FINIȘ s.n. 1. Linia de sosire la o probă de alergări, curse etc. 2. Partea finală a unei probe; capacitatea unui sportiv de a sfîrsi puternic o întrecere. [< engl., fr. finish].

DEAD-HEAT DE-DIT/ s. n. clasament la egalitate a doi concurenți care ajung în același timp la linia de sosire. (< engl. dead-heat)

FINIȘ s. n. 1. linia de sosire la o probă de alergări, curse etc. 2. partea finală a unei probe; capacitatea unui sportiv de a termina în forță o întrecere. (< engl., fr. finish)

CHILOMÉTRU, chilometri, s. m. v. KILOMETRU. Unitate de măsură pentru lungime, egală cu o mie de metri. ◊ Kilometru pe oră = unitate de măsură pentru viteză, egală cu viteza unui mobil care parcurge 1 kilometru într-o oră. Kilometru lansat = probă sportivă (cu bicicleta, motocicleta, etc.) în care performanța constă în timpul realizat pe distanța de un km din momentul în care sportivul trece în viteză linia de start și până la linia de sosire. (sil. -tru) [Scris și: chilometru. – Abr.: km] – Din fr. kilométre. – [DEX ’98]

finiș sn [At: DEX / Pl: ~uri / E: eg, fr finish] 1 Parte finală a unei curse sportive, parcursă cu efort maxim în vederea obținerii unei performanțe cât mai bune. 2 Linia de sosire la o probă de alergări, curse etc. 3 Capacitate a unui sportiv de a sfârși în forță o întrecere.

kilometru sm [At: DN³ / S și: (abr) km / Pl: ~ri / E: fr kilomètre] 1 Unitate de măsură pentru lungime, egală cu o mie de metri. 2 (Îs) ~ pe oră Unitate de măsură pentru viteză, egală cu viteza unui mobil care parcurge 1 kilometru (1) într-o oră. 3 (Îs) ~ lansat Probă sportivă (cu bicicleta, cu motocicleta etc.) în care performanța constă în timpul realizat pe distanța de 1 kilometru (1) din momentul în care sportivul trece linia de start și până la linia de sosire.

*AEROPORT (pl. -turi) sn. Teren amenajat anume pentru plecarea și sosirea aeroplanelor unei linii aeriene de transporturi [fr.].

LINIE, linii, s. f. I. 1. Trăsătură făcută pe o suprafață (cu condeiul, creta, creionul etc.); (Geom.) figură continuă care are o singură dimensiune și care poate fi descrisă de un punct prin deplasarea sa sau se obține prin intersecția a două suprafețe. Linie curbă. Linie frîntă. ▭ Vorbi, potrivind două scîndurele cap la cap și trăgînd o linie. C. PETRESCU, Î. II 181. În linii repezi schița figurile scriitorilor mai însemnați. VLAHUȚĂ, O. A. III 39. ◊ Linie directoare v. director. ◊ Fig. Înaintea cailor, îi apăru albastră linia frîntă a unui nou fulger. V. ROM. decembrie 1951, 208. O linie subțire de sînge se arătase la răsărit. SADOVEANU, O. VI 335. ♦ Trăsătură imaginară care indică o limită, o direcție sau leagă (pe o hartă, un plan etc.) diferite puncte în spațiu. ◊ Linie de demarcație v. demarcație. Linie dreaptă v. drept. Linie izotermă v. izoterm. Linie de ochire v. ochire. Linie de plutire v. plutire. Linie vizuală v. vizual. ♦ (Familiar) Fiecare dintre subdiviziunile gradelor marcate pe un termometru; liniuță. Bolnavul are 37 de grade și două linii. 2. (În locuțiuni) Loc. adv. În linie = în șir drept, în rînd, în aliniere. Două compănii se desfășurară în linie, una în dreapta și alta în stînga șoselei. REBREANU, R. II 250. Mulțime de echipajuri așezate în linie. DACIA LIT. 258. Casele sînt mai toate foarte frumoase lucrate ca arhitectură și toate în linie. GOLESCU, Î. 106. ◊ Loc. prep. La sau în linia... = în dreptul, la nivelul. Ici bagi de seamă că te pîndesc doi ochi strălucitori, dintr-o tufă. Un cap neclintit de fată, la linia zăplazului. Îți zîmbește. SADOVEANU, O. IV 416. Să-și facă casa în linia uliței? NEGRUZZI, S. I 70. 3. (Franțuzism rar) Rînd de cuvinte într-o pagină scrisă. Judecă însuți aceste două săptămîni ce am trebuit să sufăr, căci... n-am primit macar o linie de la dumneata. KOGĂLNICEANU, S. 192. 4. Serie, succesiune a strămoșilor sau a descendenților; filiație. Nepot în linie dreaptă. 5. (Urmat adesea de determinări introduse prin prep. «de») Sistem de fortificații, adăposturi și baraje militare destinate să întărească apărarea unui teritoriu. Ieșea cîte unul între linii și se uita. DUMITRIU, N. 70. Trei ani am fost purtat în vagoane de vite de la o linie de tranșee la alta. C. PETRESCU, S. 156. ◊ Linie de bătaie = termen întrebuințat în trecut pentru a indica desfășurarea unei unități militare în vederea luptei, sau așezarea ei pe două rînduri pentru a fi trecută în revistă. Soldații stau în linia de bătaie. SANDU-ALDEA, U. P. 235. Linie de luptă = trupele aflate în contact direct cu inamicul; teritoriul pe care se află aceste trupe. Linie de apărare = întărire alcătuită din fortificații și trupe. Regiment de linie = denumire dată în trecut unităților de infanterie în care stagiul militar se făcea în continuare, spre deosebire de dorobanți care făceau stagiul militar cu schimbul. Îi vom trimite acolo și regimentele de linie și cavalerie. CAMIL PETRESCU, O. II 273. ♦ Formație. Se trăsese cu ofițerii îndărătul liniei de soldați. DUMITRIU, N. 110. 6. Ansamblul instalațiilor și al rețelei de șine, pe care circulă trenurile (v. cale ferată, drum-de-fier), tramvaiele, metrourile etc.; porțiune delimitată dintr-o asemenea rețea. Trenul cu patru vagoane intră în gară, cu toate frînele strînse, scîrțîind și vărsînd scîntei pe linie. DUMITRIU, N. 98. (Determinat prin «ferată») Linia ferată... se încovoaie... spre gura neagră a tunelului. SADOVEANU, M. 138. O linie ferată transporta scîndurile umede încă, pînă la cea mai apropiată gară. C. PETRESCU, S. 217. ♦ Traseu (al unui serviciu de transport). Linia de autobuse București-Alexandria. Linie aeriană. ▭ În seara aceea sosise un transatlantic al liniei «America-Holand». BART, S. M. 32. 7. Legătură prin fire aeriene sau cabluri subterane între un punct emițător și un altul receptor. ◊ Linie telefonică (sau de telefon) = ansamblul de conducte care fac legătura între posturile telefonice sau între posturi și centralele telefonice. El s-a dus în sat în lungul liniei de telefon, încărcată de rîndunele gata de ducă. SADOVEANU, M. C. 146. Linie telegrafică = totalitatea conductelor și instalațiilor dintre un emițător și un receptor telegrafic. 8. (Mai ales la pl.) Trăsături caracteristice care dau forma, conturul unui obiect; aspectul, expresia unui tot, în special a unei figuri. Liniile feței. ♦ (În legătură cu noțiuni abstracte) Trăsături fundamentale, puncte esențiale. Liniile mari ale unei probleme. ◊ Loc. adv. În linii generale (sau mari) = în ansamblu, fără detalii, fără amănunte. Articolul nu pune problema decît în linii generale. BARANGA, I. 170. 9. Direcție (I 1). Ținea mănunchiul cîrmei... și de-abia putea să ție linia neschimbată. CONTEMPORANUL, IV 46. 10. Fig. Orientare principală; direcție justă. Linia generală de dezvoltare a țărilor de democrație populară este linia avîntului neîncetat al economiei de pace. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 3-4, 74. Va veghea... ca linia partidului să fie respectată întocmai la fermă. GALAN, B. I 435. ◊ Expr. A fi pe linie = a avea o orientare justă, a fi în conformitate cu concepția justă. ♦ (Urmat de determinări indicînd domeniul) Ramură, sector de activitate. Succese pe linie profesională. Sarcină pe linie sindicală. 11. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») Chip, mod, principiu (de conduită). Așa a fost linia de purtare a ziarului nostru și a fost bună. IONESCU-RION, C. 26. II. Unealtă de lemn sau de metal care servește la tras linii drepte; riglă. Fără linii și compasuri, paingului cine spune cu meșteșug să întindă o mreajă. CONACHI, P. 294. III. (Învechit) Unitate de măsură a lungimilor, folosită în țările romînești și valorînd cam 0,225 cm.

MOMENT, momente, s. n. 1. Interval scurt de timp, clipă, secundă; poziție în timpul unui fapt sau eveniment. Și-n acel moment de taină, cînd s-ar crede că-i ferice, Poate-ar învia în ochiu-i ochiul lumii cei antice. EMINESCU, O. I 162. Cine ne-ar fi văzut în momentul acela n-ar fi putut deosebi care e mai nenorocită. NEGRUZZI, S. I 52. [Omul] ar dori ca tot lucrul să se îndeplinească în acest moment, iute. BĂLCESCU, O. II 10. ◊ Ultimele momente (ale unui om) = clipele dinainte de moarte. ◊ Loc. adv. Un moment, se zice cînd cerem cuiva o clipă de răgaz, de așteptare. Un moment, vă rog, să aduc cartea. În tot momentul = mereu, în fiecare clipă; (regional) imediat. La moment = imediat, numaidecît. Din moment în moment, dintr-un moment într-atul = foarte curînd, imediat. Stația cea mai apropiată aștepta din moment în moment sosirea plugului de desfundat liniile și echipele de lucrători. C. PETRESCU, A. 280. Din primul moment = chiar de la început, (în propoziții negative) (Nici) un moment = nici o singură clipă, niciodată, de loc. Această semeață idee nu mi-a trecut un moment prin creieri. ODOBESCU, S. III 61. ◊ Loc. adj. De moment = vremelnic, efemer, de scurtă durată. Acțiunea pentru reducerea prețului de cost nu înseamnă o campanie de moment, ci, dimpotrivă, o luptă permanentă. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 159, 10/3. Loc. conj. Din moment ce... = devreme ce, deoarece. ♦ Interval de timp mai îndelungat în care se întîmplă ceva deosebit; etapă. [Caragiale] ne-a dat în opera sa unul din momentele cele mai de seamă ale limbii romînești din veacul al XIX-lea. VIANU, S. 93. Fiecare moment al dramei cinegetice avea cînticul său consacrat și tradițional. ODOBESCU, S. III 96. ◊ Loc. adv. Pentru (un) moment = deocamdată, pentru un timp foarte scurt. Să arăt, în cîteva cuvinte, cauzele ce trebuie să îndemne pe vînătorul înțelept a curma, pentru un moment, isprăvile sale. ODOBESCU, S. III 39. În momentul de față = în prezent, acum. ♦ Dată, termen. În toate țările ce se bucură de legiuiri înțelepte... vine un moment al anului cînd deodată vînătoarea se închide. ODOBESCU, S. III 37. ♦ (Fiz.) Mărime fizică egală cu produsul dintre o mărime dinamică (forță, masă, sarcină electrică etc.) și una sau mai multe distanțe. 2. Ocazie favorabilă, prilej bun. Acum era ultimul moment, ultima scăpare; după trenul acesta nu va mai trece, poate, nici unul. DUMITRIU, B. F. 85. Cuconu Costea, crezînd că a sosit momentul, deschise vorba despre măsurătoarea de a doua zi. BUJOR, S. 118. Fii liniștită și fă-te că dormi. Ți-oi da de știre cînd a veni momentul. ALECSANDRI, T. I 450. ◊ Expr. A prinde momentul v. prinde.

MOMÉNT s. n. 1. Scurt interval de timp, de obicei considerat în raport cu faptele care îl caracterizează; clipă, secundă, minut (I 1). De aceea și fericesc momenturile ce aduc atîtea îndestulări nenădăjduite în vreme (a. 1787). BV II, 321. Necesitatea de a se despărți turbură momenturile aceste delicioase. CALENDARIU (1-794), 29/26. Trist și de pe urmă al vieței moment. ÎNVĂȚĂTURĂ, 125. Și au murit întru acel moment sau clipeală, MOLNAR, I. 430/13, cf. 225/8. Ea se afla într-unul din aceste momente rari. . . cînd te simți învins de plăcere. NEGRUZZI, S. I, 78. Domnul director binevoiască In acest dulce și scump moment Cu amicie să priimeascâ Al nostru veșnic devotament. ALECSANDRI, T. I, 286. Acela are vocațiune, care în momentul lucrării se uită pe sine. MAIORESCU, CR. II, 110. Și-n acel moment de taină, Cînd s-ar crede că-i ferice, Poate-ar învia în ochiu-i Ochiul lumii cei antice. EMINESCU, O. I, 162. Numai eu știu cîte momente de fericire m-a făcut să gust autorul meu de predilecție, cînd am citit picantele lui nuvele. CARAGIALE, O. IV, 282. Ți-am scris aseară prea nepoliticos, într-un moment de necaz. id. ib. VII, 235. În momentul întîlnirii noastre, dv. iubeați frumosul. GALACTION, O. 335. Eram chinuit de momentul despărțirii, CAMIL PETRESCU, U. N. 179. L-am întîlnit în port, în momentul în care se îmbarca Soleiman. id. O. III, 196. A fost un moment de panică. BART, S. M. 100. ◊ L o c. a d j. De (un) moment = de scurtă durată, vremelnic. V. e f e m e r. Ale speranței iluzii de-un moment. MACEDONSKI, O. I, 260. ◊ Loc. adv. În acest moment sau în momentul acesta = (chiar) acum. Omul. . . ar dori ca tot lucrul să se îndeplinească în acest moment, iute. BĂLCESCU, M. V. 4. În momentul acela sau în acel moment = (chiar) atunci. În momentul acela văzui pe poliț maistru, NEGRUZZI, S. I, 53. Din momentul acela sau din acel moment = de atunci. Din momentul acela purcese îngreunată. EMINESCU, N. 4. Pentru (un) moment = numai pentru un timp foarte scurt, în mod provizoriu, deocamdată. Meritul acesta era pentru moment rezervat unui june obscur. FILIMON, O. I, 119. Să arăt, în cîteva cuvinte, cauzele ce trebuie să îndemne pe vînătorul înțelept a curma, pentru un moment, isprăvile sale. ODOBESCU, S. III, 39. Acești negustori să-mi producă material ziaristic, în schimbul unei remunerări, care pentru moment are aparența unei satisfacții. BACOVIA, O. 238. Pe moment = în acea clipă. Pe moment, nu mi-am dat seama. La moment = pe loc, imediat. Am cunoscut la moment cu toți pe acei cari au dictat acel ferman. BARIȚIU, P. A. III, 126. Nici un moment = de loc, nicidecum, în nici un caz. În tot momentul = mereu, în fiecare clipă, în permanență. Aveam în tot momentul certări și împăcare, I. NEGRUZZI, S. II, 7. Din moment în moment = acum, imediat, din clipă în clipă. Aștept cu nerăbdare o telegramă din moment în moment. CARAGIALE O. VII, 9. Un prieten, care trebuie să vie din moment în moment. C. PETRESCU, C. V. 125. Stația cea mai apropiată aștepta din moment în moment sosirea plugului de desfundat liniile și echipele de lucrători. id. A. 280. ◊ L o c. c o n j. Din moment ce = de vreme ce, deoarece. Din moment ce a plecat din casă, n-ar mai vrea să aibă tratative directe cu ea. REBREANU, R. I, 250. ◊ (Precedat de un numeral care accentuează ideea de scurtime a duratei) Nu zic că această semeață idee nu mi-a trecut un moment prin creieri. ODOBESCU, S. III, 61. Sperăm că vom face pe cititorul nostru să petreacă două-trei momente. CARAGIALE, O. IV, 139. Ieșea cîte un moment să mai respire. D. ZANFIRESCU, V. Ț. 35. De frică se gîndi un moment să mărturisească copistului că el e autorul plîngerii. REBREANU, I. 183. Manuscrisele d-tale au făcut parte, toate, dintre puținele a căror lectură n-am putut-o amina un moment. IBRĂILEANU, S. L. 92. Așteaptă-mă un moment să-mi aduc caietul și cărțile, C. PETRESCU, C. V. 176. Un moment, exclamație prin care se cere cuiva să aibă puțină răbdare, să aștepte, să se oprească. 2. Etapă în desfășurarea unui proces; fază. [Ideile] de care dispune acest om în diferitele momente ale vieții. MAIORESCU, CR. II, 140. Istoria lumii e plină de momente istorice. ARGHEZI, P. T. 257. Intelectualismul de ieri poate fi degajai dintr-un conglomerat mort și vivificat într-un moment organic nou. CONTEMP. 1948, nr. 108, 5/2. O importantă sarcină actuală a editurilor noastre este de a înviora momentul acesta cultural. ib. 1948, nr. 111, 1/5. S-au rostit, despre literatura necesară momentului istoric pe care îl trăim. . ., observații excelente. SADOVEANU, E. 41. Respectarea ordinei reale a momentelor istorice e necesară și pentru dozarea justă a acțiunii. V. ROM. ianuarie 1954, 202. Pe țăran îl surprinde în momentele principale ale existentei. ib. noiembrie 1954, 142. Scriitorul. . . ne-a dat, în opera sa, unul din momentele cele mai de seamă ale limbii românești din veacul al XlX-lea. VIANU, S. 93. M. Sadoveanu a apărut în momentul istoric al țării noastre, cînd apunea o alcătuire socială și începea o alta. RALEA, S. T. I, 12. ◊ (În contexte figurate) Invenția lui pornește totdeauna de la un moment sufletesc care determină distribuția, forma, atitudinea și expresia personagiilor. OȚETEA, R. 277. Un moment al conștiinței umane era acum și Anatole France. V. ROM. noiembrie 1953, 345. ◊ Ultimele momente = ultimele clipe de viață, clipele de dinainte de moarte. ◊ L o c. adv. Din primul moment = chiar de la început. În ultimul moment = în ultimul interval de timp care precedă o acțiune; înainte de a fi prea tîrziu. Deseori o serie de materiale sînt procurate în ultimul moment. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2 397. La (sau, rar, într-)un moment dat = într-un anumit timp (nedeterminat); deodată. Oricare ar fi într-un moment dat pozițiunea pămîntului pe orbita lui, o parte din suprafacia sa care se află întoarsă spre soare este luminată de razele acestui astru. DRĂGHICEANU, C. 86. Aveau poruncă să ríu se amestece în scandal, oricît de mare ar fi, la un moment dat, pericolul. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I, 147. La un moment dat, își frecă palmele. PREDA, D. 53. ♦ Episod care face parte din acțiunea unei scrieri literare. Toate momentele era. . . bine împlinite de toți actorii. MN (1836), 52¹/53. Fiecare moment al dramei cinegetice avea cînticul său consacrat și tradițional. ODOBESCU, S. III, 96. Iată, de pildă, în nuvela „Păcat” momentul în care cei doi vechi prieteni, preotul și primarul, stau de vorbă. VIANU, A. P. 132. !3. 3. (Art.) Timpul de față sau despre care se vorbește. El singur a uitat impresiile momentului. RUSSO, S. 17. Momentul e solemn; Pe brațe se ridică coșciugul meu de lemn. MACEDONSKI, O. I, 47. În mintea amîndurora treceau lucruri ciudate, străine de solemnitatea tristă a momentului, D. ZAMFIRESCU, V. Ț. 48. 4 Timpul indicat, ocazia oportună. Fii liniștită și fă-te că dormi. . . ți-oi da de știre cînd a veni momentul. ALECSANDRI, T. I, 450. Cuconu Cristea, crezînd că a sosit momentul, deschise vorba despre măsurătoarea de a doua zi. BUJOR, S. 118. Poate că ar fi momentul să marcăm o altă atitudine față de palat. STANCU, R. A. IV, 343, cf. PAS, Z. IV, 13. Ghioceoaia hotărî că acum era momentul potrivit. PREDA, D. 171. ◊ E x p r. A prinde momentul v. p r i n d e. 4. (Fiz.) Mărime egală cu produsul dintre valoarea unei mărimi date și una sau mai multe distanțe în raport cu un punct, o axă sau un plan. Cf. DM⁵, LTR², DER. – Pl.: momente și (învechit) momenturi. Din lat. momentum, it. momento, germ. Moment, fr. moment.

POTOU ~ri n. Linie de pornire și de sosire la alergările de cai. /<fr. poteau

POTOU s.n. Linia de plecare și de sosire la alergările de cai. [Pl. -uri. / < fr. poteau].

POTOU s. n. linia de plecare și de sosire în alergările de cai. (< fr. poteau)

