CROV, crovuri, s. n. Formă mică de relief cu aspect de depresiune circulară sau alungită, dezvoltată pe loess prin tasare; găvan, padină. – Din scr. crov.

LOESS s.n. Rocă argiloasă foarte fertilă, constituită din particule fine gălbui. [Pron. lös. / < germ. Loess, cf. fr. loess].

LOESS LöS/ s. n. rocă argiloasă din particule fine, gălbui, foarte bogată în săruri minerale. (< fr. loess, germ. Loess)

BĂRĂGAN, subunitate estică a Cîmpiei Române, cuprinsă între văile, Mostiștei, Dunării, Buzăului și reg. subcarpatică; acoperită de loess și presărată cu crovuri, dune și lacuri sărate. Caracteristica principală este dată de interfluviile largi, de mare netezime, cu scurgere semiendoreică și ape subterane adînci. Climat de stepă și soluri cernoziomice, propice culturilor cerealiere, de floarea-soarelui, sfeclă de zahăr, tutun etc., unele pe terenuri irigate. Considerat grînarul țării.

accident, (engl. = concretion) 1. (petrogr. sedim.), agregat monomineral, cu structură amorfă, microcristalină sau, rar, larg cristalină, foarte variat ca morfologie și bine delimitat de materialul rocii care-l înglobează; a. apare ca produs diagenetic în calcare (→ silex, chaille), în argile, loess (păpuși de loess) etc.; 2. (tect.), a. tectonic, deformare de amploare locală a stratelor care constituie subsolul unei reg.

aleurit,(engl.= aleurite) termen textural ce definește dep. detritice fine (loessul și rocile loessoide), alcătuite din granule cu dimensiuni cuprinse între 0,063-0,0039 mm, indiferent de gradul lor de consolidare. Granulometric a. reprezintă termenii intermediari între psamite și pelite. Sin. silt.

loess, (engl.= loess) dep. aleuritic, slab consolidat, pulverulent, cu aspect masiv, lipsit de stratificație și cu tendință de desprindere după plane verticale. L. are o culoare gălbuie sau găbuie-albicioasă și o porozitate ridicată, cu spații libere tubulare. Constituenții mineralogici alogeni sunt reprezentați prin cuarț, feldspați, mice, min. argiloase și min. grele, iar cei autigeni prin calcit („păpuși de l.”), hidroxizi de aluminiu etc. L. reprezintă un dep. periglaciar și eolian, în exclusivitate cuat., acumulat pe grosimi de zeci și sute de m, în zone de câmpie și în zone submontane, pe platouri, în asociație cu dep. lacustre, fluviale și glaciare. Acoperă 17% din supr. țării noastre, în zonele de câmpie și de podiș.

păpuși de loess, (engl.= loess doll) concrețiuni carbonatice de forme foarte neregulate localizate la baza nivelelor de loess. P.l. se formează prin precipitarea CaCO3 din soluțiile care dizolvă carbonații existenți în păturile sup. ale dep. de loess, iar morfologia lor reflectă forma golurilor în care a avut loc depunerea.

porozitate, (engl.= porosity) caracter structural al rocilor prin care se apreciază volumul golurilor (Vg) în raport cu volumul total al rocii (Vb), după relația: P = Vg/Vb. Golurile pot fi izolate sau pot comunica între ele. „Coeficientul de p. sau porozitatea” poate fi: p. absolută (Pa) – raportul dintre volumul tuturor porilor (Vp) și volumul brut al rocii (Vb), conform relației: Pa = Vp/Vb și p. efectivă (Pe) – raportul dintre suma volumelor tuturor spațiilor goale care comunică între ele (Vl) și volumul brut al rocii, conform relației: Pe = Vl/Vb. P. dinamică permite aprecierea volumului porilor prin care se realizează o deplasare efectivă a fluidelor într-o rocă. P. poate fi primară sau remanentă (exprimă – în cazul rocilor sedimentare detritice – spațiile rămase după acumularea clastelor) și secundară sau postdepozițională (apărută ca efect al dizolvării selective a cristalelor constituente ale liantului dintre granule). P. unui sediment scade progresiv cu adâncimea de îngropare a acestuia; ea variază în limite largi, în funcție de natura mineralogică a sedimen- tului. Sedimentele și rocile argiloase au p. între 25-90%, nisipurile între 30-50%, pietrișurile slab sortate între 25-35%, loessul între 40-60% etc.

regolit, (engl.= regolith) termen general prin care este denumită cuvertura de material fragmentar, rezidual sau transportat și foarte variat din p.d.v. genetic; poate avea origine aluvială, eoliană (loess), glaciară, vulcanică sau biogenă; r. acoperă roca coerentă din substrat și determină linia pe care o urmează supr. reliefului.

BURNAZ, Cîmpia Burnazului sau Burnasului, porțiune în S Cîmpiei Române, între Olt la V, Dunăre la S și linia Argeș-Cîlniștea la N și E, cu aspect de pod (alt. medie: 90 m), cu numeroase crovuri (numite local „padine”). Alcătuită din strate orizontale de argile și nisipuri terțiare peste care stau nisipuri și pietrișuri cuaternare, acoperite de o pătură groasă de loess. Străbătută de cursurile inferioare ale Vedei și Călmățuiului. Cereale. Pomicultură. Viticultură (Greaca).

