pustiuri lepădată. ALECSANDRI, P. I, 15. Ai mei pînă la urmă s-au învoit. CARAGIALE, O. II, 295. Ai mei pierduți sînt, pașă, toți ! COȘBUC, P. I, 109. Are să iasă și mama și ai mei și vor întreba: ce-o fi lucrat de mîna lui Bozan ? SAHIA, N. 30, cf. CHEST. II 2/78. ♦ (La m. sg., indică lucrurile personale, proprietatea, avutul vorbitorului) Să știu eu atunci – de-oi ajunge cu sănătate – ce-i al tău și ce-i al meu. CREANGĂ, P. 152. Și beau pentru că beau dintr-al meu. REBREANU, I, 25. ♦ (La f. pl., indică preocupările, obiceiurile, mai ales rele, ale vorbitorului) Oi fi avînd și eu ale mele, dar nu sînt cum credeți. D. ZAMFIRESCU, ap. TDRG. II. Adj. pos. 1. Care este al vorbitorului a) (Indică posesiunea) Spre idumei tindzu zgarbura mea. PSALT. 114. Împărțiră cămășile meale loruș. coresi, ps. 53/1. Pre lume iaste împărățiia mea. id. ev. 89. Spăl în nopțile toate perinile meale. dosoftei, ps. 23/10. Avearea mea, Doamne, nu-ți lipseaște. id. ib. 43/11. Lăcașul mieu lîngă apă este. CANTEMIR, IST. 206. Voiu da toată averea mea. ANTIM, P. 84. Am víndut a mea parte de ocină (a. 1 787). URICARIUL, XXV, 21. Ieșii din cabinetul meu de lectură. HELIADE, O. I, 258. Acești oameni ce tot umblă împrejurul casei mele nu-mi plac. NEGRUZZI, S. III, 275. Te-am izgonit fără milă din curtea mea! FILIMON, O. I, 268. Atunci vei veni. . . în căsuța mea. ALECSANDRI, S. 186. Cu perdelele lăsate Șed la masa mea de brad. EMINESCU, O. I, Din tortul meu ți-aș face o haină. id. N. 9. Înșomoltăcim motanul ista al mieu cu niște petece. CREANGĂ, P. 174. Să-l tîrîie d-a lungul Bagdadului, legat De-a calului meu coadă. COȘBUC, B. 15. Pune pe tine cojoaca ta și dulama mea. DELAVRANCEA, H. T. 251. N-aveam casa mea, gospodăria mea? DUNĂREANU, N. 19. Căluțul meu nu-i dintre cei voinici și bine hrăniți. SADOVEANU, O. X, 23. Mi-e teamă că are să mă întrebe ce caut eu între ei, în hainele mele. SAHIA, N. 17. Mîndro, ochișorii tăi Mîncă bănișorii ńei. MAT. FOLK. 1 033. Să-mi dai nădrăgeii tăi, Să-ți dau șălvăreii miei. ib. 1 076. b) (Indică apartenența) Cu glasul mieu că[tră] Domnul rrugaiu-mă. PSALT. HUR. 119^v/20. Că mai multu nu vreți vedea fața mea voi toți. COD. VOR. 20/28. Limba mea avea ceva a cleveti. ib. 102/12. Bucură-se înrema mea de spăsenia ta. PSALT. 19. Săpară mărule meale și picioarele meale. ib. 37. Genunchele meale slăbiia de post. CORESI, EV. 50. Pacea mea dau voauo. id. ib. 121. Ar fi cu bine priimite A rostului mieu. . . cuvinte. DOSOFTEI, PS. 60/2. Fost-au în gîndul mieu. . . să fac leatopisățul țării noastre Moldovei. M. COSTIN, LET. I, 214/3. Viniți după mine, să vă fac cărți de scuteală, să nu dați nemică în dzilele mele. NECULCE, L. 13. Nu mă despărți de toată nădejdea bătrîneațelor meale. CANTEMIR, IST. 193. Măcar cu slujba slăbiciunilor meale, să poci întimpina vreo pohtă sau plăceare a măriei tale (a. 1695). FN 51. Aceasta voescu. . . den toată inima și sufletul mieu (a. 1 699). ib. 70. Cugetul meu este nu întreagă istoria românilor a o țease. MAIOR, IST. v/16. O muncă era a mea viață. HELIADE, O. I, 168. Eu am vrut numai să arăt aceea ce dorea inima mea. id. ib. II, 12. Zilele sînt prea scurte și nu ajung la durerile mele. MARCOVICI, C. 7/17, cf. 10/18. Putea-voi eu să prevăz ceea ce poate să-mi aducă fericirea mea cea viitoare. id. D. 6/27. La moartea mea ochi-ți vor lăcrima, I. VĂCĂRESCUL, P. 208/13. Ascultați că vă grăiește amoriul prin a mea gură. CONACHI, P. 80. Atuncea era să fie vai de acest cap al meu ! PANN, H. 14/14. Ce să facă cu capul meu? NEGRUZZI, S. I, 154. Pentru voi îmi voi pune capul meu. HASDEU, I. V. 62. Cum? Eu, lumina lumeil pe mine m-ai respins? Am să-mi răzbun la vară cu focul meu nestins. ALECSANDRI, POEZII, 142. De pe fruntea mea cea tristă tu dai vițele-ntr-o parte. EMINESCU, O. I, 42. Mintea mea devine clară. id. N. 62. Pârul meu aprins de soare este tot o schinteiere. MACEDOSNKI, O. I, 29. E a mea soartă la culme ajunsă. id. ib. Și-n ochii mei se uită Toți oamenii din sat. COȘBUC, B. 26. Să pot rămânea pentru totdeauna împăcat cu conștiința mea. SBIERA, F. S. 272. În viața mea nu poruncisem nimărui. DELAVRANCEA, H. T. 64. Luminile ochilor mei să le fi pierdut mai bine. AGÎRBICEANU, D. Ț. 132. Crez că e ultima lună, poate ultima s&ptămînă în viața mea, cînd mai văz străzile Bucureștilor. CAMIL PETRESCU, O. III, 203. Bată-te, băduță, bată. . . Razele de p-îngă soare Și dreptatea mea cea mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 257. M-aduceai pînă-n Buzău Ardea suflețelul meu l MAT. FOLK. 156. Eu, cu bunătatea mea, N-am să fac nimica. ib. 211. Nu-ți ajute Dumnezeu Să-mi mînci tu nărocul neu. ib. 1 035. Domnia mea v. d o m n i e. ◊ (Precedat de cuvinte cu valoare prepozițională) Iară a ședea de-a dereapta mea și de-a stînga mea mare lucru iaste. CORESI, EV. 89. Biata femeie îngenunchease dinaintea mea. NEGRUZZI, S. I, 52. Faust te cheamă, ori un altul îl zăresc-naintea mea? MACEDONSKI, O. I, 276. Cîte flori în jurul meu, Toate-mi voiesc numai rău. JARNIK-BÎRSEANU, D. 189. c) (Indică dependența, în legătură cu termeni care denumesc persoane considerate în raportul lor față de vorbitor) D[u]mn[e]dzău mieu. PSALT. HUR. 51^r/12. Nu vă blăznireți, frații miei ceia dragii! COD. VOR. 114/3. Sâruta-vă-voru ceia ce sîntu în Vavilonu cu aleșii și Marrco fiiul mieu. id. ib. 166/5. Veniți de împărățiți cu mine, prea-iubiții mii (cca 1 550). CUV. D. BĂTR. II, 457/32. Mîntuiaște-me, Dumned- zeul mieu. PSALT. 4. Îmbiați, oamerii miei, intrați în celariul vostru, închideți ușile voastre, ascundeți-vă. . . pănră va treace măniia Domnului. ib. 325. Părintele mieu pînă acmu lucrează. CORESI, EV. 407, cf. id. PS. 4/11. Vezi că moriu și fiiu-mieu iaste mic. MOXA, 400/32. Acesta-i fiiul mieu iubit. DOSOFTEI, PS. 91/1. M-am giurat cu a mea slugă. id. ib. 301/5. Nu va lăsa Dumnezeu să privesc spre ucigașul nevinovatului fratelui meu. N. COSTIN, LET. I, 87/19. Ce de aceasta vă minunați? o iubiților miei frați! CANTEMIR, IST. 75. Acesta este fiul meu cel iubit. ANTIM, P. 25. Adevărat, feții mei, pe dinafară așa se vede. id. ib. 213. Deci zisă lui: "Drag stăpînul mieu lasă la pustia pe cea vrajmașă bală. BUDAI-DELEANU T. V. 56. Cînd voiu vrea să blestem pe cel mai mare vrăjmaș al meu, e destul de voi zice: să-i fie intr-un zadar lucrurile sale. GOLESCU, Î. 128. Prietenul cel adevărat al meu. HELIADE, O. II, 17. Fiii mei m-aștept afară. I. VĂCĂRESCUL, P. 176/7. De gíndiai că a iubi este lucru ușurel. . . Mult te greșeai, draga mea. CONACHI, P. 221. Eu fecior tatii, iar muma mea lui e nor. PANN, Ș. L, 32/5. Am alergat la biblioteca tatălui meu. NEGRUZZI, S. I, 10. Bărbatul meu s-a dus la tîrg. id. ib. III, 21. Tu să fii a mea mireasă. ALECSANDRI, P. II, 178. Că uite, omu mieu a plecat la cîmp dinaintea Sîm-Pietrului și nu mi-a lăsat nici un gologan în cîrpă. JIPESCU, O. 34. Acela-i copilul mieu cel mai mic. CREANGĂ, P. 51. Am tras o raită cu prietenul mieu Chiriac. id. A. 16. Mă topesc d-a-n picioarele de dorul părinților mei. ISPIRESCU, L. 8. În dulap ai, draga mea, zece ruble-ntr-o cutie. COȘBUC, B. Tradițiunea familiară îl declară ca tată al moșului mieu. SBIERA, P. S. 73. Cu mintea lor de12 ani, văd pe cele două fete. . . Erau albe, dragii mei, ca fulgii de nea. AGÎRBICEANU, D. Ț. 18. Prietenul meu era un vechi slujbaș al vămilor. DUNĂREANU, N. 27. Tatăl meu era arendașul trupului de moșie Dideștii. GALACTION, O. 7. La Islaz este. . . zapciu un cunoscut ăl meu. CAMIL PETRESCU, O. II, 157. Draga mea supțire-n trup, Harnică maică-ai avut. JARNIK-BÎRSEANU, D. Scumpul meu soț, în primul rînd îți scriu că sîntem sănătoși. BL XIII, 109. Și eu, bădișorul neu, Și eu jur că sînt direaptă. MAT. FOLK. 1 032. De cînd puiu neu s-o dus, Păun verdi-n cap n-am pus. ib. 1331. ◊ (Enclitic, la sg.) O am dat la un prieten a tătîni-meu. M. COSTIN, LET. 301/21. Ia, acum cred eu frăține-meu. CREANGĂ, P. 188. De acum putem să mergem, căci stăpînu-mieu, luminarea sa nepotul împăratului Verde, a fi îmbătrînit așteptîndu-mă. id. ib. 272. Își luase pruncii în brațe și se întorsese la bunică-mea. STANCU, D. 6. Aceea e soru-mea. MAT. FOLK. 161. Foaie verde și o lalea, Ai tu soră, soru-mea, Nouă ani și jumătate Pe la mine n-ai dat, frate. ib. 165. Și-o junit și frati-meu, Și-acum să junesc și eu ! ib. 1031. (Popular, preluînd flexiunea substantivului) La masă, povestesc noră-mei fapta. . . caritabilă. C. PETRESCU, Î. II, 185. ◊ (Popular și familiar, pe lîngă un apelativ în vocativ, exprimă o nuanță afectivă) Mergi cu bine, fătul meu. CREANGĂ, P. 185. Maică, măiculeana mea, Maică, fericirea mea, Ești bătrînă și nu crezi. . . Că dintr-o sută ș-o mie Numa una-mi place mie. JARNIK-BÎRSEANU, D. 100. Maică, măicuța mea, Șeaptesprezece ani de cînd am domnit Om pe nume nu mi-a zis. MAT. FOLK. 211. Nevastă, nevasta mea, Hai de-ni descuie ușa. ib. 1 069, cf. 1 070, 1 228. ♦ (Familiar, în stilul narativ, în legătură cu numele obiectului care stă în centrul atenției vorbitorului) Despre care am vorbit mai înainte. Dacă strămoșii tăi cu tine semăna, Negreșit era proști cîți lor se închina; Răspunse tigrul meu. ALEXANDRESCU, M. 324. Iată se întoarce de la telefon reporterul meu, foarte încruntat, CARAGIALE, O. II, 11, cf. 106. ♦ (În legătură cu nume de colectivități, de ținuturi etc. raportul de dependență se analizează invers) Vorbesc pentru folosul patrii mele. GOLESCU, Î. 38. Îmi place țara mea. NEGRUZZI, S. II, 29. Foaie verde iarbă rea, Iacă văz o porumbea. . . Oare nu-i dințeara mea? JARNIK-BÎRSEANU, D. 172. 2. (Cu valoare subiectivă) Care este spus, îndeplinit, săvîrșit de vorbitor. Și nu rrușinra menre de greșala mea. PSALT. HUR. 107^r/17. Eu știu aceasta, că după dusul mieu întravoru lupi grei întru voi. COD. VOR. 22/13. Înțeleage chiemarea mea. PSALT. 5. Păcatul mieu nu ascunșiu. ib. 55. Audu-se cuvintele meale. CORESI PS. 384/13. Cu multă mirare au stătut de mărturie acel episcop de mare agiutor istoriii meale. M. COSTIN. LET. I, 9/32. Suspinile meale n-au unde s-ascunde. DOSOFTEI, PS. 127/6, cf. 168/17. Răzgiudecă pîra mea. N. COSTIN, LET. II, 62/16. Iar mai pre urmă cuvîntul mieu gios nu l-oi lăsa. NECULCE, L. 25. A mea dar socoteală este aceasta. CANTEMIR, IST. 147. Uitîndu-te nu la mică și puțină a mea osteneală (a. 1 695). FN 51. De mă iubește neștine, cuvîntul meu va păzi. ANTIM, P. 128. Îndreptează faptele mele. MARCOVICI, C. 9/23. Cugetările mele năvălesc grămadă, id. ib. 20/10. A ta față. . . Au zîmbit cu îndurare. . . la a mele jurămînturi. CONACHI, P. 100. Mai mult crezi tu pe magarul decît chiar cuvîntul meu? pann, h. 9/9. Mă pregăteam să dau flăcărilor rodul ostenelilor mele de șase luni. FILIMON, O. I, 94. Nu am putut termina prefața. . . la scrierile mele. ALECSANDRI, S. 61. Că aceste premise sînt false, îmi iau permisiunea de-a le lua la discuțiune, spre a și proba zisa mea. EMINESCU, S. P. 401. Vremea se îndreptă după rîsul mieu. CREANGĂ, A. 34. Băgat-ai în cap vorbele mele? id. P. 208. Răspunsurile mele . . . sînt mai bine esprimate. SBIERA, F. S. 94. Ce jertfă ar putea întrece jertfa mea? DELAVRANCEA, H. T. 30. Cînd ai ținut tu seama de vorbele mele? DUNĂREANU, N. 66. Greșala mea se agravează, vorbi beizade Alecu. SADOVEANU, O. X, 22. Mă dusei pe sat în jos, Să-mi aleg drăguț frumos. . . Amar de alesul meu, Cum mi-am ales eu de rău. JARNIK-BÎRSEANU, D. 180. 3. (Cu valoare obiectivă) Căci destulă era nesuferita mea izganie. CANTEMIR, IST. 38. De-ar iubi bădița zece, De dorul meu tot nu-i trece. JARNIK-BÎRSEANU, D. 154. Nime grija mea n-o are. id. ib. 450. ♦ (Precedat de cuvinte cu valoare prepozițională) Lege au pus împotriva mea. ANTIM, P. XXIV. Își pleacă fruntea asupra mea. NEGRUZZI, S. II, 57. – Pl.: mei, mele. – Nom.: (enclitic, la m. sg., popular) -miu, -mio; gen.-dat.: (enclitic, la f. sg.) -mei,(popular) -mii. – Lat. meus, mea, meum.