trece [At: (a. 1521) HURMUZAKI XI, 843 / Pzi: trec; Mp 4 (înv) trecum / E: ml traicere] 1 vi (Determinat de „dincolo”, „de cealaltă parte” etc. sau de substantive introduse prin pp „peste”) A merge dincolo sau de cealaltă parte a unui loc (străbătându-l de-a curmezișul). 2-3 vti A depăși un obstacol (apă, munți, ziduri etc.) pentrua ajunge de cealaltă parte. 4 vt (Pop; îe) Darea ~ marea Cu bani se poate face orice. 5 vt (Pfm; îe) A ~ hopul (sau gârla) A scăpa de o greutate, de o primejdie. 6 vt (Pfm; îe) Nu zi hop, până nu ~ci șanțul Nu te lăuda prea devreme cu o izbândă încă nesigură. 7 vt (Pop; îe) A ~ mările negre A pleca departe, fără intenția de a se mai întoarce. 8 vt (Olt; îe) A ~ (pe cineva) Oltul (sau Dunărea) A certa (pe cineva) foarte rău. 9 vt (Pop; îe) A ~ orice hotare A depăși orice limite. 10 vt (Fam; îe) A ~ pragul casei sau a-i ~ (cuiva) pragul A intra în casa cuiva. 11 vt (C. i. un drum) A traversa (2). 12 vi (Cu determinări introduse prin pp „peste”, „pe”) A păși peste cineva sau ceva (călcând în picioare, zdrobind). 13 vi (Îe) A ~ peste... A nu da atenție Si: a desconsidera, a ignora. 14 vi (Îe) A ~ peste cadavre A fi lipsit de scrupule în atingerea scopului. 15 vi (Urmat de determinări locale introduse mai ales prin pp „în”, „din”, „în”) A se duce într-alt loc. 16 vi (Îe) A ~ la (sau, înv, cu) cineva sau în rândurile cuiva (sau a ceva) ori de (sau, înv, în) partea cuiva A se alătura cuiva (sau la ceva). 17 vi (Îe) A ~ la inamic (sau la dușman) sau (înv) a ~ în partea vrăjmașului A se coaliza cu dușmanul. 18 vt (Îe) A ~ pe planul al doilea A fi considerat ca având o importanță secundară. 19 vt (Îe) A ~ (ceva) pe curat A copia ceva, fără greșeli sau corecturi, pe altă foaie sau pe alt caiet Si: a transcrie (2). 20 vi (Fig; determinat prin „din viață”, „din lume”; șîe a ~ în cealaltă lume sau în neant, în neființă, la Domnul, la cele veșnice) A muri¹. 21 vt A transporta (dincolo de...). 22 vt A face să ajungă (de la unul la altul) până la... Si: a da, a înmâna, a preda, a remite, a transmite (1). 23 vi (Îe) A ~ din mână în mână A ajunge pe rând de la unul la altul, din stăpânirea unuia în stăpânirea altuia. 24 vi (D. bani, fonduri; îe) A-i – (cuiva) prin mână (sau prin mâini) A-i administra. 25 vi (D. probleme, afaceri, treburi; îae) A fi de competența cuiva. 26 vi (Îe) Îi trec mulți bani prin mâini Se spune când cineva risipește bani mulți. 27 vi A intra din posesia, de sub jurisdicția sau din administrarea cuiva în cea a altcuiva. 28 vi (D. abstracte; cu determinări introduse prin pp „asupra”, „la”, înv, „spre”) A se transmite (3). 29 vi (Îe) A ~ din generație în generație (sau din tată în fiu) A se transmite din generație în generație sau din tată în fiu. 30 vi (Pfm; îe) A ~ din gură în gură A se transmite prin tradiție orală, de la om la om. 31 vi (Pfm; îe) A ~ din ureche în ureche A se transmite de la unul la altul prin viu grai. 32 vt (Pop; îe) A ~ (pe cineva) din gură în gură ca câinii prin tărbăceală Se spune despre cineva care este bârfit, ponegrit, pe rând, de mai multe persoane. 33 vi (D. boli) A se transmite (10). 34 vi (D. averi, proprietăți etc.) A face să revină cuiva Si: a da, a lăsa, a transmite (5). 35 vi (D. acte, cereri) A fi dat cuiva spre rezolvare. 36 vi (Urmat de determinări locale sau finale introduse mai ales prin pp „spre”, „la”) A înainta într-o anumită direcție, spre o anumită țintă sau cu un anumit scop. 37 vi (D. munți, râuri) A urma o anumită direcție. 38 vi (Udp „la”) A-și îndrepta atenția spre o nouă îndeletnicire, spre un nou domeniu, spre un nou câmp de activitate. 39 vi (îe) A ~ la acțiune (sau la fapte sau de la vorbe la fapte) A întreprinde o acțiune, o faptă Si: a acționa. 40 vi (îe) A ~ la ordinea zilei A lua în discuție problemele înscrise pe ordinea de zi a unei adunări. 41 vi (Mai ales urmat de determinări în care alternează „de la” cu „la” sau „din” cu „în”) A schimba o stare, o situație, un sentiment, o atitudine, o idee, o preocupare etc. cu alta. 42 vt (Îe) A ~ în rezervă A integra (pe cineva) în cadrele de rezervă ale armatei. 43 vi (Udp „în”, rar, „la”) A se transforma (1). 44 vi (Urmat de determinări locale introduse mai ales prin pp „pe la”) A se abate pe undeva sau pe la cineva. 45 vt (Îvp) A ocoli. 46 vt (Fa,; îe) A ~ cu vederea A nu lua ceva în nume de rău Si: a ierta, a uita. 47 vt (Fam; îae; și, înv, îe a ~ cu ochii) A nu lua în seamă (pe cineva sau ceva) Si: a desconsidera, a nesocoti. 48 vt (Fam; îe) A ~ (pe cineva sau ceva) sub tăcere (sau, înv, cu tăcerea) A lăsa la o parte în mod intenționat. 49 vt (Înv; îe) A ~ cu condeiul A nu pomeni în scris. 50 vt (Înv; îlv) A ~ cu pomenirea A nu menționa. 51 vt (Înv; îlv) A ~ cu uitarea A uita. 52 vt (Înv; îlv) A ~ cu auzirea (sau cu auzul) A nu asculta. 53 vi (Înv; îe) A-i ~ (cuiva ceva) din vedere A-i scăpa cuiva ceva din vedere Si: a omite. 54 vt (Înv) A nu se ocupa de cineva sau de ceva Si: a abandona. 55 vt (Înv; c. i. de obicei o rugăminte, o cerere) A nu lua în considerare Si: a neglija, a nesocoti. 56 vt (înv; c. i. o dispoziție, o poruncă, o lege etc.) A nu respecta. 57 vt (îvp) A lăsa la o parte Si: a omite. 58 vt (Bis; înv; c. i. greșeli, păcate etc.) A ierta. 59 vt (C. i. un examen, o clasă) A susține cu succes Si: a promova. 60 vt (C. i. un elev) A declara reușit la un examen, promovat la o materie, absolvent al unei clase Si: a promova. 61 vi A înainta în treptele învățământului, promovând într-o clasă superioară, într-un an de învățământ superior. 62 vt A face față cu bine unei probe (dificile), unei încercări, unei verificări. 63 vt (Udp „în” sau, înv, „la”; c. i. un act, o petiție, o socoteală etc.) A înscrie într-un registru Si: a înregistra. 64 vt (C. i. numele cuiva) A introduce într-o rubrică, într-un catalog etc. Si: a înmatricula, a înscrie. 65 vt (C. i. informații, date etc.) A însemna în ceva Si: a nota. 66 vt A copia ceva Si: a transcrie (1). 67 vt (îe) A ~ în (sau, înv, la) cont ori, pop, a ~ la (sau, înv, în) socoteală A înscrie la rubrica datoriilor. 68 vt (îae) A introduce în nota de plată suma pentru o altă consumație. 69 vt (Fam; îe) A – (pe cineva sau ceva) la (sau în) condică (sau, pfm, catastif) A ține minte faptele cuiva în vederea unei răzbunări, a unei pedepse etc. ulterioare. 70 vt (C. i. imobile, bunuri materiale etc.) A înscrie pe numele cuiva, care este desemnat ca moștenitor. 71 vt A repartiza pe cineva undeva. 72 vi (D. persoane, vehicule) A merge fără a se opri (printr-un anumit loc sau prin dreptul cuiva sau a ceva, pe lângă cineva sau ceva). 73 vi (Pop; îe) ~ ca pe lângă o moară pustie Se spune despre cineva care trece pe lângă o casă cunoscută fără să intre sau pe lângă o persoană cunoscută fără să o salute. 74 vi (Pop; îe) A ~ecut baba cu colacii (rar, colacul) A fi prea târziu, momentul oportun fiind pierdut. 75 vi (Îe) A ~ neobservat A nu fi remarcat. 76 vi (Reg; îe) A ~ în treabă A-și vedea de treabă. 77 vi (Pfm; îe) A nu-i ~ (cuiva) pe dinainte A avea mare respect sau considerație față de cineva. 78 vi (Pfm; îe) Nu-i ~ nimeni pe dinainte Se spune despre cineva care nu se lasă întrecut, depășit. 79 vi (Fam; îe) A ~ înainte A continua ceva. 80 vz (Fam;îae) A aborda alt subiect. 81 vi (Pfm; îe) A-i(cuiva) pe la (sau pe lângă) nas A scăpa ocazia. 82 vi (Pop; îe) A ~ecut de mult pe-acolo Se spune despre cineva care are multă experiență. 83 vt (Îe) A~în revistă A lua în considerație fapte, evenimente în succesiunea și în desfășurarea lor. 84 vt (Îae) A inspecta trapele adunate în acest scop (într-o anumită formație). 85 vi A merge unul după altul, formând un convoi, o coloană Si: a se perinda, a se succeda. 86 vi (D. vehicule cu rată fixă) A merge pe linia, pe traseul obișnuit. 87 vi (D. vehicule cu rată fixă) A sosi și a pleca din stație. 88 vi (D. dramuri, șosele) A avea traseul prin... 89 vi (D. nave, ambarcațiuni) A se deplasa plutind Si: a pluti. 90 vi (D. păsări, insecte) A străbate văzduhul în zbor Si: a zbura. 91 vi (Mai ales d. proiectile, săgeți etc.) A străbate aerul. 92 vi (D. vânt) A sufla. 93 vi (D. pârâuri) A merge la vale. 94 vi (D. ape mari curgătoare) A avea cursul prin... Si: a curge. 95 vi (Pfm; îe) Are să (sau trebuie să) (mai) ~eacă (multă) apă pe gârlă (sau pe Dunăre, pe vale etc.) Se va scurge (sau va trebui să se scurgă) mult timp. 96 vi (D. corpuri cerești sau d. nori) A se mișca pe cer. 97 vi (D. lumină sau d. umbră) A se întinde peste (locuri, ființe, lucruri etc.). 98 vi (D. o expresie a feței, a ochilor) A apărea pentru scurt timp. 99 vi (Șfg; urmat de determinări locale introduse mai ales prin pp „de”) A merge mai departe de... 100 vi (Cu determinarea „înainte”) A o lua înaintea cuiva Si: a depăși. 101 vi (Îe) A-i ~ (cuiva) înainte A ocupa locul, rândul înaintea altcuiva. 102 vi (Fig; îae) A depăși pe cineva în merite, demnități, ranguri. 103 vi (Îvp; mai ales cu determinări ca „de aici”, „de acolo”) A pleca (mai departe) Si: a porni. 104 vi (D. ape) A depăși un anumit nivel. 105 vt (Fam; îe) A ~ marginile sau măsura (ori, înv, măsurile) A exagera (1). 106 vt (Fam; îae) A depăși limitele bunei cuviințe. 107 vi (Mai ales udp „de”, „peste”) A fi mai mare sau mai mult decât o anumită mărime, cantitate, valoare Si: a depăși. 108 vi (Pfm; îe) ~eacă de la mine (sau de la tine etc.)! Se spune când se face o concesie. 109 vi (Udp „de”) A ajunge până dincolo de... 110 vt (Îrg) A depăși (ca mărime, cantitate, valoare) limita obișnuită, normală Si: a întrece. 111-112 vtr (Pop; îe) A-l ~ sau a se ~ cu șaga (ori cu gluma, cu deochiul, cu dedeochiul) A exagera cu gluma Si: a se obrăznici. 113 vt (Înv; îe) A-l ~ (pe cineva) cu bătaia A bate pe cineva foarte tare. 114 vr (Îvp; îe) A se ~ A întrece măsura. 115 vr (Pfm; îe) A se ~ cu firea A lua lucrurile prea în serios. 116 vr (Pop; îe) A se ~ cu lenea A exagera cu lenea. 117 vrim (Pop; îe) A se ~ de șagă (sau de glumă, rar, de glumie) A începe să fie un lucru serios. 118 vrim (Pop; îae) A se merge prea departe cu gluma. 119 vt (Înv) A fi superior într-o anumită privință față de cineva Si: a întrece. 120 vi (Rar; îe) A ~ de sine A depăși propria sa valoare Si: a se depăși. 121 vi (Îvp) A fi în plus Si: a prisosi. 122 vr (Fam; mai ales urmat de determinări ca „din băut”, „din pahare”, „din beție”) A bea prea mult Si: a se ameți, (pop) a se afuma. 123 vt A atinge (mai ales cu palma, cu degetele) un corp, un obiect cu o mișcare ușoară, de alunecare pe suprafața lui Si: a mângâia, a netezi. 124 vi (Pfm; îe) A ~ cu buretele (peste ceva) A da uitării. 125 vi (Udp „prin”) A străbate printr-un corp de la o margine la alta, făcând o spărtură, o tăietură, o deschizătură Si: a pătrunde, a răzbi, a străpunge. 126 vt (Îe) A ~ (pe cineva) prin (sau sub) sabie (sau prin, sub tăișul (ori ascuțișul) săbiei) sau a ~ (pe cineva) pe sub paloș (ori sabie) A omorî. 127 vt (Îe) A ~ (un oraș, o țară etc.) prin foc și sabie A distruge cu forța armată sau prin incendiu. 128 vi A fi străpuns de un corp ascuțit care iese pe partea cealaltă, făcând o tăietură, o spărtură. 129 vi (D. lumină) A străbate printr-un corp transparent. 130 vi (D. foc; c. i. carnea) A pătrunde în întregime prin... 131 vi (Reg; c. i. anumite materiale) A folosi până la terminare Si: a consuma. 132 vi (Udp „prin”, înv, „printru”, „pe”) A străbate printr-o deschizătură, printr-o crăpătură, printr-un spațiu îngust Si: a pătrunde, a răzbate, a se strecura. 133 vt (Pfm; îe) A-i ~ (cuiva ceva) printre degete A lăsa să-i scape ceva Si: a pierde. 134 vi (Reg; îe) A ~ prin el (sau ea, ele, ei) A avea diaree. 135 vi (Cu determinări locale care indică un spațiu delimitat) A intra în... 136 vt (Urmat de determinări ca „prin sită”, „prin ciur”) A cerne (1). 137 vt (Pfm; îe) A ~ (pe cineva sau ceva) prin sită (sau prin ciur) A examina (pe cineva sau ceva) în mod temeinic, amănunțit. 138 vi (Pop; îe) A nu ~ prin sită A fi nefolositor, rău. 139 vi (Pfm; îe) A ~ (și) prin ciur și prin dârmon (ori prin sită, rar, prin ciurel, prin veșcă) sau a ~ prin foc și prin apă ori, înv, a ~ pintru foc și apă A răzbate prin multe greutăți. 140 vi (Pfm; îae) A fi om încercat, cu experiență. 141 vt (C. i. lichide) A supune unei operații de filtrare, de strecurare. 142 vt (C. i. un produs alimentar) A da printr-un aparat sau printr-un obiect de bucătărie (mașină de tocat carne, strecurătoare, râzătoare etc.). 143 vi (Udp „prin”, „printre”) A înainta printr-un spațiu gol. 144 vi (Pop; îe) A ~ pe sub foc și sabie A avea de înfruntat multe pericole (mai ales în timp de război). 145 vi (Reg; îe) A ~ prin vămile cucului A merge clandestin dintr-o țară în alta. 146 vi (Reg; îe) A ~ sub furcile (sau sub furci) caudine A suporta condiții umilitoare. 147 vt (Îe) A ~ (ceva) prin foc A dezinfecta prin intermediul focului. 148 vi (Fam; îe) A-i ~ (cuiva ceva) prin cap (sau prin gând, prin minte, îvr, prin cuget, prin creieri) sau, pop, a ~ prin socotința cuiva A se gândi la ceva Si: a chibzui, a reflecta. 149 vi (Fam; îcn; îae) A avea de gând Si: a intenționa. 150 vi (Pfm; d. întâmplări, situații etc.; îe) A nu-i ~ (cuiva ceva) nici prin vis sau nici prin cap, nici prin minte A depăși orice putere de închipuire. 151 vi (Udp „prin”) A înainta făcându-și loc prin... sau printre... Si: a răzbate, a răzbi. 152 vi (Pfm; îe) A ~ ca un câine (sau ca câinele sau, rar, ca gâscă) prin apă A nu se alege cu nici o învățătură, cu nici o experiență din viață, din școală. 153 vt (Pop; îe) A ~ (pe cineva) prin toate apele A calomnia pe cineva Si: a ponegri. 154 vt (Îvr; c.i. pagini, file) A parcurge. 155 vt (Reg; îe) A ~ (ceva) cu gândul A depăna în gând Si: a-și aminti, a rememora. 156 vi (C. i. un teritoriu) A merge de-a curmezișul, parcurgându-l de la un capăt la altul Si: a traversa (2). 157 vi (C. i. o localitate) A străbate prin... 158 vt (Înv; c. i. un drum, o distanță) A străbate de la un capăt la altul Si: a parcurge. 159 vi (D. foc, flăcări) A se întinde peste... Si: a se propaga. 160 vi (Fig; udp „prin”) A avea de trăit, de suferit, de îndurat. 161 vt A face să intre în (sau pe)... Si: a băga, a introduce. 162 vt A petrece peste..., prin..., pe după... 163 vt (Subiectul indică anumite stări fiziologice) A copleși (pe cineva) cu putere, fără a putea fi oprite Si: (pop) a năpădi, a podidi. 164 vt (Pfm; îe) A-l ~ (toate) nădușelile (sau sudorile) ori a-l ~ o mie de (sau mii de) nădușeli (sau de sudori) sau a-l ~ nădușeli (sau sudori) reci și calde sau a-l ~ nădușelile morții (sau nădușeli de moarte, sudori de moarte) A transpira abundent (din cauza căldurii, a efortului fizic, a emoției, a spaimei etc.). 165 vt (Pfm; îae) A depune mari eforturi. 166 vt (Pfm; îae; șîe a-l ~ cu rece și cu cald) A fi zguduit de o emoție puternică. 167 vt (Pfm; îe) A-l ~ (toate) răcorile (sau căldurile) A se speria tare Si: a se îngrozi, a se înspăimânta. 168 vt (Ban; Olt; îe) A-l ~ apa A transpira (1). 169 vt (Olt; îe) Mă (te etc.) ~ apa pe sub limbă Se spune atunci când este foarte frig. 170 vt (Pop; subiectul indică excremente și urină) A nu putea fi reținut. 171 vi (D. unități de timp) A se desfășura (apropiindu-se de sfârșit) Si: a se scurge, (reg) a pești¹, (îrg) a se tămânda (2). 172 vi (Pop; îe) (Mai) ~ ce (sau cât) (mai) ~ După un timp (nu prea lung). 173 vi (Pfm; îe) Pe (sau, îvr, de) zi ce ~ Pe măsură ce se scurge timpul. 174 vi (D. un interval de timp, o perioadă, o epocă) A lua sfârșit Si: a se încheia, a se sfârși. 175 vi (D. un interval de timp, o perioadă, o epocă) A nu mai fi actual. 176 vi (Pfm; îe) ~ timpul sau vremea ori ceasul A fi târziu. 177 vi (Pfm; d. timp) A ~ în galop A se scurge foarte repede. 178 vi (Pfm; îe) A-i ~ (cuiva) vremea sau a ~ vremea (cuiva) A scăpa momentul, ocazia favorabilă pentru a face ceva. 179 vi (Pfm; îae; și îe a ~ trece timpul (ori anii) peste cineva, sau, înv, a ~ de zile) A îmbătrâni. 180 vt (Îvr) A amâna (5). 181 vi A dispărea (după o bucată de vreme) Si: a pieri. 182 vi (D. suferințe, necazuri, boli etc.) A înceta să mai existe Si: a se alina, a se calma, a se potoli. 183 vi (Rar; îe) A~ din modă A ieși din modă Si: a se demoda. 184 vi (Reg; îe) A-i ~ (cuiva) de pe inimă A se răzbuna. 185 vi (Fam; îe) A-i ~ (cuiva) pofta de mâncare A nu mai avea senzație de foame. 186 vi (Reg; gmț; îae) A muri. 187 vi (D. ploaie, vânt etc.) A înceta. 188 vr (D. foc, flacără) A se stinge. 189 vi (D. termene) A expira (9). 190 vt A petrece un timp, o epocă, o perioadă din viață Si: a trăi (10). 191 vt (Pop; îe) A-și ~ viața în izlaș A duce o viață îmbelșugată. 192 vt (Pop; îae; șîe a-și ~ vremea) A-și irosi timpul. 193 vi (Fam; îe) A-și ~ din vreme A face să treacă timpul mai ușor, mai repede. 194 vr (Înv) A avea loc Si: a se întâmpla, a se petrece. 195 vi (D. ființe) A depăși o anumită vârstă, o anumită etapă din viață, o anumită limită de timp. 196 vt (îvp; subiectul indică persoane) A depăși (cu bine) o anumită perioadă de timp, un anumit interval. 197 vr (D. plante, flori) A se veșteji. 198 vr (Fig; d. persoane; pex; d. părți ale corpului omenesc) A-și pierde vigoarea, frăgezimea tinereții Si: a îmbătrâni, a se ofili, a se uza, a se veșteji. 199 vr (D. fructe) A li se termina sezonul. 200 vr (D. fructe, semințe, plante) A se coace prea tare (nefiind culese sau recoltate la timp). 201 vr (Reg; d. alimente, materiale etc.; cu determinări introduse prin pp „cu”, „de”) A fi supus prea mult timp fierberii sau unui alt proces de transformare. 202 vr (D. anumite materiale) A se întrebuința până la epuizare Si: a se consuma, a se topi (14). 203 vrp (Pop; d. alimente) A se mânca. 204 vrp (Pop; d. produse, mărfuri) A avea căutare Si: a se vinde. 205 vr (Pfm; îe) A se ~ ca pâinea caldă A se vinde repede, ușor. 206 vr (Pop; rar; d. meserii) A avea căutare. 207 vt (Îrg; c. i. produse, mărfuri) A vinde. 208 vt (Îvr; c. i. bani) A face să circule. 209-210 vir (Îvp; în forma negativă) A nu putea fi luat în seamă. 211 vrim (Înv; adesea în construcții negative) A avea succes Si: a reuși. 212 vi (Determinat de un element predicativ suplimentar introdus prin pp „de”, „drept”, rar, „ca”) A fi considerat... 213 vi (Pop) A fi acceptabil. 214 vi (Pfm; îe) Treacă-meargă sau treacă și meargă sau, rar, meargă-treacă sau treacă! Se poate admite. 215 vt (Pop; în forma negativă) A nu ierta. 216 vr (Pop; îe) A se ~ din pahare (sau din băut) A bea prea mult. 217 vr (Pop; îe) A se ~ cu firea A se emoționa (1). 218 vt (Spt; îe) A ~ pe banca de rezervă A păstra un jucător (ca rezervă) în timpul unui meci pentru înlocuirea unui coechipier. 219 vt (Fam; îe) A ~ pe linia moartă (pe cineva) A-i conferi cuiva niște sarcini neimportante. 220 vt (C. i. bani) A vira într-un cont. 221 vi (Pfm; îe) A ~ prin ceva ca prin brânză A pătrunde cu ușurință în ceva.

descindere sf [At: DEX / Pl: ~ri / E: descinde] 1 Deplasare dintr-un punct superior într-un punct cu altitudine inferioară Si: descins¹ (1). 2 Deplasare a păsărilor din cer spre pământ sau spre linia orizontului Si: coborâre, descins¹ (2). 3 (Fig) Înjosire. 4 Descreștere a intensității sunetelor. Si: descins¹ (4). 5-6 Sosire și oprire într-un loc (și rămânere acolo pentru un timp) Si: descins¹ (5-6). 7 Stabilire cu forța pe un teritoriu Cf colonizare, cucerire, descins¹ (7). 8 Provenire dintr-o anumită familie Si: descins¹ (8). 9 Provenire dintr-un anumit loc Si: descins¹ (9). 10 Provenire din anumiți înaintași Si: descins¹ (10). 11 (Pex) Continuare a operei sau a doctrinei unei persoane sau unui curent filozofic, literar, cultural, preluând ideile acestuia Si: descins¹ (11). 12 (D. organele forței publice) Deplasare la locul săvârșirii infracțiunii, pentru a face constatări ori a strânge probe care să ducă la lămurirea cazului Si: descins¹ (12).

GARĂ gări f. 1) Stație de tren. * ~ de triaj ansamblu de linii unde se face regruparea vagoanelor. 2) Loc special amenajat de unde pleacă și unde sosesc mijloacele de transport public. ~ auto. ~ fluvială. [G.-D. gării] /<fr. gare

descinde vi [At: HELIADE, O. I, 340 / Pzi: descind / E: fr descendre, lat descendere] 1 A se deplasa dintr-un punct superior într-un punct cu altitudine inferioară. 2 (D. păsări) A se deplasa din cer spre pământ sau spre linia orizontului Si: a coborî. 3 (Fig) A se înjosi. 4 (D. sunete) A descrește în intensitate. 5-6 A sosi și a se opri într-un loc (și a rămâne acolo pentru un timp). 7 A se stabili cu forța pe un teritoriu Cf a coloniza, a cuceri. 8 A se trage dintr-o anumită familie. 9 A-și avea originea dintr-un anumit loc. 10 A proveni din anumiți înaintași. 11 (Pex) A fi continuatorul operei sau doctrinei unei persoane sau unui curent filozofic, literar, cultural, preluând ideile acestuia. 12 (D. organele forței publice) A se deplasa la fața locului în vederea unei investigații sau unei percheziții.

țintă¹ sf [At: (a. 1652), ap. TDRG / V: (înv) țent sn, ~ngă / Pl: ~te / E: vsl цѧта „monedă”] 1 sf (Mpl) Cui mare de fier, cu capul lat și proeminent, servind la ghintuirea buzduganelor, a ghioagelor etc. 2 sf (Mpl) Cui scurt de metal cu capul lat și adesea înflorat, întrebuințat în tapițerie, tâmplărie etc., având și rol de ornament. 3 sf Cui fără cap folosit în cizmărie. 4 sf (Mpl) Mic disc de metal, fixat ca podoabă pe obiecte din piele (șerpare, hamuri etc.). 5 sf (Reg; mpl) Mică piesă rotundă din foi metalice, sticlă subțire, celofan etc., cu un orificiu în mijloc, care se coase sau se lipește, ca ornament, pe unele obiecte, mai ales de îmbrăcăminte Si: paietă. 6 sf (Îvr) Podoabă la harnașament. 7 sf (Trs) Disc de metal strălucitor, împodobit cu pietre colorate, pe care îl purtau pe piept fetele și mai ales mireasa. 8 sf (Reg) Insignă mare de alamă, pe care o purtau în piept, ca semn de recunoaștere, cantonierii de drumuri. 9 sf (Olt; Mun; fig) Parte mică din ceva. 10 sf Mică pată (albă) în fruntea unui animal Si: stea, steluță. 11 sf (Mar) Organul genital al iepei. 12 sf (Mol; d. porumb, rar, d. alte cereale; îla) în ~te (sau în ~) Cu boabele destul de dezvoltate pentru a fi bune de mâncat. 13 sf (Mol; d. porumb, rar, d. alte cereale; îal) Aproape copt. 14 sf (D. porumb; îe) A face ~, a da în ~te A începe să se coacă. 15 sf (Ban; Trs) Pană pentru despicat lemne. 16 sf (Reg) Pană folosită la fixarea unor obiecte sau părți ale lor. 17 sf (Gmt; înv) Centru al unei figuri geometrice. 18 sf (Gmt; înv) Centru al unui spațiu, al unei întinderi. 19 sf (Îvr; îcs) în ~te Joc de zaruri. 20 sf (Șîe a trage sau tragere la ~) Punct în care se ochește cu o armă de foc, cu o săgeată Si: (îrg) șaibă¹, țel (1). 21 sf (Pex) Ochire. 22 sf (Spc) Obiect de ochire, fix sau mobil, utilizat în exercițiile de tir Si: obiectiv. 23 sf (Îcs) De-a ~ta Numele unui joc pe care îl joacă copiii iarna țintind într-un obiect cu bulgări de zăpadă. 24 av (Îe) Cu ochii (sau cu privirea) ~ (la... sau pe... etc.) Cu ochii pironiți la...sau pe... 25 av (Îe) A privi (sau a se uita, a căta etc.) ~, a ține ochii ~ A privi fix, într-un anumit loc. 26 av (Îe) A privi (sau a se uita) fără (de) ~ A privi în gol. 27 av (Îe) A sta ~ A sta nemișcat. 28 av (D. ochi; îae) A sta cu privirea fixă. 29 av (Îe) Cu urechea ~ Cu auzul încordat. 30 sf Cătare la armele de foc. 31 sf Ceea ce constituie obiectul atenției cuiva. 32 sf (Îs) Limbă-~ Limba în care se face o traducere (dintr-o limbă sursă). 33 sf (Îs) Public-~ Un anumit segment din publicul receptor, căruia îi este destinat un act creativ, un produs (comercial) etc. 34 sf Țel (9). 35 av (În legătură cu verbe de mișcare) În linie dreaptă. 36 av Cu precizie. 37 sf (Îlav) Fără ~ În neștire Si: razna. 38 sf (Rar) Punct de sosire la o cursă sportivă. 39 sf Ceea ce dorește să realizeze cineva Si: obiectiv, scop, țel (10), (înv) pravăț. 40 sf (Îvr) Menire 41 sf (Arg; îs) ~ta golanului Nota cinci. 42 sf Spațiul de deasupra barei orizontale și dintre barele verticale la jocul de rugbi Si: but. 43 sf (Îs) Teren de ~ Spațiu care cuprinde limitele laterale ale terenului din spatele stâlpilor porții la jocul de rugbi, din care se marchează încercările.

TUR s. n. 1. mișcare circulară sau liniară pe un traseu oarecare, cu revenire la punctul de plecare, turație (2); tură¹ (2). ♦ ~-retur = dus și întors, plecare și sosire; ~ de orizont = observare succesivă a diferitelor puncte caracteristice din jurul unui punct; (fig.) privire de ansamblu asupra unei probleme; ~ de pistă = zbor de pe un traseu dreptunghiular, în jurul aerodromului. ♦ a trage primul ~ de manivelă = a începe turnarea unui film. ◊ plimbare scurtă, raită. ♦ ~ de oraș = vizitare, cu un mijloc de transport, a unui centru de interes turistic. ◊ acțiune care cere îndemânare, agilitate, putere. ♦ ~ de forță = efort, întreprindere îndrăzneață. 2. (sport) prima parte dintr-un campionat, jumătate din totalul etapelor. ◊ întrecere sportivă (de ciclism), în care se parcurge un circuit pe distanță lungă. ♦ ~ de scrutin = (prima sau a doua) etapă a unor alegeri care se repetă. 3. (tehn.) mișcare circulară în jurul unui ax. 4. (la jocul de cărți) ciclu de jocuri în care fiecare partener distribuie cărțile, pe rând. (< fr. tour)

TUR s.n. 1. Mișcare circulară sau liniară pe un traseu oarecare, cu revenire la punctul de plecare, turație (2);; tură¹ (2). ♦ Tur-retur = dus și întors, plecare și sosire; tur de orizont = observare succesivă a diferitelor puncte caracteristice din jurul unui punct; (fig.) privire de ansamblu asupra unei probleme; tur de pistă = zbor pe un traseu dreptunghiular, executat în jurul aerodromului. ♦ A trage primul tur de manivelă = a începe turnarea unui film. ♦ Plimbare scurtă, raită. ♦ (Liv.) Acțiune care cere îndemînare, agilitate, putere. ♦ Tur de forță = efort, întreprindere îndrăzneață. 2. (Sport) Parte dintr-un campionat cuprinzînd jumătate din totalul etapelor. ♦ Întrecere sportivă, mai ales de ciclism, în care se parcurge un circuit pe ditanță lungă. 3. (Tehn.) Mișcare circulară în jurul unui ax. 4. (La jocul de cărți) Ciclu de jocuri în care fiecare partener distribuie cărțile, pe rînd. [Pl. -ruri, -re. / < fr. tour, cf. lat. turnus – instrument pentru întors].

FIR, fire, s. n. 1. Produs de torcătorie sau de filatură, de formă lungă și subțire, obținut prin toarcerea împreună a mai multor fibre textile; (prin restricție) fibră textilă. Dintr-o furcă de aur... torcea un fir de o mătasă albă. EMINESCU, N. 8. Colo, lîngă fereastră, stau stativele puse, Pe sul și pe vergele sînt firele aduse. BELDICEANU, P. 68. ◊ Fir cu plumb = dispozitiv, format dintr-un fir avînd atîrnată la un capăt o greutate metalică (de obicei de formă conică), care servește la determinarea direcției verticalei. ◊ Expr. A se ține sau a sta, a-i sta viața (numai) într-un fir de ață = a se afla în primejdie de moarte; a fi aproape de moarte. Văzu ăla că nu e glumă, că-i sta viața numai într-un fir de ață, și, ca să scape de moarte, spuse că la el este inelul. ISPIRESCU, L. 108. (Cu construcția schimbată) Numai o vagă speranță îi susținea încă vieața ca într-un fir de ață. BART, E. 61. Fir călăuzitor (sau conducător) = direcție de urmat, linie (de conduită). Grija față de ridicarea nivelului de trai și cultural al oamenilor muncii în satul colhoznic, pentru creșterea permanentă a bunăstării materiale a poporului constituie firul conducător al măsurilor plenarei C.C. al P.C.U.S. cu privire la dezvoltarea continuă a agriculturii sovietice. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2768. Fir roșu = elementul esențial, ideea conducătoare prezentă tot timpul în cuprinsul unei opere sau în cursul unei preocupări sau al unei acțiuni. Ideea cîrdășiei dintre burghezie și moșierime trece ca un fir roșu prin întreaga operă a lui Caragiale. LUPTA DE CLASĂ, 1952, nr. 1, 77. ◊ Fig. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de», indicînd un lichid) Un fir subțire de apă limpede și rece se scurgea pe un jgheab așezat acolo de ciobani. HOGAȘ, M. N. 201. ◊ Firul apei = linia de-a lungul căreia o apă curgătoare are viteza cea mai mare. În această lume de prunduri întinse, plutașii sosesc aduși de firul cel mare al apei. BOGZA, C. O. 382. Se lăsa pe firul apei la vale, ferindu-se de luminile de pe maluri. BART, E. 184. ♦ Fig. (Urmat de determinări la genitiv) Șir neîntrerupt, desfășurare continuă. Firul întîmplărilor. ▭ Și firul gîndurilor i-a fost rupt din nou, de astă dată din afară, de larma stîrnită de vizitiu. GALAN, Z. R. 6. O apoplexie... curmase firul zilelor sale. NEGRUZZI, S. I 309. 2. Sîrmă de telefon, de telegraf etc. Firul ăsta [al telefonului] aveam impresia că mă leagă de tot ce am lăsat în urmă. SEBASTIAN, T. 74. Calul nu să înfrică, ci zbură peste pod cum zboară o rîndunea preste firul de la telegraf. RETEGANUL, P. II 10. ◊ Telegrafie fără fir v. telegrafie. 3. Șuviță subțire de metal strălucitor (aur sau argint) întrebuințată la cusături de podoabă; p. ext. haină cusută cu astfel de șuvițe. V. firet. Ofițerii aveau centurile de fir. SAHIA, N. 119. O droaie de cătane... îmbrăcați numai în fir. CREANGĂ, A. 74. Laibăr subțirel i-aș coase, Tot cu fir și cu mătase. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 213. 4. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») Fiecare dintre elementele, de forma unui fir (1), lung și subțire, care alcătuiesc o materie continuă (ca părul, iarba etc.); p. ext. un singur exemplar dintr-o specie de plante erbacee. Cinci fire de lalea. ▭ Trei pruni frățini ce stau să moară Își tremur creasta lor bolnavă, Un vînt le-a spînzurat de vîrfuri Un pumn de fire de otavă. GOGA, P. 19. Puse mîna pe mustața lui cea albă, smulse cîteva fire dintr-însa. ISPIRESCU, L. 323. Eu, pe-un fir de romăniță, Voi cerca de mă iubești. EMINESCU, O. I 55. ◊ Loc. adv. Fir cu (sau de) fir = bucată cu bucată; (mai ales) floare de floare. A plecat în pădure cu Petruță, să culeagă ultimul mănunchi de flori... Alegea fir cu fir și cîteodată se oprea să asculte tăcerea. C. PETRESCU, R. DR. 92. Încep să scot și din buzunare macii și albăstrelele. Le arunc fir cu fir. SAHIA, N. 26. De-a fir-a-păr sau din fir în păr, de-a firu-n păr, din fir pînă în ață = cu de-amănuntul, cu minuțiozitate. Luă banii și-i ascunse în sîn, și pe urmă făgădui că va face din fir pînă în ață tot ce i s-a poruncit. POPESCU, B. III 85. Cînd vei ajunge și tu o dată mare și tare, îi căuta să judeci lucrurile de-a fir-a-păr. CREANGĂ, P. 223. ♦ Bob (de nisip, de mac etc.). Un fir de piper. ◊ Loc. adv. Fir cu fir = fiecare bob în parte, bob cu bob. Pînă mîne dimineață să-mi alegeți macul de o parte, fir de fir, și năsipul de altă parte. CREANGĂ, O. A. 257. ♦ Fig. (Rar) Fărîmă, pic. Toți îmi dau bună ziua respectuoși, fiindcă mă văd bine îmbrăcat și mă cred fără îndoială un fir de oficialitate. SAHIA, N. A. 69.

TUR¹, tururi, s. n. 1. Mișcare circulară a unui corp în jurul unui ax sau al unui punct fix, efectuată până la revenirea în punctul de plecare; înconjur; (sport) distanță egală cu lungimea pistei, considerată de la punctul de plecare al sportivului; mișcare liniară pe un traseu, cu revenirea la punctul de plecare; tură¹ (2). ♦ Tur-retur sau tur și retur = dus și întors, plecare și sosire. Tur de orizont = observare succesivă, cu un instrument optic sau cu ochiul liber, a unei regiuni, a unei porțiuni de teren etc., de obicei cu scopul de a întocmi un plan, o schiță etc.; fig. privire de ansamblu asupra unei probleme. ◊ Expr. A trage primul tur de manivelă = a începe turnarea unui film. 2. Plimbare scurtă pe un anumit traseu; raită. ♦ Acțiune, inițiativă, întreprindere care cere efort, perseverență, îndemânare. Un tur de forță. 3. Parte dintr-o competiție sportivă organizată după anumite norme, constând dintr-un șir de etape, care reprezintă prima jumătate din totalul etapelor. ♦ Întrecere sportivă, mai ales de ciclism, în cursul căreia se parcurge un circuit pe distanță lungă, cu scurte opriri. 4. (La jocul de cărți) Ciclu de jocuri în care fiecare partener distribuie, pe rând, cărțile. [Pl. și: ture] – Din fr. tour.

TUR¹, tururi, s. n. 1. Mișcare circulară a unui corp în jurul unui ax sau al unui punct fix, efectuată până la revenirea în punctul de plecare; înconjur; (sport) distanță egală cu lungimea pistei, considerată de la punctul de plecare al sportivului; mișcare liniară pe un traseu, cu revenirea la punctul de plecare; tură¹ (2). ◊ Tur-retur sau tur și retur = dus și întors, plecare și sosire. Tur de orizont = observare succesivă, cu un instrument optic sau cu ochiul liber, a unei regiuni, a unei porțiuni de teren etc., de obicei cu scopul de a întocmi un plan, o schiță etc.; fig. privire de ansamblu asupra unei probleme. ◊ Expr. A trage primul tur de manivelă = a începe turnarea unui film. 2. Plimbare scurtă pe un anumit traseu; raită. ♦ Acțiune, inițiativă, întreprindere care cere efort, perseverență, îndemânare. Un tur de forță. 3. Parte dintr-o competiție sportivă organizată după anumite norme, constând dintr-un șir de etape, care reprezintă prima jumătate din totalul etapelor. ♦ Întrecere sportivă, mai ales de ciclism, în cursul căreia se parcurge un circuit pe distanță lungă, cu scurte opriri. 4. (La jocul de cărți) Ciclu de jocuri în care fiecare partener distribuie, pe rând, cărțile. [Pl. și: ture] – Din fr. tour.

sosire [At: (a. 1631) MAG. IST. I, 269/8 / Pl: ~ri / E: sosi] 1 Deplasare (tot mai) aproape de cineva sau de ceva Si: apropiere (1), sosit¹ (1). 2 Prezentare într-un anumit loc Si: apariție (1), arătare (5), ivire, picare, sosit¹ (2). 3 Atingere, la un moment dat, a unui anume loc, în urma parcurgerii unui drum Si: ajungere (10), ajuns¹ (10), sosit¹ (3), venire, venit¹, (rar) strângere. 4 (Fig) Naștere. 5 Începere a desfășurării, la un moment dat, a unui interval de timp, a unui anotimp, a unui eveniment etc. 6 (Spt; șîs linie de ~) Linie trasă pe sol sau marcată printr-un fir suspendat între doi stâlpi, care delimitează locul unde se termină o cursă. 7 (Pop) Abatere a unui necaz, a unei nenorociri asupra cuiva Si: cuprindere (1), lovire. 8 Ajungere din urmă.

