CAMELEON, cameleoni, s. m. 1. Reptilă arboricolă și insectivoră din regiunile tropicale, cu gheare ca un clește, care o ajută să se prindă de copaci, și cu proprietatea de a-și schimba culoarea pielii potrivit mediului înconjurător (Chamaeleo vulgaris). 2. Fig. Persoană care-și schimbă purtarea și convingerile după împrejurări. [Pr.: -le-on] – Din fr. cameléon.

CAMELEONISM s. n. 1. Proprietate a unor reptile de a-și schimba culoarea pielii după culoarea mediului înconjurător. 2. Fig. Schimbare a purtării și a convingerilor cuiva în funcție de împrejurări. [Pr.: -le-o-] – Cameleon + suf. -ism.

IGIENĂ s. f. 1. Ramură a medicinii care elaborează normele de apărare a sănătății oamenilor și formele de aplicare a acestor norme pe baza studierii interdependenței și interacțiunii dintre om și mediul înconjurător, a condițiilor de trai, precum și a relațiilor sociale și de producție. 2. Ansamblu de reguli și de măsuri practicate pe care cineva le respectă pentru a-și păstra sănătatea. [Pr.: -gi-e-. – Var.: higienă s. f.] – Din fr. hygiène.

INSULĂ, insule, s. f. 1. Întindere de pământ înconjurată din toate părțile de apă, situată fie într-un ocean, mare sau lac, fie în cadrul albiei unei ape curgătoare. ♦ Fig. Grup de obiecte de același fel care se diferențiază de mediul înconjurător. 2. (În sintagma) Insulă plutitoare = formație compactă de rădăcini și ramuri de plante rupte care plutesc pe un curs de apă, având aspectul unei insule (1); plaur. – Din lat. insula.

MIMETISM s. n. Însușire dobândită de unele animale în cursul selecției naturale, de a avea ori de a lua culoarea sau forma unor obiecte din mediul înconjurător (pentru a se confunda cu acestea și a nu fi recunoscute de dușmani). – Din fr. mimétisme.

FRIGORIFER, -Ă, frigoriferi, -e, adj. (Despre un sistem fizico-chimic sau tehnic) Care transferă frigul. ◊ Lanț frigorifer = serie de instalații frigorifice prin care se asigură conservarea și transportul la rece al alimentelor. Agent frigorifer = agent frigorific care transferă frig la un mediu ce trebuie răcit de la un mediu care se află la o temperatură mai joasă. ♦ (Substantivat; impr.) Clădire sau încăpere prevăzută cu instalații de răcire sub temperatura mediului înconjurător și folosită pentru conservarera unor cantități mari de alimente, medicamente etc.; instalație frigorifică. – Din fr. frigorifére.

ARMĂ, arme, s. f. 1. Obiect, unealtă, aparat, mașină care servește în lupta împotriva inamicului, la vânat, în unele probe sportive etc. ◊ Expr. A fi (sau a se afla) sub arme = a face serviciul militar. ♦ Parte dintr-o armată specializată și dotată pentru un anumit fel de luptă; serviciu militar specializat în acest sens. 2. (La pl.) Armament. 3. (În sintagma) Armă ecologică = nume generic dat metodelor și tehnicilor de război destinate modificării condițiilor normale ale mediului înconjurător al inamicului. 4. Fig. Mijloc de luptă (pe planul ideilor, al politicii etc.). ◊ Expr. A bate (pe cineva) cu propriile arme = a învinge (pe cineva) cu propriile argumente. 5. (La pl.) Ansamblul semnelor simbolice de pe o stemă, de pe un blazon etc. – Lat. arma.

ROBOTICĂ s. f. Domeniu pluridisciplinar al științei și tehnicii care studiază proiectarea și tehnica construirii sistemelor mecanice, informatice sau mixte și a roboților, în scopul înlocuirii parțiale sau totale a omului în acțiunea sa asupra mediului înconjurător; (rar) robotologie. – Din fr. robotique, engl. robotics.

OCHI¹, (I, II 4, 7, 11, 12, III) ochi, s. m., (II 1, 2, 3, 4, 5, 6, 8, 9, 10, 13) ochiuri, s. n. I. S. m. 1. Fiecare dintre cele două organe ale vederii, de formă globulară, sticloase, așezate simetric în partea din față a capului omului și a unor animale; globul împreună cu orbita, pleoapele, genele; irisul colorat al acestui organ; organul vederii unui animal sau al unei insecte, indiferent de structura lui. ◊ Loc. adv. Văzând cu ochii = repede. Ochi în ochi = privindu-se unul pe altul. Cu ochii închiși = a) fără discernământ; b) pe dinafară, pe de rost; foarte ușor, fără dificultăți. ◊ Expr. (A fi) numai ochi (și urechi) = (a privi) foarte atent (la ceva). A dormi numai cu un ochi = a dormi ușor, neliniștit; a dormi iepurește. Cât vezi cu ochii (sau cu ochiul) = cât cuprinzi cu privirea, până la depărtări foarte mari. A vedea cu ochii lui = a vedea el însuși, a fi de față la o întâmplare. A vedea cu ochii altuia = a nu avea păreri proprii, a judeca prin prisma altuia. A păzi (sau a îngriji) pe cineva ca ochii din cap = a păzi, a îngriji etc. pe cineva cu cea mai mare atenție. A arăta (pe cineva sau ceva) din ochi = a semnala cuiva în mod discret (pe cineva sau ceva), făcând o mișcare ușoară a ochilor în direcția voită. A iubi pe cineva (sau a-i fi drag cuiva) ca lumina ochilor (sau mai mult decât ochii din cap) = a iubi (sau a fi iubit) din tot sufletul. A i se scurge (sau a-i curge) cuiva ochii după cineva (sau după ceva) = a se uita cu mult drag la cineva sau la ceva, a-i plăcea foarte mult cineva sau ceva, a ține mult la cineva sau la ceva. A nu avea ochi să vezi pe cineva = a fi mânios pe cineva, a nu putea suferi pe cineva. A privi pe cineva cu (sau a avea pe cineva la) ochi buni (sau răi) = a (nu) simpatiza pe cineva. A nu vedea (lumea) înaintea ochilor = a fi foarte supărat, a fierbe de mânie. A da ochii (sau ochi) cu cineva = a întâlni pe cineva (pe neașteptate). A da cu ochii de cineva (sau de ceva) = a vedea ceva sau pe cineva care îți iese întâmplător în cale; a zări. A-și vedea visul cu ochii = a-și vedea realizată o dorință. E cu ochi și cu sprâncene = e evident, e clar. A i se întoarce (cuiva) ochii în cap (sau pe dos), se zice când cineva este în agonie, când moare. A(-și) da ochii peste cap = a) a cocheta, a afecta²; a face fasoane; b) (a fi pe punctul de) a muri. A privi cu ochii mari = a privi atent, a fi uimit de ceea ce vede. A pune (o armă) la ochi sau a lua la ochi = a ținti, a ochi. A lua (pe cineva) la ochi = a avea bănuieli asupra cuiva, a suspecta. A pune ochii (pe cineva sau pe ceva) = a-i plăcea cineva sau ceva; a pune sub observație, a urmări. A face un lucru cu ochii închiși = a face un lucru foarte ușor, fără dificultate, fără ezitare. Între patru ochi = fără martori, în intimitate. Plin ochi = foarte plin. (Fam.) Cu un ochi la făină și cu altul la slănină, se spune despre cel care: a) se uită cruciș sau b) râvnește la două lucruri deodată. (Muncește, lucrează, aleargă, se ferește, fuge etc. de ceva) de-și scoate ochii = (muncește, lucrează etc.) cât poate, din răsputeri. 2. Facultatea de a vedea, simțul văzului, vedere; privire, uitătură. ◊ Loc. adv. Cu ochi pierduți = cu privirea neconcentrată, privind în gol; în extaz. Sub ochii noștri = a) sub privirea noastră; b) acum, în prezent. În ochii cuiva = după părerea cuiva, după aprecierea cuiva, în conștiința cuiva; în fața cuiva. De (sau pentru) ochii lumii = de formă, pentru a salva aparențele. ◊ Expr. A privi cu ochi de piatră = a privi nepăsător, rece, înmărmurit. A avea ochi = a se arăta priceput în a aprecia un lucru dintr-o privire. A măsura (sau a judeca, a prețui etc.) din ochi = a aprecia cu aproximație, cu privirea, însușirea unui obiect sau a unei ființe; a studia, a cerceta, a analiza cu privirea ceva sau pe cineva. A vinde (sau a da, a cumpăra) pe ochi = a vinde (sau a cumpăra) apreciind cantitatea cu privirea. A sorbi pe cineva din ochi = a ține foarte mult la cineva, a-l privi cu drag. A mânca (sau a înghiți) cu ochii = a mânca cu mare poftă; a pofti. Încotro vede cu ochii sau unde îl duc ochii = indiferent unde, în orice direcție, fără țintă, aiurea. ♦ Fig. Putere de pătrundere, discernământ; judecată, rațiune. 3. (La pl.) Obraz, față. ◊ Loc. adv. De la ochi sau (verde) în ochi = cu îndrăzneală, fățiș, fără cruțare. II. P. anal. 1. S. n. Fiecare dintre spațiile libere ale unei ferestre, în care se montează geamurile; panou de sticlă care închide fiecare dintre aceste spații. ♦ Mică deschizătură închisă cu sticlă, făcută într-un perete exterior, folosind la aerisirea sau la iluminarea unei încăperi. ◊ Ochi de bou = nume dat ferestrelor rotunde de mici dimensiuni folosite pentru iluminarea și aerisirea podurilor, a mansardelor sau a încăperilor de serviciu ale unui edificiu. 2. S. n. Porțiune de loc, în formă circulară, acoperită cu altceva (apă, nisip, zăpadă etc.) decât mediul înconjurător. 3. S. n. Întindere de apă în formă circulară, în regiuni mlăștinoase, mărginită cu papură; loc unde se adună și stagnează apa. ♦ Vârtej de apă, bulboană; copcă. 4. S. n. și m. Orificiu făcut într-o pânză de navă, plasă, foaie de cort, prin care se poate petrece o sfoară, o frânghie, un cablu; ocheț. ♦ Buclă formată prin îndoirea unei sfori, a unei frânghii etc., petrecută cu un capăt prin îndoitură; laț. ♦ Fiecare dintre golurile (simetrice) aflate între firele unei împletituri, ale unor țesături, ale unor plase etc.; golul împreună cu firele care îl mărginesc. ♦ Fiecare dintre verigile din care se compune un lanț; za. 5. S. n. Orificiu circular situat pe partea superioară a unei mașini de gătit, pe care se așază vasele pentru a le pune în contact direct cu flacăra. 6. S. n. (Mai ales la pl.) Mâncare făcută din ouă prăjite în tigaie sau fierte fără coajă, astfel ca gălbenușul să rămână întreg (cu albușul coagulat în jurul lui). 7. S. m. Complex de muguri existent pe nod la vița de vie sau la subsuoara frunzelor unor plante. 8. S. n. Despărțitură într-o magazie, într-un hambar etc.; boxă. 9. S. n. Fiecare dintre petele colorate de pe coada păunului. 10. S. n. Particulă rotundă de grăsime care plutește pe suprafața unui lichid. 11. S. m. (În sintagmele) Ochi magic = tub electronic cu ecran fluorescent, care se folosește în special la aparatele de recepție radiofonică sau radiotelegrafică, ca să arate în ce măsură este realizat acordul pe lungimea de undă dorită; indicator de acord. 12. S. m. Fiecare dintre punctele de pe zaruri, cărți de joc etc. 13. S. n. Fig. Pată de lumină, licărire, punct strălucitor. III. S. m. Compuse: ochi-de-pisică = a) disc de sticlă sau de material plastic (montat într-o garnitură de metal) care reflectă razele de lumină proiectate asupra lui și care este folosit ca piesă de semnalizare la vehicule sau la panourile fixe de pe șosele; b) varietate de minerale care, șlefuite într-un anumit mod, capătă o luminozitate neobișnuită; ochi-de-ciclop = fereastră specială care separă acustic încăperile unui studio, permițând însă o vizibilitate bună; ochiul-boului = a) (Bot.) nume dat mai multor plante din familia compozeelor, cu inflorescențe mari, albe sau viu colorate; b) (Ornit.) pitulice; ochiul-lupului = a) plantă erbacee cu flori mici albastre și cu fructe nucule (Lycopsis arvensis); b) plantă erbacee cu tulpina ramificată și cu florile dispuse în formă de spice (Plantago indica); ochii-păsăruicii = a) plantă erbacee cu frunze lanceolate și cu flori albastre, albe sau roșii (Myosotis palustris); b) nu-mă-uita; ochiul-șarpelui = a) plantă erbacee cu frunze mici în formă de rozetă, acoperite cu peri albi mătăsoși, cu flori albastre, rar albe, plăcut mirositoare (Eritrichium nanum); b) mică plantă erbacee cu frunze păroase și cu flori mici, albastre închis (Myosotis arvensis); ochii-șoricelului = a) mică plantă erbacee cu tulpini roșietice, cu frunzele bazale dispuse în rozetă, cu flori alburii, rareori liliachii (Saxifraga adscendens); b) nu-mă-uita; ochiul-soarelui = vanilie sălbatică; ochiul-păunului = fluture de noapte care are pe aripi pete rotunde, colorate, asemănătoare cu cele de pe coada păunului (Saturnia pyri); Ochiul-Taurului = numele unei stele din constelația Taurului. – Lat. oc(u)lus.

PLAT, -Ă, plați, -te, adj. 1. (Despre obiecte) Lătăreț, turtit; plan. ◊ Picior plat = malformație congenitală a piciorului care are talpa prea puțin scobită; platfus. ♦ (Despre terenuri) Întins, neted, șes. 2. Fig. Lipsit de expresie sau de culoare; searbăd, fad; șters, banal. ♦ (Despre mediul înconjurător, modul de viață etc.) Mediocru, meschin; lipsit de variație, monoton. ♦ (Despre persoane) Fără personalitate, fără valoare, neinteresant, fără imaginație; prost. 3. (Sport; despre alergări de viteză) Care se desfășoară pe un teren neted, special amenajat. – Din fr. plat.

POICHILOTERM, -Ă, poichilotermi, -e, adj., s. m. și f. (Animal) care are temperatura corpului variabilă după temperatura mediului înconjurător. [Pr.: po-i-] – Din fr. poïkilotherme.

EPIC, -Ă, epici, -ce, adj., s. f. 1. Adj. Care exprimă, în formă de narațiune, idei, sentimente, acțiuni etc. ale eroilor unei întâmplări reale sau imaginare. ◊ Gen epic = unul dintre principalele genuri literare, care cuprinde diverse specii de narațiuni în versuri și în proză, dezvăluind cu o relativă obiectivitate portretul fizic și moral al personajelor, faptele lor, relațiile lor cu mediul înconjurător. ♦ Fig. Demn de o epopee; de proporții vaste; grandios. 2. S. f. Totalitatea operelor literare aparținând genului epic. – Din fr. épique, lat. epicus.

SEMNAL, semnale, s. n. 1. Semn convențional (sonor sau vizual) sau grup de astfel de semne, folosite pentru a transmite la distanță o înștiințare, o informație, un avertisment, o comandă etc. ◊ Semnal topografic = construcție de lemn, de metal sau de piatră, vizibilă la distanță, care fixează poziția unui punct pe teren. Semnal luminos (sau electric) = nume dat tuturor dispozitivelor folosite pentru a dirija circulația în orașe, pe căile ferate etc. Semnal de cale ferată = semnal acustic, optic etc. prin care se transmite un ordin sau o comandă pentru circulația pe căile ferate. Semnal rutier = indicator de circulație. Semnal de alarmă = dispozitiv, montat în fiecare vagon la trenurile de călători care, în caz de primejdie, poate fi pus în funcție de orice călător. ♦ Sunet convențional de recunoaștere a diferitelor posturi de radio sau a diferitelor emisiuni ale unui post de radio. ◊ Semnal orar = emisiune radio care dă ora exactă cu mare precizie, după anumite scheme de emisiune. ♦ Sunet de corn sau împușcătură prin care se anunță începerea sau încetarea bătăii la vânătoare. 2. (Rar) Fluier mic de metal cu care se dau semnale (1); semnal dat cu acest fluier. 3. Fig. Tot ceea ce anunță sau determină începerea unei acțiuni ori îi servește ca impuls. ◊ Expr. A da semnalul = a lua inițiativa, a face începutul într-o acțiune, a da tonul. 4. (Psih.) Indiciu al unui fenomen sau al unui obiect din mediul înconjurător care, prin intermediul scoarței cerebrale, determină organismul să reacționeze într-un anumit fel. [Var.: signal, țignal s. n.] – Din fr. signal (după semn).

CONDIȚIONAT, -Ă condiționați, -te, adj. (În expr.) Aer condiționat = aer menținut prin instalații speciale în condiții optime de temperatură, umiditate și puritate. (Psih.) Reflex condiționat = răspuns bazat pe legătura nervoasă temporară formată în scoarța cerebrală între două focare de excitație care coincid în timp; constituie mecanismul fiziologic universal care stă la baza activității nervoase superioare la om și la animale și asigură adaptarea precisă a organismului la mediul înconjurător. [Pr.: -ți-o-]. – Fr. conditionné.

EMISIUNE, emisiuni, s. f. 1. Punere în circulație de către stat sau de către o instituție, o societate autorizată etc. a hârtiilor de valoare, a bancnotelor, a acțiunilor etc.; emitere. ♦ Punere în circulație a unei noi serii de mărci poștale sau retipărirea la o anumită dată a unei serii mai vechi. 2. Producere, de către un corp sau un dispozitiv, a unor gaze, a unor unde etc. care se pot propaga în mediul înconjurător. 3. Program transmis prin radio sau prin televiziune într-o ordine dinainte stabilită. [Pr.: -si-u-. – Var.: emisie s. f.] – Din fr. émission, lat. emissio, -onis.

EMITE, emit, vb. III. Tranz. 1. A enunța, a exprima, a lansa o părere, o teorie etc. ♦ A transmite, a anunța. 2. A elabora, a scoate, a da o lege, un decret etc. ♦ A pune în circulație o bancnotă, o hârtie de valoare etc. 3. A produce gaze, radiații etc. care se pot propagă în mediul înconjurător. – Din lat. emittere. Cf. fr. émettre.

SÂNGE, (5) sângiuri, s. n. 1. Substanță lichidă de culoare roșie, compusă din plasmă și din globule (albe și roșii), care circulă prin vine și artere, asigurând nutriția și oxigenarea organismului la animalele superioare. ◊ Animal cu sânge rece = animal (pește, reptilă, batracian și nevertebrat) la care temperatura corpului se schimbă în funcție de temperatura mediului înconjurător. Frate de sânge = frate de la același tată și de la aceeași mamă; frate bun. Legături de sânge = rudenie. Glasul sângelui = înclinare firească (și instinctivă) de dragoste pentru familie, pentru o rudă apropiată. ◊ Loc. adj. De sânge = a) de culoare roșie; b) (despre lacrimi) de durere, de supărare mare; c) de neam, de familie bună, aleasă. În sânge = (despre fripturi) care a rămas puțin crud, care își păstrează încă sângele. ◊ Loc. adj. și adv. Cu sânge rece = fără emoție; calm, liniștit. Cu sânge iute = fără stăpânire, impulsiv. Cu (sau de) sânge albastru = de neam mare, ales; nobil. ◊ Loc. adv. La sânge = extrem de aspru, de drastic; până la distrugere. ◊ Expr. A scuipa (cu) sânge = a avea hemoptizie. A lăsa (sau a lua) cuiva sânge = a scoate cuiva o cantitate de sânge (în scop terapeutic). A da sânge = a lăsa să i se scoată o cantitate de sânge (în mod terapeutic sau pentru a fi folosit în transfuzii). A avea sânge în vine = a fi energic. A i se urca (sau a-i năvăli, a i se sui, a-i da etc.) (cuiva) sângele în obraz (sau la cap, în față) = a) a se înroși din cauza unei emoții puternice sau din cauza unei boli etc.; b) a se înfuria. A nu mai avea (nici) o picătură de sânge în obraz = a fi palid din cauza bolii; a păli de emoție, de frică etc. A-i îngheța (cuiva) sângele în vine sau a îngheța sângele (în cineva) = a se speria, a fi cuprins de groază, a înlemni de spaimă. A fierbe (sau a clocoti) sângele (în cineva) = a se înfierbânta din cauza mâniei, a supărării etc. A-și face (sau a-i face cuiva) sânge rău = a (se) supăra foarte tare, a (se) enerva. A nu curge (sau a nu ieși) sânge din inimă (sau din cineva), se spune pentru a arăta că cineva este foarte supărat. A avea (ceva) în sânge = a fi obișnuit cu ceva; a avea ceva înnăscut. A bate (sau a zgâria) până la sânge = a bate (sau a zgâria) tare (până când curge sânge). A umple de sânge = a bate foarte tare, crunt. A suge sângele cuiva = a chinui, a oprima; a exploata. Sânge nevinovat, se spune despre cel ucis fără nici o vină. Vărsare de sânge = omor în masă, măcel. A vărsa sânge = a omorî. A fi setos (sau dornic, iubitor) de sânge sau a fi omul sângelui = a fi crud, a fi ucigaș. A se scălda în sânge sau a se adăpa cu sânge = a omorî (în masă) din cruzime. A avea mâinile pătate de sânge = a fi vinovat de o crimă. A face să curgă sânge = a fi pricina unui război, a unei încăierări sângeroase. A-și da (sau a-și vărsa) sângele (pentru cineva sau ceva) = a suferi sau a-și da viața (pentru cineva sau ceva). 2. Fig. Obârșie; p. ext. familie, neam; progenitură 3. Fig. Soi, rasă (de animale). 4. Compuse: sânge-de-nouă-frați sau sângele-dracului, sângele-zmeului = produs vegetal rășinos, de culoare roșie, recoltat din fructele unui arbore din familia palmierilor și care, arzând, răspândește un miros plăcut; sângele-voinicului = a) plantă agățătoare din familia leguminoaselor, cu flori roșii, violete sau albe (Lathyrus odoratus); b) numele a două specii de plante erbacee de munte din familia orhideelor, cu frunze înguste, alungite, îndreptate în sus, cu miros plăcut de vanilie, dintre care una cu flori mici de culoare roșie-purpurie (Nigritella rubra), iar cealaltă cu flori de culoare purpurie întunecată (Nigritella nigra). 5. (Înv.; la pl.) Omoruri, crime. 6. (Pop.) Nume dat unei boli a vitelor (care le face să sângereze). – Lat. sanguis.

STEREOTIP, -Ă, (I) stereotipuri, s. n., (II) stereotipi, -e, adj. I. S. n. 1. Placă plană sau semicilindrică, turnată din metal, mulată în cauciuc sau în alt material plastic, reprezentând reproducerea unui text sau a unui clișeu și întrebuințată ca formă de tipar la tipărirea edițiilor unei lucrări de mare tiraj. 2. (În sintagma) Stereotip dinamic = sistem de reflexe condiționate care se formează datorită repetării în aceeași succesiune a condițiilor din mediul înconjurător. II. Adj. 1. Tipărit după un stereotip (I 1). 2. Fig. Care se repetă în aceleași condiții, care este mereu la fel, neschimbat, obișnuit, banal; stereotipic; banalizat prin repetare. [Pr.: -re-o-] – Din fr. stéréotype.

RESPIRAȚIE, respirații, s. f. Totalitatea proceselor fiziologice prin care se realizează schimbul de gaze (absorbirea oxigenului și eliminarea bioxidului de carbon) între organismele vii și mediul înconjurător; acțiune ritmică și mecanică prin care animalele superioare inspiră aerul ambiant conținând oxigenul necesar întreținerii vieții și expiră bioxidul de carbon și vaporii de apă rezultați din arderi; răsuflare. ◊ Respirație artificială = mijloc de reanimare care constă în efectuarea unui ansamblu de mișcări ce se execută asupra corpului unei persoane, pentru a provoca reluarea mișcărilor respiratorii normale, întrerupte în caz de asfixiere, sincopă etc., în vederea introducerii și scoaterii alternative și ritmice a aerului din plămâni. Operă (sau studiu, lucrare) de largă respirație = operă (sau studiu, lucrare) de mare amploare, complexă. ♦ Aerul respirat; suflare. – Din fr. respiration, lat. respiratio.