Heracles, vestit erou grec, neîntrecut în forță și vitejie și care, după moarte, a fost primit în rîndul zeilor, devenind nemuritor. Heracles – numit de către romani Hercules – era fiul lui Zeus și al Alcmenei. Pentru a se uni cu Alcmene, Zeus a luat chipul și înfățișarea soțului ei, Amphitryon, plecat să lupte împotriva teleboenilor (v. și Amphitryon). Din unirea Alcmenei cu Zeus s-a născut Heracles, iar din unirea Alcmenei cu Amphitryon, sosit imediat după aceea, s-a născut Iphicles, frate geamăn cu Heracles. Dîndu-și seama de originea divină a lui Heracles, Amphitryon a consimțit să-l crească în casa sa, alături de Iphicles. Gelozia Herei față de Alcmene s-a manifestat însă de timpuriu, încă înainte de nașterea copilului. Fiindcă Zeus – ca să-și ocrotească viitorul fiu – făgăduise regatul Argosului primului urmaș care se va naște din Perseus, Hera a îndemnat-o pe fiica ei, Ilithyia, care patrona nașterile, să întîrzie nașterea lui Heracles și s-o grăbească în schimb pe cea a lui Eurystheus, fiul lui Sthenelus. Datorită acestui fapt, Eurystheus se naște la șapte luni, revenindu-i lui Argosul (v. și Eurystheus), iar Heracles e purtat zece luni în pîntece de Alcmene. Mînia Herei continuă să se reverse și după naștere, de data asta însă asupra copilului. Într-o noapte, cînd cei doi frați se aflau în leagănul lor, ea le trimite doi șerpi cu gîndul să-l ucidă pe Heracles. Fără să-și piardă cumpătul, Heracles, deși avea numai zece luni, îi apucă pe fiecare cu cîte o mînă și-i sugrumă, în timp ce Iphicles, îngrozit, trezește toată casa cu țipetele lui. Este un semn în plus pentru Amphitryon cu privire la originea divină a copilului. El îl crește însă mai departe în casa sa, ca pe propriul său fiu. Cînd Heracles crește, el își înspăimîntă părintele, ucigîndu-și dascălul, pe Linus, și acest fapt îl determină pe Amphitryon să-l trimitp pe Heracles la țară să-i păzească cirezile. Eroul stă acolo pînă la vîrsta de optsprezece ani, cînd săvîrșește primul său act de vitejie: ucide leul din Cithaeron, care atacase cirezile tatălui său. Cu această ocazie el se unește cincizeci de nopți la rînd cu cele cincizeci de fiice ale regelui Thespius, la care stă în gazdă tot timpul cît durează vînătoarea. După ce ucide fiorosul animal, Heracles se întoarce acasă. Pe drum se întîlnește cu solii regelui Erginus, trimiși să ridice tributul la care erau supuși tebanii. El se luptă cu Erginus și îl învinge. Drept mulțumire că i-a scăpat pe tebani de tributul înjositor, regele Creon i-o dă în căsătorie lui Heracles pe fiica sa, Megara. Cu Megara eroul a avut mai mulți copii. Urmărindu-l mai departe cu mînia sa divină, Hera îi ia mințile și, într-un delir furios, îl determină să-și ucidă copiii. În urma săvîrșirii acestei fărădelegi, eroul consultă oracolul de la Delphi. Pentru ispășire, Apollo îi poruncește să-i slujească timp de doisprezece ani lui Eurystheus. La cererea acestuia, care-l pune la felurite munci, Heracles săvîrșește cele douăsprezece mari fapte de vitejie cunoscute sub numele de muncile (sau isprăvile) lui Heracles. – Prima muncă este uciderea leului din Nemea, o fiară înspăimîntătoare care pustia ținutul respectiv. Eroul îl sugrumă apoi îl jupoaie de pielea îngrozitoare la vedere. Înfățișîndu-se mai apoi îmbrăcat în această piele lui Eurystheus, acesta, de frică, nu-i îngăduie să pătrundă în cetate ci îi poruncește să-și depună prada înaintea porților. Cu această ocazie eroul înființează Jocurile Nemeiene. – A doua muncă a lui Heracles este uciderea hidrei din Lerna. Născută din Typhon și din Echidna, hidra era un balaur monstruos, a cărui răsuflare ucidea pe oricine îi simțea duhoarea. Ea avea nenumărate capete, care pe măsură ce erau retezate, creșteau la loc. Unul dintre capete era nemuritor. Heracles a reușit să-i reteze capetele și, cu ajutorul nepotului său, Iolaus, să-i ardă carnea în locul unde fuseseră, pentru a le împiedica să mai regenereze. La urmă el îi retează și capul cel nemuritor și, îngropîndu-l în pămînt, împinge deasupra lui o stîncă uriașă. Sîngele hidrei era și el aducător de moarte. De aceea, la plecare, eroul și-a muiat săgețile în el, făcîndu-le astfel veninoase. – A treia muncă a lui Heracles este prinderea mistrețului de pe muntele Erymanthus. Groaznicul animal a fost urmărit de către erou prin mijlocul unor zăpezi înalte, pînă cînd, sleit de puteri, a fost prins. – A patra muncă a lui Heracles este prinderea unui căprior cu coarne de aur, care aparținea zeiței Artemis. Vestit prin iuțeala lui, căpriorul a fost fugărit un an încheiat de către erou, care, în cele din urmă, l-a ajuns în Arcadia și, rănindu-l ușor, a reușit să-l prindă. – A cincea muncă a lui Heracles este curățarea grajdurilor lui Augias. Augias, regele din Elis, avea peste trei mii de vite și grajdurile care le adăposteau nu mai fuseseră curățate de peste treizeci de ani. La porunca lui Eurystheus, Heracles s-a legat să le curețe într-o singură zi, cerîndu-i o răsplată lui Augias, dacă avea să reușească. Augias s-a învoit. Atunci eroul a schimbat cursurile rîurilor Alpheus și Peneus și, abătîndu-le prin mijlocul grajdurilor, a făcut ca tot gunoiul să fie dus de ape pînă-n seară. Cînd și-a cerut însă plata cuvenită, Augias a refuzat să-și țină făgăduiala, fapt pentru care avea să fie pedepsit mai tîrziu de către erou. – A șasea muncă a lui Heracles este distrugerea păsărilor stimfalide. În pădurile care împrejmuiau lacul Tsymphalis din Arcadia sălășluiau puzderie de păsări de pradă, care pustiau ținutul. Heracles le-a stîrpit ucigîndu-le cu săgețile sale otrăvite. – A șaptea muncă a lui Heracles este prinderea taurului din Creta. Odinioară, regele Minos voise să-i sacrifice taurul lui Poseidon dar, cucerit de frumusețea animalului, îl cruțase. Zeul mării se răzbunase, făcînd taurul să devină furios. Heracles a reușit să-l prindă și i l-a adus lui Eurystheus, care însă i-a redat libertatea. – A opta muncă a lui Heracles este îmblînzirea iepelor lui Diomedes. Diomedes, regele Thraciei, avea niște iepe sălbatice pe care le hrănea cu carne omenească. Heracles l-a ucis pe Diomedes și le-a dat iepelor lui să-i mănînce trupul. După ce s-au ospătat din carnea stăpînului lor, iepele au devenit blînde și s-au lăsat ușor prinse. Heracles i le-a dus și pe acestea lui Eurystheus. – A noua muncă a lui Heracles este dobîndirea cingătorii purtate de Hippolyte, regina amazoanelor. Cingătoarea îi fusese dăruită acesteia de însuși Ares, zeul războiului. Heracles i-o ia, după ce se luptă cu amazoanele, și o dăruiește fiicei lui Eurystheus. – A zecea muncă a lui Heracles este aducerea boilor lui Geryon (v. și Geryon), tot la porunca lui Eurystheus. Cirezile de boi ale lui Geryon se aflau pe insula Erythia, departe, către apusul lumii. Ca să ajungă acolo, eroul a străbătut deșertul Libyei, apoi Oceanul, iar ca să pună mîna pe boii lui Geryon, l-a ucis mai întîi pe Orthrus, cîinele cu două capete care-i păzea, apoi pe Eurytion, uriașul care-i păștea și, în sfîrșit, pe însuși Geryon, monstrul cu trei trupuri, căruia-i aparțineau. După multe peripeții, Heracles ajunge cu bine din nou la Eurystheus, nu fără să fi avut însă de furcă pe drumul de întoarcere cu numeroși dușmani care-l atacaseră, vrînd să-i fure boii. – A unsprezecea muncă a lui Heracles este culegerea merelor din Grădina Hesperidelor. Merele acestea erau de aur, și ele aparțineau Herei, care le primise în dar, cu prilejul nunții ei cu Zeus, de la Gaea. Hera le dusese în Grădina Hesperidelor și i le dăduse în pază lui Ladon, un balaur uriaș cu o sută de capete. După ce cutreieră mări și țări, după ce trece prin Caucasus unde-l eliberează pe Prometheus (v. și Prometheus), Heracles ajunge la hiperboreeni, unde se afla faimoasa grădină, și, cu ajutorul lui Atlas, izbutește să fure merele și i le aduce lui Eurystheus. – A douăsprezecea – și cea din urmă – muncă a lui Heracles este aducerea lui Cerberus din împărăția umbrelor subpămîntene, cea mai grea încercare la care a fost supus eroul. În îndeplinirea acestei sarcini, el a fost ajutat de Hermes și de Athena. Ajuns în Infern, Heracles s-a întîlnit cu umbra lui Meleager – căruia, cu această ocazie, i-a făgăduit s-o ia în căsătorie pe Deianira (v. și Deianira) – cu Pirithous, cu Theseus și cu Ascalaphus, pe care i-a scăpat din chinurile la care erau supuși și, în sfîrșit, cu zeul Hades, care s-a învoit să i-l dea pe Cerberus cu condiția ca eroul să-l prindă fără să se servească de vreo armă. Strîngîndu-l cu amîndouă mîinile de gît, Heracles a reușit să-l stăpînească pe Cerberus și să-l tîrască după el, pe pămînt. La vederea lui Cerberus însă, Eurystheus a fost atît de înfricoșat încît s-a ascuns și n-a vrut să-l primească. Neavînd ce face cu el, Heracles l-a adus atunci înapoi în Infern. În afara acestor isprăvi, eroul a săvîrșit, în diferite împrejurări, numeroase alte acte de curaj și vitejie, care i-au dus faima și l-au făcut renumit. Printre ele se numără: 1. Expediția întreprinsă împotriva Troiei. Laomedon, regele Troiei, a refuzat să-i dea lui Heracles răsplata cuvenită pentru faptul că eroul a salvat-o pe Hesione, fiica regelui, din ghearele unui monstru îngrozitor. Heracles atacă cetatea, îl ucide pe rege împreună cu toți fiii lui și i-o dă de soție pe Hesione lui Telamon, unul dintre tovarășii lui de arme (v. și Hesione 1.). 