LEGĂTURĂ, legături, s. f. I. 1. Piesă (uneori flexibilă) care unește sau leagă două sau mai multe obiecte. ♦ (Sport) Dispozitiv format din curele sau fire metalice cu care se atașează schiurile la picioare. 2. Lucruri, obiecte legate împreună spre a se păstra și transporta mai ușor. V. sarcină, boccea. Pe înserate vin din tîrg, cu legături în spinare, ordonanțele. CAMIL PETRESCU, U. N. 288. Strîngîndu-și sub braț legătura albă, copilul se răsucea pe speteaza scaunului [căruței] să mai privească încă o dată în urmă satul. C. PETRESCU, S. 140. Trase afară o legătură ce părea a fi cu făină și o puse pe vatră. HOGAȘ, M. N. 81. ♦ Mic mănunchi de zarzavaturi. O legătură de ridichi. 3. (Mai ales la pl.) Funie, lanț etc. cu care se leagă un om. Moșul, măre De-l vedea... De la brîn ( = brîu) cuțit scotea, Legăturile-i tăia. TEODORESCU, P. P. 569. Legături i-au pus de in. ALECSANDRI, P. P. 238. 4. Basma, testemel. 5. (Învechit și arhaizant) Cravată. Se înfățișă cu legătura de la gît strîmbă, plin de fîn și de fulgi. CAMIL PETRESCU, O. II 109. La gît cu legătură albastră. MACEDONSKI, O. IV 33. ♦ Fîșie de pînză care servește la pansarea sau bandajarea rănilor sau a părților bolnave; fașă, bandaj. Baba Anița pregătea legăturile care trebuiau să oblojească rana. SADOVEANU, O. I 51. 6. Scoarțele și cotorul în care se află legată o carte. Operele lui Pușkin, tipărite... pe hîrtie de cea mai bună calitate, ca literă nouă, clară și elegantă, cu legătură în pînză sau în piele. STANCU, U.R.S.S. 127. Cărți lîngă cărți... în fel de fel de legături și scoarțe... dorm toate la un loc. ANGHEL, PR. 19. 7. (Text.) Modul de împletire al firelor de urzeală cu firele de bătătură. 8. Mijloc de comunicare (aeriană, telegrafică, radiofonică etc.). Nu se găsește un colț din Uniunea Sovietică care să nu aibă legătură cu Moscova prin linii aeriene. STANCU, U.R.S.S. 219. S-a întrerupt legătura telefonică și nu se mai poate comunica de loc cu comuna. REBREANU, R. II 224. Auzi că se așteaptă sosirea autorităților și că legătura cu uscatul e oprită. BART, S. M. 101. II. Fig. 1. Relație între fenomene, persoane, colectivități etc. Ștefan intră în legături politice, pe care le întărește și prin legături de familie, cu Ivan al III-lea. IST. R.P.R. 135. Aducîndu-mi aminte de unele întîmplări ce ca prin vis mi se arată, caut să mi le deslușesc și să pun legătură între ele. VLAHUȚĂ, O. AL. I 259. 2. Relație de dragoste sau de prietenie. Cred că se duce mai sus, la Breaza sau la Comarnic, are o legătură pe-acolo. DEMETRIUS, C. 19. Negustorii... aveau legături de prietenie și de afaceri. GALACTION, O. I 277. Legături strînse erau încă din școala primară între cei doi prieteni. CARAGIALE, O. III 264. Unchiul meu a aflat legătura noastră. NEGRUZZI, S. I 19. ♦ (La pl.) Relații și cunoștințe printre oamenii de seamă. 3. Contact între diferite persoane, unități etc. Îi sosiră ordine și plotonierului major Danțiș să se pună în legătură cu proprietarul. SADOVEANU, M. C. 198. Patrulele de legătură aduc și ele veștile. CAMIL PETRESCU, U. N. 310. ◊ Agent de legătură = agent care ține un contact permanent între două unități militare, două grupuri de comandă etc. Agentul de legătură îmi aduce un ordin scris pe un petec de hîrtie. CAMIL PETRESCU, U. N. 355. (Om de legătură) = persoană care ține în contact permanent două instituții, întreprinderi, două (grupuri de) persoane etc.; (în timpul muncii ilegale a partidului) persoană prin care membrii de partid țineau contactul cu organele superioare. Cum să facem? Știi că eu am lucrat la tehnica partidului. O să-mi fie mai greu să găsesc legătura... Mircea se gîndea la vechea lui legătură, la Radu. V. ROM. martie 1954, 174. 4. (Învechit) Acord, înțelegere, învoială, convenție, pact. Legătura era ca să se ascunză pînă de trei ori. ISPIRESCU, L. 46. 5. Concordanță, armonie în combinarea părților unei expuneri, a unei prezentări, a unei argumentări. Vorbe fără legătură. 6. (Numai în expr.) În legătură cu = referitor la, care se referă la, în ceea ce privește. E o chestie în legătură cu fabrica. DEMETRIUS, C. 26. III. 1. (Tehn.) Mod de a lega două corpuri, prin care se îngrădește mobilitatea lor unul față de celălalt și care permite transmiterea unor forțe sau a unor mișcări de la unul la celălalt. ♦ Dispozitivul cu care se realizează legarea. Trosnesc legăturile de fier ale plugurilor. MIHALE, O. 433. 2. (Determinat uneori prin «electrică») Împreunare, cuplare a mai multor conductoare electrice sau a mai multor acumulatoare, pile, generatoare electrice etc. 3. Unirea diferitelor particule care constituie o moleculă, un atom, un nucleu sau alt sistem material cu proprietăți caracteristice. ◊ Forță de legătură = forță care unește între ele particulele constitutive ale unui sistem material. Energie de legătură = energia liberată la formarea unui sistem material.

URÎT³, -Ă, urîți, -te, adj. 1. Care displace din cauza înfățișării neplăcute, a lipsei de armonie a liniilor, a mișcărilor. Cuviosul Stratonic nu era om urît. HOGAȘ, DR. II 7. Azi poteca e urîtă. COȘBUC, P. I 259. Să-i fi zis toată lumea că-i urît și obraznic, ea ținea una și bună. CREANGĂ, P. 76. Sosește o babă despletită și urîtă. ȘEZ. II 189. ◊ (În comparații care îi întăresc sensul) Că-i urîtă ca noaptea. HODOȘ, P. P. 179. ◊ (Substantivat) Mămucă, să nu mă dai după urît și după bătrîn, ca să mă bucur și eu de viață, cum te-ai bucurat dumneata. SADOVEANU, B. 30. Cine-i urîtul ăsta, mamă? IOSIF, PATR. 14. ♦ Care nu prevestește nimic bun. Un nour urît, cu ploaie, ne tot urmărea. SADOVEANU, O. VII 327. 2. Care displace, care trezește repulsie, aversiune din punct de vedere moral; contrar bunei-cuviințe, necuviincios. Băiatul răspunse ferindu-și privirea în jos, ca și cum... ar fi făcut ceva urît. DUMITRIU, B. F. 101. Cele mai urîte zile de care și azi roșesc au fost acele în care... ședeam la pîndă, spionînd orice mișcare. BART, E. 228. ◊ Expr. (Despre persoane, lucruri, acțiuni) A-i fi urît cuiva = a deștepta sentimente neplăcute, a provoca dezgustul sau antipatia cuiva. Urît mi-a fost în viața mea omul viclean și lingău. CREANGĂ, A. 45. ♦ Neplăcut, grav. Există cîteva chestiuni urîte și grave. C. PETRESCU, C. V. 109. Sosesc... două vești destul de urîte. CARAGIALE, O. III 39. 3. (Despre timp sau unități de timp) Posomorît, fără soare, ploios, friguros. Vreme urîtă.

TIMP, timpuri, s. n., și (IV și, învechit, II) timpi, s. m. I. (Fil.) Formă obiectivă de existență a materiei în continuă dezvoltare. Am început să studiez filozofia... și mai ales problema spațiului și timpului. CAMIL PETRESCU, U. N. 24. ◊ (Personificat) Ceasornicele-n casă au început să fugă Și inima timpului începe să grăbească. D. BOTEZ, P. O. 105. Timpul mort și-ntinde trupul și devine vecinicie. EMINESCU, O. I 133. Astfel ziceau, și timpul un pas a mai făcut. ALEXANDRESCU, M. 12. II. (În concurență cu vreme) 1. Durata unei acțiuni sau a unui eveniment; scurgere succesivă de momente; interval, răstimp, răgaz. Întîlnim după un timp o casă pe stînga. CAMIL PETRESCU, U. N. 264. Mult timp în mînă l-a-nvîrtit. De patruzeci de ani purta Cu el acest cuțit. COȘBUC, P. I 231. Vizitiul lui... stătu de pază o bună bucată de timp. ISPIRESCU, L. 109. Se strecurase atîta timp, se petrecuseră atîtea întîmplări. NEGRUZZI, S. I 68. ◊ (Cu determinări în genitiv sau introduse prin prep. «de») În tot timpul războiului n-am văzut o furnică. SAHIA, N. 61. Învățătorul chiar adormise îmbrăcat în timpul convorbirii. REBREANU, I. 35 ◊ Timp mort v. mort (6). ◊ Loc. adv. Cu timpul = cu încetul, cu vremea, treptat. Cîtva timp v. cîtva. La (sau din) timp = la momentul potrivit, pînă cînd nu este prea tîrziu. Depeșează-mi îndată: cu ce tren, la ce gară și oră sosește – să pot pleca d-aci la timp. CARAGIALE, O. VII 15. De la un timp sau (rar) dintr-un timp = (începînd de) la un moment dat. Dintr-un timp și vîntul tace; Satul doarme ca-n mormînt. COȘBUC, P. I 48. Din timp în timp = din cînd în cînd, la anumite intervale, uneori, cîteodată. Din timp în timp tresăreau ca de spasmuri. VLAHUȚĂ, O. A. 137. (În) tot timpul = fără întrerupere, într-una, neîncetat. Stăpînită de teamă a stat tot timpul cît doctorul a făcut cusătura. BART, E. 382. Președintele... a fost în tot timpul poetul Iancu Văcărescu. GHICA, S. A. 149. În același timp = deodată, simultan; de asemenea. Mănăstirea de la Sf. Sava poate fi socotită în același timp și la marginea Bucureștilor, prin căsuțele țărănești din jurul ei. CAMIL PETRESCU, O. I 197. Între timp v. între² (2). ◊ Loc. conj. Cît timp = în tot timpul în care... ◊ Expr. A avea timp, a-și omorî timpul, a pierde timpul v. c. (Toate) la timpul lor = cînd e momentul potrivit. A fi timp (sau timpul) = a fi momentul potrivit pentru o acțiune. Acum nu-i timp să te bocești; Tu vii cu mine-acasă. COȘBUC, P. I 71. Bun! zise el în gîndul său. Ia acu mi-e timpul. CREANGĂ, P. 21. O! Despot, nu e timpul de zis aste cuvinte. Suceava, te gîndește, e plină de morminte. ALECSANDRI, T. II 180. A fi (sau a sosi) timpul cuiva = a sosi pentru cineva momentul potrivit (și așteptat). Mie timpul mi-a sosit, Timpul de căsătorit. ALECSANDRI, P. P. 27. ♦ (Învechit) Anotimp. Haydn scria în Viena oratoriul «Celor patru timpuri». ODOBESCU, S. III 95. Timpul domnitor al acestii cîmpii era numai primăvara. GORJAN, H. I 113. 2. Perioadă determinată istoric; epocă, secol. Numai revoluțiile, spuse Mitică Filipescu, te fac să revii pe linia progresului și mai ales revoluțiile sînt singurul mijloc prin care popoarele pot înfrînge timpul, îl pot supune și folosi cu adevărat. CAMIL PETRESCU, O. I 313. În calea timpilor ce vin, O stea s-ar fi aprins. EMINESCU, O. I 191. Numai tu să fii nevrednic de-acest timp reformator? ALECSANDRI, P. II 6. ◊ Expr. Pe timpuri = demult, mai demult, odinioară. ♦ (La pl.) Împrejurări. Să ne folosim de timpuri cînd alții de noi se tem. HASDEU, R. V. 149. III. Ansamblul stărilor meteorologice ale atmosferei într-o regiune dată și într-un interval de timp dat. ◊ Timpul probabil v. probabil. IV. 1. Fiecare dintre fazele unei mișcări, ale unei operații, ale unei acțiuni etc. În cîți timpi se strînge vela superioară? CAMIL PETRESCU, T. II 196. ◊ Expr. În doi timpi și trei mișcări v. doi. 2. (Muz.) Fiecare dintre părțile egale ca durată, dar diferite ca intensitate, care alcătuiesc o măsură; bătaie. 3. Fiecare dintre fazele ciclului termodinamic al unei mașini termice cu piston (motor cu aburi, cu ardere internă), care corespunde unei curse a acestuia. Motor în patru timpi. V. Categorie gramaticală cu ajutorul căreia se exprimă momentul în care se petrece acțiunea unui verb; formă verbală care corespunde acestei categorii gramaticale. ◊ Consecuția timpurilor v. consecuție. Timp compus v. compus. Concordanța timpurilor v. concordanță.

ITINERAR, itinerare, s. n. Linia, drumul pe care se desfășoară deplasarea unui vehicul sau o călătorie cu indicarea localităților de pe parcurs. Pornește singur, la întîmplare sau după un itinerar precis, să caute, să întrebe. BOGZA, A. Î. 632. Itinerarul călătoriei îl știam de mult. BART, S. M. 11. ♦ Indicator cuprinzînd stațiile și orele de plecare și de sosire pe un parcurs. Cui e obicinuit cu mersul trenurilor, o oprire în afară de cele prevăzute la itinerar îi dă de gîndit. CARAGIALE, M. 142.

PERDEA, perdele, s. f. 1. Obiect confecționat din pînză, stofă, dantelă etc. care se atîrnă mai ales la ferestre și uși, pentru a împiedica pătrunderea luminii sau pentru a opri vederea din afară, avînd și scop decorativ. Printre perdelele lăsate pătrundeau fîșiile luminoase ale dimineții. SADOVEANU, O. IV 67. S-a dat de o parte o perdea de catifea și s-a deschis ușa. CARAGIALE, O. III 73. Cu perdelele lăsate Șed la masa mea de brad, Focul pîlpîie în sobă, Iară eu pe gînduri cad. EMINESCU, O. I 105. ◊ (În metafore și comparații) Perdelele de neguri începură să se tragă la o parte înspre pădurile de la dealuri și soarele luci o clipă asupra așezărilor de la Timiș. SADOVEANU, F. J. 325. Într-o clipă, ca și cum i s-ar fi ridicat o perdea de pe ochi, a înțeles cine era negustorul. CARAGIALE, P. 158. În mijlocul acestei înfrățiri generale, cruzimea bănuitoare a domneștii familii veghea ascunsă subt o perdea de fățărie. ODOBESCU, S. I 427. ◊ Loc. adj. și adv. Cu perdea = cu rezervă, discret, cu bună-cuviință. Adică-i vorbesc cu perdea, nu voi să-i isplic (= explic) lucru formal, ca să n-o rușinez. CARAGIALE, O. I 73. Fără perdea = a) pe față, fără înconjur, fără sfială; b) necuviincios, trivial. Cîntau mai mult cîntece fără perdea cum îi plăceau lui. CAMIL PETRESCU, O. II 291. ◊ Expr. A avea perdea la ochi = a nu pricepe, a nu vedea limpede. A pune (cuiva) perdea (sau perdele) la ochi = a împiedica (pe cineva) să vadă lucrurile limpede, a înșela (pe cineva). A-i lua (cuiva) perdeaua de pe ochi = a face (pe cineva) să înțeleagă, să vadă clar. A se da după perdea = a se ascunde, a se retrage, a se sustrage (de la ceva). A ridica perdeaua = a da lucrurile pe față, a spune pe șleau. (Arhaizant) La (sau de la) perdea = la (sau de la) intrare, în vestibul. [Lăutarii sînt] la prefectul... Îi cîntă toată ziulica la perdea. ALECSANDRI, T. I 292. ♦ Șiraguri lungi și dese de mărgele, atîrnate vertical în dreptul unei intrări, în loc de ușă. Perdeaua orientală de mărgele colorate începu să palpite ușor. BART, E. 71. ♦ (Învechit) Cortină. (Cu pronunțare regională) Am dat poruncă să-nchidă perdeaoa; însă deodată au sărit toți cuconașii și m-au amenințat. – Cum? Au îndrăznit?... – Și piesa-au giucat pîn’la sfîrșit. ALECSANDRI, T. 1398. 2. Fig. (Uneori urmat de precizări introduse prin prep. «de») Șir de arbori sădiți în linie dreaptă; p. ext. fîșie de pădure. Dincolo de ea urma iarăși cîmpul pustiu, pînă unde se întindea perdeaua de sălcii despuiate. DUMITRIU, N. 276. De după perdeaua înaltă de brazi, Bisericanii, pe care îi părăsisem, se iveau pe dreapta, în răstimpuri, privirilor noastre. HOGAȘ, DR. 241. ◊ Perdea forestieră v. forestier. 3. Adăpost de iarnă pentru oi; saivan. Cum sosise din miazănoapte iarna asta năprasnică, țăranii își vîrîseră vitele la ocoale și oile la perdele. SADOVEANU, F. J. 459. Ce șuri și ocoale pentru boi și vaci; perdea pentru oi, poieți pentru păseri, cotețe pentru porci. CREANGĂ, P. 153. Scos-a Costea oile... D-a umplut cîmpiile Să le pască florile, Și și-a pus perdelele Pe toate vîlcelele. TEODORESCU, P. P. 509. ♦ Adăpost de trestie făcut în jurul răsadnițelor timpurii din grădinile de zarzavat. 4. (Med. pop.; și în forma perdele-albe) Cataractă, albeață. 5. (Popular) Placentă.- Pl. și: perdeli (ALECSANDRI, T. I 78).

FIGURĂ, figuri, s. f. 1. Chip, față, obraz. Figura lui e numai o schiță de chip omenesc. ARGHEZI, P. T. 63. Cuprins de-un fel de vagă presimțire, Pîndii pe-ascuns figura-i nemișcată. TOPÎRCEANU, S. A. 106. Catinca... avea o figură simpatică, un zîmbet blajin și niște ochi mari și duioși. VLAHUȚĂ, O. A. 111. ◊ Expr. (Franțuzism rar) A face figură (bună, rea etc.) = a face o anumită impresie (bună sau rea) celor din jur. Damele de la curte... făceau o tristă figură. NEGRUZZI, S. I 104. Socotești că poți oare... Arătîndu-te în lume vreo figură a face? ALEXANDRESCU, M. 268. A face figură de... = a avea aerul de..., a trece drept... Trebuie să facă sau figură de nătărău sau de impertinent. BOLINTINEANU, O. 318. (Familiar) A face (cuiva) figura = a face (cuiva) o farsă, a păcăli (pe cineva). Peste vreun sfert de ceas s-a arătat Baciu, furios... poate pentru că ghicise că i-am făcut figura. PAS, Z. III 36. 2. Imagine plastică a unei persoane, a unui animal sau a unui obiect, redată prin desen, pictură, sculptură etc.; chip. Figuri de animale. Figuri de ceară. ▭ Zidurile par scrise în întregime cu cifre și cu figuri, SAHIA, U.R.S.S. 23. Face cu bățul său figuri Și scutură din frunte făcînd încrețituri. COȘBUC, P. II 191. ◊ Figură geometrică = ansamblu de puncte, linii și suprafețe. Dreptunghiul este o figură geometrică. ♦ (Fiz., Tehn.) Forma exterioară a unui corp. ♦ (La jocul de cărți) Carte care reprezintă diverse personaje (valet, damă etc.). ♦ (La șah) Fiecare dintre piesele de joc (rege, regină, nebun etc., p. ext. și pion) avînd forme caracteristice. 3. Grămadă de nisip, de pietriș etc., în formă de corp geometric regulat, pentru a i se putea calcula, mai ușor volumul. 4. Persoană. Aceleași figuri așteaptă... sosirea trenurilor. SAHIA, N. 47. ♦ Persoană purtătoare a unor caractere individuale sau sociale proprii; tip, personalitate. O sarcină de onoare care stă în fața scriitorilor noștri este crearea figurii tipice a comunistului, în toată bogăția sa sufletească, demn de a fi exemplu și obiect de imitare pentru oameni. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 7, 97. 5. (În expr.) Figură de stil sau figură poetică = procedeu stilistic prin care se modifică accepția proprie a unui cuvînt, pentru a da mai multă forță expunerii sau imaginii prezentate. ♦ (Logică) Figurile silogismului = forme de silogism care se deosebesc între ele după locul termenului mediu în premise. 6. Poziție sau ansamblu de poziții și mișcări (la un dans, la balet, la scrimă, la patinaj etc.). Prima figură a cadrilului. ▭ Două profesoare tinere predau cursuri de balet. Fete și băieți executau, în ritmul muzicii de pian, figurile explicate de maestre. SAHIA, U.R.S.S. 129.

RÎND, rînduri, s. n. 1. Șir (drept, aliniat) de lucruri sau de ființe. Se vedeau rîndurile [grîului] încrucișate, dese, ca o țesătură verzuie întinsă peste ogoare. MIHALE, O. 436. [Mihai] pătrunse printre rîndurile deschise. C. PETRESCU, C. V. 35. Număr etajele după rîndurile ferestrelor luminate. BART, S. M. 39. ◊ (În construcție cu verbele «a fi», «a sta», «a merge», «a se așeza» etc. și precedat de prep. «în» sau, regional, fără prep.) Stam în fața comisiei, trei candidați în rînd pe cîte un scaun. I. BOTEZ, ȘC. 82. Ne așezam în două rînduri și deschideam calea. CREANGĂ, A. 10. Numai Petrea nu-i în rînd; El de-o parte stă pe gînd. ALECSANDRI, P. A. 94. Merg cătanele tot rînd. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 303. ◊ Loc. adv. De-a rîndul (învechit și regional de sau de-a rînd) = a) unul după altul, fără întrerupere, în șir, consecutiv. Gheonoaia, de bucurie, ținu masa trei zile d-a rîndul. ISPIRESCU, L. 5. Îi arată apoi o fîntînă, unde trebuia să se ducă trei zile de-a rîndul. CREANGĂ, P. 95. Bădița... mă întreabă Fostu-i-am vreodată dragă? Eu răspund dintr-un cuvînt... Că i-am fost trei ani de-a rînd. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 44; b) de la un capăt la altul, peste tot, pretutindeni. Vezi, de-atunci eu alergai Lumile de-a rîndul. COȘBUC, P. I 260. Comoara nu să găsește cînd ici, cînd colea săpînd, Ci lesne să nemerește cînd iei pămîntul de rînd. PANN, P. V. II 90. Pe rînd = a) unul după altul, succesiv. Luară pe rînd pe toți cei mai deocheați din toate trei satele. REBREANU, R. I 99. Cerul acum se învălea cu o haină posomorîtă; stelele piereau pe rînd. NEGRUZZI, S. I 57. Dragele mele nepoate, Nu vă pot juca pe toate; Faceți bine și iertați, Că pe rînd toate jucați. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 362. Aud vinul gîlgîind Și mîndruțele-alergînd, Ca să le sărut pe rînd. ALECSANDRI, P. P. 314; b) de la unul la altul. Femeile... umplu paharul și-l poartă pe rînd. COȘBUC, P. I 143. (Pe) rînd, pe rînd (sau rînduri-rînduri) = treptat-treptat, unul după altul. Rînduri-rînduri, spre cîmpie Se perindă nori de plumb. TOPÎRCEANU, P. 212. Au plecat toți... rînd pe rînd ca și la sosire. CARAGIALE, O. III 72. Și se duc pe rînd, pe rînd, Zarea lumii-ntunecînd. EMINESCU, O. I 214. În primul rînd = înainte de toate, mai ales. ◊ Expr. A fi în primele rînduri = a ocupa locul întîi într-un șir; fig. a fi în fruntea unei activități. Comuniștii sînt în primele rînduri ale întrecerii socialiste. ◊ Haină (încheiată) la două rînduri = haină bărbătească cu două șiruri de nasturi, unul pentru a se încheia și unul ca garnitură. ♦ Fiecare dintre șirurile orizontale de cuvinte formînd o linie dreaptă într-un text scris sau tipărit. [Apucă] tocul să continue rîndul început. C. PETRESCU, C. V. 291. O muscă amețită, întîrziată în iarnă, se plimbă cu neliniște pe rîndurile scrisorii. BASSARABESCU, V. 33. Scrie două-trei rînduri Și-l ajung niște gînduri. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 120. ◊ Rînd alb = interval nescris între două șiruri scrise. ◊ Expr. A citi printre rînduri = a pricepe (sau a se strădui să priceapă) și ceea ce nu se spune direct (într-un text). Am să mai cetesc o dată bucata aceea... dar mai mult printre rînduri. SADOVEANU, E. 109. ♦ Șir de obiecte suprapus altuia. Se întocmise o sală mare, cu parter, galerii și trei rînduri de loji. SADOVEANU, E. 65. Și io ți-oi așterne Trei rînduri de perne. TEODORESCU, P. P. 644. ♦ (Astăzi rar) Cat. V. etaj. Pe o uliță răsare o lungă construcție de un singur rînd, destinată în chip vădit dughenelor. CĂLINESCU, I. C. 64. A găsit o casă mare și frumoasă cu mai multe rînduri. SADOVEANU, B. 76. Casa proprietarului nostru era făcută de zece ani numai. Cu două rînduri, cu un balcon de fier la rîndul întîi. BOLINTINEANU, O. 413. ◊ Rîndul de jos = parterul. Rîndul al doilea = etajul întîi. 2. Locul cuvenit cuiva sau ocupat de cineva într-un șir sau în cadrul unei activități; momentul indicat pentru o activitate. O veșnică larmă și certuri aprinse se ridicau între cărăuși pentru rîndul cuvenit. ANGHEL-IOSIF, C. L. 23. ◊ Loc. adv. La rînd = unul după altul, potrivit ordinii stabilite sau momentului indicat. Și multe veacuri la rînd A răbdat țara gemînd, Cu frunțile la pămînt. DEȘLIU, M. 65. N-avea înscrise nici numele, nici adresa... Urma să-i afle pe fiecare, la rînd, după răbojul întipărit în cuget. C. PETRESCU, A. R. 10. Cu rîndul = cu schimbul, alternativ. Stam la masă toți împreună, făcînd mîncare cu rîndul, fiecare dintr-al său, pentru o zi. CREANGĂ, O. A. 83. ◊ Expr. A lua pe cineva la (sau după) rînd = a se ocupa de cineva conform ordinii stabilite sau cuvenite. Acum să stăm aici în ceea ce te privește pe dumneata și să luăm pe istalalt la rînd. CREANGĂ, A. 148. A ține rîndul = a respecta locul stabilit sau ordinea stabilită. A intra la rînd = a începe să acționeze la momentul potrivit, după ordinea stabilită, în urma altora. Și întră la rînd moșneagul cu baba. ȘEZ. III 182. A lăsa (sau a ceda) cuiva rîndul = a se retrage dintr-un loc sau dintr-o activitate, pentru a permite altuia să ocupe locul sau să acționeze. (Fig.) Gonise vîntul nopții furtunile cerești, Lăsînd acuma rîndul furtunii omenești. ALECSANDRI, P. A. 144. A fi (sau a veni) rîndul cuiva sau a veni rîndul (pentru ceva) = a sosi momentul pentru a se face un lucru. Venise și rîndul său să le arate ce poate. C. PETRESCU, A. 450. E rîndul domnului să vă judece. DELAVRANCEA, O. II 159. Aștepta de două zile să-i vie rîndul la moară. SLAVICI, O. I 228. La rîndul meu (tău etc.) = atunci cînd este momentul potrivit pentru mine (tine etc.), în urma altora; din partea mea (a ta etc.), în ce mă (sau te) privește. Vezi că nu le-am uitat [cuvintele] și le semăn și eu la rîndul meu și fac dar din darul tău. VLAHUȚĂ, O. AL. II 92. Iar Pandele-i asculta Și la rîndu-i cuvînta... ALECSANDRI, P. P. 136. De rînd = de serviciu, conform ordinii stabilite. Din noaptea acelei zile am intrat de rînd la telefon. I. BOTEZ, ȘC. 73. Pe cînd era de rînd viteazul nostru să pîndească, ieși balaurul. ISPIRESCU, L. 200. (Regional) A nu-și da rînd = a lucra de zor, a fi neobosit, a se îmbulzi la treabă, la vorbă. Sărea piticu-ntr-un picior, De nu-și da rînd. COȘBUC, P. I 58. Cum s-au văzut, îndată s-au îmbrățișat... și-apoi nu-și mai da rînd unul altuia cu întrebările. SBIERA, P. 52. O tulesc la fugă... și de la o casă la alta nu-și dau rînd cu uratul. ȘEZ. III 179. A nu-și putea da rînd cu cineva = a nu o putea scoate la capăt cu cineva. De bună seamă că... nu-și vor fi putînd da rînd cu dînsele [cu jigăniile]. MARIAN, O. II 311. A da rînd la... = a ține seamă de... Iar tată-său, ca și-altădată, N-a dat acestor vorbe rînd. COȘBUC, P. I 255. Fără (de) rînd = fără chibzuială, fără seamăn. Cîntă cucu pe pămînt, Necăjită-s fără rînd; Cîntă cucu jos pe iarbă, Necăjită-s fără treabă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 220. De ce sînt cu fața slabă?... Eu zic dorului plîngînd C-am iubit fără de rînd. ALECSANDRI, P. P. 300. Sac fără fund e omul fără rînd. 3. Cantitate, grup, număr care urmează după alte grupuri de același fel. Un rînd de plăcinte și un rînd de vin – pînă ce picioarele se muiară și glasurile se înduioșară. SADOVEANU, O. I 302. Nu cumva actele făcute... au vreun clenci și ne mai scoate datori să plătim încă un rînd de parale Iloveanului? C. PETRESCU, R. DR. 252. Am început a plînge cu zece rînduri de lacrimi. CREANGĂ, A. 27. ♦ Grup de obiecte care formează un tot, o serie, și care se folosesc deodată. Am fost tocmit... cu două rînduri de schimburi pe an. C. PETRESCU, R. DR. 241. C-un rînd de haine o văd mergînd La muncă, La joc și hori același rînd. COȘBUC, P. I 127. Argintarul nu mai putea de bucurie și-i făcu un rînd de haine. ISPIRESCU, L. 92. ◊ Un rînd de case = un corp de case, v. corp (3). Singure au rămas, mama și fata, cu două rînduri de case, alături de aceea în care stăteau. SADOVEANU, M. 115. Știu că Scarlat are un rînd de case și o moșioară. C. PETRESCU, Î. II 68. ♦ (Precedat de numerale sau de adjective) Dată, oară. Într-alt rînd am socotit și m-am gîndit că tot pe șoseaua Romanului ar trebui... o fîntînă. SADOVEANU, O. VII 270. În atîtea rînduri Leonida îi împrumutase, la nevoi. VLAHUȚĂ, O. A. 253. Da bine, moșnege, cînd ai venit în cela rînd parcă erai în toată mintea. CREANGĂ, P. 83. ◊ (Cu precizări temporale) De rîndul trecut am intrat eu, acum intră tu. ISPIRESCU, L. 372. 4. Grup de persoane (mai rar de obiecte) formînd un tot omogen. O parte din versurile sale au trecut în rîndurile cîntecelor populare. BENIUC, P. 24. În rîndurile dușmane se iscă... o frămîntare grăbită. SADOVEANU, O. VI 47. M-aș prăvăli de pe scaunul Moldovei drept la mănăstirea Putnei, în rîndul strămoșilor. DELAVRANCEA, O. II 54. ◊ Expr. În rînd cu cineva (sau în rîndul cuiva) = în categoria cuiva, alături de cineva; pe aceeași treaptă, la același nivel. Nu mă voi dezlipi de tine pînă ce nu te-oi... vedea om în rîndul oamenilor. ISPIRESCU, L. 287. Ne-a pus în rînd cu ceilalți școlari și ne-a dat de învățat. CREANGĂ, A. 27. Istoria pe drept l-ar pune în rîndul lui Tit. NEGRUZZI, S. I 193. 5. (Învechit) Categorie sau clasă socială; tagmă. Întîmplîndu-se ca Mihai și Pătrașcu să moară fără moștenitori... împăratul să aibă a întări pe domnul ce se va alege prin învoirea obștească a boierilor, staturilor și rîndurilor țării. BĂLCESCU, O. II 192. ◊ (Astăzi în loc. adj.) De rînd = din popor, fără rang; p. ext. lipsit de strălucire, comun, obișnuit, vulgar. Era o biată fată săracă, din oameni de rînd. SADOVEANU, O. VIII 221. M-a privit cu o ură ștearsă, de rînd. CAMIL PETRESCU, U. N. 156. Da, împărate, căci moșneagul ce privești Nu e om de rînd, el este domnul Țării Romînești. EMINESCU, O. I 147. Dacă sînt într-o grădină, pe la flori de rînd nu merg. ALEXANDRESCU, P. 49. 6. Obicei, rînduială, fel (de a fi, de a trăi); rost. Ce rînd e pe acest pămînt de umblă viii cu morții? RETEGANUL, P. IV 68. Atunci Petre ia cuvînt: Așa-i rîndul pe pămînt! ALECSANDRI, P. A. 94. Și la nuntă petrecea în cîntări și veselie, Cum e rîndul la domnie. id. P. P. 108. ◊ Expr. A ști rîndul = a ști rînduiala, a cunoaște: rostul, mersul treburilor. De unde aș putea cumpăra puțină pîne de-aici, eu nu știu rîndul; n-ai face bine să te îngrijești d-ta? RETEGANUL, P. IV 40. Dolca, haita cea bătrînă... știa rîndul la stînă. ALECSANDRI, P. P. 55. (Regional) Cum e rîndul? = cum stau lucrurile? cum e situația? Cum e rîndu la oraș? – Nu prea bine, Grigoraș. MARIAN, S. 191. A umbla de rîndul cuiva = a avea grijă de cineva, a purta de grijă cuiva. Că m-o trimes tatu-tău Să-ți umblu de rîndul tău. ȘEZ. I 109. Corbăcele, dragul meu! Ce mă blestemi așa rău? Că îmblu de rîndul tău. ALECSANDRI, P. P. 141. ♦ (Regional) Fel, soi. Se duse... să-și aducă niște lemne de rîndul meșteșugului său, căci toate lemnele cîte le avusese... i s-au fost sfîrșit. MARIAN, O. II 159. De rîndul gurii (sau al mîncării) = pentru a mînca, pentru a-și potoli foamea. Avea ce-i trebuie de rîndul gurii. RETEGANUL, P. III 63. Sfarmă-Piatră au rămas acasă, să caute de rîndul mîncării. SBIERA, P. 82.

