abduce vb. tr. a duce (de undeva), a lua. (< lat. abducere)

absorbție s. f. 1. încorporare a unei substanțe oarecare de către un corp lichid sau solid, de către celule, țesuturi sau organe. 2. mișcare a intensității unei radiații care trece printr-un corp, datorită pierderii de energie. 3. încrucișare a unei rase perfecționate cu una neameliorată. 4. (ec.) fuziune de întreprinderi sau de societăți în beneficiul uneia dintre ele. 5. (jur.) drept al unei instanțe superioare de a lua din competența instanțelor inferioare o cauză în curs de judecare. (< fr. absorption, lat. absorptio)

ABSTRACȚIE, abstracții, s. f. Abstractizare; (concr.) lucru abstract. ◊ Expr. A face abstracție de... = a nu lua în considerare; a ignora. [Var.: abstracțiune s. f.] – Din fr. abstraction, lat. abstractio, -onis.

abstracție s. f. 1. noțiune, idee rezultată din procesul de abstractizare. 2. abstractizare. ◊ a face ~ de = a nu lua în considerare. (< fr. abstraction, lat. abstractio)

ACT, acte, s. n. 1. Document eliberat, emis etc. de o autoritate prin care se arată un fapt, o obligație, identitatea cuiva etc. ◊ Act de acuzare = concluzie scrisă întocmită de organele judiciare spre a dovedi vinovăția cuiva. 2. Manifestare a activității umane; acțiune, faptă, fapt. ◊ Expr. A lua act (de ceva) = a declara în mod formal că a luat cunoștință (de ceva). A face act de prezență = a apărea undeva pentru scurt timp, din datorie sau din politețe. A face un act de dreptate = a recunoaște meritele și drepturile unei persoane nedreptățite. ♦ Rezultatul unei activități conștiente sau instinctive individuale, care are un scop sau tinde către realizarea unui scop. 3. Diviziune principală a unei opere dramatice, reprezentând o etapă în desfășurarea acțiunii. – Din lat. actum, fr. acte.

ADEMPȚIUNE s. f. (Rar) Luare în posesiune sau acceptare a unui beneficiu. [Pr.: -ți-u-] – Din fr. ademption, lat. ademptio.

ADIO interj. Rămas bun (pentru totdeauna), rămâi cu bine. ◊ (Substantivat) Un trist adio. ◊ Expr. A-și lua adio de la ceva = a socoti ceva ca pierdut pentru totdeauna. ♦ (Ir.) S-a terminat cu..., s-a sfârșit cu... – Din it. addio, fr. adieu.

ADUCE, aduc, vb. III. 1. Tranz. A lua cu sine un lucru și a veni cu el undeva sau la cineva (pentru a-l preda). ◊ Expr. Ce vânt te-aduce? se spune cuiva care a venit pe neașteptate. 2. Tranz. A apropia ceva de sine sau de o parte a trupului său. ♦ A da unui lucru o anumită mișcare sau direcție. ◊ Expr. A o aduce bine (din condei) = a vorbi sau a scrie cu dibăcie; a se dovedi abil, diplomat într-o anumită împrejurare. A aduce vorba de (sau despre) ceva = a îndrepta discuția asupra unui obiect, a pomeni despre... 3. Tranz. A produce, a procura, a pricinui, a cauza. 4. Tranz. A face să ajungă într-o anumită situație, stare. 5. Intranz. A semăna întrucâtva cu cineva sau cu ceva. 6. Tranz. și refl. (În expr.) A-și aduce aminte = a(-și) aminti. – Lat. adducere.

AER¹ s. n. 1. Amestec de gaze care alcătuiesc straturile inferioare ale atmosferei și care este absolut necesar vietăților aerobe. ◊ Aer lichid = lichid obținut prin răcirea aerului până sub temperatura de -183°C la presiune normală și folosit pentru separarea elementelor sale componente. Aer comprimat = aer la presiuni mai mari decât presiunea atmosferică obținut cu compresoarele. Aer condiționat = sistem de ventilație a aerului din încăperi în scopul păstrării proprietăților fizice normale ale acestuia. ◊ Loc. adv. La (sau în) aer (liber) = într-un loc neacoperit, afară. ◊ Expr. A lua aer = a ieși din casă pentru a respira aer curat. 2. Văzduh, atmosferă. ◊ Expr. A fi (sau a se simți) ceva în aer = a exista semne că se pregătește ceva (în ascuns). A fi (sau a rămâne) în aer = a se afla într-o situație critică, a nu avea nici o perspectivă. 3. Înfățișare, aspect, expresie. ◊ Expr. A avea aerul că... (sau să...) = a da impresia că... A-și da (sau a-și lua) aere = a lua o atitudine de superioritate; a se îngâmfa, a se făli. [Pl.: (în expr.) aere] – Lat. aer, aeris (și cu înțelesurile fr. air).

AFLA, aflu, vb. I. 1. Tranz. și intranz. A lua cunoștință despre ceva; a căpăta informații, vești, noutăți despre ceva; a auzi o veste, o noutate etc. 2. Tranz. A găsi, a descoperi (căutând sau întâmplător). 3. Refl. A fi, a se găsi într-un loc, într-o poziție, într-o împrejurare oarecare; a fi, a exista în realitate. ◊ Expr. (Fam.) A se afla în treabă = a se amesteca, a interveni într-o discuție sau într-o acțiune numai de formă, fără a aduce vreo contribuție. Să nu se afle (ca) să... = (să) nu cumva să... Cum nu se (mai) află = care iese din comun; extraordinar. (Pop.) Nu se (sau unde se) află! = nu-i adevărat! 4. Tranz. (Pop.) A descoperi, a inventa, a scorni. – Lat. afflare „a sufla spre ceva, a atinge cu respirația”.

AIEPTA, aiept, vb. I. Refl. (Reg.) A-și lua avânt. ♦ Tranz. A arunca, a repezi cu putere. [Pr.: a-iep-] – Lat. adjectare.

ALAI, alaiuri, s. n. Mulțime de oameni care însoțește o ceremonie, o persoană de seamă etc.; paradă, pompă. ◊ Loc. adv. Cu (sau în) alai = cu solemnitate, cu fast. ♦ Mulțime de oameni care se ia după cineva; p. ext. gălăgie provocată de această mulțime. ♦ (Înv.) Suită care întovărășea sau întâmpina un domnitor. – Din tc. alay.

ALBII, pers. 3 albiește, vb. IV. Refl. (Rar) A lua forma unei albii. – Din albie.

ALCĂTUI¹, alcătuiesc, vb. IV. Tranz. 1. A face, a construi, a înjgheba, a întocmi; a compune, a concepe. ♦ Refl. A lua ființă, a se forma. 2. A forma împreună; a constitui. ♦ Refl. A fi format, a consta din... 3. A strânge, a aduna; a aranja. – Din magh. alkotni.

ALCĂTUIALĂ, alcătuieli, s. f. Alcătuire; (concr.) ceea ce este alcătuit, înjghebat. [Pr.: -tu-ia-] – Alcătui¹ + suf. -eală.

ALELUIA interj. Exclamație care apare ca un refren de laudă în cântări bisericești. ◊ Expr. (Fam.) A-i cânta (cuiva) aleluia = a lua parte la înmormântarea cuiva, a înmormânta pe cineva. ♦ (Fam.) S-a sfârșit! s-a terminat! amin! [Var.: aliluia interj.] – Din sl. aleluija.

ALTERNA, alternez, vb. I. Intranz. și tranz. 1. A reveni sau a face să revină succesiv, a lua pe rând unul locul altuia, a se succeda sau a face să se succeadă la intervale aproximativ egale. 2. Intranz. (Despre sunete) A se schimba prin alternanțe (2). – Din fr. alterner, lat. alternare.

ALTOIALĂ, altoieli, s. f. (Rar) Altoire. [Pr.: -to-ia-] – Altoi² + suf. -eală.

ALUNGA, alung, vb. I. Tranz. 1. (Adesea fig.) A sili pe cineva să părăsească un loc; a goni, a izgoni. 2. A se lua, a alerga după...; a fugări, a urmări. – Lat. *allongare (< longus).

ALUNGIT, -Ă, alungiți, -te, adj. Care are (sau ia) formă lunguiață; prelung. – A³ + lungit. (după fr. allongé).

AMBREIA, ambreiez, vb. I. Tranz. A realiza cuplarea a două mecanisme cu ajutorul ambreiajului. [Pr.: -bre-ia] – Din fr. embrayer.

AMBUTE'IA, ambuteiez, vb. I. Tranz. (Franțuzism) A bloca cu vehicule, nave etc. căi rutiere sau de navigație. [Pr.: -te-ia] – Din fr. embouteiller.

AMFITERIU, amfiterii, s. m. Mamifer jurasic din care se presupune că au luat naștere marsupialele și mamiferele placentare. – Din fr. amphithérium.

AMIAZĂ, amiezi, s. f. 1. Mijlocul zilei, momentul înălțării maxime a Soarelui deasupra orizontului (corespunzător aproximativ orei 12). ◊ Loc. adj. De amiază = de prânz, de la ora prânzului. ◊ Expr. Ziua(-n) amiaza mare = în plină zi, în toiul zilei. 2. (Concr.) Zenit. 3. (Reg.) Masă principală care se ia aproximativ la jumătatea zilei; prânz. 4. (Înv.) Miazăzi, sud. [Var.: amiaz, amiez s. n., amiazi, amiazăzi s. f.] – Din amiazăzi (< lat. ad mediam diem).

AUTOCATALIZĂ, autocatalize, s. f. Cataliză a unei reacții chimice produsă chiar de elementele care iau parte la reacție. [Pr.: a-u-] – Din fr. autocatalyse.

AUTOEXCITAȚIE, autoexcitații, s. f. Excitație magnetică a unui generator electric la care curentul este luat de la același generator. [Pr.: a-u-] – Din fr. auto-excitation.

AUTOHTONIZA, autohtonizez, vb. I. Tranz. și refl. A da sau a lua caracter autohton. [Pr.: a-u-] – Autohton + suf. -iza.

AUTOIGNORA, autoignorez, vb. I. Refl. A-și neglija, a nu lua în seamă propria persoană, propria existență. [Pr.: a-u-. – Prez. ind. și: autoignor] – Auto¹- + ignora.

AUTORITATE, autorități, s. f. 1. Drept, putere, împuternicire de a comanda, de a da dispoziții sau de a impune cuiva ascultare. 2. Organ al puterii de stat competent să ia măsuri și să emită dispoziții cu caracter obligatoriu. ♦ Reprezentant al unui asemenea organ al puterii de stat. 3. Prestigiu de care se bucură cineva sau ceva. ♦ Persoană care se impune prin cunoștințele sale, prin prestigiul său. [Pr.: a-u-] – Din fr. autorité, lat. au[c]toritas, -atis.

AUZI, aud, vb. IV. 1. Tranz. A percepe sunetele, zgomotele cu ajutorul auzului. ◊ Expr. Să te-audă Dumnezeu! = să se împlinească cele pe care (mi) le dorești! N-aude, n-a vede (n-a greul pământului) = se face că nu știe nimic. Eu spun, eu aud = degeaba vorbesc, nu mă ascultă nimeni. (Refl. pas.) Să se audă musca (zburând)! = să fie tăcere deplină! 2. Tranz. (La imper.) A lua seama la cele ce se spun; a asculta. Ia auzi ce-ți spun! 3. Intranz. și tranz. (Interogativ) A înțelege, a pricepe. ♦ Intranz. (La prez. ind. pers. 1) a) (ca răspuns la o chemare) Poftim? ce dorești?; b) Poți tăgădui? mă mai poți contrazice? 4. Tranz. și intranz. A afla (o veste, o știre etc.) ◊ Loc. adv. Din auzite = din câte a aflat cineva de la alții, din zvon public. ◊ Expr. (Intranz.) A auzi de cineva (sau de ceva) = a cunoaște pe cineva (sau ceva) din reputație, din cele ce se spun despre el. A nu mai auzi de cineva = a nu mai ști, a nu mai afla nimic despre cineva. A nu (mai) voi să audă de cineva = a rupe orice relații cu cineva. Să auzim de bine! formulă de urare la despărțire. ♦ Refl. (La pers. 3) A se vorbi, a se zvoni. [Pr.: a-u-. – Prez. ind. și: (pop.) auz] – Lat. audire.

AVÂNT, avânturi, s. n. 1. Vioiciune, energie, forță în mișcări. ◊ Loc. vb. A-și lua avânt = a se avânta. 2. Însuflețire, elan, entuziasm. 3. Dezvoltare rapidă, progres remarcabil (într-un domeniu, într-o epocă etc.). – Din avânta (derivat regresiv).

AVENTURISM s. n. (Rar) Spirit de aventură al cuiva. ♦ Înclinație de a acționa în mod pripit, de a lua decizii periculoase – Din fr. aventurisme.

AVOCAT, -Ă, avocați, -te, s. m. și f. Persoană care are profesiunea de a acorda asistență juridică celor interesați. ◊ Expr. A se face (sau a fi) avocatul cuiva = a lua apărarea insistentă a cuiva. [Var.: advocat, -ă s. m. și f.] – Din fr. avocat, lat. advocatus.

AYATOLAH s. m. Șef al religiei musulmane șiite. [Pr.: a-ia-] – Din fr. ayatollah.

BAGAJ, bagaje, s. n. 1. Totalitatea lucrurilor care se iau într-o călătorie. ◊ Expr. A-și face bagajele = a se pregăti de plecare; p. ext. a pleca. 2. Fig. (Urmat de determinări) Cantitatea de cunoștințe de care dispune cineva. – Din fr. bagage.

BAIADERĂ, baiadere, s. f. Dansatoare indiană. [Pr.: ba-ia-] – Din fr. bayadère.

BALON, baloane, s. n. 1. Aerostat alcătuit dintr-o învelitoare impermeabilă umplută cu un gaz mai ușor decât aerul, căruia i se poate atașa o nacelă. ◊ Expr. (Fam.) A lua (pe cineva) în balon = a-și bate joc, a ironiza (pe cineva). ♦ Jucărie de cauciuc foarte subțire, mai ales în formă de sferă, umplută cu aer sau cu un gaz ușor. ♦ (Sport) Minge. 2. (În sintagma) Balon de săpun = bășică suflată din clăbuci de săpun; fig. vorbă goală, amăgitoare. 3. Vas sferic de sticlă, întrebuințat în laborator în anumite operații chimice. ♦ (În sintagma) Balon de oxigen = rezervor de oxigen prevăzut cu un tub de aspirație și întrebuințat la reanimarea unui bolnav. 4. Balonzaid (2). – Din fr. ballon.

BAN¹, bani, s. m. 1. Unitate monetară și monedă egală cu a suta parte dintr-un leu; p. restr. monedă măruntă, divizionară a leului. ◊ Expr. A nu face (sau a nu plăti) un ban (chior) sau doi bani= a nu valora nimic, a nu avea nici o valoare. 2. Echivalent general al valorii mărfurilor (fiind el însuși o marfă); monedă de metal sau hârtie recunoscută ca mijloc de schimb și de plată; argint (2). ◊ Expr. A trăi (pe lângă cineva) ca banul cel bun = a fi foarte prețuit (de cineva). A lua (ceva) de (sau drept) bani buni = a crede că un lucru este adevărat. ♦ (La pl.) Avere în numerar; parale. ◊ Expr. A fi doldora (sau plin) de bani = a fi foarte bogat. A avea bani (strânși) la ciorap sau a strânge bani la ciorap = a avea sau a face economii, a avea sau a strânge o sumă de bani; a fi zgârcit. Fecior (sau băiat) de bani gata = fiu de oameni avuți care face extravaganțe cu banii primiți sau moșteniți de la părinți. – Et. nec.

BATE, bat, vb. III. I. 1. Tranz. și refl. A (se) lovi, a (se) izbi repetat și violent (cu palma, cu pumnul, cu bățul, cu biciul etc.) A bate peste obraji, peste gură, peste picioare. A bate la palmă, la tălpi, la spate. A bate în cap. ◊ Expr. (Tranz.) A fi bătut în cap = a fi îndobitocit de loviturile primite în cap. Bătut în cap = prost, nebun, țicnit. (Refl.) A se bate cu pumnii în piept = a se mândri, a se fuduli; a face caz de ceva. ♦ Tranz. A atinge, a lovi ușor cu palma umărul, mâna sau spatele cuiva spre a atrage atenția, a-l reconforta sau a-i arăta bunăvoința; a lovi în același fel o parte a corpului unui animal spre a-l liniști sau a-l mângâia. ◊ Expr. A bate pe cineva la cap sau a bate capul cuiva = a cicăli, a plictisi pe cineva cu vorba. (Refl. recipr.) A se bate pe burtă cu cineva = a fi într-o intimitate familiară cu cineva. A bate palma (sau, arg., laba) cu cineva = a da mâna cu cineva; p. ext. a încheia cu cineva o tranzacție, dând mâna cu el în semn de învoială. 2. Tranz. A învinge un adversar într-un joc, la un concurs (sportiv); a birui un dușman în luptă, în război. ◊ Expr. A bate un record (sportiv) = a depăși un record (sportiv). ♦ Refl. A se lupta, a se război. ◊ Loc. vb. (Refl. recipr.) A se bate în duel = a se duela. ◊ Expr. A se bate cap în cap = a fi în opoziție, în contradicție, a nu se potrivi. Se bate ziua cu noaptea = se luminează de ziuă sau amurgește. 3. Tranz. A lovi, a izbi repetat (cu un instrument potrivit) un obiect, un material etc. în diverse scopuri. Gospodina bate covoarele. Bate fierul până-i cald. ◊ Loc. vb. (Fam.) A bate la mașină = a dactilografia. A bate la ochi = a frapa (1). ◊ Expr. A bate bani = a fabrica monede de metal. A bate monedă = a) a fabrica monede de metal; b) a insista asupra erorii cuiva, în defavoarea lui. A bate toba = a spune peste tot un secret (intim) încredințat de cineva. A bate o carte = a juca o carte de joc. A bate tactul (sau măsura) = a lovi (ușor) un obiect cu mâna sau a imita lovirea lui în ritmul unei bucăți muzicale sau al unui vers. A bate mult drum (sau multă cale) = a parcurge o distanță lungă. A bate podurile = a vagabonda. A bate (pasul) pe loc = a nu realiza nici un progres într-o acțiune, a nu înainta într-o problemă. A bate câmpii = a spune cu totul altceva decât ceea ce se discută, a divaga, a vorbi aiurea. ♦ A fixa un obiect țintuindu-l de ceva. A bătut tablourile pe pereți. Bătuse capacul lăzii în cuie. ♦ A freca învârtind și lovind de pereții unui vas. Batem albușurile până se fac spumă. Bate untul în putinei. ♦ A freca, a apăsa producând bășici, răni sau bătături. Mă bate un pantof. ♦ (La războiul de țesut) A presa cu spata firele din băteală. II. Intranz. 1. A izbi în ceva făcând zgomot; a ciocăni (la poartă, la ușă, la fereastră). Valurile bat de zidurile cetății. Cine bate oare la fereastra mea? ◊ Expr. A bate la ușa cuiva = a veni la cineva spre a-i cere un ajutor material. A bate din picioare = a tropăi. A bate din (sau în) palme = a aplauda. A bate din gură degeaba (sau în vânt) = a vorbi în zadar, a trăncăni. 2. A face o mișcare (relativ regulată). ◊ Expr. A bate din aripi = (despre păsări) a face mișcarea de zbor lovind aerul cu aripile. A bate mătănii = a îngenunchea și a atinge fruntea cu pământul de mai multe ori la rând, în semn de pocăință sau de cucernicie. ♦ (Despre organe sau părți ale corpului omenesc) A avea pulsații ritmice; a palpita, a zvâcni. Îi bate inima de frică. Îmi bat tâmplele. ◊ Refl. Mi se bate ochiul drept. ♦ (Despre un motor sau un organ de motor) A funcționa dereglat, scoțând zgomote anormale. 3. (Despre arme de foc) A trage, a trimite proiectilul până la o anumită distanță, până într-un anumit punct. O pușcă veche care nu mai bătea decât la 100 de pași. ♦ (Înv.) A bombarda. ♦ (Reg.; despre câini) A lătra. ♦ Intranz. și tranz. (Despre aștri) A atinge (ceva) cu razele. Pune-ți pălăria, să nu te bată soarele la cap. ♦ (Despre ape) A se izbi (de maluri etc.). 4. A face aluzie critică la ceva. Bate în ciocoi. ◊ Expr. A-și bate joc de cineva (sau de ceva) = a) a lua în derâdere pe cineva; b) a necinsti, a viola o fată, o femeie. 5. (Despre vânt) A sufla. 6. (Despre ploaie, grindină, brumă) A cădea (lovind) peste semănături, livezi etc. 7. (În expr.) A bate în retragere = a) a se retrage din luptă; b) a retracta cele spuse mai înainte. 8. (Despre culori) A se apropia de..., a avea o nuanță de... Bate în albastru. III. Intranz. și tranz. A emite zgomote ritmice care indică ceva. ♦ (Înv.; despre telegraf) A emite țăcănitul prin care se transmit mesajele telegrafice. ◊ Expr. (Tranz.) A bate o telegramă (sau o depeșă) = a da, a transmite o telegramă. ♦ (Despre un clopot, un ceasornic, despre toacă etc.) A emite sunete ritmice cu o anumită semnificație. – Lat. batt(u)ere.