DIFUZOR, (I) difuzoare, s. n., (II) difuzori, s. m. I. S. n. 1. Dispozitiv (în formă de pâlnie) pentru redarea sunetelor transmise pe cale electrică și răspândirea lor în mediul înconjurător. 2. Dispozitiv translucid din sticlă, porțelan etc., care împrăștie uniform lumina unei lămpi. 3. Aparat întrebuințat la extragerea prin difuziune (2) a unei substanțe. 4. Piesă a carburatorului unui motor, care pulverizează combustibilul printr-un curent de aer. II. S. m. Persoană care difuzează publicațiile periodice. – Din fr. diffuseur.

SEMNALIZARE, semnalizări, s. f. 1. Acțiunea de a semnaliza și rezultatul ei; înștiințare, comunicare prin semnale. 2. (Psih.) Punere a organismului în legătură cu mediul, prin anumite semnale. ◊ Sistem de semnalizare = totalitatea semnalelor prin care organismul se pune în legătură cu mediul înconjurător, prin intermediul scoarței cerebrale. Primul sistem de semnalizare = activitatea de semnalizare legată de „semnalele directe”, adică de însușirile optice, acustice, olfactive etc. ale obiectelor din realitate. Al doilea sistem de semnalizare = activitatea de semnalizare specifică oamenilor, legată de cuvinte, denumite de Pavlov semnale ale semnalelor directe; limbajul. 3. (Concr.) Instalație pe un aerodrom, la o cale ferată, într-un port, la intersecțiile străzilor cu ajutorul căreia se fac comunicări prin semnale la distanță. – V. semnaliza.

STENOTERM, -Ă, stenotermi, -e, adj., s. f. (Med.) (Organism) care suportă doar variații limitate ale temperaturii mediului înconjurător. – Din fr. sténotherme.

AMBIENT ~e n. Mediu înconjurător; ambianță. /<fr. ambient

CAMELEON ~i m. 1) Reptilă arboricolă și insectivoră din regiunea tropicală, având proprietatea de a-și schimba culoarea pielii potrivit mediului înconjurător. 2) fig. Persoană care își schimbă ușor părerile și convingerile în funcție de împrejurări. [Sil. -le-on] /<fr. caméléon, lat. camaeleon

CAMELEONISM n. 1) Proprietate a unor animale de a-și schimba culoarea pielii conform mediului înconjurător, folosită ca mijloc de apărare. 2) fig. Schimbare a convingerilor unei persoane în funcție de circumstanțe. [Sil. -le-o-] /cameleon + suf. ~ism

COMPORTAMENT ~e n. 1) Mod de a se purta; ținută; conduită; manieră. 2) Totalitate a modalităților de reacție a organismului față de mediul înconjurător; atitudine organică; comportare. ~ neadecvat. /<fr. comportement

CUTICULĂ ~e f. 1) Strat rezistent care acoperă suprafața ce vine în contact cu mediul înconjurător al celulelor epiteliale. ~ dentară. 2) Strat seros care acoperă fructele și frunzele. /<fr. cuticule, lat. cuticula

EMISIUNE ~i f. 1) v. A EMITE. 2) Producere a unei radiații (electromagnetice, acustice etc.) în mediul înconjurător. 3) Program transmis prin radio sau prin televiziune. 4) Punere în circulație (de către stat sau de către o bancă etc.) a banilor, a hârtiilor de valoare, sau a unor serii de mărci poștale. [G.-D. emisiunii; Sil. -si-u-] /<fr. émission, lat. emissio, ~onis

ENDOTERMIC ~că (~ci, ~ce) (despre fenomene fizice și chimice) Care se produce absorbind căldura din mediul înconjurător; realizat prin absorbirea căldurii din mediul înconjurător. /<fr. endothermique

IMPURITATE ~ăți f. 1) Caracter impur; lipsă de puritate. 2) fig. Lipsă de integritate morală; imoralitate. 3) chim. Substanță străină care se găsește în componența altei substanțe. 4) la pl. Substanțe toxice sau infecțioase aflate în mediul înconjurător. /<fr. impureté, lat. impuritas, ~atis

A IZOLA ~ez tranz. 1) (obiecte, ființe) A despărți de mediul înconjurător. 2) (persoane) A face să se izoleze; a sihăstri; a schimnici; a pustnici. 3) (bolnavi contagioși) A separa de oamenii sănătoși, pentru a evita contagierea. 4) A acoperi cu un material protector (pentru a exclude transmiterea căldurii, frigului, umezelii, zgomotului etc.). 5) (conductori electrici) A despărți cu un material dielectric de alte corpuri care conduc curentul electric (pentru a evita accidentele). /<fr. isoler

MIMETISM n. Proprietate a unor plante sau a unor animale de a-și schimba culoarea după mediul înconjurător. /<fr. mimétisme

MIROS ~uri n. 1) Simț prin care organismul percepe și deosebește diferite emanații, răspândite în aer de unele substanțe sau corpuri. 2) Emanație plăcută sau neplăcută, răspândită în mediul înconjurător de unele substanțe și corpuri. ~ de trandafir. /v. a mirosi

OCHI² ochiuri n. 1) Placă de sticlă fixată în fiecare cadru al unei ferestre. 2) Deschizătură de dimensiuni reduse făcută în ceva cu scopuri diferite. ~ în acoperiș. 3) Fiecare dintre golurile formate de firele unei site, plase, împletituri. 4) Porțiune circulară de substanță, diferită de mediul înconjurător. ~ de apă. 5) la pl. Fel de mâncare preparată din ouă prăjite cu gălbenușul întreg. 6) Gaură ce se formează într-un aliment (brânză, pâine etc.). 7) Pată sau desen constând din cercuri concentrice de diferite culori. ~ de pe coada păunului. /<lat. oculus

PRECAUT ~tă (~ți, ~te) Care prevede eventualele consecințe (orientându-se bine în mediul înconjurător); care acționează luând toate măsurile de prevedere; prevăzător; prudent; circumspect. [G.-D. -ca-ut] /<lat. praecautus

PREVĂZĂTOR ~oare (~ori, ~oare) Care prevede eventualele consecințe (orientându-se bine în mediul înconjurător); care acționează luând toate măsurile de prevedere; precaut; prudent; circumspect. /a prevedea + suf. ~tor

PRUDENT ~tă (~ți, ~te) Care prevede eventualele consecințe, orientându-se bine în mediul înconjurător; care acționează luând toate măsurile de precauție; prevăzător; precaut; circumspect. /<fr. prudent, lat. prudens, ~ntis

RACHETĂ¹ ~e f. 1) Vehicul, fără dispozitive de planare, propulsat de un motor cu reacție. ◊ ~ cosmică vehicul spațial fusiform, care servește la plasarea pe orbită a unui obiect spațial (satelit, stație interplanetară etc.). Motor-~ motor reactiv care funcționează independent de condițiile mediului înconjurător. 2) Cartuș cu un pistol special, care explodează în aer producând o lumină puternică, colorată, folosit la semnalizări și la focuri de artificii; rachetă de semnalizare. /<germ. Rakette, rus. raketa

RĂCEALĂ ~eli f. l) Temperatură scăzută a mediului înconjurător; frig. 2) Senzație de rece. 3) fig. Atitudine lipsită de atenție și de bunăvoință față de cineva sau de ceva. Spectacolul a fost primit cu ~. 4) Boală cauzată de supunerea organismului la acțiunea frigului. [G.-D. răcelii] /a (se) răci + suf. ~eală

RECE¹ n. Temperatură scăzută a mediului înconjurător; răceală. Nituire la ~. ◊ A-i trece cuiva ~ prin inimă (sau prin spate) a se speria tare; a se înfiora. /<lat. recens

RESPIRAȚIE ~i f. 1) Proces fiziologic care constă în schimbul de gaze între organism și mediul înconjurător (constând în absorbirea oxigenului și eliminarea bioxidului de carbon); răsuflare. ◊ ~ artificială mijloc de reanimare care constă în efectuarea unor mișcări pentru a provoca restabilirea respirației normale (în caz de întrerupere a ei). 2) Aer expirat. ◊ De largă ~ de mare amploare. [G.-D. respirației; Sil. -ți-e] /<fr. respiration, lat. respiratio, ~onis

SEMNALIZARE ~ări f. 1) v. A SEMNALIZA. 2) Instalație pentru producerea și transmiterea semnalelor. 3) Sistem de semnale, folosit într-un domeniu oarecare. ◊ Sistem de ~ totalitate a semnalelor prin care un organism face legătura cu mediul înconjurător. /v. a semnaliza

SORBENT ~ți m. Substanță solidă sau lichidă, care are proprietatea de a absorbi din mediul înconjurător vapori sau substanțe dizolvante. /Orig. nec.

TERMORECEPTOR ~i m. biol. Terminație nervoasă aflată în piele, receptivă la variațiile de temperatură din mediul înconjurător. /termo- + receptor

BIOTRON s.n. (Biol.) Cameră de aclimatizare, izolată complet de factorii meteorologici nocivi ai mediului înconjurător, folosită pentru tratarea anumitor boli. [Pl. -oane. / < fr. biotron].

DECOMPRESIUNE s.f. Reducere a presiunii dintr-un cilindru sau dintr-un recipient prin stabilirea unei comunicații cu mediul înconjurător; decomprimare. [Var. decompresie s.f. / < fr. décompression].

ECO- Element prim de compunere savantă cu semnificația „casă”, „mediu înconjurător”, „ambianță”. [< fr. éco-, it. eco-, cf. gr. oikos – casă].

INSTINCT s.n. Complex ereditar de reflexe necondiționate proprii fiecărei specii și care asigură orientarea în mediul înconjurător; impuls natural. [Pl. -te. / < fr. instinct].

MIMETISM s.n. 1. Însușire a unor animale de a-și schimba culoarea după mediul înconjurător sau de a lua forma unor obiecte sau animale din imediata apropiere. 2. Imitare; maimuțăreală. [< fr. mimétisme, cf. gr. mimeisthai – a imita].

RESPIRAȚIE s.f. Proces constînd în schimburi de gaze între țesuturile vii ale plantelor și animalelor și mediul înconjurător; răsuflare. ◊ Respirație artificială = mișcare mecanică executată asupra unui înecat, a unui asfixiat etc. pentru a provoca reluarea mișcărilor respiratorii normale; operă (sau lucrare) de largă respirație = operă (sau lucrare) de mare amploare. ♦ Aerul respirat; suflare. [Gen. -iei, var. respirațiune s.f. / cf. fr. respiration, lat. respiratio].

STENOTERM, -Ă adj. (Biol.; despre organisme; op. euriterm) Care suportă doar variații limitate ale temperaturii mediului înconjurător. [< fr. sténotherme, cf. gr. stenos – limitat, therme – căldură].

TERMOREZISTENȚĂ s.f. Proprietate a unui material termorezistent. ♦ (Concr.) (Semi)conductor electric a cărui rezistență este influențată de schimburile de căldură cu mediul înconjurător. [< fr. thermorésistance].

ADAPTARE s.f. Acțiunea de a (se) adapta și rezultatul ei; adaptație; modificare ajustare; (concr.) lucru ajustat. ♦ acomodare a organismelor, a simțurilor etc. la mediul înconjurător. ♦ Prelucrare a unei opere pentru a trece dintr-un gen în altul; transpunere în formă scenică sau cinematografică a unei idei sau a unei opere literare. [Pl. -tări. / < adapta].

ALOGEN, -Ă adj. (Chim.) Deosebit prin natură și prin origine de mediul înconjurător. ♦ (Despre un component al unei roci) Format anterior rocii și într-un alt loc decît aceasta. ♦ (Despre o populație) Venit din altă parte, de altă origine. [< fr. allogène, cf. gr. allos – altul, genos – neam].

AMBIENT s.n. Mediu înconjurător; ambianță. [Cf. fr. ambient, lat. ambiens].

CADRU s.n. I. 1. Schelet făcut din bare de lemn, de metal, de beton armat etc., legate rigid pentru a forma un suport rezistent; suport care susține diferite aparate. ♦ Ramă. ♦ Aparat de gimnastică pentru mișcări de mlădiere prin suspensie, șerpuire etc. 2. (Fig.) Mediu înconjurător al unei persoane, al unui lucru etc.; ambianță. 3. (Fig.) Limitele în care se desfășoară o activitate, o acțiune: (p. ext.) ceea ce este cuprins între aceste limite. 4. Element al unei mărci poștale constituind detaliul exterior al desenului. 5. Imagine înregistrată pe un film fotografic; clișeu, negativ. ♦ (Cinem.) Spațiu dintr-un film cuprinzînd o succesiune continuă de imagini, înregistrate fără oprirea aparatului de filmat; cîmp. II. (La pl.) Efectiv al unei întreprinderi, al unei instituții, al unei unități, al unei organizații etc.; (la sg.) cel care face parte din efectivul unei întreprinderi, al unei instituții, al unei unități, al unei organizații etc. [Var. cadră s.f. / cf. (I) fr. cadre, (II) rus. kadri].

CAMELEON s.m. 1. Reptilă din regiunile tropicale, care poate să-și schimbe culoarea pielii după mediul înconjurător. 2. (Fig.; peior.) Om care își schimbă convingerile sau felul de a fi cu foarte mare ușurință în funcție de împrejurări. [Pron. -le-on. / < fr. caméléon, cf. gr. chamaileon – leu tîrîtor].

CAMELEONISM s.n. Proprietate a unor reptile de a-și schimba culoarea pielii potrivit mediului înconjurător. ♦ (Fig.) Schimbare a purtării și a convingerilor cuiva în funcție de împrejurări. [Cf. fr. caméléonisme].

EXTEROCEPTOR s.m. Organ receptor nervos care primește excitații din mediul înconjurător. [< fr. extérocepteur, cf. lat. exterior – din afară, recipere – a primi].

ÎNCHISTA vb. I. refl. (Despre unele organisme) A se închide, a se izola într-un chist, într-un țesut special etc. spre a se apăra în anumite împrejurări de mediul înconjurător. ♦ (Fig.) A se izola. [< fr. enkyster].

NATURĂ s.f. 1. Lumea înconjurătoare în întreaga diversitate a manifestărilor și a formelor ei de mișcare; univers. ♦ Lumea organică și anorganică; mediu înconjurător. ◊ Natură moartă = grup de lucruri neînsuflețite; pictură reprezentînd un asemenea grup. 2. Caracter, temperament; fire, trăsătură (fizică sau spirituală a cuiva). 3. Caracter specific al unui lucru sau al unui proces, calitate; fel de a fi. [< lat., it. natura, fr. nature].

cameleon (cameleoni), s. m. – Reptilă arboricolă ce are proprietatea de a-și schimba culoarea după mediul înconjurător. – Var. (înv.) hameleon. Fr. caméléon. Var. (sec. XVII) din gr. χαμαιλέων (împrumut literar).

RADIATOR s.n. 1. Aparat care servește la răcirea apei în motoarele cu ardere internă. 2. Sistem termic care emite radiații. ♦ Radiator electric = aparat electric de încălzire. 3. Corp de încălzire alcătuit din tuburi sau coloane tubulare prin care circulă un fluid încălzit, în scopul de a ceda căldură în mediul înconjurător. 4. Antenă de emisiune. [Pl. -oare. / < fr. radiateur, germ. Radiator].

SEMNALIZARE s.f. 1. Acțiunea de a semnaliza și rezultatul ei; comunicare făcută prin semnale. ♦ Sistem de semnale folosit într-un anumit loc, într-o oarecare împrejurare. 2. Instalație pentru a da semnale (pe un aerodrom, pe o cale ferată etc.), cu ajutorul căreia se fac comunicări la distanță. 3. Legătura organismului cu mediul înconjurător făcută prin anumite semnale. [< semnaliza].

ALOGEN, -Ă adj. deosebit prin natură și prin origine de mediul înconjurător; alogenetic. ◊ (despre o populație; și s. m.) venit din altă parte, de altă origine. (< fr. allogène)

ALOGENEZĂ s. f. modificare genotipică datorată influenței mediului înconjurător. (< alo¹- + -geneză²)

ALOTERM, -Ă adj. a cărui temperatură corporală depinde de cea a mediului înconjurător. (< engl. allotherm)

AMBIENT s. n. mediu înconjurător. (< engl., fr. ambient, it. ambiente)

ANERGIE s. f. 1. pierdere a capacității de reacție a organismului față de antigenii unei anumite boli. 2. energie termică corespunzătoare unui sistem fizic în echilibru termodinamic cu mediul înconjurător. (< fr. anergie)

ANTROPOPATIE s. f. 1. formă de delir caracterizată prin convingerea bolnavului că în propriu-i corp coexistă ființe umane, pe care le simte și cărora le percepe vocea. 2. atribuirea de însușiri și stări afective specific umane unor obiecte, mediului înconjurător, naturii. ◊ reprezentare a divinității, în sistemele religioase primitive, ca o ființă cu sentimente și pasiuni omenești; antropopatism. (< fr. anthropopathie)

BIOTRON s. n. cameră aclimatizată, izolată complet de factorii meteorologici nocivi ai mediului înconjurător, pentru tratamente medicale. (< fr., engl. biotron)

CAMELEON s. m. 1. reptilă arboricolă insectivoră din regiunile tropicale, care poate să-și schimbe culoarea pielii după mediul înconjurător. 2. (fig.) om care își schimbă purtarea și convingerile cu mare ușurință. (< fr. caméléon, lat. camaeleon, gr. khamaileon)

CAMELEONISM s. n. 1. însușire a unor reptile de a-și schimba culoarea pielii potrivit mediului înconjurător; homocromie. 2. (fig.) schimbare a purtării și a convingerilor cuiva în funcție de împrejurări. (< fr. caméléonisme)

DECOMPRESIUNE s. f. 1. reducere a presiunii dintr-un cilindru, dintr-un recipient prin stabilirea unei comunicații cu mediul înconjurător. 2. (med.) înlăturarea compresiunii (apăsării) exercitate asupra unui organ de către un alt organ mărit; decomprimare. (< fr. décompression)

DEPOLUA vb. tr. a reduce sau a înlătura poluarea mediului înconjurător. (< fr. dépolluer)

ECOFENOTIP s. n. modificare fenotipică determinată de mediul înconjurător. (< eco²- + fenotip)

ECOGRAFIE² s. f. studiul evoluției mediului înconjurător. (< fr. écographie)

GENECOLOGIE s. f. parte a geneticii care studiază interacțiunea genotipului cu mediul înconjurător și ecologia unei specii sau a unei populații. (< fr. génécologie)

GEOPATOLOGIE s. f. disciplină care studiază efectele climatului și ale mediului înconjurător în apariția bolilor. (< geo- + patologie)

HOMOCROMIE s. f. 1. adaptare a culorii unor animale (reptile, pești, insecte) la mediul înconjurător. 2. proprietate a două tipuri de celule ale glandelor salivare de a lua aceeași culoare cu colorantul. (< fr. homochromie)

JETON s. n. 1. fisă. ♦ ~ de prezență = a) fisă cu care se marchează prezența la un consiliu de administrație al unei societăți și pe baza căreia se încasează o sumă ca remunerație; (p. ext.) suma încasată; b) fisă, placă de metal care se așază la tabloul de pontaj de la poarta întreprinderii. 2. piesă mică de carton, lemn sau plastic, pătrată, pe care sunt desenate imagini diferite, în jocurile didactice de cunoaștere a mediului înconjurător. (< fr. jeton)

MEZOLOGIE s. f. ramură a biologiei care studiază relațiile dintre organisme și factorii mediului înconjurător. (< fr. mésologie)

MIMETISM s. n. 1. însușire a unor animale de a-și schimba culoarea sau de a lua forma unor obiecte, ori animale din mediul înconjurător. 2. (fig.) reproducere mecanică a gesturilor și atitudinilor cuiva; imitație (servilă) a unui model; maimuțăreală. (< fr. mimétisme)

NATURĂ s. f. 1. universul în totalitatea sa. 2. lumea organică și anorganică; mediu înconjurător. ♦ științele ~ii = științele naturale; ~ moartă = pictură reprezentând lucruri neînsuflețite. 3. caracter, temperament; fire. 4. caracter specific al unui lucru sau al unui proces, calitate; fel de a fi. ♦ de ~ să = capabil să..., apt să... (< lat. natura, fr. nature)

POLUA vb. tr. 1. a infecta, a vicia mediul înconjurător cu diverse substanțe nocive. 2. (fig.) a profana, a murdări. (< fr. polluer)

PREADAPTARE s. f. posibilitate a unui organism de a se adapta la mediul înconjurător datorită unor mutații preexistente. (după fr. préadaptation)

RADIATOR s. n. 1. parte din instalația de răcire sau de ungere a motoarelor cu ardere internă. 2. sistem termic care emite radiații. 3. corp de încălzire alcătuit din tuburi sau coloane tubulare prin care circulă un fluid încălzit, în scopul de a ceda căldură în mediul înconjurător. ♦ ~ electric = aparat electric de încălzire. 4. aparat emițător de unde acustice sau electromagnetice. (< fr. radiateur, germ. Radiator)

SECLUZIUNE s. f. 1. funcțiune psihologică ce asigură pasiv izolarea unei ființe de elementele defavorabile ale mediului înconjurător. 2. ~ pupilară = aderența marginii pupilare a irisului la cristalin. 3. stadiu în evoluția unui ciclon, contopirea fronturilor cald și rece, la o anumită distanță de punctul de convergență. (< fr. séclusion)

STENOTERM, -Ă adj. (despre organisme) care suportă doar variații limitate ale temperaturii mediului înconjurător. (< fr. sténotherme)

TERMOREZISTENȚĂ s. f. proprietate a unui material termorezistent. ◊ (semi)conductor electric a cărui rezistență este influențată de schimburile de căldură cu mediul înconjurător. (< fr. thermorésistance)

TONOTAXIE s. f. sensibilitate a organismelor vegetale sau animale la vibrațiile osmotice, cu reacție la schimbarea mediului înconjurător, tonotropism. (< fr. tonotaxie)