EPOCĂ, epoci, s. f. 1. Perioadă în dezvoltarea istoriei sau a unui domeniu de activitate, care se deosebește de celelalte prin anumite evenimente caracteristice, remarcabile. Leninismul este marxismul epocii noastre, steagul luptei pentru comunism. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2562. Pentru crearea unei întregi linii a acțiunii rolului e necesară o cunoaștere amănunțită a piesei, a epocii, a vieții. V. ROM. februarie 1952, 13. Încă înainte de 1290, epocă cînd cronicile și hrisoavele pun venirea Radului Negru v., se aflau prinți romîni. BĂLCESCU, O. I 136. ◊ Costum de epocă = îmbrăcăminte caracteristică unei perioade din trecut. ◊ Expr. (Prin exagerare) A face epocă = a atrage atenția, a face vîlvă, a se impune (la un moment dat). 2. Timp, vreme (în care se repetă periodic același lucru în aceleași condiții). Epoca însămînțărilor. ▭ Și zilele treceau. Epoca negurilor în deltă sosise. BART, E. 386. 3. Subdiviziune a unei perioade geologice. Au fost descoperite vase de ceramică din a doua epocă a fierului. CONTEMPORANUL, S. II, 1954, nr. 384, 5/6. – Accentuat și: epocă. - Pl. și: (învechit) epoce (GHEREA, ST. CR. II 294, EMINESCU, O. I 140). – Variantă: (învechit) epohă (RUSSO, S. 73, ALECSANDRI, T. 1035, NEGRUZZI, S. I 275) s. f.

ROTUNJI, rotunjesc, vb. IV. 1. Tranz. (Și în forma rotunzi) A face rotund, a da unui lucru formă rotundă. În cîteva ore a pus un strat de nisip să se curețe apa, a rotunjit fîntîna și a terminat. PREDA, Î. 159. Cînd ia o bucată de lut, o rotunjește și o azvîrle cu putere în tipar. BOGZA, C. O. 220. Și rotunjindu-și gura pe o pronunție afectată, declamatoare, își înecă vorbele... într-un rîs artificial. VLAHUȚĂ, O. AL. II 59. ♦ A fixa hotarul unei regiuni în așa fel încît linia hotarului să fie cît mai puțin sinuoasă, a întregi, a mări suprafața regiunii respective. (Refl. pas.) Cea mai de pe urmă modificare în întinderea județului a fost făcută în domnia lui Mihai Sturza, cînd s-a rotunzit județele. I. IONESCU, D. 9. ◊ Fig. Spune... că spătarul Dragomir Și-a văzut de datorie patruzeci de ani în șir; Că hotarele domniei sînt de spada-i rotunjite Și că orice biruințe sînt pe trupu-i răbojite. DAVILA, V. V. 157. ♦ Refl. Fig. A se așeza roată. Fruntea flăcăilor hotărăște la care cîrciumă să se rotunjească hora. STANCU, D. 169. Au mai sosit cu măciniș și alți gospodari. S-a rotunzit sfat subt șopru. SADOVEANU, M. C. 157. 2. Refl. A se îngrășa, a se împlini. S-a rotunjit la obraji. 3. Tranz. A completa. (Fig.) Nu mă pot, totuși, despărți de d-voastră fără a adăuga o simplă propoziție, menită a rotunzi conținutul celei de mai sus. HOGAȘ, DR. II 192. ♦ (Cu privire la sume de bani, la avere etc.) A întregi, a mări. Și-și mai rotunjește starea și cu plocoane și cu mînă de lucru, pe care n-o plătește – de la unii într-un fel, de la alții într-altul. PAS, Z. I 155. ◊ Refl. Banul umbla. Trecea de la unul la altul, dintr-un buzunar într-o tejghea, de acolo era băgat în altă afacere, creștea, se rotunjea. PAS, Z. II 229. ♦ (Cu privire la sume, numere, cantități etc.) A elimina subdiviziunile, fracțiunile; a face întreg. – Variante: rătunji (DELAVRANCEA, A. 59), (Mold.) rotunzi vb. IV.

*elíce și (maĭ bine) élice f. (vgr. ῾élix, d. elísso, învîrtesc; lat. helix, hélicis; fr. hélice). Geom. Spirală, linie trasă ca un șurub în prejuru unuĭ cilindru. Șt. nat. Melc. Partea externă a urechiĭ. Mec. Un fel de roată cu aripĭ sucite (ca la moara de vînt) care, învîrtindu-se în apă, mișcă vaporu saŭ, în aer, aeroplanu. (V. probelă și zbat 1). Inventatoru eliciĭ poate fi considerat Leonardo da Vinci (1452-1519), care a descris-o. La 1803, Francezu Dallery din Amiens (1754-1835) șĭ-a brevetat invențiunea eliciĭ. La 1813, Cehu Iosif Ressel, născut la Chrudim, în Bohemia (1793-1857), inventă și el elicea, la 1826 apăru prima probelă la Triest, ĭar la 1 Oct. 1827 îșĭ brevetă și el invențiunea. Cam tot pe atuncĭ o inventă și Germanu Reiss, ĭar la 1840 Englezu Cummerow sosi la Triest cu probela luĭ. – Academia de Științe din Paris, la 17 Martie 1845, proclamă prioritatea invențiuniĭ luĭ Dallery în aintea luĭ Sauvage, care a readus invențiunea fără să știe de invențiunea luĭ Dallery și a murit nebun de întristare că nu i s’a recunoscut meritu.

ȘTERGE, șterg, vb. III. 1. Tranz. A freca (ușor) suprafața unui obiect pentru a face să dispară un lichid care o umezește (v. usca) sau o substanță străină care o acoperă (v. curăța). A prins baioneta... a șters-o de mîneca hainei. SAHIA, N. 69. Scoase batista, îl șterse nițel la bot și-l sărută. ISPIRESCU, L. 53. Șterge-ți ochii, nu mai plînge. EMINESCU, O. I 30. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de», și, arătînd materia îndepărtată) Șterse scaunele și mesele de praf. RETEGANUL, P. IV 5. Șterge ranele de sînge. ALECSANDRI, P. P. 315. O năframă de in, Ca să-mi șterg gurița de vin. TEODORESCU, P. P. 167. ◊ (Complementul indică materia îndepărtată) Își șterse cu mineca cămășii sudoarea care-i șiroia pe față. DUMITRIU, N. 258. O cuprinse părintește... ștergîndu-i lacrimile ca unui copil. GALACTION, O. I 192. Cu mîna dreaptă apucînd de colț mîneca ei stingă, își ștergea plînsoarea. COȘBUC, P. I 250. (În contexte figurate) Iar Negruzzi șterge colbul de pe cronice bătrine. EMINESCU, O. I 32. Uitarea șterge lacrimile. BOLINTINEANU, O. 458. ◊ Refl. Ai dreptate, a zis... ștergîndu-se la ochi. CARAGIALE, O. III 75. (Expr.) Cît te-ai șterge la ochi v. ochi. A se șterge pe bot v. bot. A se șterge pe buze v. buză. 2. Tranz. (Cu privire la texte scrise, imprimate, desenate) A face să nu se mai cunoască, să nu se mai vadă (răzînd cu o gumă, trăgînd deasupra o linie etc.). Nu uita să adaoge ori să șteargă un nume. C. PETRESCU, C. V. 178. ◊ Absol.. Scriind și ștergînd, nu-și putea alunga întrebarea iritantă. C. PETRESCU, C. V. 134. ◊ Expr. A șterge cu buretele = a da uitării (o greșeală a cuiva), a nu mai ține seama; a uita, a ierta. ♦ A anula, a suprima, a face să dispară. A chemat pe Leonte Bumbu logofătul și i-a poruncit să șteargă din catastife toată datoria tătîne-său. REBREANU, R. I 239. Vizirul șterse drepturile ce Principatele... își păstraseră. BĂLCESCU, O. II 67. ◊ Fig. Ca să le șteargă decepția, adăogă că după amiază la cinci are să le comunice lor ce-i va mai sosi. REBREANU, R. II 80. Du-te și spune sătenilor dumitale, moș Ioane, că pe unde te-a scuipat boierul, te-a sărutat domnitorul țării și ț-a șters rușinea. CREANGĂ, A. 160. Numai o purtare cinstită va șterge pata ce și-a făcut. GHICA, A. 570. Timpul șterge durerile. BOLINTINEANU, O. 458. ◊ Refl. Zîmbetul i se ștergea încetișor de pe fața rotundă. DUMITRIU, N. 175. 3. Refl. A-și pierde strălucirea, relieful, culoarea sub acțiunea unor cauze exterioare. Cum se șterg de pașii gloatei slovele de pe-un mormînt. DAVILA, V. V. 61. Aurul de pe spata legăturii de piele se ștersese pe alocurea. EMINESCU, N. 45. ◊ Fig. A lumii temelie se mișcă, se clătește. Vechile instituții se șterg, s-au ruginit. ALEXANDRESCU, P. 78. ♦ A-și pierde conturul, a se estompa, a se întuneca, a înceta să se mai vadă. Apoi ultimele luciri ale soarelui se șterseră. SADOVEANU, O. I 300. Carpații prind în zare să se șteargă. IOSIF, V. 67. Uite cum se șterg pălite de pe boltă mii de stele. DAVILA, V. V. 184. În fața mea soarele asfințește, valea se umple de umbră, toate se-ntunecă și se șterg. VLAHUȚĂ, O. A. 366. Corbul iute-n zbor sărea... Pînă-n zare ajungea și din zare se ștergea. ALECSANDRI, P. P. 142. ♦ Fig. (De obicei determinat prin «din minte» sau «din inimă») A dispărea din amintire, a cădea în uitare. Era una din acele dimineți albastre, vesele care, nu știu de ce, nu se mai șterg din minte. BART, E. 131. Din inima lor nu s-a șters purtarea necuviincioasă a spinului. CREANGĂ, P. 209. Au trecut, s-au șters zilele de dor pe cînd el rătăcea prin luncă. ODOBESCU, S. III 84. ◊ Tranz. Căuta să șteargă din minte tot ce se întîmplase. BART, E. 59. Șterge din inima ta Pe cel ce adio-ți zice. ALECSANDRI, P. II 99. 4. Tranz. Fig. A desființa, a distruge, a nimici. Noroadele prin cugetare în ziua asta-și dau cuvînt Să șteargă tronuri și hotare, Să facă pace pe pămint. DEMETRESCU, O. 80. ◊ Expr. A șterge (pe cineva) de pe fața pămîntului = a omorî. Nu cumva să blestești din gură... că te-am șters de pe fața pămîntului. CREANGĂ, P. 207. 5. Refl. (Rar) A trece foarte aproape de ceva sau de cineva, atingîndu-se ușor. Un soldat ștergîndu-se pe lîngă ea, o lovi cu cotul. ARDELEANU, D. 111. ♦ Tranz. (Rar) A lovi, a izbi, a bate. Badea Isac îl șterse în moalele capului. SADOVEANU, O. VIII 258. ◊ Expr. (Familiar) A șterge (cuiva) o palmă = a trage (cuiva) o palmă. Se viră... in odaie la Ivan, și-i șterge o palmă prin somn. CREANGĂ, P. 303. Vidrii o palmă-i ștergea Și Vidra se mînia. BIBICESCU, P. P. 323. ♦ Tranz. A reteza dintr-o singură lovitură. Cînd vede balaurul, îi șterge capul cu sabia. SEVASTOS, la TDRG. 6. Tranz. (Familiar) A fura, a șterpeli. Au șters boierului punga cu galbini de sub căpătîi. SBIERA, P. 257. Acum înțelese că vreun fur i le-a șters. ISPIRESCU, L. 109. Iar mi-a șters carboave. CARAGIALE, O. II 76. Hait! mi-l șterse potlogaru drept suvenir... bunătate de săcușor. ALECSANDRI, T. I 311. 7. Tranz. (În expr.) A o șterge = a pleca repede și pe furiș (de undeva); a o tuli, a o lua la sănătoasa. Într-o noapte au șters-o pe ascuns. BART, E. 277. O șterg de-acasă frumușel; Grivei cu mine, eu cu el. IOSIF, PATR. 16. Mai bine ar fi... s-o ștergi mîine din revărsatul zorilor. DELAVRANCEA, S. 242. (Întărit prin «la picior») În loc să se lege pe ea cu brîul, legă o oaie, iar ea o șterge la picior. SEVASTOS, N. 272. A șterge putina = a spăla putina, v. putină. Eu, văzînd treaba cum merge, Căutai putin-a șterge. MARIAN, S. 101.- Forme gramaticale: perf. s. ștersei, part. șters.

NAȚIONAL, -Ă adj., s. m. 1. adj. Care aparține sau e propriu unei națiuni (1), unui stat, care se referă la o națiune, la un stat sau le reprezintă; care este instituit sau întreținut de stat; (despre instituții de cultură) în care se vorbește limba națiunii respective; (învechit) naționalicesc, naționalnic, (învechit, rar) naționalist (I 1), (neobișnuit) naționalistic. cf. iorgovici, o. 54/17. Limba națională. budai-deleanu, lex. Începui a cumpăni pre toți iubitorii de cultura națională. petrovici, p. II/11. Iubitori de știință și de cultura națională. teodorovici, i. vi/17. Împodobiți cu hainele naționale. golescu, I. 21. Să tălmăcească cărți trebuincioase în limba națională. id. ib. 40, cf. 39, 65, 89. Să se poată alcătui o bibliotecă națională (a. 1828). uricariul, vii, 181. După întemeierea școalelor în limba națională... ideea teatrului național abia s-a ivit. heliade, o. ii, 58. În cîntecele rumânești naționale vedem, cum și în proverbi și povețe, deosebite versuri. id. ib. 124, cf. 43. Cît este de rîvnit pentru tot rumânul a vedea odată prin îndemnul celor mai mari și un teatru național, unde nu puțin se desăvîrșește, pre lîngă năravuri și limba. cr (1831), 16²/14. O ceată de gvardie națională și de trupe de linie s-au așăzat înăuntrul palatului. ar (1831), 3¹/40. Puteri naționale se vor întrebui asemene spre a îmbloca Lisabona. ib. (1832), 8¹/38. Școala națională de la sfîntul Sava. marcovici, c. 5/13. Pedestrimea milițiii naționale au dat din armele de foc o întreită detunare. ar (1834). Elevii Conservatorului filarmonic au dat, marți în 23 fevruari, a lor întăi cercare teatrală în limba națională. ib. (1837), 81¹/28. Această foaie este menită a aduna și a împărtăși doritorilor literaturei naționale producturile genii (duhului) rostite în proză seau în versuri. ib. 97²/2. O dovadă a recunoștinței naționale. ib. (1838), 3²/28. De nevoie a fost a întrebuința gvardia națională. ib. 20¹/19. Rivalitatea națiunală și politică între acești doi puternici vecini... paraliza aplicațiunea puterei comune. asachi, s. l. ii, 82. Sosirea străluciților monarhi s-au urat cu cîntece naționale. ar (1839), 2²/6. Măsuri pentru apărarea națională. ib. 12¹/15. Moisi Fulea cel peste tot Marele Prințipat al Ardealului al shoalelor naționale crăiesc director. sp i, 48/17. Avem dar o datorie sfîntă, fiească și națională. russo, s. 14. Sărbare națională. id. ib. 21. Întâiul poet național al României. negruzzi, s. i, 339. Zice că nu se cuvine fetelor de boier să poarte haine naționale. alecsandri, t. 662. La 1857, pe cînd se fierbea Unirea în Iași..., Kogălniceanu și alții au găsit cu cale să cheme la adunare și cîțiva țărani fruntași... spre a lua și ei parte la facerea acestui măreț și nobil act național. creangă, a. 161. Apoi nu-i zice lui degeaba „Vocea patriotului naționale”. caragiale, o. vi, 14, cf. 52. Vom continua stăruința noastră și în anul viitor, dezvoltînd gustul de lectură și conlucrînd astfel la răspîndirea culturei naționale. f (1900), 614. O festivitate... în amintirea uneia din cele mai mărețe figuri ale istoriei noastre naționalculturale. ib. (1906), 9. Cîntări naționale. ib. 10. În Moldova a lipsit o clasă mijlocie națională, cu instincte revoluționare. ibrăileanu, sp. cn. 27. Cele două probleme principale ce se puneau în acea vreme: limba literară și literatura națională. id. ib. 48. Aici văd cele dintâi costume naționale olandeze. sadoveanu, o. ix, 294. Amatorii de teatru național nu ascultau cu plăcere o limbă artificială. id. e. 69. românia are nevoie de 30000 – 35000 tone bumbac anual, din care solul național produce numai 4000 – 5000 tone. ionescu-muscel, țes. 23. Romantismul se va interesa mai mult de aspectul național al manifestărilor fiecărui popor. oprescu, i. a.iii, 14. Pentru cugetarea lui, acest om cu privirea cruntă a fost izgonit din țară și a avut să guste înstrăinarea silită, cea mai grea pentru un luptător național. arghezi, t. c. 38. Va fi numit director al Teatrului național. id. ib. 68. Cîteva din episoadele narative sau din tablourile istorice ale lui Bălcescu sînt adevărate basoreliefuri literare, inspirate de caldul său sentiment național. vianu, m. 256, cf. 17. Aspirația societății românești la începutul secolului al XlX-lea către libertate și forme naționale de viață cerea transformarea limbii literare. id. s. 184, cf. 6. În cele mai multe locuri, veșmîntul național al popoarelor a rămas același. stancu, u.r.s.s. 116. Legile interne proprii unei singure limbi constituie specificul național al limbii. graur, s. l. 96, cf. 118. Limba națională nu mai este ceea ce era limba comună a poporului; ea devine mai unitară, mai închegată, mai organizată, în general mai bogată în mijloacele de exprimare. id. i. l. 227. Confecții... cusute cu motive naționale. scînteia, 1960, nr. 4859. Repartiția venitului național, proporția dintre fondul de acumulare și fondul de consum corespund pe deplin intereselor oamenilor muncii, lupta de clasă. 1961, nr. 5, 11. Comportarea echipelor noastre naționale de volei. sp. pop. 1961, nr. 3 926, 3/1. Ritmurile de creștere au o importanță decisivă pentru industrializarea țării și prin aceasta pentru progresul întregii economii naționale. contemp. 1962, nr. 795, 1/3. ◊ Șosea națională = șosea care leagă între ele centrele importante ale unei țări și a cărei întreținere se află în seama administrației centrale. Linia ferată – O vecină... Nu seamănă cu ea O biată bătrînă șosea Banală – Dar națională. minulescu, v. 220. 2. s. m. (Jur.; rar) Cetățean al unui stat. Naționalul nu se poate extrăda și o persoană nu poate să-și piardă naționalitatea numai pentru faptul că domiciliind în străinătate, nu s-a înscris în registrele consulatului respectiv. cod. pen, r.p.r. 38. ♦ (Învechit, rar) Compatriot. cf. lm. ♦ (Rar; la pl.) Totalitatea celor care compun o națiune (1). Cf. șăineanu, d. u. – Pronunțat: -ți-o-. – pl.: naționali, -e. – Și: (învechit, rar) naționale adj. invar., națiunal, -ă (pontbriant, d.) adj. – Din lat. nationalis, fr. național.

MERIDIAN s. n. 1. (Geogr.; și în sintagmele meridian geografic, meridian terestru) Fiecare dintre liniile imaginare care înconjură globul pămîntesc, trecînd prin poli, tăind ecuatorul în unghi drept și servind la stabilirea longitudinii punctelor de pe glob; (învechit) miazăzian, cercul de amiazăzi, cercul miezizilei, linia amiazăzei. Meridiianul, au cercul de amiazăzi și orizontul. AMFILOHIE, G. F. 170^r/12. Apoi altă linie trage în curmezișul aceștie, de la un cap până la altul, și prin pregiur, și aceasta să chiamă meridianu (adecă cercul de amiază zi). id. G. 173/11. Are însușimea lui de a să îndrepta pe meridiană seau linia amiazâzei. AR (1829), 138²/10. Pămîntul fiind gogoneț, cercurile sau liniile care se pot trage de la amiază noapte spre amiază zi se numesc meridiane, ale cărora grade sau împărțiri se zic grade de lățime. CR (1830) 51¹/45 Miridean sau miazăziean. GEOGR. MAT. 216^v/8. Cercul, care trece prin zenitul privitorului și prin amîndoaâ polurile, tăiind ecuatorul supt unghiu drept, se zice meridian sau cercul mezizilei. RUS, I. I, 24/17. Meridianul geografic. . . este urma ce o lasă la suprafața pămîntului planul. . . care trece prin ambele poluri a pămîntului. PONI, F. 242. Cînd mă deșteptai, soarele pășise de mult peste meridiană și umbrele luncii, împinse de lumina razelor lui, înaintau, lungindu-se încet spre răsărit. HOGAȘ, M. N. 63. Întîlni insulele Canare. Acestea se află. . . între al 13-lea și al 18-lea meridian vestic. TUDORAN, P. 412. (F i g. și glumeț) Bedreag scoase din brecinar o ață lungă. . . apăsă meridiane și paralele pe hemisferul cald al mămăligii. HOGAȘ, M. N. 195. (E x p r.) Pe toate meridianele (lumii) = pe întreg globul, în întreaga lume; pretutindeni. Pe toate meridianele lumii, opinia publică dorește ca veștile care vor sosi. . . să fie bune. SCÎNTEIA, 1960, nr. 4834. Meridian (de) origine sau primul meridian = meridian stabilit, prin convenție internațională, ca fiind cel care trece prin localitatea Greenwich din Anglia și în raport cu care se calculează longitudinile diferitelor puncte de pe glob. Cf. CULIANU, C. 76. Meridianul origine (primul meridian) împarte globul terestru în două emisfere: emisfera estică. . . emisfera vestică. LTR². Meridianul locului = intersecția planului meridian al unui loc de pe pămînt cu planul universului. Cerc care trece prin punctu înălțimei unui loc, să zice meridianu locului. SIBINEANU, C. 25/21, cf. DRĂGHiCEANU, C. 4. Acestui plan. . . care se consideră ca fix în mișcarea diurnă. . . i se dă numirea de meridianul locului. CULIANU, C. 16, cf. 19, LTR². Meridian magnetic = linie obținută prin intersecția suprafeței pămîntului cu planul vertical indicat de direcția acului magnetic. Cf. PONI, F. 242, LTR². (Adjectival) Plan meridian = plan care trece prin axa de rotație a unei suprafețe de rotație, pe care o intersectează după curba meridianului (1). Cf. LTR². 2. (Mat.) Curbă de intersecție a unei suprafețe de rotație cu un plan care trece prin axa ei de rotație. Meridiane sînt secțiunile făcute de planuri ce trec prin centrul sferei. MELIK, G. 235, cf. LTR². 3. (Astron., în sintagmele) Meridian ceresc = mare cerc imaginar al sferei cerești, care trece prin zenitul locului și prin polii cerești. Orce plan care trece prin axa lumei și pozițiunea unei astre determină pe sfera cerească un cerc mare căruia i se dă numirea de meridian ceresc sau cerc orariu al astrei. CULIANU, C. 16. (Adjectival) Cerc meridian = instrument cu ajutorul căruia se determină trecerea unui astru la un anumit meridian (1) și care servește la măsurarea distanței dintre pămînt și astrul respectiv. Cf. LTR. ♦ (Adjectival) Care se referă la meridianul ceresc. Se zice trecere meridiană sau mai simplu trecerea acestei stele. - Pronunțat: -di-an. – Pl.: meridiane și (neobișnuit, m.) meridiani (DDRF). – Și: (ieșit din uz) meridiánă s. f., (învechit) merizián (URSU T. ș. 236), mirideán s. n. – Din lat. meridianus, it. meridiano, fr. méridien.

MAGAZÍE s. f. I. 1. Clădire izolată sau ansamblu de clădiri în care se păstrează mari cantități de mărfuri sau de materiale ; p. e x t. produsele depozitate; depozit de mărfuri. Să aprinde focul în magaziile unei cetăți (a. 1694). FN 35. [Scrisoare] pentru a se lega cîte cărți sînt dezlegate la magazia mea (a. 1811). IORGA, S. D. XII, 167. O magazie cu o sumă stoguri ce după trebuință s-au socotit a se găti spre întâmpinarea tainaturilor musafirilor oșteni (a. 1822). URICARIUL, V, 173/8. Mănăstirile ceale mult înzestrate lâsîndu-le ca niște magazii pentru săraci și ajutoare obștești. MUMULEANU, ap. BV III, 473. Cel de al cincilea departament avea îngrijirea și purta orînduiala târgului, era peste magazia bucatelor celor trebuincioase de peste tot anul. PISCUPESCU, O. 31/11. Grămădesc fapte și date ca într-o magazie nemărginită, GTN (1835), 17 ²/ll. Măgăzie... în care multe producturi împărătești să păstra. PANN, E. III, 18/11. Magazii subterane de cărbuni. BARASCH, M. II, 26/9, cf. POLIZU, PONTBRIANT, D., DDRF, ALEXI, W. Magazii de rezervă. N. A. BOGDAN, C. M. 116, cf. ȘĂINEANU, D. U. Prin gări, lîngă magaziile vechi, se ridicaseră în grabă, ca din pămînt, magazii noi, mult mai încăpătoare. V. ROM. octombrie 1953, 6. Comitetul de fabrică cere cheia, să verifice ce se află în magazie. DEMETRIUS, C. 16. ◊ (Învechit, cu sens colectiv) La magazia Moldovii fîn este îndăstul (a. 1809). DOC. EC. 75. Totuși marele viziriu avea loc pe la Marcovța de a se trage cătră Șumla, unde era toată magazia proviziilor și a munițiilor. AR (1829), 26²/28. 10 tunuri, tot feliul de magazie și stăpînirea acestui post interesant sînt trofeile biruinței. ib. 73¹/28. ◊ Fig. Ai crede, văzîndu-i privirea, că el, uitîndu-se de-a-ndăratele înăuntru-i, caută ceva ascuns departe în magaziile memoriei. CARAGIALE, O. VII, 45. ♦ Construcție, încăpere unde se păstrează cereale (v. h a m b a r, c o ș a r, p ă t u l), lemne, fîn (v. ș u r ă), unelte, obiecte casnice (v. c ă s o a i e, ș o p r u), alimente (v. c h i l e r, c l e t, p o i a t ă) etc. Și de mămăligă pune vas la foc, Merge-n măgăzie să cearnă mălaiu. PANN, P. V. II, 67/13. Îl duc. . . în magazia unde se păstrează hainele. CUCIURAN, D. 13/7. La noapte să-i închidem [pe copii] într-o magazie, și mîine, în faptul zilei, îi iau eu într-o căruță. ISPIRESCU, l. 273. A simțit că magazia în care a stat închis se destramă. SAHIA, N. 83. Odaia directorului a devenit o adevărată magazie de scrisori. CONTEMP. 1953, nr. 375, 2/5. Chițcanul (șoarece) sparge hambarele, magaziele. H IV 53, cf. CHEST. II 434, ALRM II/I h 292, 294, 345, ALR SN I h 138, ALR II 5319/182, 762, 791, 826, 848, 987. ♦ P. anal. (La pl.) Alveolele fagurilor. Timpul au sosit de a împle magaziile de rezervă și... a gîndi la hrana tinerelor albine. CALENDARIU (1844), 46/13. 2. (Astăzi rar, depreciativ) Prăvălie mare; magazin. Sînt de dat cu năiem niște odăi de lăcuință și o magazie de marfă boltită. GT (1839), 60²/35. Obiectu așezământului va fi d-a face negoțu cu vinuri mai cu seamă în țara Românească, va avea o magazie la București pentru vînzarea vinurilor (a. 1849). DOC. EC. 960. Teatrurile sînt bune, cafinelele împodobite de pe modelul celor din Paris și magaziile pline de marfă pariziană. ROM. LIT. 21²/10, cf. 411 ¹/31. Barbatul său îi aduce vrun turban... sau vro ciudată capelă, caprițioasă clădire de pene, flori și cordele, care aduna de doi ani tot colbul din magazia Ninei. NEGRUZZI, S. I, 239. Din distanță in distanță, linia grădinilor era întreruptă de un șir de magazii, care se țineau lanț una de alta, ieșite în fața stradei: o brutărie, o băcănie, o librărie cu tot felul de cărți scolastice și de ziare. GHICA, S. 534. Am revizuit toate stabilimentele de comerciu, de la magaziile cele mari și luxoase, pînă la maghernițele cele umilite ale precupeților. FILIMON, O. I, 93. Scumpă modistă,... ce vrei de la mine? Capele, bonete? – Foarte-ți mulțămesc, că am prea multe. – Cu adevăraț!... ți-i magazia plină! alecsandri, T. I, 80, cf. BARCIANU, ȘIO 11₁, ALEXI, W., ȘĂINEANU, D. U. ◊ (Cu determinări care arată felul mărfii) I-au închis magaziile ce avea cu băutură (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 205/11. Magaziile de vin au cuprins locul tractirelor celor voioase din Constantinopoli. CALENDAR (1858), 29/13. Magazie de tutun. PONTBRIANT, D. Magazie de postăvarii, de haine gata. ap. TDRG. Să hoinărim prin București, să vă însoțesc prin librării și magazii de vechituri! TEODOREANU, M. II, 145. Viscolea, și domnul Papaciovschi nu putea să convingă pe negustor... Avu o privire de ură, și spre magazia de vechituri, și spre cerul necuviincios și arbitrar. SADOVEANU, O. VI, 634. ◊ F i g. Făcuse din curtea domnească un feli de magazie în care se vindea dreptatea, se vindea dregătoriile. CALENDAR (1850), 64/18. 3. Cutia metalică a puștii, in care stau cartușele înainte de a intra în camera cartușului. DiCȚ. ♦ (Argotic) Tabacheră, GR. S. VII, 118. II. (Regional) Calificativ dat unui cal mare și ciolănos. V. h a m b a r, m ă n ă s t i r e (Pantelimonu de Sus-Hîrșova). Cf. DR. V, 107. – Pl.: magazii. – Și: (regional) măgăzíe s. f. – Din ngr. μαγαξι.

abáte² vb. III. 1 tr., intr., refl. A (se) îndepărta de la direcția inițială sau normală. Abătură cătră stînga, la mănăstire, și poposiră tocmai la slujba de sară (SADOV.). ♦ fig. A (se) îndepărta de la o normă fixată, de la o linie de conduită, de gîndire etc. Mi se pare că te-ai abătut de la subiect (SADOV.). 2 refl. A se opri în treacăt undeva sau la cineva (părăsind drumul inițial). Rebegiți de frig, ne abatem pe la Neculai Moraru (VLAH.). 3 refl. (despre fenomene ale naturii, calamități, nenorociri) A se produce pe neașteptate (cu forță). Uluit mai mult de năvala de lovituri ce se abătuseră asupra lui..., se gîndea cum s-ar putea furișa mai la o parte (REBR.). 4 refl., intr. A-i veni ideea, a-i trece prin minte; a i se năzări. De-mi va abate vrodată să-mi vînd moșia, am gînd să pun în publicație (c. NEGR.). 5 tr. A întrista, a deprima, a descuraja. Vestea l-a abătut. 6 tr. (calc. după fr. „abattre”) A doborî (la pămînt). Năprasnica secure... abate toți copacii (ALECS.). ♦ (refl.) A cădea. Arabul e-n viață și calul sosește, Dar vai, cînd s-oprește, S-abate jos mort! (MACED.). • prez.ind. abát. /lat. abbattĕre; cf. și fr. abattre.

*punct n., pl. e și (maĭ vechĭ) urĭ (lat. punctum, d. púngere, a împunge). Împunsătură, pată rătundă, semn rătund, maĭ ales făcut cu condeĭu saŭ de natură: a face un punct cu cerneală, cu creĭonu, cu văpsea; bibilicile aŭ puncte albe pe pene. V. picățele, puchițeĭ). Semn rătund pus pe i și pe j saŭ la urma uneĭ fraze p. a arăta că s’a terminat orĭ după o prescurtare. A pune punctele pe i, a te explica exact și fără considerațiunĭ (V. punctuațiune și soroacă). Pată: un punct negru se vedea la orizont. Loc anumit: punctu de plecare, fie-care gardist era la punctu luĭ (V. pont). Stare, situațiune: se află în acelașĭ punct. Parte, lucru, chestiune anumită de discutat: la ordinea zileĭ eraŭ zece puncte, care trebuĭaŭ să fie lămurite. Fracțiune de număr saŭ de notă la media unuĭ elev: 8 și 10 puncte. Însemnare a graduluĭ de cîștig făcută după fie-care dată la cărțĭ, biliard, popice și alte jocurĭ: am 55 de puncte. (A da cuĭva puncte înainte, a-l considera că are deja atîtea puncte cînd tu începĭ, fiind sigur că tot îl veĭ întrece. Fig. A fi maĭ îndemănatic, maĭ priceput de cît el). Epocă, timp, grad: a fi în cel maĭ înalt punct al gloriiĭ. Moment precis: a fi pe punctu de a reuși. Foarte mică dimensiune: pămîntu e un punct în univers. Geom. O parte din spațiŭ imaginată ca infinit de mică și considerată că n’are dimensiune: locu unde doŭă liniĭ se taĭe se numește „punct de intersecțiune”, linia se compune din puncte, circumferența e o linie ale căreĭ puncte îs toate egal de depărtate de un punct interior numit „centru”. Muz. Semn rătund care, pus după o notă, îĭ mărește valoarea. Punct de orgă, punct care suspendă măsura și acompaniamentu. Geogr. Punct cardinal, nordu, sudu, vestu și estu, adică cele patru puncte care, unite pin doŭă liniĭ care se taĭe, împart orizontu în patru părțĭ egale. Fiz. Punct de sprijin, punct pe care se sprijină pîrghia cînd o apeșĭ ca să rîdicĭ ceva, (fig.) lucru care te ajută. Punct de vedere, privință, loc pe care te puĭ ca să priveștĭ lucrurile maĭ mult orĭ maĭ puțin depărtate, (fig.) mod de a considera lucrurile: din punctu luĭ de vedere, are dreptate. Punct de onoare, lucru care interesează onoarea. Punct negru, obĭect de neliniște, lucru amenințător (ca nouru care se arată la orizont și aduce furtuna). Puncte de suspensiune, puncte care, în scriere, arată reticența saŭ suspensiunea, ca: Ce e el? Un... păcătos! A pune la punct, a pune în ordine gata de a funcționa, a lămuri o chestiune. Adv. Fix, hotărît, exact: a sosit la orele 5 punct, punct la 5 ore. – În sec. 19 punt, pl. urĭ (it. punto).