CĂLĂRAȘI 1. Municipiu în SE României, port pe stg. brațului Borcea, reșed. jud. cu același nume; 75.933 loc. (1991). Combinat siderurgic; combinat de celuloză (din paie) și hîrtie; fabrici de conf., de prefabricate din beton și de produse alim. (zahăr, preparate din carne și lapte, vinuri și băuturi alcoolice, panificație); reparații de mașini și utilaje agricole. Muzeu de istorie și arheologie; clădirea primăriei (1895), în stil neoclasic. Menționat documentar ca sat (Lichirești) în sec. 17, devine oraș în 1832. Declarat municipiu în 1968. 2. Jud. în SE României, în E C. Române, pe stg. Dunării, la granița cu Bulgaria; 5.074 km² (2,14% din supr. țării); 340.320 loc. (1991), din care 38,3% în mediul urban; densitate: 71,6 loc./km². Reșed.: municipiul Călărași. Orașe: Budești, Fundulea, Lehliu-Gară, Oltenița. Comune: 48. Relief în exclusivitate de cîmpie (Bărăganul sudic sau al Ialomiței), cu înclinare ușoară NV-SE, cuprinzînd terasele și luncile Dunării și Argeșului. Monotonia cîmpiei este întreruptă pe alocuri de crovuri și văi înguste adîncite în pătura de loess. Climă temperat-continentală, cu veri foarte calde și ierni reci, marcate uneori de viscole puternice. Temp. medie anuală este de 11,3°C. Precipitațiile atmosferice medii anuale însumează 540 mm. Vînturile predominante au direcție N-NE și V-SV. Rețeaua hidrografică este tributară în întregime Dunării, care formează limita de S și E a jud. pe 145 km. Rîurile sînt reprezentate prin Argeș, Dîmbovița, Motiștea, Rasa și Pasărea. Resurse naturale: gaze naturale (Postăvari), argile (Budești), nisipuri, pietrișuri. Economia. În 1989, pe terit. jud. C. funcționau 39 de întreprinderi care produc: oțel (Călărași), nave fluviale motonave de pasageri, piese turnate din fontă și oțel (Oltenița), celuloză și hârtie (Călărași), lacuri și vopsele, produse din cauciuc (Frumușani, Lehliu-Gară), tricotaje și confecții (Călărași, Oltenița, Lehliu-Gară), prefabricate din beton, cărămizi (Călărași, Oltenița, Budești), zahăr (Călărași), conserve de legume și fructe (Valea Roșie), preparate din carne și lapte (Călărași, Oltenița, Lehliu-Gară, Lupșanu) etc. Agricultura dispunea, în 1989, de 420.868 ha terenuri arabile, fertile, pe care se cultivau porumb (107.203 ha), grîu și secară (87.361 ha), leguminoase pentru boabe (20.106 ha), plante de nutreț, sfeclă de zahăr, floarea-soarelui, cartofi, pepeni, tutun etc. În 1990, sectorul zootehnic, favorizat de o puternică bază furajeră, cuprindea 130,3 mii capete bovine, 389,9 mii capete ovine, 621,6 mii capete porcine; avicultură; piscicultură. Căi de comunicație (1990): c. f. depășeau 240 km (din care 151 km electrificate), iar lungimea drumurilor publice este de 1.100 km (din care 366 km modernizați). Transportul fluvial de mărfuri și călători se efectuează pe Dunăre prin porturile Oltenița și Călărași. Unitățile de învățămînt, cultură și artă cuprindeau, în 1989-1990, 182 școli generale, 13 licee, 94 cinematografe, 295 biblioteci, muzee etc. Turismul este legat cu precădere, de Dunăre și de obiectivele social-istorice din localit. Deplasări pe Dunăre spre locurile de pescuit și vînat din Balta Ialomiței; principale șosea modernizată care leagă capitala de punctul de trecere peste Dunăre (cu bacul) de la Chiciu-Ostrov asigură tranzitul în sezonul estival a unui număr mare de turiști spre stațiunile litoralului Mării Negre. În jud. C. se află pădurile Floroaica și Bogdana, rezervații forestiere (Ciornuleasa și Tămădău) și complexe (Caiafele și Moroiu). Indicativ auto: CL. 3. Com. în jud. Botoșani; 4.421 loc. (1991). 4. Com. în jud. Cluj; 2.633 loc. (1991). Stație de c. f. 5. Com. în jud. Dolj 6.834 loc. (1991). Centru viticol.

CERNOZIOM (< rus.) s. n. (PEDOL.) Tip de sol zonal, din clasa molisolurilor, caracteristic reg. temperat-continentale, format îndeosebi pe loess și depozite loessoide, în condiții bioclimatice de stepă tipică sau de silvostepă. Are culoare închisă (neagră, castanie etc.), acumulare apreciabilă de humus (4-15 %) în orizontul superior (A), de carbonați în cel inferior (C) și fertilitate naturală ridicată. Orizontul B lipsește. În funcție de conținutul în humus și carbonați se disting tipurile: castaniu, ciocolatiu, carbonatic, argiloluvial, cambic (levigat), gras (c. propriu-zis). În România este caracteristic C. Române, C. Moldovei, Cîmpiei de Vest, Pod. Dobrogei. Termen introdus în știință de pedologul rus V.V. Dokuceaev.