2. Războiul împotriva giganților, în care eroul a luptat alături de olimpieni (v. Gigantes). 3. Războiul împotriva lui Augias, întreprins de erou datorită faptului că regele din Elis refuzase să-i dea plata cuvenită pentru că i-a curățat grajdurile. Cu ocazia victoriei, eroul a înființat Jocurile Olimpice. 4. Expediția organizată împotriva Pylosului, unde domnea regele Neleus (v. și Neleus), expediție în cursul căreia Heracles îl ucide pe rege împreună cu toți fiii lui în afară de unul singur, Nestor. Cu această ocazie Heracles a rănit mai mulți zei, printre care pe Hera și pe Ares. 5. Războiul împotriva Spartei (v. și Hippocoon), în cursul căruia, deși învingător, eroul este rănit la mînă și vindecat apoi de către Asclepius. 6. Lupta împotriva driopilor, în care, învins la început, Heracles iese în cele din urmă învingător, îi bate pe driopi și-i pune pe fugă. Motivul izbucnirii conflictului între erou și driopi a fost faptul că, o dată, pe cînd trecea prin ținutul lor călătorind împreună cu Deianira și cu fiul său Hyllus, driopii au refuzat să-i dea să mănînce copilului, care era înfometat. 7. Lupta cu centaurii, stîrniți de mirosul vinului pe care eroul îl băuse în peștera lui Pholos. Cu această ocazie a fost ucis din greșeală de către Heracles și bunul centaur Chiron. 8. Readucerea Alcestei din regatul subpămîntean (v. Admetus). 9. Lupta cu Antaeus (v. Antaeus). 10. Lupta cu Cycnus (v. Cycnus 2.), pe care l-a ucis în drum spre Grădina Hesperidelor. 11. Eliberarea lui Prometeus. Traversînd Caucazul, pe drumul spre aceeași Grădină a Hesperidelor, eroul a ucis vulturul care devora ficatul titanului Prometheus înlănțuit de o stîncă. 12. Lupta împotriva lui Lycaon, fiul lui Ares și al Pyrenei, care, opunîndu-se trecerii lui Heracles spre Grădina Hesperidelor, a fost învins și el de către erou. 13. Lupta cu gigantul Alcyoneus pe care l-a omorît cu măciuca sa, ajutat fiind și de zeița Athena. 14. Prinderea cercopilor (v. Cercopes). În sfîrșit, viața eroului, bogată în peripeții, cuprinde și alte episoade menite să-i ilustreze forța și vitejia. De pildă, este cunoscut episodul luptei dintre Heracles și zeul apei Achelous, pentru a obține mîna Deianirei, sora lui Meleager, căruia, în Infern, eroul îi făgăduise s-o ia de soție (v. mai sus). După căsătorie, omorînd din greșeală o rudă a soției sale, Heracles este silit să pornească în exil împreună cu Deianira și cu fiul lor, Hyllus. Pe drum Deianira este atacată de centaurul Nessus, care vrea s-o violeze. Heracles îl rănește mortal cu una din săgețile sale otrăvite. Înainte de a muri, centaurul îi dăruiește Deianirei un filtru miraculos, filtru care – după spusele lui – avea să i-l aducă înapoi pe Heracles atunci cînd ei i se va părea că eroul n-o mai iubește. Șiretenia lui Nessus și gelozia Deianirei aveau să pricinuiască, mai tîrziu, moartea eroului (v. Deianira). În urma uciderii nedrepte a lui Iphitus, fiul regelui Eurytus (v. și Iphitus), Heracles e atins de nebunie. Pentru a fi „purificat” el se duce la Delphi, dar acolo, insultînd oracolul, își atrage asupră-și mînia lui Apollo. În urma omorului și a sacrilegiului comis, el nu mai poate fi purificat decît dacă se va vinde ca sclav, timp de trei ani, pentru a-i sluji unui stăpîn. Așa ajunge Heracles în slujba Omphalei, regina Lydiei. E răstimpul în care eroul, robit și iubit de regină, participă la vînătoarea mistrețului din Calydon. După împlinirea termenului, Heracles se războiește cu regele Eurytus. Pe vremuri, Eurytus îi refuzase mîna fiicei sale, Iole. Eroul se luptă cu Eurytus, îl ucide și, cum dragostea pentru fiica acestuia persistă, o ia cu el pe Iole. Aflînd, Deianira îi trimite o cămașă îmbibată cu filtrul lui Nessus, pe care Heracles îl ucisese odinioară. Departe de a-i aduce înapoi soțul, filtrul – răzbunare perfidă a centaurului – Face ca veșmîntul o dată îmbrăcat să se lipească de trupul eroului și să ia foc. În zadar se luptă Heracles cu desperare să scape de cămașa ucigătoare. O dată cu ea își smulge de pe trup fîșii de carne și flăcările mistuitoare îi ajung pînă la oase. Atunci, simțindu-și sfîrșitul aproape – în timp ce Deianira îngrozită de fapta ei se sinucide – eroul își înalță singur un rug și se pregătește de moarte. El o încredințează fiului său Hyllus pe Iole și lasă cu limbă de moarte ca, mai tîrziu, cei doi să se căsătorească. Își dăruiește arcul și săgețile lui Philoctetes și se urcă pe rugul de mai înainte pregătit. În timp ce flăcările rugului se înalță, un nor pogoară din ceruri și cade un trăsnet. Cînd ceața se risipește, corpul eroului nu mai există. El a fost luat în Olympus, unde va petrece după moarte în rîndul nemuritorilor. Vechea ură a Herei se șterge. Ea îl primește acum pe Heracles în lăcașul zeilor, căsătorindu-l cu fiica ei, Hebe, zeița veșnicei tinereți. Eroul devine nemuritor, drept răsplată pentru vitejia, curajul și nedreptățile îndurate pe pămînt.

bate [At: COD. VOR., 46/7 / Pzi: bat / E: lat battere (battuere)] 1 vt A lovi, de repetate ori, cu un instrument materia dintr-un vas spre a o amesteca sau o freca bine. 2 vt (Pex; îe) A ~ putineiul A obține unt din lapte sau smântână. 3 vt (Pex; îe) A ~ apa să se aleagă unt A face o muncă zadarnică. 4 vt A lovi ritmic cu ciocanul un metal înroșit în foc pentru a-i da o anumită formă sau a-l durifica. 5 vt (Îe) A ~ bani (sau moneda) A tăia sau a turna bucăți de metal și a imprima pe ele o legendă care le dă curs legal. 6 vt A lovi cu un ciocan tăișul coasei ca să taie mai bine. 7 vt A băga de-a curmezișul, printre firele urzelii, alte fire și a le îndesa, lovindu-le cu vatalele. 8 vt (Lrț) A presa, cu spata, firele din băteală. 9 vt A lovi, cu un băț, pe sub pietrele dintr-un râu spre a alunga peștii spre năvod. 10 vt A izbi repetat, cu un instrument specific o masă de produse vegetale pentru a desprinde semințele sau fibrele textile. 11 vt A lovi repetat, cu o prăjină, crengile pomilor, ca să cadă fructele. 12 vt (Trs; rar; îe) A ~ cuiva perele A repeta neîncetat un sfat. 13 vt A scutura. 14 vt (Îe) A ~ stupii A muta albinele în alt stup. 15 vt A bate cu un ciocan sau cu maiul un metal, un material sau un obiect, în diverse scopuri. 16-17 vti (vi „din” „în”) A produce, cu un instrument muzical, sunete prin lovire. 18 vt A da de știre (lovind un instrument). 19 vt A da alarma. 20 vi (Pop; îe) A ~ (cuiva) în strună A vorbi astfel încât să-i facă plăcere cuiva. 21 vi (Fig; îe) A ~ în retragere A retracta. 22 vi (Îae) A se retrage. 23 vt (Mol; îe) A ~ cărțile A lovi (mereu) de masă cărțile de joc. 24 vt (Mol; îae) A amesteca cărțile. 25 vt (Mol; îae) A juca (mereu) cărți. 26 vt (Ing; îlv) A ~ telegraful sau a ~ o telegramă (înv depeșă) A telegrafia. 27 vt (Înv; îlv) A ~ în tipar A tipări. 28 vt A zdrobi testiculele unui miel sau ied, făcându-l sterp. 29 vt A băga un obiect ascuțit în ceva, lovindu-l repetat cu un corp tare. 30 vt A fixa un obiect de altul în cuie. 31 vt A împodobi un obiect cu ținte, pietre scumpe etc. Și a fereca. 32 vt A îndesa ceva într-un orificiu prin lovituri repetate. 33 vt A bătători. 34 vi A tropăi. 35 vt (Pex) A dansa cu foc. 36 vt (Îe) A ~ drumul sau drumurile (căile, ulițele, țările, codrii) A umbla mult Si: a alerga, a cutreiera. 37 vt (Îae) A face mereu același drum (pentru afaceri). 38 vt (Îe) A ~ mahalalele sau târgurile A umbla mereu prin... 39 vt (Îe) A ~ satu-n vergi A cerși. 40 vt (Îe) A ~ prundurile sau podurile ori lela, treta, brambura, geamburec A hoinări. 41 vt (Îs) ~ poduri Hoinar. 42 vt (Îe) A ~ laturile A rătăci. 43 vt (Îae) A greși. 44 vt (Îe) A ~ câmpii A vorbi aiurea. 45 vt (D. încălțăminte) A produce răni sau bătături Si: a roade. 46 vt A ciocăni. 47 vi (Îe) A ~ din palme A aplauda. 48 vi (Îlav) Cât ai ~ din palme Imediat. 49 vi (Fam; îe) A ~ în pumni A lovi pumnii unul de altul, făcând în necaz cuiva. 50 vt (Fig; pfm; îe) A ~ șaua A da de înțeles, fără a se adresa direct. 51 vi (Îe) A ~ la ușa sau ușile oamenilor A cere (de) pomană. 52 vi (D. păsări și câini) A da din aripi sau din coadă. 53 vi (Fam; pex) A flutura. 54 vi (D. inimă, puls etc.) A palpita. 55 vi (Pop; îe) A i se ~ coliva în piept A fi pe moarte. 56 vr (Fig) A se lovi de repetate ori. 57 vr (D. conținutul oului, la scuturare) A se lovi (de coajă). 58 vr (D. picioarele calului, pex despre cal) A se cosi. 59-60 vtr A (se) lovi. 61 vr (Spc; dfr) A se zdrobi, lovindu-se una de alta. 62 vi A da tare cu ceva în altceva. 63 vt (Îe) A ~ mingea, țurca etc. A (se) juca cu mingea, cu țurca etc. 64-65 vti (Înv) A bombarda. 66-67 vti (D. arme de foc) A trage. 68-69 vti (Pgn) A ajunge. 70 vi (Olt; îe) A ~ cu fruntea în nori A fi înalt. 71 vi (Olt; îae) A fi mândru. 72 vi (D. foc, raze de soare) A se simți. 73 vi (D. băuturi; îe) A ~ la cap A ameți. 74-75 vti (D. grindină, ploaie, brumă etc.) A cădea în cantitate mare, distrugând recolta. 76-77 vti (D. vânt) A sufla (ceva). 78-79 vti (D. aștri) A lumina (ceva). 80 vt (D. Dumnezeu și sfinți) A pedepsi. 81 vt (Îe) A ~ tactul sau măsura A marca, prin mișcări regulate cu mâna sau cu bagheta, tactul unei bucăți muzicale sau al unui vers. 82 vt A- mătănii A face mătănii. 83 vi A înclina spre... 84 vi (Fam, d. culori) A avea nuanța... 85 vi (Mol; cpp. „cu”) A plăcea. 86-87 vti (D. obiecte) A suna ritmic. 88-89 vti (D. câini) A lătra scurt și la intervale regulate. 90-91 vti (D. țarcă) A cârâi. 92 vt(a) A lovi în mod repetat (pentru a pedepsi) Si: a da bătaie. 93 vt (Pop; îe) A ~ ciobănește (furcă, măr, pe roate dobză, gros) A bate (92) foarte tare. 94 vt (Înv; îe) A ~ la tălpi A pedepsi, lovind cu un baston, o vargă etc. la tălpi. 95 vt (Fig; îae; d. avere) A risipi. 96 vt (Îe) A ~ palma (sau laba) A da mâna cu cineva. 97 vt (Îae) A ajunge la o înțelegere. 98-99 vtr (Cpp „de”) A (se) izbi. 100 vt A lovi ușor și repetat cu palma umărul, mâna sau spatele cuiva, pentru a-i atrage atenția, a-l reconforta, a-l consola sau a-i arăta bunăvoința. 101 vt A lovi ușor cu palma un animal, spre a-l liniști sau a-l mângâia. 102 vt (Pfm; fig; îe) A(-i) ~ capul cuiva A nu da pace. 103 vt (Pgn; fig; îe) A ~ la cap A insista. 104 vt (Fig; îe) A-și ~ capul (sau rar firea) cu (rar pentru sau de) ceva A fi preocupat de... Si: a se frământa. 105 vt (Fig; îe) A-l ~ pe cineva gândul A se gândi (insistent) la... 106 vt (Fig; îe) A-l ~ grija pe cineva A fi neliniștit Si: (iuz) a fi îngrijat, (înv) a fi muncit. 