ORGANIZAȚIA NAȚIUNILOR UNITE (O.N.U.; în engl.: United Nations Organization – U.N. sau U.N.O.), organizație internațională guvernamentală cu sediul în United Nations Plaza din New York (S.U.A.), fondată, prin semnarea la 26 iun. 1945, a Cartei de la San Francisco de către 50 de state (intrată în vigoare la 24 oct. 1945). Constituie o organizație cu vocație universală, creată în scopul menținerii păcii și securității internaționale prin luarea de măsuri colective împotriva actelor de agresiune, dezvoltarea relațiilor prietenești între națiuni, promovarea cooperării internaționale în domeniul economic, social, cultural și umanitar. La 12 iun. 1941 este parafată la Londra „Declarația interaliată” în care semnatarii se angajau „să conlucreze cu celelalte națiuni libere, atît în timp de război, cît și în timp de pace”. A fost primul dintr-o serie de documente care au marcat procesul de formare a O.N.U. La 14 aug. 1941, președintele S.U.A. Franklin D. Roosevelt și primul-ministru britanic Winston Churchill au căzut de acord asupra unor principii care urmau să favorizeze colaborarea internațională în scopul menținerii păcii și securității. Documentul semnat la bordul navei „Prince of Walles”, este de atunci cunoscut sub denumirea de Carta Atlanticului. Numele organizației a fost folosit prima dată, la sugestia președintelui F.D. Roosevelt, în „Declarația Națiunilor Unite”, semnată, la Washington, la 1 ian. 1942, de către reprezentanții a 26 de state care luptau contra Axei și care și-au proclamat sprijinul pentru Carta Atlanticului. Într-o declarație semnată la Conferința de la Moscova, la 30 oct. 1943, guvernele U.R.S.S., Marii Britanii, Statelor Unite și Chinei au preconizat crearea unei organizații internaționale, obiectiv reafirmat de conducătorii Statelor Unite, Marii Britanii și U.R.S.S. la Conferința de la Teheran (1 dec. 1943). Primul proiect al O.N.U. a fost elaborat în cursul unei conferințe ținute la hotelul „Dumbarton Oaks” din Washington, În cursul unor serii de reuniuni (21 aug.-7 oct. 1944) cînd, reprezentații U.R.S.S., Marii Britanii, Statelor Unite și Chinei s-au pus de acord asupra scopurilor, structurii și funcționării acestei organizații mondiale. La 11 febr. 1945, după reuniunea de la Ialta, Roosevelt, Churchill și Stalin și-au declarat voința de a pune bazele unei „organizații generale internaționale pentru salvgardarea păcii și securității”. La 25 apr. 1945 reprezentanții a 50 de state s-au reunit la San Francisco în Conferința Națiunilor Unite asupra Organizației internaționale. Ei au elaborat cele 111 articole ale Cartei care a fost adoptată în unanimitate. Aceasta definește scopurile și principiile Organizației, structura, organele principale și funcțiile acestora. A doua zi ei au semnat-o în auditoriul Teatrului Herbst din incinta Monumentului Vechilor Combatanți. A intrat în vigoare după ce a fost ratificată de cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate și a majorității celorlalți semnatari (24 oct. 1945, nașterea O.N.U.). Prima Adunare Generală, unde sUnt reprezentate toate statele membre, se deschide la Central Hall din Westminter (10 ian. 1946). Consiliul de Securitate reunit pentru prima oară la Londra (17 ian. 1946) adoptă regulamentul său de ordine interioară. Adunarea Generală adoptă (24 ian. 1946) prima sa rezoluție consacrată în principal utilizării pașnice a energiei atomice și eliminării armelor atomice și a celorlalte arme de distrugere în masă. La 1 febr. 1946 Trygve Lie (Norvegia) devine primul secretar general al O.N.U., iar pe 24 oct. 1947 Adunarea Generală proclamă oficial această zi drept „Ziua Națiunilor Unite”. La 24 oct. 1949 se pune piatra de temelie a actualului sediu al O.N.U. din New York. În istoria sa de aproape șase decenii, din care cea mai mare parte s-a desfășurat în condiții nefavorabile determinate de confruntarea din anii războiului rece, O.N.U. a reușit în mare măsură să răspundă speranțelor pe care omenirea le pusese în Organizație. Activitatea sa a cuprins domenii diverse, de la aplanarea conflictelor, interdicția armelor de distrugere în masă și neproliferarea armelor atomice la decolonizare, codificarea dreptului internațional, mediul, drepturile omului etc. Astfel, în iun. 1948 este stabilit în Palestina organismul Națiunilor Unite însărcinat cu supravegherea armistițiului, prima misiune de observare a Națiunilor Unite, iar emisarul O.N.U. Ralph Bunche obține încetarea focului între noul stat creat, Israel, și țările arabe (7 ian. 1949). Adunarea Generală adoptă Declarația universală a omului (10 dec. 1948). În absența reprezentantului Uniunii Sovietice, Consiliul de Securitate decide să intervină de partea Coreii de Sud și să respingă invazia Nordului. O convenție de armistițiu în Coreea este semnată (27 iul. 1953) de către Comandamentul O.N.U. și Comandamentul China-Coreea de Nord. În 1954, Înaltul Comisariat O.N.U. pentru refugiați primește primul dintre cele două Premii Nobel pentru Pace pentru intervențiile sale în favoarea refugiaților europeni. Adunarea Generală își ține prima sa sesiune extraordinară de urgență (1 nov. 1956) pentru a face față crizei Canalului Suez și creează (5 nov.) prima forță de menținere a păcii a O.N.U. – Forța de Urgență a Națiunilor Unite (F.U.N.U.). În sept. 1960, 17 noi state independente (dintre care 16 africane) intră în O.N.U. (cea mai numeroasă primire a unor noi state membre). La 18 sept. 1961 secretarul general Dag Hammarskjöld moare într-un accident de avion în Congo, în cursul unei misiuni O.N.U. Consiliul de Securitate adoptă un embargou voluntar asupra armamemtelor împotriva Africii de Sud (7 aug. 1963), iar mai apoi (5 mart. 1964) aprobă trimiterea unei forțe de menținere a păcii în Cipru. Adunarea Generală retrage (27 oct. 1966) Africii de Sud mandatul prin care administra Africa de Sud-Vest (azi Namibia), iar la 16 dec. 1966 sunt impuse sancțiuni obligatorii împotriva Rhodesiei (azi Zimbabwe) de către Consiliul de Securitate. După „Războiul de 6 zile”, Consiliul de Securitate adoptă, la 22 nov. 1967, Rezoluția 242, baza viitoarelor negocieri care vizează instaurarea păcii în Orientul Mijlociu. Adunarea Generală aprobă Tratatul de nonproliferare a armelor nucleare și cere statelor membre să-l ratifice (12 iun. 1968). La 4 ian. 1969 intră în vigoare Convenția internațională asupra eliminării tuturor formelor de discriminare rasială. Adunarea Generală admite (25 oct. 1971) R.P. Chineză în O.N.U. În iun. 1972 are loc la Stockholm prima Conferință a Națiunilor Unite pentru Mediu care creează Programul Națiunilor Unite pentru Mediul Înconjurător (P.N.U.E.), cu sediul la Nairobi (Kenya). La 13 nov. 1974 Adunarea Generală recunoaște Organizație pentru Eliberarea Palestinei (O.L.P.) ca „singurul reprezentant legitim al poporului palestinian”. „Anul internațional al femeii”, marcat de prima conferință O.N.U. asupra drepturilor femeilor, organizată la Ciudad de Mexico (iun.-iul. 1975) este urmat de adoptarea de către Adunarea Generală la 18 dec. 1979 a Convenției asupra eliminării oricăror forme de discriminare a femeilor, definind drepturile femeilor în domeniul politic, economic, social, cultural și civil. Consiliul de Securitate adoptă un embargou obligatoriu asupra armamentelor împotriva Africii de Sud (4 nov. 1977), iar Adunarea Generală convoacă prima sa sesiune extraordinară consacrată dezarmării (mai-iun. 1978). Trei ani după declararea ultimului caz cunoscut, la 8 mai 1980, Organizația Mondială a Sănătății (O.M.S.) proclamă oficial eradicarea variolei. La 25 nov. 1981 Adunarea Generală adoptă Declarația asupra eliminării oricăror forme de intoleranță și discriminare pe bază religioasă. La 10 dec. 1982 este semnată Convenția Națiunilor Unite asupra dreptului mării de către 177 state și două entități (cel mai mare număr de semnături puse pe un tratat în ziua votării). În dec. 1984 secretarul general Javier Pérez de Cuéllar creează Biroul de operații de urgență în Africa pentru coordonarea ajutoarelor organizate pentru combaterea foametei. Tot acum (10 dec. 1984) Adunarea Generală adoptă Convenția împotriva torturii și a altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante. În iun. 1985, la Nairobi, are loc Conferința de încheiere a Deceniului Națiunilor Unite pentru femei, care reunește mii de participanți. În sept. 1987 eforturile desfășurate de P.N.U.E. sunt încununate de semnarea Tratatului asupra protecției păturii de ozon, cunoscut sub numele de Protocolul de la Montréal, primul acord mondial de protecție a mediului. În 1988 Operațiunile O.N.U. de Menținere a Păcii primesc Premiul Nobel pentru Pace (în acel moment erau în desfășurare un număr de 7). În apr. 1989, Grupul de Asistență O.N.U. pentru perioada de tranziție (G.A.N.U.P.T.) este trimis în Namibia pentru a supraveghea retragerea trupelor Africii de Sud și pentru a furniza asistență în vederea alegerilor care au avut loc în nov. 1989 (Namibia devine independentă la 21 mart. 1990). La 31 mai 1991 este negociată o încetare a focului în Angola (unde războiul civil se desfășura de 16 ani) supravegheată apoi de Misiunea de verificare a Națiunilor Unite în Angola (U.N.A.V.E.M II). Guvernul din El Salvador și Frontul de Eliberare Națională (F.E.N.) semnează (31 dec. 1991), prin intermediul bunelor oficii ale secretarului general al O.N.U., un acord de încetare a focului și un tratat de pace, după 12 ani de război. Consiliul de Securitate ține prima reuniune din istoria sa (31 ian. 1992), la nivelul șefilor de stat și de guvern. În iun. 1992 are loc la Rio de Janeiro (Brazilia) Conferința Națiunilor Unite asupra mediului, cu participarea a 104 șefi de stat și guvern și alți conducători (Conferința, cea mai mare din istorie, adoptă „Acțiunea 21” – plan de acțiune pentru dezvoltarea durabilă). Secretarul general Boutros Boutros Ghali publică „Agenda pentru pace” (17 iun. 1992), plan de diplomație preventivă, de restabilire și menținere a păcii. La 27 apr. 1993 este declarată independența Eritreii, în urma unui referendum verificat de O.N.U. cu participarea a 99,5 la sută din electoratul înscris (Eritrea a fost pe urmă admisă ca membru al O.N.U. și al Organizației Unității Africane, azi Uniunea Africană). În mai 1993 alegerile din Cambodgea, supervizată de O.N.U., au drept consecință elaborarea unei noi Constituții și instalarea unui guvern democratic, marcînd încheierea conflictului ce dura de 15 ani. Are loc la Viena (iun. 1993) Conferința Mondială asupra drepturilor omului în timpul Anului Internațional al populațiilor autohtone (1993). La 6 mai 1994 secretarul general publică „Agenda pentru dezvoltare”, plan de acțiune al cărui scop este de a ameliora condiția umană. Au loc alegeri în Africa de Sud (26-29 apr. 1994) sub supravegherea a 2.527 observatori ai Misiunii de Observare a Națiunilor Unite în Africa de Sud (M.O.N.U.A.S.), care marchează sfârșitul regimului de apartheid. Consiliul de Securitate ridică embargoul asupra armelor și altor restricții impuse Africii de Sud (25 mai), iar la 23 iun. 1994 Africa de Sud își reia locul în Adunarea Generală, după 24 ani de absență. La 13 sept. 1994 Conferința Internațională a O.N.U. asupra populației și dezvoltării, reunită la Cairo, adoptă un Program de acțiune. În oct. 1994 au loc în Mozambic primele alegeri multipartite (27-29 oct.) supravegheate de peste 2.300 observatori internaționali. În același an, este adoptat un program de activitate, însoțit de manifestări care marchează a 50-a aniversare a O.N.U., cu tema „Noi, popoarele Națiunilor Unite... aliate pentru o lume mai bună”. Se reunește la Copenhaga (mart. 1995) Conferința mondială pentru dezvoltare socială, una dintre cele mai importante reuniuni a conducătorilor politici, pentru a reînnnoi angajamentul de a combate sărăcia, șomajul și excluderea socială. La 26 iun. 1995 are loc la San Francisco (California) o conferință de celebrare a celei de a-50-a aniversări de la semnarea Cartei Națiunilor Unite, urmată la 22-24 oct. 1995 de o reuniune specială cu participarea șefilor de stat și guvern, la sediul O.N.U. din New York. La 10 sept. 1996 Adunarea Generală adoptă Tratatul pentru interzicerea completă a experiențelor nucleare (Acest tratat, a cărui adoptare semnifică o cotitură în istoria eforturilor în materie de dezarmare și de neproliferare, este deschis semnării la 24 sept.). La 17 dec. 1996 Adunarea Generală alege pentru prima dată un reprezentant al țărilor din Africa neagră (Kofi Annan, Ghana), pentru un mandat (1 ian. 1997-31 dec. 2001), reconfirmat la 29 ian. 2001. O.N.U. are 191 de membri (2003), printre care și România (din 14 dec. 1955). Cea de-a XXII-a sesiune a Adunării Generale a ales drept președinte pe ministrul de Externe al României, Corneliu Mănescu (era pentru prima dată în istoria de până atunci a organizației când un reprezentant al țărilor socialiste era ales în această demnitate). Nu face parte din O.N.U. un singur stat suveran, Vaticanul (care are totuși statutul de observator permanent). În anul 2002 au fost admiși ca membri Elveția (în urma succesului referendumului din 3 mart. 2002) și Timorul de Est (al 46-lea stat independent al Asiei). Organizația pentru Eliberarea Palestinei (O.L.P.) are statutul de observator special. Principalele organe ale O.N.U. sunt: Adunarea Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic și Social, Consiliul de Tutelă, Curtea Internațională de Justiție, Secretariatul. 1. Adunarea Generală este organul reprezentativ al O.N.U. alcătuit din reprezentanții tuturor țărilor membre (maximum 5 din fiecare țară), învestit cu dreptul de a discuta orice problemă de competența organizației. Rezoluțiile sale au caracter de recomandare pentru statele membre, precum și pentru celelalte organe sau instituții din sistemul Organizației Națiunilor Unite. Se întrunește în sesiuni ordinare anuale, dar și în sesiuni extraordinare sau de urgență, atunci când este necesar. Acestea din urmă sunt convocate de către Secretarul General, la cererea Consiliului de Securitate sau a majorității membrilor organizației. Ia hotărâri cu majoritatea simplă a membrilor prezenți și votanți sau pentru problemele mai importante (admiterea de noi membri, recomandările pentru menținerea păcii etc.) și cu majoritate de două treimi în fiecare ședință plenară sau în Comisii. Adunarea Generală își stabilește propriile reguli de procedură și își alege un președinte la fiecare sesiune. II. Consiliul de Securitate este principalul organ în domeniul menținerii păcii și securității internaționale. Cuprinde 15 membri, dintre care 5 permanenți (R.P. China, Franța, Marea Britanie, S.U.A. și Federația Rusă, care ocupă locul fostei U.R.S.S.), ce pot exercita dreptul de veto, și 10 nepermanenți, aleși de Adunarea Generală (câte 5 în fiecare an), de regulă pentru un mandat de doi ani (în 1962, pentru un an, 1976-1977, 1991-1992 și 2004-2005. România a fost membru al Consiliului de Securitate), pe baza principiului repartiției geografice echitabile. Fiecare membru dispune de un vot. Pentru a se adopta deciziile este suficient un vot favorabil a 9 membri (inclusiv unanimitatea membrilor permanenți). Rezoluțiile sale au un caracter obligatoriu. Poate fi convocat la cererea Secretarului general al O.N.U. sau a oricărui stat membru și la lucrările sale poate participa, fără drept de vot, orice membru al organizației. III. Consiliul Economic și Social (C.E.S. sau E.C.O.S.O.C.) promovează cooperarea internațională în domeniile economic și social. Este alcătuit din 54 de membri, aleși de Adunarea Generală pentru un mandat de 3 ani, pe baza principiului repartiției geografice echitabile (18 sunt aleși în fiecare an). Rezoluțiile sale au caracter de recomandări. Se întrunește anual, principala sa funcție fiind de a stabili direcțiile de acțiune și de a coordona agențiile speciale ale O.N.U. Are comisii regionale și pe domenii de activitate. Pentru prima dată România a fost aleasă membru al E.C.O.S.O.C. pentru anii 1965-1967. IV. Consiliul de Tutelă supraveghează administrarea teritoriilor aflate sub tutela O.N.U. Deoarece ultimul teritoriu aflat sub tutela O.N.U. (Rep. Palau) și-a declarat independența (1 oct. 1994), iar altele s-au unificat cu statele vecine, C.T. și-a suspendat oficial activitatea la 1 nov. 1994, urmând ca în viitor să fie convocat numai în cazul în care va apărea o situație deosebită. V. Curtea Internațională de Justiție (C.I.J.) este organul judiciar principal al organizației, are sediul la Haga (Olanda) și cuprinde 15 judecători independenți, fiecare de altă naționalitate, aleși cu titlu personal (sau realeși), pentru o perioadă de 9 ani, cu majoritate absolută, de către Adunarea Generală și de către Consiliul de Securitate. Statul Curții este parte integrantă a Cartei O.N.U. Curtea rezolvă numai litigiile dintre statele care recunosc jurisdicția sa intr-o anumită categorie de dispute. VI. Secretariatul este principalul organ administrativ și executiv al O.N.U. Este condus de Secretarul general, numit de Adunarea Generală, la recomandarea Consiliului de Securitate, pe o perioadă de 5 ani. Are sediul la New York (S.U.A.). Execută programele politice deliberate de celelalte organe ale O.N.U. și are delicata funcție de mediere. Au ocupat această funcție: Trygve Lie – Norvegia (1946-1952), Dag Hammarskjöld – Suedia (1953-1961), U Thant – Birmania (1961-1971,) Kurt Waldheim – Austria (1972-1981), Javier Pérez de Cuéllar – Perú (1982-1991), Boutros Boutros Ghali – Egipt (1992-1996), Kofi Annan – Ghana (1997-2006) și Ban Ki-Moon – Coreea de Sud (din 2007). În vederea desfășurării activității în bune condițiuni, Adunarea Generală, Consiliul de Securitate și C.E.S. au înființat numeroase organe subsidiare: Comisii Regionale O.N.U. Pe lângă O.N.U. funcționează 5 comisii regionale, în calitate de centre regionale O.N.U.: – Comisia Economică pentru Europa (C.E.E.; în engl.: Economic Commission for Europe – E.C.E.); fondată în 1947; sediu: Geneva (Elveția). Studiază problemele economice, tehnologice, și de mediu și face recomandări privind soluționarea acestora. Membri: statele europene, precum și Kazahstan, Uzbekistan, Tadjikistan, Turkmenistan, Azerbaidjan, Armenia, Georgia, Canada, Israel și S.U.A. – Comisia Economică și Socială pentru Asia și Pacific (C.E.S.A.P.; în engl.: Economic and Social Commission for Asia and the Pacific – E.S.C.A.P.); fondată în 1947 sub denumirea de Comisia Economică pentru Asia și Orientul Apropiat – E.C.A.F.E.; a adoptat actuala denumire în urma reorganizării din 1974; sediu: Bangkok (Thailanda). Reprezintă singurul forum interguvernamental pentru Asia și Pacific. Acordă asistență tehnică, servicii de consultanță pe lângă guverne, programe de cercetare, pregătire și informare. Membri: statele din Asia și Pacific, precum și Franța, Marea Britanie, Rusia și S.U.A. – Comisia Economică pentru America Latină și Caraibe (C.E.A.L.C.; în engl.: Economic Commission for Latin America and the Caraibbean – E.C.L.A.C.); fondată în 1948; sediu: Santiago de Chile (Chile). Comisia colaborează cu guvernele statelor membre în analizarea problemelor economice naționale și regionale și acordă sprijin în elaborarea planurilor de dezvoltare. Coordonează programe de asistență tehnică, cercetare, informare, pregătire a cadrelor și cooperare cu organizații naționale, regionale și internaționale. Membri: statele din America de Sud și zona Caraibelor, precum și Canada, Franța, Italia, Marea Britanie, Spania și S.U.A. – Comisia Economică pentru Africa (C.E.A.; în engl.: Economic Commission for Africa – E.C.A.); fondată în 1958; sediu: Addis Abeba (Ethiopia). Activitățile sale au ca scop încurajarea dezvoltării economice și sociale, creșterea cooperării dintre țările membre și dintre Africa și alte părți ale lumii. Membri: cele 53 de state africane. – Comisia Economică și Socială pentru Asia de Sud-Vest (C.E.S.A.V.; în engl.: Economic and Social Commission for Western Asia – E.S.C.W.A.); fondată în 1974 sub denumirea de Biroul Economic și Social al O.N.U. din Beirut; a adoptat actuala denumire în 1985; sediu: Beirut (Liban). Propune strategii și măsuri menite să promoveze cooperarea în domeniul economic și social. Membri: Arabia Saudită, Bahrain, Egipt, Emiratele Arabe Unite, Iordania, Iraq, Kuwait, Liban, Oman, Palestina, Qatar, Siria, Yemen.

ADAPTARE, adaptări, s. f. Acțiunea de a (se) adapta și rezultatul ei; modificare, ajustare, transformare a unui lucru; (concr.) lucru modificat, ajustat. ♦ Acomodare a organismelor, a simțurilor etc. la mediul înconjurător.

BIOCHIMÍE (< fr. {i}) s. f. Știință care studiază organizarea, structurarea și transformarea combinațiilor chimice în organisme vii. Este formată din b. statică sau descriptivă (descrie combinațiile chimice din organismele vii) și b. dinamică (cercetarea metabolismului). Primele concepții științifice privind starea de boală, ereditatea, regimul de viață, influența mediului înconjurător asupra organismului se datoresc lui Hipocrat din Kos, Galenus din Pergam, Ibn-Sina (Avicena), Paracelsus, Van Helmont ș.a. Descoperirile ulterioare au pregătit premisele pe baza cărora Lavoisier a demonstrat rolul oxigenului în procesele arderii și în respirația plantelor și animalelor, cercetările sale fondînd subramuri ale disciplinei (b. vegetală și b. animală). Realizarea primelor sinteze in vitro (Fr. Wöhler, ureea, 1828; N.N. Zinin, anilina, 1842; H. Kolbe, acidul acetic, 1845 ș.a.) a demonstrat posibilitățile nelimitate ale sintezei organice, îndreptînd preocupările către elaborarea unor metode noi de determinare, calitativă și cantitativă, a produselor rezultate în cursul reacțiilor biochimice, în această perioadă b. constituindu-se ca știință de sine stătătoare. În sec. 20, principalele direcții de cercetare au avut ca obiect: acizii nucleici, proteinele, enzimele, alcaloizii, carotenoidele, antibioticele, contracția musculară ș.a. Rezultate obținute au răsplătit activitatea unor chimiști, biochimiști și medici (L. Pauling, H. Corey, J.H. Northrop, J.C. Kendrew, M.F. Perrutz, S. Moore, W. Stein ș.a.) cu Premiul Nobel. În ultimele decenii s-au dezvoltat și cercetări de b. industrială și b. cosmică. În România, contribuții în domeniu au avut: C. Davila, A. Bernath, I. Athanasiu, D. Călugăreanu, E. Riegler, V. Ciocîlteu, E. Macovschi, C. Bodea, C. Rabega ș.a.

delicvescență proprietate a unor substanțe solide (CaCl2.6H2O.NH4NO3) de a absorbi vapori de apă din atmosferă până la dizolvarea lor. D. este condiționată de raportul dintre presiunea vaporilor de apă din mediul ambiant și presiunea de vapori a soluției saturate în substanța respectivă; astfel, dacă presiunea de vapori a soluției saturate este mai mică decât a vaporilor din mediul înconjurător, substanța devine d. Sărurile d. reprezintă ultimele depuneri într-o succesiune evaporitică. V. și evaporit.

VARIOMETRU aparat de bord care indică viteza verticală în m/s, funcționând pe principiul diferenței de presiune. Variometrul se compune dintr-o carcasă de aluminiu prevăzută cu două orificii, unul făcând legătura cu o butelie tip termos, iar celălalt cu presiunea statică a mediului înconjurător. Pe carcasă sunt fixate două capsule aneroide care comunică între ele și sunt legate la butelie prin orificiul amintit, fiind în legătură cu presiunea mediului înconjurător printr-un capilar. Un sistem de pârghi atașat capsulelor aneroide antrenează (prin destinderea sau comprimarea acestora)un indicator ce se deplasează pe un cadran gradat din metru în metru (până la 5, 10 sau 30 m) deasupra sub punctul 0.

HOLOCAUST (< fr.; {s} gr. holo + gr. kaustos „de ars”) s. n. (REL.) Sacrificiu practicat în Antichitate de unele popoare (evrei, asirieni etc.), care consta în arderea integrală a animalelor pe altar. ♦ Spec. Exterminare (prin diferite metode) a unei mari părți a populației evreiești (c. 6 mil.) din Europa (în Germania, precum și în terit. ocupate vremelnic în timpul celui de-al doilea război mondial) de către naziști și aliații lor. În prezent, se folosește tot mai frecvent, termenul de shoah (în ebraică „nimicire, distrugere”). ♦ (În prezent) Ucidere în masă datorată unor motive politice, religioase sau ca urmare a unor cataclisme provocate de om (ex. h. ecologic, prin distrugerea mediului înconjurător sau h. atomic, prin consecințele nefaste ale unui război nuclear).

CERNOBÎL, oraș în Ucraina (C.S.I.), pe rîul Pripet. În apr. 1986, aici a avut loc o puternică avarie la unul dintre reactoarele centralei atomo-elctrice situate la 18 km de oraș, cu consecințe dezastruoase asupra locuitorilor și mediului înconjurător din aproape întreaga Europă. Ca urmare a acestui fapt orașul a fost evacuat.

CAMELEON, cameleoni, s. m. Specie de șopîrlă din regiunile tropicale, care are proprietatea de a-și schimba culoarea pielii potrivit mediului înconjurător (Chamaeleo). ♦ Fig. Persoană care-și schimbă purtarea și convingerile după împrejurări. [Pr.: -le-on] – Fr. caméléon (lat. lit. camaeleon).