LINIE DE PAUZĂ s. f. + prep. + s. f. (cf. lat., it. linea, germ. Linie, fr. ligne + lat. de + lat., it. pausa, fr. pause): semn de punctuație de forma unei linii orizontale, mai lungă decât cratima (-), uneori repetată (--), care marchează pauza dintre cuvintele sau construcțiile incidente și restul propoziției („Am zăcut o lună de zile – zice – alaltăieri m-a grijit, m-a spovedit.” – I. L. Caragiale; „Madam Georgescu – fatalitate! – Nicăieri.” – idem); dintre o propoziție incidentă și restul frazei („Era și drăgălaș – bată-l fericea – puiul de împărat!” – Al. Odobescu; „Romanii – noi, strănepoții lui Traian, începem totdeauna de la romani – cunoșteau, printre alte multe, și aceste două specii de păsărele.” – idem); dintre o apoziție explicativă și restul propoziției („Moșneagul nostru – Ilie Aldea a lui Ion – era om vechi.” – M. Sadoveanu) sau dintre o apozitivă și restul frazei („Uite, vezi! Ăsta e cusurul tău – exagerezi.” – I. L. Caragiale); pauza dinaintea unei comparații fără ca („...sprâncene de mușchi uscat, nasul – cioc de cucuvaie.” – G. Galaction); intervenția autorului în cursul vorbirii directe sau la sfârșitul ei („- Aurica – strigă ea – vino repede, că i-a venit rău lui Costache.” – G. Călinescu; „- Două până la Salva – zise Nicolae pleoștit.” – L. Rebreanu); elipsa predicatului sau a verbului copulativ („Habaragia... e mai bună, că ai a face tot cu marfă vie, care la deal se dă pe jos, la vale – pe jos.” – Ion Creangă; „Trenul sosește la Sinaia regulat. Lume – destulă.” – I. L. Caragiale) etc.

rând sn [At: CORESI, EV. 297 / V: (reg) ~ă sf / Pl: ~uri / E: slv рѧдъ] 1 Șir (drept sau aliniat) de lucruri sau de ființe. 2 (Frî) Rang¹. 3 (Îlav) La ~ În șir. 4 (Îlav) De-a ~ul, (îvr) de-a ~, (înv) de ~ Unul după altul. 5 (Îal) Fără întrerupere. 6 (Îal) De la un capăt la altul. 7 (Îlav) Pe (sau, înv, pre) ~ Succesiv. 8 (Îal) De la unul la altul. 9 (Îal) Alternativ (1). 10 (Îal; înv) În șir. 11 (Îal) Treptat. 12 (Îlav) ~ pe ~ (sau ~uri-uri, (înv) rând-rând Unul după altul. 13 (Îlav) În primul ~ Înainte de toate. 14 (Îlav) În ~ În mod egal. 15 (Reg; îlav) De ~ Alături. 16 (Reg; îlav) (Pe) (tot) de-a ~ul sau (pe) de-a (-n) ~, d-a ~a, (înv) de (sau în) ~ De la un capăt la altul. 17 (Reg; îlpp) D-a ~ cu Alături de. 18 (Îe) A fI în primele ~uri A ocupa un loc de frunte într-un șir. 19 (Fig; îae) A fi în fruntea unei activități. 20 (Îe) Haină (încheiată) la două ~uri Haină bărbătească cu două șiruri de nasturi, unul pentru a o încheia și unul ca garnitură. 21 Șir orizontal de cuvinte care formează o linie dreaptă într-un text scris sau tipărit. 22 (Îlav) ~ cu ~ În mod amănunțit. 23 (Îe) A citi printre ~uri A înțelege (sau a încerca să înțeleagă) și ceea ce nu se spune explicit într-un text scris. 24 Șir de obiecte suprapus altuia. 25 (Rar) Etaj (1). 26-29 Loc cuvenit cuiva (sau ocupat de cineva) într-un șir (sau în cadrul unei activități). 30 Ordine în care se succed faptele. 31 Moment indicat pentru o activitate. 32-33 (Îlav) La ~ Potrivit ordinii stabilite (sau momentului indicat). 34 (Îlav) Cu ~ul Alternativ (1). 35 (Îlpp) După ~ul În ordinea. 36 (Înv; îe) A trage ~ul pe cineva A fi cazul. 37 (Îe) A lua (pe cineva) la (sau după) ~ A se ocupa de cineva conform ordinii stabilite (sau cuvenite). 38 (Îe) A ține (sau a păstra) ~ul! A respecta locul stabilit (sau ordinea stabilită). 39 (Îe) A ține (cuiva) ~ul A păstra un loc pentru cineva lângă sine într-un șir. 40 (Îe) A lăsa (sau a ceda) (cuiva) ~ul A se retrage dintr-un loc (sau dintr-o activitate) pentru a permite altcuiva să ocupe locul sau să acționeze. 41 (Îe) A intra la ~ A începe să acționeze la momentul potrivit (sau după ordinea stabilită) în urma altora. 42 (Îe) A veni (sau a fi) ~ul (cuiva, sau pentru ceva) A sosi momentul pentru a face ceva. 43 (Îe) A veni la ~ A sosi momentul pentru a se face un lucru. 44 (Îe) La (sau, înv, pre) ~ul meu (tău etc.) Atunci când este potrivit pentru mine (tine etc.). 45 (Îae) În urma altora într-un șir. 46 (Îae) Din partea mea (a ta etc.) 47 (Îe) A nu-și da ~ A lucra de zor. 48 (Îae) A se îmbulzi la treabă (sau la vorbă). 49 (Pop; îe) A nu-și putea da ~ (cu cineva) A nu o putea scoate la capăt cu cineva. 50 (Pop; îe) A da ~ la A ține seama de. 51 (Pop; îe) Fără de ~ Fără seamă. 52 (Îe) De ~ De serviciu. 53 (Reg; îe) A-și face ~ul A-și face datoria potrivit ordinii stabilite. 54 (Îvr; îe) A nu da (cuiva) ~ A nu da cuiva răgaz. 55 (Îae) A nu permite. 56 (Îvr; îe) A nu-și (putea) da ~ cu (sau la) ceva A nu prididi. 57 (Reg; îe) A avea ~ A avea timp. 58 (Reg; îe) A-și face ~ A-și face timp. 59 (Reg; îe) A-și afla de ~ A-și face timp. 60 (Precedat de numerale sau de adjective) Dată (22). 61 (Îlav) Într-un ~ La un moment dat. 62 (Îvr; îlav) De la un ~ unde vreme De la un timp încoace. 63 (Reg; îlav) Ca și de la ~ Ca și data trecută. 64 (Reg; îlav) De-un ~ Deocamdată. 65 Cantitate, grup, număr care urmează după altă cantitate de același fel Cf serie. 66 Grup de obiecte, de obicei de îmbrăcăminte, care formează un tot și care se folosesc deodată. 67 (Prc) Costum bărbătesc. 68 (Îs) ~ de case Corp de case. 69 Grup de persoane (sau obiecte) care formează un tot omogen. 70 (Înv) Categorie socială Si: tagmă. 71 (Îla) De ~ Din popor. 72 (Pex; îal) Obișnuit. 73 (Îe) În ~ cu cineva (sau cu ceva) În categoria cuiva. 74 (Îe) În (sau de) ~ul cuiva La același nivel. 75 (Îvp) Stare a lucrurilor Si: obicei, rânduială (17), rost. 76 (Îvp) Obicei. 77 (Îlpp) De (sau din) ~ul În privința. 78 (Îvr; îlav) Fără (de) ~ Fără seamă. 79 (Reg; îla) Afară de ~ Neobișnuit. 80 (Reg; îe) Cum e ~ul? Cum se face că...? 81 (Reg; îae) Cum stau lucrurile? 82 (îvr; îe) A umbla (sau a căuta, a vedea) de (sau în) ~ul cuiva A purta grijă cuiva. 83 (Îvr; îe) A căuta de ~ cu cineva A se interesa de cineva. 84-85 (Reg; îe) A-i umbla de ~ A-i merge cuiva bine (sau rău). 86 (Reg; îe) A nu avea (sau a nu fi) ~ de... A nu avea posibilitatea să... 87 (Reg) Situație materială bună Si: avere (4), stare (55). 88 (Îla) La ~ În situație materială bună. 89 (Îal) Bine văzut. 90 (Reg; îe) A pune la (sau în) ~ A organiza. 91 (Reg; îae) A crea o situație materială bună. 92 (Reg; îe) A-i face (cuiva) ~ de ceva A-i face (cuiva) rost de ceva. 93 (Reg; mpl) Menstruație. 94 (Reg; îs) ~uri albe Leucoree. 95 (Îe) A ști ~ul A cunoaște mersul lucrurilor.

PUNCT, puncte, s. n. I 1. Semn mic și rotund, folosit în scrierea de mînă și de tipar ca: a) semn de punctuație folosit la sfîrșitul unei expuneri care are înțeles deplin (și după care vorbirea nu mai continuă) sau marcînd pauza care se face între propoziții sau fraze independente. ♦ Fig. (Cu valoare de interjecție) Gata! destul! s-a isprăvit! Cu asta, punct! hotărî el. V. ROM. mai 1954, 73. Două puncte = semn de punctuație constînd din două puncte așezate unul deasupra altuia și folosite pentru a arăta că urmează o vorbire directă, o enumerare, o explicare sau o concluzie. Punct și virgulă = semn de punctuație constînd dintr-un punct așezat deasupra unei virgule și folosit pentru a despărți părțile componente ale unei perioade. Puncte de suspensie sau puncte-puncte = semn de punctuație constînd din trei puncte așezate în linie orizontală și folosit pentru a arăta o întrerupere a gîndirii sau o omisiune într-o frază; b) semn grafic folosit după un cuvînt prescurtat printr-o literă sau prin mai multe;semn grafic deasupra literelor «i» și «j». Expr. A pune punctul pe i = a preciza, a sublinia ceea ce e esențial, a spune exact ceea ce trebuie într-o chestiune. 2. (Rar, în expr.) Punct de întrebare = semn de întrebare (v. întrebare); fig. întrebare rămasă fără răspuns. Ca și cum ar fi lunecat înadins pe lîngă punctul meu de întrebare, se plecă în mod firesc și... rupse un mare și frumos fir de romaniță. HOGAȘ, M. N. 102. 3. Semn convențional care marchează pe o hartă așezările omenești. Ca punctele pe hartă colorate. Sînt porturi și orașe populate. D. BOTEZ, F. S. 20. 3. Semn convențional desenat pe zaruri. ♦ (Muz.) Semn mic și rotund pus la dreapta unei note spre a-i prelungi durata cu încă jumătate din valoarea ei. 4. Model de cusătură; broderie, împletitură etc. Covor lucrat în punct de chelim. 5. Unitate de măsură luată ca bază de clasificare, în special la sporturi. Jucătorii romîni au avut trei puncte avans. ♦ Unitate de măsură pentru cîștiguri sau pierderi la unele jocuri (zaruri, cărți, biliard etc.). La unele jocuri asul valorează unsprezece puncte. ♦ Unitate de măsură pentru sporirea sau reducerea cursului valorilor mobiliare negociate prin bursă. Acțiunile fabricilor de celuloză au sărit cu o mie de puncte. BARANGA, V. A. 15. Sînt sătul de opțiuni și puncte de redevență. C. PETRESCU, R. DR. 201. ♦ (Ieșit din uz) Fiecare din diviziunile unei cartele pentru raționalizarea anumitor produse industriale; tichet detașat dintr-o astfel de cartelă. ◊ Loc. adj. și adv. Pe puncte = în baza dreptului conferit de cartelă; raționalizat. Pantofi – pe puncte, ciorapi – pe puncte, haine – pe puncte. GALAN, B. I 6. ♦ Punct (tipografic) = unitate de măsură a lungimii, egală cu 0,376 mm, folosită pentru materialul tipografic (literă, linie, spațiu etc.). II. Figură geometrică fără dimensiuni care poate fi reprezentată, de exemplu, prin partea comună a două curbe care se întîlnesc. Printr-un punct exterior unei drepte se poate duce o paralelă la acea dreaptă. GEOMETRIA 21. ♦ Loc determinat pe o lungime sau pe o suprafață mai mare. Examinînd punctul de creștere la un microscop puternic, se vede că el este format dintr-o mulțime de celule cu pereții subțiri. BOTANICA 64. ◊ (Neobișnuit) Puncte de foc = procedeu terapeutic în anumite afecțiuni, constînd din aplicarea vîrfului incandescent al termocauterului pe locul bolnav; ardere, cauterizare. Ploua subțire, pieziș, o ploaie rece ce-ți înțepa obrazul ca punctele de foc. BRĂESCU, V. A. 102. 2. Loc, parte în cadrul unei acțiuni mai largi, al unui plan, al unei discuții, al unei probleme, al unei scrieri etc. Cu părere de rău, nu pot să lămuresc acest punct întunecat al discuției. SADOVEANU, O. VIII 183. Despre toate aceste puncte mă rog să dai deslușiri cum vrei să se urmeze. BĂLCESCU, la GHICA, A. 512. Încă un punct al criticii nu înțeleg. RUSSO, O. 93. ◊ Expr. Punct de onoare = lucru care interesează onoarea cuiva; obligație care angajează prestigiul, autoritatea, reputația cuiva. Dacă pentru întreaga țară, cărbune mai mult, mereu mai mult, este o problemă de viață și de moarte, pentru noi din Valea Jiului, este și un punct de onoare. DAVIDOGLU, M. 7. Punct de plecare (sau de pornire) = locul de unde pleacă cineva; fig. începutul unei lucrări, al unei acțiuni. Sosit din nou în punctul de plecare, îmi plimb privirea tristă împrejur. BENIUC, V. 28. Drepturile omului au fost punctul de plecare al revoluției [din 1789]. CAMIL PETRESCU, T. II 562. ♦ Punct nevralgic v. nevralgic. A fi pe punctul de a... (sau, învechit, în punct de...) = a fi gata de..., a fi pregătit să... Eram în punct de plecare, cînd aflarăm că și munții aceia erau coprinși de vrăjmași. GHICA, A. 631. Punct de vedere = unghiul din care privește cineva o problemă sau atitudinea pe care o are față de ea; chip, fel, mod de gîndire. Acesta e un punct de vedere superior, pe care trebuie să-l sprijinim. VORNIC, P. 224. Recunoscui ușor aceste două puncte de vedere și asta aduse o trecătoare mîngîiere. SADOVEANU, E. 126. Înțelegea prea bine «punctul de vedere» al doamnei colonel, dar n-avea ce face. Adevărul e adevăr! C. PETRESCU, Î. I 18. Din punct de vedere = în privința, sub raportul. Industrie multilateral dezvoltată din punct de vedere tehnic. Din punctul de vedere (al cuiva) = după felul cum privește cineva lucrurile. Din punctul lui de vedere, Nae... a avut dreptate. CAMIL PETRESCU, U. N. 73. Înfățișaserăm cauza noastră din punctul său adevărat de vedere. GHICA, A. 801. Din punct în punct sau punct cu punct = din fir în păr, pe larg; amănunțit, detaliat, dezvoltat. Și totuși, muierea aceasta care-l urmărește a arătat întocmai lucrurile, punct cu punct, pas cu pas. SADOVEANU, E. 281. A pune (un aparat) la punct = a regla (un aparat sau un sistem tehnic) pentru a putea funcționa în condițiile dorite; fig. a potrivi lucrurile așa cum trebuie, fără a neglija nimic, a face să meargă bine, a aranja. A fi pus la punct = a fi aranjat, bine îmbrăcat. Am așadar dungă [la pantaloni], sînt pus la punct. SAHIA, N. 20. A pune (pe cineva) la punct = a-i da cuiva o lecție de bună-cuviință, a arăta cuiva ce se cuvine și ce nu; a pune (pe cineva) la locul lui. ♦ (Adverbial) Tocmai, precis, exact, fix. Pleacă înainte ca să ducă vestea că la 12 punct, Zapis se va pogori cu Șoimul, împreună cu prinții, în curtea palatului său. VISSARION, B. 321. ◊ Loc. adv. (În legătură cu verbe de mișcare) La punct = la momentul potrivit; la țanc. Ai venit la punct. 3. Corp, porțiune dintr-o materie, avînd dimensiuni neglijabile. Dar deodat-un punct se mișcă... cel întîi și singur. Iată-l Cum din chaos face mumă, iară el devine tatăl. EMINESCU, O. I 132 ♦ Ceea ce se vede foarte mic, din cauza depărtării. Din depărtare... se ivi întîi un punct negru, apoi încă unul. Erau căruțele. DUMITRIU, P. F. 33. Spre ostrovul cu sălcii aplecate și desfrunzite pluteau puncte negre și mărunte: erau rațele sălbatice. SADOVEANU, O. VII 164. În fund, pe cer albastru... un negru punct s-arată! E cocostîrcul tainic, în lume călător. ALECSANDRI, P. A. 118. ♦ Pată mică, detașată pe un fond de altă culoare. Pe strada întunecată aproape, cîteva puncte de lumină au lucit. ANGHEL, PR. 38. 4. Loc determinat în spațiu (avînd anumite caracteristici). Îl tîrî pe toate străzile și bulevardele principale, să-i fixeze cîteva puncte de reper în orașul necunoscut. C. PETRESCU, C. V. 48. O clipă, animalul se oprește înghețat E pierdut!... Ochii turburi caută încotrova un punct de scăpare. CARAGIALE, O. II 14. ◊ Punct mort v. mort. Punct cardinal = fiecare dintre cele patru direcții principale ale orizontului, servind Ia orientarea în spațiu (v. răsărit, apus, miazănoapte, miazăzi). Pentru a ajunge aici, de la nord, de la răsărit sau din orice parte a punctelor cardinale, trebuie să mergi cîte o sută de kilometri printr-un defileu îngust de munți stîncoși. BOGZA, Ț. 12. (Fig.) Proclamarea unei constituții era punctul cardinal al revoluției [din 1789]. CAMIL PETRESCU, T. II 562. Unul preface toată limba în «iune» altul în «ție»... de nu știi cum să te întorci între aceste patru puncte cardinale a gramaticilor. RUSSO, O. 54. Punct de ochire = locul în țintă în care trăgătorul potrivește precis linia de ochire. Punct de agitație v. agitație. 5. Temperatura la care se produce un anumit fenomen. Punct de fierbere. Punct de topire. 6. Moment, stadiu, fază, etapă de dezvoltare. Încet cîte încet neamul se priface în popol sau nație... istoria... stă un minut la punctul acela unde viața tradițiilor se priface în viața istorică. RUSSO, S. 97. ◊ Loc. adv. Pînă la un (sau la acest) punct = pînă la o anumită limită, etapă; într-un anumit grad, într-o anumită măsură. (Atestat în forma punt) Pînă la acest punt, sîntem încredințați că toți bărbații de stat ai Romîniei stau într-un perfect acord. ODOBESCU, S. III 380. ◊ Expr. Pînă la ce punct = în ce măsură, pînă unde... – Pl. și: (învechit) puncturi (FILIMON, C. 263). – Variantă: (învechit) punt, punturi (ODOBESCU, S. A. 479, KOGĂLNICEANU, S. 117), s. n.

ZARE, zări, s. f. 1. Partea cerului sau a pămîntului pe care o mărginește linia orizontului. V. orizont. Deasupra șirurilor de sălcii se ridica zarea luminoasă, verde sub nori și cețuri. DUMITRIU, N. 276. Privea cu-ntristare, Cît ți-i oceanul de larg, zările fără catarguri. TOPÎRCEANU, P. 45. ◊ (Poetic) înălțimile albastre Pleacă zarea lor pe dealuri, Arătînd privirii noastre Stele-n ceruri, stele-n valuri. EMINESCU, O. I 210. ◊ Fig. Oștenii își schimbă locul necontenit; îi bate vîntul cătră zarea furtunilor. SADOVEANU, N. P. 102. Pierdut e totu-n zarea tinereții Și mută-i gura dulce-a altor vremuri. EMINESCU, O. I 201. În ochii mei deschis-ai o zare nouă, largă... Tot sufletul spre dînsa cu tine vrea să meargă. ALECSANDRI, T. II 118. ◊ Loc. adv. (Mai ales în construcție cu verbele «a se uita», «a privi») În zare (sau, rar, în zări) = la orizont; p. ext. în depărtare, departe. Cei doi flăcăi se priviră între ei, întunecați, apoi se uitară amîndoi în zare. DUMITRIU, N. 235. Vedem pînă departe, în fundul zării, sate, cîmpuri, păduri. STANCU, U.R.S.S. 105. Brazdele negre-lucii se întindeau pînă în zare. SADOVEANU, O. VI 430. Iar mai spre-amiazi, din depărtări, Văzu-tu-s-a crescînd în zări Rădvan cu mire, cu nănași, Cu socrii mari și cu nuntași. COȘBUC, P. I 56. Privea în zare, cum pe mări Răsare și străluce, Pe mișcătoarele cărări Corăbii negre duce. EMINESCU, O. I 167. Numa-n zarea depărtată sună codrul de stejari. id. ib. 146. Despot, Despot... în zarea depărtată S-aude zgomot mare și-o oaste se arată. ALECSANDRI, T. II 172. Din zări = din depărtări. Din zări un tînăr călător, Sosind pe-acolo, s-a rugat Să bea din cana lor. COȘBUC, P. I 281. ♦ Văzduh. Vei privi prin zări senine Stelele, sclipind mărunte, Cum încet de peste munte, Ies de printre brazi. COȘBUC, P. I 316. 2. Lumină care se împrăștie în jurul unei surse luminoase. Moșneagul puse mîna pe pahar și-l ridică în zarea fînarului. SADOVEANU, O. II 15. Pune-l să-mi cînte de inimă albastră aici, la zarea stelelor și a focului. GANE, N. I 135. Cu făclioara pe-unde treci, Dai zare negrelor poteci. COȘBUC, P. I 148. ◊ Expr. A se uita în zare (la ceva) sau a privi (ceva) în zare = a privi un obiect transparent așezîndu-l în dreptul unei surse de lumină, pentru a-l vedea mai bine. Străinul... luă paharul, îl privi în zare. SADOVEANU, la TDRG. Se uită în zare la culoarea de chilimbar Gustă și așeză paharul la loc. C. PETRESCU, A. 373. (O) zare de... = o cantitate mică de... (în special de lumină, v. licărire). În cîteva ore de drum, mașina avea să-l înfunde iarăși în satul tătăresc, cu bordeie strîmbe și oarbe de lut... și cu praful acela dobrogean... răsucit în vîrtejuri peste cîmpuri dogorite, fără zare de umbră. C. PETRESCU, Î. I 4. Ce mi-aprinde-n piept scîntei? E părere, ori o zare De lumină-n geamul ei? CERNA, P. 142. Înnoptase. Zare de stea nu se vedea deasupra. VLAHUȚĂ, la TDRG. Se sui într-un copaci înalt, și se uită în toate părțile, că de va vedea undeva vro zare de lumină, să se ducă și să ceară nițel foc. ISPIRESCU, L. 200. O zare de lumină s-arată-n răsărit. EMINESCU, O. I 98. (În construcții negative) De zare = nici un pic, cîtuși de puțin. Nu-i nici stăpînul casei, nici femeia lui măcar, nici măcar o slugă de zare. GANE, la CADE. ♦ Rază. Deci sîngerat la pămînt i-alunecă brațul, iar noaptea Morții și-a silnicii sorți i-acopere zarea vederii. MURNU, I. 89. Ești demon, copilă, că numai c-o zare Din genele-ți lunge, din ochiul tău mare Făcuși pe-al meu înger cu spaimă să zboare. EMINESCU, O. I 41. ♦ Zori de ziuă. V. zori. De ce să cadă crinul în zarea dimineții? De ce să moară Emisii în floarea tinereții? ALECSANDRI, P. II 114. Și la zări de ziuă a mai făcut un copil și l-a numit Zărilă. ȘEZ. II 49. ◊ Fig. Din ce în ce mai singur mă-ntunec și îngheț, Cînd tu te pierzi în zarea eternei dimineți. EMINESCU, O. I 114. 3. Culme, creastă, coamă, vîrf. După o jumătate de ceas ne suirăm noi-înșine pe zarea muntelui. GANE, N. III 113. După un minut de odihnă pe zarea dealului, descălecai și începurăm a scoborî la vale. HOGAȘ, M. N. 205. Îndărăt, dintr-o zare de codru, soarele răsărea încet pe-un cer de un albastru cald și fără pic de nor. VLAHUȚĂ, O. A. 276.

COARDĂ, coarde și (rar) corzi, s. f. I. 1. Fir elastic confecționat din metal sau din intestine de animale care, întins pe anumite instrumente, produce, prin vibrare, sunete muzicale; strună. Coarde de vioară. ▭ Picăturile de ploaie cad ca niște note din coarde obosite. DEMETRESCU, O. 112. Mi-aruncă... floarea veștedă de luncă, Ca pe coardele ghitarei răsunînd încet să cadă. EMINESCU, O. I 154. ◊ Fig. Ai atins coarda cea mai zbîrnîitoare a inimii mele. ALECSANDRI, T. 1300. Nu ai nici o coardă a inimii izbită De viscolele lumii și de nenorociri. ALEXANDRESCU, M. 127. ◊ Expr. (Familiar) A atinge (pe cineva) la coarda sensibilă (sau simțitoare) = a se adresa cuiva punînd accentul pe un fapt la care acesta este mai sensibil, a-i aminti ceva care-i produce mai multă plăcere sau supărare; a lăuda, a măguli pe cineva. A întinde coarda pînă se rupe (sau plesnește) = a împinge lucrurile prea departe, pînă la extrem. ◊ (La pl.) Instrumente cu coarde. Concert pentru orgă și orchestră de coarde. ♦ Coardele vocale = cei doi mușchi paraleli din interiorul laringelui, înveliți într-o mucoasă fină, prin vibrația cărora, la expirarea aerului din plămîni, se formează vocea. Timbrul vocii omenești variază după grosimea, lungimea și extensibilitatea coardelor vocale. 2. Fir împletit (din cînepă, păr, intestine de animale sau sfoară) care ține întinse capetele unui arc. Zbîrnîie coarda din arcu-i, fulgeră săgeata-n vînt. ALECSANDRI, P. A. 46. Mușchii i se întinseseră ca coarda unui arc. NEGRUZZI, S. I 42. 3. Dreapta care unește două puncte ale unei linii curbe sau, în particular, extremitățile unui arc de cerc. În același cerc sau în două cercuri egale, unghiurilor la centru egale le corespund arce și coarde egale. II. 1. Sfoară care, prin învîrtirea penei, se răsucește, apropiind brațele și întinzînd pînza ferăstrăului; strună. 2. (Numai la pl.) Cele trei frînghii întinse pe laturile ringului de box pentru a împiedica pe boxeri să iasă sau să cadă de pe ring. Boxerii intră pe ring trecînd printre corzi. ♦ Frînghie sau sfoară mai groasă de care se servesc sportivii pentru a executa diverse exerciții; frînghie cu care se joacă copiii sărind peste ea. III. 1. (Popular; prin asemănare cu o funie întinsă) Vînă, arteră; nerv; mușchi; tendon, ligament care se încordează la anumite mișcări. Mă dor de crudul tău amor A pieptului meu coarde. EMINESCU, O. I 172. Apoi se spală cu oțet, trăgîndu-l peste frunte, între ochi, între tîmple și coardele gîtului. ȘEZ. XXIII 2. Partea superioară a gîtului la cal, la bou sau la bivol, acoperită de coamă. Daleu! dragă primăvară, De-ai veni cînd aș vrea eu, Să mai ies voinic prin țară... Și pe coarda-i cea pletoasă Să-mi dezmierd murgul voinic. ALECSANDRI, P. A. 57. Briar... Se puse drept în cale-i... Și-i frînse [ bivolului] coarda-n luptă. ALECSANDRI, P. A. 195. ◊ Fig. Frîntă e coarda puterii În trupul sărmanelor vite. NECULUȚĂ, Ț. D. 62. 3. Fiecare dintre vițele, șuvițele sau nuielele unei împletituri. Lică stătea înaintea ei și, împărțind fuiorul în opt șuvițe, începu să împletească în opt coarde, cum ea- nu mai văzuse mai-nainte. SLAVICI, O. I 187. 4. Curmeiul sau lăstarul viței de vie, care se întinde ca o sfoară groasă. La sosirea lui Costandin, se aplecă și-i arătă coardele tăiate de la butuc. DUMITRIU, N. 249. 5. Șuviță de dulceață desprinsă din masa de sirop care s-a întărit prin fierbere. Nu-s destul de legate dulcețile... Privește, nu au coardă nicidecum. ALECSANDRI, T. I 31. IV. 1. (Mold.) Bîrnă sau grindă mare și groasă care susține tavanul casei și pe care se păstrează sau de care se atîrnă diferite lucruri din casă; culme. De ger, s-aud într-una în pod corzile trosnind. VLAHUȚĂ, O. A. 87. Acuși iau varga din coardă, și vă croiesc, de vă merg petecile! CREANGĂ, A. 38. Pe coardă stăteau aruncate niște straie. CONTEMPORANUL, IV 392. 2. Piesă elastică de oțel special care, prin destindere, pune în mișcare un mecanism; arc.