107 vt (Fig; pfm; îe) A ~ cuiva obrazul A-i face cuiva imputări. 108 vt (Fig; pfm; îe) A-și ~ gura (sau limba) degeaba (ori în vânt) A vorbi în zadar Si: a vorbi de-a surda. 109 vt (Fig; pfm; îe) A ~ cu gâlceavă urechile cuiva A supăra cu plângeri. 110 vt (Fig; pfm; îe) A-și ~ picioarele A umbla mult. 111-112 vtr (Pop; d. armăsari; pex; d. iepe) A se împreuna. 113 vi (Rar) A da în cineva. 114 vi (Fig; pfm; îe) A ~ la ochi (rar, la urechi sau la auz) A atrage atenția, trezind interes, bănuială prin neobișnuitul situației Si: a frapa. 115-116 vir (Înv; îe) A (se) ~ cu capul în pământ A (se) umili. 117 vi (Îe) A ~ (cu vorba) A face aluzie la... Si: a aduce vorba a da ponturi, (înv) a pișcă cu vorba. 118 vrr A se lovi unul de altul. 119 vr (Pfm; fig; îe) A se ~ cu pumnii în (sau peste) cap A fi foarte supărat. 120 vr (Îae) A fi disperat. 121 vr (Fig; pfm; îe) A se ~ cu pumnii în piept A se căi. 122 vr (Îae) A fi supărat. 123 vr (Îae) A se mândri. 124 vr (Pfm; îe) A se ~ cu mâna (sau palma) peste gură A se lovi peste gură pentru vorbe nesocotite. 125 vr (Îae) A duce mâna la gură înaintea unei întâmplări neașteptate sau îngrozitoare. 126 vrr A se lovi unul pe altul, pentru a se învinge. 127 vr (D. popoare) A se război. 128 vr A se lupta. 129 vr (Îe) A se ~ în parte A se lupta, fără ca nimeni să iasă învingător. 130 vr (Fig; fam; îe) A se ~ cu moartea A fi în agonie. 131 vr (Fig; pfm; îe) A se ~ cu gândul (sau cu mintea ori cu gândurile) A fi preocupat de ceva. 132 vr (Pfm; îe) A se ~ singur sau de capul său A-și îndrepta comportamentul. 133 vr (Fig; d. hotar; îe) A se ~ cap în cap (sau în cap cu...) A se mărgini cu... 134 vr (Fig; d. două lucruri, situații) A se contrazice. 135 vr (Fig; îe) A se ~ de muscă A sta degeaba. 136 vr (Pop; îe) A se ~ după (rar la sau pe) ceva A căuta cu tot dinadinsul să ajungă la ceva. 137 vi (Îvr) A tinde. 138 vi (Îvr) A face tot posibilul să... 139 vi (Îvr; cpp „spre”) A porni război împotriva cuiva. 140 vt (Îvp; îe) A ~ război A se război. 141 vt A învinge. 142 vt A năpădi. 143 vt A chinui. 144 vt A fi superior. 145 vt (Spc; la jocuri) A câștiga. 146 vt (Ljc; îe) A ~ bancul A ponta sume mari. 147 vr A se zbate. 148 vr (Îc) Cum se ~Dunărea Dans țărănesc nedefinit mai de aproape. 149 vr (Pan; d. pește) A depune icre. 150 vt (Gmț; îe) bătu-te-ar norocul, hazul, pustia, cucul etc. Exprimă simpatia, mirarea, indignarea. 151 vt (Îe) Să mă ~tă Dumnezeu (sau crucea sau Maica-Precistă etc.) Jurământ pentru a fi crezut. 152 vt (Îe) A-și ~ joc de cineva (sau de ceva) A lua în derâdere Si: a batjocori. 153 vt (Pop; îae; complementul este femeia) A seduce, abandonând apoi. 154 vt (Îae; complementul este femeia) A viola. 155 vt (Îae; complementul indică lucruri) A face neglijent. 156 vt (Pfm; îe) A-și ~ mendrele A râde de cineva sau ceva. 157 vt (Îae) A-și face, neîmpiedicat, poftele. 158 vt (Înv; îe) A ~ pizma cuiva A invidia. 159 vrr (Fam; îe) A se ~ pe burtă cu cineva A fi foarte apropiat cu cineva. 160 vt (Îe) A ~ un record (sportiv) A depăși un record (sportiv). 161 vrr (Îlv) A se ~ în duel A (se) duela. 162 vrr (Pfm; îe) Se ~ ziua cu noaptea Se luminează de ziuă. 163 vrr (Îae) Amurgește. 164 vi (Fam; îlv) A ~ la mașină A dactilografia. 165 vt (Fam; îe) A ~ monedă pe... A insista pe... 166 vt (Îe) A ~ toba A spune peste tot un secret (intim). 167 vt (Îe) A ~ (pasul) pe loc A nu progresa. 168 vi (Despre un motor sau un organ de mașină) A funcționa dereglat (scoțând zgomote anonnale). 169-170 vti (D. un clopot, ceasornic etc.) A emite zgomote ritmice care indică ceva.

MAI¹ adv. (Precedă cuvîntul sau grupul de cuvinte pe care îl determină ) A. I. (Învechit, de obicei purtînd accentul în frază și urmat de un termen de comparație introdus prin prep. „de” sau „decît”) Mai mult, mai tare; mai degrabă. La-mă-veri și mai decît neaoa înrălbimă-voiu. PSALT. HUR. 43^r/20. Rrostulu mieu mai lăudă-te. ib. 51 ^v/19. Mai înrălță-se-se decît a Livanului rroada lui. ib. 62^r/8. Se nu defaime mișeii la băseareci, ce mai se-și vatăme-se. COD. VOR. 109/19. Mai (c a m a i D) suie-se de Livanul semînța lui. PSALT. 142, cf. CORESI, PS. 190/4. Mai micșurămu-ne de toate limbile și sem smeriți prespre tot pămîntul. CORESI, PS. 432/13, cf. 74/6. Sunetele armelor și râsunul coardelor de arc mai iubiia decît glas de alăute. MOXA, 395/11. Mai iubăsc întunearecul decît lumina. VARLAAM, C. 177. Mai creade-să-va vraciul decît mărturiile. PRAV. 129. Urît-au toate ciiale lumești, mai cinstind pre domnul H[risto]s. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 144^r/21. Din toate i-au mai plăcut mănăstirea Golîie. NECULCE, L. 226. Mai iubiia viața bărbatului decît a frâțîne-său. CANTEMiR, HR. 143. Se sculă... cu războiu, ca să-i ia împărăția, cu cuvînt că-i mai cuvine lui. VĂCĂRESCUL, IST. 259. Și numele de țînțari... mai cuvine-se grecilor decît românilor. MAIOR, IST. 215/14, cf. 15/5. Da mai crezi tu gurilor străine decît crezi măicuții tale care te-a făcut... ? MERA, L. B. 94, cf. 29. ♦ Mai bine, mai potrivit. Să nu îndrăznească a pune pe cineva purtătoriu de grije în comitaturile acelea de... nu-l vor alege popoarele, după cum li se va mai părea. ȘINCAI, HR. I, 253/14. ♦ (Transilv., Ban., în legătură cu verbele „a plăcea” sau, rar, „a voi”, cărora le dă înțelesul de „a prefera”) Tuturor le-au mai plăcut pacea. ȘINCAI, HR. II, 20/10, cf. 19/35, I, 232/24. Și mai voiesc viiața să-și piiardă decît numele cel de omenie. ȚICHINDEAL, F. 252/2, cf. LB, BARCIANU. I-a spus verde-n față că-i mai place Lina! COȘBUC, F. 99. Ședințele acestea-i mai plăceau decît orice oră de cursuri. AGÎRBICEANU, L. T. 60. II.(Cu sens cumulativ) 1. Încă, și. Nu amînat el mai suflă protivnicu vîntu. COD. VOR. 86/30. Cînd va mărturisi moașea... , o vom creade. .., de are fi mai fost cu moașea doo muieri. PRAV. 206. Pre cît agonisești ce n-ai, pre atîta să mai aibi rîvnești. M. COSTIN, O. 316. Și cu dînsul s-au mai luat un copil de turcu, iar sărac, din ostrovul Chiprului. NECULCE, L. 24. Îndrăznesc să mai mă rog.. ., ca să mi se dea voie. . . (a. 1833). DOC. EC. 527. N-am ce să mai pierz. MARCOVICI, C. 8/12. Ce întâmplare oare să-l fi mai lovit! DRĂGHICI, R. 161/8. Ce simțire să aibă și ce gust să le mai vie, Cînd nu ești, dragă Zulnio?... CONACHI, P. 104. Pe lîngă iști doi ochi, mai am unul la ceafă. CREANGĂ, P. 5. Hotărîră să mai facă o încercare. ISPIRESCU, L. 20. Vru să mai adauge ceva. C. PETRESCU, S. 129. Las-să moară la pustii, Că mai am eu bidivii, Și mai am pe vînătul, Care-mi poartă sufletul. JARNlK-BÎRSEANU, D. 505, cf. 408. Aș vrea să măi beț un păhar de vin. A III 17. ◊ (Întărit prin „și” sau „încă”) Mai ia lîngă tine încă unul sau doi. N. TEST. (1648), 23^Y/25. Și încă cu talandul ne mai învățăm. BIBLIA (1688), [prefață] 4/18. Ș-au mai făcut ș-altă logodnă cu fata lui Mihai vodă. NECULCE, L. 340. Au căzut la pămînt fără să apuce a mai arunca și altă săgeată. DRĂGHICI, R. 168/7. Au mai pățit-o și alții! NEGRUZZI, S. I, 79. Frate, mai fă-mi bine și cu iapa. CREANGĂ, P. 47. Mi-au mai ieșit pînă acum înainte încă doi spîni. id. ib. 203. Pe lîngă cei doi frați care grăiseră se mai aflau în tabăra de cară încă doi. SADOVEANU, O. XI, 12. Unde mânîncâ doi, mai poate mînca și un al treilea. ZANNE, P. III, 626. Îi mai trebuie ș-o căpățînă de curechi. În mînă, se spune, în batjocură, la adresa celui care umblă călare iarna, pe ger mare. Cf. id. ib. 537. ◊ (Regional, construit cu topica lui „încă” și uneori însoțit de acesta) Încă mai una. ȚICHINDEAL, f. 34/6. Iacă mai încă o probă. HASDEU, I. C. I, 28, cf. COSTINEACU. Să-mi dai șasă și mai șasă. HODOȘ, P. P. 148. Mai c-un om. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. ◊ (În construcții negative) În copaci să cînte tot feliul de păseri, care nu se mai află pe lumea asta. CREANGĂ, P. 77. N-a mai încălecat altul. ISPIRESCU, L. 15. ◊ (Cu sensul atenuat) N-au avut ce mai face. PRAV. 139. Stînd mult în gînduri de ce să se mai apuce. DRĂGHICI, R. 141/22. Neștiind ce să mai fac, am hotărît să viu la d-ta. NEGRUZZI, S. I, 52. Atunci spînul zice îngîmfat: Ei, moșule, ce mai zici? CREANGĂ, P. 216. Trecu podul. . . neștiind ce o mai aștepta. ISPIRESCU, L. 17. (În formule de politețe) Ce mai faci? Cum te mai simți? 2. (Precedă termenii unei enumerații) În plus, pe deasupra; încă și. . . Au dat Ucraina cea mică Ducăi vodă, mai și un tui afară de cele două ce avea. MUSTE, LET. III, 23/7. Sclipuim de cole o coasă ruptă, de ici o cîrceie de tînjală, mai un vătrar cu belciug, mai beșica cea de porc a mea și, pe după toacă, o pornim pe la case. CREANGĂ, A. 42. Taie baierile de la traistă, mai căpețala din capul unei iepe, și face cum poate de leagă el gîrnețul. id. P. 125. Cu una, cu alta, mai cu ce avea de la părinți, scoase apă din piatră și ajunse a fi jinduit de multe fete în sat. DELAVRANCEA, S. 24. Leafă avea, pămînt de așijderea, mai ceva vitișoare. CONTEMPORANUL, v_1; 97. Oleacă de brînză cu smîntînă, mai un vinișor... C. PETRESCU, Î. II, 204. ◊ (Cu sensul atenuat) Feliu de feliu de pomi: unii în floare, alții cu poamele verzi, mai alții cu poamele coapte. SBiERA, F. S. 16. Unii se apucă de lucratul cîmpului, alții merg cine știe pe unde la cosit; mai unii pleacă în cărăușie. id. P. 253. 3. (În corelație cu el însuși, pune în alternantă termenii pe care îi precedă) Cînd. . .cînd. . . , ba. .. ba. . . Au început a o stâpîni mai o ghintă varvară, mai alta. MAIOR, IST. 249/23. Tu cu mînile-ncleștate, mai cu degetele depeni, Mai sucești vreo țigară, numeri fire de musteți. EMINESCU, O. I, 155, cf. 175, 210. Se gîndește mai la una, mai la alta. CARAGIALE, I, 175. Aș vrea să măi beț un păhar de vin. A III 17. ◊ (Întărit prin „și” sau „încă”) Mai ia lîngă tine încă unul sau doi. N. TEST. (1648), 23^Y/25. Și încă cu talandul ne mai învățăm. BIBLIA (1688), [prefață] 4/18. Ș-au mai făcut ș-altă logodnă cu fata lui Mihai vodă. NECULCE, L. 340. Au căzut la pămînt fără să apuce a mai arunca și altă săgeată. DRĂGHICI, R. 168/7. Au mai pățit-o și alții! NEGRUZZI, S. I, 79. Frate, mai fă-mi bine și cu iapa. CREANGĂ, P. 47. Mi-au mai ieșit pînă acum înainte încă doi spîni. id. ib. 203. Pe lîngă cei doi frați care grăiseră se mai aflau în tabăra de cară încă doi. SADOVEANU, O. XI, 12. Unde mânîncâ doi, mai poate mînca și un al treilea. ZANNE, P. III, 626. Îi mai trebuie ș-o căpățînă de curechi. În mînă, se spune, în batjocură, la adresa celui care umblă călare iarna, pe ger mare. Cf. id. ib. 537. ◊ (Regional, construit cu topica lui „încă” și uneori însoțit de acesta) Încă mai una. ȚICHINDEAL, f. 34/6. Iacă mai încă o probă. HASDEU, I. C. I, 28, cf. COSTINEACU. Să-mi dai șasă și mai șasă. HODOȘ, P. P. 148. Mai c-un om. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. ◊ (În construcții negative) În copaci să cînte tot feliul de păseri, care nu se mai află pe lumea asta. CREANGĂ, P. 77. N-a mai încălecat altul. ISPIRESCU, L. 15. ◊ (Cu sensul atenuat) N-au avut ce mai face. PRAV. 139. Stînd mult în gînduri de ce să se mai apuce. DRĂGHICI, R. 141/22. Neștiind ce să mai fac, am hotărît să viu la d-ta. NEGRUZZI, S. I, 52. Atunci spînul zice îngîmfat: Ei, moșule, ce mai zici? CREANGĂ, P. 216. Trecu podul. . . neștiind ce o mai aștepta. ISPIRESCU, L. 17. (În formule de politețe) Ce mai faci? Cum te mai simți? 2. (Precedă termenii unei enumerații) În plus, pe deasupra; încă și. . . Au dat Ucraina cea mică Ducăi vodă, mai și un tui afară de cele două ce avea. MUSTE, LET. III, 23/7. Sclipuim de cole o coasă ruptă, de ici o cîrceie de tînjală, mai un vătrar cu belciug, mai beșica cea de porc a mea și, pe după toacă, o pornim pe la case. CREANGĂ, A. 42. Taie baierile de la traistă, mai căpețala din capul unei iepe, și face cum poate de leagă el gîrnețul. id. P. 125. Cu una, cu alta, mai cu ce avea de la părinți, scoase apă din piatră și ajunse a fi jinduit de multe fete în sat. DELAVRANCEA, S. 24. Leafă avea, pămînt de așijderea, mai ceva vitișoare. CONTEMPORANUL, v_1; 97. Oleacă de brînză cu smîntînă, mai un vinișor... C. PETRESCU, Î. II, 204. ◊ (Cu sensul atenuat) Feliu de feliu de pomi: unii în floare, alții cu poamele verzi, mai alții cu poamele coapte. SBiERA, F. S. 16. Unii se apucă de lucratul cîmpului, alții merg cine știe pe unde la cosit; mai unii pleacă în cărăușie. id. P. 253. 3. (În corelație cu el însuși, pune în alternantă termenii pe care îi precedă) Cînd. . .cînd. . . , ba. .. ba. . . Au început a o stâpîni mai o ghintă varvară, mai alta. MAIOR, IST. 249/23. Tu cu mînile-ncleștate, mai cu degetele depeni, Mai sucești vreo țigară, numeri fire de musteți. EMINESCU, O. I, 155, cf. 175, 210. Se gîndește mai la una, mai la alta. CARAGIALE, I, 175. Drumul... înaintează vesel, neted, mai ascunzîndu-se printre fagii tineri... , mai poposind puțin la Cișmeaua Mortului. REBREANU I. 9. Se tot învîrtea pe lîngă noi, mai schimbînd cîte un cuvînt cu chirigiul, mai spunîndu-ne și nouă cîte ceva, mai strîngîndu-și cureaua pe deasupra brîului. MOROIANU, S. 22. Merg cătanele tot rînd, Mai cîntînd și mai plîngînd! JARNIK-BÎRSEANU, D. 313. (Precedat de „și”) Ei merseră deci cum putură, încetul cu încetul, și mai călări și mai pe jos, și mai în căruță. GANE, N. I, 218. ◊ E x p r. Mai una, mai alta v. unul. III. (Cu sens durativ) Mai departe, în continuare ; încă. Cf. VARLAAM, C. 37. De la Poartă i-au venit râspunsu să mai aștepte. NECULCE, L. 207. Încetează dar de a te mai plînge. MARCOVICI, D. 10/21, cf. DRĂGHICI, R. 53/23. A mai trăi în lume nu voi. CONACHI, P. 86, cf. 272. Lacrimele mă opresc de a-ți mai scrie. NEGRUZZI, S. I, 62. Vin-în lumea fericită Cu voinicul ce te cheamă, Căci cu dînsul nu e teamă De-a mai fi călugăriță. ALECSANDRI, P. I, 18. Apoi, mai stînd acolo în fund, pe scară. . . , zice. CREANGĂ, P. 205. Nu. . . era chip a mai sta așa îngălate la nuntă. ISPIRESCU, L. 40, cf. 10. Acolo încă nu-i iarnă, și oile mai găsesc verdeață în bahnă. SADOVEANU, B 59. Ar muri și nu se-ndură, C-ar mai roade la prescură. JARNIK-BÎRSEANU, D. 468, cf. 99. Aș măi sta, da trăbă să mă duc. A III 17. ◊ (Învechit și popular, așezat între verbul copulativ și numele predicativ) Dacă zboară porombița, Ce ți-i mai bună lădița? POP., AP. GCR II, 368. ◊ (Întărit prin „tot” sau „încă”) Cu întîrzierea, tot mai poți să mă pedepsești. MARCOVICI, C. 20/5. încă mai avem de ascultat. DRĂGHICI,. R. 14/26. Tot însă mai rămăsese o școală. NEGRUZZI, S. I, 3. Vai! tot mai gîndești la anii cînd visam în academii...? EMINESCU, O. I, 140. A ținut veselia ani întregi și acum mai ține încă. CREANGĂ, P. 279, cf. 90, ALR II 3046/2. ◊ (Durata acțiunii exprimate de verb este indicată printr-o determinare) Mai șede el acolo puțin. CREANGĂ, P. 205, cf. 214. Poți să mai rămîi puțin, dacă dorești. CAMIL PETRESCU, U. N. 156. M-am socotit Să mai iubesc pîn-la toamnă. JARNIK-BÎRSEANU, D. 44. ◊ (Durata acțiunii exprimate de un verb repetat și determinat prin „ce mai” sau „cît mai” rămîne nedeterminată) Se frămîntă el cu mintea cît se mai frămîntă. CREANGĂ, P. 158, cf. 226, 275. Mai trecu ce mai trecu. ISPIRESCU, L. 14. ◊ (Ca determinant al unui verb al cărui regent este verbul „a putea” sau „a trebui”, trece înaintea regentului) Văzîndu-l împăratul că nu-l mai poate încuiba, l-au izgonit. DOSOFTEI, V. S. decembrie 246^r/3. Oh, eu nu-l mai pot suferi! DRĂGHICI, R. 73/10. Tu știi. .. De mai pot trăi, Zulnio, măcar cîtu-i o clipeală! CONACHI, P. 103. Mai pot eu să am nădejde in voi? CREANGĂ, P. 146. Cîntecul nu se mai poate Să lunece-n valuri vrăjite. LABIȘ, P. 50. Ar sta In loc și s-ar mira, Cum mai pociu călca iarba! JARNIK-BÎRSEANU, D. 219, cf. ALR II 3163/2. ◊ (Regional, așezat înaintea pronumelui reflexiv sau a formei scurte a pronumelui personal care însoțește verbul) Nu mai mă cunosc. CARAGIALE, O. VI, 424. Nu mai te țin minte. MACEDONSKI, O. III, 112. ◊ (Învechit și regional, așezat între verbul auxiliar și participiu sau între copulă și numele predicativ) Adormite întru desfătarea dragostei frățești, făr-de a fi mai turburate. MARCOVICI, C. 37/15. Răbdai multe supărare, Cum m-am depărtat de tare Și cînd eram mai la tine, Nu mă vreai primi pre mine. BĂRAC, A. 82/21. Plîngi și tu cum plîng și eu, Ce-am iubit nu-i mai al meu. HODOȘ, C. 39. ◊ (De obicei în legătură cu un cuvînt cu înțeles restrictiv, întărește înțelesul verbului „a rămîne” și dă verbelor „a fi” și „a avea” sensul de „a rămîne”) Și încă mai iaste datori să plătească moartea rudei lor. PRAV. 90. Curierul franțuzesc înștiințează... că ar fi mai rămas numai cîteva persoane. AR (1829), 240748. Ah! garafa pîntecoasâ, doar de sfeșnic mai e bună. EMINESCU, N. 42. Mult ai avut de răbdat și puțin mai ai. CREANGĂ, P. 222. Mai erau cîteva ceasuri pînă în dimineața de 11 februarie. CARAGIALE, O. III, 142. De mîncat îmi aducea Lapte acru-ntr-o mărgea, Mîncam și-mi mai rămânea. JARNIK-BÎRSEANU, D. 394. ◊ Expr. Mai e vorbă? = nu încape discuție !, sigur ! Adevărat să fie. ..? – Mai e vorbă? răspunse el. ISPIRESCU, L. 274, cf. CARAGIALE, O. I, 165. ◊ (În construcții negative, arată încetarea unei acțiuni de durată sau înlocuirea unei stări cunoscute prin opusul ei) De va fi rob, să nu-i dea alt dar, numai să-l slobodzească, să nu mai fie rob. PRAV. 78. Acela de nemică nu mai jeluiește. M. COSTIN, O. 327. Nu mă mai tem de tine. MARCOVICI, C. 20/2. Ș-au întors fața, ca să nu mai vadă. DRĂGHICI, R. 159/23. În orașele cele nouă a tale... nu se mai aude de vitejie. RUSSO, S. 147. Îți mărturisesc că nu mai simt acel foc. NEGRUZZI, S. I, 47. Are un ochi otrăvit și cînd l-a pironi spre tine, nu mai trăiești. CREANGĂ, P. 225. Nu-mi mai place nimica din cîte îmi plăceau odinioară. CARAGIALE, O. VI, 392. Părinții tăi nu mai trăiesc de sute de ani. ISPIRESCU, L. 8. I se părea că nu mai este cum era la plecare, id. ib. 30. Nu mai râmîn, nici dacă mă rugați. SEBASTIAN, T. 127. Dorul ei să nu-l mai duc, Că, de cînd dor am purtat, Ca scîndura m-am uscat! JARNIK-BÎRSEANU, D. 91. Nu ma au. ALR II/791. ◊ (În forme compuse, așezat între prefixul „ne” și un gerunziu, participiu sau supin) Sorii, stelele... nemaifiind cumpenite de-a altor sfere putere.conachi, p. 271. Nemaiputîndu-mâ lupta, am scris să-mi vie pasportul. NEGRUZZI, S. I, 61. Harap Alb și ceilalți, nemaiavînd ce zice, pleacă capul rușinați. CREANGĂ, P. 269. Smochinul se uscă de tot, nemairămîind decît un buștean pîrlit. ISPIRESCU, L. 190. Frunză de răchită, Boală nemaiisprăvită. JARNIK-BÎRSEANU, D. 208. IV. (Arată repetarea acțiunii exprimate de verbul pe care îl determină) 1. Din nou, încă (o dată), iar, iarăși. După ce să vor fi împărțit cu besearica... , nu iaste loc de-a să mai împreunare. PRAV. 151. Au poroncitu pașa lui Antonie vodă de l-au pus hatman și să nu afle câ-l mai schimbă din hătmănie. NECULCE, L. 61. Nici aveam vreme, nici îmi este drag să le mai aud. ANTIM, P. XXVI. Îi veni în gînd să se mai întoarcă. GORJAN, H. I, 3/18. P-a Dîmboviții vale oștiri de s-or ivi, Ai luptelor cumplite părtași ei vor mai fi. ALEXANDRESCU, M. 9. Și, mai aruncîndu-și căutătura la broască, văzu ochii ei pare că străluceau de un foc. ISPIRESCU, L. 35. Ș-am strigat, ș-om mai striga, Deacă nu v-eți supăra! JARNIK-BÎRSEANU, D. 472, cf. ȘEZ. V, 105. Mai vine murga la traistă sau (o) mai ajunge Drăguș la căuș, se spune la adresa cuiva care te caută numai la nevoie și pe care, pentru acest motiv, nu ești dispus să-l mai ajuți. Cf. ZANNE, P. III, 92, 409. ◊ (Regional, așezat înaintea pronumelui) Dafinul n-a voit să mai mă primească. FUNDESCU, L. P. 26. ◊ (Întărit prin „iar” sau „iarăși”) Mulțămește, Apoi iarăși mai pornește. BĂRAC, A. 40/10. [Cerbul] începe a bea hîlpav la apă rece; apoi.. . iar mai bea cîte-un răstimp. CREANGĂ, P. 225. Se duseră, se duseră și iară se mai duseră. ISPIRESCU, L. 6. ◊ (Ideea de repetiție este întărită de complementul verbului, exprimat de obicei printr-o locuțiune adverbială de repetiție) Să-și mai ia o dată ziua bună. GORJAN, H. I, 3/19. Îi mai sărută de cîteva ori pe amîndoi. CREANGĂ, P. 199. Cînd era să iasă, își mai aruncă ochii o dată prin grajd. ISPIRESCU, L. 3. Eu am mai fost și-n alte seri la dumneata. SADOVEANU, E. 106. Murgule, coamă rotată, Mai scoate-mâ-n deal o dată. JARNIK-BÎRSEANU, D. 314. Cine o face nesărată Nu o mai face altădată (= după ce greșește o dată, omul se învață minte). ZANNE, P. IV, 3. ◊ (În construcții negative care au sens pozitiv) Și unde nu mai zboară și a treia oară. CREANGĂ, P. 196. ♦ Vreodată, cîndva (în trecut sau în viitor). Care rar domnu au fost ș-a mai hi ca Antioh vodă. NECULCE, L.182. Poate să ne mai întîlnim la vrun capăt de lume. CREANGĂ, P. 192. Cine dracu-a mai văzut Iepure vara cosind...! JARNIK-BÎRSEANU, D. 415. ♦ (Uneori întărit prin „și” sau „încă”) în altă împrejurare, înainte de asta; deja. Aceastea nunte să vor despărți, cum am și mai dzis. prav. 218. Au mai domnit aice în țara Românească... , cînd s-au fost... călcat țara du peste Olt. ZILOT, CRON. 65. Dama (precum am mai spus) era... frumoasă. NEGRUZZI, S. I, 37.Așa paseri desfrânate Mai văzut-ați încă voi? ALECSANDRI, P. I, 206. Am, mai îmbiat eu c-o mulțime de cucoane. CREANGĂ, P. 115. Am mai umblat pe-aici. . . , dar sînt Amar de. ani, amar! COȘBUC, F. 71. ** (În construcții negative, arată că o acțiune sau o stare din trecut nu se reia, nu revine) Iată, sănătos ești, de acmu să nu mai greșești! CORESI, EV. 58. Cînd să vor face mari... , să nu mai facă acest lucru. PRAV. 219. Trec zilele ca umbra, ca umbra de vară; Ceale ce trec nu mai vin, nici sâ-ntorc iară. M. COSTIN, O. 320. Cei fără de leage să nu-mi mai cuteadze. DOSOFTEI, PS. 23/16. Să nu-ți mai scape din gură astfel de vorbe nebune! NEGRUZZI, S. I, 146. Cînd vrun om aproape a merge a cutezat, El la lumina zilei nu s-a mai arătat. ALEXANDRESCU, M. 11. Duce-m-aș și m-aș tot duce, Dor să nu mă mai apuce! ALECSANDRI, P. II, 103. Pe culmi, în sărbători, Nimeni nu mai merge! COȘBUC, P. I, 260. De cînd ați plecat, Nu s-a mai secerat, Cuptoarele s-au stins. ARGHEZI, VERS. 186. De cînd, mîndră, mi te-ai dus, Peană verde n-am mai pus. JARNIK-BÎRSEANU, D. 116. Nu mai be mîța oțet! (= nu mă mai las înșelat!). Cf. ZANNE, P. IV, 32. ◊ (Complementul verbului indică intervalul de timp care a trecut de cînd s-a întrerupt acțiunea) Nu ne-am mai văzut de treizeci de ani. C. PETRESCU, C. V. 107. ♦ Niciodată. Acești frați nu mai avuse prilej a se întîlni amândoi. CREANGĂ, P. 183. Flori, de care nu mai văzuse ea. ISPIRESCU, L. 17. Ce-am pierdut n-oi mai găsi! JARNIK-BÎRSEANU, D. 151. Mart din post nu mai lipsește. NEGRUZZI, S. I, 251. ◊ (Întărit prin adverbele „niciodată”, „în veci” sau prin echivalente ale acestora) Nu se va îndrepta mai în veci. AXINTE URICARIUL, LET. II, 123/10. N-oi mai veni, Ivane, cîte zilișoare-oi avea eu. CREANGĂ, P. 306. Apoi m-oi întoarce, ca să nu mă mai duc niciodată. ISPIRESCU, L. 8. ◊ (În compuse, așezat între prefixul „ne” și un participiu) O diată nemaipomenită pînă atunci. CREANGĂ, P. 12. Cu un curajiu nemaiauzit se repede asupra mistrețului. ISPIRESCU, L. 371. Mi-a făcut un rău nemaipomenit. CAMILAR, N. I, 95. Ceva perfect, nemaiatins. DEMETRIUS, A. 82. Pădurețul se miră de această minune nemaivăzută. MERA, L. B. 144. 2. (De obicei în construcții negative, arată că acțiunea exprimată de verb a fost proiectată, dorită, începută etc.) De aici înainte. Nice tu una nu poate să să mai cunune acesta, PRAV. 182. Văzîndu-l. . . că starea lui cerea liniștire, nu-l mai supără. GORJAN, H. i, 4/23. De-un semn în treacăt de la ea El sufletul ți-l leagă, Încit să n-o mai poți uita Viața ta întreagă. EMINESCU, O. I, 189. Parcă-mi vine s-o sorb cu ochii, de dragă ce-mi e; dacă n-a... fi asta, apoi nu mă mai însor niciodată. CREANGĂ, P. 167. Aici vor veni în șirag să s-adape Una cîte una căprioarele... Vai, cum aș vrea să nu mai vii, să nu mai vii, Frumoasă jertfă a pădurii mele! LABIȘ, P. 27. Nu te mai poci uita! JARNIK-BÎRSEANU, D. 9. ** (În construcții negative, arată că o acțiune dorită, proiectată întîrzie să se realizeze) Tot, încă; o dată. Nu te-ai mai părăsit? MINEIUL (1776), 162^v2/14. Vădzînd... că nu le mai vini agiutor, au închinat cetatea. NECULCE, L. 341. Dar nu mai tăceți, măi? CREANGĂ, P. 254. Și tare-i târziu, Și n-am mai murit. BACOVIA, O. 10. Da suspin că nu mi-e bine, Că bădița nu mai vine. JARNIK-BÎRSEANU, D. 98. De cînd lumea caută să se însoare și nu mai poate. ȘEZ. V, 139. ◊ (În construcții negative, în legătură cu timpurile trecute ale verbului, arată că o acțiune începută sau proiectată nu a fost îndeplinită) N-au apucat să mai dreagă sinețele. M. COSTIN, O. 313. La inimă m-am muiat Și nu l-am mai înecat. JARNIK-BÎRSEANU, D. 393. V. (Dă valoare intensivă ideii exprimate în frază) 1. (Precedă verbul; accentul propoziției sau al frazei cade asupra verbului, iar în construcții negative, asupra negației care însoțește verbul) Nu mai înceată turburînd pre noi. COREZI, EV. 56. De strînsoare nu să mai satură. VARLAAM, C. 68. Începutu-s-au atunce și omor în vite, cît nu mai biruie oamenii să le despoaie. NECULCE, l. 206. Cît era ziulica de mare, nu-și mai strîngea picioarele. CREANGĂ, P. 284. Oaspeții nu-și mai luau ochii de la dînsa. ISPIRESCU, L. 39. Deprinde-te și tu a fi domol ca întinderile astea, de nu le mai vezi sfîrșitul. SADOVEANU, M. C. 125. Da mai lasă, măi bărbate, Las-acum și nu mă bate. JARNIK-BÎRSEANU, D. 184. Nu să mai sățuie. ALR I 783/846. L-o mai sătura țălina, se spune despre oamenii lacomi. ZANNE, P. IV, 144. (E x p r.) Mai rămîneți cu bine (sau cu sănătate), formulă familiară de salut, la plecare. Dumnezeu să vă apere de cele rele, și mai rămîneți cu bine! CREANGĂ, P. 20. Ei, măi Ștefane și Smărănducă, mai rămîneți cu sănătate, că eu m-am dusu-m-am. id. A. 23. ◊ (În legătură cu verbul „a ști”, în formule care exprimă nedumerire, îndoială) Te văd că ești un băiet isteț și, mai știi păcatul? poate și harnic. CREANGĂ, P. 152. Drumul îi era... Dumnezeu mai știe pe unde. ISPIRESCU, L. 104. Mai știu și eu? Așa, i-a fost menit. COȘBUC, F. 73. O fi curs tot vinul? ... – Apoi dă, nevastă, nici nu m-am uitat; mai știu? o fi curs! ȘEZ. V, 132. ◊ (Accentul propoziției sau al frazei cade pe un adjectiv sau pe un adverb precedent ) Unde mai ești acum oare? CONACHI, P. 102. Pârul tău ți se desprinde Și frumos ți se mai șede. EMINESCU ,O. I, 209. Multă vorbă, mult rîs și mare nedumerire se mai făcuse. CREANGĂ, P. 84. Multe izbînzi am mai făcut noi amîndoi! ISPIRESCU, L. 15. Dară grea palmă mai ai! id. ib. 47. Mîndră maic-am mai avut! JARNIK-BÎRSEANU, D. 362. Amar măi suflă vîntu! ALR II 3121/172. Oala dogită în zadar o mai legi. ZANNE, P. IV, 6, cf. III, 139. 2. (Urmînd după „ce” exclamativ, precedă cuvîntul sau grupul de cuvinte care poartă accentul propoziției) Ce mai vremi acele! NEGRUZZI, S. I, 246. Ce mai galicism! MAIORESCU, CR. II, 84. Ce mai freamăt, ce mai zbucium! EMiNESCU, O. I, 147. Olio, tu leică, ce mai drac frumos de noră! COȘBUC, B. 80. Ce mai cherestea ești! Cf. ZANNE, P. III, 103. ◊ E x p r. Ce mai.. .? =a) ce rost are ?, la ce bun ? Ce mai atîta vorbă lungă? Dintr-o păreche de boi m-am ales c-o pungă. CREANGĂ, P. 45. Mă rog, ce mai la deal, la vale? Așa e lumea asta. id. ib. 223 ; b) (întrebuințat absolut) inutil să mai discutăm ! Ce mai ? . .. Nu ți-o da tata, îți dau eu, dacă-i pe-aceea. POPA, V. 51. Ce mai de... ! sau ce de(-a mai) v. c e. II. (De obicei purtînd accentul în frază, exprimă ideea de aproximație) Aproape.(Determină verbe sau, de obicei urmat de conjuncția „că”, propoziții) Filipic mai soseaște la Țarigrad. MOXA, 378/33. Au purces... cu mare frică, mai se lăsasă și de viață. AXINTE URICARIUL, LET. II, 125/20. Mai îș dezbâtusă țara, c-au îmblat vro doi, trei ai pen țara Ungurească. NECULCE, L. 160. Să scăpăta din picioare, de măi cădea. MINEIUL (1776), 17^v2/27. Lovindu-se cu oștile nemicilor, pre ele le-au învins și mai le-au stins. ȘINCAI, HR. I, 99/22. El mai agiunsăse la lăcuința lui. DRĂGHICI, R. 167/13. La pămînt mai că ajunge al ei păr de aur moale. EMINESCU, O. I, 85. Mai că-mi vine să zic și eu ca omul ceala. CREANGĂ, P. 128, cf. 160, 162, 203. Dacă nu era binele ce mi-ai făcut. . . mai că te mîncam. ISPIRESCU, L. 90, cf. 16. Mai că m-aș duce. PAMFILE, J. II, 152. Dorul ei mai mă omoară. JARNIK-BÎRSEANU, D. 31. Mai era să se aprindă. ȘEZ. V, 84. Că de doru lui mai mor! ALEXICI, L. P. 18. L-o bătut, pînă l-o mai omorît. ALR II 3598/349. ◊ (Întărit prin repetiție) Cu a tuturor tăcere mai mai a Corbului siloghizm... se mărturisea. CANTEMiR, IST. 61. Ș-așa bine că fugea, Mai că mai îl agiungea. ALECSANDRI, P. P. 151. ◊ (În construcții negative, restrînge valoarea negației) Găineli mai nu era în țară. NECULCE, L. 84. În a momițelor țară (Ce mai nu are hotarâ). DONICI, F. I, 18/4. Ei mai nu simțiră intrarea noastră. EMINESCU, G. P. 59, cf. id. O. IV, 112. Mai nu-l prindea somnul, de harnic ce era. CREANGĂ, P. 140, cf. 12,275. Mai nici nu dormea și mai nici nu ospăta. SBIERA, P. 88. Mai nu mai erau pești în Dunăre. RETEGANUL, P. V, 45. Mai nu mai aveau parte de somn. ȘEZ. II, 67. Mai nu are saț (= e mîncăcios). ALR I 783/542. ♦ (În construcții negative, uneori întărind pe „numai”) Doar că nu... , numai cît nu. . . Pînă mai numai că nu-i prindea Petrea. SBIERA, P. 24. Acela mai că nu căzu jos de frică. RETEGANUL, P. III, 28. Mai că nu l-o călcat caru. ALR II 3130/346. ♦ (În legătură cu verbe la modul conjunctiv) Pe punctul. . . , gata... , cît pe ce. Strîngîndu-l tare-n brațe, era mai ca să-l omor. EMINESCU, O. I, 80. Numai iată ce dă de un cuptiori nelipit și mai să se risipească. CREANGĂ, P. 287. * (Regional, folosit pleonastic pe lîngă „cît pe ce”) Era mai cît pe ce să pun mina pe dînsul. Com. MARIAN. ◊ (Întărit prin repetare) Sîngele închegat... era mai-mai să umple groapa. CREANGĂ, P. 227. Mai-mai era să-și iasă din minți. ISPIRESCU, L. 74. Era mai-mai Să zboare precum zboar-un pai. COȘBUC, P. II, 230. Întinse picioarele pînă în dreptul necunoscutului, mai-mai să-l atingă. CONV. LIT. XLIII, 405. Mai-mai sî fac o prostii. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. 2. (Determină alte părți de vorbire) Mai în toate limbile vedem că au acest izvod. N. TEST. (1648), [prefață] 5^v/9. Cinstea bunătății lui era mai peste toată lumea. BIBLIA (1688), [prefață] 7/22. Au arsu tîrgu mai giumătate. NECULCE, L. 84. După multă vreame ce stătu spînzurat, pogorîndu-l mai mort, l-au băgat în temniță. MINEIUL (1776), 186^v2/25. Mai toate sărbătorile lor stau în mîncări. IST. AM. 89^v/5. Și da arendă cît vrea ei pe ele, mai nimic. DIONISIE, C. 163. Mai morți de frică, au început a-ș frînge mînile. DRĂGHICI, R. 10/8. Zmei... cu chip mai de om. GORJAN, H. IV, 140/10. Cele cu neputință chiar, ea poate să le facă. Și mai pe acest cer, cîndva, la pămînt jos îl pleacă. PANN, E. III, 51/20. Gîndul meu.. . mai nimic nu găsește să fi rămas nesmintit. CONACHI, P. 212. Îi uciseră mai pe toți. BĂLCESCU, M. V. 392. Inamicii pierdeau miie de oameni, iar ai noștri rămîneau mai intacți. HASDEU, I. V. 123. Mantaua sa lungă și ruptă, ce ajungea mai până la picioare. EMINESCU, G. P. 48. Ce garduri streșinite cu spini, de mai nici vîntul nu putea răzbate printre ele! CREANGĂ, P. 153, cf. 304. Înainte de termenul mutării, mai în fiecare familie începe regulat o interesantă dezbatere. CARAGIALE, O. IV, 10. Hainele de pe dînsa. . . se muceziseră și se putreziseră, rămîind mai goală. ISPIRESCU, L. 144. Limba română. .. are același început, mai acea materie și mai acea gramatică [cu limba italiană]. ap. ODOBESCU, S. I, 244. Mai un hotar tot a fost plin De mese. COȘBUC, P. I, 57. Cînd îmi ridic ochii, el într-un stejar; plin de zăpadă și mai degerat. LUC. III, 105. Brînză, smîntînă și ouă proaspete... avea mai totdeauna cucoana Mărioara la cămară. HOGAȘ, DR. II, 103. Închizînd mai de tot genele tremurătoare, privi lung-lung în zarea întunecată. MIRONESCU, S. A. 70. Citea mai toată ziua cronici și scrieri istorice. CĂLINESCU, E. 417. Dară carnea era mai crudă. „Ce este... nu-i fiartă” SBIERA, P. 82. Unde pleci, frate, Cu dragostele mai toate? TEODORESCU, P. P. 321. (Întărit prin repetiție) Numindu-l mai-mai un al doilea Alexandru Machedon, primea drept recunoștință... bani! HASDEU, I. V. 241. ◊ (Regional, urmat de „că”) Mai că totdeauna mintea asupră-i putere n-are. CONACHI, P. 281. Era încă mult de lucru, deși era mai că miezul nopții. JUN. LIT. iI 50. Măi că tot la un an și jumătate făcea cîte un copi. SBIERA, P. 187. 