CHINA, Republica Populară Chineză, stat în Asia cuprinzînd o parte din Asia Centrală și din Asia Orientală, cu o largă ieșire la Oc. Pacific (linia țărmurilor măsoară 18 mii km); 9,6 mil. km² (locul 3 pe glob); 1,13 miliarde loc. (1989; țara cu cea mai numeroasă pop.), dintre care 93,3% chinezi (han). Limba de stat: chineza. Cap.: Beijing. Orașe pr.: Shanghai, Tianjin, Shenyang, Wuhan, Guanghzou, Chongqing, Harbin, Chengdu, Nanjing, Xian, Dalian, Taibei, Jinan, Changchun, Taiyuan, Zhengzhou, Kunming, Lanzhou, Anshan, Qiqihar, Qingdao, Hangzhou. Este împărțit în 23 de prov., cinci reg. autonome și trei orașe de subordonare republicană. În funcție de condițiile orohidrografice, de climă și vegetație poate fi împărțită în China de Est și China de Vest. În China de Est întră reg.: C. de Nord-Est, cu caracter muntos la extremități și o întinsă cîmpie interioară, climă temperată cu precipitații de 750-1.000 mm/an și ierni aspre; C. de Nord drenată de fl. Huanghe (Fl. Galben) cuprinde Marele Podiș de Loess (parțial), Cîmpia Chinei de Nord și M-ții Tzinlin; climă temperată de tranziție; C. Centrală cuprinde o vastă cîmpie vălurită, traversată de fl. Chang-Jiang (fl. Albastru), o reg. muntoasă înaltă (Alpii Sichuan au peste 7.000 m alt.) și Pod. Yunnan; climă subtropicală (media lunii ian. 6 °C, cu precipitații 750-2.000 mm/an); C. de Sud este o reg. muntoasă traversată de rîuri scurte (excepție fl. Xijiang / fl. Perlelor), în care zona litorală este bine populată; climă caldă-musonică. Ins. Taiwan și Hainan au un relief variat, predominant muntos (alt. max. 4.500-5.000 m), cu înguste cîmpii litorale. Climă tropicală musonică. În C. de Vest intră următoarele regiuni naturale: Tibet-Tsinghai (Xizang-Qinghai), cea mai întinsă și înaltă, include sectorul de N al M-ții Himalaya (alt. max.: 8.848 m în vf. Chomolungma), cel estic al M-ților Karakorum (vf. K₂ = Qogir Feng, 8.611 m), podișul Tibet (alt. medie: 5.000 m), bazinul endoreic Tsaidam (Qaidam Pendi, alt. minimă: 2.700 m) și depr. Tsinghai (alt. minimă: 3.200 m). Climă aspră cu precipitații bogate în S și reduse în NV; Xinjiang, vastă zonă endoreică în Asia Centrală, la N de M-ții Altîn Tagh, cuprinde două sectoare: Kashgaria (cu pustiul Taklimakan) și Jungaria, podiș semideșertic prin care trecea odinioară celebrul „Drum al mătăsii”. Ele sînt separate de M-ții Tian Shan (alt. max.: 6.995 m), sistem de munți lung de 2.500 km și în care unele depr. tectonice se află sub nivelul mării (Turpan – 154 m). Ultima mare reg. a C. de Vest o reprezintă Mongolia interioară ce include sectoare ale M-ților Marele Hingan, ale Marelui Podiș de Loess și ale Deșertului Gobi; climă rece, precipitații reduse. Mari zăcăminte de: cărbune, min. de fier, mangan, petrol, șisturi bituminoase, metale neferoase, prețioase și rare, sare ș.a. Ind. extractivă este bine dezvoltată: expl. de cărbuni (946,5 mil. t, 1988, locul 1 pe glob), petrol (136,8 mil. t, 1988), gaze naturale (14,3 miliarde m³, 1988), min. de fier (154,4 mil. t, 1988, locul 2 pe glob), mangan, molibden, bauxită (2,4 mil. t, 1987), wolfram (18.000 t, 1987, locul 1 pe glob), cupru, nichel, vanadiu, stibiu, mercur, fosfați naturali (9 mil. t, 1987), sare (17,6 mil. t, 1987, locul 2 pe glob), jad. C. produce energie electrică (593,5 miliarde kWh, 1988), oțel (59,1 mil. t, 1988), fontă (59,1 mil. t, 1988, locul 3 pe glob), utilaje ind., mașini agricole, material feroviar, automobile și autocamioane, nave maritime și fluviale, produse electronice și electrotehnice, tractoare, aparate de precizie, produse chimice, ciment (204,4 mil. t, 1988, locul 1 pe glob), celuloză și hîrtie, textile (4,52 mil. t fire de bumbac, 17,62 miliarde m țesături de bumbac, 1988, mătase naturală, țesături din lînă, covoare ș.a.), conf. și tricotaje, produse alim. (ceai, țigarete, făină, conserve, ulei, zahăr ș.a.); ind. atomică și aerospațială. Veche tradiție în prod. meșteșugărească (sticlă, porțelanuri, obiecte de artă ș.a.). Terenuri arabile reprezintă 9,7% din supr. țării, pășunile 32,2%, iar pădurile 12,2%. Se cultivă orez (179,4 mil. t, 1989, locul 1 pe glob), grîu (91 mil. t, 1989, locul 1 pe glob), porumb (75,8 mil. t, 1989, locul 2 pe glob), gaolean, floarea-soarelui, rapiță (5,4 mil. t, 1989, locul 1 pe glob), soia (10,8 mil. t, 1989, locul 3 pe glob), cartofi (29,6 mil. t, 1989, locul 3 pe glob), batate (110,6 mil. t, 1988, locul 1 pe glob), arahide (5,4 mil. t, 1988, locul 1 pe glob), sfeclă de zahăr, trestie de zahăr (55,3 mil. t, 1989), bumbac (11,76 mil. t, 1989, locul 1 pe glob), ceai (590 mii t, 1989, locul 2 pe glob), iută (565 mii t, 1989, locul 3 pe glob), camfor (75% din prod. mondială), cafea, cacao, tutun (2,9 mil. t, 1989, locul 1 pe glob), arbori de chinină, de cauciuc, banane (2,43 mil. t, 1989), ananas ș.a. Pomicultură (inclusiv plantații de citrice), legumicultură, viticultură. Creșterea animalelor (capete 1989): bovine (77,1 mil.), ovine (102,7 mil., locul 3 pe glob), porcine (349 mil., locul 1 pe glob), caprine (77,9 mil., locul 2 pe glob), cabaline (10,7 mil., locul 1 pe glob), păsări; sericicultură, pescuit (10,36 mil. t, 1988, locul 3 pe glob), vînătoare. C. f.: 88,6 mii km (inclusiv cele forestiere și speciale). Căi rutiere: c. 1 mil. km; căi navigabile interne: 136 mii km. Flota comercială maritimă: 19,36 mil. t (1988). Moneda: 1 yuan (= renminbi) = 100 fen. Exportă textile și conf. c. 25%, produse agricole și alim., petrol și prod. chimice, piei, bumbac, fosfați, mașini și utilaje, metale ș.a. și importă mașini, utilaje și mijloace de transport (c. 1/3), semifabricate și materii prime ind., produse chimice, produse alim. ș.a. – Istoric. Pe terit. C., locuit din timpuri străvechi, leagăn al uneia dintre cele mai strălucite civilizații antice (milen. 3 î. Hr.), s-a constituit în sec. 18 î. Hr. statul Shang, care în sec. 11 î. Hr. a fost cucerit de statul Zhou; acesta din urmă s-a destrămat în mai multe formațiuni de sine stătătoare, unificate de-abia în sec. 3 î. Hr., sub dinastia Qin. În timpul dinastiei Han (206 î. Hr.-220 d. Hr.), C. a cunoscut o mare dezvoltare. Răscoala țărănească a „Turbanelor galbene” (184 d. Hr.) a slăbit statul chinez, care s-a destrămat. S-a unificat din nou în 589 sub dinastia Sui, iar din 618 pînă la începutul sec. 10 sub dinastia Tang. Între 1279 și 1368 C. a fost ocupată de mongoli. În timpul dinastiei Ming (1368-1644) a avut loc Marele Război Țărănesc (1628-1645), înăbușit cu ajutorul manciurienilor, care însă au cucerit întreaga țară, instaurînd dominația dinastiei Qing (1644-1911). În sec. 19, în urma celor două „războaie ale opiului” (1840-1842 și 1856-1860) și a încheierii unor tratate înrobitoare cu Marile Puteri, începe pătrunderea capitalului străin în C., amplificată, către sfîrșitul sec., după înăbușirea răscoalei populare I-he-tuan. Revoluția din 1911-1913, condusă de Sun Zhongshan, a răsturnat dinastia manciuriană, C. devenind republică. În timpul primului război mondial s-a intensificat lupta antiimperialistă și antifeudală. În 1921 a fost creat Partidul Comunist Chinez. În 1924-1927 s-a desfășurat primul război civil revoluționar, în care partidul Gomindan a colaborat cu P.C. Chinez împotriva forțelor conservatoare din nord. Însă, în 1927 conducătorii Gomindanului au adoptat o atitudine anticomunistă. În cursul celui de-al doilea război civil revoluționar (1927-1937), comuniștii chinezi au creat Armata Roșie Chineză și baze revoluționare la sate. În 1931, Japonia a ocupat partea de NE a Chinei, iar în 1937 a început un război pentru cucerirea întregii Chine. În timpul războiului de eliberare (1937-1945) forțele armate create și conduse de P.C. Chinez au eliberat o mare parte a terit. ocupat de japonezi. În 1946 Gomindanul a întrerupt tratativele inițiate de P.C. Chinez, în 1945, în vederea formării unui guvern de coaliție, ceea ce a provocat al treilea război civil revoluționar (1946-1949), în cursul căruia Armata Populară de Eliberare a înfrînt forțele armate gomindaniste; rămășițele acestora s-au retras în ins. Taiwan. La 1 oct. 1949 a fost proclamată Republica Populară Chineză. În 1971 au fost restabilite drepturile R.P. Chineză la O.N.U. R.P. Chineză este un stat socialist; este unui dintre cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate al O.N.U. În 1954 a fost adoptată prima constituție de tip socialist din istoria Chinei. Mao Zedung (Mao Tzedun) președintele C.C. al P.C. Chinez a fost ales președintele R.P. Chineză (1954). Încercarea de a forța dezvoltarea economică a țării („Marele salt înainte”), întreprinsă între anii 1958 și 1960, a eșuat. În 1965 a fost lansată „Marea revoluție culturală proletară”, amplu program de îndoctrinare a populației cu ideologia comunistă în varianta maoistă. „Revoluția culturală” a fost însoțită de grave excese și acte de violență împotriva celor considerați „adepți ai capitalismului” (în realitate adversarii extremismului stîngist). După moartea (1976) a lui Mao Zedong, grupul radicalilor stîngiști condus de soția sa („banda celor patru”) a fost inlăturat. Din 1982, conducătorul de fapt al țării devine Deng Xiaoping, care lansează un amplu program de reforme, menit să modernizeze structurile societății chineze în cadrul menținerii socialismului. Cererile formulate de studenți privind democratizarea vieții politice au fost însă respinse și manifestațiile acestora din Beijing reprimate dur (Piața Tiananmen, 3-4 iun. 1989). Pe plan extern, după o lungă perioadă de tensiune și confruntare cu U.R.S.S., care a culminat cu incidente de frontieră (1969), a intervenit din 1986 o destindere, care a făcut posibile vizite reciproce la cel mai înalt nivel de partid și de stat (1989, 1991). În C. are loc un amplu proces de modernizare a agriculturii, industriei, științei și tehnologiei; politica externă cunoaște o largă deschidere, prin stabilirea sau consilodarea relațiilor de cooperare politică, economică și culturală cu țările industrializate și cu cele în curs de dezvoltare. Potrivit constituției, puterea executivă este deținută de președintele republicii și de Consiliul de Stat (guvernul), iar cea legislativă de Adunarea Națională a Reprezentanților Populari (între sesiunile ei de Comitetul Permanent).