CAMELEONISM s. n. Proprietatea unor specii de șopîrlă de a-și schimba culoarea pielii potrivit mediului înconjurător. ♦ Fig. Schimbare a purtării și a convingerilor cuiva în funcție de împrejurări. [Pr.: -le-o-] – Din cameleon + suf. -ism.

rojdanic, rojdanice s. n., s. f. pl. 1. S. n. Carte a literaturii populare, care cuprinde preziceri asupra viitorului și destinului oamenilor după zodia și mediul înconjurător în care s-au născut. De origine caldeeană sau asiriană, preluat apoi de bizantini, rojdanicul a circulat la noi prin intermediul unor traduceri sârbești, cel mai vechi în limba română fiind cel copiat în „Codex Neagoeanus” (1690); zodiac, zodiacar. 2. S. f. pl. Spirite protectoare feminine în mitol. popoarelor slave, închipuite ca zeițe ale nașterii și ale destinului oamenilor. – Din sl. roždenikŭ.

bioenergie s. f. Energie de natură organică ◊ „În anul 2000, în ansamblul balanței energetice mondiale: petrolul va constitui 30 la sută din această balanță; cărbunele și derivații – 13 la sută; energia nucleară – 12 la sută; hidroenergia și energia solară – câte 5 la sută; bioenergia, 2 până la 5 la sută; geotermia – 2 la sută și energia eoliană – 1 la sută.” Sc. 3 II 78 p. 8. „«Bioenergia» deschide largi perspective. Organismele vii – sursă inepuizabilă de produse energetice. Microbi «dresați» depoluează mediul înconjurător, produc hrană și biopesticide, vaccinuri și hormoni.” Sc. 11 II 78 p. 5. ◊ „Dl. I.I. poate vindeca prin bioenergie.” Ev.z. 1 VI 93 p. 2; v. și R.l. 17 V 80 p. 6 (din engl. bioenergy; DTN 1977; DEX-S)

ecocinematografie s. f. (ecol.) ◊ „Ecocinematografie. În localitatea italiană Rovigo a avut loc cea de a șasea ediție a expoziției internaționale «Natura, omul și mediul înconjurător».” R.l. 18 I 77 p. 6 //din eco[logie] + cinematografie//

solarmobil s. (probabil cuv. germ.; tehn.) ◊ „Asociația pentru protecția mediului înconjurător și a naturii din Freiburg (R.F.G.) a prezentat la o expoziție de mecanisme acționate cu energie solară un tip de bicicletă numit «Solar-mobil». Este vorba de prima bicicletă din Europa care funcționează cu energie solară captată de o instalație fixată deasupra cadrului.” Sc. 10 VI 78 p. 5. ◊ „Solarmobil. Un ingenios vehicul alimentat cu energie solară [...] a fost prezentat recent în R.F. Germania de către un inginer electronist.” Sc. 4 VIII 78 p. 5

teleînregistrare s. f. Înregistrare de la distanță ◊ „Metoda teleînregistrării parametrilor biologici permite cercetătorilor să studieze comportarea organismului uman la excitațiile venite din mediul înconjurător.” Sc. 11 XII 65 p. 6 //din tele-2 + înregistrare; Fl. Dimitrescu în LR 2/70 p. 143; DEX-S//

ORIGÁMI (cuv. japonez; ori „pliere, îndoire” + kami „hârtie”) subst. Artă tradițională japoneză care pornește de la plierea unui pătrat de hârtie pentru a reprezenta elemente din mediul înconjurător sau personaje imaginare. A luat naștere în Orientul Îndepărtat, fiind la început o ocupație a membrilor curților imperiale. Cu timpul a devenit un instrument de educație și terapie. Folosită în scop pedagogic, pentru educarea copiilor, o. le dezvoltă autodisciplina, ordinea și echilibrul interior, imaginația, creativitatea. În Japonia, Italia, Germania ș.a., o. este materie de studiu în școli.

ambient, -ă adj. (lat. ámbiens, -éntis; fr. ambiant). Înconjurător: mediu, aeru ambient. Lumea ambientă. S. n., pl. e. Mediu înconjurător.

COMISIA PENTRU OCROTIREA MONUMENTELOR NATURII, instituție înființată în anul 1930, sub denumirea de Comisiunea Monumentelor Naturii; este afiliată Academiei Române (din 1950); are sarcina de a inventaria monumentele naturii și de a adopta măsuri pentru ocrotirea lor. Pînă în prezent a delimitat c. 400 de rezervații naturale (ex. Parcul național Retezat, Polița cu Crini din Ceahlău, Valea Fagilor din N M-ților Măcin, Pădurea Letea, lacul și pîrîul Pețea etc.) și a declarat monumente ale naturii o serie de elemente floristice (ex. laleaua Cazanelor, floarea de colți) și faunistice (ex. rîsul, nagîțul, ciocîntorsul). C. a propus, pe baza unor studii fundamentate, constituirea a încă 11 parcuri naționale (Rodna, Călimani, Ceahlău, Piatra Craiului, Delta Dunării ș.a.) realizate în 1990 și reglementarea prin legi a protecției mediului înconjurător.

COMPRIMÁRE (< comprima) s. f. 1. Micșorare a volumului unui corp prin exercitarea unei apăsări asupra lui, ◊ (METEOR). C. adiabatică = scăderea volumului unui gaz datorată creșterii presiunii și avînd ca efect încălzirea lui fără aport de căldură dinspre mediul înconjurător. 2. (INFORM.) Metodă de codificare a informației, bazată pe frecvența de apariție a simbolurilor unui alfabet; numărul de cifre cu care se codifică un simbol este invers proporțional cu frecvența sa de apariție. ◊ (ELT.) Comprimarea imaginii = metodă utilizată în transmisia la mare distanță a datelor sau imaginilor prelevate cu un dispozitiv special.

HABITÁT (< fr.) s. n. 1. (BIOL.) Ansamblu de condiții oferite vieții de un biotop; ecotop. 2. Element al ecosistemului uman format din factorii mediului înconjurător și cei psihosociali. 3. Spațiu structurat din punct de vedere urbanistic, ocupat de o comunitate umană.

SENSUS, NON AETAS, INVENIT SAPIENTIAM (lat.) observația, nu vârsta, va aduce înțelepciunea – Publilius Syrus, „Sententiae”, 638. Observarea mediului înconjurător și a oamenilor dă cunoștințe și experiență care valorează mai mult decât anii trăiți.

CUNOÁȘTERE (< cunoaște) s. f. Faptul de a cunoaște, de a ști că anumite obiecte există pentru noi și rezultatul acestui fapt. În mod curent, prin c. se înțelege c. explicită (rezultatul unei activități cognitive, conștiente și organizate, concretizat într-un ansamblu de cunoștințe comunicabile și controlabile intersubiectiv) diferită de c. implicită sau tacită (forma de debut a c. implicată în orice tehnică de muncă și fixată în paradigme). În funcție de gradul de satisfacere a cerințelor intersubiectivității distingem: c. comună (realizată în virtutea înzestrării naturale a omului, în limitele practicilor cotidiene, sub forma unor cunoștințe elementare despre mediul înconjurător formulate în limbajul natural) și c. științifică (realizată prin folosirea unor mijloace, tehnici și metode, care asigură descoperirea legilor, sub forma unor cunoștințe formulate în limbaje speciale, cu valoare intersubiectivă). Nivelurile c. științifice sînt: c. observațională (constituită din ansamblul enunțurilor despre starea și caracteristicile lucrurilor individuale, obținute prin observație), c. empirică (ansamblul enunțurilor exprimînd corelații relativ constante și repetabile între aspecte observabile ale lucrurilor, formulate în termeni descriptivi), c. teoretică (ansamblul de enunțuri formulate explicit cu privire la entități ce nu sînt accesibile observației directe și cu privire la comportarea legică a acestor entități). V. teorie științifică. ◊ C. intuitivă = c. imediată, clară, directă realizată fără etape sau procedee intermediare. V. intuiție. ◊ Teoria cunoașterii = studiul critic al problemelor pe care le ridică determinarea originii și valorii c. V. gnoseologie, epistemologie. ◊ Sociologia cunoașterii = disciplină care studiază tendințele de formare și diferențiere a conceptelor și categoriilor c. în funcție de cadrul social specific. ♦ (REL.) (În creștinism) Sesizarea sau perceperea spirituală a adevărului lui Dumnezeu. Se realizează pe cale afirmativă (v. catafatism) și pe cale negativ-mistică (v. apofatism).

RESPIRÁȚIE (< fr., lat.) s. f. (FIZIOL.) 1. Proces fiziologic fundamental prin care organismele realizează un schimb de oxigen și dioxid de carbon cu mediul înconjurător. La plante, aerul încărcat cu oxigen pătrunde prin stomate și se răspândește la țesuturi prin spațiile intercelulare. La animale, schimbul de gaze se realizează la nivelul unor structuri specializate (aparat respirator). Aerul (sau apa în cazul animalelor acvatice) este introdus în organele respiratorii prin mișcări respiratorii ritmice, controlate de centri aflați în sistemul nervos (r. externă sau ventilație); de aici oxigenul trece în sânge și este transportat la țesuturi. Deoarece în organism nu există depozite de oxigen, întreruperea r. pentru mai mult de câteva minute provoacă moartea. ◊ R. artificială = ansamblu de mișcări având drept scop introducerea și scoaterea alternativă și ritmică a aerului din plămâni, executate asupra unei persoane ale cărei mișcări respiratorii normale au fost temporar întrerupte (în caz de asfixie, înec etc.). 2. Proces metabolic prin care moleculele organice bogate în energie (ex-glucoza) sunt degradate prin oxidare în molecule mai mici, eliberându-se energia necesară vieții. La majoritatea plantelor și animalelor oxidarea se realizează cu ajutorul oxigenului atmosferic (r. aerobă) și are ca produși finali dioxidul de carbon și apa. Sin. r. celulară, r. internă, r. tisulară. ◊ R. anaerobă = tip de r. în care substanțele nutritive sunt oxidate în absența oxigenului atmosferic. Deoarece oxidarea nu este completă, cantitatea de energie degajată este mai mică decât în cazul r. aerobe. Se întâlnește la unele drojdii și bacterii și în țesutul muscular lipsit de oxigen.

ROBÓTICĂ (< engl., fr.) s. f. Domeniu pluridisciplinar al științei și tehnicii care studiază proiectarea și tehnica construirii sistemelor mecanice, informatice sau mixte și a roboților, în scopul înlocuirii totale sau parțiale a omului în procesele tehnologice, în acțiunea asupra mediului înconjurător etc. Multe aspecte ale r. implică inteligența artificială: roboții pot fi echipați cu senzori echivalenți cu organele de simț ale omului, pentru vedere, pipăit, perceperea temperaturii. Unii au chiar capacitatea de a lua decizii simple, iar în prezent cercetările în domeniu sunt orientate spre obținerea de roboți cu un grad de autocontrol care să le permită mobilitatea și luarea de decizii într-un mediu necontrolat direct de către oameni.

OCROTIREA NATURII ȘI A MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR, revistă științifică editată de Academia Română începând cu 1955 (până în 1974 cu titlul „Ocrotirea naturii”). Are un rol important în impulsionarea activității protecționiste din România și în promovarea conceptelor și normelor organismelor internaționale implicate în ocrotirea naturii și a mediului.

DECONTAMINÁRE (după fr. décontamination) s. f. 1. Înlătura a agenților nocivi sau contagioși din mediul înconjurător. ◊ D. radioactivă = eliminare a radioactivității nocive prin îndepărtarea (spălare, filtrare etc.) materialelor radioactive (pulberi, picături etc.) aflate în încăperi, pe obiecte etc. 2. Îndepărtare (la temperaturi foarte scăzute) a tuturor microorganismelor din interiorul vehiculelor spațiale, care urmează să fie lansate în spațiul cosmic sau să fie readuse pe Pământ, în vederea păstrării echilibrului ecologic.

SOLOW, Robert Merton (n. 1924), economist american. Contribuții importante în teoria creșterii economice, economia resurselor naturale și a mediului înconjurător, ocuparea populației. A fundamentat rolul decisiv al progresului tehnologic în creșterea economică („Teoria capitalului și rata rentabilității”). Premiul Nobel pentru economie (1987).

SINECOLOGÍE (< gr. syn „împreună” și ecologie) s. f. Parte a ecologiei care studiază comunitățile de plante și animale (biocenoze), relațiile reciproce dintre indivizii care intră în alcătuirea biocenozelor și relațiile biocenozelor cu mediul înconjurător, spre deosebire de autoecologie, care studiază acțiunea factorilor mediului înconjurător asupra unor organisme individuale. V. și ecologie.

EMISÍE (< fr., lat.) s. f. 1. (FIZ.) Producere a unei radiații ondulatorii (ex. lumină, sunet) sau corpusculare (ex. electroni, protoni), urmată de propagarea acestora în mediul înconjurător. ◊ E. radio = radioemisie. (ELT.) E. electronică = e. de electroni apărută la suprafața unui corp, sub acțiunea unor câmpuri electrice exterioare puternice (e. autoelectronică), prin bombardarea suprafeței respective cu electroni, ioni, atomi neutri (e. secundară) sau datorită temperaturii ridicate a acesteia (e. termoelectrică). E. fotoelectronică sau fotoemisie = efect fotoelectric extern. E. stimulată = e. unui electron în urma tranziției unui atom din starea energetică superioară într-una inferioară, datorită interacției rezonante a atomului cu un foton incident. 2. Fază din ciclul mașinilor cu aburi, în care aburul, după ce a efectuat lucrul mecanic, este evacuat în atmosferă sau într-un condensator.

EVANS [í:vənz], Lloyd Thomas (n. 1927), botanist australian. Cercetări privind influența mediului înconjurător asupra plantelor, inducției florale și proceselor fiziologice din cadrul unui ciclu întreg de cultură.

GEOGRAFÍE (< fr.; {s} geo- + gr. graphein „a scrie”) s. f. 1. Știință care are ca obiect de studiu învelișul terestru în mod complex; descrie și explică aspectele statice și fenomenele dinamice desfășurate într-o strânsă interdependență cu cele patru învelișuri planetare (atmosferă, litosferă, hidrosferă, biosferă), sub influența energiei radiante ce vine de la Soare (calorică, luminoasă), a forței gravitaționale (terestre și universale) și a forței Coriolis. Analizează fie interacțiunea elementelor ce compun geosfera externă (g. generală) fie aspectele regionale ale îmbinării acestora (g. regională). Numele de g. a fost folosit pentru prima dată de Eratostene, care i-a dat un sens matematic (definirea și măsurarea formelor și dimensiunilor Pământului). În ultimele decenii au apărut subramuri noi: g. socială (studiul populației, al așezărilor și al activităților sociale; echivalentă cu g. umană în Europa și g. culturală în S.U.A.), g. resurselor (studiul repartiției teritoriale a resurselor de sol și subsol și rolul lor în dezvoltarea economică), g. sistematică (abordează geografic Terra prin prezentarea elementelor fizice, biotice, economice, istorice etc.), g. aplicată (răspunde unor probleme precise utilizând cercetarea fundamentală) etc. ◊ G. fizică studiază învelișul terestru cu cele patru componente ale sale, ca factori și produse ale întregii planete. Se subdivide în: g. fizică generală, g. atmosferei (climatologie), g. apelor (hidrogeografia), g. formelor de teren (geomorfologia), biogeografia (care se împarte la rândui ei în g. plantelor – fitogeografia și g. animalelor – zoogeografia), g. solurilor (pedologia). G. economică cercetează, la scară planetară sau regională, învelișul terestru sub aspectul producerii bunurilor necesare întreținerii și dezvoltării populației globului, urmărind repartiția teritorială a producției, condițiile și particularitățile ei concrete de dezvoltare. ♦ G. istorică (geoistoria) = ramură a g. care reconstituie peisaje trecute, prin urmărirea modificărilor geografice și a modului cum acestea au contribuit la dezvoltarea istorică a unui anumit teritoriu. G. medicală, studiază influența mediului înconjurător asupra sănătății omului și distribuirea bolilor pe Pământ. G. politică, studiază devenirea istorică a hărții politice a lumii, evoluția politică a țărilor în raport cu particularitățile lor geografice și cu consecințele acestora asupra structurilor socio-economice. 2. (LINGV.) G. lingvistică = metodă de cercetare, pe baza hărților lingvistice, a fenomenelor de limbă, care stabilește aria de răspândire a acestora.

DINU, Valeriu-Voinea (n. 1905, Cioara Radu-Vodă, jud. Brăila), inginer român. Lucrări în domeniul silviculturii („Politica forestieră națională. Doctrina modernă și realizările epocii 1918-1939”). Studii asupra mediului înconjurător.

EKÍSTICĂ (< fr., engl. {i}) s. f. Știința care studiază fenomenele ce condiționează așezările umane în scopul maximizării rolului elementelor naturale, optimizării calității relațiilor dintre om și mediul înconjurător și al menținerii unei calități înalte a mediului și a vieții. E. este considerată de unii cercetători ca formă superioară a ecologiei umane.

MICIURIN, Ivan Vladimirovici (1855-1935), biolog și selecționator practicant rus. Creator a peste 300 de soiuri de plante pomihorticole, în special pomi fructiferi (meri, peri, caiși, pruni), pe baza metodei hibridării îndelungate. A susținut teoria, depășită astăzi, potrivit căreia mediul înconjurător exercită influență asupra caracterelor ereditare ale plantelor.

POICHILOTÉRM, -Ă (< fr. {i}; {s} gr. poikilos „variat” + thermos „cald”) adj., s. m. (Animal) care are temperatura corpului variabilă, condiționată de temperatura mediului înconjurător (nevertebratele, peștii, batracienii și reptilele).

RATZEL [rátsəl], Friedrich (1844-1904), etnograf și geograf german. Prof. univ. la München și Leipzig. A călătorit în Europa și America de N, lucrările sale conținând mult material faptic. A folosit primul și a descris conceptul de „Lebensraum” (spațiul vital). A elaborat (1869) concepția determinismului geografic (sub influența lui Darwin), arătând raporturile între om, stat și mediul înconjurător în societățile primitive, a fondat antropogeografia și a pus bazele geopoliticii („Antropogeografia”, „Geografia politică”, „Pământul și viața”).

ANERGIE s. f. 1. Lipsă de reacție a organismului la antigeni. 2. Energie termică corespunzătoare unui sistem fizic aflat în echilibru termodinamic cu mediul înconjurător și care nu poate fi transformată în lucru mecanic. – Din fr. anergie.

ARMĂ, arme, s. f. 1. Obiect, unealtă, aparat, mașină care servește în lupta împotriva inamicului, la vânat, în unele probe sportive etc. ◊ Armă albă = armă (1) destinată luptei corp la corp sau la distanță (pumnal, cuțit etc.). Armă de foc = armă (1) care folosește pulberea explozivă la aruncarea unui proiectil (pușca, tunul etc.). Armă de distrugere (sau de nimicire) în masă = bombă atomică (sau chimică, biologică). ◊ Expr. A fi (sau a se afla) sub arme = a face serviciul militar. A depune armele = a) a se preda, a se declara învins; b) (fig.) a ceda. ♦ Parte dintr-o armată specializată și dotată pentru un anumit fel de luptă; serviciu militar specializat în acest sens. 2. (La pl.) Armament. 3. (În sintagma) Armă ecologică = nume generic dat metodelor și tehnicilor de război destinate modificării condițiilor normale ale mediului înconjurător al inamicului. 4. Fig. Mijloc de luptă (pe planul ideilor, al politicii etc.). ◊ Expr. A bate (pe cineva) cu propriile arme = a învinge (pe cineva) cu propriile argumente. 5. (La pl.) Ansamblul semnelor simbolice de pe o stemă, de pe un blazon etc.; (rar) armoarii. – Lat. arma. modificată

SÂNGE, (5) sângiuri, s. n. 1. Substanță lichidă de culoare roșie, compusă din plasmă și din globule (albe și roșii), care circulă prin vene și artere, asigurând nutriția și oxigenarea organismului la animalele superioare. ♦ Animal cu sânge rece = animal (pește, reptilă, batracian și nevertebrat) la care temperatura corpului se schimbă în funcție de temperatura mediului înconjurător. Frate de sânge = frate de la același tată și de la aceeași mamă; frate bun. Legături de sânge = rudenie. Glasul sângelui = înclinare firească (și instinctivă) de dragoste pentru familie, pentru o rudă apropiată. ◊ Loc. adj. De sânge = a) de culoare roșie; b) (despre lacrimi) de durere, de supărare mare; c) de neam, de familie bună, aleasă. În sânge = (despre fripturi) care a rămas puțin crud, care își păstrează încă sângele. ◊ Loc. adj. și adv. Cu sânge rece = fără emoție; calm, liniștit. Cu sânge iute = fără stăpânire, impulsiv. Cu (sau de) sânge albastru = de neam mare, ales; nobil. ◊ Loc. adv. La sânge = extrem de aspru, de drastic; până la distrugere. ◊ Expr. A scuipa (cu) sânge = a avea hemoptizie. A lăsa (sau a lua) cuiva sânge = a scoate cuiva o cantitate de sânge (în scop terapeutic). A da sânge = a lăsa să i se scoată o cantitate de sânge (în mod terapeutic sau pentru a fi folosit în transfuzii). A avea sânge în vine = a fi energic. A i se urca (sau a-i năvăli, a i se sui, a-i da etc.) (cuiva) sângele în obraz (sau la cap, în față) = a) a se înroși din cauza unei emoții puternice sau din cauza unei boli etc.; b) a se înfuria. A nu mai avea (nici )o picătură de sânge în obraz = a fi palid din cauza bolii; a păli de emoție, de frică etc. A-i îngheța (cuiva) sângele în vine sau a îngheța sângele (în cineva) = a se speria, a fi cuprins de groază, a înlemni de spaimă. A fierbe (sau a clocoti) sângele (în cineva) = a se înfierbânta din cauza mâniei, a supărării etc. A-și face (sau a-i face cuiva) sânge rău = a (se) supăra foarte tare, a (se) enerva. A nu curge (sau a nu ieși) sânge din inimă (sau din cineva), se spune pentru a arăta că cineva este foarte supărat. A avea (ceva) în sânge = a fi obișnuit cu ceva; a avea ceva înnăscut. A bate (sau a zgâria) până la sânge = a bate (sau a zgâria) tare (până când curge sânge). A umple de sânge = a bate foarte tare, crunt. A suge sângele cuiva = a chinui, a oprima; a exploata. Sânge nevinovat, se spune despre cel ucis fără nicio vină. Vărsare de sânge = omor în masă, măcel. A vărsa sânge = a omorî. A fi setos (sau dornic, iubitor) de sânge sau a fi omul sângelui = a fi crud, a fi ucigaș. A se scălda în sânge sau a se adăpa cu sânge = a omorî (în masă) din cruzime. A avea mâinile pătate de sânge = a fi vinovat de o crimă. A face să curgă sânge = a fi pricina unui război, a unei încăierări sângeroase. A-și da (sau a-și vărsa) sângele (pentru cineva sau ceva) = a suferi sau a-și da viața (pentru cineva sau ceva). 2. Fig. Obârșie; p. ext. familie, neam; progenitură. 3. Fig. Soi, rasă (de animale). 4. Compuse: sânge-de-nouă-frați sau sângele-dracului, sângele-zmeului = produs vegetal rășinos, de culoare roșie, recoltat din fructele unui arbore din familia palmierilor și care, arzând, răspândește un miros plăcut; sângele-voinicului = a) plantă agățătoare din familia leguminoaselor, cu flori roșii, violete sau albe (Lathyrus odoratus); b) numele a două specii de plante erbacee de munte din familia orhideelor, cu frunze înguste, alungite, îndreptate în sus, cu miros plăcut de vanilie, dintre care una cu flori mici de culoare roșie- purpurie (Nigritella rubra), iar cealaltă cu flori de culoare purpuriu-întunecat (Nigritella nigra). 5. (Înv.; la pl.) Omoruri, crime. 6. (Pop.) Nume dat unei boli a vitelor (care le face să sângereze). – Lat. sanguis.