3. (Cu sensul atenuat, în propoziții care constituie răspunsuri afirmative) Nu-i așa? – Mai așa! . . . Decît un singur lucru ne stingherește pe-amîndoi. ALECSANDRI, T. 905. Carul dumitale parcă merge singur. – D-apoi... mai singur, nu-l vezi? creangă, p. 40. Așa-i că ți-a căzut cu tronc la inimă? – Mai așa, măi Chirică! id. ib. 166. Îi împușcat [bursucul]? – Mai împușcat! N. A. BOGDAN, ap. TDRG. ◊ (Urmat de adverbele „ca” sau „cît”, uneori repetat, exprimă o comparație relativă) Aproape (ca). Mai ca de două ori de cumu-i curtea, așa era acel ocol. NECULCE, L. 232, cf. N. COSTIN, LET. II, 38/20. Ești un cheag zbîrcit mai ca și mine și iată ce-ți urlă prin cap. CREANGĂ, P. 127. Se gîndeau la... Licsandra, pe care o știau mai, mai cît cei doi frați de voinică. CAMIL PETRESCU, O. II, 452. Luminau mai ca ziua. ȘEZ. III, 184. ♦ (Determină numerale) Aproximativ, cam, vreo, în jur de.. . , la.. . , circa. Au trecut mai trei luni până au purces. AXiNTE URICARIUL, lLET. II, 153/33. L-au ținut rob mai doisprezece ani. ȘINCAI, HR. II, 70/34, cf. 164/8. Gospodarul... va căpăta mai 1000 lei. I. IONESCU, C. 42/23. Eu aveam un curs de carte extraordinar, și cîștigam mai două mii de fișe. BOLINTINEANU, O. 367. ◊ (Întărit prin „la” adverbial) S-au tînguit mai la un ceas. PANN, E. III, 92/8. C. (Atenuează ideea exprimată de cuvîntul determinat) În parte, puțin, oarecum, într-o oarecare măsură, întrucîtva. 1. (Determină verbe) Până să va mai lăsa și să va mai domoli firea bărbatului cea sireapă. PRAV. 155, cf. 177. Așijdere și feredeul l-au mai tocmit. NECULCE, L. 308. Lipsit... de tot cel ce putea să-l mai mîngîie. MARCOVICI, C. 4/8. Din norocire atunce au început și turbatile valuri a să mai alina. DRĂGHICI, R. 12/6. Hotărîi să-mi răzbun și ideea asta mă mai liniști. NEGRUZZI, S. I, 7, cf. 63. Te-ai mai încălzit? ALECSANDRI, t. i, 460. Îl botezase cu numele de Agatocle..., ca să mai acopere. . . grosolănia numelui de Leuștean. GANE, N. III, 156. Ninsoarea mai încetase. CREANGĂ, A. 32. Tînăra nevastă, văzîndu-și bărbățelul, mai uită din cele năcazuri! id. P. 7, cf. 5, 33, 253. Vîntul s-a mai potolit. CARAGIALE, O. I, 144. Nu știau ce voie să-i facă, ca să-l mai înveselească. ISPIRESCU, l. 11. Focul mi-oi mai alina. JARNIK-BÎRSEANU, D. 82, cf. 132, 414. A intrat nora-n blide, pînă ce se mai deprinde. ZANNE, P. III, 479. (E x p r.) Așa (sau acum) mai vii de acasă, se spune cuiva care revine asupra unei erori, care adoptă o atitudine mai conciliantă, mai înțeleaptă. Cf. ALECSANDRI, T. 902. Ia, acum mai vii de-acasă, fătul mieu. CREANGĂ, P. 223. ◊ (Regional, așezat înaintea pronumelui reflexiv) Parcă mai m-am ușurat și simțesc cum mă tot însănătoșez! SBIERA, P. 30. ◊ (Cu sensul întărit de complementul verbului) Ploaia și furtuna au mai contenit puțin. DRĂGHICI, R. 73/29, cf. 27/17. Se mai ușurâ nițel de mâhnirea ce îi sfîșia rărunchii. GORJAN, H. I, 5/27. Harap Alb, mai prinzînd oleacă la inimă, încalecă. CREANGĂ, P. 212. ♦ (Arată că acțiunea exprimată de verb se desfășoară sporadic, întîmplător, nesusținut) Cîteodată, uneori. Vezi că pe-atunci nu erau cluburi, presă, bulevard și grădini cu cîntări și încîntări; mai scriau oamenii și de urît. GHICA, S. 86. Prin satul adormit, Doar vrun cîne-n somn mai latră Răgușit. COȘBUC, P. I, 48. Nu te, maică, supăra Că mai mor voinici așa! JARNIK-BÎRSEANU, D. 320. ◊ (Urmat de adverbul „și”) Opreau pentru ei mușchii, pe care-i păstrau sărați la butoaie, mai și vînzînd din ei. MOROIANU, S. 26. Încheagă brînză, umple putinica, mănîncâ toată iarna, mai și vinde. STANCU, D. 97. Cetera mai și greșește. . . Gura mea le potrivește. JARNIK-BÎRSEANU, D. 357. ◊ (Regional, în legătură cu verbul „a se duce” și precedat de „cam”, exprimă prin restricție intensificarea acțiunii) De-a binelea; întins. V. c a m a i. Face o săritură înapoi și una înainte, și se cam mai duc la împărăție. CREANGĂ, P. 199, cf. 41. Și să te cam mai duci la fugă spre răsărit. MARIAN, T. 45. 2. (Determină diferite alte părți de vorbire) De va fi slugă, ce să dzice om mai de gios. . . , să-l poarte de coadele cailor. PRAV. 36. Acesta obiceaiu iaste de curund în pravilele ceaste mai noi. ib. 109, cf. 125. Galeria era ticsită de dame frumoase, frumușele și mai sluțișoare. NEGRUZZI, S. I, 36. Boieriul acela avea o păreche de case, mai de-o parte, în care se zice că locuia necuratul. CREANGĂ, P. 301. Ioana dădea demîncare purcelului mai în fundul ogrăzii. REBREANU, R. I, 147. * (Precedă cuvinte sau grupuri de cuvinte care exprimă noțiuni temporale subliniind caracterul lor vag, imprecis) Ceale meare luminate ce le-ai pus în patu-ți mai acmu. DOSOFTEI, V. S. septembrie 15^r/4. Pentru acee ș-au agonisit... nume de viteaz de la turci, precum își scosese și Cantemir vodă mai în trecuți ani. NECULCE, l. 287. Mai în trecutele zile... era vreme bună. DRĂGHICI, R. 35/12. Mai apoi însă. . . primi. BĂLCESCU, M. V. 412. Mai dăunăzi, înainte de topirea gheții, o femeie..., vrînd să-și spele picioarele, s-a rupt gheața cu dînsa. CR (1836), 44¹/11. Hai de acum să dormim, mai acuș să ne trezim. CREANGĂ, P. 255. Totul rămânea ca mai nainte. ISPIRESCU L. 34, cf. ODOBESCU, S. III, 9. Mai spre amiazi... Văzutu-s-a crescînd în zări Rădvan cu mire, cu nănași. COȘBUC, B. 21, cf. 10. Mai ad’int’e. ALR I 327/270. ◊ Loc. prep. (Învechit) Mai apoi de... = după. Mai apoi de izgnaniia învățătoriului. DOSOFTEI, V. S. octombrie 44^v/27. E x p r. Mai an = anul trecut (ALR SN III h 779); cu cîțiva ani în urmă (ALR I 1977/251, 790, ALR II/284). Mai an, capitala noastră era în picioare. GHICA, S. 654. Un miel furat mai an din stînă. GANE, N. I, 129. S-a sculat mai an Bădica Troian. TEODORESCU, P. P. 145. (Regional) Mai anțărț = acum doi ani. Că mai anțerțu ne-au dzis noao, tuturor leșilor, craiul Șfedului să ne gătim. NECULCE, L. 254. (Regional) Mai alaltăieri = răsalaltăieri. Cf. ALR II 2393 ter/260, 316, 514, 791, 876. Mai ieri (-alaltăieri) sau mai alaltăieri = de puțină vreme, de curînd. Mai alaltăieri am trecut pe aici. ISPIRESCU, L. 9. Pe foile albastre Ce aduceau mai ieri Vestiri de bucurie, Dorm literele moarte. DENSUSIANU, L. A. 29. Nu știu cine cîntă Despre toate cîte-au fost mai ieri. LESNEA, P. E. 143. ◊ (Restrînge sensul lui „mult” și al lui „puțin”) Venrără la dînsulu mai mulți întru a striiriloru preimitoare. COD. VOR. 104/1. Mai multe să fac [călugărițe] cu de-a sila. PRAV. 197. Vrăjmașii vor voi a-l ține mai multă vreme înpresurat. DRĂGHICI, R. 165/7. Oamenii sînt mai de multe ori ei singuri pricina suferințelor lor! BOLINTiNEANU, O. 362. După mai multe lupte îndelungate, aceste pretenții cad zdrobite. BĂLCESCU, M. V. 8. Prin ușe, se văd mai mulți alegători plimbîndu-se în sus și-n jos. CARAGIALE, O. VI, 137. Sînt de mai multe zile cu voi. ISPIRESCU, L. 8. Unde-or fi oameni mai mulți, La mine să nu te uiți; Unde-or fi mai puținei, Ochii tăi să fie-ai mei. JARNIK-BÎRSEANU, D. 245, cf. ALR II 2968. (E x p r.) Mai mult sau mai puțin v. mult. ◊ (În legătură cu corelativele „cînd.. . cînd. . . ”, „și. . . și. .. ”, exprimă varietatea prin alternanța dintre contrarii) În multe rînduri s-au dus la groapă. .. și mai de noapte, și mai cătră dzuă. VARLAAM, C. 105. Stelele pe cer derază și mai mari, și mai mărunte. CONACHi, P. 264. Erau acolo o mulțime de oameni, și mai învățați, și mai proști. SADOVEANU, E. 112. Prind cucoșii a cînta.. . Cînd mai gros, cînd mai subțire. JARNIK-BÎRSEANU, D. 163. E x p r. Mai așa = nu tocmai bun, nu chiar așa cum ar trebui. Nu-i vorbă, tot atîta se toarce și c-o furcă mai așa, dar parcă-ți umblă mîna mai ușor pe-o sculă frumoasă. VLAHUȚĂ, ap. TDRG. Tuturor le spune că Simina-i fată Mai așa și-altminteri. COȘBUC, P. I, 247. Mai altfel = nu chiar așa (de rău) cum se prezintă. Eu te socoteam mai altfel, dară văz că ai de gînd să-ți cei iertăciune de la mine ca toți fricoșii. ISPIRESCU, L. 42. ◊ (Restricția este folosită pentru a accentua prin contrast calitatea) Numai în grădina ursului... se află sălăți de-aceste, și mai rar om care să poată lua dintr-însele. CREANGĂ, P. 211. Dragu meu, mai puțini oamini ca dumneata! ALR II 3093/520, cf. 3093/682, 812, 928. (E x p r.) (Cam) mai ba v. b a. D. (Servește ca instrument gramatical pentru formarea comparativului de superioritate și a superlativului relativ). I. (Formează comparativul) 1. (Termenii comparației sînt exprimați în frază și se leagă prin „decît”, prin „ca” și, învechit sau atunci cînd al doilea termen al comparației este un numeral, prin „de”) Și lăcui într-unșii mai multe de dzeace dzile. COD. VOR. 66/13. Mult mai cinstită de aurul. ib. 140/13, cf. 50/1, 52/27, 60/14. Întru înțeleptu și sufletu... semerea tatălui, în dzeire mai mic de tatăl după omerie. PSALT. 