BATJOCURĂ, batjocuri, s. f. Luare în râs, bătaie de joc; vorbă, faptă, lucru de râs, de ocară, de insultă. ◊ Expr. A fi (sau a ajunge, a se face) de batjocură = a fi (sau a ajunge, a se face) de râs, a deveni ridicol. [Var.: batjocoră s. f.] – Refăcut din batjocuri (pl. lui batjoc înv. „bătaie de joc” < bate + joc).

BAVAREZ, -Ă, bavarezi, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană născută și crescută în Bavaria. 2. Adj., s. m. și f. (Locuitor) din Bavaria. – Bavar[ia] (n. pr.) + suf. -ez.

BĂBEȘTE adv. Ca babele. ◊ Expr. A socoti (sau a face socoteli, a o lua) băbește = a face calcule în mod simplist, empiric. – Babă + suf. -ește.

BĂCUIAȚĂ, băcuiețe, s. f. (Reg.) Față de pernă folosită ca desagă. [Pr.: -cu-ia-] – Et. nec.

BĂGA, bag, vb. I. 1. Tranz. și refl. A face să intre sau a intra undeva; a (se) introduce, a (se) vârî, a intra². ◊ Expr. (Tranz.) A băga ceva în gură = a mânca. A băga (pe cineva) sub masă = a) a face (pe cineva) să cadă sub masă din cauză că i s-a dat prea mult de băut; b) a învinge (pe cineva) într-o încercare, într-o discuție; a înfunda. A(-și) băga nasul (în ceva sau undeva, în toate, unde nu-i fierbe oala) = a se amesteca în treburi care nu-l privesc, a interveni inoportun într-o discuție. A băga (ceva) în (sau la) cap = a ține minte un lucru. A băga (cuiva ceva) în (sau la) cap = a) a face (pe cineva) să înțeleagă o problemă, o teorie etc.; b) a face (pe cineva) să creadă un lucru (curios), să fie obsedat de ceva. A(-și) băga mințile în cap = a se cuminți, a reveni la o comportare conformă cu interesele sale. A băga (cuiva) frica în oase sau a băga pe cineva în sperieți (sau în răcori) = a speria rău (pe cineva). A băga (pe cineva) în boală (sau în boale) = a înspăimânta (pe cineva). A băga (pe cineva) în draci = a necăji, a întărâta (pe cineva). (Fam.) A băga pe cineva în viteză = a face (pe cineva) să lucreze repede, fără răgaz. (Refl.) A se băga în sufletul (sau în ochii, sub pielea) cuiva = a se face cu insistență observat de cineva spre a-i câștiga încrederea, a nu slăbi pe cineva cu dovezile de simpatie, de dragoste (interesată) etc. (Tranz.) A băga de viu în mormânt = a pricinui moartea din cauza unor mari supărări. A o băga pe mânecă = a fi prins cu minciuna, a nu mai ști cum să îndrepte o greșeală, a o sfecli. A băga zâzanie (sau vrajbă, intrigă) (între oameni) = a învrăjbi, a produce discordie. (Arg.) A băga un fitil (sau fitile împotriva cuiva) = a calomnia (pe cineva). 2. Tranz. și refl. A (se) plasa în ceva sau undeva; a (se) angaja. Își bagă toți banii în cărți de specialitate. S-a băgat slujbaș la primărie. S-a băgat slugă. ◊ Expr. (Tranz.) A băga (pe cineva) în pâine = a da (cuiva) o slujbă. (Arg.) A băga (pe cineva) în fabrica de pumni = a lua la bătaie (pe cineva). (Fam.) A băga actele (de căsătorie) = a depune actele cerute pentru căsătorie. 3. (În expr.) (Tranz.) A băga seama (la ceva) = a fi atent, a observa. A băga în seamă (ceva sau pe cineva) = a da atenție (la ceva sau cuiva), a fi curtenitor (cu cineva). A băga de seamă = a avea grijă (de ceva), a fi atent (la ceva). (Refl.) A se băga de seamă = a se observa, a se remarca (ceva). – Et. nec.

BĂLĂIEL, -IA, -ICĂ, bălăiei, -ele, adj. Bălăior. – Bălai + suf. -el.

BĂNAT, (3) bănaturi, s. n. (Reg.) 1. Stare de durere sufletească, de jale, de tristețe, de părere de rău. 2. Supărare, necaz, ciudă. ◊ Expr. A nu-i fi cuiva cu bănat= (ca formulă de politețe) a nu lua în nume de rău rugămintea sau întrebarea cuiva. 3. Învinuire, reproș, imputare. – Din magh. bánat.

BĂRCUIT s. n. Căutarea și găsirea stupilor sălbatici, pentru a li se lua mierea.

BĂȘCĂL'IE s. f. (Arg. și fam.; în expr.) A lua (pe cineva) în bășcălie sau a face bășcălie (de cineva) = a-și bate joc (de cineva), a face de râs pe cineva. – Et. nec.

BĂȘCĂLIOS, -OASĂ, bășcălioși, -oase, adj. (Fam.; despre oameni) Care își bate joc de cineva sau ia în râs pe cineva; (despre manifestări ale oamenilor) care denotă luarea în râs a cuiva sau a ceva. – Bășcălie + suf. -os.

BĂTAIE, bătăi, s. f. I. 1. Lovitură repetată dată de cineva cuiva cu mâna sau cu un obiect. ◊ Loc. vb. A (se) lua la bătaie = a (se) bate. ◊ Expr. A stinge (sau a snopi, a zvânta etc.) în bătaie (sau în bătăi) (pe cineva) = a bate (pe cineva) foarte rău. (Fam.) A da bătaie = a zori, a grăbi. Bătaie de cap = frământare a minții; p. ext. trudă, osteneală. Bătaie de joc = batjocură; p. ext. faptă urâtă, incalificabilă. 2. (Înv.) Luptă, bătălie. ♦ Bombardament cu artileria. 3. (În expr.) A pune (ceva) la bătaie = a) a oferi (ceva) spre a fi cheltuit sau consumat; b) a risca (ceva). II. 1. Lovire, izbire (repetată) a unui obiect de altul. ◊ Bătaie de aripă (sau de aripi) = fâlfâit. ♦ Lovitură a vatalei la războiul² de țesut. ♦ (Concr.) Băteală. ♦ Stârnire a peștelui sau a vânatului. 2. Lovitură dată într-un obiect (cu mâna, cu ciocanul etc.) ♦ Fiecare dintre zvâcniturile inimii sau ale pulsului. 3. Zgomot (ritmic) produs de un motor sau de un mecanism în funcție. 4. Distanță până la care poate ajunge un proiectil, o săgeată etc; felul cum trimite o armă proiectilul; traiectoria unui proiectil; p. ext. Distanță până la care poate ajunge vederea cuiva; rază vizuală. 5. (În legătură cu anumite fenomene ale naturii, a căror denumire determină sensul cuvântului) a) Suflare a vântului; adiere. b) Cădere a ploii, a grindinii etc. c) Dogoreală, arșiță. d) Lumină. 6. (Reg.) Lătrat (scurt și ritmic) al câinilor. 7. Boiște. ♦ Epocă în care se împerechează cocoșii-de-munte. III. 1. (Sport) Izbire a pământului cu piciorul înainte de desprinderea de pe sol, la o săritură. 2. (În expr. și loc. adv.) (A cântări) cu bătaie = (a cântări) cu puțin peste greutatea exactă. [Pr.: -ta-ie] – Lat. batt(u)allia.

BĂȚ, bețe, s. n. 1. Bucată de lemn lungă și subțire. ◊ Expr. A pune (cuiva) bețe în roate = a face (cuiva) dificultăți pentru a zădărnici o acțiune, un plan. (Reg.) A da (ca câinele) prin băț = a fi extrem de insistent, de obraznic. A rămâne cu traista-n băț = a sărăci. A-și lua traista-n băț = a porni la drum, a pleca. ♦ (Adverbial) Drept țeapăn, rigid. Stă băț. 2. Fig. Lovitură cu bățul (1). 3. Piesă în formă de vergea, care intră în alcătuirea diferitelor unelte, mașini etc. Bățul ițelor. – Et. nec.

BÂIGUIALĂ, bâiguieli, s. f. Faptul de a (se) bâigui; exprimare fără șir, încurcată. [Pr.: -gu-ia-] – Bâigui + suf. -eală.

BÂJBÂIALĂ, bâjbâieli, s. f. Faptul de a bâjbâi; bâjbâire, bâjbâit, bâjbâitură. [Pr.: -bâ-ia] – Bâjbâi + suf. -eală.

BÂLBÂIALĂ, bâlbâieli, s. f. Faptul de a (se) bâlbâi; pronunțare neclară.[Pr.: -bâ-ia] – Bâlbâi + suf. -eală.

BÂNTUIALĂ, bântuieli, s. f. (Pop.) Supărare, necaz. [Pr.: -tu-ia-] – Bântui + suf. -eală.

BÂRZOIA, bârzoiez, vb. I. Refl. (Reg.) 1. A se îngâmfa, a se umfla în pene. 2. A se bosumfla. [Pr.: -zo-ia] – Din bârzoi.

BÂȚÂIALĂ, bâțâieli, s. f. Tremur nervos al mâinilor, al picioarelor, al capului sau (la animale) al cozii. [Pr.: -țâ-ia-] – Bâțâi + suf. -eală.

BÂZÂIALĂ, bâzâieli, s. f. Faptul de a bâzâi; zgomot produs de insectele care zboară; bâzâit, bâzâitură. [Pr.: -zâ-ia] – Bâzâi + suf. -eală.

BENCHETUIALĂ, benchetuieli, s. f. (Fam.) Petrecere, chef. [Pr.: -tu-ia-] – Benchetui + suf. -eală.

BENGA subst. (Fam.; în expr.) A-l lua benga (pe cineva) = a-l lua dracul, a o păți; a muri. – Din țig. benga.

BETEL'IE, betelii, s. f. Fâșie îngustă cusută în partea de sus a pantalonilor, a fustei etc.; tivitură făcută în același loc (ca să se treacă prin ea un șiret etc.); bată; p. ext. margine tivită la gâtul sau la mânecile cămășii sau ale iei. – Din bată.

BICIUIALĂ, biciuieli, s. f. Biciuire. [Pr.: -ciu-ia-] – Biciui + suf. -eală.

BINE adv., s. n. sg. I. Adv. 1. În mod prielnic, în mod favorabil, avantajos, util. ◊ Expr. A(-i) prinde (cuiva) bine (un lucru, o învățătură, o întâmplare) = a-i fi de folos, a-i fi prielnic. A(-i) veni cuiva bine (să...) = a(-i) veni cuiva la îndemână; a fi avantajat de o situație prielnică. ◊ (În formule de salut) Bine ai (sau ați) venit (sănătos, sănătoși)! ◊ (Referitor la sănătate) A se simți bine. A(-i) face (cuiva) bine (mâncarea, băutura, plimbarea etc.). A dormi (sau a se odihni etc.) bine. (Ce), nu ți-e bine? = a) (ce), nu ești sănătos? ai o slăbiciune fizică?; b) (ce), ești nebun? nu ești în toate mințile? 2. În concordanță cu regulile eticii sociale, în mod cuviincios, cum se cere, cuminte. Să te porți bine cu oricine. ◊ Expr. (Fam. și ir.) Bine ți-a făcut! = așa trebuia, așa se cuvenea să-ți facă (pentru purtarea ta urâtă, condamnabilă)! ♦ În concordanță cu regulile sau canoanele esteticii; agreabil, frumos, minunat. Cântă și dansează bine. Cu rochia asta iți șade bine. ◊ Bărbat sau femeie bine făcut(ă) = bărbat sau femeie chipeș(ă). ♦ În concordanță cu adevărul, cu corectitudinea; clar, precis, exact. Vezi bine că așa stau lucrurile. Să știu bine că mor, și nu mă las până nu-mi aflu dreptatea! ◊ De-a binelea = de-adevărat, cu adevărat. ♦ (Având valoarea unei afirmații) Bine, am să procedez cum vrei tu! ◊ Expr. (Că) bine zici = (că) zici așa cum trebuie. Ei bine... = după cum spuneam... ♦ Cu grijă, cu atenție. Uită-te bine și învață. 3. Deplin, în întregime, complet. E cherchelit bine. ♦ (La comparativ) Mult. A fost plecat doi ani și mai bine. ♦ Mult și prielnic. A plouat bine. A mâncat și a băut bine. II. S. n. sg. 1. Ceea ce este util, favorabil, prielnic, ceea ce aduce un folos cuiva. ◊ Om de bine = om care acționează în folosul, în sprijinul, care ajută pe cei din jurul său. ◊ Expr. A face (cuiva un mare) bine sau a face (cuiva) bine (cu ceva) = a ajuta (pe cineva) la nevoie. Să-ți (sau să vă) fie de bine! = a) să-ți (sau să vă) fie de (sau cu) folos!; b) (ir.) se spune cuiva care a procedat (greșit) împotriva sfaturilor primite. A vorbi (pe cineva) de bine = a lăuda (pe cineva). 2. Ceea ce corespunde cu morala, ceea ce este recomandabil din punct de vedere etic. ◊ Expr. A lua (pe cineva) cu binele = a proceda cu blândețe, cu înțelegere, cu bunăvoință față de cineva supărat, irascibil sau îndârjit. 3. (Fil.; art.) Obiectul moralei ca știință. 4. (Adjectival; despre oameni) Armonios dezvoltat, plăcut la vedere. – Lat. bene (în sensul II 3, calc după gr. agathós, germ. das Gut).

BINIȘOR adv. Diminutiv al lui bine. ♦ Cu băgare de seamă; fără grabă, cu calm. ◊ Expr. Șezi binișor! = fii cuminte! astâmpără-te! ♦ Cu blândețe, prietenos. ◊ Expr. (Substantivat) (A lua pe cineva sau a o lua) cu binișorul = (a proceda) cu blândețe, cu răbdare, cu tact. – Bine + suf. -ișor.

BISERICĂ, biserici, s. f. 1. Clădire destinată celebrării unui cult creștin. ◊ Expr. A lua calea bisericii = a deveni evlavios, pios. A (nu) fi ușă de biserică = a (nu) respecta morala religioasă, a (nu)-și îngădui abateri de la morala religioasă, a (nu) duce o viață pioasă; p. ext. a (nu) fi cinstit, a (nu) fi corect. A nu fi dus (de multe ori) la biserică = a nu da importanță conveniențelor sociale; a nu se sfii să spună cuiva în față lucruri neplăcute. 2. Instituția creștinismului în ansamblu. 3. Comunitate religioasă de același cult. Biserica ortodoxă. – Lat. basilica.

BOMBA, bombez, vb. I. Tranz. și refl. A da sau a lua o formă arcuită convexă. – Din fr. bomber.

BRAȚ, brațe, s. n. 1. Segment al membrului superior cuprins între cot și umăr; partea de la umăr până la încheietura mâinii; p. ext. membrul superior al corpului omenesc. ◊ Loc. adv. În brațe = cu brațele petrecute în jurul corpului cuiva (spre a-l strânge la piept sau spre a-l purta pe sus). (Braț) la braț (sau de braț) = cu brațul trecut pe sub brațul altuia. ◊ Expr. A da (sau a oferi, a lua cuiva) brațul = a trece brațul sub brațul cuiva spre a-l conduce sau a fi condus. A duce (pe cineva) de (sau la) braț = a sprijini pe cineva, ducându-l de braț. (A primi sau a aștepta etc. pe cineva) cu brațele deschise = (a primi sau a aștepta etc. pe cineva) cu mare plăcere. A lua (pe cineva sau ceva) în brațe = a apăra, a susține, a lăuda (pe cineva sau ceva). A fi brațul (drept al) cuiva = a fi omul de încredere al cuiva. A ajunge (sau a aduce, a arunca pe cineva) în brațele cuiva = a ajunge (sau a lăsa pe cineva) la discreția cuiva. 2. Cantitate care se poate cuprinde și duce în brațe (1). Un braț de fân. 3. Fig. (În sintagma) Brațe de muncă = muncitori. 4. Obiect sau parte a unui obiect care seamănă cu brațul (1). ♦ Element solid al unui sistem tehnic, solidar sau articulat la un capăt cu sistemul respectiv și care servește la preluarea unei sarcini sau la transmiterea unei mișcări. 5. Parâmă legată la capătul unei vergi și care servește la manevrarea laterală a acesteia. 6. Distanța de la un punct fix la linia de acțiune a unei forțe. 7. Ramificație a cursului principal al unei ape curgătoare. ◊ Braț mort = ramificație părăsită a unei ape, alimentată numai la revărsări. – Lat. brachium.