SUB² prep. (Și în forma subt) I. (Introduce complemente circumstanțiale de loc) 1. Arată poziția unei persoane sau a unui lucru care se găsește (sau ajunge) mai jos decît cineva sau ceva; dedesubt. Pavel Greabu stătea la masă, sub lampă, și citea ziarul. V. ROM. februarie 1952, 136. Subt soare lunecau pîlcuri de nouri alburii. SADOVEANU, B. 20. Craiul însă, vrînd să-l ispitească... se îmbracă pe ascuns într-o piele de urs, apoi încalecă pe cal, iese înaintea fecioru-său pe altă cale și se bagă sub un pod. CREANGĂ, P. 185. Se coceau pe vatra sură două turte în cenușă, Un papuc e sub o grindă, iară altul după ușă. EMINESCU, O. I 84. ◊ Expr. (Mai ales în construcții negative) A se afla (sau a fi, a se pomeni etc.) sub soare = a exista în lume. Broasca se dete de trei ori peste cap și se făcu o zînă gingașă și plăpîndă, și frumoasă cum nu se mai afla sub soare. ISPIRESCU, L. 35. O! ce minune încîntătoare! – N-am văzut alta ca ea sub soare. ALECSANDRI, T. I 460. A muri sub cuțit = a muri în timpul unei operații chirurgicale. ◊ (Obiectul care se află mai jos servește ca sprijin sau reazem celui de deasupra) Uite, nu e vînt, Și-i cald. Sub cap o mînă pui, Dorm colea, pe pămînt. COȘBUC, P. I 230. Du-te, dor, unde te mîi Și te așază unde-ți spui, La badea sub căpătîi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 140. ♦ (Împreună cu prep. «de») Indică punctul de plecare al unei acțiuni. Strîmbă-Lemne, stîlcit cum era, vedea de sub laiță tot ce se petrecea. CREANGĂ, O. A. 274. Din pămînt și de sub mare s-aud sunete ce cresc. EMINESCU, O. IV 114. ◊ Expr. A-și mînca de sub unghie v. mînca. ♦ (Împreună cu prep. «pe») Arată în mod neprecis poziția sau mișcarea unui lucru care se află mai jos decît altul, dedesubtul altuia. Treceam acum cinci minute pe sub ferestrele voastre. C. PETRESCU, C. V. 187. Mulți au căzut pe jos, răcnesc pe sub picioarele echipate în bocanci militărești. SAHIA, N. 45. Pe sub soare ciocîrlia se alintă-n ciripire. BELDICEANU, P. 58. ◊ Expr. A se uita pe sub sprîncene v. sprînceană. ♦ La. Măi Păsărilă, iacătă-o, ia! colo în dosul pămîntului, tupilată sub umbra iepurelui! CREANGĂ, P. 267. Rareori o putea vedea cineva... cetind sub umbra unui tei. NEGRUZZI, S. I 44. 2. În. Sub liniște se pregătesc răzvrătiri și răzbunări. SADOVEANU, O. I 6. Hoți de moarte doisprezece Stau în rond sub vîntul rece Care șuieră și trece. ALECSANDRI, P. II 46. 3. La marginea, la poalele, jos, lîngă... La dreapta, sub pădure, romîna oaste-apare În pîlcuri și în cete pe cîmp orînduită. ALECSANDRI, P. III 220. Moartea îl seceră sub zidurile Silistrei. NEGRUZZI, S. I 41. La o casă șepte fete și fîntîna sub părete, Cînele moare de sete. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 421. II. (Introduce complemente circumstanțiale de timp) 1. (Precedînd un substantiv care denumește un conducător de stat) În timpul, pe vremea. Țara, înălțată și întinsă sub Ștefan cel Mare, stătea încă tare, ca un cuib de zimbri. SADOVEANU, O. I 247. Istoria romînilor sub Mihai-vodă Viteazul. BĂLCESCU, O. II 7. 2. (În loc. adv.) Sub seară = pe înserate, la căderea întunericului. Sub seară, podarul de la Călieni a văzut repezindu-se pe bacul umblător o umbră neagră. POPA, V. 129. Tocmai tîrziu, sub seară, sosi și Tabur, vaporul așteptat. BART, E. 78. Pe sub seară = (arătînd mai puțin precis momentul sau intervalul) cam pe seară, spre seară, către seară. El era cel care îi lua, în zilele de sărbători, să-i ducă, pe sub seară, la cofetărie. MACEDONSKI, O. III 93. Sub amiază sau sub amiazăzi = aproape de miezul zilei; către amiază. Subt amiazăzi, zise hargatul către preut. SBIERA, P. 238. III. (Introduce un complement circumstanțial de cauză) Arată izvorul de unde pornește sau motivul pentru care se întîmplă ceva. Valurile de iarbă... ofilite sub pîrlitura soarelui, nu-i însuflă îngrijarea nestatornicului ocean. ODOBESCU, S. III 15. Împărăția romîno-bulgară cade sub izbirile turcilor (1392). BĂLCESCU, O. II 13. Trupul tău se va gîrbovi subt bătaie. RUSSO, O. 39. O floare ce în zori de zi deschisă Și lipsită de viață... Se topește sub arsura soarelui cu înfocare. CONACHI, P. 83. IV. (Introduce un complement circumstanțial de mod) 1. Exprimă un raport de supunere, de dependență (față de cineva). Avea sub mînă o armie de inferiori. C. PETRESCU, A. 305. Acest regat... rămîne sub puterea grecilor pînă la al XII-lea secol. BĂLCESCU, O. II 12. 2. (În expr.) A sta sub ascultare v. ascultare (4). Sub egida v. egidă. Sub ochii (cuiva) = în prezența (cuiva). Sub strajă = păzit, străjuit. Iaca și împăratul vine ca un leu-paraleu, să-și ieie fata pe seamă și cînd o găsește sub strajă, după cum nu se aștepta el, numa-i scînteiau ochii în cap de ciudă, dar nu avu ce face. CREANGĂ, P. 269. A ține (sau a păstra) sub cheie = a ține (sau a păstra) închis (cu lacăt), încuiat. Sub papuc v. papuc. A trece (ceva) sub tăcere = a tăinui, a nu spune un anumit lucru. Sub arme v. armă (1). A fi (sau a se găsi) sub foc = a se găsi în prima linie de luptă. Sub pretext (sau cuvînt, motiv) (că) = invocînd un motiv fals. Ca să se sece influența boierilor și să stîrpească cuiburile feudalității, îi despoiă ie averi sub feluri de pretexte, lipsindu-i cu chipul acesta de singurul mijloc cu care puteau ademeni și corumpe pre norod. NEGRUZZI, S. I 143. Sub nici un cuvînt (sau chip) = cu nici un preț, nicidecum, niciodată. Sub semnătură = cu numele semnat (pentru confirmare). Sub titlu de... = purtînd numele sau titlul de, cu titlul de... Ai voit, amice, ca mai nainte de a o tipări, să citesc eu, în manuscript, cartea romînească ce tu ai compus sub titlul de «Manualul Vînătorului». ODOBESCU, S. III 9. Sub lozinca... = cu cuvîntul..., cu deviza... V. (Introduce un complement circumstanțial de relație, în expr.) Sub raportul sau sub acest raport = în privința, din punctul de vedere al..., v. raport. Voi îndeplini cu cea mai mare plăcere datoria... de a însemna pe harta țării toate localitățile interesante sub raportul istoric. ODOBESCU, S. II 159. – Variante: supt (DELAVRANCEA, O. II 90, ISPIRESCU, L. 27), subt prep.

MARGINE s. f. (De obicei urmat de determinări în genitiv sau introduse prin prep. „de”) I. 1. (În opoziție cumijloc, centru) Parte extremă a unui teren, a unei regiuni, a unei localități etc.; s p e c. punct inițial sau final al unei suprafețe, al unui lucru etc.; capăt, extremitate. De va sta un pom într-o margine de vie a unui om și cu ramurile lui va face umbră altei vii. . . dăm învățătură, stăpînul cela cu pomul sâ-ș taie crângile. PRAV 21. Într-o horă trebuie să fie unul să o poarte, carele să cheamă adevărat verhovnic, căci iaste în marginea horii (a. 1699). GCR I, 330/12. Lumina. . . focului toată asemenea iaste eiși și nu are întru sineși cap sau margine (a. 1775). id. ib. II, 107/24. Și purceasă Alicsandru de acolo spre răsărit. . . și sosi la margine țărilor și de acolo nu mai era oameni dumesnici (a. 1784). id. ib. 132/18. Am mers vro două ceasuri pînă la margenea Moscovei. CHIRiAC, 93. În timpul acesta trăsura damelor se oprește în marginea unui sat, sub poalele munților. BOLINTINEANU, O. 328. Uit’te florile cele frumoase de prin margenea pădurei, cum împlu văzduhul de miroznă. CREANGĂ, P. 123. La marginea împărăției lui mai era un alt împărat, carele, cît au fost tînăr, nu se lăsase să-l bată. ISPIRESCU, L. 11. Șed la o femeie bătrînâ, departe, departe, tocmai la marginea orașului. vlahuță, O. A. 134. În marginea dinspre pădure a satului răsar din pieptul unui deal zidurile înalte și roșietice ale mărețului castel. id. ib. 153. Pe sub marginea pădurii Boii pasc. COȘBUC, P. I, 153. Amara se afla la marginea pădurii. REBREANU, R. I, 77, cf. II, 38. Soarele sclipește proaspăt lustruit la marginea orizontului. C. PETRESCU, A. 295, cf. 273, id. R. DR. 58. Noaptea, liniștea desăvîrșită a marginei de oraș nu era turburată decît de lătratul sătesc al cîinilor. CĂLINESCU, E. 308. Călări pe cai, trecură spre marginea din sus a taberei. SADOVEANU, O. V, 514. Pădurea de fagi se isprăvea, și marginea ei cotea pe văi. id. ib. 557, cf. id. A. L. 142. La marginea dinspre miazănoapte a satului, cotim pe stîngă. STANCU, U.R.S.S. 85, cf. id. D. 314. Nu o dată, la marginea unor sate, a aterizat avionul sanitar, pentru a transporta în grabă un bolnav într-o clinică din oraș. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2760. În timpul războiului m-am adăpostit două luni într-o căsuță a unui muncitor la marginea Cîmpinei. BARANGA, I. 174. Mulțimea tresări. O sută de glasuri vuiră îndată. . . Cei de pe margini se îmbulziră în față. VORNIC, P. 219. Frumos e-aici la margine de sat! A înflorit în curte oțetarul. DEȘLIU, M. 37, cf. 15. La o margine de tîrg. JARNIK-BÎRSEANU, D. 348. Ajunse într-o zi, de cătră sară, într-o cetate și, fiindcă era foarte trudit și ostenit, n-au intrat înlăuntru, ci au abătut la o căsuță micuță în marginea cetății. SBIERA, P. 123. A ajuns tuma la marnea orașului, unde era un oț spînzurat.GRAIUL, I, 208, cf. ALR SN III h 808, ALR I 404/283, 679, 980/700, 710, 720, 725, 960, 984, 986, ALR II 2485/365, A I 17, 23, II 12, iii 16. Golea ici, Golea colea, Golea-n margine de sat, În cel cătun afumat, se zice cînd cauți pe cineva despre care nu știi unde șade. ZANNE, P. VI, 129. ♦ (În contexte figurate) Deasupra seninul, tivit pe amîndouă mărnile de șirurile de case, părea ca o pestelcă bătută în mărgele sinilii. CONV. LiT. XLV, 362. ◊ Marginea (sau marginile) pămîntului (sau lumii) sau margine (sau margini) de pămînt = a) (învechit și popular) limita pămîntului (privit ca întindere). În tot pămîntul veastea lor și în margirile lumiei graiurile lor. PSALT. HUR. 14^v/5. Veastea bunătăților lor. . . ajungînd pre în toate marginile lumii (a. 1648). GCR I, 131/11. Din marginea lumii a nopții regină Vărsa-n calea noastră duioasa-i lumină. ALECSANDRI, P. I, 126. Țara în care împărâțea fratele cel mai mare era tocmai la o margine a pămîntului și crăia istuilalt, la altă margine. CREANGĂ, P. 183. Și patru margini de pămînt Ce strimte-au fost în largul lor, Cînd s-a pornit s-alerge-n zbor Acest cuvînt. COȘBUC, P. I, 54; b) p. e x t. (învechit) oamenii de pe întreg pămîntul, lumea întreagă. Întoarce-se-vor cătră d[o]m[nu]lu toatea margirele pămîntului și închinra-se-vor înraintea-i. PSALT. HUR. 18^r/15. Se vor teame de el toate marginrile pămîntului. ib. 55^r/6. Toată marginea pâmîntul[u]i i pare bine de împreunarea cereștilor cu pâmînteanii (a. 1633). GCR I, 83/9. Și porțile. . . nu vor hi închise nice dzua, nice noaptea, ce vor întră marginile și laturile lumiei. VARLAAM, C. 169. Acela va giudeca marginile pămîntului dirept fiind. DOSOFTEI, ap. GCR I, 250/21. Cela ce iaste nădeajdea tuturor margenilor pămîntului. VARLAAM-IOASAF, 166^r/1. (Cu determinantul subînțeles) Bucură-te nădeajdea marginilor, sprijineala celor scîrbiți. MINEIUL (1776), 210^r2/19. ◊ Loc. adj. Fără (de) margini (sau, rar, margine) = care este sau pare a fi nelimitat; foarte mare, foarte întins ; nesfîrșit. Ce prăpastie fără marginii. . . Grozavă vecinicie. MARCOVICI, C. 10/19. Codrii-făr-de margini au a-i da adăpostire. CONACHI, P. 263. Pustiul fără margini. ALEXANDRESCU, M. 20. Calea-i lungă, fără margini, Cum e și iubirea mea. ALECSANDRI, T. I, 435. Uscățiv așa cum este, gîrbovit și de nimic, Universul fără margini e în degetul lui mic. EMINESCU, O. I, 132, cf. id. N. 32. Am văzut cîrdurile de dropii cutrierînd. . . acele șesuri fără margine. ODOBESCU, S. III, 14. Cîmpia părea fără margini. V. ROM. iunie 1955, 73. ◊ Expr. De la (sau din ori la) marginea (sau marginile) lumii (sau de lume, pămîntului, de pămînt) = (de) foarte departe. Veni de la marginea pămîntului să auză înțelepțiia lui Solomon. N. TEST. (1648), 16^r/28. Răsar-o vijelie din margini de pămînt, Dînd pulberea-mi țărînii și inima-mi la vînt. EMINESCU, O. I, 128. Pustii ei se simt Și-aruncați Departe la margini de lume. COȘBUC, P. II, 46. Neștiind că astfel mor oamenii în orașele mici, la marginile lumii, privea în toate părțile împungător și cu dușmănie. SADOVEANU, O. IX, 142. Glas nu am, dar cînd vorbesc, S-aude la marginea lumii (Condeiul). ȘEZ. IV, 88. (Învechit) De la margini pînă la margini = de la un capăt la altul, de pretutindeni. De la margini pînă la margini au străbătut vestirea ta. MINEIUL (1776), 35^v2/32. A nu ști la ce margine (îi) va ieși (ceva) = a nu ști ce reușită va avea la ceea ce a întreprins (sau ce reușită va avea lucrul întreprins). Șădea ca un osîndit, de nu știa la ce margine va să-i iasă lucrul. IST. Ț. R. 104. Nu știu la ce margine va să-i iasă. ap. DDRF, cf. ZANNE, P. VI, 195. (Regional) A umbla huci marginea = a fugi de frică; a da dosul. Com. din PIATRA NEAMȚ. (Argotic) A gini (sau a gimbi) marginea = a fi atent la ceva, a observa. GR. S. VII, 130, cf. BUL. FIL. II, 207, BL II, 156. ♦ Rezervă de care se poate dispune în anumite limite; marjă. ♦ F i g. Limită, punct extrem pînă la care se poate concepe, admite sau pînă la care e posibil ceva. Tot omul înțelept datoriu iaste cu bun cuget și cu semuire vie fietecare lucru de folos. . . a socoti și ce folos trage cu el și până la care margine măsură (a. 1642). GCR I, 97/21. Înțeleptele oblăduiri feresc pe noroade a nu se atinge de două margeni, de care atingîndu-se, pricinuiesc lor zdrobire și sfărîmare neapărată, adecă, nici le împilează. . . dar nici le lasă întru ușurință atît de nemăsurată (a. 1802). URICARIUL, I, 12. Omul este centrul din care izvorăsc două nemărginiri înprotivitoare; într-însul se văd adunate marginile cele mai depărtate. MARCOVICI, C. 11/8. Puterea ce margini n-are Au așezat rînduiala crugurilor călătoare. CONACHI, P. 259, cf. MAIORESCU, CR. I, 294. Dorind să contribuiesc și eu, în marginile puterii mele, la numărul de sărbători al „Tribunei”,, vă trimit, alăturat, un mic cîntec studențesc. CARAGIALE, O. VII, 218. Într-un mic studiu critic e foarte greu a vorbi despre o chestie însemnată; sînt neajunsuri fatale, care țin de marginile restrînse ale unui articol. GHEREA, ST. CR. II, 290. Furia lui Scatiu nu mai cunoscu margini. D. ZAMFIRESCU, T. S. 6. Să se știe că toate au o margine, chiar și în țara noastră bine- cuvîntată. REBREANU, R. II, 25. Entuziasmul a întrecut orice margine, cînd scamatorul și-a fluturat în soare cele trei săbii. SAHIA, N. 67. Impresia pe care o lasă istoriile tradiționale ale răscoalei din 1821 e că mișcarea a izbucnit spontan, din suferințe care atinseseră marginile răbdării. OȚETEA, T. V. 133. Aurica. . . se aprinse pînă la marginea de a-și închipui că poate să intereseze pe student. CĂLINESCU, E. O. II, 251. Întreabă-măl În marginile cuvîntului de onoare, tot ai să afli ceva. C. PETRESCU, A. R. 31. Au dreptate, toate au o margine. PREDA, D. 157. ◊ (În propoziții consecutive negative dă determinantului valoare de superlativ) Șiret de nu mai avea margini. ȘEZ. III, 3. Îi zgîrcit de n-are margină. ALR II 3038/682, cf. ALR I 783/984. ◊ Loc. adj. și adv. Fără margini = foarte puternic, intens; nestăvilit. El îi pune pe-a ei frunte mîndru diadem de stele. . . Și iubind-o fără margini, scrie; „visul de poet”. EMINESCU, O. I, 32. În ușoara lui tristețe e o hotărîre de fier și un curaj fără margini. PETRESCU, O. III, 203. Ilie se făcu crunt și o ură fără margini îi pustii inima. PREDA, D. 46. ♦ (Regional) Loc de pășunat situat la un capăt de sat (unde dorm vitele vara). Cf. CHEST. V 21/74, ALR I 648/980, 1122/880, ALR II 3869/769. ♦ (Regional) Cimitir. Cf. IORDAN, STIL. 365. 2. (Învechit și popular) (Teritoriu de) graniță; frontieră, hotar. Aceia sănto cădzace șe ședu prea cele margene în țara leșească (a. 1612). ROSETTI, B. 79, cf. ANON. CAR., LB. Mergi la margine și ține straja acolo. ALEXANDRIA, 4/7. Îndată au trimis cărți pre la margini să păzească. N. COSTIN, L. 570. Și au gătit leșii oaste și au pornit-o păn-la marginea lor, la Snetin. NECULCE, L. 224, cf. 197. Căpitanii cei mari de marginea de Cernăuți. . . vor da de zece bucate un leu (a. 1728). URICARIUL, i, 51. Se orînduisă în cîteva locuri oaste turcească pentru paza marginei la Hotin (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 268/36. Primejdiile marginilor și ale crăimei noastre întregi atîta sînt de mari, cît nu se pot arăta prin cărți. ȘINCAI, HR. II, 143/17, cf. 151/17. Venisă pîră de la Stroia vornicul. . . cum că au îmbiat oamenii lui pe marginea turcească (a. 1810). GCR II, 206/22, cf. BUL. COM. IST. IV, 52. Intrînd pe margine în țară, s-au lovit cu turcii. DIONISIE,173. Prin poruncile domniii mele. . . către căpitanii mărginilor, s-au poprit cu totul a nu să mai aduce vinuri streine (a. 1822). DOC. EC. 262, cf. 360. Banii vămii i-au răspuns aici la Divanu săvîrșitor. . . Drept aceea, i s-au dat acest bilet de trecătoare la margine, spre a fi nesupărat (a. 1830). ib. 462. În vreme de pace ei erau îndatorați să facă garnizoana orașelor și tîrgurilor și să păzească pe rînd marginile. BĂLCESCU, M. V. 608, cf. 607. Un an și mai bine Tomșa primi vești după vești de la marginile Lehiei, cum că Moviloaia cu feciorii și ginerii strîng oști. SADOVEANU, O. V, 671, cf. X, 9. Eram în oștire, grănicer d-ăi dă pă marne. GRAIUL, I, 196. ◊ F i g. Era și ea încă la marginea copilăriei, fără prea multe griji. C. PETRESCU, R. DR. 79. ◊ L o c. adj. (Învechit) De margine = periferic, mărginaș. Au mărsu la vizirul și i-au dat răspunsu că nu va pute purta grije a doo țări ce sint de margine. NECULCE, L. 164. Socoti cum că fiul său este prea tînăr și nu va putea cîrmui o țară de margine. BĂLCESCU, M. V. 437. 3. Terenul din imediata apropiere a unei ape (v. m a l, ț ă r m); porțiunea de apă din imediata apropiere a malului. Păru corabniciloru că se apropiarâ la vriu o marrgire (ț ă n u t u N. TEST. 1648, ț a r ă BIBLIA 1688). COD. VOR. 90/26, cf. 86/2. Rrădicară veatrila și sufla ventișoru și văslămu la marrgiri. ib. 94/21. Se umnojești semănța lor ca stealele ceriului și ca arira pre margirea mariei. PSALT. 328, cf. IORGA, L. R. 31. [Scoaseră năvodul] la margine și șezură de aleaserâ bunii în vase, e putrezii lepădară afară. CORESI, ap. GCR I, 18/6. Domnul, deaca întră în vasul ce era a lui Petru, ședzu și-i dzise să urnească vasul de la margine. VARLAAM, C. 258. Ieșind vasăle la margină, le așăză și ieși oastea pre uscat și o tocmi. HERODOT (1645), 345. Carele va găsi pre marginia unii ape mari fiece lucru. . . de nu-l va mărturisi, nu va avia nice o certare. PRAV. 39. Născură ca mulțimea stealelor ceriului și ca năsipul nenumărat la margenea măriei. N. TEST. (1648), 299^v/23. Iară alții s-au tinsu în gios preste tot locul, de au făcut oraș și sate, păn-în marginea Dunării și pănă în Olt (cca 1650). GCR I, 189/29. Au ieșit la margine, la uscat, pre pămînt și priviia pre mare (a. 1675). id. ib. I, 223/14. Strîngînd de tot feliul de peaște. . . îl scoaseră la margine. CHEIA ÎN. 9^v/6. Și sosim. . . la dîlboană adîncă și mare și de margine era o muiare despletită. DOSOFTEI, V. S. octombrie 79^v/35. De la munții Monomotapii pînă în marginea Marii Roșii 5015 de mile se numera. CANTEMIR, IST. 139. Prezburg. . . Oraș mare și frumos, în marginea Dunării și cu toate cele spre odihnă și podoabă orînduieli. GOLESCU, Î. 20. Toate marginile mării ce sînt spre oraș, și canaturile ce intră în oraș, sînt pline de corăbii. id. ib. 79. Ajungînd de mărginea unui eleșteu. ap. DDRF. Oltule, care-ai fost martur vijeliilor trecute, Și puternici legioane p-a ta margine-ai privit. ALEXANDRESCU, O. I, 72. În liniștea serii, Să mă lăsați să mor La marginea mării. EMINESCU, O. I, 216. Trecînd desculți, prin vad. . . Moldova înghețată pe la margini. . . ne degera măduva-n oase de frig! CREANGĂ, A. 116. Cum mergea el gîndindu-se. . . se pomeni la marginea unui eleșteu. ISPIRESCU, L. 43, cf. 34. Podarul îngenunche pe marnea rîului, luă apă în pumnii făcuți găvan. . . și. . . și-o împroșcă pe obraji. CONV. LIT. XLIV, 38. Ciutălina am scornit Din lunca Siretului Pînă-n marnea Prutului. PAMFILE, CR. 80. Trage la marne. ALR I 1737/954, cf. ALR II 2485/219, ALR SN III h 824. Luntrea pă mare, pă margine s-o tragi. ZANNE, P. V, 395. 4. Fiecare dintre cele două părți laterale ale unui drum; p. e x t. porțiunea de teren din imediata apropiere a unui drum. Mergea Ivan șovăind cînd la o margine de drum, cînd la alta. CREANGĂ, P. 297. Era odată, la marginea unui drum umblat, o fîntînă. CARAGIALE, O. II, 244. Sub tei, la margine de drum, S-oprise pe rezor. COȘBUC, F. 69. Cu frîul calului trecut pe după cot, porni pe cărarea din marginea drumului. SADOVEANU, B. 222. Venea pe marginea uliței. REBREANU, R. I, 176. Călca cu băgare de seamă. . . ferind noroiul și băltoacele, ținînd marginea.id. ib. 298. Mecanicul spune că a văzut-o mergînd liniștită pe marginea liniei. C. PETRESCU, C. V. Ar fi mers pe jos. . . dacă nu ar fi simțit numaidecît o sfîrșeală a trupului, ce-l făcuse să se așeze în marginea șoselei. BARBU, Ș. N. 8. Marnea drumului. ALR II/987. ♦ S p e c. Bordură (la un drum). Cf. CIHAC, I, 158. 5. (Învechit și popular; mai ales la pl.) Fiecare dintre cele două laturi ale unei formații de luptă; flanc, aripă. Purcegînd. . . cu oastia, vioții [=beoțienii] luară două margini a athineilor. HERODOT (1645), 298. Radu din gură grăia. . . Băteți voi mijloacele, Iară eu marginile. De la voi ce va scapa, De la noi nu s-a-nturna. POP., AP. GCR II, 301. ◊ Expr. A ține (tot) marginile sau a bate marginile = a se feri de ce-i mai greu, a se codi la treabă; p. e x t. a fi ascuns, fals, înșelător. Cf. ZANNE, P. VI, 195. 6. (Regional) Fiecare dintre cei doi drugi laterali ai unei scări; carîmb. Cf. ALR II/I MN 134, 3888/47, 235, ALRM II/I h 343. 7. (Regional) Fiecare dintre cele două brațe ale ferăstrăului. Cf. PAMFILE, I. C. 121. 8. Extremitate laterală a unui obiect (v. l a t u r ă, d u n g ă, m u c h e); partea de jos sau de sus a unui obiect (v. c a p ă t). Atinse-se de marginea veșmintelor lui. CORESI, EV. 380. Margenele hlamidei aruncîndu-le preste. . . pulpele picioarelor calului (a. 1773). GCR II, 90/29, cf. LB, PONTBRIANT, D. Brațul ei atîrnâ leneș peste marginea de pat. EMINESCU, O. I, 79. Le privi din urmă, aplecată peste marginea balustradei. PETRESCU, C. V. 363. După ce umplu cu bagajele-i prețioase locurile libere de pe canapele. . . arendașul se ghemui cum putu pe o margine, lîngă un geamantan. REBREANU, R. I, 13. Mă plec peste el, sprijinindu-mi mîna de marginea patului. SAHIA, N. 117. Ia șezi, tu, colea pe marginea prispei. SADOVEANU, O. VII, 334. Prinde cu greu, din cauza pantofilor, marginea de sus a ulucilor înalte și dese. V. ROM. iunie 1954,129. Se așeză pe marginea patului. PREDA, Î. 32. Doisprezece frați, Într-un pat culcați, Nici unul nu-i la margine (Spițele roții). SADOVEANU, P. C. 13. ◊ (Învechit) Marginea unghiului sau margine de unghi = temelie. Puiu [scris : poiu] întru Sion piatră în marrgire de unghiu (p i i a t r ă t e m e l i e u n g h i u l u i N. TEST. 1648). COD. VOR. 146/13. Piatra. . . cea din marginea unghiului. MiNEIUL (1776), 98^v2/15. ◊ Loc. adv. (Regional) Într-o margine = (culcat sau aplecat) pe o parte; într-o rînă. Cf. ALR II/I h 98. ♦ Porțiune lăsată nescrisă pe una sau pe mai multe laturi ale unei foi de hîrtie sau ale unei pagini de carte. Unele cuvente le-am pus pre rănd, ce le-am închis în parintijiș. . . iară altele le-am pus pre margene (a. 1651). BV I, 189. Și pe margini de caiete scriam versuri dulci. EMINESCU, O. I, 140. Am însemnat pe marginea cărții unele pasagii, cu gîndul să le transcriu pentru cetitor. IBRĂILEANU, S. L. 110. ◊ Pe marginea cărților = rubrică a unor reviste, în care se face prezentarea lucrărilor recent apărute Cf. DR. V, 744, VI, 484. Pe marginea (sau marginile) = în legătură cu. . . , în raport cu. . . , ca corolar a. . . Pe marginea ideii pe care am enunțat-o mai înainte, amintim acum, numai în treacăt, că. . . V. ROM. ianuarie 1954. Au continuat cu discuții pe marginea celor două rapoarte prezentate. SCÎNTEIA, 1961, nr. 4855. ♦ (Transilv.) Porțiune dintr-un copac care se lasă netăiată cu ferăstrăul, pentru a susține trunchiul pînă în momentul cînd va fi prăbușit. Cf. ALR I 985/231, 283, 335, 558. ♦ (Regional, în sintagma) Altoire la margine = altoire în coroană. V. c o r o a n ă. (Dobra-Deva). ALR II 6102/105. 9. (Învechit, mai ales la pl.) Extremitate a corpului unei ființe (v. m î n ă, p i c i o r) sau a membrelor corpului (v. d e g e t). Piialea vițelului și tot trupul lui cu capul lui și cu marginele (p i c i o a r e l e B 1938, 108) lui. BIBLIA (1688), 71²/17. L-au prins pre el și i-au tăiat margenile (degetele cele mari B 1938, 252) mînilor lui și marginele picioarelor lui. ib. 173¹/19. Că n-au scris mîna cerească, îngerească, ce mîna păcătoasă și n-am dat odihnă marginilor meale (a. 1694). GCR I, 314/3. 10. (Regional) Scîndură de calitate inferioară tăiată de pe laturile bușteanului (avînd o parte plană și una convexă), lătunoaie; p. g e n e r. scîndură (ALR I 1853/40). Cf. LM. Materialul cel mai ieftin, potrivit mai ales pentru împrejmuirea grădinilor și a livezilor, îl formează despicăturile, marginile, lăturoaiele. PĂCALĂ, M. R. 439. Gard d’i mărgini, ALR II/I MN 125, 3838/551, cf. ALR I 1851. ♦ Doagă mică. V. a r i p ă. ALR II 6707/235, cf. 6707/551, 812, 928, 987. ♦ S p e c. (La pl.) Șipci care se bat pe pereții caselor de lemn, ca să țină tencuiala sau lutul (Petreștii de Sus-Turda). CHEST. II 369/329. 11. (Învechit) Rest dintr-un val de pînză sau de stofă; cupon. Cf. POLIZU. Margine de postav, 14 ocă: 1 leu (a. 1726-1733). N. A. BOGDAN, C. M. 159. ♦ (Regional) Bucată de teren de formă triunghiulară, care rămîne nearată la capătul ogorului; clin, colțar (Iscroni-Petroșeni). A III 7. ♦ (Regional) Colț de pîine (Marginea-Rădăuți). ALR II 4016/386. II. Ceea ce mărginește un obiect sau o suprafață; ceea ce se găsește pe margine (I) sau în imediata ei apropiere. 1. Limita superioară a pereților unui recipient, a unei cavități etc.; gură, buză, (învechit) usnă. Cf. COSTINESCU. Sta în groapă liniștit, sprijinindu-și mîinile de marginea ei. SAHIA, N. Acolo sus se află marele amfiteatru al carierei, ca un circ uriaș de granit. . ., iar oamenii apar și dispar pe marginea prăpastiei, asemeni unor pitici. BOGZA, C. O. 255. ◊ E x p r. A fi (sau a se găsi, a ajunge) pe (sau la) marginea gropii = a fi aproape de moarte. Cf. COSTINESCU. Iată că împăratul ajunse la marginea groapei. Cînd fu la ceasul morții, el luă copilul pe genunchi și-i zise: . . sînt în clipa de a-mi da obștescul sfîrșit. ISPIRESCU, L. 41. A fi pe (sau la) marginea prăpastiei = a se afla într-un moment critic; a fi amenințat de o mare primejdie. Cf. COSTINESCU. Am fost din cauza ei pe marginea prăpastiei. GANE, N. III, 80. 2. Împrejmuire de piatră sau de bîrne ridicată în jurul gurii unei fîntîni sau a unui bazin. V. g h i z d. Cf. POLIZU, PONTBRIANT, D., DDRF, ȘĂINEANU, D. U. (În contexte figurate) Iubirea ei era o amforă uitată pe marginea unei fîntîni. TEODOREANU, M. II, 112. ♦ (Regional) Peretele de lemn de formă circulară al sitei; veșcă (Nucșoara-Cîmpulung). ALR II 3983/784. ♦ (Regional, la pl.) Pereții laterali ai scocului. Cf. ALR SN I h 156. 3. Partea răsfrîntă a unei pălării; bor. Cf. POLIZU, COSTINESCU. Umblă îndeobște cu haine negre. . . iar capul și-l acopere cu o pălărie de pîslă cu margini largi. CONV. LIT. V, 335, cf. LM, ALEXI, W., ALR I 1859. 4. Chenar decorativ la o țesătură. Cf. APMFILE, I. C. 321. Formarea marginii. . . comportă un grup de două sau mai multe fire care parcurg drept pe direcția urzelii, IONESCU-MUSCEL, ȚES. 290. – Pl.: margini și (popular) mărgini, (rar) margine. – Și: márgină, márgene (pl. margene și margeni), (neobișnuit) mărgine, (regional, prin sincopare) márne (pl. mărni) s. f. – Lat. margo, marginis.