CÎMPIA ROMÂNĂ, mare unitate morfologică, în sudul țării, parte componentă a Depr. Dunării de Jos, situată exclusiv pe stg. Dunării, între Piemontul Getic, Subcarpați, Pod. Moldovei și Dobrogea. Lungime: c. 600 km; lățime: între 10 km în V și 135-140 km în sectorul central (între Tîrgoviște și Zimnicea). Alt. medie: c. 100 m; alt. max. depășește 300 m la contactul cu Piemontul Getic și Subcarpați, iar înălțimile cele mai mici apar în C. Siretului inferior (6-15 m). S-a format prin acumularea depozitelor de pietrișuri, nisipuri, marne, argile, loessuri în zona de subsidență tectonică a unităților din fundament. Aceste depozite au în zona de maximă scufundare grosimi de cîteva mii de metri. La contactul cu dealurile, între Vedea, Trotuș și Bîrladul inferior, cîmpia piemontană este înaltă (300-320 m) și înclinată. Între Argeș și Siretul inferior se află o zonă de luncă largă, de 10-30 km, fără terase, numită cîmpie de divagare, de fapt o zonă de subsidență la marginea Subcarpaților, în cadrul căreia mișcările tectonice locale mai accentuate au dus la formarea unor zone de convergență hidrografică. Cea mai mare parte a C.R. o ocupă terasele Dunării, în număr de 4-5 la V de Argeș și 2-3 la E. În afară de partea nordică unde este o cîmpie piemontană (C. Înaltă a Piteștiului, C. Tîrgoviștei, C. Ploieștilor), în rest este o cîmpie tabulară, slab fragmentată de văi, cu numeroase crovuri, lacuri sărate și dune de nisip. Este principala zonă agricolă a României.