BRAȚETĂ s. f. (Fam.; în expr.) A merge cu cineva (sau a lua pe cineva) la brațetă = a merge cu cineva (sau a lua pe cineva) de braț. – Din it. [a] bracetto (modificat după braț).

BRIPTĂ, bripte, s. f. (Reg.) Cuțit sau briceag primitiv, cu mâner de lemn. ♦ Expr. A lua (pe cineva) la briptă = a bate (pe cineva). – Din scr. britva, ucr. brytva.

BRUFTUIALĂ, bruftuieli, s. f. (Reg. și fam.) Faptul de a bruftui. ♦ Bătaie dată cuiva. [Pr.: -tu-ia-. – Var.: bruftuluială s. f.] – Bruftui + suf. -eală.

BRUIA, bruiez, vb. I. Tranz. A perturba recepția unor semnale electromagnetice, a unei emisiuni radiofonice. [Pr.: bru-ia] – Din fr. brouiller.

BUCAL, -Ă, bucali, -e, adj. Care ține de gură, privitor la gură, care se face cu gura, se ia pe gură, oral (1). ◊ Loc. vb. Pe cale bucală = (despre medicamente) pe gură, oral. – Din fr. buccal.

BUCĂȚICĂ, bucățele, s. f. Diminutiv al lui bucată; bucățea. ◊ Expr. Bucățică ruptă (sau tăiată) sau ruptă bucățică, se spune despre o persoană care seamănă perfect cu unul din membrii familiei sale. ♦ Ceea ce servește (în cantitate mică) de mâncare. ◊ Expr. A-și da (sau a-și lua) bucățica de la gură = a da din puținul său, a fi foarte darnic sau altruist. A-i lua (cuiva) bucățica din (sau de la) gură = a lipsi (pe cineva) până și de strictul necesar traiului. – Bucată + suf. -ică.

BULINĂ¹, buline, s. f. 1. Capsulă în care se pune un praf luat ca medicament; cașetă; p. ext. praful medicamentos împreună cu capsula lui. 2. Petic rotund de hârtie dată pe o parte cu gumă arabică, cu care se lipesc plicuri, dosare etc. 3. Desen rotund imprimat pe țesături. [Var.: bulin s. n.] – Din ngr. bulíni.

BUN, -Ă, (I-VIII) buni, -e, adj., s. m. și f., (IX) bunuri, s. n., (X) adv. I. Adj. Care are calități. 1. Care face în mod obișnuit bine altora, care se poartă bine cu alții; binevoitor. ◊ Expr. Bun la inimă = milostiv. Bun, rău = oricum ar fi. (Substantivat) Bun și rău = toată lumea (fără deosebire), oricine. ♦ Îndatoritor, amabil. ◊ Expr. Fii bun! = te rog! ai bunătatea! 2. Care se achită de obligațiile morale și sociale; corect, cuviincios; frumos, milos. ◊ Loc. adv. (Substantivat) Cu buna = cu vorbe bune; de bunăvoie. ◊ Expr. Sfat bun = îndemn înțelept, util, folositor. A fi (sau a ajunge, a încăpea etc.) în (sau pe) mâini bune = a fi sau a ajunge la o persoană de încredere. A pune o vorbă (sau un cuvânt) bun(ă) pentru cineva = a interveni pentru cineva, a susține pe cineva. ◊ Compuse: bun-simț = capacitate bazată pe experiența cotidiană de a judeca, de a aprecia just oamenii, lucrurile, evenimentele; bună purtare = comportare conformă normelor moralei și educației; certificat de bună-purtare = a) (ieșit din uz) certificat în care se atestă purtarea corectă a cuiva într-un serviciu, în școală etc.; b) fig. recomandație orală sau laudă adusă cuiva; bună-cuviință = purtare cuviincioasă, creștere aleasă. 3. (Despre copii) Cuminte, ascultător, îndatoritor; care are grijă de părinți. 4. Caracteristic omului mulțumit, vesel, bine dispus. ◊ Expr. A fi în toane bune = a fi vesel, bine dispus. II. Adj. 1. Care face sau prinde bine; plăcut, satisfăcător, agreabil. ◊ Expr. A i-o face bună sau a-i face (cuiva) una bună = a-i provoca cuiva o supărare. Una bună = o întâmplare deosebită, spirituală, o nostimadă. A o păți bună = a avea necaz. (Ir.) Bună treabă! = frumos! halal! n-am ce zice! Na-ți-o bună! = asta-mi mai lipsea! asta-i acum! Na-ți-o bună că ți-am dres-o (sau frânt-o), se spune atunci când ai dat de o situație dificilă sau inoportună. 2. (Despre mâncăruri și băuturi) Gustos, apetisant, ales. ◊ Expr. Poamă bună, se spune despre un om de nimic, neserios, despre un derbedeu sau despre o femeie imorală. ◊ Compus: bun-gust = simț estetic, rafinament. 3. Bogat, abundent, îmbelșugat. 4. (Despre miros) Frumos, plăcut, agreabil. 5. Liniștit, tihnit, fără griji; fericit. Viață bună. ◊ (În formule de salut sau de urare) Bună ziua! Bună seara! Noapte bună! ◊ Compus: (Bot.) bună-dimineața = zorea. III. Adj. 1. Potrivit, apt pentru un anumit scop; p. ext. care-și îndeplinește bine menirea. ◊ Expr. (Adesea substantivat) Bun de tipar (sau de imprimat) = aprobare dată de autor, de editură, de redacție sau de alți beneficiari pe tiparul de corectură sau de probă, după care începe imprimarea tirajului. Bun pentru... = valabil pentru... 2. (Despre organele corpului sau despre funcțiunile lor) Care funcționează bine. ◊ Expr. Bun de gură = limbut. Bun de mână = îndemânatic, abil. 3. (Despre îmbrăcăminte și încălțăminte) Care nu este uzat; p. ext. nou, de sărbătoare. 4. De calitate superioară; p. ext. de preț, scump, nou. ♦ Veritabil, autentic; pur. ◊ Expr. A o lua de bună = a crede cele spuse; a lua (ceva) în serios. A o ține (una și) bună = a susține un lucru cu încăpățânare. A ști una și bună = a se încăpățâna în susținerea unui punct de vedere. 5. (Despre bani) Care are putere de circulație. IV. Adj. Înzestrat, talentat, priceput; p. ext. dibaci, abil, iscusit. V. Adj. 1. Folositor, util; avantajos, rentabil. ◊ Expr. La ce bun? = la ce folosește? ♦ (Despre timp, fenomene atmosferice etc.) Favorabil, prielnic, frumos. 2. (În basme și superstiții) Prevestitor de bine. ◊ Expr. A nu-i fi (de-)a buna cuiva = a(-i) prevesti ceva neplăcut, rău. VI. Adj. 1. Zdravăn, puternic, strașnic. ♦ Considerabil, mare. ◊ Loc. adv. În bună parte = în măsură importantă. O bună bucată sau o bucată bună (de timp, de loc etc.) = o parte însemnată (de timp, de loc, etc.). 2. Întreg, plin; deplin; p. ext. mai mult decât..., și mai bine. ◊ Compuse: bună-credință s. f. = a) obligație de comportare corectă pe care părțile trebuie s-o respecte la încheierea și la executarea contractelor sau, în cazul statelor, a tratatelor; b) convingere a unei persoane că acționează în temeiul unui drept și conform cu legea sau cu ceea ce se cuvine; sinceritate, onestitate; (loc. adj.) de bună-credință = sincer, cinstit. 3. (În expr.) Într-o bună zi (sau dimineață) = cândva, odată; pe neașteptate. VII. Adj. (Despre legături de rudenie) De sânge, adevărat. Tată bun. ♦ Văr bun sau vară bună = văr primar sau vară primară. ♦ (Despre prieteni, vecini etc.) Apropiat; devotat. ♦ Nobil, ales. VIII. S. m. și f. (Înv. și pop.) Bunic, bunică. IX. S. n. 1. Ceea ce este util sau necesar societății sau individului pentru a-i asigura existența, bunăstarea. ♦ Obiect sau valoare care are importanță în circulația economică. 2. (Mai ales la pl.) Tot ce posedă cineva; avut, proprietate, avere; bogăție, avuție. ◊ Bunuri de consum = bunuri materiale destinate consumului personal; obiecte de consum. 3. Element al patrimoniului unei persoane, care poate consta dintr-un lucru (bun corporal) sau dintr-un drept (bun incorporal). ◊ Bune oficii = intervenție a unui stat pentru determinarea altor state în vederea rezolvării pe cale pașnică, prin tratative a diferendelor dintre acestea. 4. Calitate, virtute. 5. (Rar) Rezultat, rod, folos. X. Adv. (Exprimă o aprobare) Bine, da, așa. – Lat. bonus.

CA¹ adv., interj. A. Adv. I. (Se compară două sau mai multe lucruri, ființe, situații) 1. La fel cu, cum (e), precum (e), după cum (e). O carte ca cea din raft. ◊ Expr. Ieri ca (și) astăzi = totdeauna. Ca (și) cum = parcă. ♦ Cât. Înalt ca bradul. 2. Aproape, cam, aproximativ. ◊ Expr. Ca mâine(-poimâine) = în curând. Ca ieri(-alaltăieri) = de puțin timp. 3. Decât. E mult mai frumos ca acesta. II. 1. (Se compară o noțiune cu ea însăși) În felul..., cum e obiceiul, cum se știe. Tinerii, ca tinerii, se zbenguiesc. ◊ Expr. Toate ca toate, dar... = toate le înțeleg, dar... ♦ Treacă-meargă, fie. Ziua, ca ziua, trece vremea mai repede. 2. În calitate de..., fiind... El înainte, ca ghid, iar noi după el, ca vizitatori. ♦ În loc de..., drept... Se poate socoti ca răsplată. ◊ Expr. (Fam.) Ca ce? = pentru ce? cu ce scop? 3. Cu privire la..., în ce privește... Ca formă, lucrarea este bine prezentată. 4. (Explicativ sau enumerativ) Cum, precum, așa, bunăoară, de exemplu. Animale sălbatice, ca: râși, urși, vulpi. B. Interj. (Reg.) Ia! Ei! Ca dă-te mai încoace și mai spune o dată. – Lat. quam.

CADRAJ, cadraje, s. n. 1. Delimitare a spațiului util cuprins de obiectivul unei camere de luat vederi sau al unui aparat de filmat. 2. Operație de așezare a culorilor care urmează să fie imprimate pe o țesătură. – Din fr. cadrage.

CAIA, caiele, s. f. Cui de oțel moale folosit pentru prinderea potcoavelor la animale. [Pr.: ca-ia] – Cf. tc. kayar „potcoavă cu colți”.

CAIACIST, -Ă, caiaciști, -ste, s. m. și f. Persoană care practică caiacul (2). [Pr.: ca-ia-] – Caiac+ suf. -ist.

CAIAFĂ, caiafe, s. f. Persoană fățarnică, ipocrită. ◊ Expr. A trimite (sau a purta, a duce) de la Ana la Caiafa (numele unor personaje biblice) = a trimite (un solicitator) dintr-un loc într-altul (purtându-l cu vorba). [Pr.: -ca-ia-] – Din n. pr. Caiafa.

CAIMAC, caimacuri, s. n. 1. Pojghiță de grăsime care apare pe suprafața laptelui fiert sau a iaurtului. ◊ Expr. A lua caimacul = a-și însuși partea cea mai bună. 2. Spuma care se formează la suprafața cafelei în urma fierberii. 3. (Rar) Strat (ars) al tutunului din ciubuc, format în jurul și deasupra cărbunelui. – Din tc. kaymak.

CAL, cai, s. m. 1. Animal domestic erbivor, cu copita nedespicată, folosit la călărie și la tracțiune (Equus caballus); p. restr. armăsar castrat. Calul de dar nu se caută la dinți (sau în gură) = lucrurile primite în dar se iau așa cum sunt, fără să se mai țină seama de defecte. ◊ Expr. A fi (sau a ajunge) cal de poștă = a fi întrebuințat la toate; a alerga mult. Cal de bătaie = a) persoană hărțuită, muncită de toți; b) problemă de care se ocupă multă lume și care revine mereu pe primul plan. A face (sau a ajunge) din cal măgar = a face să ajungă (sau a ajunge) într-o situație mai rea de cum a fost. A visa (sau a vedea, a spune) cai verzi (pe pereți) = a-și închipui (sau a spune) lucruri imposibile, de necrezut. La Paștele cailor = niciodată. O alergătură (sau o fugă) de cal = o distanță (destul de) mică. Calul dracului = femeie bătrână și rea; vrăjitoare. ◊ Compus: cal-putere = unitate de măsură pentru putere, egală cu 75 de kilogrammetri-forță pe secundă, folosită pentru a exprima puterea unui motor. 2. Nume dat unor aparate sau piese asemănătoare cu un cal (1); a) aparat de gimnastică; b) piesă la jocul de șah de forma unui cap de cal (1). 3. Compuse: (Entom.) calul-dracului (sau calul-popii, cal-turtit, cal-de-apă) = libelulă; (Iht.) cal-de-mare = mic pește marin cu capul asemănător cu cel al calului; căluț de mare, hipocamp (2) (Hippocampus hippocampus). – Lat. caballus.

CALD, -Ă, calzi, -de, adj. 1. Care se găsește la o temperatură relativ înaltă (fără a fi fierbinte) față de mediul ambiant sau corpul omenesc; care dă senzația de căldură. ◊ Expr. Nu-i ține nici de cald, nici de rece sau nu-i e nici cald, nici rece = nu-l interesează, îi este indiferent. Nici caldă, nici rece = așa și așa, nici așa, nici așa. (Substantivat) Mă ia cu cald = sunt cuprins de fierbințeală, am febră. ♦ Fierbinte, încins. ♦ (Despre pâine) Proaspăt. ♦ (Despre îmbrăcăminte) Călduros, gros. 2. (Despre zone, regiuni, țări etc.) Cu temperatură constant ridicată în tot cursul anului. ♦ 3. Fig. Aprins, înfocat; pătimaș, prietenos, afectuos. Cuvinte calde. Privire caldă. ♦ 4. Fig. (Despre vești, știri, informații etc.) De ultimă oră, recent. – Lat. caldus (= calidus).

CAMĂTĂ, camete, s. f. Dobândă (excesivă) pe care o ia cămătarul pentru sumele date cu împrumut. – Din sl. kamata.

CAMERĂ, camere, s. f. I. 1. Încăpere într-o clădire; odaie. ◊ Cameră mobilată = cameră care se închiriază cu mobila proprietarului. Cameră de lucru = birou într-o casă particulară. Muzică de cameră = compoziție muzicală pentru un număr restrâns de instrumente. 2. Nume dat unor încăperi cu destinație specială: cameră obscură = a) încăpere neluminată în care se execută developarea, fixarea și alte operații fotografice; b) dispozitiv cu ajutorul căruia se obține pe un ecran (sau pe un clișeu) imaginea răsturnată a unui obiect; cameră de comandă = încăpere specială în care se efectuează în mod automat controlul și conducerea funcționării unei centrale sau stațiuni electrice; cameră frigorifică (sau refrigerentă) = încăpere izolată termic, în care se menține o temperatură mai joasă decât a mediului ambiant. 3. Spațiu în care se produce un proces tehnic; incintă care face parte integrantă dintr-un aparat, dintr-un instrument etc. sau care reprezintă instrumentul însuși: cameră de combustie = spațiu în care arde un combustibil într-un cazan cu aburi sau într-un motor cu ardere internă în vederea folosirii energiei gazelor rezultate; camera cartușului = partea dinapoi a țevii armelor de foc, unde se introduce cartușul și unde se produce explozia pulberii; cameră de luat vederi = aparat cu ajutorul căruia se obțin imaginile succesive ale obiectelor în mișcare pe pelicula cinematografică; cameră de sunet = aparat folosit pentru înregistrarea sunetelor pe o peliculă fotosensibilă în cinematografie; cameră de transpunere = aparat pentru înregistrarea optică a sunetelor pe film în cinematografie; cameră de televiziune sau cameră videocaptoare = aparat complex cu ajutorul căruia se realizează captarea imaginii și transpunerea ei în semnale video. 4. Tub de cauciuc unit la capete, care se umflă cu aer și care se așază înăuntrul anvelopei, pe roata unor vehicule; (la mingi de sport) balon de cauciuc situat înăuntrul anvelopei, care se umflă cu aer; p. ext. recipient cu pereți extensibili în care se introduce aer sub presiune. II. (Zool.; în sintagmele) Cameră paleală sau camera mantalei = spațiu cuprins între pereții mantalei și corpul moluștei. III. (Urmat de determinări) Parte componentă a organului legislativ în unele țări. – Din it. camera, (pentru unele sensuri și) engl. camera, fr. caméra.