336. Sudalma ce să va face în tîrg iaste mai mare decît aceaia ce s-are face la sat. PRAV. 230, cf. 108, 158, 173, 224. Ceia ce sîmt mai mici de 25 de ani. ib. 259. Să neguțitorească cu dînsa mai bine decît cu aurul și decît fiece altă aveare. BIBLIA (1688), [prefață] 3/47. Și poate să vie o vreme să trebuiască și să slujască împărățiii mai mult prețul decît trii mii de pungi de bani, îndzăcit decît giuruiescu ei. NECULCE, L. 20. Am făcut planuri de fericire mai ciudate decît visurile. MARCOVICI, C. 15/3. Îl iubea mai mult decît ochii. DRĂGHICI, R. 3/17. Zulnia, cea mai frumoasă decît zorile la față. CONACHI, P. 82. Mai mult de șaptezeci cetăți. BĂLCESCU, M. V. 6. Mai bine-mi place s-aud sunînd Un răcnet aspru de răzbunare Decît oftare De amor blînd. ALECSANDRI, P. II, 79. Ea este mai rea decît soră-sa. ISPIRESCU, L. 5. A pornit s-alerge-n zbor Acest cuvînt, mai călător Decît un vînt! COȘBUC, P. I, 54. Încearcă, fii mai fericit ca mine. DEMSUSIANU, L. A. 58. Cît de mare-i pămîntu, Ce-i mai rău ca urîtu? JARNIK-BÎRSEANU, 8, cf. 90, 411. Măi mare ca mine. A III 17. Mai degrabă știe satul decît bărbatul, se spune în ironie la adresa bărbaților care nu știu că sînt înșelați. Cf. ZANNE, P. IV, 257. Mai scumpă ața decît fața, se spune atunci cînd cineva, după multă muncă, nu se alege cu nimic. Cf. id. ib. III, 12. ◊ (E x p r.) Unul (sau una) mai... decît altul (sau alta) sau care (mai) de care mai..., care mai de care, se spune cînd vrem să arătăm că într-un grup de ființe, de obiecte etc., fiecare în parte excelează în privința unei anumite calități. Graiuri care mai de care păcălitoare. ISPIRESCU, L. 36. Pietre nestemate, una mai frumoasă decît alta, una mai mare decît alta. id. ib. 191. Care mai de care mai fermecătoare. H IV 61. ◊ (Întărit prin adv. „și”) La Țarigrad și la unguri și în Crîm, și mai cu preț decît aice era bucatele toate. NECULCE, L. 379. ◊ (Comparativul aflîndu-se în raport sintactic adversativ cu pozitivul, termenii comparației nu mai necesită elementul de legătură) Rele-s, bade, frigurile, Da-s mai rele dragostele. JARNIK-BÎRSEANU, D. 7. Amară-i frunza de nuc, Mai amar doru ce-l duc. id. ib. 90. (întărit prin adv. „și”) Milă mi-e de haina lui, dar de cămașa mea și mai tare. Cf. ZANNE, P. III, 179. ◊ (Cu termenul de comparație „toți” sau un echivalent semantic al acestuia, comparativul capătă sens de superlativ) Te știu că ești mai înțelept de toți iudeii. COD. VOR. 74/12. Urîtu. .. și mai hicleanu de tot pămîntul. PSALT. 327. Mai micul și mai apoi de toți și ticălosul. MOXA, 399/32. Va rămânea fără de cinste, care lucru iaste mai rău de toate. PRAV. 248. Să fie mai apoi de toți. N. TEST. (1648), 53^r/27. Să fii tu mai sus decît toate limbile. BIBLIA (1688), 145¹/25. * Expr. (Învechit) Mai apoi de toate = în cele din urmă, la sfîrșit. Și ieșind întreg íl deaderă herilor să-l mănînce, mai apoi de toate îi spintecară pîntecele cu ostie și cu aceasta-l premeniră din viață. DOSOFTEi, V. S. septembrie 2^v/22. 2. (Al doilea termen al comparației este subînțeles) Mai bunru e cela ce dă bunrătate. COD. VOR. 128/22, cf. 20/22, 122/24, 152/27. Lumina mai mare să slujască zuoei [= zilei] și lumina mai mică să slujască nopției. PALIA (1581), ap. GCR I, 34/24. Mai mare iaste răpitura, cînd va fi cu soții multe. PRAV. 184. Nu era cu putință să lase mai folositoare învățătură. BIBLIA (1688), [prefață] 3/13. Îmi va da ceea ce-mi va fi mai de folos. MARCOVICI, D. 2/17. Din aceste [oase] au ales el care era mai tari și mai ascuțite. DRĂGHICI, R. 58/10. A tale scrisori duioase,.. Mă cufund în întuneric de gînduri mai amărîte! CONACHI, P. 104. Aș vrea să văz ziua pămîntului vestită, Să respir un aer mai liber, mai curat. ALEXANDRESCU, M. 7. Toarce baba mai turbată! ALECSANDRI, P. I, 8. Dar mai puternic, mai nalt, mai dulce Îi pare legea de a iubi. EMINESCU, O. IV, 12. Da fii mai cu inimă oleacă! CREANGĂ, P. 130. De ce nu ești mai blînd, Dragomire? CARAGIALE, O. VI, 257. Își aruncă ochii la dînsa mai cu băgare de seamă. ISPIRESCU, L. 35. Alții poate vor vorbi mai bine și mai complet despre meritele prietenului nostru. IONESCU-RION, C. 129. Din fundul lumii, mai din sus. . . , Venit-au roiuri de-mpărați. COȘBUC, B. 18. Simțea că i-e mai dragă Ileana. REBREANU, NUV. 108. Ascultă aci, că e mai extraordinar! CAMIL PETRESCU, T. III, 363. Dar aici, fărâ-ndoială, Noi sîntem mai cu greșeală. DEȘLIU, M. 44. Cînd gîndești să te umbrești, Mai tare te dogorești! JARNIK-BÎRSEANU, D. 179. De-i mai mic, e mai voinic. id. ib. 310. Vorbesc măi tare: ALR II/I h 27. Bucatele de la masa altuia sînt mai cu gust, se spune în batjocură la adresa celor zgîrciți. Cf. ZANNE, P. III, 495. ◊ (Învechit și popular, cînd termenul determinat este într-o construcție prepozițională, „mai” trece înaintea prepoziției) Mai în mare păcate-l va arunca și mai în grei păzitori va hi ținut. VARLAAM, C. 208. Dzice că mai pre mare ploi să băte ei cu șfedzii. neculce, l. 244. Îl aprinde mai cu strașnică pornire. CONACHI, P. 84. Lacomi la găzdășie, Mai la mare sărăcie. DOINE, 38. ◊ (Întărit prin „și” sau „și. . . încă”, cu accentul propoziției sau al frazei pe „și”, exprimă o gradație intensivă a calității) Vei câștiga și mai multă bucurie a sufletului. DRĂGHICI, r. 48/17. Și mai rău, și mai mult încă. CONACHI, P. 83, cf. 260, 267, 277. O nație și mai barbară, și mai puternic. BĂLCESCU, M. V. 8. Cu asta a voit spînul... să facă pe Harap Alb ca să-i ieie și mai mult frica. CREANGĂ, P. 208. Merse. . . merse și iar merse, cale lungă și mai lungă. ISPIRESCU, l. 5. Cînd gîndești să scapi de-un rău, Vine altul și mai greu! JARNIK-BÎRSEANU, D. 222. ◊ (Loc. adj. și adv.) (Încă) și mai (și) (decît) = și mai mult, și mai grozav. Tată-său în picioare, ba încă și mai și. . . CREANGĂ, P. 250. Scorpia ospătă pe Făt-Frumos și mai și decît Gheonoaia. ISPIRESCU, L. 6. Oricît ar fi de frumoase, tot ar voi să fie și mai. CONTEMPORANUL, VI₂, 201. ◊ (Termenii între care se stabilește proporția sau gradația sînt introduși prin „de ce.. . de aceea”, „cu cît. . . cu atît”, „pe cît. . . pe atît”) Mintea, cu cătu-i tare, cu atîta mai mult lucrează. CONACHI, P. 278. De ce creștea copilul, d-aceea se făcea mai isteț. ISPIRESCU, L. 2, cf. 41. Trandafirul, cu cît mai frumos, cu atît mai puțin ține. ZANNE, P. I, 297. ◊ (În legătură cu „tot”, „din ce în ce” sau cu un echivalent al acestora, exprimă o gradație continuă) Din ce în ce mai vie o simte-n a lui brațe. EMINESCU, O. I, 95. Umbra morții se întinde tot mai mare. id. ib. 148, cf. 97, 103. Înălțîndu-se tot mai sus. CREANGĂ, P. 192. ◊ (În construcții negative, comparativul de superioritate exprimă egalitatea) Întru această Troiță nece urul nu iaste mai vechi și nece mai apoi, nece mai mare, nece mai mic. PSALT. 337. Să să bucure... cu acest binre, până cînd să vor împlea doodzeci de ai.. . , iară nu mai mult. PRAV. 49. Nu mai puțîn și maica sa... îi zicea. DRĂGHICI, R. 5/14. Te-ai deprins a socoti amorul o zabavă, nimic mai mult. NEGRUZZI, S. I, 45. Și doar nu era vreun om mai arătos sau mai deosebit Petrea Dascălul. GANE, N. III, 133. Cin-poftește traiul meu, Să i-l deie Dumnezeu, Nici mai bine, nici mai rău. JARNIK-BÎRSEANU, D. 127. ◊ Expr. (Și) mai multe nu v. m u l t. Nici mai mult nici mai puțin v. m u l t. 3. (Învechit și regional, de obicei accentuat pe „mai”, comparativul concurează din punct de vedere semantic cu superlativul relativ sau cu cel absolut, după cum este sau nu urmat de o determinare introdusă prin „între” sau „dintre”) Mic era întru frații miei și mai tărăru întru casa tatălui mieu. PSALT. 309. Dintr-alalți au fost mai drag ucenic lui H[risto]s. N. TEST. (1648), 104 ^v/4. Au fost și David mai mic între frații și în casa tătîne-său. ANTIM, P. 4. Era, de nu toți, mai mare parte români. ȘINCAI, HR. I, 56/23. Era mai mic dintre toți. GANE, N. II, 145. Că prînzu cînd e mai dulce, El ia cartea și citește, Prînz pe masă se răcește. JARNIK-BÎRSEANU, D. 75. Du-mă, Doamne, și mă pune, Unde mi-i mai drag pe lume. id. ib. 145. Cînd era zîna mai în focul jocului. SBIERA, P. 38. [Oița] mergea tot înaintea turmii și era ca un păcurar care-i mai harnic! RETEGANUL, P. III, 57. Și cînd era șărpoaica mai aproape de ei, Crăișorul făcu din nevastă-sa moară pe o apă mare. MERA, L. B. 36. 4. (Comparativul anumitor adjective, adverbe și locuțiuni capătă valori semantice în care nu se mai simte sensul pozitivului și este folosit ca locuțiune) Mai ales v. a l e s. Mai bine v. b i n e. Mai bine de... v. b i n e. Mai cu deosebire v. d e o s e b i r e. Mai dihai v. d i h a i. Mai mult v. m u l t. Mai pe deasupra v. d e a s u p r a. Mai prejos v. p r e j o s. Mai presus v. p r e s u s. Mai cu seamă v. s e a m ă. Mai vîrtos v. v î r t o s. II. (Formează superlativul) 1. (Precedat de „cel, cea” sau, regional, de „ăl, a”, formează superlativul relativ al adjectivelor, adverbelor și al locuțiunilor adjectivale sau adverbiale pe lingă care stă) Cumu și întâii preuți (p o p a cel mai mare N. TEST. 1648, a r c h i e r e u l BIBLIA 1688) mărrturisescu-mi. COD. VOR. 38. Cei mai mulți și cei mai mari și mai credincioși dăscăli dzic. PRAV. 213. Spre cea mai multă parte. BIBLIA (1688), [prefață] 3/27. Cel mai mic sunet ce auze îl înspăimînta. DRĂGHICI. R. 40/4. Cele mai bune și înțelepte purtări. GORJAN, H. I, 2/4. Din toți muritorii lumei cel mai în nenorocire Și dintre toți pătimașii cel mai mult în osîndire. CONACHI, P. 99. Sînt cel mai mare dintre frați. CREANGĂ, P. 184. Grajdurile... unde erau cei mai frumoși armăsari din toată împărăția. ISPIRESCU, L. 3. Brațul și-l întinde, Pe cea mai dragă o cuprinde. COȘBUC, P. I, 88. Busuioc roșu răsare, Unul mic și altul mare;... Cel mai mare mi-i drag tare! JARNIK-BÎRSEANU, D. 22. Ali mai multe muieri. ALR II 3014/2. Ion îi hăl măi nalt. A III 17. 2. (Precedat de adverbul „cît” sau, învechit și regional, de „cum”, indică superlativul absolut al adjectivelor, adverbelor și al locuțiunilor adjectivale sau adverbiale determinate) Cumu-i mai de sîrg să slobodzi pre cei 3 oameni. VARLAAM, C. 394. Să o îndzestreadze și să o și mărite cum mai de sîrg. PRAV. 204. Iaste minciunos și om cumu-i mai rău. ib. 234. Să aibă. . . cît va pute mai multe poame și stridii. DRĂGHICI, R. 165/13. Se dichisi și el cum știu mai bine. ISPIRESCU, L. 33. Vinișor de nouă ai, Cum e mai bun pentru trai. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 488. III. (Servește ca instrument gramatical pentru formarea comparativului sau a superlativului substantivelor și al altor părți de vorbire al căror conținut poate fi asimilat cu însușirile) Nu știu ce vină or hi dat bieților tîrgoveți de Hotin, a o samă ce au fost mai fruntea, de i-au înpens din cetate de pe zid. M. COSTIN, O. 77. Era mai om decît toți. NECULCE, L. 110. Noi am trăit în lume... In mai îmbilșugare decît trăim acum. NEGRUZZI, S. II, 177. Mai liniște ce avem! VLAHUȚĂ, D. 297. Mai legămînt decît cuvîntul omului de cinste, se poate? CONV. LIT. XLIV₂, 76. Tot îți place ție Brașovul – mai Brașov ca Lipsca nu găsești. CARAGIALE, O. VII, 450. Judeci ca cea mai femeie dintre femei! C. PETRESCU, Î. I, 9. Care-a fost mai voinicel, Acum e mai vai de el. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 287. – Și: (regional) măi, ma adv. – Lat. magis.