CÎMPÍE (< cîmp) Formă majoră de relief cu suprafață netedă sau ușor ondulată, cu alt. de obicei pînă la 200 m, cu o structură geologică omogenă, rezultată în general din acumularea materialelor transportate de rîuri; șes. Ocupă cea mai mare parte din supr. Pămîntului. Cea mai vastă c. din lume este C. Amazonului (c. 5 mil. km²). După geneză se deosebesc c. de acumulare (formate prin depunerea în regiunile depresionare a depozitelor de nisipuri, argile și pietrișuri) și c. de eroziune (realizate prin acțiunea apelor curgătoare care distrug treptat un relief accidentat și mai vechi, netezindu-l; peneplenă). C. de acumulare pot fi: piemontane, de glacis, lacustre, tabulare, de subsidență, de divagare, de nivel de bază, deltaice, eoliene, glaciare, de loess, fluvio-glaciare, marine (c. de abraziune și c. de acumulare litorală) etc. C. de eroziune pot fi: colinare, de terase, fluviatile, pediplene etc. ◊ C. abisală = reg. ce cuprinde fundul oceanelor situată sub 4.000 m adîncime. Cuprinde 29,7% din supr. globului și 41,8% din relieful submers. Este brăzdată de șanțuri abisale, lanțuri muntoase, ins. vulcanice și platouri (ex. vulcanul Mauna Loa, Platoul Bermudelor) ce se înalță pînă la supr. apei.

CLASTOCÁRST (< fr. {i}; {s} gr. klastos „sfărîmat” + fr. karstique „carstic”) s. n. Forme de relief rezultate în urma unui complex de fenomene dezvoltate pe roci cu o solubilitate redusă (loess, gresii, tufuri calcaroase și vulcanice) și rezultate în urma dizolvării și spălării particulelor minerale din aceste roci ducînd la sufoziunea și tasarea acestora.