OCHI¹, (I, II 4, 7, 11, 12, III) ochi, s. m., (II 1, 2, 3, 4, 5, 6, 8, 9, 10, 13) ochiuri, s. n. I. S. m. 1. Fiecare dintre cele două organe ale vederii, de formă globulară, sticloase, așezate simetric în partea din față a capului omului și a unor animale; globul împreună cu orbita, pleoapele, genele; irisul colorat al acestui organ; organul vederii unui animal sau al unei insecte, indiferent de structura lui. ◊ Loc. adv. Văzând cu ochii = repede. Ochi în ochi = privindu-se unul pe altul. Cu ochii închiși = a) fără discernământ; b) pe dinafară, pe de rost; foarte ușor, fără dificultăți. ◊ Expr. (A fi) numai ochi (și urechi) = (a privi) foarte atent (la ceva). A dormi numai cu un ochi = a dormi ușor, neliniștit; a dormi iepurește. Cât vezi cu ochii (sau cu ochiul) = cât cuprinzi cu privirea, până la depărtări foarte mari. A vedea cu ochii lui = a vedea el însuși, a fi de față la o întâmplare. A vedea cu ochii altuia = a nu avea păreri proprii, a judeca prin prisma altuia. A păzi (sau a îngriji) pe cineva ca ochii din cap = a păzi, a îngriji etc. pe cineva cu cea mai mare atenție. A arăta (pe cineva sau ceva) din ochi = a semnala cuiva în mod discret (pe cineva sau ceva), făcând o mișcare ușoară a ochilor în direcția voită. A iubi pe cineva (sau a-i fi drag cuiva) ca lumina ochilor (sau mai mult decât ochii din cap) = a iubi (sau a fi iubit) din tot sufletul. A i se scurge (sau a-i curge) cuiva ochii după cineva (sau după ceva) = a se uita cu mult drag la cineva sau la ceva, a-i plăcea foarte mult cineva sau ceva, a ține mult la cineva sau la ceva. A nu avea ochi să vezi pe cineva = a fi supărat pe cineva, a nu putea suferi pe cineva. A privi pe cineva cu (sau a avea pe cineva la) ochi buni (sau răi) = a (nu) simpatiza pe cineva. A nu vedea (lumea) înaintea ochilor = a fi foarte supărat, a fierbe de mânie. A da ochii (sau ochi) cu cineva = a întâlni pe cineva (pe neașteptate). A da cu ochii de cineva (sau de ceva) = a vedea ceva sau pe cineva care îți iese întâmplător în cale; a zări. A-și vedea visul cu ochii = a-și vedea realizată o dorință. E cu ochi și cu sprâncene = e evident, e clar. A i se întoarce (cuiva) ochii în cap (sau pe dos), se zice când cineva este în agonie, când moare. A(-și) da ochii peste cap = a) a cocheta, a afecta²; a face fasoane; b) (a fi pe punctul de) a muri. A privi cu ochii mari = a privi atent, a fi uimit de ceea ce vede. A pune (o armă) la ochi sau a lua la ochi = a ținti, a ochi. A lua (pe cineva) la ochi = a avea bănuieli asupra cuiva, a suspecta. A pune ochii (pe cineva sau pe ceva) = a-i plăcea cineva sau ceva; a pune sub observație, a urmări. A face un lucru cu ochii închiși = a face un lucru foarte ușor, fără dificultate, fără ezitare. Între patru ochi = fără martori, în intimitate. Plin ochi = foarte plin. (Fam.) Cu un ochi la făină și cu altul la slănină, se spune despre cel care: a) se uită cruciș sau b) râvnește la două lucruri deodată. (Muncește, lucrează, aleargă, se ferește, fuge etc. de ceva) de-și scoate ochii = (muncește, lucrează etc.) cât poate, din răsputeri. 2. Facultatea de a vedea, simțul văzului, vedere; privire, uitătură. ◊ Loc. adv. Cu ochi pierduți = cu privirea neconcentrată, privind în gol; în extaz. Sub ochii noștri = a) sub privirea noastră; b) acum, în prezent. În ochii cuiva = după părerea cuiva, după aprecierea cuiva, în conștiința cuiva; în fața cuiva. De (sau pentru) ochii lumii = de formă, pentru a salva aparențele. ◊ Expr. A privi cu ochi de piatră = a privi nepăsător, rece, înmărmurit. A avea ochi = a se arăta priceput în a aprecia un lucru dintr-o privire. A măsura (sau a judeca, a prețui etc.) din ochi = a aprecia cu aproximație, cu privirea, însușirea unui obiect sau a unei ființe; a studia, a cerceta, a analiza cu privirea ceva sau pe cineva. A vinde (sau a da, a cumpăra) pe ochi = a vinde (sau a cumpăra) apreciind cantitatea cu privirea. A sorbi pe cineva din ochi = a ține foarte mult la cineva, a-l privi cu drag. A mânca (sau a înghiți) cu ochii = a mânca cu mare poftă; a pofti. Încotro vede cu ochii sau unde îl duc ochii = indiferent unde, în orice direcție, fără țintă, aiurea. ♦ Fig. Putere de pătrundere, discernământ; judecată, rațiune. 3. (La pl.) Obraz, față. ◊ Loc. adv. De la ochi sau (verde) în ochi = cu îndrăzneală, fățiș, fără cruțare. II. P. anal. 1. S. n. Fiecare dintre spațiile libere ale unei ferestre, în care se montează geamurile; panou de sticlă care închide fiecare dintre aceste spații. ♦ Mică deschizătură închisă cu sticlă, făcută într-un perete exterior, folosind la aerisirea sau la iluminarea unei încăperi. ◊ Ochi de bou = nume dat ferestrelor rotunde de mici dimensiuni folosite pentru iluminarea și aerisirea podurilor, a mansardelor sau a încăperilor de serviciu ale unui edificiu. 2. S. n. Porțiune de loc, în formă circulară, acoperită cu altceva (apă, nisip, zăpadă etc.) decât mediul înconjurător. 3. S. n. Întindere de apă în formă circulară, în regiuni mlăștinoase, mărginită cu papură; loc unde se adună și stagnează apa. ♦ Vârtej de apă, bulboană; copcă. 4. S. n. și m. Orificiu făcut într-o pânză de navă, plasă, foaie de cort, prin care se poate petrece o sfoară, o frânghie, un cablu; ocheț. ♦ Buclă formată prin îndoirea unei sfori, a unei frânghii etc., petrecută cu un capăt prin îndoitură; laț. ♦ Fiecare dintre golurile (simetrice) aflate între firele unei împletituri, ale unor țesături, ale unor plase etc.; golul împreună cu firele care îl mărginesc. ♦ Fiecare dintre verigile din care se compune un lanț; za. 5. S. n. Orificiu circular situat pe partea superioară a unei mașini de gătit, pe care se așază vasele pentru a le pune în contact direct cu flacăra. 6. S. n. (Mai ales la pl.) Mâncare făcută din ouă prăjite în tigaie sau fierte fără coajă, astfel ca gălbenușul să rămână întreg (cu albușul coagulat în jurul lui). 7. S. m. Complex de muguri existent pe nod la vița-de-vie sau la subsuoara frunzelor unor plante. 8. S. n. Despărțitură într-o magazie, într-un hambar etc.; boxă. 9. S. n. Fiecare dintre petele colorate de pe coada păunului. 10. S. n. Particulă rotundă de grăsime care plutește pe suprafața unui lichid. 11. S. m. (În sintagmele) Ochi magic = tub electronic cu ecran fluorescent, care se folosește în special la aparatele de recepție radiofonică sau radiotelegrafică, ca să arate în ce măsură este realizat acordul pe lungimea de undă dorită; indicator de acord. 12. S. m. Fiecare dintre punctele de pe zaruri, cărți de joc etc. 13. S. n. Fig. Pată de lumină, licărire, punct strălucitor. III. S. m. Compuse: ochi-de-pisică = a) disc de sticlă sau de material plastic (montat într-o garnitură de metal) care reflectă razele de lumină proiectate asupra lui și care este folosit ca piesă de semnalizare la vehicule sau la panourile fixe de pe șosele; b) varietate de minerale care, șlefuite într-un anumit mod, capătă o luminozitate neobișnuită; ochi-de-ciclop = fereastră specială care separă acustic încăperile unui studio, permițând însă o vizibilitate bună; ochiul-boului = a) (Bot.) nume dat mai multor plante din familia compozeelor, cu inflorescențe mari, albe sau viu colorate; b) (Ornit.) pitulice; ochiul-lupului = a) plantă erbacee cu flori mici albastre și cu fructe nucule (Lycopsis arvensis); b) plantă erbacee cu tulpina ramificată și cu florile dispuse în formă de spice (Plantago indica); ochii-păsăruicii = a) plantă erbacee cu frunze lanceolate și cu flori albastre, albe sau roșii (Myosotis palustris); b) nu-mă-uita; ochiul-șarpelui = a) plantă erbacee cu frunze mici în formă de rozetă, acoperite cu peri albi mătăsoși, cu flori albastre, rar albe, plăcut mirositoare (Eritrichium nanum); b) mică plantă erbacee cu frunze păroase și cu flori mici, albastre închis (Myosotis arvensis); ochii-șoricelului = a) mică plantă erbacee cu tulpini roșietice, cu frunzele bazale dispuse în rozetă, cu flori alburii, rareori liliachii (Saxifraga adscendens); b) nu-mă-uita; ochiul-soarelui = vanilie sălbatică; ochiul-păunului = fluture de noapte care are pe aripi pete rotunde, colorate, asemănătoare cu cele de pe coada păunului (Saturnia pyri); Ochiul-Taurului = numele unei stele din constelația Taurului; ochi-de-tigru = varietate de cuarț galben sau brun-roșcat cu irizații determinate de incluziuni foarte mici de fier, mică sau azbest. [Pl. și: (II, 4) ochiuri] – Lat. oc(u)lus.

CAMELEON, cameleoni, s. m. 1. Reptilă arboricolă și insectivoră din regiunile tropicale, cu gheare ca un clește, care o ajută să se prindă de copaci, și cu proprietatea de a-și schimba culoarea corpului potrivit mediului înconjurător sau în funcție de dispoziție (Chamaeleo vulgaris). 2. Fig. Persoană care-și schimbă purtarea și convingerile după împrejurări și interese. [Pr.: -le-on] – Din fr. cameléon.

CAMELEONISM s. n. 1. Proprietate a unor reptile de a-și schimba culoarea corpului după mediul înconjurător. 2. Fig. Schimbare a purtării și a convingerilor cuiva în funcție de împrejurări și interese. [Pr.: -le-o-] – Cameleon + suf. -ism.

SEMNALIZARE, semnalizări, s. f. 1. Acțiunea de a semnaliza și rezultatul ei; înștiințare, comunicare prin semnale. 2. (Psih.) Activitate a emisferelor cerebrale prin care diferiți stimuli, asociindu-se cu stimuli care declanșează anumite reflexe înnăscute, pot deveni semnale ale acestora din urmă, declanșând aceleași reacții. ◊ Sistem de semnalizare = totalitatea semnalelor prin care organismul se pune în legătură cu mediul înconjurător, prin intermediul scoarței cerebrale. Primul sistem de semnalizare = activitatea de semnalizare legată de „semnalele directe”, adică de însușirile optice, acustice, olfactive etc. ale obiectelor din realitate. Al doilea sistem de semnalizare = activitatea de semnalizare specifică oamenilor, legată de cuvinte, considerate de Pavlov semnale ale semnalelor directe; limbajul. 3. (Concr.) Instalație pe un aerodrom, la o cale ferată, într-un port, la intersecțiile străzilor cu ajutorul căreia se fac comunicări prin semnale la distanță. – V. semnaliza.

DEGRADÁRE (< degrada, după fr. dégradation) s. f. 1. Acțiunea de a (se) degrada. 2. Înjosire. 3. (Dr.) D. militară = pierderea gradului în armată, excluderea din rândurile ei și interzicerea de a purta însemnele gradului sau decorații ca urmare a săvârșirii unor fapte grave, pedepsite de legea penală. 4. Modificare a calităților unui sistem fizic sau tehnic, ale unui material etc. care duce la scăderea valorii acestuia dintr-un anumit punct de vedere (ex. d. zăcămintelor petrolifere în urma unei exploatări neraționale, d. cărbunilor stocați un timp îndelungat etc.). ◊ Degradarea energiei = scăderea energiei libere a unui sistem fizic izolat, prin transformări ireversibile care conduc la creșterea entropiei. ◊ (CHIM.) Reacție de d. = reacție prin care se realizează o rupere (desfacere) controlată a legăturilor chimice din molecula unui compus organic. Degradarea polimerilor = proces ireversibil constând în modificarea compoziției și structurii polimerilor naturali și sintetici, sub acțiunea unor factori din mediul de prelucrare și/sau utilizare, care se reflectă defavorabil în proprietățile legate de valoarea lor de întrebuințare. 5. (AGR.) Degradarea solului = totalitatea schimbărilor produse în solurile spălate intens prin apa de infiltrație, care determină scăderea fertilității acestora. Degradarea terenurilor = îndepărtare totală sau parțială a stratului de sol, ca urmare a eroziunii de suprafață, a alunecărilor de teren, a acțiunii torenților ș.a. Este foarte puternică în reg. cu roci friabile și cu versanții abrupți, fiind favorizată de despăduriri, pășunatul excesiv, aratul în lungul pantei etc. Degradarea mediului = proces complex de alterare a calității mediului înconjurător datorat interacțiunii om-mediu sau unor cauze naturale (inundații, erupții vulcanice etc.).

RESPIRAȚIE, respirații, s. f. Totalitatea proceselor fiziologice prin care se realizează schimbul de gaze (absorbirea oxigenului și eliminarea dioxidului de carbon) între organismele vii și mediul înconjurător; acțiune ritmică și mecanică prin care animalele superioare inspiră aerul ambiant conținând oxigenul necesar întreținerii vieții și expiră dioxidul de carbon și vaporii de apă rezultați din arderi; răsuflare. ◊ Respirație artificială = mijloc de reanimare care constă în introducerea și scoaterea alternativă și ritmică a aerului din plămâni, pentru a provoca reluarea mișcărilor respiratorii normale, întrerupte în caz de asfixiere, sincopă etc. Operă (sau studiu, lucrare) de largă respirație = operă (sau studiu, lucrare) de mare amploare, complexă. ♦ Aerul respirat; suflare. – Din fr. respiration, lat. respiratio.

ROBOTICĂ s. f. Domeniu pluridisciplinar al științei și tehnicii care studiază proiectarea și tehnica construirii sistemelor mecanice, informatice sau mixte și a roboților¹ în scopul înlocuirii parțiale ori totale a omului în procesele tehnologice, în acțiunea asupra mediului înconjurător; (rar) robotologie. – Din fr. robotique, engl. robotics.

DIFUZOR, (I) difuzoare, s. n., (II) difuzori, s. m. I. S. n. 1. Dispozitiv (în formă de pâlnie) pentru redarea sunetelor transmise pe cale electrică și răspândirea lor în mediul înconjurător. 2. Dispozitiv translucid din sticlă, porțelan etc., care împrăștie uniform lumina unei lămpi. 3. Aparat întrebuințat la extragerea prin difuziune (2) a unei substanțe. 4. Piesă a carburatorului unui motor, care pulverizează combustibilul printr-un curent de aer. II. S. m. Persoană care difuzează (presa). – Din fr. diffuseur.

EMISIUNE, emisiuni, s. f. 1. (În forma emisie) Creare și punere în circulație a semnelor bănești de către banca centrală a unui stat; emitere. ♦ Punere în circulație a unei noi serii de mărci poștale sau retipărirea la o anumită dată a unei serii mai vechi. 2. (În forma emisie) Producere, de către un corp sau un dispozitiv, a unor gaze, a unor unde etc. care se pot propaga în mediul înconjurător. 3. Program transmis prin radio sau prin televiziune într-o ordine dinainte stabilită. [Pr.: -si-u-. – Var.: emisie s. f.] – Din fr. émission, lat. emissio, -onis.

EMITE, emit, vb. III. Tranz. 1. A enunța, a exprima, a lansa o părere, o teorie etc. ♦ A transmite, a anunța. 2. A elabora un act normativ. ♦ A pune în circulație o bancnotă, o hârtie de valoare etc. 3. A produce gaze, radiații etc. care se pot propaga în mediul înconjurător. – Din lat. emittere. Cf. fr. émettre.

EPIC, -Ă, epici, -ce, adj., s. f. 1. Adj. Care exprimă, în formă de narațiune, idei, sentimente, acțiuni etc. ale eroilor unei întâmplări reale sau imaginare. ◊ Gen epic = unul dintre cele trei genuri literare, care cuprinde diverse specii de narațiuni în versuri și în proză, dezvăluind cu o relativă obiectivitate portretul fizic și moral al personajelor, faptele lor, relațiile lor cu mediul înconjurător. ♦ Fig. Demn de o epopee; de proporții vaste; grandios. 2. S. f. Totalitatea operelor literare aparținând genului epic. – Din fr. épique, lat. epicus.

IGIENĂ s. f. 1. Ramură a medicinei care elaborează normele de apărare a sănătății oamenilor și formele de aplicare a acestor norme pe baza studierii interdependenței și interacțiunii dintre om și mediul înconjurător, a condițiilor de trai, precum și a relațiilor sociale și de producție. 2. Ansamblu de reguli și de măsuri pentru păstrarea sănătății. [Pr.: -gi-e-. – Var.: higienă s. f.] – Din fr. hygiène.

PLAT, -Ă, plați, -te, adj. 1. (Despre obiecte) Lat, turtit; plan. ◊ Picior plat = malformație congenitală a piciorului care are talpa prea puțin scobită; platfus. ♦ (Despre terenuri) Întins, neted, șes. 2. Fig. Lipsit de expresie sau de culoare; searbăd, fad; șters, banal. ♦ (Despre mediul înconjurător, modul de viață etc.) Mediocru, meschin; lipsit de variație, monoton. ♦ (Despre persoane) Fără personalitate, fără valoare, neinteresant, fără imaginație; prost. 3. (Sport; despre alergări atletice) Care se desfășoară pe un teren neted, special amenajat. – Din fr. plat.

POICHILOTERM, -Ă, poichilotermi, -e, adj., s. m. și f. (Animal) care are temperatura corpului variabilă după temperatura mediului înconjurător (nevertebrate, pești, batracieni și reptile). – Din fr. poïkilotherme.

FRIGORIFER, -Ă, frigoriferi, -e, adj. (Despre un sistem fizico-chimic sau tehnic) Care transferă frigul. ◊ Lanț frigorifer = serie de instalații frigorifice prin care se asigură conservarea și transportul la rece al alimentelor. Agent frigorifer = agent frigorific care transferă frig la un mediu ce trebuie răcit de la un mediu care se află la o temperatură mai joasă. ♦ (Substantivat, n.; impr.) Clădire sau încăpere prevăzută cu instalații de răcire sub temperatura mediului înconjurător și folosită pentru conservarea unor cantități mari de alimente, medicamente etc.; instalație frigorifică. – Din fr. frigorifère.

POLUA, poluez, vb. I. Tranz. A face ca aerul, apa, mediul înconjurător să fie viciate de substanțe reziduale, deșeuri etc., cu modificarea, echilibrului natural și efecte dăunătoare asupra organismelor vii; a vicia; a infecta. ♦ Refl. (Despre aer, ape, mediu de viață) A deveni nociv, a se vicia. [Pr.: -lu-a] – Din fr. polluer.

INSULĂ, insule, s. f. Porțiune de uscat înconjurată de apă, situată fie într-un ocean, mare sau lac, fie în albia unei ape curgătoare. ◊ Insulă plutitoare = v. plutitor. ♦ Fig. Grup de obiecte de același fel care se diferențiază de mediul înconjurător. – Din lat. insula.

ADAPTARE, adaptări, s. f. Acțiunea de a (se) adapta și rezultatul ei. 1. Modificare, transformare a unui lucru, pentru a-l face să corespundă unor anumite cerințe. ◊ (Concretizat) Adaptare radiofonică. Adaptare muzicală. Adaptare scenică. ♦ Ajustare a unui lucru pentru a-l aplica la altul; potrivire. 2. (Adesea determinat prin «la mediu») Deprindere, a organismelor, a organelor, a simțurilor etc. cu condițiile mediului înconjurător. ◊ Adaptarea ochiului = proprietatea pe care o are ochiul de a-și potrivi sensibilitatea funcțională după cum se schimbă intensitatea luminii.

ADULMECA, adulmec, vb. I. I. Tranz. (Despre animale) A simți sau a se strădui să simtă, cu ajutorul mirosului, prezența unui animal sau urmele lăsate de acesta, sau ceva ce servește drept hrană. V. mirosi. Vulpea adulmecă rațele. ◊ Boii mugesc. Peste mugetul lor lung, crește și scade repede un alt muget. E taurul, care adulmecă mirosul de fîn cosit. CAMILAR, TEM. 43. Racii o adulmecă [carnea] și se trag spre dînsa cu bucurie. SADOVEANU, N. F. 89. (În basme) O, dați-mi mîndrul buzdugan Și-aduceți calul năzdrăvan Ce-adulmecă jăratic. IOSIF, PATR. 59. ◊ Fig. Locomotiva aleargă despletită... trece de pe o linie pe alta, e oprită brusc, apoi din nou i se dă frîu liber și ea se lasă condusă, parcă adulmecind aer. SAHIA, N. 31. ◊ Absol. Din urmă îl goneau [pe bour], adulmecînd, patru cînt, înșirați unul după altul și chefuind cu glasuri diferite. SADOVEANU, F. J. 374. Acum... mi-am adus aminte că dihania de lup adulmecă și vine după fum. CREANGĂ, P. 131. (Fig.) Pîrîul adulmecă stingher. LESNEA, I. 31. ◊ Intranz. Cînd l-a strigat duduca... Colțun s-a pus pe picioare și-a adulmecat spre dumneaei. SADOVEANU, N. F. 35. II. Fig. (Despre oameni) 1. Tranz. (Complementul arată ceva ce poate trăda persoana urmărită) A urmări; a da de urmă; a observa, a supraveghea, a nu lăsa să-i scape. A pîndit cu ochi de fiară îndepărtarea lor și s-a îngrozit. Va să zică [jandarmii] îi adulmecaseră pașii și porniseră acum pe urmele lui. POPA, V. 75. [Boierii craioveni], ca copoii, adulmecă orice mișcare a domniei. ODOBESCU, S. I 82. ♦ (Cu privire la elemente din mediul înconjurător) A se pătrunde de prezența a ceva. Aspiră grăbit și scurt pe nas de cîteva ori, adulmecînd aerul, văzduhul, lumina. SEBASTIAN, T. 83. ◊ (Instrumentul adulmecării este ah simț decît mirosul) Nu se-nnoptase cînd ați ieșit pe bariera Vitanului și adulmecai cu ochii priveliștile noi. PAS, Z. I 44. 2.Tranz. (Complementul indică un obiect rîvnit sau admirat) A căuta să afli, să-ți însușești ceva, a umbla după... Luați seama, avem oameni care adulmecă galbenii. NEGRUZZI, S. III 116. 3. Refl. Reciproc. A se cerceta cu neîncredere, a-și da tîrcoale unul altuia, a se scruta. Un cîrd se întilnea cu altul și se adulmecau: de unde or fi ăștia? de unde ceilalți? PAS, L. I 123. - Variantă: (regional) adurmeca (RETEGANUL, P. III 35, ODOBESCU, S. III 147) vb. I.

AMBIANT, -Ă, ambianți, -te, adj. Care se găsește în. jur, în apropiere; înconjurător. Mediu ambiant. Atmosferă ambiantă. – Pronunțat: -bi-ant.

DARVINISM s. n. Teorie (formulată de naturalistul englez Ch. Darwin) care explică originea și evoluția speciilor de animale și de plante pe calea selecției naturale potrivit căreia indivizii necorespunzători sînt eliminați în lupta pentru existență, iar cei care supraviețuiesc se transformă necontenit sub înrîurirea mediului înconjurător. Lenin considera darwinismul ca o doctrină care a așezat pentru prima oară biologia pe un teren cu adevărat științific. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 126, 9/2.

EMBRION, embrioni, s. m. 1. Nume dat oricărui organism din momentul fecundării ovulului pînă în momentul cînd toate organele sînt deplin formate. O primă metodă [de hibridare vegetativă]... constă în adăugarea de gălbenuș embrionului de găină, în ou. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 357, 5/6. ♦ Germen al unei plante, existent în sămînța din care va lua naștere prin germinație o nouă plantă. Cînd ele [substanțele nutritive din sămînță] au fost consumate de embrion, acesta începe să-și caute și să acumuleze materii nutritive din mediul înconjurător, devenind astfel o plantă independentă. BOTANICA 24. 2. Fig. Început al unui lucru, al unei acțiuni, al unui plan etc.; prima fază a dezvoltării unei ființe sau a unui lucru, element din care se poate dezvolta ceva; germen. – Pronunțat: -bri-on.