CAP¹, (I, III) capete, s. n., (II) capi, s. m. I. S. n. 1. Extremitatea superioară a corpului omenesc sau cea anterioară a animalelor, unde se află creierul, principalele organe de simț și orificiul bucal. ◊ Loc. adv. Din cap până-n picioare = de sus până jos, în întregime, cu desăvârșire. Cu noaptea-n cap = dis-de-dimineață. (Până) peste cap = extrem de..., exagerat de... Cu un cap mai sus = (cu mult) mai sus, mai deștept, mai reușit, mai bine. Cu capul plecat = rușinat, umilit, învins. Pe după cap = pe după gât, la ceafă. ◊ Loc. adj. (Fam.) Bătut (sau căzut) în cap = tâmpit, prost. ◊ Expr. A se da peste cap = a face tumbe; a depune eforturi deosebite pentru a realiza ceva, a face imposibilul. A da (pe cineva) peste cap = a trânti (pe cineva) la pământ; a da jos dintr-o situație, a doborî, a învinge. A da peste cap (paharul, băutura etc.) = a înghiți dintr-o dată conținutul unui pahar, al unei căni etc. A da (ceva) peste cap = a) a schimba cu totul ordinea lucrurilor, a ideilor, a unui program stabilit etc.; b) a lucra repede, superficial, de mântuială. A scoate capul în lume = a ieși între oameni, în societate. A nu-și (mai) vedea capul de... sau a nu ști unde-i stă sau unde-i este capul = a nu ști ce să mai facă, a fi copleșit de... A-și pierde capul = a se zăpăci. A nu mai avea unde să-și pună capul = a ajunge fără adăpost, pe drumuri, sărac. A da din cap = a clătina capul (în semn de aprobare, de refuz etc.). A da (cuiva) la cap = a lovi; a omorî; a ataca cu violență pe cineva; a distruge (cu vorba sau cu scrisul). A umbla cu capul în traistă = a fi distrat, neatent. A se da cu capul de toți pereții (sau de pereți) = a fi cuprins de desperare sau de necaz, a regreta o greșeală făcută. A-și lua (sau a apuca) lumea în cap = a pleca departe, părăsindu-și casa, locul de origine și rătăcind prin lume. A-și pleca capul = a se simți rușinat, umilit; a se da învins, a se supune. Vai (sau haram) de capul lui = vai de el. A cădea (sau a veni, a se sparge etc.) pe (sau de, în) capul cuiva (o situație neplăcută, un necaz etc.) = a veni asupra cuiva tot felul de neplăceri și necazuri, a-l lovi o nenorocire. A cădea pe capul cuiva = a sosi pe neașteptate la cineva (creându-i neplăceri, deranj). A sta (sau a ședea, a se ține) de capul cuiva sau a se pune pe capul cuiva = a stărui fără încetare pe lângă cineva. A ședea (sau a sta) pe capul cuiva = a sta pe lângă sau la cineva (creându-i neplăceri, plictisindu-l etc.). A se duce de pe capul cuiva = a lăsa pe cineva în pace. (Reg.) A nu ști (sau a nu avea) ce-și face capului = a nu mai ști ce să facă pentru a ieși dintr-o situație grea. ◊ Cap de familie = bărbatul care reprezintă puterea familială și părintească; p. gener. orice persoană care procură mijloacele necesare traiului unei familii și o reprezintă juridic. ◊ Cap de expresie = portret în care artistul face un studiu amănunțit al expresiei unui sentiment pe trăsăturile chipului omenesc. ♦ (La fotbal) Lovire a mingii cu capul. ♦ Cap de bour = nume sub care sunt cunoscute primele serii de mărci poștale românești, având pe ele capul unui bour. ♦ Parte a monedei care are imprimat un chip. ♦ Părul capului. 2. Căpătâi; căpătâiul patului. 3. Individ, ins, cap. Câte 5 lei de cap. ◊ Expr. Pe capete = care mai de care, în număr foarte mare, pe întrecute. Câte capete, atâtea păreri, exprimă o mare divergență de opinii. 4. Minte, gândire, judecată; memorie. ◊ Loc. adj. și adv. Cu cap = (în mod) inteligent, deștept. Fără cap = (în mod) necugetat. ◊ Loc. adj. Cu scaun la cap = cu judecată dreaptă; cuminte. ◊ Expr. A fi bun (sau ușor) la (sau de) cap sau a avea cap ușor = a fi deștept. A fi greu (sau tare) de cap sau a avea cap greu = a pricepe cu greutate; a fi prost. A nu(-i) intra (cuiva) în cap = a nu putea pricepe (ceva). A-i ieși (cuiva ceva) din cap = a nu-i mai sta gândul la...; a uita. A nu-i mai ieși (cuiva ceva) din cap = a-l stăpâni mereu (același gând), a nu putea uita. A-i sta capul la... = a se gândi la... A-și bate (sau a-și frământa, a-și sparge, a-și sfărâma etc.) capul = a se gândi, a se strădui spre a soluționa o problemă. A-i deschide (cuiva) capul = a face (pe cineva) să înțeleagă ceva, a lămuri (pe cineva). A fi (sau a rămâne, a umbla etc.) de capul său = a fi (sau a rămâne etc.) liber, independent, nesupravegheat. A face (ceva) din (sau de) capul său = a face (ceva) fără a se consulta cu altcineva. A întoarce (sau a suci, a învârti) capul cuiva = a face pe cineva să-și piardă dreapta judecată; a zăpăci; a face pe cineva să se îndrăgostească. A nu avea cap să... = a nu avea posibilitatea să..., a nu putea să... ♦ (Jur.) Cap de acuzare = motiv pe care se întemeiază acuzarea. 5. (Înv.) Viață. A plăti cu capul. ♦ (Astăzi în expr.) Odată cu capul sau în ruptul capului = cu nici un preț, niciodată. A-și face de cap = a face ceva ce poate să-i primejduiască viața; a face nebunii. 6. Compuse: a) (Entom.) cap-de-mort sau capul-lui-Adam = strigă; b) (Bot.) cap-de-cocoș = dulcișor; capul-șarpelui = plantă erbacee acoperită cu peri aspri și cu flori roșii ca sângele, dispuse în spice simple (Echium rubrum); c) capul-balaurului = o parte a constelației balaurului. II. S. m. Căpetenie, șef, conducător. ♦ Inițiator. III. S. n. 1. Vârf (al unui obiect). ♦ Extremitate proeminentă a unui dispozitiv, instrument etc. sau a unui element dintr-un sistem. ♦ Obiect, mecanism sau dispozitiv asemănător cu un cap¹ (I 1), folosit în diverse scopuri tehnice. 2. Partea extremă cu care începe sau sfârșește ceva. ◊ Cap de pod = loc aflat pe teritoriul inamic, dincolo de un curs de apă, de un defileu etc.; p. ext. forțele armate care ocupă acest loc cu scopul de a asigura trecerea grosului trupelor și a mijloacelor de luptă. ◊ Loc. adv. Cap la (sau în) cap = cu părțile extreme alăturate. ◊ Expr. Cap de țară = margine de țară; hotar. Nu-i (un) cap de țară = nu-i nimic grav, nici o nenorocire. A sta (sau a ședea, a se ridica) în capul oaselor = a se ridica stând în pat, a sta în șezut. 3. Partea de dinainte; început, frunte. În capul coloanei. ◊ Cap de an (sau de săptămână, de iarnă etc.) = începutul unui an (sau al unei săptămâni etc.). Cap de coloană = cel sau cei care stau în fruntea coloanei. Cap de afiș (sau cap de listă) = primul nume dintr-o listă de persoane afișate în ordinea valorii lor. ◊ Loc. adv. În cap de noapte sau în capul nopții = după ce s-a întunecat bine. Din (sau de la) cap = de la început; de la începutul rândului. Din capul locului = înainte de a începe ceva; de la început. ♦ Partea principală, mai aleasă (a unui lucru). ◊ Expr. Capul mesei = locul de onoare la masă. 4. Partea de jos sau dindărăt a unui lucru; capăt; (cu sens temporal) sfârșit. ◊ Expr. A o scoate la cap = a sfârși (cu bine). A-i da de cap = a rezolva; a învinge, a răzbi. În cap = (după numerale) exact, întocmai. 5. Bucățică ruptă dintr-un obiect; p. ext. lucru de mică importanță. ◊ Expr. Nici un cap de ață = absolut nimic. Până la un cap de ață = tot. 6. (În sintagma) Cap magnetic = transductor electromagnetic care transformă variațiile unui semnal electric în variații de flux magnetic sau invers, folosit pentru operații de înregistrare, redare și ștergere la magnetofoane. – Lat. caput, (II) după fr. chef (< lat. caput).

CAPITAL², -Ă, capitali, -e, adj. 1. De primă importanță, de frunte; fundamental, esențial. ◊ Reparație capitală = refacere a părților esențiale ale unei clădiri, ale unei mașini etc. ◊ Expr. A (o) lua de capital = a acorda o importanță exagerată unui fapt, unei afirmații etc. 2. (Despre caractere tipografice; adesea substantivat, f.) De dimensiuni mai mari decât litera obișnuită și cu o formă, de obicei, diferită; (despre litere) majuscul, verzal. 3. (În expr.) Pedeapsă capitală = pedeapsă cu moartea. – Din fr. capital.

CAPTURA, capturez, vb. I. Tranz. A prinde unități militare inamice; a lua pe cineva prizonier; a dobândi prin luptă bunuri materiale aparținând inamicului. ♦ A prinde un răufăcător. ♦ A prinde (cu ajutorul capcanelor) un animal sălbatic. – Din fr. capturer.

CARACTER, caractere, s. n. 1. Ansamblul însușirilor fundamentale psihice-morale ale unei persoane, care se manifestă în modul de comportare, în ideile și în acțiunile sale. ♦ Personalitate morală fermă. ♦ Însușire morală care se manifestă prin perseverență, voință fermă și corectitudine. Om de caracter. 2. Individualitate care prezintă trăsături psihice complexe, zugrăvită într-o operă literară. ♦ Comedie de caracter = comedie în care intriga ia naștere din conflictul dintre caracterele contradictorii ale personajelor. Dans de caracter = formă prelucrată pentru scenă a dansurilor populare. 3. Trăsătură distinctivă care constituie specificul unui lucru, al unui fenomen etc. Însușire, particularitate a unui organism. Caractere moștenite (sau ereditare) și caractere dobândite (sau neereditare). 4. Caracteristică a unui ansamblu de litere, cifre, accente și semne de tipar din aceeași familie și din același corp. – Din fr. caractère, lat. character.

CARAGHIOS, -OASĂ, caraghioși, -oase, adj. (Adesea substantivat) Care provoacă râsul, ridicol, comic; care nu merită să fie luat în serios. – Din tc. karagöz.

CARBON s. n. Element chimic, metaloid foarte răspândit în natură, component de bază al tuturor substanțelor organice, care se găsește în cărbuni, în petrol, în gaze etc., iar în stare elementară în diamant, în grafit și în cărbunele negru. ◊ Carbon 14 = izotop radioactiv al carbonului, care ia naștere în atmosferă și care servește la stabilirea vârstei vestigiilor materiale. (Hârtie-)carbon = hârtie subțire acoperită pe una dintre fețe cu o substanță chimică de culoare închisă, întrebuințată în dactilografie, cartografie etc. la scoaterea de copii; indigo, plombagină. – Din fr. carbone, lat. carbo, -onis.

CARE pron. interog.-rel. I. (Pronume relativ; are rol de conjuncție, ca element de legătură între propoziția regentă unde se află numele căruia îi ține locul și propoziția subordonată). 1. (Introduce propoziții atributive) Cartea pe care trebuia să ți-o aduc am pierdut-o. ◊ (Introduce propoziții atributive circumstanțiale) a) (Cu nuanță finală) Să ia călăuză din sat, care să le arate drumul. b) (Cu nuanță condițională) Ce holeră ar fi aceea care i-ar lăsa neatinși pe oamenii mei? 2. (Cu valoare de pronume demonstrativ) Cel ce, cine; acela..., ce... ♦ (Cu sens neutru) Ceea ce. ◊ Loc. conj. După care = după aceea. Care va (sau vra) să zică = ceea ce înseamnă, prin urmare. 3. (Cu valoare de pronume nehotărât) a) Fiecare. Le porunci să meargă care pe unde va putea. ◊ Expr. (Să) nu care cumva = nu cumva să... Nu care cumva...? = (oare) nu cumva...? b) (În corelație cu sine însuși exprimă ideea de opoziție sau de distribuție) Unul... altul..., acesta... acela..., parte... parte... ◊ Expr. Care (mai) de care = unul mai mult (sau mai tare) decât altul, pe întrecute. II. (Pronume interogativ, folosit pentru a afla despre cine sau despre ce este vorba ori în ce fel se prezintă o ființă sau un lucru) Care n-a înțeles întrebarea? ◊ (Introduce propoziții interogative indirecte) L-a întrebat care îi place mai mult. ◊ Expr. Care alta? = ce altceva? Care pe care? = care din doi e mai tare? ◊ (Cu valoare de adjectiv interogativ) Care om nu ține la viața lui? [Gen.-dat. sg. m. căruia, f. căreia, gen.-dat. pl. m. și f. cărora; (când are valoare de adjectiv interog.-rel.) gen.-dat. sg. m. cărui, f. cărei, gen.-dat. pl. m. și f. căror. Nom. sg. m. și: (înv.) carele; nom. pl. m. și f. și: cari] – Lat. qualis.

CAROIA, caroiez, vb. I. Tranz. A aplica un caroiaj pe o hartă topografică, pe un plan etc. [Pr.: -ro-ia] – Din fr. carroyer.

CASETĂ, casete, s. f. 1. Cutie în care se păstrează bani sau mici obiecte (prețioase) sau care protejează anumite elemente ale unui sistem tehnic. ♦ Cutie de lemn sau de metal cu un perete mobil, unde se introduce placa sau filmul pe care se fotografiază. 2. Cutie anexă a camerelor de luat vederi, în interiorul căreia se află pelicula cinematografică. 3. Despărțitură a unei case¹ tipografice. 4. Anunț cu chenar, folosit la tipărirea numelor și adreselor, în anuare, cărți de telefon etc. 5. Indicație pusă, de obicei, la sfârșitul unei cărți și care cuprinde anumite date privitoare la lucrare (data culegerii, a tipăririi etc.). 6. Construcție standardizată compactă din material plastic, în care se află montată banda magnetică (subțire și îngustă). ◊ Casetă video = videocasetă. 7. (Med.) Partea metalică a punții protetice dentare. – Din it. cassetta, fr. cassette.

CATRAFUSE s. f. pl. (Fam.) Obiecte casnice mărunte (și în dezordine); calabalâc, boarfe. ◊ Expr. A-și lua (sau a-și strânge) catrafusele = a-și strânge lucrurile pregătindu-se de plecare; a pleca repede (și pe furiș) dintr-un loc; p. ext. a o șterge, a-și lua tălpășița. – Et. nec.

CĂCIULĂ, căciuli, s. f. 1. Obiect confecționat din blană de oaie sau de alt animal și care servește la acoperirea capului. Bună ziua, căciulă (că stăpânu-tău n-are gură)! se spune, în bătaie de joc, unuia care nu salută. ◊ Expr. A-și lua (sau a-și scoate) căciula (de pe cap) = a-și descoperi capul în semn de salut sau de respect. La așa cap, așa căciulă = cum e omul, așa e și purtarea lui. A-i ieși (cuiva) părul prin căciulă = a) a i se urî așteptând; b) a o duce greu; a sărăci. A fi (sau a se ști, a se simți) cu musca pe căciulă = a se simți vinovat. (Asta sau aia e) altă căciulă = (aceasta e) altceva, altă socoteală. A da cu căciula în câini = a fi cu chef, a-și face de cap. (Bun de) să dai cu căciula-n câini = foarte gustos. ♦ Fig. Om, persoană, individ. Câte cinci lei de căciulă. 2. Obiect în formă de căciulă (1) (care servește ca acoperământ pentru coșuri, canale etc.). ♦ Partea superioară a ciupercii. – Cf. alb. kësul’ë.

CĂDERE, căderi, s. f. Faptul de a cădea. 1. Deplasare, mișcare de sus în jos a unui lucru, coborâre spre pământ sub efectul gravitației. ◊ Cădere de apă = diferență de nivel între două puncte ale unui curs de apă; (concr.) masă de apă care cade de la o oarecare înălțime; cascadă, cataractă. ♦ Lăsare în jos a unui lucru care continuă să fie în parte susținut. ♦ Deplasare a unui organ din poziția sa normală. Căderea mușchilor. ♦ Diferența dintre valorile pe care le ia o mărime în două puncte diferite. Cădere de potențial. ♦ (Med.; în sintagma) Cădere de tensiune = coborâre a tensiunii arteriale sub limita normală. 2. Desprindere a unei părți componente dintr-un organism. 3. Răsturnare a unui corp; surpare. 4. Fig. Ocupare, cucerire. Căderea Cartaginei. 5. Fig. Insucces, nereușită. 6. Competență, drept. Nu e în căderea lui să mă judece. 7. Nereușită, eșec. – V. cădea.

CĂMAȘĂ, cămăși, s. f. 1. Îmbrăcăminte (de pânză, mătase etc.) care se poartă pe piele, acoperind partea superioară a corpului. ◊ Cămașă de noapte = îmbrăcăminte de pânză, de mătase etc. (lungă), care se poartă ca veșmânt pentru dormit. Cămașă de forță = cămașă specială confecționată din pânză rezistentă, prevăzută cu cordoane, cu care se imobilizează temporar nebunii furioși, împiedicându-i să comită acțiuni violente, iresponsabile. ◊ Expr. A rămâne în cămașă = a rămâne sărac, a pierde tot. A nu avea nici cămașă pe el = a fi foarte sărac. A lăsa (pe cineva) în cămașă sau a-i lua (cuiva) și cămașa de pe el = a-i lua (cuiva) tot ce are, a-l lăsa sărac. Își dă și cămașa de pe el, se spune despre un om exagerat de milos și de darnic. A nu-l mai încăpea cămașa = a fi înfumurat; a-i merge cuiva foarte bine. A nu avea (sau a nu ști) pe unde să scoți cămașa = a fi în mare încurcătură, a nu ști cum să scapi. Arde cămașa pe cineva = este în mare zor; are mare nevoie de ceva. 2. Membrană, înveliș (subțire), căptușeală care îmbracă diferite obiecte, piese etc. ♦ (Pop.) Placentă (1). ♦ Îmbrăcăminte interioară a unui obiect, de obicei cilindric. 3. Compus: cămașa-broaștei = algă verde de apă dulce de forma unei rețele, alcătuită din celule lungi, cilindrice (Hydrodictyon reticulatum). [Var.: cămeșă s. f.] – Lat. camisia.

CĂMĂȘUIALĂ, cămășuieli, s. f. 1. Acțiunea de a cămășui; cămășuire. 2. Pojghiță, înveliș care acoperă unele materii, obiecte sau piese. ♦ Căptușeală interioară, subțire, de zidărie a unui tunel. ◊ Cămășuiala piloților = tub metalic folosit pentru confecționarea piloților² de beton. 3. Strat de piatră sau de balast dezagregat, care trebuie îndepărtat la deschiderea unei cariere sau a unei balastiere. [Pr.: -șu-ia-] – Cămășui + suf. -eală.

CĂMĂTĂREASĂ, cămătărese, s. f. (Rar) Femeie care dă bani cu camătă, care ia în camătă. – Cămătar + suf. -easă.