DOBROGEA 1. Podișul Dobrogei, mare unitate de podiș în SE României, între Dunăre la V și N, Delta Dunării la NE, țărmul Mării Negre la E și granița cu Bulgaria la S, suprapusă peste trei subunități structurale, diferite atît prin fundament, cît și prin cuvertura sedimentară: I. Podișul Dobrogei de Nord, situat între valea Dunării la V și N, Delta Dunării la NE, complexul Razim-Sinoe la E și aliniamentul văilor Peceneaga-Slava la S (cu înălțimi de 150-450 m), reprezintă o asociere de trei subunități morfostructurale, bine diferențiate între ele: M-ții Măcinului, Dealurile Tulcei, Depr. Nalbant și Pod. Babadag. Fundamentul este constituit din formațiuni paleozoice, străbătute de mase granitice, acoperite de depozite calcaroase, grezoase, argiloase, triasice și cretacice. Importante zăcăminte de pirite cuprifere (Altân Tepe) și baritină (Somova); roci de constr. (granite, porfire, calcare). Păduri de stejar în amestec cu gorun, tei alb, jugastru etc. Pomicultură; viticultură (podgoria Niculițel). II. Podișul Dobrogei Centrale sau Pod. Casimcea, situat între aliniamentele văilor Peceneaga-Slava la N, țărmul Mării Negre la E, Pod. Carasu la S și Dunăre la V, este constituit predominant din șisturi verzi în fundament, care adeseori apar la supr., peste care stau formațiuni jurasice și cretacice, fiind un pod. de eroziune, cu înălțimi de 150-320 m, fragmentat pe direcție NV-SE de râul Casimcea. Masivele calcaroase, resturi ale unei bariere de corali din Jurasic, rămase la supr. sub forma unor martori de eroziune pe aliniamentul Hârșova – Crucea – Gura Dobrogei, cheile, dolinele și peșterile din această zonă dau o notă de diversitate în peisaj. Cuprinde mai multe subunități: Pod. Casimcei – propriu-zis, Pod. Hârșovei, și Pod. Istriei. III. Podișul Dobrogei de Sud, cuprins între Dunăre la V, Pod. Dobrogei Centrale la N, țărmul Mării Negre la E și granița cu Bulgaria la S, corespunde în fundament soclului rigid de platformă, format din șisturi cristaline mezometamorfice, peste care sunt extinse depozite de gresii și calcare mezozoice și neogene, acoperite de o cuvertură de loess care conferă pod. un caracter structural tubular. c. 2/3 din supr. este drenată de bazine hidrogeografice care sunt tributare în cea mai mare parte Dunării. Unele diferențieri geomorfologice permit împărțirea Pod. Dobrogei de Sud în patru subunități: Pod. Medgidiei cu Pod. Dorobanțului, Pod. Oltinei, Pod. Negru Vodă și Pod. Cobadin. Vegetație de stepă cu procent ridicat de plante termofile. Viticultură (podgoriile Murfatlar, Ostrov). 2. Prov. istorică în SE României, între Dunăre și Marea Neagră. Terit. D., locuit din Paleoliticul mijlociu, a fost populat din milen. 2 î. Hr. de strămoșii geto-dacilor. Coloniștii greci au întemeiat în sec. 7-6 î. Hr. pe litoralul Mării Negre, coloniile Histria, Callatis, Tomis. În sec 1 î. Hr. a intrat în componența statului lui Burebista, apoi a Imp. Roman și Bizantin (până în sec. 7). Reintrată sub dominația bizantină (din 971), D. a fost menținută cu greu de către aceștia (sec. 10-13), fiind invadată de pecenegi, uzi și bulgari. În sec. 14, în D. s-a constituit o formațiune politică de sine stătătoare, condusă, pe rând, de Balica, Dobrotici (din c. 1348) și Ivanco (din c. 1386). A făcut parte din Țara Românească în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân. Sub stăpânire turcească (1417-1878). În urma Războiului de Independență din 1877-1878, Congresul de la Berlin (1878) a recunoscut independența României și restabilirea autorității statului român asupra D. de Nord. Prin Pacea de la București (1913), ce pune capăt celui de-al doilea Război Balcanic, partea de S a D. (Cadrilaterul) a intrat în componența statului român. În 1940, prin Tratatul de la Craiova, România a fost silită să cedeze cadrilaterul Bulgariei.

REGOSÓL (< fr.) s. n. Tip de sol, azonal tânăr, neevoluat, format pe depozite afânate sau slab consolidate (nisipuri, loess, argile, marne etc.). Se întâlnesc frecvent pe versanții cu înclinare puternică, pe rupturi de pantă etc.

PADÍNĂ (< bg.) s. f. Termen popular care indică o suprafață relativ plană, de obicei mai coborâtă față de relieful înconjurător. A fost preluat în geografie cu diferite sensuri, în funcție de tipul dec relief: a) (în regiuni carstice) vale seacă cu fundul relativ plat; uneori termenul este folosit și în sens de polie sau uvalas; b) (în regiuni de câmpie) microdepresiune de tasare în loess, rezultată, de obicei, prin unirea mai multor crovuri; c) (pe versanții afectați de alunecări de teren) suprafață aproape plană intercalată între valurile de alunecare.

POPINA, insulă în N lacului Razim, la 6 km NV de gura de vărsare a canalului Dunăvăț. Supr. 98 ha. Este formată din calcare mezozoice, acoperite de un strat de loess. Vegetație cu tufișuri de cătină și câteva specii de plante erbacee (cimbrișor, nalbă, volbură ș.a.). Rezervație naturală în cadrul Rezervației Biosferei Delta Dunării. Loc de cuibărit sau de pasaj pentru numeroase păsări (gâște, rațe, pescărușul argintiu, călifarul alb, călifarul roțu ș.a.).