MIȘCARE. Subst. Mișcare, deplasare, mutare, mutat, strămutare. Dinamism, schimbare, transformare, dezvoltare, evoluție. Mișcare lentă; mișcare rapidă. Automișcare. Mișcare mecanică; mișcare fizică; mișcare chimică; mișcare biologică; mișcare socială. Mișcare rectilinie, mișcare (în linie) dreaptă; mișcare curbilinie; mișcare circulară; mișcare de rotație; mișcare centrifugă; mișcare centripetă; mișcare periodică, mișcare regulată; mișcare vibratorie; mișcare uniformă; mișcare accelerată. Animație, agitație, forfotă, forfoteală, foială, foire. Mers pe jos, mers, mergere (rar), deambulație (rar), umblare, umblat, umblet, umblătură (pop.); cutreierare, cutreierat, cutreier (rar), colindare; plimbare, plimbat, plimbărică (fam.), preumblare, promenadă (livr.); hoinăreală, vagabondaj, vagabondare, rătăcire, peregrinare, peregrinație, peregrinaj; marș, mărșăluire, marș forțat. Călătorie, voiaj, turneu, croazieră, pelerinaj; migrare, migrațiune. Circulație, trafic; rulare. Fugă, fuguță (dim.), alergare, alergătură, goană, repeziș, repezeală, repezitură (rar); năvală, buzna; fugărire, urmărire; cursă, cros. Zbor, zburare (rar), plutire, planare, survol, survolare. Plutire, plutit; înot, înotat (înv.), înotare; navigație, navigare. Transport, transportare; transbordare; tranzit, tranzitare (rar). Curgere, curs, scurgere, cursoare (înv.), prelingere, vărsare, revărsare. Rotire, rotație, mișcare de rotație, rotit, roată, rotitură (pop.), învîrtire, învîrtitură, învîrtit, învîrteală, sucire, răsucire, rotocol. Mobilitate; motricitate; mutabilitate, flotabilitate. Cinetică, cinematică. Adj. Mișcător, mobil, dinamic, evolutiv; deplasabil, mutabil, mutător. Agitat, animat, forfotitor; vioi, sprinten, agil. Instabil, variabil, schimbător, nestatornic, inconstant. Umblător (rar), mergător (rar), plimbăreț, hoinar, vagabond, rătăcitor; călător, pasager, voiajor; migrator; alergător, fugar, fugător (rar), fugarnic (rar), fugăreț (reg.); fugaci. Zburător, planor, plutitor. Înotător, plutitor, plutind, flotant, flotabil; navigator, navigant. Circulant, circulator: rulant. Transportator. Curgător, fluid. Rotitor, rotativ, învîrtitor. Cinetic, cinematic. Vb. A se mișca, a se deplasa, a se muta, a-și schimba locul (poziția), a se strămuta, a fi în mișcare, a fi mobil. A se schimba, a se transforma, a se dezvolta, a evolua. A mișca, a mișca din loc, a deplasa, a urni, a schimba locul (poziția), a muta, a strămuta, a permuta, a transfera. A pune în mișcare, a dinamiza, a agita. A merge, a umbla pe jos; a călca, a păși; a pune piciorul; a colinda, a peregrina, a cutreiera, a bate drumurile, a bătători; a hoinări, a rătăci, a pribegi, a umbla haihui, a vagabonda. A călători, a fi pe drum, a face o călătorie, a voiaja; a circula; a rula. A fugi, a alerga, a da o fugă, a o lua la fugă, a goni, a da fuguța. A zbura, a zburătăci, a zburături (rar), a pluti (în aer), a plana, a survola. A înota; a pluti, a aluneca (pe apă); a naviga. A transporta, a căra, a duce, a purta; a transborda; a tranzita. A curge, a se scurge, a se prelinge, a se vărsa, a se revărsa. A (se) roti, a (se) rotocoli (rar), a (se) învîrti, a (se) întoarce, a (se) răsuci, a (se) suci. Adv. În mișcare; în (din) mers, în (din) fugă, în fuga mare, de-a fuga (reg.); în (din) zbor, zburiș (rar), fără oprire, fără încetare. V. aeronavă, ambarcație, animație, apropiere, automobil, călătorie, căruță, coborîre, convergență, creștere, curgere, depărtare, direcție, drum, forfotă, fugă, grabă, hoinăreală, întoarcere, oscilare, rotire, săritură, sosire, sport, urcare.

MORT, MOÁRTĂ adj., subst. I. Adj. 1. (Despre ființe) Care nu (mai) trăiește, care și-a încetat toate funcțiile vitale, care a murit. V. d e c e d a t, d e f u n c t, r ă p o s a t. Va cădea de năprasnă mortu. COD. VOR. 98/3. Muiarea. . . născuse un cocon mort. MOXA, 355/18. Iară Petrea Șutra [scris probabil după modelul slavon: mărtu] (a. 1600). IORGA, S. N. 56. Mărgînd neștine pre un drum, va afla vreun dobitoc, de va fi undeva vătămat sau și mort atuncea. . . va spune stăpînu-său. PRAV. 5. Au aflat Brîncovanul pe Bălăceanul mort în război. NECULCE, L. 105, cf. ANON. CAR. Au pețit pe . . . Amalia . . ., a tria fiică a mortului duca de Leihtenberg. AR (1829), 54¹/38. O turturică de lîngă soția moartă. CONACHI, P. 87, cf. ALEXANDRIA, 121/19. Pămîntul era acoperit de darmâturi și de trupuri moarte. RUSSO, S. 147. Cînd a venit doctorul, îl găsi mort. NEGRUZZI, S. I, 62, cf. 54. Aoleo ! . . . să mă fac că-s mort, ca să nu mă mînînce. ALECSANDRI, T. I , 458. Nu știți că mătușa-i moartă de cînd lupii albi ? CREANGĂ, P. 23. Lișițile, nefiind chioare nici moarte, au zburat. id. ib. 46. Chiar mort, oasele mele se vor bucura în mormînt de isprăvile sale. ISPIRESCU, L. 41. E mort de-un veac. COȘBUC, F. 71, cf. 76, 77. Îl aștepta mereu pe bărbatu-său, deși i se spunea mereu că e mort. CAMIL PETRESCU, O. I, 17. Să mă vezi pe mine moartă. JARNIK-BÎRSEANU, D. 143, cf. 83, 152. Mai bine un cîine viu decît un leu mort. ZANNE, P. I, 378. (În imprecații) Îmi făcea semne să tac, că se-ntristează pasărea, întrista-s-ar mort ! ap. IORDAN, STIL. 321. ◊ (Ca termen de comparație) Ea căzu ca moartă de groază pe pieptul lui. EMINESCU, N. 11. Hîrca i-a trimes laptele; și cum l-a băut împăratul, pe loc a adormit, ca mort. CREANGĂ P. 97. Făclii s-aprindeți, căci un suflet Ca mort va fi atuncea pentru voi. DENSUSIANU, L. A. 107. F i g. Să fim morți păcatului și să fim vii lui Hnstos. CORESI, EV. 69. Oameni morți pentru societate și pentru omenie. CONTEMPORANUL, III, 573. Mă uitam în valurile galbene cum zburau repezi, ciorăind, valuri turburi ca sufletul meu sterp . . ., ca inima mea moartă. EMINESCU, G. P. 99. Vorbele iubirii moarte Vinovate-mi stau de față. id. O. I, 125. Trecutul mort se deștepta. SADOVEANU, O. I, 64. ◊ E x p r. A cădea (sau a rămîne) mort (pe loc sau, regional, din picioare) = a muri (subit). Va cădea de năprasnă morrtu. COD. VOR. 98/2. O palmă îi trase. . . și căzu mort. ISPIRESCU, L. 10. Rămase mort pe loc. id. ib. 31. A căzut moartă din picioare. ȘEZ. IV, 182. (A fi) mai mult mort (decît viu) sau (a fi) (pe) jumătate mort = (a fi) într-o stare de sfîrșeală totală, de epuizare maximă (din cauza fricii, a bolii etc.). Robinson. . . de frică era mai mult mort. DRĂGHICI, R. 10/11, cf. PONTBRIANT, D. Puterile îi slăbiră și sateliții tiranului ducîndu-l pe poarta curții mai mult mort decît viu, îl îmbrînciră în mulțime. NEGRUZZI, S. I, 156. [Hoțul] își căută de treabă, lăsînd pe bietul Leuștean mai mult mort decît viu. GANE, N. III, 166. Eram amîndouă mai mult moarte decît vii. V. ROM. iunie 1954, 111. A fi mort după . . . (sau fără. . .) = a) a ține foarte mult la . . ., a dori foarte mult să obțină, să aibă . . . E mort după căimăcămie. CAMIL PETRESCU, O. II, 452; b) a fi foarte îndrăgostit de . . . A umbla (sau a se ține) mort după. . . = a) a depune toate eforturile pentru a obține ceva; b) a-și manifesta dragostea față de o persoană, străduindu-se să fie mereu aproape de ea. Răducanu . . . se ținea mort după ea. CAMIL PETRESCU, O. II, 289. A umbla după (sau a căuta) potcoave de cai morți sau a umbla după (ori a căuta) cai morți, să le iei potcoavele v. p o t c o a v ă. (F a m.) A se face mort în păpușoi sau (substantivat) a face pe mortul în păpușoi = a se face că nu știe nimic în legătură cu un lucru, cu o întîmplare etc., a face pe prostul. Să vă faceți moarte-n păpușoi, să nu spuneți nici laie, nici bălaie. CREANGĂ, P. 13, cf. PAMFILE, J. II, 161, ZANNE, P. I, 265. A o lăsa moartă (în păpușoi sau, rar, în cînepă) = a renunța la ceva, a abandona ceva, a o lăsa încurcată, baltă. S-a trece ea și asta; obraz de scoarță și las-o moartă-n popușoi. CREANGĂ, A. 51. Biata fată s-a speriat și era sâ-l reclame la minister, dacă directorul liceului n-ar fi rugat-o s-o lase moartă. I. BOTEZ, B. I, 213, cf. ȘEZ. II, 75, PAMFILE, J. II, 409, com. din PIATRA NEAMȚ. A rămíne (sau a ședea) moartă = a rămíne pe loc, a nu progresa, a nu se rezolva, a rămíne baltă. N-or mai ședea lucrurile tot așa moarte, cum sînt. CREANGĂ, P. 230. Afacerea a rămas moartă, SADOVEANU, O. IX, 413. Mort-copt = cu orice preț, neapărat; vrînd-nevrînd, cu chiu cu vai. După cinci zile de chin, mort-copt am sosit la Cahul. ALECSANDRI, T. 113. La crîșmă mort-copt trebuie să steie. CREANGĂ, P. 109. N-am încotro, mort-copt trebuie să te ieu cu mine, dacă zici că știi bine locurile pe aici. id. ib. 203. Morți-copți, trebuie să mergem înainte. GANE, N. II, 116. Mort-copt, să facă ce-o ști el și să-i aducă mere de aur. ISPIRESCU, U. 59. Mort-copt trebuie să mă duc. PAMFILE, J. II, 155. Nici mort sau (rar) mort-tăiat = (în construcții negative) cu nici un chip, cu nici un preț, în nici un caz. Nu te las nici mort data asta. ap. TDRG. Noi avem poruncă de la Miloradovici, morți-tăieți să nu părăsim locul. GHICA, S. 18. Mi-e drag ca ochii mei din cap Și nu l-aș da nici mort. COȘBUC, P. I, 109. N-ați vrea să plecați de aici ? – Nici mort. SEBASTIAN, T. 123. O să-mi stai pă cap aci ? – Iaca așa. . . nici moartă nu plec ! CAMIL PETRESCU, O. III, 243. Mort de viu sau mort pe picioare = a) (despre persoane) foarte slăbit; b) (regional; despre țesături, obiecte de îmbrăcăminte etc.) putred; rărit. Stamba asta e moartă de vie. CIAUȘANU, GL., cf. MAT. DIALECT, I, 231. ◊ (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. „de”, dă sens superlativ unor senzații sau unor stări sufletești) Află boii nepăscuți și morți de foame. VARLAAM, C. 249. Mai morți de frică, au început a-și frînge mînile. DRĂGHICI, R. 10/8. Vrei să mă găsești moartă de frică oare, cînd îi veni ? CREANGĂ, P. 132. Oamenii aceștia sînt morți de frică. REBREANU, R. II, 20. Iau merele, mort de sete cum sînt, și le mănînc. CAMIL PETRESCU, U. N. 280. Sînt mort de foame și trudă ! SADOVEANU, O. III, 162. Eram ostenit mort. PREDA, Î. 20. (E x p r.) Beat-mort sau mort de beat, (rar) mort-beat = foarte beat, Nalați, mort de beat, au îngenunchiat înaintea lui Apafi. ȘINCAI, HR. III, 118/26. Păzitoriul cu toți jurații sînt toți morți de beați. BĂRAC, 11/25, cf. PAMFILE, J. I, 128. Toți creștii zăceau. . . morți-beți pe jos. ȘEZ. VIII, 67. A dormi (sau a adormi) mort = a dormi (sau adormi) profund, adînc. Am adormit mort și de abia a doua zi pe la toacă m-am trezit sănătos. CREANGĂ, A. 16. Pe loc cade jos și adoarme mort. id. P. 215. Acesta dormea mort. ISPIRESCU, L. 370. ♦ Limbă moartă = limbă care a încetat de a fi învățată ca limbă maternă. Amețiți de limbe moarte. . . Confundam pe bietul dascăl cu un crai mîncat de molii. EMINESCU, O. 140. O limbă care a încetat de a mai fi mijioc de comunicare. . . devine limbă moartă, GRAUR, I. L. 24, cf. 20. Literă moartă v. l i t e r ă. Inventar mort = totalitatea uneltelor, a mașinilor, a mijloacelor de transport care aparțin unei gospodării sau unei întreprinderi. Trecea la „inventarul viu și mort”. GALAN, B. I, 59. Linie moartă = linie de cale ferată care înfundă, servind numai pentru gararea trenurilor. (E x p r.) A fi (sau a se afla, a trece pe linie moartă) = a fi înlăturat (ca necorespunzător) dintr-un post de răspundere, a considerat inutil sau inutilizabil. Unghi mort = loc pe traiectoria unei arme de foc, pe care nu îl poate ajunge.proiectilul. Punct mort = poziție a unui mecanism bielă-manivelă care corespunde momentului cînd biela și manivela au axele în prelungire sau suprapuse. Se spune că sistemul a ajuns într-un punct mort. SOARE, MAȘ. 198. (E x p r.) A ajunge Ia un (sau într-un) punct mort = a ajunge într-un impas, a fi în imposibilitate de a găsi o soluție. Timp mort = lipsă de activitate a forțelor de muncă sau a mașinilor în timpul cînd ar trebui i lucreze; întrerupere neprevăzută a muncii. Trebuie dusă lupta pentru întărirea disciplinei în muncă . . . contra timpilor morți, contra risipei timpului de lucru. LEG. EC. PL. 474. (Regional) Fier mort = fier de calitate inferioară. Cf. PAMFILE, j. II, 144, ALR SN II h 579. Colontitlu mort = cifră care cuprinde numărul unei pagini fără a fi însoțită de numele autorului sau de titlul cărții. Cf. V. MOLIN, V. T. 29, CV 1949, nr. 3, 34. Apă moartă = a) (regional, în superstiții) „apă ce este adusă din timpul cînd mortul era neîngropat”. MARIAN, Î. 277; b) (în basme; de obicei în corelație cu a p ă v i e) apă miraculoasă care are puterea de a îmbina părți corpului unui om tăiat în bucăți. Să-mi aducă . . . apă vie și apă moartă de unde se bat munții în capete, CREANGĂ, P. 272. Aduc apă vie și apă moartă de la munții ce se bat în capete. ISPIRESCU, L. 126. Mare moartă = mare în care nu trăiesc viețuitoare. Cf. PONTBRIANT, D., LM. (Regional) Mămăligă moartă = fel de mîncare preparat din mămăligă și ulei. V. t o p ș ă. Cf. VICIU, GL. 58. ♦ (Familiar, despre aparate, motoare etc.) Care nu (mai) funcționează. 2. (Despre părți ale corpului; adesea prin exagerare) Cu funcțiile vitale total sau parțial pierdute; lipsit de vigoare; țeapăn, inert. Ea strînge c-o mînă mai de tot moartă La inima sa pe maică. DACIA LIT. 148/1. Capul său palid, pe jumătate mort, tremura convulsiv. EMINESCU, P. 50. O mînă iese afară – degetele înțepenite, moarte, țin cu tărie pușca. GHEREA, ST. CR. II, 88. îți lași mîinile moarte s-atîrne peste pat. COȘBUC, S. 45. Se oprea deseori pierdută, cu brațele moarte, cu ochii aiurea, fără să vadă și fără să audă. REBREANU, I. 378. Ai să rămîi cu o mînă moartă sau cu un picior țeapăn. ARDELEANU, V. P. 187. (Glumeț) Mânușiță moartă cine mi te poartă ? Taica burete Tup de părete, se spune copiilor de către oamenii mai în vîrstă care se joacă cu mîna lor, legănînd-o într-o parte și în alta și izbind-o apoi ușor de un obiect solid. Cf. ZANNE, P. III, 289. ◊ (Regional) Os mort = excrescență osoasă de natură inflamatorie sau traumatică, care poate produce șchiopătarea și anchilozarea articulațiilor; exostoză. Cf. ENC. AGR., DER II, 324, ȘEZ. IV, 124, com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. Carne (sau piele) moartă = carne ce se formează deasupra unei răni și prin care nu trec ramificații nervoase. Cf. COSTINESCU. 3. (Despre frunze) Uscat, veșted. În frunzele moarte din marginea unei rîpi, Vitoria găsi clopoței albi. SADOVEANU, B. 222. Roate de frunze moarte năvăleau la fereastră. id. O. I, 74. De subt frunze moarte ies în umbră viorele, TOPÎRCEANU, B. 8. 4. F i g. (Despre diverse obiecte, accentuînd sensul de inanimat) Fără viață, neînsuflețit. Ești mîndru pentru că simulezi viața pe pînză moartă. I. NEGRUZZI, S. V, 431. Pămîntul e-o moară deșartă Cu larve cerșind adăpost, Mișcîndu-se-n pulberea moartă Ce-n haos mereu se deșartă, ARGHEZI, V. 29. Construite din materiale moarte,. . . [satele] trăiesc totuși asemeni unor ființe vii, adevărate organisme biologice. BOGZA, O. 238. ♦ Nemișcat, încremenit. Tot se arată mort. MARCOVICI, C. 8/16. Pustiul tace. . . aerul e mort. EMINESCU, G. P. 24. Aerul camerei era mort și trist. id. ib. 51. în arcane de pădure. . . [este] noapte moartă, cer opac. MACEDONSKI, O. I, 115. Huruitul roatelor se înecă. . . în tăcerea moartă a nepăsătoarelor cîmpii. VLAHUȚĂ, N. 81. Alunecăm încet pe apa moartă a portului. BART, S. M. 39. ◊ Natură moartă = pictură care înfățișează obiecte (flori, fructe, vaze, cărți etc.) grupate sau aranjate într-un anumit decor; natură statică. Am pictat și eu destule naturi moarte. CAMIL PETRESCU, T. II, 69. Erau două naturi moarte de o absurdă împerechere: un pepene verde tăiat, alături de o mînușe și o pereche de ochelari; trei mere lîngă o pălărie. C. PETRESCU, C. V. 90. Natura moartă nu lipsește din lunga și importanta listă a operelor [lui Theodor Aman]. CONTEMP. 1956, nr. 494, 4/3. Cîteva tablouri în rame masive: un asfinții violet, o natură moartă cu pești, struguri și o pipă. T. POPOVICI, S. 54. (F i g.) Psihologia lui nu e rece, pur-teoreticâ, studiu de „naturâ- moartă” ca a lui Bain. IBRĂILEANU, S. 225. ♦ (Deșpre orașe, străzi etc.) Lipsit de viață, de activitate; în sau pe care nu se întîmplă nimic deosebit. Acum Piatra era moartă; vremea băilor trecuse de mult. XENOPOL, ap. TDRG. ♦ (Despre foc) Lipsit de intensitate, (aproape) stins. Cf. ALRM II/I h 395. ♦ (Despre noțiuni abstracte) Lipsit de (orice) valoare, de importanță. Credința fără fapte moartă iaste. N. TEST. (1648), 177^v/24. Curăți-va știința voastră din faptele moarte ? ib. 297^r/31, cf. HELIADE, O. I, 184. ♦ (Despre culori, nuanțe etc.) Lipsit de strălucire, de viață; șters. În sat, pe ulițele viscolite, patrulau în lung și-n lat dorobanții din Șoimii, spintecînd cu luciul mort al baionetelor suflarea aspră a crivățului. MIRONESCU, S. A. 23. II. Subst. 1. S. m. și f. Persoană care a murit, defunct, decedat; trupul neînsuflețit al unei persoane, așezat în coșciug (pe catafalc) sau înmormîntat. Mîncară cumăndarile morților. PSALT. 225, cf. 52, 180. Și fu ca un mort. CORESI, EV. 81. Veți mearge la murmîntele morților voștri de veți plînge (a. 1600). CUV. D. BĂTR. 49/21. Voi învie morții. N. COSTIN, L. 61. După ce-au slăbit de tot Să lăsă ca un mort (a. 1777). GCR II, 117/10. Ce aveți în car ? – Un mort. NEGRUZZI, S. I, 31. Păgînii nu putură a nu recunoaște propria lor nulitate în alăturare cu sublimul eroism al mortului. HASDEU, I. V. 166. Cîmp . . . acoperit cu morți. ALECSANDRI, P. 4. Pe pieptul moartei luce de pietre scumpe salbă. EMINESCU, O. I, 88, cf. 94, 192. Începură . . . a vorbi despre. .. paraua din mîna mortului. CREANGĂ, P. 14. Și foarte des. . . Chemînd pe morți ce dorm în pace I-ascult. MACEDONSKI, O. I, 32. Morții nu se mai întorc din cale. VLAHUȚĂ, O. A. I, 34. La miez de noapte morții-n cor își cîntă jalnic imnul lor. COȘBUC, B. 70. El se numea acum Alexandru Comăneșteanu, cum dorise mortul. D. ZAMFIRESCU, R. 282. Ne-am întílnit într-o sară amîndoi: Eu ca un mort întîrziat prin viață, Tu ca un copil în cea dintăi dimineață. D. BOTEZ, P. O. 75. Între mușchi și pulberile morților creșteau colonii de bureți. SADOVEANU, O. IX, 79. Făcu ochi mari privind la mîna moartei care atîrna verzuie, BART, E. 253. Au ridicat o cruce pentru toate moartele. STANCU, D. 11. Cînd bei primul pahar, trebuie să verși jos puțin, ca să beie morții. ȘEZ. III, 46, cf. 45, 123. Abia au scăpat. . . din mînile morților. HODOȘ, P.P. 243. Mortul de la groapă nu se mai întoarce, se spune cînd nu mai poți îndrepta o faptă, un gest etc. sau cînd pierzi o ocazie. Ce-a făcut, a făcut; mortul de la groapă nu se mai întoarce. VORNIC, P. 172. ◊ (În imprecații) Morții tăi de codru des. RETEGANUL, TR. 35, cf. DOINE, 116. Morți tăi d'e om bogat. ALEXICI, L. P. 46. F i g. Sînt mort cu viață. CONACHI, P. 104. ◊ E x p r. Morții cu morții, viii cu viii, se spune în legătură cu atitudinea egoistă, nepăsătoare a cuiva care nu regretă moartea rudelor sau a prietenilor. A scula (sau a trezi, a deștepta) și morții (sau din morți), se spune în legătură cu zgomote sau surse de zgomote foarte stridente. A mirosi a mort = a) a fi pe moarte, a mirosi a pămînt, v. m i r o s i; b) (argotic, în legătură cu o afacere) a fi lipsit de perspectivă, a fi pe punctul de a eșua. (Regional) A da cu mort peste viu, se spune cînd se iau la întrecere cel mai slab cu cel mai tare. Cf. CIAUȘANU, V. 180. Ca la mort = (în legătură cu verbe ca „a se aduna”, „a veni”, „a fi”) în număr mare. A umbla (sau a merge) ca după mort = a merge foarte încet. ◊ Ziua morților = zi anumită în calendarul creștin (a cărei dată variază după regiuni și confesiuni), cînd se fac rugăciuni speciale în biserici pentru cei decedați. V. m o ș¹ (I 5). Cf. COSTINESCU. (Argotic) Locul mortului = locul din mașină situat în față, lîngă șofer. 2. S. m. (Popular) Cortegiu mortuar. Ieșeam la pîrlaz cînd trecea cu mortul pe la poarta noastră. CREANGĂ, A. 14. Să nu tai calea mortului. PAMFILE, B. 10. 3. S. n. (Regional) Înmormîntare. Părintele are astăzi două morturi. Com. din BRAȘOV. 4. S. m. art. (Regional) Numele unor jocuri obișnuite la priveghi, în care unul dintre participanți se preface mort (I 1). Mortul se joacă pe la priveghiuri. PAMFILE, J. I, 26, cf. ȘEZ. VIII, 123, IX, 75. – Pl.: morți, moarte și (regional, II 3) morturi. – Lat. mortuus.

ATRIBUT s. n. (< lat. attributum, cf. fr. attribut): parte secundară de propoziție care determină un substantiv, un pronume sau un numeral („Spună lumii large steaguri tricoloare, / Spună ce-i poporul mare, românesc” – M. Eminescu; „De-o bucată de vreme, în fiecare zi și-n fiecare noapte se întâmplă ceva nou” – M. Sadoveanu; „Dă-mi-l pe acesta mai albastru”; „...erau trei monitori generali: doi de învățătură și unul de ordine” – B. Șt. Delavrancea; „A primit trei roșii și două albe”. ◊ ~ substantival: a. exprimat prin substantiv (indiferent de originea acestuia) în cazurile N., G. (genitival), D. sau Ac. (prepozițional) sau printr-o locuțiune substantivală. Astfel: „în zilele calde... noi copiii ne duceam la scăldat” (M. Sadoveanu): „În văzduh mocnea răsuflarea pământului reavăn”(Camil Petrescu); „Acesta-i vestitul Ochilă... nepot de soră lui Pândită” (Ion Creangă); „S-a vorbit despre importanța acordării de credite avantajoase țărilor în curs de dezvoltare”; „Familia ne dă primele lecții de întrajutorare, de solidaritate”; „La ce statornicia părerilor de rău, / Când prin această lume să trecem ne e scris...?” (M. Eminescu). ◊ ~ adjectival: a. exprimat prin adjectiv (indiferent de originea acestuia) sau priritr-o locuțiune adjectivală. Astfel: „Un găligan de școlar... tăbărâse pe un băiat slab și pirpiriu” (Ion Ghica); „Glucoza se găsește în fructele dulci”; „Cunosc ce răutăți v-au făcut frații mei” (Gr. Alexandrescu); „acești viteji n-au făcut decât datoria lor” (C. Negruzzi); „În Valea Prahovei..., de departe se zăresc... coșurile fumegânde ale rafinăriilor” (Geo Bogza); „Copitele potcovite ale tuspatru picioarelor sale... scăpărau în toate părțile” (C. Hogaș); „Ei! de așa paseri... mi-i drag și mie” (I. Al. Brătescu-Voinești); „Măria-ta, e un străin afară, / Cam trențăros – dar pare-un om de seamă” (A. Vlahuță). ◊ ~ numeral: a. exprimat prin numeral, ca în exemplele „Se auziră deodată râsetele zgomotoase ale celor doi” (G. Călinescu); „Paraclisierul... îi arătă jos, înaintea noastră, o firfirică de paisprezece” (B. Șt. Delavrancea); „El puse la o parte trei hârtii de câte o mie, numără la altă parte șaizeci și opt de hârtii de câte o sută” (I. Slavici); „...și legându-i frumușel cu căpăstrul, pe cel de-al doilea de coada celui dintâi, pe cel de-al treilea de coada celui de-al doilea, pe cel de-al patrulea de coada celui de-al treilea..., a zis” (Ion Creangă); „Cu o putere îndoită... o zmuci pe babă de mijloc” (M. Eminescu); „Părerile amândurora coincid”; „Cititul de două ori prinde bine”. ◊ ~ pronominal: a. exprimat prin pronume (personal, reflexiv, posesiv, demonstrativ, interogativ, relativ, nehotărât sau negativ) în cazurile nominativ (apozițional), genitiv (genitival), dativ sau acuzativ „...sus, între crengi, o mierlă, alta, își fluieră neastâmpărul” (Cezar Petrescu); „Fiecare perioadă istorică își are generațiile ei”; „...apele-și ridicau valurile mai sus, izvoarele își turburau adâncul” (M. Eminescu); „O persoană ca dumneavoastră se oprește unde are gust” (M. Sadoveanu); „Măi oameni buni, eu sunt om de-ai voștri” (Z. Stancu); „Se așeză încet,... parcă i-ar fi fost teamă să nu tulbure somnul celorlalți” (L. Rebreanu); „Al cui copil dintre aceștia este mai pregătit?”; „Eu n-am uitat nici pe, iscusitul moș Vlad, în căruța căruia ai adormit tu adesea” (Al. Odobescu); „...datoriile fiecăruia erau crestate pe răboj” (E. Camilar); „...și tot ați venit trei inși fără de veste și fără știrea nimănui” (I. Slavici). ◊ ~ verbal: a. exprimat prin verb la modurile infinitiv, gerunziu, participiu și supin sau prin locuțiune verbală la unul din aceste moduri. Astfel: „...mintea e însetată de priceperea lucrurilor... și osânda de a înfrânge această sete, de a trăi fără potolirea ei, înseamnă osânda de a te întoarce la una din formele trecute, de care natura n-a fost mulțumită” (I. Al. Brătescu-Voinești); „...departe, linia orizontului aducea cu un șarpe înaintând în ondulări largi, leneșe” (T. Popovici); „...canale neînchipuit de subțiri îngăduie bărcilor să ajungă... în surprinzătoare ochiuri de apă, cu suprafața acoperită de nuferi” (Geo Bogza); „Cei buni n-au vreme de gândit / La moarte și la tânguit” (G. Coșbuc); „ideea de a le da ajutor n-a fost rea.” ◊ ~ adverbial: a. exprimat prin adverb (indiferent de originea acestuia) sau prin locuțiune adverbială. Astfel: „Din mesteacănul de-afară / Flori îngălbenite curg” (O. Goga); „Numai așa vom prețui victoria zilei de mâine asupra zilei de azi” (Cezar Petrescu); „Prin frunze aiurează șoptirile-i alene” (M. Eminescu); „Creangă rămase trist... cu singura mângâiere a întoarcerilor din când în când ale lui Eminescu” (G. Călinescu). ◊ ĭnterjecțional: a. exprimat printr-o interjecție, ca în exemplele „Uraa! Bravo patriot” I. L. Caragiate); „Se auziră strigătele de astă dată răzlețite, hăp! Hăp!” (M. Preda). ◊ ~ circumstanțial: a. cu nuanță circumstanțială (cauzală, temporală, condițională și concesivă), cu dublă referire (la subiect și la predicat), exprimat printr-un adjectiv sau printr-un participiu cu sens pasiv (rar printr-un substantiv), așezat înaintea subiectului și a predicatului (rar între ele) și izolat de acestea prin virgulă. Astfel: „...prudent, Busuioc trăgea mereu cu coada ochiului într-acolo” (L. Rebreanu); „...copil chiar, era să fiu sfâșiat de un buldog” (Camil Petrescu); „...dacă-i pierit, cată să-l găsesc; viu, se poate întoarce și singur” (M. Sadoveanu); „ticălos cu trupul, Jap rămase neînvins cu inima” (G. Galaction); „Ei, îngrădiți de lege, plăcerilor se lasă” (M. Eminescu). ◊ ~ necircumstanțial (descriptiv): a. fără nuanță circumstanțială, cu referire unică (numai la substantivul determinat). În această categorie intră toate tipurile de a. discutate, înaintea celui circumstanțial (v. exemplele). ◊ ~ izolat: a. caracterizat prin intonație deosebită, așezat după elementul regent sau la începutul propoziției și despărțit de elementul regent prin pauză marcată cu virgulă. Sunt izolate, de obicei, a. apoziționale și circumstanțiale (v. apoziție și exemplele de la a. circumstanțial). ◊ ~ neizolat: a. necaracterizat prin intonație deosebită, nedespărțit de elementul regent prin pauză marcată cu virgulă. Sunt neizolate aproape toate tipurile de a. discutate (cu excepția a. apoziționale și circumstanțiale). ◊ ~ de identificare: a. neizolat, care definește sau individualizează obiectul prin însușirile sale fundamentale, specifice. Apare imediat după un substantiv articulat hotărât enclitic, este exprimat obișnuit prin substantiv, pronume, adjectiv pronominal sau numeral ordinal și răspunde la întrebarea care? (v. exemplele de la a. substantival, pronominal, adjectival și numeral). ◊ ~ de calificare: a. neizolat, care arată felul obiectului, pe baza unor însușiri nespecifîce, obișnuite, comune. Apare după un substantiv nearticulat sau precedat de un articol nehotărât, este exprimat obișnuit prin adjectiv calificativ și prin numeral cardinal și răspunde la întrebările ce fel de?, câți?, câte? (v. exemplele de la a. adjectival și numeral). ◊ ~ simplu: a. exprimat printr-un singur cuvânt, reprezentant al unei părți de vorbire cu autonomie semantică, ca în exemplele „De tropotele jucătorilor se hurduca pământul” (L. Rebreanu); „O pace desăvârșită se coboară din înălțimile albastre ale cerului” (D. Zamfirescu). ◊ ~ complex: a. alcătuit dintr-o parte de vorbire cu sens lexical suficient, precedată de un adverb de mod de precizare, de întărire, de exclusivitate sau de aproximație, ca în exemplele „Sosirea ei chiar azi ar rezolva problema”; „Avea un bici tot de curele”; „Am ales strugurii exclusiv copți”; „Drumul cam cotit ne obosea” etc. ◊ ~ multiplu: a. exprimat prin două sau mai multe cuvinte, reprezentante ale uneia sau mai multor părți de vorbire cu autonomie semantică. Astfel: „Cele trei bărci, lungi, negre și înguste, au început a pluti pe fața tulbure a apei” (Z. Stancu); „Alte umbre mici, tremurătoare, efemere, arătau existența omului și a dramei lui” (Geo Bogza). ◊ ~ dezvoltat: a. alcătuit dintr-un substantiv și un adjectiv pronominal posesiv, legate prin cratimă; dintr-un numeral cardinal și un substantiv precedate de prepoziția de; din adverbul de timp acum urmat de un numeral cardinal și de un substantiv, precedate de prepoziția în; din nume și prenume sau din apelative și nume proprii de persoană. Astfel: „Dorul de frate-său l-a dus la Cluj”; „Distanța de opt kilometri ni s-a părut mare”; „Vântul de-acum trei zile a rupt copacii”; „Pregătirea de azi încolo are loc aici”; „Deplasarea de mâine în trei zile ne privește pe toți”; „Costumul lui Badea Guță este gri”; „Căruța lui nenea Stan este nouă” etc. ◊ ~ prepozițional: a. exprimat printr-o parte de vorbire cu autonomie semantică, precedată de o prepoziție, ca în exemplele „Lupta împotriva poluării este un obiectiv major al contemporaneității”; „iar pe brâiele de piatră se aștern dungi de flori...” (I. Simionescu). ◊ ~ subînțeles: a. a cărui prezență este dedusă, în cadrul unei propoziții date, din raportarea acesteia la propoziția anterioară, ca în exemplul „Erau acolo și hainele de tergal?” – „Erau” („acolo și hainele de tergal”). Pentru clasificarea a. v. criteriu.