EMISIUNE, emisiuni, s. f. 1. Punere în circulație de către stat a hîrtiilor de valoare, a bancnotelor etc. 2. Producere de către un corp a unor gaze sau a unor radiații care se pot propaga în mediul înconjurător. ♦ Evacuarea în atmosferă a unui mediu gazos (mai ales la motoarele termice). ♦ Producerea unui semnal în telecomunicații. 3. Program transmis prin radio într-o ordine dinainte stabilită. Emisiune pentru copii. ▭ Emisiunile pentru străinătate duc pînă la celălalt capăt al lumii știrile despre succesele muncii noastre pașnice, despre lupta popoarelor pentru pace, independență națională și bunăstare. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 343, 2/3. – Pronunțat: -si-u-. - Variantă: emisie s. f.

EMITE, emit, vb. III. Tranz. 1. (Cu privire la păreri, idei, teorii etc.) A enunța, a da la iveală, a exprima, a lansa. Această părere... n-aș emite-o tocmai asupra unor versuri alcătuite de mine. MACEDONSKI, O. IV 81. 2. (Cu privire la acte ale organelor de stat etc.) A elabora pentru a fi pus în aplicare; a da, a scoate. Prezidiul Marii Adunări Naționale emite decrete. ♦ (Fin.; cu privire la hîrtii de valoare, bancnote etc.) A pune în circulație. 3. (Despre un corp sau un dispozitiv) A produce radiații care se pot propaga în mediul înconjurător; a împrăștia, a răspîndi. Soarele emite căldură. Orga emite sunete grave. ▭ E pretutindeni un foșnet de fire de borangic, de pînze de păianjen care emit sunete corespunzătoare. BOGZA, C. O. 387.

EREDITATE s. f. 1. (Biol.) Proprietatea viețuitoarelor de a transmite urmașilor însușirile pe care le-au dobîndit în cursul evoluției lor pe glob, sub influența factorilor mediului înconjurător. Cunoașterea legilor eredității și variabilității descoperite și cercetate de Miciurin și Lîsenko. V. ROM. decembrie 1950, 184. 2. (Jur.) Moștenire, succesiune.

FASONA, fasonez, vb. I. Tranz. 1. A da o anumită formă unui lucru. V. fason (1). Perfecționarea industriei indigene cere... a introduce progresele maeștrilor și a meșteșugurilor celor care fasonează mai iute materiile primare. I. IONESCU, M. 687. ◊ (Poetic) Dunărea roade, mănîncă malurile albiei sale, cuplează, fasonează, modifică forma scoarței pămîntului pe unde trece. BART, E. 124. 2. Fig. (Rar) A forma caracterul, personalitatea cuiva. Analizînd pe artist din punctul de vedere fiziologic, psihologic, moral etc., vom da de mediul înconjurător, care a fasonat pe artist. GHEREA, ST. CR. II 11.

CAMELEON, cameleoni, s. m. Reptilă care trăiește în regiunile tropicale și care are proprietatea de a-și schimba culoarea pieii potrivit mediului înconjurător. – Pronunțat: -le-on.

MIMETISM s. n. Însușire pe care o au unele animale (de exemplu cameleonul) de a avea sau a-și schimba culoarea după mediul în care se află sau de a lua forma unor obiecte din mediul înconjurător, pentru a se confunda cu acestea și a nu fi recunoscute de dușmani.

ÎNCADRA, încadrez, vb. I. Tranz. 1. A primi pe cineva cu toate drepturile și obligațiile în cadrul unei instituții sau întreprinderi. ♦ Refl. A se integra într-un colectiv, într-o organizație, în muncă, într-o acțiune etc. În etapa finală a războiului, în lupta armată împotriva fascismului s-au încadrat și armatele romînă și bulgară. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2903. Deși nu se afla încadrat în mișcarea revoluționară, Turgheniev era urmărit și supravegheat în ceea ce publica. SADOVEANU, E. 235. 2. A introduce ceva sau pe cineva într-un mediu, făcîndu-l să se potrivească, să se armonizeze cu el. Nefiind suficient încadrat în conflictul romanului, nu are un rol determinant în acțiune. V. ROM. aprilie 1953, 299. ♦ Refl. A se potrivi, a se armoniza cu mediul înconjurător. Mausoleul se încadrează perfect, prin liniile și culoarea lui, în arhitectura și jocul de culori al Pieții Roșii. STANCU, U.R.S.S. 37. 3. (Cu privire la un tablou, o oglindă etc.) A pune în cadru, în ramă, a înrăma. (Fig.) Părul... se împărțea în cărare la mijloc, ca să încadreze o figură în oval perfect. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 40. Păru-i ca aurul fața-ncadrează. EMINESCU, O. IV 32. 4. Fig. (Cu privire la delicte, infracțiuni, crime, p. ext. la delincvenți etc.) A cuprinde într-un text de lege. Martorul, uimit de această diversiune, devenise deodată inutil cauzei care nu-l mai încadra. ARGHEZI, P. T. 95. 5. A înconjura, a împresura. De la observator vin știri că dușmanul și-a adus întărituri... Uite, v-a încadrat. PAS, Z. III 204.

ÎNCHISTA, închistez, vb. I. Refl. (Despre unele organisme animale sau vegetale) A se închide într-un chist, într-o carapace sau într-o membrană (spre a se apăra de mediul înconjurător, în condiții nefavorabile de viață sau în timpul reproducerii). ♦ (Med.; despre unele formații patologice) A se izola de țesutul înconjurător în interiorul unui chist (fără a da loc la procese inflamatorii). ♦ Fig. A se izola. Partidul care se închistează, care se îndepărtează de mase, pierde încrederea și sprijinul maselor și este condamnat la pieire. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 355, 2/5.

ÎNCONJURĂTOR, -OARE, înconjurători, -oare, adj. Care se află de jur împrejur, care înconjoară. Mediu înconjurător.

MORAL², -Ă, morali, -e, adj. 1. Care este în conformitate cu principiile sau cu regulile moralei. Atitudine morală. ◊ Care conține o învățătură. Germanii au... o întreagă literatură de povestiri morale și educative. ANGHEL, PR. 180. 2. Care se referă la intelect, la spirit; intelectual, spiritual, sufletesc. Analizînd pe artist din punctul de vedere fiziologic, psihologic, moral, etc., vom da de mediul înconjurător care a fasonat pe artist. GHEREA, ST. CR. II 11.

OCHI¹, (I, II 4, 7, 12) ochi, s. m., (II 1, 2, 3, 4, 5, 8, 9, 10, 11) ochiuri, s. n. I. 1. Fiecare dintre cele două organe de formă globulară, sticloase, așezate în chip simetric în partea din față a capului; globul împreună cu orbita, pleoapele, genele etc., irisul colorat al acestui organ; organul vederii unui animal ori al unei insecte, indiferent de structura lui. Avea, precum, desigur, trebuie să fi avînd și astăzi, niște ochi mici și cenușii, de o strălucire stranie. HOGAȘ, DR. II 120. Mergi sănătoasă, mămucă, zise cel mic, cu lacrimi în ochi. CREANGĂ, P. 20. Ci tu rămîi în floare ca luna lui april, Cu ochii mari și umezi, cu zîmbet de copil. EMINESCU, O. I 128. Ochi pentru ochi și dinte pentru dinte, se spune cînd la o faptă rea se răspunde cu altă faptă de aceeași măsură; cum e fapta, așa și răsplata. Prinde orbul, scoate-i ochii, se zice cînd cineva te păgubește fără să-l poți trage la răspundere. Banul e ochiul dracului (= banul e o ispită care te poate duce la multe rele). ◊ Fig. Rămîne Toamna singură pe zare, Privind cu ochiu-i tulbure și mare. D. BOTEZ, P. O. 35. Ei fac din noapte ziuă, ș-a zilei ochi închid. EMINESCU, O. I 56. ◊ Albul ochiului v. alb. Coada ochiului v. coadă. Ochi de broască v. broască. Ochi de bou v. bou. ◊ Loc. adv. Văzînd cu ochii = foarte repede, pe zi ce trece. Cu tărîțe, cu cojițe, purcelul începe a se înfiripa și a crește văzînd cu ochii. CREANGĂ, P. 76. De (sau pentru) ochii lumii = de formă, în aparență, ca să vadă sau să creadă oamenii că s-a făcut. ◊ Expr. Ochii lumii = opinia publică. Ea riscă a-și compromite reputația în ochii lumii. BOLINTINEANU, O. 382. Cu ochii închiși v. închis. Cît te-ai freca (sau șterge) la ochi = foarte repede, cît ai bate din palme. Numai ochi și urechi = foarte atent. Se ridică – numai ochi și urechi. GALAN, B. I 54. A scoate cuiva ochii (cu ceva) = a-i aduce aminte cuiva cu răutate de anumite fapte ale sale, de anumite atitudini proprii sau de faptele altora dar care îl privesc; a-i scoate pe nas. Hojma mă morocănește și-mi scoate ochii cu cele tinere. CREANGĂ, P. 122. A dormi numai cu un ochi = a dormi ușor, neliniștit (gata să se trezească la cel mai mic zgomot); a dormi iepurește. Cît vezi cu ochii (sau cu ochiul) = cît cuprinzi cu privirea, pînă la depărtări foarte mari. Nimeni, nimic, cît vedeai cu ochiul. DUMITRIU, N. 14. (A vedea) cu ochii liberi v. liber. A vedea cu ochii lui = a vedea el însuși, a fi fost de față la o întîmplare. A vedea cu ochii altuia = a nu avea păreri proprii, a privi prin prisma altuia. A păzi (sau a îngriji) pe cineva ca ochii (sau ca de doi ochi) din cap = a păzi pe cineva cu cea mai mare grijă. Avea vodă Calimah o iapă arăbească și o păzeau slujitorii ca ochii din cap. SADOVEANU, O. I 462. Să îngrijești de calul meu ca de doi ochi din cap. CREANGĂ, P. 208. A arăta (pe cineva sau ceva) din ochi = a semnala cuiva în mod discret (pe cineva sau ceva), făcînd o mișcare ușoară a ochilor în direcția voită. Îmi arătă, din ochi, pe frate-meu. SADOVEANU, O. I 434. A iubi pe cineva sau a-i îi drag cineva ca (sau mai mult decît) ochii din cap = a iubi pe cineva din tot sufletul, peste măsură. Acum văzuse Ipate ce poate Chirică, și-i era drag ca ochii din cap. CREANGĂ, P. 153. Îl iubeau mai mult decît ochii din cap. DRĂGHICI, R. 3. A i se scurge (sau a-i curge) cuiva ochii după cineva (sau după ceva) = a se uita cu mult drag la cineva sau ceva, a ține mult la cineva sau ceva. E mîndru și fetelor le curg ochii după el. SADOVEANU, la TDRG. Li se scurgeau ochii după dînșii. ISPIRESCU, L. 24. A-i fi cuiva drag ca sarea-n ochi = a nu-i fi cuiva pe plac, a-i fi cuiva nesuferit. Fetele împăratului însă priveau la verișor cum privește cînele pe mîță și li era drag ca sarea-n ochi. CREANGĂ, P. 231. A nu avea ochi să vezi pe cineva = a nu putea suferi pe cineva, a fi mînios pe cineva. Cu toate că el se nevoiește... să îl iubesc, însă eu din zi în zi îl uresc mai mult și n-am ochi să-l văz. GORJAN, H. II 123. A privi pe cineva cu (sau a avea pe cineva la) ochi buni (sau răi) = a simpatiza (sau a fi ostil, a nu avea la inimă) pe cineva. Nu se căia de loc că l-a. primit la curtea sa, ba încă începuse a-l privi cu ochi buni. ISPIRESCU, L. 126. Am cam băgat eu de seamă că nu-l prea are la ochi pe Chiriac. CARAGIALE, O. I 48. Știu bine la ce ochi răi mă aveți cu toții. ODOBESCU-SLAVICI, la TDRG. A nu vedea (lumea) înaintea ochilor = a fi foarte supărat, a fierbe de mînie. Se făcu foc și pară de mînie, se turbură de necaz și nu mai vedea înaintea ochilor. ISPIRESCU, L. 27. Nu-mi văd lumea înaintea ochilor de năcaz. CREANGĂ, P. 190. A da ochii (sau ochi) cu cineva = a întîlni pe cineva (pe neașteptate). Mîine sau poimîine, streinul care doarme sus are să dea ochii cu d. Demetru Demetrian. C. PETRESCU, A. 295. N-ar fi vrut să dea ochii cu nimeni. BART, E. 213. A da cu ochii de cineva (sau de ceva) = a întîlni întîmplător pe cineva, a vedea ceva care din întîmplare îți iese în cale; a zări. Mergînd așa, pe vremea cînd soarele se-ngînă Cu noaptea, a dat Sînger cu ochii de-o fîntînă. COȘBUC, P. II 183. Cînd a dat cu ochii de mire, pe loc a încremenit. CREANGĂ, P. 86. Colonelul... dă cu ochii de sarbedul romîn Ce stase-n loc la umbră, sub un stejar bătrîn. ALECSANDRI, O. 244. A-și vedea visul cu ochii = a-și vedea realizată o dorință. E cu ochi și cu sprîncene = e evident, e clar, e cusut cu ață albă. Prea cu ochi și cu sprîncene erau însă glumele lui încît ea să nu-l priceapă. La TDRG. A i se întoarce (cuiva) ochii în cap (sau pe dos), se zice cînd cineva este în agonie, cînd moare. (În imprecații) În cap ochii să i se-ntoarcă Și să-i fie graiul prins. ALECSANDRI, P. I 7. A face (sau a deschide) ochii mari v. mare. A i se face (cuiva) negru înaintea ochilor = a se tulbura (cuiva) vederea, a nu mai vedea bine de supărare, de mînie etc. A face (cuiva) ochi dulci = a arunca (cuiva) priviri de dragoste, a privi galeș. (A fi) cu ochii în patru v. patru. A avea (sau a fi cu) ochii pe cineva = a nu pierde pe cineva din vedere, a urmări cu atenție mișcările cuiva (în care nu te încrezi). Să știi că am să am ochii pe dumneata. C. PETRESCU, R. DR. 249. A pune (o armă) la ochi (sau a lua la ochi) = a ținti, a ochi. Petru își încordă arcul, îl luă la ochi, săgeata zbură și în aceeași clipă se văzu trupul lui Malaspina căzînd. GANE, N. II 86. Cînd fură aproape de lup de o bătaie de săgeată, puse Făt-Frumos arcul la ochi. ISPIRESCU, L. 75. A lua (pe cineva) la ochi = a avea anumite bănuieli (cu privire la cineva), a supraveghea atent mișcările cuiva, a suspecta. Ți s-a părut că drumurile tale sînt închise pentru totdeauna... din pricina portarului care te luase la ochi. PAS, Z. I 261. A pune ochii (pe cineva sau ceva) = a-i plăcea cineva sau ceva. A face un lucru cu ochii închiși = a face un lucru fără o cercetare prealabilă, în mod superficial; a face foarte ușor un lucru, fără dificultate. între patru ochi = numai între două persoane, fără martori, în intimitate. A face cu ochiul v. face. A face ochi v. face. A deschide ochii v. deschide. A deschide (sau a i se deschide) cuiva ochii v. deschide. A închide ochii v. închide. A închide (cuiva) ochii v. închide. A da ochii peste cap v. da. A lega la ochi (pe cineva) v. lega. A se băga în ochii cuiva v. băga. A arunca praf în ochii cuiva v. praf. Plin ochi = plin de tot. Într-o clipă fu adusă dinaintea ei o cofă plină ochi. GANE, N. 44. ◊ (Familiar) Cu un ochi la făină și cu altul la slănină, se spune despre cel care se uită cruciș sau, fig., despre cel care rîvnește la două lucruri odată. (Arătînd intensitatea cu care se săvîrșește o acțiune) (Muncește, lucrează, aleargă, se ferește, fuge etc. de ceva) de-și scoate ochii = (muncește, lucrează etc.) cît poate, din răsputeri. Moș Nichifor fugea de cărăușie de-și scotea ochii. CREANGĂ, P. 107. 2. (La pl., urmat de determinarea «buni» sau «slabi») Facultatea de a vedea, simțul văzului, vedere. Ai ochi mai buni și te rog să-mi vii tu în ajutor. C. PETRESCU, C. V. 247. ◊ Expr. A lua (cuiva) ochii v. lua. A bate la ochi v. bate. A nu-și crede ochilor v. crede. ♦ (Mai ales la pl.) Privire, uitătură. Pe stradă, trecătorii, puțini la număr, alergau cu ochii în pămînt. C. PETRESCU, A. 468. Draga mea fără cuvinte, Doar din ochi pricepe toate. TOPÎRCEANU, B. 58. Ea-l oprește-n loc cu ochii și c-o mult smerită rugă. EMINESCU, O. I 80. ◊ (În apostrofări) Să nu te văd în ochi! ▭ Depărtează-te din ochii-mi. CONACHI, P. 84. ◊ Loc. adv. Cu ochii pierduți = cu privire neconcentrată, privind în vag, în extaz. Se uita cu ochii pierduți de bucurie cînd la moșneag, cînd la Maranda. MIRONESCU, S. A. 83. Sub ochii noștri = a) sub privirea noastră, în raza noastră vizuală; b) acum, în prezent, în timpul vieții noastre. Societatea noastră se construiește sub ochii noștri. V. ROM. decembrie 1953, 261. În ochii cuiva = în conștiința cuiva, după părerea cuiva. Dinastia este condamnată în ochii poporului romîn. LIT. ANTIMONARHICĂ 133. Ochi în ochi = privind unul în ochii celuilalt. Au ascultat o clipă, pe urmă, ochi în ochi, și-au zîmbit. GALAN, Z. R. 201. S-o vadă cum șade ochi în ochi cu Ion. REBREANU, I. 24. ◊ Expr. A privi cu ochi de piatră = a privi cu indiferență, nepăsător, rece, înmărmurit. Constandin îl privea cu ochi de piatră. DUMITRIU, N. 248. A privi cu ochi mari = a) a fi uimit de ceea ce vede; b) a i se dilata ochii de mînie, furie etc. Mă privește cu ochii mari de copil furios. CAMIL PETRESCU, U. N. 82. A avea ochi = a se arăta priceput în a aprecia un lucru dintr-o privire. A măsura (a judeca, a prețui etc.) din ochi = a aprecia fără măsurători precise, examinînd numai cu privirea. Tot chibzuia, parcă măsura așa din ochi depărtarea. MIRONESCU, S. A. 119. A vinde (a da sau a cumpăra) pe ochi = a vinde (sau a cumpăra) apreciind cantitatea cu privirea. A sorbi (pe cineva) din ochi = a ține foarte mult la cineva, a-l privi cu drag. El necontenit o sorbea din ochi și se minuna cum îi ședea de bine culcată pe canapea. GANE, N. II 123. A fura (pe cineva) cu ochiul = a privi pe cineva (pe furiș), cu dragoste, cu plăcere. Smărăndița începe, din cînd în cînd, a mă fura cu ochiul. CREANGĂ, A. 7. A (-și) arunca ochii = a) a privi repede, în treacăt. Cînd își aruncă ochii spre poartă, ce să vadă. CREANGĂ, P. 68; b) a examina, a cerceta sumar. A pierde pe cineva (sau ceva) din ochi = a nu mai vedea pe cineva sau ceva care se depărtează sau de care te depărtezi. A pierde (sau a prăpădi) pe cineva din ochi = a ține foarte mult la cineva, a iubi nespus. O iubeau... pe fată de-o pierdeau din ochi. CARAGIALE, O. III 103. Încotro vede cu ochii (sau unde îl duc ochii) = indiferent unde, în orice direcție, fără țintă, aiurea. Inima-mi e moartă și braul fără putere, mergeți unde vă vor duce ochii, căci oriunde, tot mai bine veți fi decît cu mine. GANE, N. I 212. 3. (La pl.) Obraz, față. N-apucaseră a vedea la ochi pe înfricoșatul Șoiman. SADOVEANU, O. VII 139. Să nu te speli pe ochi din cană. ȘEZ. VI 24. ◊ Loc. adv. De la ochi sau (verde) în ochi = cu îndrăzneală, fățiș, fără cruțare. Spune-mi verde-n ochi, ca să știu ce leac trebuie să-ți fac. CREANGĂ, Ia TDRG. Un copil de ieri să mă batjocorească de la ochi! ALECSANDRI, T. 233. II. (Prin analogie) 1. Fiecare dintre spațiile libere ale unei ferestre, în care se montează geamurile; panou de sticlă care închide fiecare dintre aceste spații. Sunară la ușa... cu nenumărate ochiuri de geamlîc. DUMITRIU, B. F. 91. Și-au mers pînă la fereastră și să uitară pe ochiul ferestrei, cum mănîncă tată-so. RETEGANUL, P. I 44. ♦ Mică deschizătură (de obicei închisă cu sticlă) făcută într-un perete exterior, folosind la aerisirea sau iluminarea unei încăperi. Prin ochiul colbăit și galbăn care ținea loc de fereastră, intra lumina și punea o pată lungă în mijlocul casei. SADOVEANU, O. III 563. 2. Porțiune de loc, de obicei în formă circulară, acoperită cu altceva (zăpadă, verdeață, nisip etc.) decît mediul înconjurător. Un ropot de ploaie spală cele din urmă ochiuri zgurite de omăt. C. PETRESCU, R. DR. 312. Aice era un ochi de pămînt verde, ca un ostrov în mare. SBIERA, P. 227. Acolo-n ochi de pădure, Lîngă trestia cea lină Și sub bolta cea senină Vom ședea în foi de mure. EMINESCU, O. I 64. 3. Întindere de apă (în formă rotundă), în regiuni mlăștinoase, mărginită cu papură (v. baltă); loc unde se adună și stagnează apa (v. băltoacă). O suliță îngustă plină de noroi și de ochiuri întunecoase de apă. SADOVEANU, P. 162. Ochiurile de baltă pitite după zidul întunecat al papurei. C. PETRESCU, S. 24. Ochiurile de apă stătută înghețaseră și gîștele nu mai aveau unde să se scalde. DUNĂREANU, CH. 75. ♦ Vîrtej de apă, bulboană. Peste adîncimi se fac ochiuri care rotesc în loc. VLAHUȚĂ, O. A. 407. 4. Buclă formată prin îndoirea unei sfori și petrecerea unuia dintre capete prin îndoitură; laț. Făcuse un nod prost... care nu prindea decît cu două din ochiuri. DUMITRIU, P. F. 12. La celălalt capăt [funia] are băgat un șumuiog... de paie, care intră într-un ochi, ureche sau laț. PAMFILE, A. R. 204. Un ștreang... aluneca pe un ochi. ODOBESCU, S. I 442. ♦ Fiecare dintre golurile (simetrice) dintre firele unei împletituri, ale unor țesături, plase etc.; golul împreună cu firele care îl mărginesc. Zece ochi pe fiecare cîrlig. Doi ochi scăpați. ▭ Vietățile undelor... le arunci în ochiurile plășilor late. DELAVRANCEA, S. 64. Volocul... de prins pește se face în două feluri: țesut și împletit în ochiuri. ȘEZ. IV 113. ♦ Fiecare dintre verigile din care se compune un lanț; za. 5. Orificiu (pe partea superioară a unei mașini de gătit) pe care se așază vasele pentru a le pune în contact direct cu flacăra. 6. (Mai ales la pl.) Mîncare făcută din ouă prăjite în tigaie sau fierte fără coajă, astfel ca gălbenușul să rămînă întreg (cu albușul coagulat în jurul lui) 7. Mugur. Fiecare bucată [de cartof] să aibă un colț, ochi sau mugur în mijloc, din care va naște și va crește viitorul fir. PAMFILE, A. R. 189. Cîrligul este o bucată de viță. avînd un ochi sub nodul de unde se taie și altul deasupra lui. I. IONESCU, P. 247. 8. Despărțitură, compartiment într-o magazie, un hambar, o pivniță etc.; boxă. 9. Pată colorată de pe penele de la coada păunului. 10. Picătură rotundă de grăsime care plutește pe suprafața unui lichid. 11. (În expr.) Ochi magic = tub electronic cu ecran fluorescent care se folosește în special la aparatele de recepție radiofonică sau radiotelegrafică, ca indicator de funcționare a aparatului pe lungimea de undă a unui post de radioemisiune. Ochi de pisică = disc de sticlă (montat într-o garnitură metalică) care reflectă razele de lumină proiectate asupra lui și este folosit ca piesă de semnalizare la vehicule sau la panourile fixe de pe șosele.Fiecare dintre punctele colorate de pe zaruri, cărți de joc etc. Vrei să iei zăce ochi de caro cu nouă ochi de treflă? ALECSANDRI, T. 1202. Dă-mi un zece ochi, un popă, o preoteasă sau orice alta. FILIMON, C. 154. 12. Fig. Pată de lumină, licărire, punct strălucitor. Jarul focului creștea, clipind din ochi nenumărați de pietre scumpe. SADOVEANU, F. J. 369. Un ochi de lumină galbenă, sfioasă, pîlpîie o clipă și adoarme iute. REBREANU, N. 111. Din cer un singur ochi de soare Căzu pe brîu și l-a răpit. COȘBUC, P. I 124. III. Compuse: 1. Ochiul-boului = nume dat mai multor plante din familia compozeelor, cu inflorescențe mari, asemănătoare cu florile simple, albe sau viu colorate (specii de Leucanthenum, Aster, Chrysanthemum); steliță. Ochiul-lupului = a) plantă erbacee cu flori mici albastre (Lycopsis arvensis); b) plantă erbacee cu tulpina ramificată (Plantago arenaria). Ochiul-păunului = fluture de noapte care are pe aripi pete rotunde, colorate, asemănătoare cu cele de pe coada păunului (Saturnia pyri).