SOMEȘ 1. Câmpia Someșului, mare unitate de relief, parte componentă a C. de Vest, situată în extremitatea de NV a României, de o parte și de alta a cursului inferior al râului Someș, între marginea de V a m-ților Oaș și Gutâi (în NE), dealuri Crasnei și Codrului (la E și SE), valea Barcăului (la S și SV) și granițele cu Ungaria și Ucraina (la V și respectiv NV). Relieful, a cărui înălțime variază între 110 m (în V) și 180 m (în E), este reprezentat printr-o succesiune de glacisuri (în SE) care alcătuiesc partea mai înaltă a acesteia, respectiv C. Ardudului și Tășnadului, prin șesuri aluviale întinse și joase (în V), în cadrul cărora se conturează mici depresiuni mlăștinoase (apărute în zonele părăsite de râurile divagante) și câmpuri mai înalte (interfluvii), acoperite cu loess sau nisipuri fine, depuse de vânt (C. Carei) și prin lunci largi, însoțite de grinduri sau diguri. Frecvența mare a râurilor care o traversează (densitatea rețelei hidrografice este de 1,1 km/km²) determină un exces de umiditate a solului, fapt ce a impus executarea unor importante lucrări de hidroameliorații (desecări, drenări, canale, lacuri piscicole etc.). Constituie o importantă zonă de culturi agricole. C.S. se subdivide în mai multe compartimente: C. joasă a Someșului, C. Ardudului, C. Tășnadului, C. Ierului, C. Carei și C. Sălacea-Roșiori. 2. Râu în NV României, afl. stg. al Tisei pe terit. Ungariei; 435 km (din care 376 pe terit. României); supr. bazinului hidrografic: 15.015 km² (14.464 km² pe terit. României). S. se formează prin unirea, pe terit. com. Mica, jud. Cluj, la 4 km amonte vde municipiul Dej, a râului Someșu Mare cu Someșu Mic. Între municipiul Dej și com. Ileanda (jud. Sălaj) are un curs întortocheat, pe direcție NV-SE, separând dealurile Ciceului (în NE) de dealurile Dejului și Gârboului (în Sv), își îndreaptă apoi cursul către SV, strecurându-se printre culmea Prisnel (în NV) și dealurile Gârboului (în SE), fiind forțat să ocolească, pe la S, culmea Prisnel, prin îngustarea de la Jibou, făcând un cot foarte strâns, după care valea se lărgește ușor, îndreptându-se spre N, șerpuind intens printre dealurile Sălajului (la V) și culmea Prisnel (la E) drenând apoi parte de SV a depr. Baia Mare. În aval de com. Ardusat (jud. Satu Mare), S. își schimbă brusc direcția de curgere către V, printr-o vale extrem de meandrată, traversând C. Someșului și municipiul Satu Mare, după care părăsește terit. României la limita com. Dorolț și Vetiș (jud. Satu Mare). În câmpie, S. are o pantă redusă de scurgere (în medie 0,45‰), o labie majoră întinsă (5-6 km), numeroase meandre și un debit multianual de 120m³/s. Pentru prevenirea inundațiilor, S. este îndiguit în cursul inferior. În primăvara anului 1970, din cauza ploilor abundente, debitul S. a depășit 3.300 m³/s, inundând o mare parte a municipiului Satu Mare și câmpia înconjurătoare. Afl. pr.: Sălătruc, Almaș, Agrij, Sălaj, Lăpuș. În Antic. s-a numit Samus.

LOESS [lös] (< fr., germ.) s. n. Rocă sedimentară detritică, neconsolidată, în general nestratificată, galbenă-cenușie roșcată, formată în special prin acumularea prafului fin silicios și argilos transportat de vânt. Depozitele de l. conțin adesea concrețiuni calcaroase, sunt poroase, se desfac după fisuri verticale și constituie o rocă-mamă foarte răspândită. În România, l. acoperă o mare parte din câmpiile Munteniei și Olteniei, sudul Moldovei și Dobrogea.

ORDOS (OERDOSU, MU US sau HETAO), podiș înalt deșertic, peneplenizat, situat în N Chinei. în cadrul marelui cot (meandru) pe care îl face fl. Huang He în cursul mijlociu; c. 95 mii km². Alt.: 1.000-2.000 m. Climă continentală excesivă, în NV deșertică, iar în SE semideșertică, cu precipitații reduse (150-250 mm/an). Vegetație rară, adaptată la uscăciune. Acoperit în mare parte cu depozite groase de loess și cu dune ocupă c. 50% din supr. sa. Lacuri sărate și văi seci. Prin S podișului trece Marele Zid Chinezesc. Expl. de cărbune și petrol. Creșterea ovinelor, cabalinelor și cămilelor. Cunoscut și sub numele de Podișul de Loess.

PODIȘUL DE LOESS v. Ordos.

PREBALCANIC, Podișul ~, unitate de relief în N Bulgariei, cu aspect de podiș, cuprinsă între m-ții Stata Planina (Balcani) și Dunăre, formată din calcare și gresii cretacice, acoperite uneori de depozite mai noi, peste care se află un strat de loess, în care apele au tăiat văi adânci paralele, afluente Dunării. Alt. medie: 200 m în V, 400 m în E și 800 m în S. Predomină relieful deluros cu forme domoale în V și accidentate în E. Acoperit de culturi agricole și păduri de cer și gârniță.