CĂPĂTUIALĂ, căpătuieli, s. f. Faptul de a (se) căpătui; p. ext. îmbogățire, parvenire; căpătuire; (concr.) rost, stare, avere. [Pr.: -tu-ia-] – Căpătui + suf. -eală.

CĂTĂNI, cătănesc, vb. IV. (Reg.) 1. Intranz. A face serviciul militar. 2. Tranz. A lua în armată, a încorpora, a înrola. ♦ Refl. A intra în armată, a se face cătană. – Din cătană.

CĂUȘ, căușe, s. n. 1. Vas de lemn în formă de cupă sau de lingură mare, folosit pentru a lua apă, făină, grăunțe etc.; cauc; p. ext. nume dat unor unelte care au această formă. ◊ Expr. A face mâna căuș = a da mâinii forma unui recipient, apropiind degetele și adâncind palma. ♦ Cantitatea de apă, făină, grăunțe etc. care intră într-un căuș (1). 2. Lingură mare de lemn cu care se toarnă vinul din pritoacă în cadă. 3. Lingură de formă specială folosită la prepararea brânzeturilor, cu care se scoate, se așază și se amestecă coagulul. 4. Lingură de tablă sau de lemn cu ajutorul căreia se scoate apa din barcă. 5. Piesă din tablă folosită pentru legarea cablului de foraj de un ax sau a două cabluri între ele. 6. Cancioc. 7. (Mar.) Bazin mic într-un port, pentru ambarcațiuni. – Lat. *cau (< cavus) + suf. -uș.

CĂUTA, caut, vb. I. I. Tranz. 1. A încerca să găsească pe cineva sau ceva; a umbla după... ◊ Expr. A căuta cuiva ceartă (sau pricină) cu lumânarea = a provoca ceartă cu orice preț. N-ai ce căuta (undeva) = nu există motiv, este interzis să vii sau să te afli undeva. A căuta (pe cineva sau ceva) cu ochii = a încerca să descopere (pe cineva sau ceva) într-un grup, într-o mulțime etc. A căuta cu gândul = a se sili să-și aducă aminte. A căuta privirile cuiva = a încerca să întâlnească privirile cuiva. ♦ Intranz. A cerceta, a scotoci, a cotrobăi. ♦ A se deplasa undeva pentru a găsi pe cineva; a se interesa undeva de prezența cuiva. 2. A încerca să obțină ceva, a urmări ceva. ♦ Refl. (Despre mărfuri) A avea căutare, a se cere. II. 1. Intranz. A se interesa, a se ocupa de... ◊ Expr. A-și căuta de treabă (sau de treburi, de nevoi, de cale, de drum) = a se preocupa numai de propriile treburi, a-și vedea de treabă. 2. Intranz. și tranz. A purta de grijă (unui bolnav), a se îngriji de... ◊ Refl. Se caută la doctor. ♦ A băga de seamă, a fi atent. 3. Tranz. A-și da silința, a se strădui să... 4. Tranz. impers. A trebui, a se cuveni. III. 1. Intranz. A se uita, a privi, a urmări cu ochii. ◊ Expr. (Fam.) A-i căuta (cuiva) în coarne = a răsfăța (pe cineva). ♦ Fig. A fi îndreptat, orientat spre...; (despre ființe) a se îndrepta spre... 2. Tranz. A cerceta, a examina. 3. Intranz. A avea sau a da aspectul sau înfățișarea de... 4. Intranz. și tranz. Fig. A lua în considerație, a se lua după... Nu căuta că-s mic. 5. Intranz. (În superstiții) A cerceta poziția stelelor, a bobilor etc. pentru a prezice viitorul. [Pr.: că-u-. – Var.: (pop.) căta vb. I] – Lat. *cautare.

CÂMP, câmpuri, s. n. și (1, astăzi mai ales în expr.) câmpi, s. m. 1. Întindere vastă de pământ fără accidente însemnate de teren; șes, câmpie; spec. întindere de pământ cultivată, semănată; totalitatea ogoarelor din jurul unei comune. ◊ Munca câmpului = munci agricole. Artilerie de câmp = artilerie care folosește tunul și obuzierul de calibru mic și care poate fi întrebuințată pe un teren fără accidente prea mari. ◊ Loc. adv. În plin câmp sau în câmp deschis = sub cerul liber; fără adăpost. ◊ Expr. A o lua peste câmp = a merge de-a dreptul, părăsind drumul. A-și lua (sau a apuca) câmpii = a pleca orbește, fără a ști încotro (de desperare, de durere, de mânie); a ajunge la desperare. ♦ Întindere de pământ în afara unei localități (unde nu mai sunt case). ♦ Câmp de gheață = masă întinsă și neîntreruptă de gheață care acoperă o suprafață (în regiunile polare). 2. Loc, spațiu, porțiune de teren în limitele cărora se desfășoară o anumită activitate. Câmp de luptă. ◊ (Astăzi rar) Câmpul muncii = sfera de activitate a cuiva; p. ext. locul în care cineva își desfășoară activitatea; activitate, muncă, producție. Câmp vizual = porțiune de spațiu care poate fi cuprinsă cu privirea. 3. (Fiz.) Regiune din spațiu în care fiecărui punct i se asociază o mărime fizică determinată; mărime care caracterizează o asemenea regiune. Câmp sonor. ♦ Regiune din spațiu în care se pot exercita acțiuni de forță asupra corpurilor. ◊ Câmp electric = regiune a spațiului caracterizată prin faptul că, în oricare punct al ei s-ar găsi un mic corp încărcat cu electricitate, acesta ar fi supus acțiunii unei forțe care nu s-ar exercita dacă corpul nu ar fi încărcat astfel. Câmp magnetic = regiune a spațiului caracterizată prin faptul că, în oricare punct al ei s-ar găsi un mic magnet, acesta ar fi supus unor forțe de aceeași natură ca cele care se exercită între doi magneți vecini. 4. Formă a materiei prin intermediul căreia are loc interacțiunea dintre particule. Câmp electromagnetic. 5. (În sintagma) Câmp operator = porțiune anatomică pe suprafața căreia are loc o intervenție chirurgicală. 6. Fondul unui tablou, al unei gravuri, al unei podoabe etc. 7. Mulțime de valori ale uneia sau mai multor mărimi (matematice, fizice etc.) variabile. – Lat. campus.

CÂRÂIALĂ, cârâieli, s. f. Faptul de a (se) cârâi. 1. Sunet caracteristic, neplăcut, scurt și gutural, produs de unele păsări; cârâit¹. 2. Fig. (Fam.) Cârtire; ceartă. [Pr.: -râ-ia-] – Cârâi + suf. -eală.

CÂRMI, cârmesc, vb. IV. Intranz. 1. A manevra cârma unei ambarcații, a unei nave, schimbând direcția de mers; p. gener. a o coti, a o lua în altă parte. 2. Fig. (Rar) A se abate de la cele spuse, de la cele hotărâte. – Din sl. krŭmiti.

CÂT, -Ă, conj., prep., adv., (IV) câți, -te, pron. (V) câturi, s. n. I. Conj. 1. (Introduce propoziții temporale) În timpul în care..., atâta timp, până când... Se poartă frumos cu mine cât știe că-i sunt de folos. ◊ Expr. (Reg.) Cât ce... = îndată ce... Cât ai bate din (sau în) palme sau cât te-ai șterge (sau freca) la ochi, cât ai scăpăra din(tr-un) amnar = foarte repede, într-o clipă, imediat. Numai cât = doar. 2. (Introduce propoziții modale sau atributive) În măsura, în gradul în care... Venea cât putea mai repede. ◊ Expr. (Adesea în corelație cu „atât”) Cu cât = pe măsură ce... Pe (sau după) cât = după cum..., precum, în măsura în care... Cât se poate (de...) sau (eliptic) cât de... sau cât mai... = foarte. A striga (sau a țipa etc.) cât îl ia (sau ține) gura = a striga, cât poate de tare. 3. (Înv. și pop.; introduce propoziții consecutive) Încât, de, că. Gemea cât îți era mai mare mila. 4. (Introduce propoziții concesive) Deși, cu toate că, oricât. Cât era de reținut, tot mai izbucnea uneori. 5. (Introduce propoziții completive directe) Am plătit cât nu face. 6. (Introduce propoziții adversative) Ci, mai ales. Nu era atât de strâmt, cât incomod. 7. (În corelație cu sine însuși; introduce propoziții copulative eliptice) Când... când..., și... și... II. Prep. (Folosit în comparații) Ca, precum, asemenea cu... Copacul era înalt cât casa. ◊ Expr. Cât despre... (sau pentru...) = în ce privește..., cu privire la..., relativ la... III. Adv. 1. (În propoziții independente exclamative sau interogative) În ce măsură, în ce grad; în ce durată (mare) de timp. Cât de bine a cântat! Cât l-am așteptat! 2. (Corelativ, în expr.) Atât..., cât... = în același grad, număr, în aceeași măsură etc. ca și... Atât..., cât și... = și..., și; nu numai..., ci (și)... Cu cât..., cu atât... = pe măsură ce..., tot mai mult... 3. (În expr.) Cât colo = departe. Cât de colo = de departe, de la mare distanță; imediat, de la prima vedere; în mod clar. (Pop.) Cât colea = aproape. Cât de cât = măcar, puțin de tot; (în construcții negative) deloc. Cât (e) lumea (și pământul) = totdeauna; (în construcții negative) niciodată. IV. Pron. 1. Pron. interog. (Cu) ce preț? În ce număr? în ce cantitate? ce durată de timp? cât costă? ◊ Expr. Cât e ceasul? = ce oră este (acum)? În câte (ale lunii) e (azi)? = la ce dată calendaristică ne aflăm (azi)? Pe cât te prinzi? = pe ce pui pariu? 2. Pron. nehot. (Adesea cu valoare de adj. nehot.) Tot ce, toate care; (la pl.) cei care. Cât a fost s-a terminat. Câți au venit. Câtă vreme a trecut! ◊ Expr. Câtă frunză, câtă iarbă sau câtă frunză și iarbă, se spune despre o cantitate foarte mare, despre o mulțime nenumărată. Câte-n lună și-n soare sau câte-n lună și-n stele, câte și mai câte = de toate, de tot soiul, tot felul de lucruri, tot ce se poate închipui. Câtă mai = mare, coșcogea. V. S. n. (Mat.) Număr rezultat dintr-o împărțire, rezultatul unei împărțiri; raport care există între două numere sau două mărimi. – Lat. quantus (contaminat cu lat. quotus și cata).

CEL, CEA, cei, cele, adj. dem. (antepus), art., adj., pron. dem. I. Adj. dem. (antepus) (Pop.) (Arată că ființa sau lucrul desemnate de substantivul pe care îl determină se află mai departe, în spațiu sau în timp, de vorbitor). Ia în brațe cea căldare. ◊ Expr. Cea (sau ceea) lume = lumea cealaltă; celălalt tărâm. II. Art., adj. 1. (Precedă un adjectiv care determină un substantiv articulat sau un substantiv nume de persoană, nearticulat) Fruntea ta cea lată. Ștefan cel Mare. 2. (Precedă un numeral ordinal sau cardinal) Cele trei fete. Cel de-al treilea copac. 3. (Urmat de „mai” formează superlativul relativ) Cel mai bun. ♦ (În loc. adv.) Cel mult = a) maximum; b) în cazul cel mai favorabil, în cazul extrem. Cel puțin = a) minimum; b) măcar, barem. 4. (Substantivează adjectivul pe care îl precedă) Cel bogat. III. Pron. dem. 1. (Indică pe cineva sau ceva relativ depărtat, în spațiu sau timp, de vorbitor). Cel de dincolo. ◊ (Loc. subst.) Cel de sus = Dumnezeu. (Pop.) Cel de pe comoară (sau cu coarne) = dracul. (Intră în formarea unui pronume relativ compus). 2. Cel ce = care. [Gen.-dat. sg. Celui, celei, gen.-dat. pl. celor] – Din acel, acea (cu afereza lui a prin fonetică sintactică).

CELĂLALT, CEALALTĂ, ceilalți, celelalte, pron. dem. 1. Cel mai depărtat dintre amândoi, al doilea; ălălalt, aialaltă. ◊ (Adjectival) Acolo, în partea cealaltă. 2. (La pl.) Toți cei care sunt de față sau care pot fi luați în considerație, afară de cel sau cei amintiți în mod special sau scoși din discuție. ◊ (Adjectival) Ceilalți oaspeți. ♦ (Adjectival; ca determinant al unor cuvinte care exprimă o diviziune a timpului) Imediat următor altuia. Luna cealaltă. [Gen.-dat. sg. celuilalt, celeilalte, gen.-dat. pl. celorlalți, celorlalte. – Var.: celalalt, ceealaltă pron. dem., celalt, cellalt pron. dem. m.] – Cel(a) + alalt (= ăllalt).

CELUIALĂ, celuieli, s. f. (Reg.) Înșelare, amăgire. ♦ Ademenire. [Pr.: -lu-ia-] – Celui + suf. -eală.

CELULAR, -Ă, celulari, -e, adj., s. n. I. Adj. 1. Care aparține celulei (1), de natura celulei; alcătuit din celule. ◊ Teorie celulară = teorie după care celula (1) constituie elementul fundamental al organizării interne a plantelor și animalelor. 2. (Jur.; în sintagma) Regim celular = regim special la care sunt supuși, pe anumite perioade, deținuții în închisori, prin izolare severă în celule (4) individuale. 3. (În telecomunicații; în sintagma) Telefonie celulară = sistem de telefonie fără cablu care pentru transmiterea semnalelor digitale utilizează aparate de emisie-recepție de mică putere, emițătoare-receptoare de tip releu, fiecare acoperind o celulă (7), și echipamente computerizate pentru prelucrarea și comutarea semnalelor. Telefon celular = aparat de emisie-recepție, folosit în telefonia celulară; telefon mobil. II. S. n. Telefon celular, telefon mobil. Nu uita să-ți iei celularul. – Din fr. cellulaire (I 1, 2), engl. cellular [telephone] (I 3, II).

CENUȘĂ s. f. 1. Reziduu solid format din substanțe minerale sub formă de pulbere, care rămâne după arderea completă a unui corp. ◊ Expr. A (se) preface în cenușă = a (se) distruge în întregime (prin foc). A nu avea nici cenușă în vatră = a fi foarte sărac, a nu avea nimic. A-i lua (sau a-i vinde) cuiva și cenușa din vatră = a lăsa pe cineva sărac lipit, a-i lua cuiva tot. A trage cenușa (sau spuza) pe turta sa = a-și apăra cauza proprie. A-și pune cenușă în cap = a se pocăi, a-și recunoaște vina sau greșeala. ♦ Rămășițele unui mort incinerat. 2. (În sintagma) Cenușă vulcanică = masă de elemente fine aruncată în atmosferă de un vulcan în erupție. – Lat. *cinusia (< cinis).

CERCETAȘ, -Ă, cercetași, -e, s. m. și f. 1. Persoană trimisă să cerceteze, să ia informații despre ceva; militar care execută o cercetare. 2. S. m. și f. Persoană care făcea parte din organizația cercetășiei. – Cerceta + suf. -aș.

CERCUIALĂ, cercuieli, s. f. Cercuire. [Pr.: -cu-ia-] – Cercui + suf. -eală.

CERTA, cert, vb. I. 1. Refl. recipr. A se lua la ceartă cu cineva, a discuta cu glas ridicat, cu aprindere; a se gâlcevi, a se ciorovăi, a se ciondăni. ♦ A rupe relațiile de prietenie, a se învrăjbi cu cineva, a se supăra. ◊ Expr. A fi certat cu morala = a se abate sistematic de la principiile de etică; a fi imoral. A fi certat cu justiția = a nesocoti legile în mod sistematic. 2. Tranz. A mustra, a dojeni. 3. Tranz. (Înv.) A pedepsi. – Lat. certare.

CHELĂLĂIALĂ, chelălăieli, s. f. Sunet tânguitor și repetat scos de câini sau rar, de alte animale; chelălăit, scheunat, chelălăitură. [Pr.: -lă-ia-] – Chelălăi + suf. -eală.

CHELTUIALĂ, cheltuieli, s. f. Faptul de a cheltui; (concr.) bani cheltuiți. ◊ Cheltuieli de judecată = sumă de bani pe care este obligată s-o plătească, pe baza unei hotărâri judecătorești, partea care a pierdut un proces părții care a câștigat procesul. ◊ Expr. Cu (sau pe) cheltuiala cuiva = cu mijloace bănești oferite de altcineva. Bani de cheltuială = bani destinați cheltuielilor curente. A se pune pe cheltuială = a cheltui mult (și nerațional). A băga (sau a pune pe cineva) la cheltuială = a face (pe cineva) să cheltuiască bani mulți. (Fam.) A da cuiva de cheltuială = a bate pe cineva. ♦ Consum de mijloace materiale, de muncă, energie etc. pentru satisfacerea unor nevoi, a unor obligații etc. ♦ (În contabilitate; la pl.) Rubrică dintr-un registru în care se trec sumele cheltuite. [Pr.: -tu-ia-] – Cheltui + suf. -eală.

CHEZAȘ, -Ă, chezași, -e, subst. 1. S. m. și f. (Pop.) Persoană care garantează cu averea sa pentru o datorie făcută de altul; garant; p. ext. persoană care își ia răspunderea morală pentru cineva sau ceva. 2. S. m. (Rar) Fiecare dintre căpătâiele de lemn pe care se așază butoaiele cu vin în pivniță. – Din magh. kezes.

CHIBIȚ, chibiți, s. m. Persoană care asistă la un joc de cărți, la o partidă de șah, de table etc. fără să ia parte efectiv la joc (dar adesea sfătuind cum să joace pe unul dintre jucători).[Acc. și: chibiț] – Din germ. Kiebitz.

CHIBZUI, chibzuiesc, vb. IV. Tranz. și intranz. A judeca o situație cumpănind toate eventualitățile; a se gândi, a reflecta, a medita. ♦ Refl. recipr. A se sfătui unul cu altul înainte de a lua o hotărâre. ♦ Tranz. A pune ceva la cale; a plănui. – Din magh. képezni „a forma”. Cf. magh. képzelni „a-și imagina”.

CHIBZUIALĂ, chibzuieli, s. f. Faptul de a (se) chibzui. ◊ Loc. adv. și adj. Cu chibzuială = (în mod) chibzuit, bine gândit. Fără chibzuială = (în mod) necugetat. ◊ Loc. vb. A sta la chibzuială = a chibzui. [Pr.: -zu-ia-] – Chibzui + suf. -eală.