RESPIRAȚIE, respirații, s. f. Proces fiziologic constînd din schimburi de gaze între țesuturile vii ale plantelor și animalelor și mediul înconjurător; acțiune ritmică și mecanică prin care animalele superioare inspiră (pe nas sau pe gură) aerul ambiant conținînd oxigenul necesar întreținerii vieții și expiră bioxidul de carbon și vaporii de apă rezultați din arderi; răsuflare. Și toți, îngrămădiți la provă, ca o turmă speriată, muți și palizi, cu respirația tăiată, privesc țintă înainte la orizont. BART, S. M. 38. El urmă mai departe rar, de-abia vorbind, cu respirația scurtă. D. ZAMFIRESCU, R. 57. ◊ (Poetic) După ora două nu s-a mai auzit decît respirația domoală a orașului adormit. BOGZA, M. S. 10. ◊ (Rar, considerat ca unitate de măsură) Izvorul e aproape, la cîteva respirații numai. BOGZA, C. O. 18. ◊ Respirație artificială = mișcare mecanică care se execută asupra corpului unui pacient, pentru a provoca reluarea mișcărilor normale respiratorii, întrerupte în caz de asfixie, sincopă etc. ◊ Expr. Operă (studiu, lucrare) de largă respirație = operă (studiu, lucrare) de mare amploare. ♦ Aerul expirat, suflare. Încep a obosi, te ocolesc, nu se mai pleacă deasupra să le simți respirația caldă. C. PETRESCU, Î. II 54. Îi simt respirația fierbinte. SAHIA, N. 20.

PSIHOLOGIC, -Ă, psihologici, -e, adj. Care se referă la psihologie sau la fenomenele care fac parte din domeniul de cercetare al acesteia; psihic. Analizînd pe artist din punctul de vedere fiziologic, psihologic, moral etc., vom da de mediul înconjurător care a fasonat pe artist. GHEREA, ST. CR. II 11. Prologul cu care începe cartea intitulată «Ciocoii» este un studiu psihologic. GHICA, S. A. 80. ◊ Moment psihologic = moment potrivit pentru a influența pe cineva sau a determina producerea unui anumit fapt.

SEMNAL, semnale, s. n. 1. Semn convențional (acustic sau optic) folosit pentru a transmite la distanță o înștiințare, o comandă. Un cornist chema cu semnale prelungi. SADOVEANU, O. VII 229. La un canton, un clopot sună muzical un semnal, iar ecoul metalic al toamnei îl prelungi îndelung deasupra miriștilor. C. PETRESCU, S. 169. Domnul P. ne spune că se va da semnalul alergării îndată ce se vor cîntări concurenții. NEGRUZZI, S. I 40. ◊ Semnal luminos (sau electric) = semafor (3). Semnalul electric a dat drumul altui torent de trecători. C. PETRESCU, A. 324. ◊ Sunet convențional pentru recunoașterea diferitelor posturi de radio. ♦ Sunet de corn sau împușcătură prin care se anunță începerea bătăii la vînătoare sau încetarea zgomotului făcut de bătăiași. 2. Fig. Tot ceea ce anunță sau determină începerea unei acțiuni sau îi servește ca impuls. Povestea cu acest Chirilovici fusese cel dintîi semnal de vrajbă între copii. C. PETRESCU, C. V. 98. Ți-i somn... – A, nu! Și pleoapele lui mari ca două obloane de-abia se ridicau. Era semnalul plecării. BASSARABESCU, V. 19. Sosirea acestui domn în București a fost semnalul a mari calamități pentru țară. GHICA, S. 29. ◊ Expr. A da semnalul (pentru o acțiune) = a face primul gest (menit să antreneze și pe alții într-o acțiune), a lua inițiativa, a da tonul. Semnalul popasurilor ea îl dădea, fugind înainte și așezîndu-se pe cîte-o bancă. IBRĂILEANU, A. 155. Dejaset dete semnalul aplaudării. ALECSANDRI, O. P. 131. 3. (Psih.) Indiciu, indicator al unui fenomen sau al unui obiect din mediul înconjurător care, prin intermediul scoarței cerebrale, determină organismul să reacționeze într-un anumit fel. 4. Aparat sau instalație care servește drept avertisment, semnalează o primejdie; p. ext. sunetul emis. Marfarul se mlădia, gonea din ce în ce mai repede, sunau semnalele cantoanelor. CAMILAR, N. II 230. Dar pe la mijlocul kilometrului 24, deodată s-aude un șuier, apoi semnalul de alarmă, trei fluiere scurte și trenul se oprește. CARAGIALE, M. S. 22. ♦ Semn convențional care pune în evidență prezența și poziția unui corp, a unui loc sau a unui punct. Semnal topografic = construcție de lemn, de metal sau de piatră vizibilă la distanță, care pune în evidență poziția unui punct pe teren.

SEMNALIZARE, semnalizări, s. f. 1. Acțiunea de a semnaliza și rezultatul ei; înștiințare, comunicare prin semnale. Mai mult succes avu telegraful cu semnalizări mute. Gică Elefterescu ridică mîna în sus agitînd un steguleț invizibil, pe care totuși Elvira Elefterescu îl văzu din celălalt capăt. C. PETRESCU, C. V. 181. 2. (Psih.) Punerea organismului în legătură cu mediul înconjurător, prin anumite semnale. ◊ Sistem de semnalizare = totalitatea semnalelor prin care organismul se pune în legătură cu mediul înconjurător, prin intermediul scoarței cerebrale. 3. (Concretizat) Instalație de semnale, pe un aerodrom, la o cale ferată, într-un port, la răspîntii de străzi, cu ajutorul cărora se fac comunicări la distanță. Semnalizare automată.

SFREDELI, sfredelesc, vb. IV. 1. Tranz. A găuri un material sau o rocă cu ajutorul sfredelului; p. ext. (despre agenți distrugători) a face găuri. Apele Selitei străbat făgașuri adînci de straturi calcaroase, sfredelind apoi pămînturile argiloase. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 373, 6/1. Streșinile picură, sfredelind încet și adînc zăpada albă și lucioasă. DELAVRANCEA, T. 87. A sfredelit ușa cu un burghiu. CARAGIALE, O. III 33. ◊ (Prin metonimie) Continuă să sfredelească găurile, suflînd să împrăștie tărîțele de lemn. C. PETRESCU, Î. II 183. ◊ Refl. pas. Se sfredelește pămîntul, pentru a se scoate avuțiile ascunse. ȘEZ. I 204. ◊ Intranz. Fig. Stoicea sfredelea în pămînt cu ochii. GALACTION, O. I 55. 2. Tranz. A străpunge (sau a da impresia că străpunge) corpul sau simțurile omului, provocînd durere fizică sau morală. Fruntea era sfredelită de glonț. SADOVEANU, O. I 66. Ochii lui mă sfredeleau pînă la inimă, pînă la adormita-mi conștiință. GALACTION, O. I 109. Un cerc de foc îi strîngea capul și un cui țintuit în frunte părea că-i sfredelește creierul. BART, S. M. 77. Scotea, nene... niște țiuituri din naiul lui, de zgîrîia și sfredelea auzul. ISPIRESCU, U. 110. ◊ Intranz. Gîndurile încurcate, chinuitoare, sfredelind în miezul de nepătruns al aceleiași întrebări... îl părăsiră. DUMITRIU, N. 247. [Zvonul și țiuitul] sfredeleau și-l pătrundeau ca o jale din necunoscut. SADOVEANU, P. M. 105. ◊ Refl. O durere mare i se sfredelea în piept. REBREANU, I. 58. ♦ A străpunge mediul înconjurător, străbătîndu-l, făcîndu-și drum. Așteptară cîteva clipe, sfredelind noaptea luminoasă de-atîta zăpadă. V. ROM. noiembrie 1953, 12. Cîteva țipete lungi sfredeliră văzduhul. SADOVEANU, O. VI 47. 3. Refl. Fig. A se mișca în spirale, a forma spirale. Într-acel loc, unde apele se-nvrăjbesc și se sfredelesc în adînci vîrtejuri, vasul începu a șovăi. ODOBESCU, S. I 144.

SÎNGE, (rar) sîngiuri, s. n. 1. Substanță lichidă, de culoare roșie, compusă din plasmă și globule (albe și roșii), care circulă prin artere și vine, asigurînd nutriția și oxigenarea organismului la animalele superioare. În învălmășeala din ce în ce mai strînsă, sîngele curgea ca o ploaie; în curînd se prefăcu în bălți care sclipeau ca rubinuri mari în lumina soarelui. SADOVEANU, O. VII 12. Vărdaru observă că, atunci cînd roșește, obrazul lui Comșa e mai respingător: cicatricele rămîn palide, fiindcă dedesubt nu mai circulă sîngele. C. PETRESCU, Î. II 85. Atunci sîngele cerbului odată a și început a curge gîlgîind și a se răspîndi în toate părțile. CREANGĂ, P. 226. ◊ Sînge roșu (sau arterial) = sîngele din artere încărcat cu oxigen. Sînge negru (sau venos) = sîngele din vine încărcat cu bioxid de carbon. Circulația sîngelui = mișcarea sîngelui în vine și artere. Pierdere (sau scurgere) de sînge = hemoragie. Donator de sînge v. donator. (Impropriu) Animale cu sînge rece = animale (pești, reptile, batracieni și nevertebrate) la care temperatura corpului se schimbă în funcție de temperatura mediului înconjurător. ◊ Loc. adj. De sînge = de culoare roșie. Văzînd înainte-i pîclă de sînge s-a răpezit acasă ș-a izbit cu umăru-n ușă. SADOVEANU, O. A. IV 72. (Despre cărnuri fripte) În sînge = care a rămas puțin crud și își păstrează sîngele. ◊ Loc. adv. Cu lacrimi de sînge v. lacrimă. ◊ Expr. A scuipa (cu) sînge = a avea hemoptizie. A-i lua (sau a-i lăsa) (cuiva) sînge v. lăsa (1). Că doară n-o pica (sau curge) sînge = nu e mare pagubă. ◊ Compuse: sînge-de-nouă-frați (sau sîngele-dracului sau sîngele-zmeului) = rășină de culoare roșie, recoltată din fructele unui arbore din familia palmierilor și care, arzînd, răspîndește un miros plăcut; sîngele-voinicului = plantă agățătoare din familia leguminoaselor, cu flori mari, roșii, violete sau albe, care se cultivă prin parcuri și grădini (Lathyrus odoratus). Mă gîndesc c-ar fi bine s-adun flori. Îmi umplu buzunarul cu maci, maci mulți, cu sîngele-voinicului și albăstrele. SAHIA, N. 24; (cu aluzie la un simbol din mistica creștină) sîngele-domnului = vin. De-abia m-oi mai încălzi oleacă bînd sîngele-domnului. CREANGĂ, P. 258. Săteanul de munte numai rar... cinstește sîngele-domnului. ȘEZ. I 39; (familiar) sînge-de-prună = țuică. 2. (Metaforic, în locuțiuni și expresii în legătură cu anumite stări afective, cu temperamentul, cu caracterul omului) ◊ Loc. adj. și adv. Cu sînge rece v. rece. Cu sînge iute = fără stăpînire; impulsiv, pornit spre mînie. ◊ Expr. A-și păstra sîngele rece v. păstra. A avea sînge în vine = a fi energic. A i se urca (sau a i se sui, a-i năvăli, a-i da etc.) sîngele la cap (în față sau în obraz) = a) a se înroși din cauza unei emoții puternice. Sîngele îi năvăli în față și inima-i bufnea cu grabă în coșul pieptului. SADOVEANU, O. VII 91. Și atunci de sfiiciune mi-iese sîngele-n obraz, Cum nu vine zburătorul ca la pieptul lui să caz? EMINESCU, O. I 80; b) a se înfuria. Se încruntă și tot sîngele îi năvălește în față. SAHIA, N. 53. Și-a prins-o tremurul de ciudă, Și simțea suindu-i sîngele-n obraz. COȘBUC, P. I 252. A nu mai avea o picătură de sînge în obraz = a păli, a se face alb la față (de emoție). Cred că n-am mai avut o picătură de sînge în obraz. CAMIL PETRESCU, U. N. 229. A-i îngheța (cuiva) sîngele în vine sau a îngheța sîngele în cineva = a se speria, a fi cuprins de groază, a înlemni de spaimă. A fierbe (sau a clocoti) sîngele în cineva = a se înfierbînta din cauza mîniei, supărării etc. Simțea că începe să-i clocotească sîngele. REBREANU, I. 81. A-și face (sau a-i face cuiva) sînge rău, a-și pune (sau a pune cuiva) sînge rău la inimă = a (se) supăra foarte tare, a (se) enerva (sau a enerva pe cineva). Nu-ți mai face atîta sînge rău. DUMITRIU, N. 115. Ca să-i puie sînge rău la inimă... au început a porecli pe moș Nichifor și a-i zice: Nichifor Coțcariul... CREANGĂ, P. 136. Oleu, soro, ce-ți mai faci îndată sînge rău? CONTEMPORANUL, V_I 99. De m-ai tăia (sau de ai tăia etc.) n-ar curge (o picătură de) sînge, se spune pentru a exprima în chip hiperbolic starea de adîncă deprimare a cuiva. Săraca inima mea, C-un cuțit de-o ai tăia N-ar curge sînge din ea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 189. 3. (Metaforic, exprimă ideea de obîrșie, p. ext. de progenitură, familie, neam) O mumă iubește fiul, căci este al ei sînge, Căci l-a purtat în sînu-i, căci este viața sa. BOLINTINEANU, O. 202. Cu soldați aleși, pe care cred a-i aduce lesne ca să apere sîngele și patria lor, voi apăra nația mea pînă la cel din urmă suspin. BĂLCESCU, O. II 302. ◊ Legături de sînge = legături de rudenie (apropiată). Frate de sînge = frate de la același tată și de la aceeași mamă. Glasul sîngelui = înclinare firească de dragoste pentru familie. ◊ Loc. adj. De sînge = de neam, de familie. Murise vecinul și lasase de moștenire fiilor și nepoților ura și vrajba de sînge. EMINESCU, N. 3. Cu (sau de) sînge albastru = de neam mare, ales, de familie bună. Ei vor să reprezinte tradiția, noblețea de sînge albastru, vechimea de clasă sau de familie. RALEA, O. 67. ◊ Expr. Sîngele apă nu se face = legăturile de rudenie nu se uită. Nevasta celui bogat de multe ori făcea zile fripte bărbatului, ca să-l poată descotorosi odată de frate-său... – Apoi dă, măi nevastă, sîngele apă nu se face. Dacă nu l-oi ajuta eu, cine să-l ajute? CREANGĂ, P. 38. Deși sîngele apă nu se face și cămeșa e mai aproape decît anteriul, dar nepotul e salba-dracului. NEGRUZZI, S. I 249. A fi de același sînge cu cineva (sau a fi sîngele cuiva) = a fi rudă cu cineva, din aceeași familie cu cineva. A avea (ceva) în sînge = a fi obișnuit (cu ceva); a avea (ceva) înnăscut. A-i intra (cuiva) în sînge v. intra (II 2). ♦ Soi, rasă (la animale). Cal de sînge arab. La CADE. 4. (Metaforic, mai ales în locuțiuni și expresii, exprimă ideea de violență, cruzime, asuprire, exploatare) (Loc. adv.) La sînge = drastic, pînă la distrugere. Pînă la sînge = pînă țîșnește sîngele. Am găsit într-o șaică pe moșneag legat. Și-n cealaltă șaică, pe jupîn Costea, strîns în funii pînă la sînge, cu căluș de rășină-n gură. SADOVEANU, O. A. IV 67. ◊ Expr. A umple de sînge = a bate foarte tare, crunt. Odată, la o nuntă îl umpluse de sînge. REBREANU, I. 21. A suge sîngele cuiva = a chinui, a oprima; a exploata. Dumneata sugi sîngele poporului!... CARAGIALE, O. I 102. ♦ (Exprimă ideea de omor, crimă, p. ext. de luptă sîngeroasă, război) Pe sceptre și steme și tronuri sfărmate, Trufașă tu calcă, și mîndră te-ndreaptă Spre țărmuri de sînge și plîns neudate, Spre țărmuri pe care divina dreptate De veacuri te-așteaptă. NECULUȚĂ, Ț. D. 40. ◊ Expr. Sînge nevinovat, se spune despre cel ucis fără nici o vină. Vărsare de sînge (rar de sîngiuri) = ucidere în masă, măcel. Dreptăți agonisite cu multe și mari vărsări de sîngiuri. PISCUPESCU, O. 15. A vărsa sînge = a omorî. Împăratul Roș avînd inimă haină, nu se mai satură de a vărsa sînge omenesc. CREANGĂ, P. 232. M-am arătat cumplit, rău, vărsînd sîngele multora. NEGRUZZI, S. I 149. A se scălda în sînge sau a se adăpa cu sînge = a omorî (în masă) din cruzime. A fi omul sîngelui sau a fi iubitor (sau dornic, setos) de sînge = a fi crud, ucigaș. A face să curgă sînge = a fi pricina unui război, a unei încăierări sîngeroase. A avea (sau a fi cu) mîinile pătate de sînge = a fi vinovat de o crimă. A-și băga mîna în sînge v. băga (I 1). A primi botezul de sînge = a intra pentru prima dată în luptă (la război). ♦ (Exprimă ideea de efort, de jertfă, de sacrificiu) Eu am luat-o fără drum în sus, Am mărturie urmele-mi de sînge, Mai urc, și-mi vine cîteodată-a plînge, Dar singur duc ce-mi este dat de dus. BENIUC, V. 7. ◊ Expr. A-și da (sau a-și vărsa) sîngele pentru cineva sau ceva = a se jertfi; a suferi sau a-și da viața pentru cineva sau ceva. 5. (Învechit, la pl.) Sînge (1) vărsat prin cruzime, prin omor; p. ext. omoruri, crime. Îmi pare că mă aflu în locuinț-adîncă A unei groazneci iezme, ce sîngiuri o hrănesc. ALEXANDRESCU, M. 94. Îi spală zăbunele Și-i curăță armele... De siropuri ienicerești Și de sîngiuri păgînești. TEODORESCU, P. P. 574. ◊ Omul sîngiurilor = călău, gîde. Fiori de groază coprinseră atunci pe omul sîngiurilor, și... aruncă jos securea. ISPIRESCU, M. V. 8. Oamenii sîngiurilor = tiranii, asupritorii. Cu toate aceste temeiuri de descurajare, sufletu-mi te slăvește încă, înzeită libertate, și deși oamenii sîngiurilor au învelit cu maramă neagră dulce fața ta, crede că va veni ziua fericită, ziua izbîndirii. BĂLCESCU, la ODOBESCU, S. III 495. Orașele s-au întemeiat din nou...copiii robiți întorsu-s-au iarăși.... dar oamenii sîngiurilor nu-ți deteră înapoi volnicia... pămînt al grelelor dureri! și copiilor tăi le-a rămas robia. RUSSO, O. 42. 6. (Popular) Nume dat unei boli a vitelor. Vitele tragace... se bolnăvesc de sînge. ȘEZ. III 147. Cînd vita e bolnavă greu de sînge, poți să-i tai vîrful urechilor... și, curgînd sînge, vita scapă. ib. 147.

AMBIANT adj. înconjurător. (Mediul ~.)

ALO- „altul, diferit, deosebit, alternare, alternanță”. ◊ gr. allos „altul” > fr. allo-, it. id. germ. id., engl. id. > rom. alo-. □ ~biogeneză (v. bio-, v. -geneză), s. f., alternare a generației sexuate cu cea asexuată; ~bioză (v. -bioză), s. f., modificare a modului de reacție a organismului la schimbarea mediului ambiant; ~carp (v. -carp), adj., s. n., (fruct) rezultat prin polenizare încrucișată; ~carpie (v. -carpie), s. f., structură a unui fruct rezultat prin polenizare încrucișată; ~cheratoplastie (~keratoplastie) (v. cherato-, v. -plastie), s. f., operație de transplant chirurgical de cornee cu țesut prelevat de la același individ; ~chezie (v. -chezie), s. f., eliminare a fecalelor printr-un anus artificial sau anormal congenital; ~chinezie (~kinezie) (v. -chinezie), s. f., tulburare de motricitate care constă în executarea involuntară a unei mișcări în locul celei dorite; sin. heterochinezie; ~chirie (~cheirie) (v. -chirie), s. f., transpunere a unei senzații în regiunea corespunzătoare din partea opusă a corpului; sin. aloestezie, heterocheirie; ~ciclie (v. -ciclie), s. f., 1. Comportare anormală a unui cromozom sau a unui fragment cromozomial. 2. Grad diferit de spiralizare al unor regiuni cromozomiale; ~clorofilă (v. cloro-, v. -fil₂), s. f., constituent verde al clorofilei; ~cor (~chor) (v. -cor), adj., 1. (Despre semințe) Care se răspîndește prin mijloace străine. 2. Care populează mai multe formații vegetale înrudite din aceeași regiune; ~corie (~chorie) (v. -corie₂), s. f., proces de răspîndire a semințelor și fructelor prin mijloace străine (apă, vînt etc.); ~crin (v. -crin), adj., heterocrin*; ~croic (v. -croic), adj., 1. Capabil să-și schimbe culoarea. 2. Care este colorat diferit pe cele două fețe; ~cromatic (v. -cromatic), adj. (despre cristale) de culori diferite în funcție de natura substanțelor pe care le conține; ~cromazie (v. -cromazie), s. f., schimbare a colorației pielii; ~cronic (v. -cronic), adj., care se produce în timpuri diferite; ~desmozomi (v. desmo-, v. -zom), s. m. pl., desmozomi care unesc celule de tipuri diferite; ~dromie (v. -dromie), s. f., aloritmie*; ~estezie (v. -estezie), s. f., alochirie*; ~fan (v. -fan), s. n., argilă coloidală care mărește plasticitatea maselor ceramice; ~fazie (v. -fazie), s. f., vorbire incoerentă; ~fen (v. -fen), s. n., caracter condiționat de mai multe gene ale unor sisteme celulare diferite; ~filie (v. -filie₂), s. f., coexistență, pe aceeași plantă, a frunzelor cu forme și dimensiuni diferite; sin. anizofilie, heterofilie; ~fon (v. -fon), s. n., variantă a unui fonem sau sunet; ~game (v. -gam), adj., s. f. pl., (plante) care prezintă alogamie; ~gamie (v. -gamie) s. f., reproducere prin polenizare încrucișată și fecundație străină; ~gen (v. -gen₁) adj. 1. (Des pre plante) Care se deosebește prin origine și natură de mediul înconjurător. 2. Care s-a format anterior rocii și într-un alt loc decît acesta; ~genetic (v. -genetic), adj., 1. Alogen. 2. Referitor la alogeneză; ~geneză (v. -geneză), s. f., schimbare genotipică datorată influenței mediului înconjurător; ~genic (v. -genic), adj., care aparține aceleiași specii dar cu genotipuri deosebite; ~gonie (v. -gonie), s. f., modificare a formei datorată mutației; ~graf (v. -graf), adj., s. n., (scris) făcut de o altă persoană; ~hton (v. -hton), adj., 1. Care este deplasat de la locul inițial; 2. Originar din alte regiuni geografice; ~izogeneză (v. izo-, v. -geneză), s. f., ciclu evolutiv caracterizat prin alternarea de generații; ~izomerie (v. izo-, v. -merie), s. f., izomerie simetrică a substanțelor alotrope; ~lalie (v. -lalie), s. f., dificultate patologică manifestată în vorbire; ~lecit (v. -lecit), s. n., celulă din zona fasciculată a suprarenalei, avînd un aspect spumos; ~metrie (v. -metrie₁), s. f., accelerare sau încetinire a ritmului de dezvoltare a anumitor organe, în comparație cu ansamblul organismului; ~mixie (v. -mixiei), s. f., tip de polenizare în cazul căreia stigmatul unei flori primește polenul de la alte flori ale aceleiași specii; sin. alogamie (1); ~morf (v. -morf), s. n., 1. Variantă morfematică contextuală. 2. Formă distinctă a unei substanțe; ~morfie (v. -morfie), s. f., 1. Totalitatea formelor unei substanțe. 2. Acomodare histologică; ~morfoză (v. -morfoză), s. f., tip de alometrie; ~pat (v. -pat), s. m., medic care tratează prin alopatie; ~patie (v. -patie), s. f., procedeu terapeutic, opus homeopatiei, de tratare a unei boli cu mijloace contrare naturii sale; ~pelagic (v. -pelagic), adj., (despre un organism) care trăiește în depresiunile adînci ale mărilor și oceanelor; ~plasmă (v. -plasmă) s. f., parte diferențiată a citoplasmei, cu funcții specializate (membrană, cil, flagel etc.); ~plastie (v. -plastie), s. f., operație chirurgicală de înlocuire a unui țesut distrus prin materiale străine; sin. heteroplastie; ~plazie (v. -plazie), s. f., dezvoltare anormală a unui țesut; ~plectic (v. -plectic), adj., (despre frunze) care înconjoară un organ vegetal; ~poliploid (v. poliplo-, v. -id), s. m., hibrid interspecific cu trei seturi cromozomale, două de la unul dintre părinți și unul de la celălalt părinte; ~psihoză (v. -psihoză), s. f., tulburare psihică, caracterizată prin prelucrarea morbidă a stimulilor externi; ~ritmie (v. -ritmie), s. f., 1. Tulburare periodică a ritmului cardiac. 2. Ritm inegal al diviziunii celulare sau al dezvoltării organismelor unicelulare; ~sindeză (v. -sindeză), s. f., împerechere a filamentelor cromozomiale ale unor gameți proveniți de la părinți diferiți; ~sperm (v. -sperm), s. m., embrion rezultat pe cale alogamică; ~sterie (v. -sterie), s. f., proprietate a unor substanțe de a avea mai multe forme, fără să-și modifice compoziția chimică; ~term (v. -term), adj., a cărui temperatură corporală depinde de temperatura mediului înconjurător; ~tip (v. tip), s. n., exemplar taxonic al holotipului, avînd sexul opus acestuia; ~tipic (v. -tipic), adj., cu sens opus holotipului; ~topie (v. -topie), s. f., deplasare anormală a unor centri de dezvoltare a organismului; ~trof (v. -trof), adj., 1. (Despre viețuitoare) Care folosește substanțele organice sintetizate de alte organisme. 2. (Despre flori) Cu adaptare redusă pentru primirea insectelor vizitatoare; ~trofic (v. -trofic), adj., alotrof*; ~trop (v. -trop) adj., (despre substanțe) care are mai multe varietăți; sin. alotropic; ~tropic (v. -tropic), adj., alotrop*; ~tropie (v. -tropie), s. f., 1. Proprietate a unui element chimic de a exista în două sau mai multe forme cu proprietăți fizice și chimice deosebite 2. Atracție reciprocă între două celule de sens opus; ~zaur (~saur) (v. -zaur), s. m., reptilă terestră fosilă carnivoră, de talie uriașă; ~zom (~som) (v. -zom), s. m., cromozom cu rol esențial în determinarea sexului; sin. heterocromozom, cromozom sexual.