HUANG HE [huáŋhə], fluviu în E Chinei; 4.845 km; supr. bazinului: 771 mii km². Izv. din E pod. Tibet, străbate M-ții Kunlun, înconjură Pod. Ordos, apoi își sapă o vale cu aspect de canion în Podișul de Loess, străbate Câmpia Chinei și se varsă în G. Bohai (Marea Galbenă) printr-o deltă. În cursul superior (1.172 km) are caractere montane, în cel mijlociu (2.970 km) are maluri înalte de 50-100 m, iar în cursul inferior (703 km), este îndiguit. Hidrocentrale; irigații. Trece prin Lanzhou, Baotou, Luoyang, Zhengzhou, Kaifeng și Jinan. Viituri puternice în timpul ploilor musonice de vară (iul.-sept.) și ape mici iarna (ian.-febr.). Debitul mediu la vărsare este de 1.500 m³/s, iar debitele maxime ajung la 22.000 m³/s. Datorită curgerii prin Podișul de Loess, apele lui sunt bogate în aluviuni (1.380 mil. t ajung anual în mare). Delta înaintează cu c. 200 m pe an. În decurs de 4.000 de ani, H. și-a schimbat de șapte ori albia în sectorul inferior și a distrus aproape 1.600 de diguri, producând inundații de multe ori catastrofale. Navigabil pe 1.600 km (până în orașul Baotou). Din 1956, s-au întreprins ample lucrări de regularizare a cursului său. Cunoscut și sub denumirea de Fluviul Galben.

loess [pron. lös] s. n., pl. loessuri [pron. lösuri] (loes-)

RICHTHOFEN [ríhtofn], Ferdinand Paul Wilhelm, baron von ~ (1833-1905), geograf, geolog și explorator german. Prof. univ. la Bonn, Leipzig și Berlin. Cercetări geologice pe terit. Austriei (1856), apoi a călătorit prin Persia, E Asiei (1860-1862) și în America de Nord (California) (1863-1868); a traversat China (1868-1872). A enunțat teoria originii eoliene a loessului („China, rezultatele călătoriilor mele și studii asupra lor”).

loess n. lutul cel galben din suprafața liberă a solului (formațiune geologică din epoca cuaternară).

CROV, crovuri, s. n. Formă mică de relief cu aspect de depresiune circulară sau alungită, dezvoltată pe loess prin tasare; găvan, padină. – Din sb. krov.

EOLIAN, -Ă, eolieni, -e, adj. Care este acționat sau produs de vînt. În vederea studierii posibilităților de utilizare a energiei eoliene din țara noastră și [a] dezvoltării construcției de motoare eoliene, s-a construit un tip original de anemograf cu ajutorul căruia vom putea stabili regimul vînturilor din țara noastră. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 367, 5/3. ♦ Formație eoliană = formație geologică (dune, loess etc.) a cărei origine se datorează acțiunii de transport, de sedimentare sau de eroziune a vîntului. – Pronunțat: e-o-li-an.

LOESS, loessuri, s. n. Rocă argiloasă, uniformă, afînată și foarte fertilă, compusă din particule fine, de culoare galbenă-deschisă sau galbenă-cafenie. Întinderi de loess. ▭ Din văzduh, cea mai măruntă pulbere cobora liniștită în jos, ca o plasă de funigei de culoarea loessului. MIHALE, O. 230. – Pronunțat: lös.

ROCĂ. Subst. Rocă, șist; rocă vulcanică, rocă eruptivă, rocă magmatică, rocă sedimentarâ. Acaustobiolit; andezit; aplit; ardezie; argilă, lut, humă (pop.); asfalt; batolit; bauxită; bazalt; biolit; brecie; calcar, piatră-de-var (pop.); caolin; caustobiolit; cărbune, antracit, huilă, lignit, turbă; dacit; diorit, dolomită; filit; fonolit; fosforit; gabro; gnais; granit; granulit; grandiorit; grohotiș; guano; jasp; kimberlit; labradorit; lidită; loess; marmoră; marnă; micașist; migmatită; nisip, obsidian, pegmatit; peridotit; piatră, piatră ponce; pietriș; pirolit; pisolit, porfir; porfirit; radiolarit; riolit; serpentin; sienit; silex; șmirghel; talc, steatit; trahit; tuf, tufit. Mină, baie (reg.), carieră. Petrografie; litologie, Petrologie. Petrograf. V. mineral.

loess sn [At: CONTEMPORANUL, I, 411 / P: lös / S și: loes / E: ger Loess, fr loess] Rocă sedimentară neconsolidată, de origine eoliană, de culoare galbenă-cenușie, cu aspect poros, formată mai ales din praf silicos și argilos.

loessoid, ~ă a [At: CHIRIȚĂ, P. 640 / P: lö~ / Pl: ~e / E: loess + -oid] (D. sol) 1 Care conține loess. 2 Cu aspect de loess.

loess (pr. lös)

padină sf [At: I. IONESCU, M. 22 / A și: padină / V: ~imă, ~ie, păd~^[1] / Pl: ~ni, ~ne, (reg) pădini / E: bg падина] 1 Loc aproape plan sau ușor scobit, acoperit cu iarbă, pe vârful unui munte sau al unui deal, între doi munți sau două dealuri, pe coastă ori la poalele muntelui sau dealului Vz plai, platou, zăpodie. 2 Mică depresiune circulară sau alungită, formată de obicei pe loess Si: crov. 3 (Reg) Ogor între două răzoare. 4 (Reg) Teren umed, mlăștinos, mocirlos. 5 (Reg) Jgheab la moară. 6 (Mun) Spărtură naturală la un lemn retezat. 7 (Bot; reg) Molid (Picea excelsa). corectat(ă)

regosol sn [At: DEX / Pl: ~uri / E: fr régosol] Tip de sol tânăr, format pe depozite afânate sau slab consolidate (nisipuri, loess, marne etc.).