CHINGĂ, chingi, s. f. 1. Fâșie de piele sau de țesătură de cânepă, cu care se fixează șaua pe cal. ◊ Expr. A strânge (pe cineva) în chingi = a constrânge, a lua din scurt (pe cineva). A slăbi (pe cineva) din chingi = a lăsa (pe cineva) mai liber. A-l ține (pe cineva) chingile = a fi, a se simți în putere, a fi în stare. 2. Cingătoare din piele sau de pânză. 3. Bară de lemn sau de metal care leagă părțile componente ale unui obiect, solidarizându-le și mărind rezistența obiectului. – Lat. *clinga (= cingula).

CHINUIALĂ, chinuieli, s. f. (Rar) Chinuire. [Pr.: -nu-ia-] – Chinui + suf. -eală.

CHIORĂIALĂ, chiorăieli, s. f. Zgomot produs de mișcarea gazelor în intestine; ciorăit, chiorăitură. [Pr.: -ră-ia-. – Var.: ghiorăială s. f.] – Chiorăi + suf. -eală.

CHIORÂȘ, -Ă, chiorâși, -e, adv., adj. I. Adv. (În expr.) A privi (sau a se uita) chiorâș = a) a privi sașiu; b) a se uita pe furiș, încruntat, cu dușmănie, cu dispreț. A da chiorâș prin ceva = a se repezi fără a lua seama peste ce calcă. (Înv.) A da chiorâș la (sau în) ceva = a ținti. II. Adj. 1. Sașiu. 2. Fig. încruntat, supărat, îmbufnat. – Chior + suf. -âș.

CHIRIAȘ, -Ă, chiriași, -e, s. m. și f. Persoană sau instituție, organizație etc. care ia cu chirie o locuință, sediul unei instituții, unui magazin etc. [Pr.: -ri-aș] – Chirie + suf. -aș.

CLASIC, -Ă, clasici, -ce, adj. 1. (Despre opere literare, științifice, artistice) Care servește ca model de perfecțiune, care poate fi luat drept model; p. ext. care este scris după canoanele obișnuite, tradiționale. ♦ (Despre scriitori, artiști, oameni de știință etc.; adesea substantivat) De mare valoare, a cărui operă își păstrează importanța de-a lungul veacurilor, rămâne în patrimoniul cultural-științific al unui popor sau al lumii. 2. Care concentrează caracteristicile (bune sau rele ale) unui lucru, ale unei acțiuni, ale unei situații etc.; tipic, caracteristic; care este folosit în mod curent. Procedeu tehnic clasic. 3. Care aparține clasicismului, privitor la clasicism. – Din fr. classique, lat. classicus.

CLĂCAȘ, clăcași, s. m. 1. Țăran obligat să facă clacă (1) pe pământul stăpânului de pământ. ◊ (Adjectival) Țăran clăcaș. 2. Persoană care ia parte la o clacă (2). – Clacă + suf. -aș.

CONFUNDA, confund, vb. I. 1. Tranz. A lua o persoană drept alta sau un lucru drept altul; a asemăna, a asemui. 2. Refl. A forma un singur tot; a se contopi. – Din fr. confondre, lat. confundere.

DA², dau, vb. I. I. Tranz. 1. A întinde, a înmâna cuiva ceva; a oferi. ◊ Expr. A da o masă, o petrecere etc. = a oferi o masă, a organiza o petrecere etc. A(-și) da bună ziua (sau bună seara, binețe etc.) = a (se) saluta. ♦ A pune cuiva ceva la dispoziție, la îndemână, a preda cuiva ceva; a-i face rost de ceva. ◊ Loc. vb. A da cu chirie = a închiria. A da cu (sau în) arendă = a arenda. A da (cu) împrumut = a împrumuta. A da înapoi = a înapoia, a restitui. A da în primire = a) a preda; b) (fam.) a muri. 2. A distribui ceea ce revine cuiva ca parte. ◊ Expr. A da ceva în (sau pe din) două = a împărți în două părți egale; a înjumătăți. A(-i) da (cuiva) un număr (oarecare) de ani = a(-i) atribui cuiva o anumită vârstă; a aprecia (cu aproximație) câți ani mai are cineva de trăit. ♦ A atribui, a repartiza cuiva ceva ca sarcină spre executare. A da cuiva o problemă de rezolvat. ◊ Expr. A da cuiva de lucru = a) a însărcina pe cineva cu o muncă; a procura cuiva o ocupație; b) a cere cuiva un mare efort. 3. A încredința pe cineva în seama, în paza, în grija, pe mâna cuiva. ◊ Expr. A da în judecată = a chema o persoană în fața unei instanțe judecătorești în calitate de pârât. 4. A pune pe cineva în posesiunea unui lucru, a preda ceva cuiva; a-i dărui. 5. A pune pe cineva la dispoziția cuiva. ◊ Expr. (Pop.) A da o fată după cineva (sau cuiva) sau a(-i) da cuiva de bărbat (respectiv de soție) pe cineva = a căsători cu... 6. A renunța la ceva sau la cineva în schimbul a..., a oferi în locul..., a schimba cu... ◊ Expr. (Fam.) A nu da pe cineva pe (sau pentru) altul, se spune pentru a arăta că prețuim mai mult pe unul decât pe celălalt. (Refl.) A nu se da pe cineva = a se considera superior cuiva. (Refl.; rar) A nu se da pentru mult = a se declara mulțumit cu... ♦ A oferi, a plăti. 7. A vinde. Cum dai merele? 8. A jertfi, a sacrifica. ◊ Expr. A-și da viața = a-și jertfi viața din devotament (pentru cineva sau pentru ceva). Îmi dau capul, spune cineva pentru a-și arăta deplina certitudine asupra unui lucru. 9. A arunca, a azvârli. Să dai sticlele astea sparte la gunoi. ◊ Expr. A da (pe cineva sau ceva) dracului (sau la dracu, naibii, în plata Domnului etc.) ori a-l da încolo = a nu voi să știe (de cineva sau de ceva), a renunța la... A da pe gât (sau peste cap) = a bea (lacom, dintr-o dată, în cantități mari). ♦ A trimite sau a așeza pe cineva într-un loc pentru o anumită îndeletnicire. L-a dat la școală. ♦ A mâna, a duce un animal la păscut, la iarbă etc. 10. A așeza, a orienta ceva într-un anumit mod, poziție sau direcție. Își dăduse pe ochi pălăria rotundă. ◊ Expr. A da la (sau într-o) o parte = a îndepărta. A da ușa (sau poarta etc.) de perete = a împinge în lături, a deschide larg ușa (sau poarta etc.). A da (ceva) peste cap = a) a lucra superficial; b) a nimici, a distruge, a desființa. 11. (În expr. și loc.) A da pe piatră = a ascuți. A da la rindea = a netezi cu ajutorul rindelei. A da găuri = a găuri. (Reg.; despre țesături) A da în undă = a spăla, a clăti. A da lecții (sau meditații) = a preda lecții în afara școlii. A da o telegramă = a expedia o telegramă. A da la ziar = a publica sau a face să se publice în ziar. A da la lumină (sau la iveală, în vileag etc.) = a descoperi, a arăta; a publica o scriere. A da viață = a naște; a făuri; fig. a anima, a însufleți. A da însemnătate = a acorda atenție. A-și da (cu) părerea = a-și expune punctul de vedere. A da foc = a aprinde. A da bici = a lovi cu biciul; fig. a grăbi, a zori. A da la mână = a pune la dispoziția cuiva, a înmâna cuiva ceva. A da o luptă, o bătălie = a purta o luptă, o bătălie; (refl., despre lupte) a se desfășura. A da un spectacol = a reprezenta un spectacol. A da (pe cineva) dezertor = a face cunoscut în mod oficial că cineva este dezertor. A da gata = a termina, a lichida; a impresiona puternic, a cuceri (pe cineva). 12. (Despre sol, plante, animale etc.) A produce, a face. ♦ (Despre oameni) A produce, a crea. ◊ Expr. A da un chiot, un strigăt etc. = a scoate, a emite un chiot, un strigăt etc. 13. A provoca, a prilejui, a cauza. 14. (Urmat de verb ca: „a cunoaște”, „a înțelege” etc. la conjunctiv sau la moduri nepredicative) A îngădui, a permite, a lăsa. ◊ Expr. A-i da (cuiva) mâna să... = a dispune de mijloace materiale pentru a..., a avea posibilitatea să...; a-i veni (cuiva) bine la socoteală, a-i conveni (cuiva). 15. (Despre Dumnezeu, soartă, noroc etc.) A rândui, a destina, a sorti. ◊ Expr. Ș-apoi dă, Doamne, bine! = apoi a fost strașnic! Ce-o (sau cum a) da târgul și norocul = cum se va nimeri. (Bine că) a dat Dumnezeu! = în sfârșit, în cele din urmă. ♦ Intranz. (În practicile superstițioase; în expr.) A da în cărți (sau cu cărțile) = a prezice viitorul. 16. (Împreună cu obiectul formează locuțiuni verbale) A da sfaturi = a sfătui. A da răspuns = a răspunde. A-și da sfârșitul (sau sufletul, duhul sau obștescul sfârșit) = a muri. A da raportul = a raporta. ◊ Expr. A da (un) examen = a susține un examen în fața unui examinator; fig. a trece cu succes printr-o încercare. A da seamă (sau socoteală) = a răspunde de ceva. A-și da seama = a se lămuri, a pricepe. II. Intranz. 1. (Urmat de determinări introduse prin prep. „din” sau „cu”) A face o mișcare (repetată) conștientă sau reflexă. Dă din mâini. ◊ Expr. A da din umeri = a înălța din umeri în semn de nedumerire, de neștiință, de nepăsare. A da din gură = a vorbi mult. ♦ Intranz. și tranz. A o ține întruna, a nu se mai opri (din mers, din vorbă etc.). ◊ Expr. (Intranz.; fam.) Dă-i cu..., se spune pentru a arăta o succesiune de acțiuni. 2. A spăla, a unge, a vopsi, cu... 3. A lovi, a izbi, a bate. ◊ Expr. (Despre două sau mai multe persoane) A-și da cu cotul sau (tranz.) a-și da coate = a (se) atinge cu cotul pentru a(-și) atrage atenția, a-și face semne. A-i da (cuiva) peste nas = a pune pe cineva la locul lui printr-o vorbă usturătoare. A da (cuiva sau la ceva) cu piciorul = a respinge (pe cineva sau ceva); a scăpa un prilej favorabil. ◊ Tranz. I-a dat o palmă. ♦ A trage cu o armă de foc. Am învățat să dau cu pușca. ♦ A se lovi, a se atinge (de ceva), a ajunge până la... Calul fugea de da cu burta de pământ. 4. (Urmat de determinări locale sau modale) A se duce către..., a o lua, a porni spre..., a apuca. ◊ Expr. A da încolo, încoace (sau pe ici, pe colo, la deal, la vale) = a merge de colo până colo; fig. a se frământa, a încerca în toate chipurile. A nu ști încotro să (sau, tranz., s-o) deie (sau dea) = a nu ști ce să mai facă, cum să mai procedeze. (Tranz.) A o da pe... = a nu o aduce altfel, a o întoarce, a o schimba. ♦ A se abate, a trece (pe la...). ◊ Expr. A-i da cuiva ceva în (sau prin) gând (sau cap, minte) = a-i veni sau a-i trece cuiva ceva prin gând (sau prin cap, minte). 5. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de” sau „peste”) A ajunge la..., a găsi, a afla, a întâlni. ◊ A da de fund = a ajunge până în fund; p. ext. a ajunge la capăt, la sfârșit¹. A-i da (cuiva) de urmă = a găsi pe cel căutat. A da de dracu = a o păți. A da de rușine (sau de necaz, de primejdie etc.) = a întâmpina o rușine (sau un necaz etc.) ♦ Tranz. (Reg.) A prinde de veste, a băga de seamă, a observa. 6. (Despre o nenorocire, un necaz etc.) A veni peste cineva pe nepregătite; a-l surprinde. 7. (Despre oameni) A ajunge într-un anumit punct, a nimeri într-un anumit loc; (despre drumuri) a se împreuna cu alt drum, a ajunge la... ♦ (Despre terenuri, locuri) A se întinde până la... ♦ (Despre ferestre, uși, încăperi etc.) A avea vederea spre..., a se deschide spre... 8. A nimeri în..., a intra, a cădea în... ◊ Expr. A da în gropi (de prost ce e) = a fi foarte prost. ♦ (Despre păr) A intra, a ajunge în... Îi dă părul în ochi. ◊ (Despre lumină) A cădea într-o direcție oarecare. 9. (În expr.) A da în clocot (sau în undă) = a începe să fiarbă, să clocotească. A da în copt (sau în pârg) = a începe să se coacă, să se pârguiască. (Despre frunze, muguri etc.) A ieși, a se ivi, a apărea. ◊ Expr. A-i da (cuiva) lacrimile = a i se umezi ochii, a începe să plângă. A(-i) da (cuiva) sângele = a începe să sângereze. A da inima (sau duhul din cineva), se spune despre acela care este gata să se sufoce din cauza unui efort prea mare. ♦ (Despre lichide; determinat prin „afară” sau „pe din afară”) A ieși afară din vas din cauza cantității prea mari. ◊ Expr. (Despre lichide în fierbere) A da în foc = a se umfla, a curge afară din vas. 10. (Despre anotimpuri, fenomene atmosferice etc.) A veni, a se lăsa, a se face. 11. A începe să..., a se apuca de...; a fi pe punctul de a..., a se pregăti să... Dă să plece. III. 1. Refl. și intranz. (Urmat de determinări locale) A se duce, a merge, a veni. ◊ Expr. A (se) da îndărăt (sau înapoi) = a se retrage; fig. a se codi, a se sustrage de la ceva, a ezita. (Refl. și tranz.) A (se) da jos = a (se) coborî. ♦ Refl. A se așeza undeva. 2. Refl. și intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. „la”) A se năpusti, a se arunca asupra cuiva. 3. Intranz. A se deda la..., a fi înclinat spre... 4. Refl. (Urmat de determinări ca: „pe gheață”, „de-a rostogolul”, „în leagăn” etc.) A se deplasa într-o anumită direcție, a aluneca, a se rostogoli, a se legăna. ◊ Expr. A se da în vânt după... = a-și da toată osteneala să obțină ceva; fig. a ține foarte mult la cineva sau la ceva. 5. Refl. A se lua cu binele pe lângă cineva, a încerca să intre sub pielea cuiva. 6. Refl. A trece de partea sau în partea..., a se alătura cuiva, a adera la ceva. ♦ A se acomoda cu cineva, a se lua după cineva sau după ceva. 7. Refl. A se lăsa în voia cuiva; a se lăsa stăpânit, copleșit de... 8. Refl. A nu opune rezistență; a ceda. ◊ Expr. A se da bătut = a se lăsa convins; a ceda. ♦ (Înv. și fam.; despre armate, cetăți, comandanți) A se preda, a se supune. 9. Refl. (Reg.; urmat de determinări introduse prin prep. „la” sau, rar, „spre”) A se apuca de..., a se pune... S-a dat la muncă. ◊ Expr. A se da în vorbă cu cineva = a intra în vorbă cu cineva. 10. Refl. (În expr.) A se da drept cineva = a voi să treacă drept altcineva. [Forme gramaticale: prez. ind. dau, dai, dă, dăm, dați, dau; imperf. dădeam și dam; perf. s. dădui (reg. dedei și detei); m. m. ca perf. dădusem și dasem (reg. dedesem și detesem); prez. conjunctiv pers. 3 să dea (reg. să deie).] – Lat. dare.

DANSA, dansez, vb. I. Intranz. A executa, după muzică, un dans (1). ◊ Tranz. A dansa un vals. ♦ Fig. A sălta în mișcări ușoare ca de dans (1), a se mișca necontenit, a nu avea astâmpăr. ♦ Tranz. A executa un dans cu cineva, a lua, a invita la dans pe cineva. A dansat toate fetele. [Var.: (pop.) danța vb. I] – Din fr. danser.

DAR², daruri, s. n. I. 1. Obiect primit de la cineva sau oferit fără plată cuiva, în semn de prietenie sau ca ajutor etc.; cadou. ◊ Loc. adj. De dar = primit gratis, dăruit. ◊ Loc. adv. În dar = fără plată, gratis; degeaba. ♦ Plocon. ♦ Donație. 2. (Bis.) Prinos, ofrandă. ◊ Sfintele daruri = pâinea și vinul sfințite pentru cuminecătură. II. 1. Însușire (cu care se naște cineva); aptitudine, vocație, talent. ◊ Expr. A avea darul să... (sau de a...) = a avea puterea, posibilitatea să..., a fi în stare să..., a fi de natură să... A avea darul vorbirii = a vorbi frumos, a fi un bun orator. (Ir.) A avea (sau a lua) darul beției = a fi (sau a deveni) bețiv. 2. Avantaj, binefacere. 3. (În concepția creștină) Ajutor pe care îl acordă Dumnezeu omului; milă, har divin. ◊ Darul preoției = dreptul de a exercita funcțiile preoțești. – Din sl. darú.

DĂRUIALĂ, dăruieli, s. f. (Rar) Dăruire. ◊ Loc. adj. De dăruială = dat în dar², dăruit. [Pr.: -ru-ia-] – V. dărui.

ECONOM'IE, (2, 3) economii, s. f. 1. Ansamblul activităților umane desfășurate în sfera producției, distribuției și consumului bunurilor materiale și serviciilor. ♦ Economie națională = totalitatea activităților și interdependențelor economice la nivel macro- și microeconomic,^[1] coordonat pe plan național prin mecanisme proprii de funcționare. Economie politică = știință a administrării unor resurse și mijloace limitate, care studiază, analizează și explică comportamentele umane legate de organizarea și utilizarea acestor resurse. Economie de schimb = economie în cadrul căreia produsele muncii iau cu precădere forma de mărfuri. Economie naturală = economie în care bunurile materiale se produc direct pentru consum, fără intermediul schimbului. ♦ Ramură, sector de activitate (productivă). 2. Folosire chibzuită a mijloacelor materiale sau bănești, limitată la strictul necesar în cheltuieli; cumpătare, chibzuială, măsură. 3. (Concr.; la pl.) Bani agonisiți și păstrați pentru satisfacerea anumitor trebuințe. 4. Mod de întocmire, de orânduire a planului sau a părților unei lucrări, ale unei scrieri, ale unei legi etc.; alcătuire, compoziție. [Var.: (înv.) iconom'ie, -ii s. f.] – Din fr. économie. corectat(ă)

EU, (I) pron. pers. 1 sg. (II) euri, s. n. I. Pron. pers. 1 sg. 1. (La nominativ, ține locul numelui persoanei care vorbește, cu funcțiune de subiect) Eu merg. ◊ (În formule de introducere din actele oficiale) Eu, X, declar... 2. (La dativ, în formele mie, îmi, mi) Poveștile isprăvilor lui încă nu mi le-a spus. ◊ (Indică posesiunea) Îmi recitesc pagina din urmă. ◊ (Intră în compunerea verbelor construite cu dativul pronumelui personal) Sărut mâna mătușii, luându-mi ziua bună. ◊ (Cu valoare de dativ etic) Aici mi-ai fost? 3. (La acuzativ, în formele mine, mă, m-) Oamenii mă laudă. ◊ (Intră în compunerea verbelor reflexive construite cu acuzativul pronumelui personal) M-am trezit târziu. 4. (Urmat de unul, una la diferite cazuri, exprimă ideea de izolare) Mie unuia nu-mi trebuie. II. S. n. (Fil.) Ceea ce constituie individualitatea, personalitatea cuiva; reflectarea propriei existențe de către conștiința individuală a omului. [Pr.: (I) ieu. – Var.: (I, pop.) io pron. pers. 1 sg.] – Lat. ego, mihi, me.