ANTROPO- „ființă umană, om; uman, omenesc”. ◊ gr. anthrpos „om” > fr. anthropo-, germ. id., engl. id. > rom. antropo-. □ ~biocenoză (v. bio-, v. -cenoză₁), s. f., totalitatea organismelor vegetale și animale dintr-un anumit mediu, influențată de activitatea economică a speciei umane; ~biologie (v. bio-, v. -logie₁), s. f., ramură a biologiei care studiază specia umană și maimuțele antropoide; ~centric (v. -centric), adj., care raportează totul la om sau care face din om centrul universului; ~core (v. -cor), adj., s. f. pl., (plante) ale căror semințe și fructe sînt răspîndite prin intermediul omului; ~corie (v. -corie₂), s. f., diseminare a plantelor spontane sau cultivate prin intermediul omului; ~fag (v. -fag), adj., s. m. și f. (persoană) care se hrănește cu carne de om; ~fagie (v. -fagie), s. f., 1. Folosire a cărnii de om drept hrană. 2. Obicei al unor animale de a-și mînca semenii; ~fil (v. -fil₁), adj., s. f. pl., 1. adj., (Despre o plantă sau un animal) Care crește pe lîngă așezările omenești. 2. s. f. pl., Plante polenizate artificial; ~filie (v. -filie₁), s. f., preferință a unor insecte de a se hrăni mai ales pe seama omului; ~fite (v. -fit), s. f. pl., plante cultivate de om și buruienile din cultura acestora; ~fob (v. -fob), adj., s. m. și f., (persoană) care suferă de antropofobie; ~fobie (v. -fobie), s. f., teamă patologică de oameni; ~gen (v. gen₁), adj., s. n., 1. adj., Care se datorează acțiunii omului. 2. adj., Care dă naștere la oameni. 3. s. n. Ultima perioadă a neozoicului, în care a apărut omul; sin. cuaternar; ~geneză (v. -geneză), s. f., parte a antropologiei care studiază originea, evoluția și dezvoltarea speciei umane; sin. antropogenie; ~genic (v. -genic), adj., generat de om; ~genie (v. -genie₁) s. f., antropogeneză*; ~geografie (v. geo-, v. -grafie), s. f. 1. Disciplină care se ocupă cu studiul populației și al așezărilor omenești; sin. geografie umană, geografie a populației. 2. Ramură a geografiei care consideră, în mod eronat, mediul natural ca factor primordial al dezvoltării societății; ~gonie (v. -gonie), s. f., explicație mitică privind apariția omului; ~grafie (v. -grafie), s. f. 1. Descriere anatomică a corpului uman în legătură cu anumite trăsături specifice raselor și tipurilor biologice. 2. Disciplină care se referă la prezența, distribuția și capacitatea de adaptare a omului la mediul geografic; ~ide (v. -id), adj., s. n. pl., 1. adj., Antropomorf (1). 2. s. n. pl., Grup de maimuțe evoluate, de talie mare, asemănătoare cu omul, lipsite de coadă și avînd un encefal voluminos, fiind reprezentate de cîteva forme fosile de la sfîrșitul terțiarului și începutul cuaternarului; ~latrie (v. -latrie), s. f., adorație a unei zeități, concepute sub formă umană; ~latru (v. -latru), s. m. și f., 1. (Persoană) care adoră o divinitate reprezentată în forme umane. 2. (Persoană) care adoră și divinizează omul; ~lit (v. -lit₁) s. n., fosile umane petrificate; ~log (v. -log), s. m. și f., specialist în antropologie; ~logie (v. -logie₁), s. f., știință care studiază originea, evoluția și variabilitatea biologică a omului, în strînsă corelație cu condițiile naturale; ~metrie (v. -metrie₁), s. f. 1. Studiul proporțiilor corpului omenesc. 2. Tehnică a măsurării diferitelor părți ale corpului uman; sin. somatometrie. 3. Metodă de identificare a animalelor pe baza descrierii, dimensiunii, formei și a amprentelor digitale ale acestora; ~metru (v. -metru₁), s. n., instrument pentru măsurarea dimensiunilor segmentare ale corpului omenesc; ~morf (v. -morf), adj., s. n., 1. adj., Care are forma figurii umane; sin. antropoid. 2. s. n., Obiect de artă avînd formă de ființă omenească. 3. s. n. pl., Grup de maimuțe superioare, asemănătoare cu omul; ~morfoză (v. -morfoză), s. f., totalitatea modificărilor morfologice care au marcat trecerea de la animal la om, în procesul de antropogeneză; ~nosologie (v. noso-, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază bolile speciei umane; ~paleontologie (v. pale/o-, v. onto-, v. -logie₁), s. f., ramură a paleontologiei care studiază fosilele umane; ~patie (v. -patie), s. f., 1. Delir caracterizat prin faptul că bolnavul consideră că are una sau mai multe persoane în propriul său corp, le simte și le aude vocea. 2. Atribuirea de însușiri psihice și de stări afective, specific umane, obiectelor, mediului înconjurător și naturii; ~pitec (v. -pitec), s. m., animal fosil ipotetic, intermediar între maimuță și om, considerat ca precursor al hominidelor; ~plastie (v. -plastie), s. f., reconstituire a formelor anatomice ale speciilor umane dispărute, pornindu-se de la elementele scheletelor descoperite; ~psihologie (v. psiho-, v. -logie₁), s. f., știință care se ocupă cu studiul creațiilor și tradițiilor populare; ~sferă (v. -sferă), s. f., totalitatea așezărilor omenești și a relațiilor acestora cu mediul vital (biocenoze); ~somatologie (v. somato-, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază structura și funcțiile organice ale corpului uman; ~speologie (v. speo-, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază resturile fosile umane din peșteri; ~tehnie (v. -tehnie), s. f., arta de a dezvolta armonios ființa umană; sin. antropotehnică^[1]; ~tomie (v. -tomie), s. f., anatomie a corpului uman; ~zofie (v. -zofie), s. f., doctrină teozofică în cadrul căreia divinitatea este înlocuită cu ființa umană divinizată; ~zoic (v. -zoic), s. n., era cuaternară; ~zoogen (v. zoo-, v. -gen₁), adj., cu existența legată de a omului și a animalelor domestice; ~zoonoză (v. zoo-, v. -noză), s. f., maladie întîlnită la oameni sau la animale și care se poate transmite reciproc.

CENO-₁ (CAENO-, COENO-) „asociație, comunitate, colonie, grupare”. ◊ gr. koinos „comun” > L. sav. caeno-, fr. coeno- și céno-, it. ceno-, engl. coeno- și ceno-, germ. coeno- > rom. ceno-, caeno- și coeno-. □ ~bionte (v. -biont), s. n. pl., populație componentă a unei biocenoze; ~biospori (v. bio-, v. -spor), s. m. pl., autospori reuniți în cenobii, prezenți la alge; ~biu (v. -biu), s. n., 1. Colonie imobilă de organisme unicelulare. Înglobată într-o masă mucilaginoasă comună. 2. Grup de celule în colonii, prezent la cloroficee. 3. Fruct schizocarpic; ~carp (v. -carp), s. n., fruct compus, care provine din toate florile singuratice ale unei inflorescențe; ~carpie (v. -carpie), s. f., concreștere a carpelelor; ~centru (v. -centru), s. n., masă de granule, de natură cromidială, din oosfera unor fungi; ~cit (v. -cit), s. n., celulă plurinucleată în membrană comună, specifică algelor și mixomicetelor; ~cladie (v. -cladie), s. f., concreștere a ramurilor prin grefă naturală; ~fil (v. -fil₁), adj., care prezintă afinitate pentru un anumit biotop; ~gametange (v. gamet/o-, v. -ange), s. m., gametange unicelular format dintr-o masă plasmatică plurinucleată; ~gamie (v. -gamie), s. f., contopire a doi cenogametangi, rezultînd un cenozigot; ~geneză (v. -geneză), s. f., 1. Apariție a unor noi caractere în cursul dezvoltării, pentru adaptarea la condițiile mediului înconjurător. 2. Grup de indivizi rezultați dintr-un strămoș comun; ~glee (v. -glee), s. f., substanță mucilaginoasă din spațiile intercelulare ale tubului algelor; ~logie (v. -logie₁), s. f., studiul comunităților vegetale și animale; ~monoecie (v. mon/o-, v. -oecie), s. f., prezență pe aceeași plantă de flori hermafrodite, femele și mascule; ~sfere (v. -sferă), s. f. pl., (labazidiomicete) sterule formate din bazidii tinere, cu rol asemănător plastidelor, ~spor (v. -spor), s. m., oospor compus, prezent la peronosporale; ~taxonomie (v. taxo-, v. -nomie), s. f., sistematică a comunităților biologice; ~tip (v. -tip), s. n., tip primitiv din care au derivat alte tipuri.

ECO-₁ „casă, locuință, mediu înconjurător, proprietate”. ◊ gr. oikos „casă, gospodărie” > fr. éco-, it. eco-, engl. id., L. sav. oeco-, germ. öko- > rom. eco-. □ ~biotic (v. -biotic), adj., (despre un organism) adaptat la un mod specific de viață; ~clin (v. -clin), s. n., variație morfologică sau fiziologică, corelată cu o variație ecologică; ~dem (v. -dem), adj., s. n., (populație) care trăiește într-o zonă ecologică bine definită; ~etologie (v. eto-, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază influența condițiilor de mediu asupra comportamentului și obiceiurilor organismelor; ~fene (v. -fen), s. f. pl., organisme vegetale cu genotipuri asemănătoare, dar cu fenotipuri deosebite; ~fenotip (v. feno-, v. -tip), s. n., modificare fenotipică determinată de mediul înconjurător; ~fiziologie (v. fizio-, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază fiziologia diferitelor grupe de organisme în corelație cu mediul lor natural; ~fob (v. -fob), adj., s. m. și f., (persoană) care suferă de ecofobie; ~fobie (v. -fobie), s. f., teamă patologică de a sta singur în casă; ~geneză (v. geneză), s. f., 1. Proces de formare a condițiilor ecologice. 2. Stabilire a unor relații între viețuitoare și mediu, în cursul evoluției; ~grafie (v. grafie), s. f., studiul evoluției mediului înconjurător; ~id (v. -id), s. m., ansamblul factorilor biologici; ~log (v. -log), s. m. și f., specialist în ecologie; ~logie (v. -logie₁), s. f., știință care studiază relațiile reciproce dintre organisme și mediul lor de viață; ~morfe (v. -morf), adj., s. f. pl., (plante) cu comportament identic față de un anumit factor ecologic; ~morfoză (v. -morfoză), s. f., modificare a unor caractere morfologice ale plantelor sub influența factorilor mediului înconjurător; ~nomie (v. -nomie), s. f., totalitate a relațiilor sociale de producție existente într-o anumită orînduire socială, determinate de nivelul de dezvoltare a forțelor de producție; ~pedologie₁ (v. pedo-₁, v. -logie₁), s. f., studiul caracterelor somatice determinate de factorii ecologici; ~pedologie₂ (v. pedo-₂, v. -logie₁), s. f., știință care studiază influența solurilor asupra organismelor vegetale și animale; ~proterandrie (v. proter/o-, v. -andrie), s. f., fenomen de maturizare a florilor mascule înaintea celor femele; ~proteroginie (v. protero-, v. -ginie), s. f., fenomen de maturizare a florilor femele înaintea celor mascule; ~sferă (v. -sferă), s. f., nume generic pentru atmosferă, hidrosferă, biosferă și pentru stratul superficial al litosferei, populate de ființe vii; ~tip (v. -tip), s. n., 1. Grup de plante sau de animale din aceeași specie cu anumite însușiri ereditare proprii, dobîndite sub influența condițiilor de mediu. 2. Rasă ecologică adaptată sub aspect genetic; ~ton (v. -ton), s. n., 1. Areal de tranziție între două comunități de plante. 2. Populație de tranziție de pe arealul intermediar dintre două asociații; ~top (v. -top), s. n., tip particular de habitat determinat de intersecția unui complex de factori fizico-geografici; ~toxicologie (v. toxico-, v. -logie₁), s. f., ramură a ecologiei care studiază acțiunea elementelor și substanțelor toxice din mediul înconjurător asupra sistemelor biologice.

FAGO- „ingestie, absorbire, consumare”. ◊ gr. phago, ein „a mînca” > fr. phago-, germ. id., engl. id., it. fago- > rom. fago-. □ ~cit (v. -cit), s. n., celulă sanguină care are proprietatea de a distruge microorganismele patogene din organism; ~citoliză (v. cito-, v. -liză), s. f., proces de distrugere a fagocitelor; ~fobie (v. -fobie), s. f., teamă patologică de a înghiți alimente; ~manie (v. -manie), s. f., impuls morbid pentru ingerarea de alimente; ~metrie (v. -metrie₁), s. f., determinare cantitativă a bacteriofagilor din mediul înconjurător; ~terapie (v. -terapie), s. f., 1. Tratament al unor boli microbiene cu ajutorul bacteriofagilor specifici. 2. Utilizare a regimului alimentar în scop terapeutic; ~trof (v. -trof), adj., care se hrănește cu alimente solide; sin. fagotrofic; ~trofic (v. -trofic), adj., fagotrof*; ~zom (v. -zom), s. m., particulă citoplasmatică ingerată care urmează să fuzioneze cu un lizozom.

GEO- „pămînt, sol, teren, terestru, teluric”. ◊ gr. ge „pămînt” > fr. géo-, it. id., germ. id., engl. id. > rom. geo-. □ ~biologie (v. bio-, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază relațiile dintre evoluția globului terestru și dezvoltarea vieții; ~biont (v. -biont), s. n., organism vegetal care trăiește permanent în sol; ~blast (v. -blast), s. n., 1. Embrion cu germinație subterană. 2. Stolon subteran; ~cancerologie (v. cancero-, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază interdependența dintre cancer și condițiile geografice; ~carpie (v. -carpie), s. f., fenomen prezent la unele plante care, după fecundație, își afundă floarea în pămînt, unde se dezvoltă fructele; ~carpotropic (v. carpo-₁, v. -tropic), adj., (despre plante) care se curbează dirijînd fructul în pămînt; ~centric (v. -centric), adj., 1. Care este raportat la centrul pămîntului. 2. Care are globul terestru drept centru; ~clază (v. -clază), s. f., ruptură mare în scoarța terestră; sin. litoclază; ~cratic (v. -cratic), adj., referitor la mișcările tectonice de ridicare și de coborîre a scoarței, manifestate prin regresiunea și transgresiunea apelor marine; ~criologie (v. crio-₁, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază zonele de îngheț ale pămîntului; ~criptofite (v. cripto-, v. -fit), s. f. pl., plante care se înmulțesc prin muguri subterani; ~cronologie (v. crono-, v. -logie₁), s. f., ramură a geologici care se ocupă cu măsurarea timpului istoric și cu stabilirea succesiunii fenomenelor geologice; ~dezie (v. -dezie), s. f., disciplină care studiază forma și dimensiunile pămîntului și tehnica reprezentării cartografice a suprafeței lui; ~dinamic (v. -dinamic), adj., referitor la modificările suferite de scoarța terestră sub acțiunea diferiților agenți externi; ~ecologie (v. eco-₁, v. -logie₁), s. f., ecologia pămîntului; ~ecotip (v. eco-₁, v. -tip), s. n., ecotip geografic stabilizat; ~estezie (v. -estezie), s. f., sensibilitate a plantelor față de forța de gravitație; ~fag (v. -fag), adj., care se hrănește cu pămînt; ~fagie (v. -fagie), s. f., ingerare patologică de pămînt; ~fil (v. -fil₁), adj., (despre un organ vegetal) care crește subteran; ~fite (v. -fit), adj., s. f. pl., (plante) care în perioada repausului vegetativ sau în condiții nefavorabile continuă să supraviețuiască numai prin organele subterane; ~fon (v. -fon), s. n., instrument folosit în prospecțiunile geologice pentru recepționarea undelor sonore; ~gen (v. -gen₁), adj., (despre agenți patogeni) care pătrunde din sol în organele plantei; ~geneză (v. -geneză), s. f., proces de formare a pămîntului; ~genie (v. -genie₁), s. f., disciplină care studiază originea și formarea pămîntului; ~gnozie (v. -gnozie), s. f., disciplină care are ca obiect de studiu compoziția mineralogică și resturile florei și faunei pămîntului; ~gonie (v. -gonie), s. f., formare a pămîntului; ~graf (v. -graf), s. m. și f., specialist în geografie; ~grafie (v. -grafie), s. f., știință care descrie și studiază scoarța terestră, cu toate elementele sale, din punct de vedere fizic, economic, biologic etc.; ~id (v. -id), s. n., corp geometric reprezentînd forma teoretică a pămîntului, redusă la nivelul oceanelor; ~izotermă (v. izo-, v. -term), s. f., linie care unește pe o hartă puncte cu aceeași temperatură din scoarța terestră; ~latrie (v. -latrie), s. f., adorație a pămîntului; ~lit (v. -lit₁), s. n., zeolit*; ~log (v. -log), s. m. și f., specialist în geologie; ~logie (v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază modul de formare, structura și istoria dezvoltării pămîntului; ~mal (v. -mal), adj., 1. (Despre organe vegetale) Cu dezvoltare orizontală, ca rezultat al acțiunii forței de gravitație. 2. (Despre plante) Care prezintă organe tîrîtoare; ~metrie (v. -metrie₁), s. f., ramură a matematicii care studiază formele și proprietățile figurilor spațiale; ~metrografie (v. metro-₂, v. -grafie), s. f., disciplină care se ocupă cu studiul găsirii unei soluții cît mai simple, dar exacte, a unei probleme de construcție geometrică; ~metru (v. -metru₁), s. m. și f., 1. Specialist în geometrie. 2. Topograf; ~morfic (v. -morfic), adj., referitor la forma globului pămîntesc; ~morfie (v. -morfie), s. f., parte a geodeziei care se ocupă cu studiul figurii pămîntului; ~morfogeneză (v. morfo-, v. -geneză), s. f., proces de apariție a formelor de relief ale suprafeței terestre; ~morfogenie (v. morfo-, v. -genie₁), s. f., disciplină care studiază originea formelor de relief de pe pămînt; ~morfolog (v. morfo-, v. -log), s. m. și f., specialist în geomorfologie; ~morfologie (v. morfo-, v. -logie₁), s. f., parte a geografiei fizice care studiază forma și evoluția reliefului scoarței terestre; ~morfoză (v. -morfoză), s. f., influență morfogenetică a forței de gravitație asupra organelor vegetale; ~nastie (v. -nastie), s. f., fenomen biologic de curbare sau de răsucire a organelor vegetale spre pămînt; ~nemie (v. -nemie), s. f., ramură a biogeografiei care studiază condițiile și distribuirea organismelor vegetale și animale pe suprafața terestră; ~nictinastie (v. nicti-, v. -nastie), s. f., mișcare de curbare a plantelor sub influența puterii de gravitație pentru luarea poziției de somn; sin. geonictitropie; ~nictitropie (v. nicti-, v. -tropie), s. f., geonictinastie*; ~nomie (v. -nomie), s. f., studiul legilor fizice după care se produc schimbările scoarței terestre; ~oceanografie (v. oceano-, v. -grafie), s. f., geologie marină; ~patologie (v. pato-, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază efectele climatului și ale mediului înconjurător în apariția bolilor; ~sferă (v. -sferă), s. f., fiecare din învelișurile concentrice care intră în componența globului terestru; ~speologie (v. speo-, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază morfologia, mineralogia, petrografia și speogeneza regiunilor carstice; ~taxie (v. -taxie), s. f., 1. Mișcare de orientare a organelor vegetale în direcția forței de gravitație. 2. Sensibilitate a protoplasmei celulare față de forța de gravitație; ~termic (v. -termic), adj., referitor la căldura internă a pămîntului; ~termie (v. -termie), s. f., disciplină care se ocupă cu studiul variațiilor termice ale pămîntului, în raport cu adîncimea lui; ~termometru (v. termo-, v. -metru₁), s. n., termometru cu care se măsoară temperatura solului; ~tip (v. -tip), s. n., populație cu caractere particulare, rezultate ale selecției, în anumite condiții de mediu; ~trofie (v. -trofie), s. f., creștere unilaterală și inegală a unui organ datorită poziției luate în urma puterii de gravitație; sin. geotrofism; ~tropic (v. -tropic), adj., (despre organe vegetale) care prezintă mișcări de curbare în direcția razei pămîntului, sub influența gravitației; ~xen (v. xen), adj., (despre animale) care trăiește majoritatea timpului la suprafața solului.