GAIE, găi, s. f. Nume dat mai multor păsări răpitoare de zi, asemănătoare cu uliul, cu ciocul coroiat, cu gheare puternice și cu coada bifurcată (Milvus). ◊ Expr. Se ține gaie după (sau de) cineva, se zice despre o persoană de care nu poți scăpa. M-a (sau te-a etc.) luat gaia = am (sau ai etc) pățit-o. ♦ De-a puia-gaia = numele unui joc de copii; de-a baba-gaia. [Pr.: pu-ia-ga-ia] – Et. nec.

GAMĂ, game, s. f. 1. Succesiune de sunete (și note), care cuprinde toate sunetele unei scări muzicale, dispuse în ordinea ascendentă sau descendentă a sunetelor și luând tonul și numele notei cu care începe succesiunea. 2. Fig. (Pict.) Serie de tonuri și de culori dispuse într-o succesiune armonioasă. 3. Fig. Serie, grup, succesiune de obiecte, de fenomene, de situații care alcătuiesc un tot (armonios). Gamă largă de sortimente. – Din fr. gamme.

GARANTA, garantez, vb. I. Tranz. și intranz. A da cuiva siguranța că va avea ceva; a asigura (cuiva ceva); a răspunde de valoarea, de calitatea unui obiect. ♦ A se angaja să mențină în stare de bună funcționare, pe o durată determinată, un aparat, un mecanism etc. vândut. ♦ A răspunde pentru faptele sau pentru comportarea altuia, a da asigurări că... ♦ Intranz. A-și lua răspunderea cu averea sa că datoria făcută de altul va fi achitată conform obligațiilor stabilite. – Din fr. garantir.

GARANȚ'IE, garanții, s. f. Obligație în virtutea căreia o persoană sau o instituție răspunde de ceva; mijloc legal prin care se asigură executarea unei obligații (materiale); (concr.) ceea ce servește drept asigurare că o obligație luată va fi ținută. ◊ Loc. vb. A lua pe garanție = a garanta. ◊ Expr. Pe garanția cuiva = pe răspunderea cuiva. A da garanție = a da asigurări că un lucru va fi îndeplinit. A prezenta garanție de... = a se prezenta astfel încât să trezească încrederea, să ofere siguranță. – Din fr. garantie, it. garanzia.

GARDĂ, gărzi, s. f. 1. Pază, supraveghere efectuată într-o unitate militară, într-o instituție civilă etc.; (concr.) persoană sau grup de persoane care asigură această pază. ◊ Gardă de onoare = a) subunitate militară care prezintă onorurile unei persoane oficiale; b) pază simbolică instituită în semn de respect la ocazii solemne; grup de persoane care fac această pază. Gardă personală = grup de persoane însărcinat cu paza vieții unui demnitar. (În trecut) Gardă civică (sau națională) = unitate compusă din voluntari, care asigura paza și liniștea într-un oraș. ◊ Loc. adj. De gardă = a) care este însărcinat cu paza, cu supravegherea, cu îngrijirea. Soldat, medic de gardă; b) care este de serviciu, deschis în afara orelor de funcționare obișnuite. Farmacie de gardă. ♦ Poziție a brațelor și a corpului luată de un boxer, de un luptător etc. pentru a para loviturile adversarului sau pentru a ataca. ◊ Expr. A se pune în gardă = a) (la scrimă) a lua poziția de apărare sau de atac; b) a-și lua toate măsurile de precauție spre a nu fi surprins de un lucru neplăcut. (La jocul de șah) Gardă sau (rar) gardă la regină = avertisment dat partenerului că regina este amenințată. Garda veche (sau vechea gardă) = cei care au participat în trecut la o acțiune socială, politică etc. 2. Apărătoare metalică montată între mânerul și lama unei săbii, unei spade etc. ◊ Garda trăgaciului = piesă de protecție a trăgaciului la armele de foc. – Din fr. garde.

GATA adj. invar. (Adesea adverbial) 1. (Despre lucruri) A cărui confecționare, construire, realizare s-a îndeplinit; isprăvit, terminat, sfârșit. ◊ Haine (de) gata = haine confecționate care se pot cumpăra direct din magazin. ◊ Loc. adv. (Pe) de (-a) gata = fără să muncească, pe nemuncite, din munca altuia. ◊ Expr. A da gata = a) a isprăvi, a lichida ceva; b) a chinui, a distruge pe cineva; c) a zăpăci, a ului pe cineva. A veni (sau a sosi) la de-a gata = a profita de ceva făcut de altul. ♦ Care a luat ființă, a căpătat existență. ♦ (Cu valoare de adverb sau de interjecție) Ajunge! destul! 2. Care a făcut toate pregătirile pentru ceva; pregătit. ♦ Dispus să..., în stare să... 3. Care este aproape să..., pe punctul de a... – Cf. alb. gat.

GÂFÂIALĂ, gâfâieli, s. f. Gâfâit. [Pr.: -fâ-ia-] – Gâfâi + suf. -eală.

GÂLGÂIALĂ, gâlgâieli, s. f. Gâlgâire. [Pr.: -gâ-ia-] – Gâlgâi + suf. -eală.

GÂND, gânduri, s. n. 1. Proces de gândire sau rezultatul procesului de gândire; idee, cuget, cugetare. Îi treceau multe gânduri prin cap. ◊ Expr. A frământa (sau a apăsa etc. pe cineva) gândul = a preocupa, a obseda (pe cineva) o idee. A-și lua (sau a-și muta) gândul = a nu se mai gândi; a renunța la orice speranță. Ca gândul = extrem de repede. (Dus sau căzut etc.) pe gânduri = absorbit de ceva intim, nelegat de realitatea imediată. A sta pe (sau la) gânduri = a chibzui, a reflecta (mult); a șovăi. A pune (pe cineva) pe gânduri = a îngrijora (pe cineva). A-și face (sau a intra etc. la) gânduri = a se îngrijora. A-i sta gândul la ceva = a fi preocupat de ceva. 2. Închipuire, imaginație, fantezie; inspirație. Gândul îl purta departe. 3. Loc considerat ca sediu al cugetării; minte; memorie. I-a ieșit din gând. ◊ Expr. Nici cu gândul n-am gândit = nici nu m-am așteptat la asta, n-am crezut că se va întâmpla aceasta. Când cu gândul n-ai gândi = când nici nu te aștepți. A-i da (sau a-i trece, a-i veni) cuiva (ceva) prin (sau în) gând = a-i veni cuiva brusc o idee. 4. Intenție, plan. A venit cu gând bun. ◊ Expr. A-și pune în gând = a lua hotărârea să... A pune (cuiva) gând rău = a avea intenții rele față de cineva. A-l bate (sau a-l paște etc.) gândul = a intenționa, a plănui să... 5. Convingere, părere. 6. Voie, dorință, plac. Toate s-au făcut după gândul lui. – Din magh. gond.

GÂNDI, gândesc, vb. IV. 1. Intranz. și refl. A-și forma o idee despre un lucru, a pătrunde ceva cu mintea; a reflecta, a medita, a cugeta, a chibzui la ceva. ◊ Expr. A da (cuiva) de gândit = a obliga (pe cineva) să mediteze, să se întrebe, să discearnă. ♦ Intranz. și tranz. A concepe, a crea ceva (abstract sau concret). 2. Refl. și intranz. A se îngriji, a-i păsa de ceva sau de cineva. 3. Tranz. și intranz. A-i trece cuiva prin minte (că...); a crede, a socoti (că...). 4. Tranz. și refl. A lua în considerare (că...), a-și da seama (că...). 5. Refl. A intenționa (să...). ♦ Tranz. (Reg.) A dori, a spera. – Din gând.

GÂT, gâturi, s. n. 1. Parte a corpului (la om și la unele animale) care unește capul cu trunchiul; grumaz; gâtlan; p. ext. gâtlej. ◊ Expr. A se arunca (sau a se agăța etc.) de gâtul cuiva = a) a îmbrățișa (cu căldură) pe cineva; b) a copleși, a obosi pe cineva cu manifestările de dragoste. A-și rupe (sau a-și frânge) gâtul = a) a se accidenta (grav) sau a muri în urma unui accident; b) a-și pierde situația (bună) în urma unor greșeli; a fi arestat, condamnat în urma săvârșirii unei fapte ilegale. A strânge de gât (pe cineva) = a sugruma (pe cineva). A lua (sau a înhăța) de gât (pe cineva) = a înșfăca (pe cineva), a cere socoteală (cu violență), a brutaliza. (Fam.) A face gât = a avea pretenții (neîntemeiate); a face gălăgie, scandal. A da (o băutură) pe gât = a bea repede (dintr-o singură înghițitură sau din câteva înghițituri). A fi sătul până în gât = a fi dezgustat, a nu mai putea suporta (în continuare). A-i sta (sau a i se opri) în gât = a) a nu putea înghiți; b) a nu se putea împăca cu ceva sau cu cineva, a nu putea suferi. ♦ Cantitate de băutură câtă se poate bea dintr-o singură înghițitură. 2. Parte a unor obiecte, a unor piese etc. care prezintă asemănare cu gâtul (1). ◊ Prună cu gât = prună gâtlană. v. gâtlan (2). – Din sl. glŭtŭ „înghițitură”.

GENERAȚIE, generații, s. f. 1. Totalitatea oamenilor (dintr-o comunitate socială dată) care sunt cam de aceeași vârstă. ◊ Expr. Din generație în generație = din tată în fiu; de la o epocă la alta (până la noi). ♦ Perioadă de timp care desparte vârsta tatălui de cea a fiului. 2. Totalitatea animalelor domestice care aparțin aceleiași specii sau rase și care s-au născut în același an. 3. (în sintagma) Teoria generației spontanee = teorie materialistă naivă conform căreia din materii minerale sau organice pot lua naștere unele organisme vii în mod spontan. – Din fr. génération, lat. generatio.

GENITOR, genitori, s. m. (Biol.) Plantă sau animal din care ia naștere un hibrid. – Din fr. géniteur.

GERUIALĂ, geruieli, s. f. Frig mare (specific iernii). ♦ (Pop.; concr.) Promoroacă, chiciură. [Pr.: -ru-ia-] – Gerui + suf. -eală.

GHIDI interj. (Fam.; de obicei repetat; exprimă mustrări, amenințări etc.) Ia te uită...! ce mai...! – Din tc. gidi.

GHIȘEU, ghișee, s. n. Ferestruică ori deschizătură special amenajată în ușa sau în peretele unui birou (2), prin care publicul poate lua contact direct cu funcționarii unei instituții. [Var.: (rar) ghișet s. n.] – Din fr. guichet.

GLOBAL, -Ă, globali, -e, adj. Care ia în considerație toate elementele unui ansamblu, care rezultă prin însumarea tuturor elementelor de același fel; total. – Din fr. global.

GLUMĂ¹, glume, s. f. Scurtă poveste plină de haz (și cu un final neașteptat), care provoacă râs și veselie. V. anecdotă. ◊ Loc. adv. În glumă = fără nici o intenție serioasă, fără răutate. Fără glumă = în mod serios. Nu glumă! = cu adevărat, serios. ◊ Expr. A se întrece (sau a merge prea departe) cu gluma = a-și permite prea mult, a întrece limita admisă în atitudini, comportare. A lăsa gluma (la o parte) = a vorbi serios. A lua (ceva) în glumă = a nu lua (ceva) în serios, a nu da importanță; a subestima. A nu ști (sau a nu înțelege) de glumă, se spune (ca reproș) despre cineva care se supără când glumești cu el. A nu-i arde (cuiva) de glumă = a fi indispus, supărat, necăjit. Nu-i (de) glumă = e lucru serios, îngrijorător. ♦ Faptă hazlie; păcăleală. – Din sl. glumŭ, bg. gluma.

GLUMI, glumesc, vb. IV. Intranz. A spune glume¹; a vorbi în glumă, fără intenții serioase. ◊ Expr. A nu glumi cu... = a) a lua în considerație cu toată seriozitatea; b) a nu arăta nici un fel de îngăduință, a nu face nici o concesie. Nu-i de glumit cu... = trebuie luat în serios, trebuie privit cu toată seriozitatea. – Din sl. glumiti sen. Cf. glumă¹.

GOANĂ, goane, s. f. 1. Deplasare cu pași mari și repezi; urmărire în fugă. ◊ Loc. vb. A pune (pe cineva) pe goană sau a lua (pe cineva) la goană = a goni; a fugări. ♦ Viteză mare cu care se deplasează un vehicul; grabă mare cu care se deplasează o ființă. 2. Vânătoare (cu gonaci și câini); haită. 3. (Rar) Prigoană, persecuție. 4. (Pop.) Împerechere a vacii cu taurul. – Din goni (derivat regresiv).

GOLOGĂNI, gologănesc, vb. IV. Tranz. (Rar) A înșela pe cineva luându-i banii, gologanii. – Din gologan.

GRASEIA, graseiez, vb. I. Intranz. A pronunța sunetul „r” în mod uvular sau velar (ca francezii). [Pr.: -se-ia] – Din fr. grasseyer.

GREȘI, greșesc, vb. IV. 1. Intranz. A comite o greșeală; p. ext. a se înșela. ♦ Intranz. și tranz. A nu nimeri ținta, obiectivul ochit; a da greș. 2. Tranz. A executa ceva greșit, rău. ♦ A lua un lucru drept altul; a încurca, a confunda. ◊ Expr. A greși drumul (sau calea) = a (se) rătăci; p. ext. a se abate de la regulile morale, de conduită. 3. Intranz. A se face vinovat de ceva față de cineva, a face cuiva un rău, un neajuns; p. ext. a păcătui. – Din sl. grĕšiti.

GREUTATE, greutăți, s. f. I. 1. Apăsare pe care o exercită un corp asupra unei suprafețe (orizontale) pe care se sprijină; însușirea unui corp de a fi greu; forță care se exercită asupra unui corp sau cu care un corp este atras de pământ; greime. ♦ Greutate specifică = greutate a unității de volum dintr-un anumit corp; mărime care indică, în procente, raportul în care se află o parte a unei colectivități față de întreaga colectivitate; fig. valoare proprie a unui lucru. Centru de greutate V. centru. Greutate atomică = număr care arată de câte ori atomul unui element este mai greu decât a 12-a parte din masa atomului de carbon. Greutate moleculară = număr egal cu suma greutăților atomice ale elementelor unei molecule. 2. Corp, obiect etc. având o masă (relativ) mare (și cărat de cineva sau de ceva). ♦ Fig. Senzație de apăsare (fiziologică sau morală), de oboseală, de neliniște. ♦ Expr. A i se lua (sau a-i cădea) (cuiva) o greutate de pe inimă = a scăpa de o mare grijă. 3. Bucată de metal de formă caracteristică și cu masa etalonată, care servește la stabilirea masei ori greutății altor corpuri (prin cântărire). ♦ Bucată de metal sau de alt material, care îndeplinește anumite funcții într-un mecanism. 4. Halteră. ♦ Obiect metalic de formă sferică, folosit la probele atletice de aruncări; p. ext. probă sportivă în care se aruncă acest obiect. II. 1. Dificultate, piedică în realizarea unui lucru. ♦ Loc. adv. Cu (mare) greutate = (foarte) greu. 2. (Fam.) Influență, trecere, putere. ♦ Putere de convingere; valoare documentară. 3. Gravitate; asprime. Greutatea unei pedepse. [Pr.: gre-u-] – Greu + suf. -ătate.

GRUIE, gruie, s. f. 1. Macara folosită la bordul navelor pentru ridicarea unor elemente ale navei (bărci, ancore, scări de bord etc.). 2. Suport mobil care poartă camera de luat vederi și pe operator, pentru înregistrarea unor imagini în mișcare. – Din fr. grue.

GULER, gulere, s. n. 1. Parte a unor obiecte de îmbrăcăminte care acoperă de jur împrejur gâtul sau cu care se termină o haină la gât. ◊ Expr. A lua (sau a apuca) (pe cineva) de guler = a) a prinde, a duce etc. (pe cineva) cu forța; b) a cere cuiva socoteală pentru cele făcute. ♦ Fâșie de pânză, de obicei scrobită, care se pune în jurul gâtului (la bărbați), prinzându-se (cu butoni, nasturi) de cămașă. 2. Spumă care se formează la gura paharului de bere. 3. Porțiune dintr-o piesă cilindrică, conică etc. cu diametrul mai mare decât restul piesei. – Din magh. gallér.

GURĂ, guri, s. f. I. 1. Cavitate din partea anterioară (și inferioară) a capului oamenilor și animalelor, prin care alimentele sunt introduse în organism; p. restr. buzele și deschizătura dintre ele; buze. ◊ Loc. adv. Gură-n gură = foarte aproape unul de celălalt. ◊ Expr. A(-i) da (cuiva) o gură = a săruta (pe cineva). Cu sufletul la gură = a) abia mai putând respira (de emoție sau de oboseală); b) foarte bolnav, aproape de moarte. A uita de la mână până la gură = a uita repede, a fi uituc. Parcă se bat lupii la gura lui, se spune despre cineva care mănâncă lacom sau vorbește repede. A se duce (ca) pe gura lupului = a dispărea. A scoate (sau a scăpa ca) din gura lupului = a (se) salva dintr-o mare primejdie. A țipa (sau a striga etc.) ca din (sau ca în) gură de șarpe = a țipa din răsputeri, deznădăjduit. A se zvârcoli ca în gură de șarpe = a se zbate cu desperare. A avea gura moale (sau tare) sau a fi moale (sau tare) în (sau de) gură = (despre cai) a se supune ușor (sau greu) la mișcările ce i se fac cu frâul. ◊ Compuse: gură-cască (sau -căscată) = persoană care-și pierde vremea în zadar sau care dovedește neglijență, dezinteres condamnabil; persoană care stă absentă, care nu înțelege ce i se spune; gură-de-lup = a) defect congenital de conformație a feței omului, constând dintr-o despicătură la buza și la gingia superioară și în cerul-gurii, și în comunicarea cavității bucale cu fosele nazale; b) ochi dublu al unei parâme; c) unealtă cu care se îndoaie tabla groasă; gura-leului = plantă erbacee ornamentală cu flori de diverse culori, asemănătoare cu o gură (I 1) (Antirrhinum majus); gura-lupului = plantă erbacee cu flori vinete-violete, având o margine albă sau gălbuie (Scutellaria altissima). ♦ Sărutare, sărut. 2. Gura (I 1) considerată ca organ cu care cineva se hrănește. ◊ Expr. A pune (sau a lua, a băga) ceva în gură = a mânca (puțin). A i se face gura pungă = a avea o senzație de astringență din cauza unor alimente acre introduse în gură. A da (cuiva) mură-n gură = a-i da (cuiva) ceva de-a gata, fără să facă cel mai mic efort. De-ale gurii = (lucruri de) mâncare. ♦ Îmbucătură, sorbitură, înghițitură. ◊ Expr. Nici o gură de apă = nimic. ♦ Membru de familie care trebuie hrănit. 3. Gura (I 1) considerată ca organ al vorbirii; cloanță. ◊ Expr. A tăcea din gură = a nu (mai) vorbi nimic. A închide (sau a astupa) cuiva gura = a face pe cineva să nu mai vorbească, a pune pe cineva în situația de a nu mai putea spune nimic. A lua cuiva vorba din gură = a) a spune tocmai ceea ce voia să zică altul în clipa respectivă; b) a întrerupe pe cineva când vorbește. A i se muia (cuiva) gura = a nu mai avea curajul să vorbească; a schimba, a atenua tonul și conținutul celor spuse. A-l lua (pe cineva) gura pe dinainte sau a-l scăpa gura = a destăinui ceva fără voie, a spune ceva ce n-ar fi trebuit să spună. A avea gura (sau a fi gură) spartă = a nu putea ține un secret, a dezvălui orice secret. A fi slobod la gură = a vorbi mult și fără sfială, depășind uneori limitele bunei-cuviințe. A fi cu gura mare = a fi certăreț. A avea o gură cât o șură = a vorbi mult și tare. A-și păzi (sau ține etc.) gura = a-și impune tăcere; a fi prudent în tot ce vorbește. A(-i tot) da din gură (sau cu gura) sau a-i umbla (ori a-i merge, a-i toca etc.) gura (ca o meliță, ca o moară stricată sau hodorogită sau ca o pupăză) = a vorbi repede și fără întrerupere; a flecări. A fi bun de gură = (adesea peior.) a vorbi mult și cu ușurință, a se pricepe să-și pledeze cauza, să convingă. A fi rău de gură (sau gură rea) = a) a bârfi, a fi intrigant; b) a prevesti (cuiva) ceva rău, nefavorabil. A (nu) se uita în (sau la) gura cuiva = a (nu) ține seamă de ceea ce spune cineva, a (nu) crede pe cineva. A vorbi (sau a zice, a spune etc.) cu jumătate de gură (sau cu gura jumătate) = a vorbi (sau a zice etc.) nehotărât, fără convingere. E numai gura de el, se spune despre cineva care promite, dar nu se ține de cuvânt, sau care se laudă cu multe, dar nu face nimic. A-i umbla (cuiva) vorba prin gură = a nu găsi cuvântul potrivit pentru a exprima ceva (dar a fi pe punctul de a-l găsi). A trece (sau a umbla, a fi purtat) din gură în gură = (despre vorbe, cântece etc.) a (se) transmite de la om la om, din generație în generație. ◊ Compus: gură-spartă = om flecar, limbut, care nu poate ține un secret. ♦ Ceea ce spune cineva; vorbă, spusă, mărturisire. ◊ Expr. Gura lumii = vorbe, bârfeli, scorneli. Gura satului (sau a mahalalei) = (persoană care născocește) vorbe, bârfeli, intrigi. A intra în gura lumii (sau a satului, a mahalalei) = a ajunge să fie vorbit de rău. A te lua după gura cuiva = a acționa (în mod greșit) după sfatul cuiva. A se pune (sau a sta) cu gura pe cineva = a insista mult pe lângă cineva pentru a-l convinge să facă un lucru; a cicăli pe cineva. ♦ Glas, grai. ◊ Expr. Nu i se aude gura, se zice despre un om tăcut, liniștit, potolit. Cât îl ține (sau îl ia) gura sau în gura mare = foarte tare, din răsputeri. A nu avea gură (să răspunzi sau să spui ceva) = a nu avea putința sau curajul (de a mai răspunde sau de a mai spune ceva). ♦ Gălăgie, țipăt, ceartă. ◊ Loc. vb. A sta (sau a sări, a începe) cu gura pe (sau la) cineva = a certa pe cineva, a se răsti la cineva. ◊ Expr. A da gură la câini = a striga la câini să nu mai latre. ♦ (Personificat) Cel care vorbește; vorbitor. ◊ Expr. Gurile rele = bârfitorii. 4. Gura (I 1) considerată ca organ al cântării. II. Deschizătură a unui obiect, a unei încăperi etc., prin care intră, se introduce, se varsă, iese etc. ceva, prin care se stabilește o comunicație etc. Gura vasului. Gura cămășii. Gură de canal. Gura fluviului. ◊ Gură de ham = ham primitiv, format numai din cureaua de pe piept și din cea care se petrece pe după gâtul calului. Gură de apă = instalație care servește pentru a lua apă dintr-o rețea de distribuție. Gură de incendiu = gură de apă la care se montează un furtun pentru luarea apei sub presiune în caz de incendiu. Gură de foc = nume generic pentru armele de foc (grele). Gură artificială = aparat compus, în general, dintr-un difuzor montat într-o incintă acustică, de formă și dimensiuni astfel alese, încât caracteristicile acustice să fie asemănătoare cu acelea ale gurii umane. ◊ Expr. A lega gura pânzei = a) a înnoda capetele firelor de urzeală înainte de a începe țesutul; b) a se înstări. A prins pânza gură = s-a făcut începutul. A se afla (sau a trimite pe cineva) în gura tunului = a fi expus (sau a expune pe cineva) la un mare pericol. – Lat. gula „gâtlej, gât”.

GUSTA, gust, vb. I. I. Tranz. și intranz. 1. A lua puțin dintr-o mâncare sau dintr-o băutură spre a le afla gustul. 2. A mânca sau a bea în cantități mici, spre a-și potoli (pentru puțin timp) foamea, setea sau pofta; p. gener. a mânca. II. Tranz. Fig. 1. A avea parte, a se bucura de ceva. 2. A prețui, a-i plăcea cuiva ceva. – Lat. gustare.

HAIDE interj. 1. Exclamație care exprimă un îndemn (la o acțiune). ◊ (Cu ton de comandă, exprimând nerăbdarea vorbitorului; adesea repetat) Haide, haide, vino mai repede! ♦ Exclamație care exprimă încercarea de a îmbuna pe cineva. 2. (Cu funcție de imperativ, corespunzând unor verbe de mișcare) Vino! veniți! să mergem! ◊ (Împrumutând desinențe verbale de pers. 1 și 2 pl.) Haidem la plimbare. ◊ (Adverbial, în compuse) Haide-hai, haida-hai, haide-ha = încet, anevoios. ◊ (Marchează începutul unei acțiuni) Luă toporul și haide la treabă. 3. (În expr.) Haida-de!, exclamație prin care se respinge o părere sau se dezaprobă o comportare; aș! Haide-haide sau haide-hai, se spune când mustrăm cu indulgență pe cineva care nu ia în seamă sfaturile sau avertismentele noastre. [Var.: haida, haid, aida, aide interj.] – Din tc. haydi, bg. haide, ngr. áide.

HAPCĂ, hăpci, s. f. Cârlig de undiță de 8-10 cm, folosit la pescuitul somnului. ◊ Expr. (Fam.) A lua cu hapca = a lua cu forța, cu de-a sila, pe nedrept, abuziv. – Din bg. hapka.

HATAIA s. f. (Turcism înv.) Numele unei stofe fine de mătase. [Pr.: -ta-ia] – Din tc. hatayî.

HAVAIANĂ, havaiene, s. f. Instrument muzical cu coarde asemănător cu chitara, cu sunetul melodios, lin și tărăgănat. [Pr.: -va-ia-] – Din fr. [guitare] hawaiienne.^[1] corectat(ă)

HAZ, (rar) hazuri, s. n. 1. Stare de bună dispoziție, de voioșie; veselie. ◊ Vorbe de haz = vorbe spirituale, glume. ◊ Expr. A face haz = a se veseli, a petrece glumind; (cu determinări introduse prin prep. „de”) a face glume pe seama cuiva, a-și bate joc, a râde de cineva sau de ceva. A face haz de necaz = a-și ascunde necazul, făcând glume sau simulând voia bună. ♦ Calitatea cuiva de a înveseli pe cei din jur prin firea sa veselă, prin glume sau prin vorbe spirituale. ◊ Expr. A fi cu haz = a fi plin de duh, a avea umor. 2. (Înv.) Plăcere, bucurie (pe care o simte cineva sau pe care o faci cuiva). ◊ Expr. A face haz (de cineva sau de ceva) = a-i plăcea de cineva sau de ceva. A nu face haz de cineva (sau de ceva) = a nu da importanță cuiva (sau unui lucru), a nu lua în seamă. 3. Calitatea cuiva de a plăcea (prin veselie, spirit, farmec, grație etc.). ◊ Loc. adj. și adv. Cu haz = plăcut, nostim. ◊ Expr. (Ir.) Știi că ai (sau are) haz? = știi că-mi placi (sau că-mi place)? știi că ești (sau că e) bine? – Din tc. haz.

HĂBĂUC, -Ă, hăbăuci, -ce, adj. (Reg.; adesea substantivat) Năuc, buimac, zăpăcit; p. ext. prost; nebun. ◊ Expr. (Adverbial) A o lua (sau a umbla) hăbăuca = a porni la întâmplare, fără o țintă precisă, a o lua razna. [Formă gramaticală: (adverbial, în expr.) hăbăuca] – Contaminare între magh. dial. habóka și năuc.

HĂITUIALĂ, hăituieli, s. f. Acțiunea de a hăitui și rezultatul ei; goană după vânat. [Pr.: -tu-ia-] – Hăitui + suf. -eală.

HĂRĂCSI, hărăcsesc, vb. IV. Tranz. (Înv.) A lua sînge. – Ngr. haraxo (aor. harixa).

HĂRȚUI, hărțuiesc, vb. IV. 1. Tranz. A necăji pe cineva cu tot felul de neplăceri, a nu lăsa în pace pe cineva; a cicăli, a sâcâi, a pisa. ♦ (Reg.) A întărâta, a zădărî un câine. 2. Tranz. A desfășura atacuri scurte și repetate asupra inamicului cu scopul de a-i provoca panică și de a nu-i permite deplasarea, pregătirea unor acțiuni de luptă, aprovizionarea etc. 3. Refl. recipr. A purta discuții repetate și contradictorii cu cineva, a se lua la ceartă sau la bătaie; a se încăiera. [Var.: hârțui vb. IV] – Harță + suf. -ui.

HĂRȚUIALĂ, hărțuieli, s. f. Faptul de a (se) hărțui. [Pr.: -țu-ia-] – Hărțui + suf. -eală.

HĂȚ¹, hățuri, s. n. 1. Parte a hamului alcătuită din curele (sau frânghii) lungi, prinse de inelele căpețelei, cu ajutorul cărora se conduc caii înhămați. ◊ Expr. A ține (pe cineva sau ceva) în hățuri = a ține din scurt pe cineva sau ceva; a struni, a stăpâni. A lua hățurile în mână = a prelua conducerea, manifestând o oarecare autoritate constrângătoare (într-o întreprindere, o afacere etc.). A scăpa hățurile din mână = a pierde conducerea sau inițiativa (într-o întreprindere, o afacere etc.), a nu mai putea stăpâni spiritele. 2. (Reg.) Laț, juvăț, ștreang de care este spânzurat cineva. – Cf. haț.

HÂRÂIALĂ, hârâieli, s. f. Zgomot răgușit și hârâitor, produs de o respirație grea; hârcâială, hârcâit, hârâitură; tuse (din piept). [Pr.: -râ-ia-] – Hârâi + suf. -eală.

HÂRCÂIALĂ, hârcâieli, s. f. Hârâială. [Pr.: -câ-ia-] – Hârcâi + suf. -eală.

HORPĂIALĂ, horpăieli, s. f. Faptul de a horpăi. [Pr.: -pă-ia-] – Horpăi + suf. -eală.

HOTĂRÎ, hotărăsc, vb. IV. I. 1. Tranz. și refl. A alege (între mai multe posibilități), a lua sau a face să ia o hotărâre; a (se) decide. ♦ Tranz. (Rar; construit cu dativul) A porunci cuiva să facă ceva. 2. Tranz. A stabili, a fixa o dată, un termen etc. 3. Tranz. A destina, a meni pe cineva pentru ceva. II. Tranz. (Înv.) A stabili limitele unui teritoriu, a pune hotar. ♦ Refl. A se mărgini cu..., a fi vecin cu... – Din hotar.

HUIALĂ, huieli, s. f. (Reg.) Vâjâit prelung; vuiet. [Pr.: hu-ia-] – Hui + suf. -eală.

HUIDEO interj. Strigăt cu care se alungă porcii; p. ext. strigăt de ocară la adresa cuiva; huo. ◊ Expr. (Substantivat) A lua pe cineva (sau a da cuiva) cu huideo = a huidui (pe cineva). [Var.: uideo interj.] – Cf. bg., scr. ujdo.

HUIDUIALĂ, huiduieli, s. f. Acțiunea de a huidui și rezultatul ei; huiduitură. [Pr.: -du-ia-] – Huidui + suf. -eală.

HUO interj. Strigăt care exprimă indignarea, revolta sau aversiunea față de cineva sau de ceva; huideo. ◊ Expr. A lua (pe cineva) cu huo = a huidui (pe cineva). – Onomatopee.

HURDUCĂIALĂ, hurducăieli, s. f. Hurducătură. [Pr.: -că-ia-] – Hurducăi + suf. -eală.

HURUIALĂ, huruieli, s. f. Huruitură. [Pr.: -ru-ia-] – Hurui + suf. -eală.

HUZMETAR, huzmetari, s. m. Persoană care lua în arendă un huzmet (3). – Huzmet + suf. -ar.

IA interj. 1. Cuvânt prin care se atrage atenția ascultătorului asupra unui îndemn care i se va adresa; ian! 2. Iată! iacă¹! uite! vezi! ian! ◊ Expr. Ia așa = numai așa, fără nici o intenție precisă. 3. Arată indiferența față de ceea ce urmează. 4. Introduce un răspuns. Unde te duci? – Ia, până la colț. Cf. bg. ja.

IACĂ¹ interj. 1. Ia! iată! uite! vezi! ♦ Ascultă! Iacă ce-mi zicea el. 2. Deodată, pe neașteptate. 3. Exprimă mirare, contrarietate, protest. [Var.: iaca, iacătă interj.] – Ia + că.

IAN interj. (Pop.) Ia! (1, 2). – Ia + ni (= ne).

IATĂ interj. 1. Ia! iacă¹! uite! vezi! 2. Deodată, pe neașteptate, fără veste. – Din bg. eto.

IAURGER'IE, iaurgerii, s. f. Prăvălie unde se prepară sau se vinde iaurt (și alte produse lactate). [Pr.: ia-ur-] – Iaurgiu + suf. -ărie.

IAURGIU, iaurgii, s. m. Persoană care prepară sau vinde iaurt (și alte produse lactate). [Pr.: ia-ur-] – Din tc. yoğurtçu.

IERTĂCIUNE, iertăciuni, s. f. (Înv. și pop.) Iertare. ◊ Expr. Să fie cu iertăciune, formulă prin care se cer cuiva scuze pentru un act nepotrivit; nu vă supărați! A-și lua iertăciune = a cere iertare de la rude și de la prieteni pe patul de moarte. ♦ (Rar) Îngăduință, permisiune. – Ierta + suf. -ăciune.

IGNORA, ignorez, vb. I. Tranz. 1. A nu ști, a nu cunoaște ceva. 2. A neglija în mod voit ceva sau pe cineva, a nu lua în seamă, a trece cu vederea, a face abstracție de... – Din fr. ignorer, lat. ignorare.

IGNORAT, -Ă, ignorați, -te, adj. 1. Care nu este cunoscut. 2. Care nu este luat în seamă. – V. ignora.

IMITA, imit, vb. I. Tranz. 1. A adopta întocmai felul de gândire, de comportare etc. al cuiva; a lua pe cineva ca exemplu. ♦ A reproduce felul de a vorbi, de a cânta sau gesturile caracteristice ale cuiva. 2. A lua ca model opera sau felul de a lucra al unui artist, al unui scriitor etc. ♦ A reproduce cu fidelitate; a copia. – Din fr. imiter, lat. imitari.

INAMISIBIL, -Ă, inamisibili, -e, adj. (Livr.) Care nu se poate pierde; care rămâne. ♦ Care nu ți se poate lua. – Din lat. inamissibilis, fr. inamissible.

INCARNA, incarnez, vb. I. Refl. și tranz. 1. A (se) întrupa; a (se) transforma în om. ♦ Fig. A lua sau a da o formă concretă, reală. ♦ Tranz. A juca un rol într-o piesă. 2. (Despre unghii) A crește în carne. [Var.: încarna vb. I] – Din fr. incarner, lat. incarnare.

INCARNAT, -Ă, incarnați, -te, adj. 1. Care a luat formă materială, reală; întrupat. 2. (În sintagma) Unghie încarnată = unghie care crește în carne; onixis.^[1] [Var.: încarnat, -ă adj.] – V. incarna. corectat(ă)

INDIVIDUALISM s. n. 1. Denumire generică pentru concepțiile etice care iau ca punct de plecare individul izolat, independent de societate. 2. Atitudine a celui care subordonează interesele obștești celor personale, care este preocupat exclusiv de propria persoană. [Pr.: -du-a-] – Din fr. individualisme.