ABATE², abat, vb. III. 1. Refl. (Determinat uneori prin «din drum», «din cale») A părăsi direcția pe care o avea și a lua altă direcție; fig. (urmat de determinări introduse prin prep. «de la») a se depărta de la o linie de conduită sau de gîndire, de la o normă sau o regulă fixă. Abătîndu-se din drum, a vizitat ruinele cetății. ◊ Mi se pare că te-ai abătut de la subiect. SADOVEANU, N. F. 8. ♦ Tranz. Demascarea și zdrobirea devierii de dreapta a arătat forța partidului, capacitatea sa de a lichida cu fermitate orice încercare de a-l abate de pe drumul marxism-leninismului, de pe drumul apărării intereselor oamenilor muncii și al luptei pentru fericirea poporului. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 697. Vînturi dușmănoase... abat navigatorii spre prăpăstii de apă. BARANGA, V, A. 9. Văzînd baba că nu poate abate pe ficiorașul său din voia lui, i-au gătit merinde de ducă. SBIERA, P. 141. ◊ Intranz. Abătură cătră stîngă, la mănăstire, și poposiră tocmai la slujba de sară, între lumini și cîntări. SADOVEANU, B. 69. Abatem la stingă și urcăm pe podișuri verzi, înecate de soare. VLAHUȚĂ, O. AL. I 149. A doua zi, mergînd iarăși cu vitele la păscut, abătu din drum și dete iarăși pe la copaciul cu pricina. ISPIRESCU, L. 231. ◊ (Rar, subiectul este drumul) Pe drumul care abate din șosea încoace se aud venind pași de cai. CARAGIALE, O. I 290. ♦ (Cu privire la ochi, căutătură etc.) A întoarce. Nu-ți abate ochii; taina ce-mi ascunzi e prea ușoară. DAVILA, V. V. 82. 2. Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. «pe la» sau «prin») A se opri în treacăt într-un loc sau la cineva, uneori apucînd pe alt drum. Trebuia să găsesc numai vreme potrivită ca să mă abat o zi prin părțile astea. SADOVEANU, M. C. 118. Rebegiți de frig, ne abatem pe la Neculai Moraru, să ne mai încălzim. VLAHUȚĂ, O. A. 387. ◊ (Eliptic) Dacă aș ști anume la ce baltă..., m-aș abate călare. SADOVEANU, N. F. 86. Tranz. fact. Ce vînt te-a abătut pe la noi? Intranz. (Rar) Au și plecat după leac, abătînd iarăși pe la Ileana Cosînțana. SBIERA, P. 29. 3. Refl. (Despre fenomene ale naturii, calamități, nenorociri) A veni, a cădea pe neașteptate. După perioada ploilor de primăvară, pe Bărăgan se abătuseră valuri neobișnuite de căldură. MIHALE, O. 489. Afară, vîntul nopții s-abătu pe la geamuri, le cercă dacă-s bine prinse, apoi fugi mai departe, chiuind. DUNĂREANU, CH. 112. Aristide, uluit mai mult de năvala de lovituri ce se abătuseră asupra lui, îngrămădit printre bocancii și opincile țăranilor, se gîndea cum s-ar putea furișa mai la o parte și apoi să se facă nevăzut. REBREANU, R. II 131; Fig. Cînd s-a abătut peste lume viforul celui dinții război, erau mai puțini [din neamul Roșculeștilor]: SADOVEANU, P. M. 39. Mă pișcau de spate și de ceafă o întreagă republică de furnici, peste a căror țară se abătuse – se vede – o margine din poalele nesfîrșit de lungi ale mantalei mele. HOGAȘ, M. N. 11. ♦ Intranz. unipers. (Construit cu dativul) A-i trece prin minte, a-i cășuna, a i se năzări. Niță Stanciu e pus la toate muncile. Trage de el și unul și altul. E și la cheremul bucătăreselor. Cui îi abate ceva își aduce aminte de el. PAS, L. I 97. Mai dăunăzi îi abătuse strigoaicei ca să-mi puie coarne de fier, ca pe vremea veche. ALECSANDRI, T. I 337. 4. Tranz. A doborî, a culca la pămînt. Încarcă, Joe, cerul tău Cu nouri în mînie! Ș-asemenea unui copil Ce-abate scaiul pe poteci, Deprinde-ți apriga mînie Trăsnind stejari și piscuri reci! CERNA, P. 78. Crud e cînd intră prin stejari Năprasnica secure De-abate toți copacii mari Din falnica pădure! ALECSANDRI, P. A. 205. ♦ Refl. A cădea. Se abătu cu fața la pămînt: cu mîinile întinse pe lîngă cap, înaintă pînă la picioarele bătrînului. SADOVEANU, O. I 277. Arabul e-n viață și calul sosește, Dar vai, cînd s-oprește, S-abate jos mort! MACEDONSKI, O. I 16.

DRUM, drumuri, s. n. 1. Porțiune îngustă și lungă de teren bătătorit, pietruit, pavat sau asfaltat pe care se poate merge de la un loc la altul. V. cale. Este un drum prin mijlocul satului, foarte frumos drum, străjuit pe dreapta și pe stînga de arbori uriași. SADOVEANU, O. VII 225. Drumul e întins și neted ca-n palmă. VLAHUȚĂ, O. AL. 110. Boii... se tot smuceau din funie, văzînd troscotul cel fraged și mîndru de pe lîngă drum. CREANGĂ, P. 40. Pe drumul de costișe ce duce la Vaslui Venea un om, cu jale zicînd în gîndul lui: Mai lungă-mi pare calea acum la-ntors acasă. ALECSANDRI, O. 243. ◊ Drum de țară = cale de importanță locală care leagă mai multe comune și sate; (Transilv.) șosea națională. De la Ineu, drumul de țară o ia printre păduri și peste țarini. SLAVICI, O. I 115. Iese mîndra pîn-afară Și-mi arată-un drum de țeară. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 123. Drum de fier = cale ferată, v. ferată. Fost-ați cu drumul de fier, boieri d-voastră? Ei! apoi ce mai ziceți. ALECSANDRI, T. I 311. Drumul robilor = calea lactee, v. lactee. Dungă mare albicioasă de pe ceri, numită de învățați calea lactee, se cheamă în popor drumul robilor. ȘEZ. I 233. Crucea (sau răscrucea, furca, înfurcătura) drumului (sau drumurilor) = răspîntie. S-au apropiat una de alta cetele la-nfurcătura drumurilor. CARAGIALE, O. III 99. Drumul mare = șosea de mare circulație, care leagă localități principale, v. șosea națională. La fiecare crîșmă a drumului mare se oprește. SADOVEANU, O. VII 327. Sui la deal, cobor la vale, Este-o casă-n drumul mare. HODOȘ, P. P. 60. (Expr.) Hoț (sau tîlhar) de drumul mare = hoț care atacă oamenii în drum, spre a-i jefui. Din pricina lui frate-meu, o să mă fac tîlhar de drumul mare! SADOVEANU, M. C. 17. Niște oameni buni-teferi... purtați cu jăndari, ca hoții de drumul mare. C. PETRESCU, R. DR. 168. ◊ Loc. adv. Peste drum = în față, vizavi. Acesta-i vestitul Ochilă... din sat de la Chitilă, peste drum de Nimerilă. CREANGĂ, P. 244. Treci la badea peste drum Să cercăm vinul de-i bun. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 373. În drum = a) în mijlocul drumului; b) în calea drumeților. Cine-a făcut crîșma-n drum, N-a făcut-o de nebun. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 385; c) fig. în văzul lumii. M-a prins de braț și m-a cuprins, Să mă sărute-n drum. COȘBUC, P. I 94. ◊ Expr. A merge (sau a călca) alăturea cu drumul = a se abate de la calea dreaptă, a călca strîmb, a fi necinstit. A pune (pe cineva) pe drumuri = a face (pe cineva) să alerge după diverse treburi, mai ales pe la autorități. A bate drumul (sau drumurile) sau a umbla (sau a fi, a sta) pe drumuri = a umbla de colo-colo, a fi mereu pe drum, a nu sta locului, a umbla fără rost, a umbla haimana. Am bătut din nou drumul la Șercaia. C. PETRESCU, S. 120. Au bătut două săptămîni în șir drumul dintre Tîrgul Ocnei și satele din preajma Moineștilor. POPA, V. 255. Cucoșul... fugi de-acasă și umbla pe drumuri, bezmetec. CREANGĂ, P. 64. A ține (sau a păzi) drumul (sau drumurile) = a umbla fără rost, haimana. Nici asta nu se ia din drum = nu este ceva ușor de găsit, nu se găsește cu una cu două. Nu te pune în poară, măi omule, cu împăratul iadului; ci mai bine ia-ți bănișorii și caută-ți de nevoi... – Bun, zise Dănilă. Nici asta nu se ia din drum. CREANGĂ, P. 49. A fi de pe drumuri = a fi fără familie așezată, fără locuință stabilă, fără căpătîi. Fata nu-i de cele de pe drumuri, s-o luați numai așa, cum s-ar întîmpla. CREANGĂ, P. 262. A rămîne pe drumuri = a rămîne fără adăpost, sărac lipit pămîntului; ă rămîne orfan. A ajunge pe drumuri v. ajunge. A lăsa (sau a arunca, a zvîrli) pe cineva pe drum (sau pe drumuri) = a) a da (pe cineva) afară din casă. Vrei să ne-aprindem paie în cap? Să ne zvîrlă baba pe drum? CREANGĂ, P. 9; b) a lua cuiva totul, a sărăci pe cineva. Mă răpești și mă despoi, M-arunci pe drum să pier. COȘBUC, P. I 113. A aduna (pe cineva) de pe drumuri = a adăposti și a lua (pe cineva) sub ocrotire. Simigiului i se făcuse milă de ea și o adunase de pe drumuri. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 134. Pe toate drumurile = peste tot. (În dativ, cu funcțiune de complement circumstanțial de loc) A se așterne drumului = a alerga din răsputeri, a alerga cu cea mai mare repeziciune. Alei, murgul meu voinic, Așterne-te drumului Ca și iarba cîmpului. ALECSANDRI, P. P. 74. Pe-aici (sau pe-aci, pe ici) ți-e drumul! = (familiar, exclamativ și imperativ) pleacă! șterge-o! du-te! cară-te! Încălecă pe cal și pe ici ți-e drumul! ISPIRESCU, L. 30. Cînd te miri ce nu-i venea la socoteală, ie-ți, popa, desagii și toiagul și pe ici ți-e drumul. CREANGĂ, A. 135. Pe drum = gata să vină, să sosească, să apară, să se nască. Asculta... cu gîndurile la cei șapte copii și al optulea pe drum. C. PETRESCU, R. DR. 142. A-i sta sau a-i fi (cuiva) în drum = a-i sta (cuiva) în cale, a-i fi o piedică, a încurca (pe cineva) în treburi. A se da din drumul cuiva = a se da la o parte, a face cuiva loc să treacă; fig. a nu mai fi o piedică. A-și face sau a-și găsi, a-și croi (un) drum (nou) în viață = a începe o carieră, un nou fel de viață, a-și găsi un rost, a reuși, a ajunge la ceva. Să întindem mîna și altora, să-i ajutăm să-și facă un drum. C. PETRESCU, Î. II 167. A-și face (un) drum = a se abate, a-și face cale. Du-te, neică, și te-ntoarce Și mai fă-ți un drum încoace. BIBICESCU, P. P. 39. A apuca (sau a lua) alt drum = a merge în altă direcție; fig. a se ocupa de altceva, a se iniția în alt domeniu. Taică-său a știut să ia alt drum. DEMETRIUS, C. 9. A ieși (cuiva) în drum = a întîmpina (pe cineva). Ieși tu, mîndră-n drumul lui Și-i dă gură bietului. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 113. A da drumul (cuiva sau la ceva) = a) a lăsa din mînă; a-i reda libertatea, a lăsa în libertate, a slobozi. Îl apucă de piept și-l scutură cu furie, apoi, îndurerat de privirea speriată a acestuia, îi dă drumul. DAVIDOGLU, M. 53. Vă poftesc să-mi dați drumul, ca să încalec în pripă și să mă duc spre miazănoapte. SADOVEANU, D. P. 34. Calului îi dete drumul să pască. ISPIRESCU, L. 7; b) a desface o cusătură, un tiv (pentru a lărgi sau a lungi o haină). Va trebui să-i dau drumul din umeri [surtucului]. DAVIDOGLU, M. 80; c) a permite (cuiva) să intre sau să iasă. Nu-i mai dă drumul pe poartă afară, de cînd cu întîmplarea cu streinul. C. PETRESCU, R. DR. 169. Acum cred că... mi-i da drumul să întru. CREANGĂ, P. 314; d) a pune în mișcare, a face să pornească. A dat drumul motorului; e) fig. (în trecut) a concedia (pe cineva), a scoate (pe cineva) din slujbă. A da (cuiva) drumul în lume = a da (cuiva) libertatea să plece, a lăsa (pe cineva) de capul lui, a nu mai ține din scurt. Lasă-mă, dă-mi drumu-n lumea mea, mi-i drag altul. SADOVEANU, O. A. I 211. Cînd mi-a dat tata drumul în lume, mi-a pus o legăturică în mînă. C. PETRESCU, R. DR. 256. A-și da drumul = a) a coborî, a se lăsa în jos, a se avînta. Își dă drumul din pom. ▭ Și-a dat drumul, cu dînsa pe-o altă lume, unde era un rai, și nu altăceva! CREANGĂ, P. 94; b) fig. a se da pe față, a izbucni; c) a se porni la vorbă, la povestit, la destăinuiri. Și-a dat drumul conu Dumitrache ș-a povestit ba una, ba alta, pînă tîrziu. VLAHUȚĂ, la TDRG. A-și da drumul la gură (sau gurii) = a vorbi multe și de toate, a da pe față o taină. ◊ (Urmat de determinări în genitiv sau în acuzativ cu prepoziție, arată locul sau direcția spre care duce o cale) Luăm drumul spre Galați. ▭ Lung e drumul Clujului Dar mai lung al dorului. POP. ♦ Potecă de trecere (printr-o grădină, printr-o fîneață etc.). Vecinii și-au făcut drum prin livadă. ♦ Parcurs, curs; rută, itinerar. Drumul Oltului. Drumul soarelui. ▭ Fata împăratului le spuse că este un neguțător, care a rătăcit drumul pe mare. ISPIRESCU, L. 24. Pe vremile acele... drumurile pe ape și pe uscat erau puțin cunoscute. CREANGĂ, P. 183. Drum la deal și drum la vale! Îmi fac veacul tot pe cale. ALECSANDRI, P. P. 277. 2. Călătorie. O să aveți un drum minunat. SEBASTIAN, T. 126. Tot drumul n-am scos nici un cuvînt. SAHIA, N. 24. Ivan... pornește la drum cîntînd. CREANGĂ, P. 297. Lăpușneanul nu întîlnise nici o împedicare în drumul său. NEGRUZZI, S. I 142. Călătorului îi șade bine cu drumul. ◊ Drum drept = a) mers (sau călătorie) fără ocoluri, fără cotituri, în linie dreaptă; b) fig. comportare ireproșabilă. Foaie de drum v. foaie. (Fig.) Ultimul drum = drumul mortului, cînd este dus la locul de îngropare. ◊ Expr. A-și căuta (sau a-și vedea) de drum sau a-și urma drumul sau a-și lua drumul înainte = a) a pleca, a merge mai departe, a-și continua calea. Las’ că stau cu el... Voi vedeți-vă de drum. DUMITRIU, N. 120. Se aruncă cu calul în apă, o trece înot... și apoi își ia drumul înainte. CREANGĂ, P. 237; b) fig. a nu se amesteca în treburile altuia. Mergi de-ți adă feciorul încoace. Iară de nu, caută-ți de drum și nu umbla cu gărgăunii în cap. CREANGĂ, P. 81. Drum bun! = călătorie bună! Se duc... și-n drum, pe unde trec, Cu plîns izvoarele-i petrec, Și plin de jale-n al său cînt «Drum bun» le zice codrul sfînt. NECULUȚĂ, Ț. D. 100. Pe Ben-Ardun N-ai să-l mai vezi în zbor nebun, Pe urma unui șoim ușor... Nu-i vei pofti: Drum bun! COȘBUC, P. I 111. Privitorii, cu căciulile în mînă, îi urau drum bun. CREANGĂ, P. 307. (Familiar) A da răvaș de drum cuiva = a-l invita să plece, a-l goni. ♦ (Mai ales la pl.) Alergătură, umblet mult încoace și încolo; cursă. Am de făcut multe drumuri în oraș. 3. Traiectorie.

MÚCHIE s. f. 1. Linie după care se intersectează două fețe ale unui corp. Cît de clare mi se-nșirâ toate din trecut, în minte, Cînd de-a crucii muche rece îmi lipesc tîmpla fierbinte ! VLAHUȚĂ, P. 107. Un cub de cristal cu muchii vizibile. TEODOREANU, M. II, 123, cf. PAMFILE, I. C. 123. Mult timp răsuci între degete o linie pătată de cerneală, cercetînd-o pe toate muchiile. V. ROM. noiembrie 1953, 148. Zidurile de cărămidă, prinse în muchiile de beton. CONTEMP. 1957, nr. 557, 3/1. ♦ L o c. a d j. În (trei sau patru, cinci etc.) muchii = alcătuit din (trei sau patru, cinci etc.) fețe plane care se intersectează. Iaste o biserică în 4 muchi a lui Perseu, ficiorul lui Danai. HERODOT (1645), 117. Au făcutu un bățu în optu muchii. NECULCE, L. 70. De cartuși un mare număr, să se taie rînduiesc, In muchi, iar nu rotunde. BELDIMAN, E. 12/26. Stîlpi de zid în patru muchi. EMINESCU, N. 51. Un lanțuh aur de galbeni ungurești, de 117 belciuge în 3 muchi (a. 1716). BUL. COM. IST. II, 211. ◊ L o c. a d v. Pe muchie = la limită, la extremă. Autorul știe să meargă pe muche între realitate și basm. IBRĂILEANU, S. 9. Vorba despre jurămînt a rămas așa, pe muchie, neclară. CAMIL PETRESCU, O. II, 225. (Rar) De pe muchie = dintr-o parte, pieziș. Se uitau cam de pe muche, așa pieziș, unul la altul. CAMIL PETRESCU, O. II, 10. E x p r. (Rar) Cioplit în patru muchii = dichisit, sclivisit. Cf. BARONZI, L. 99. 2. Margine (I 1) a unui lucru, a unei suprafețe; suprafață îngustă care limitează un obiect, o porțiune de teren etc. (de jur-împrejur). Cf. HERODOT (1645), 97. Pe muchi de prăpăstii lunecînd ușor, Cu corbii de iarnă mă-ntreceam în zbor. ALECSANDRI, P. I, 220. Cele patru cuie de lemn ce sînt bătute pe muchile luntrei și de cari se atîrnâ lopețile. CONTEMPORANUL, IV, 42. Deodată s-a trezit pe muchia unei prăpăstii. AGÎRBICEANU, S. P. 20. Eu despic cartea de vizită în muchie. C. PETRESCU, C. V. 286. Nu m-a mai poftit însă ca altă dată la o ciorbă de muche de burtă. I. BOTEZ, B. I, 212, cf. ALR II 6 697/531. ◊ E x p r. Bătuți pe muchie = a) (despre monede) cu marginea zimțată. [Galbeni] aleși, subțiri, rotunzi, grei, bătuți pe muchiă. DELAVRANCEA, O. II, 373; b) (despre o sumă de bani) care este întreagă, din care nu lipsește nimic, exact. 100 de franci bătuți pe muchie. CIAUȘANU, GL. A coase pe muchie = a împreuna două bucăți de stofă, așezînd una peste alta marginile lor și cosîndu-le cu împunsături mărunte. (Regional) A da peste muchie = a tivi. Cf. A II 6, 12. (Rar) A nu fi trecut nici pe foaie, nici pe muchie = a nu fi băgat în seamă, a fi neglijat. Cf. ZANNE, P. V, 293. ♦ (Învechit, rar) Graniță, hotar (de țară). Fiind țara Tătărască în 4 muchi. HERODOT (1645), 239. ♦ (În imagini poetice) Linia orizontului. Doi cîni. . . se iviră în fugă de după muchea depărtată a zării. HOGAȘ, M. N. 185. 3. S p e c. (De obicei urmat de determinări în genitiv sau introduse prin prep. „de”) Marginea dinafară a unor obiecte; porțiune laterală care se află liberă, neîngrădită: a) Margine a patului opusă marginii dinspre perete. Moșneagul sări de pe muchea patului de-a dreptul în picioare. V. ROM. decembrie 1954, 141. b) (Regional) Margine a sobei de gătit opusă marginii dinspre perete. Cf. T. PAPAHAGI, M. 226, A V 22. c) Marginea palmei dinspre degetul cel mic. Cînd eram băiet, stupeam în palma stîngă, apoi trînteam cu muchea palmei celeilalte în stupit. CREANGĂ, A. 141. d) Parte a unor unelte de tăiat, de săpat etc., opusă tăișului; (regional) spinare. Cf. LB. Așteaptă ca porcul muchea la cap. PANN, P. V. II, 49/6. Muiați-le spinarea cu muchele iataganelor. FILIMON, o. i, 159. Cum puse capul pe perină, adormiră îndată parcă-i lovise cineva cu muchia în cap. ISPIRESCU, L. 243, cf. DAMÉ, T. 111, PAMFILE, I. C. 117. S-a găsit pe hîrtopul Herătaului un om îmbrăcat bine, cu capul sfărîmat de muchea unui topor. POPA, V. 59. Trage-i o muche de hîrleț în cap ! CAMILAR, N. II, 455. Întocmai ca băieții Apasă greu pe muchia lopeții. V. ROM. ianuarie 1954, 218. Arme bogate cu mînere late Pe muchi ferecate. TEODORESCU, P. P. 449. Se bate cu muchea securei ori cu muchea bărzii. MARIAN, V. 198, cf. RĂDULESCU-CODIN, Î. 279, BÎRLEA, C. P. 227, ALRM II/I h 413/791, A V 15. O bate cu muchea Ș-o scoate cu unghia, se zice pentru a arăta că o treabă este făcută prost. Cf. ZANNE, P. V, 437. ◊ E x p r. (Ca sau cît) (de) o muchie (de cuțit sau de topor) = foarte îngust, foarte subțire; foarte puțin. O cale. . . cît o muche de cuțit. HOGAȘ, M. N. 53. Ochii rotunzi și fără gene apropiați de nasul ca o muche de cuțit. CAZIMIR, GR. 239. Multă făină ai pus, Dar pe nas nu ți-a ajuns; Că ți-a rămas nasul gol Ca d-o muche de topor. RĂDULESCU-CODIN, Î. 279. Cînd e soarele d-o muche e aproape să sfințească. id. ib. 350. Ca d-o muche de cuțit mai trebuia ros lemnul. ȘEZ. II, 43. Pe muchie de cuțit = într-o situație primejdioasă, riscantă; la limita pînă la care se poate admite ceva. Poetul face exerciții pe muchea de cuțit a cronicii rimate. CONTEMP. 1948, nr. 108, 4/6. E mai bine mort în baionetă, decît viu pe muche de cuțit ? BENIUC, M. C. I, 302. Cît ai pune pe o muchie de cuțit = foarte puțin, mai nimic. O fugit iapa ceia di-o crapat șî e, da nici din țigan nu s-o ales nici macar cît ai puni pi-o muci di cuțît. ȘEZ. IV, 200. (Adverbial; regional) A tăcea muchie = a nu scoate nici un cuvînt, a tăcea chitic. Cf. PAMFILE, J. II, 155. ♦ Lovitură dată cu muchia (3 d). Șepte muchi în cap ți-oi da. MARIAN, SA. 207. e) (Regional) Mînerul sfredelului (Poiana Sibiului-Sebeș). ALR II 6 640/130. 4. Partea cea mai înaltă, ascuțită și alungită, a unui munte, a unui deal sau a unei stînci, creastă, creștet, coamă, culme, spinare; p. e x t. coastă a unui munte sau a unui deal, pantă, povîrniș. Am pus piatră hotar. . . în sus peste muche și la vale pe din sus de vadul cel de moară (a. 1759). URICARIUL, VIII, 7, cf. ȘTEFANELLI, D. C. 371. De pe muche, de pe stîncă, chipuri negre se cobor. ALEXANDRESCU, M. 13. Coprindeți bine din muche-n vale ! ap. DOBESCU, S. III, 88. Cățărîndu-se cînd pe muchi, cînd pe coame de munți, ajunse la o peșteră. ISPIRESCU, L. 216. Regret. . . Casa de pe muchia verde cu obloane colorate. MACEDONSKI, O. I, 9. Amîndouă batalioanele din flancul drept ajunseră aproape în același timp pe muchie. D. ZAMFIRESCU, R. 261. O porniră pe creasta muchii, înspre Ieremia Mocanul. id.42. Urca muchia ca o capră sălbatică. DELAVRANCEA, O. II, 120, cf. H IV 82, XVII 32. Uă stană cu muchie Mai pîn'la genuchie. TEODORESCU, P. P. 427. Surioara-și petrecea Pîn'la gură de vălcea; Frumos drumu-i arăta Și-ndărăt nu se-ntorcea; Cam pe muche se lăsa. id. ib. 506. Vaca. . . a tras la o muchie. RĂDULESCU-CODIN, Î. 277, cf. CHEST. IV 143, ALR II 2 495/784. A II 10. ◊ (Urmat de determinări în genitiv sau introduse prin prep. „de”) Este o muche de dîmb dinspre drumul cel mare (a. 1759). ȘTEFANELLI, D. C. 60, cf. URICARIUL, XXI, 325. Sus, pe muchea dealului, Merge . . . Un bujor de căpitan. ALECSANDRI, POEZII, 413. Ne odihnirăm pe muchea muntelui, avînd sub ochi nemărginita întindere. BOLINTINEANU, O. 306. Vedeți colo drept în sus muchea naltă și pleșuvă a Penteleului. ODOBESCU, S. III, 178. Luna tremură pe codri, se aprinde, se mărește, Muchi de stîncă, vîrf de arbor, ea pe ceruri zugrăvește. EMINESCU, O. I, 152. Cînd ajunse la muchea dealului, scena ce se înfățișa i se păru dezgustătoare. D. ZAMFIRESCU, Î. 39. Sosisem pe muchea povîrnișului de apus al opcinii și stîna se zărea devale. HOGAȘ, M. N. 189. Înfiorat, călărețul se oprește și privește cercetător spre muchiile dealului. CAMIL PETRESCU, U. N. 319. Ne-am îndreptat spre muchia dealului. BRĂESCU, A. 144. În depărtare, printre muchi de dealuri, scînteia Moldova ca argintul viu. SADOVEANU, O. I, 212. Un cioban își aducea oile, pentru noptat, pe muchea muntelui. V. ROM. aprilie 1955, 245, cf. ALECSANDRI, P. P. 63. Șapte văi ș-o vale-adîncă Strașnică muche de stîncă. CARDAȘ, C. P. 94, cf. 83, 100, ALR II 5 241/414. Sub două muchi de crîng Doi luceferei; Sub doi luceferei, Uă moară ferecată (Sprîncenele, ochii, gura). TEODORESCU, P. P, 246. Subt muche de deal Două cozi de cal (Mustățile). SADOVEANU, P. C. 14. ◊ (Regional) Muchie de pămînt (sau de deal) = ridicătură mică de pămînt. V. m o v i l ă (1), d î m b, c o l n i c. Cf. ALR SN III h 809/682. ♦ (Regional) Ridicătură de pămînt făcută de-a lungul arăturii, pe mijloc, atunci cînd aratul începe de la mijlocul unui teren (ALR SN I h 31/235, 682, 723), sau care separă o holdă de alta (CHEST. IV 129/177). ♦ (Regional) Coamă dințată (alcătuită din șindrile) din vîrful acoperișului unor case țărănești (Mătău-Cîmpulung). Cf. CHEST. II 241/69. 5. (Regional) Nicovală (Adam-Tecuci). ALR I 942/614, – Pronunțat: -chi-e. - Pl.: muchii. – Și: múche (pl. muchi și, învechit„ muche) s. f. – Lat. *mutila (= mutulus ”cercul de deasupra capitelului").

MĂSURĂ s. f. I. 1. (Învechit și popular) Faptul de a măsura ; măsurare, măsurătoare. Cf. ANON. CAR., LEX. MARS. 227. S-au rînduit. . . cercetători la starea locului ca să facă hartă și măsură (a. 1 798). URICARIUL, XXIV, 427. De acolo iarăși au întors cu măsura în sus, spre miazănoapte în linie dreaptă (a. 1 815). ib. II, 16/22. ◊ E x p r. (Regional) A-și face (sau a-și lua) măsuri = a chibzui, a judeca, a-și da cu socoteala. Îți dau soroc de opt zile să îți iei măsurile și să hotărăști. GORJAN, H. IV, 95/2. Hei, hei! cînd aud eu de popă și de Smărăndița popii, las muștele în pace și-mi iau alte gînduri, alte măsuri: încep a mă da și la scris. CREANGĂ, A. 7. Stă el, îș faci măsuri; „mai mă cumpîn, sî mă măi duc odatî!” ȘEZ. II, 101, cf. 153, ib. III, 2. A băga oile în (sau la) măsură = a izola oile de miei, spre a stabili cît lapte dă fiecare oaie. Cînd se bagă oile în măsură, adecă cînd se aleg cu totul mieii de la dînsele. ECONOMIA, 86/24, cf. CHEST. V 11/8. ♦ (Transilv.) Recrutare. Cîntă cucu-n vîrf de șură, Merg feciorii la măsură. RETEGANUL, TR. 54, cf. MÎNDRESCU, L. P. 35, BUD, P. P. 39, ȘEZ. IX, 59. 2. Valoare a unei mărimi, a unei cantități, a unei d mensiuni etc., determinată în raport cu o unitate dată. Măsura (n u m ă r u l u i H, D) zilelor meale cîte-s. PSALT. 74, cf. 219. Cine au pusu măsurile lui de știi? DOSOFTEI, ap. GCR I, 267/13. De nu se arată luna. . . în firească [a] sa măsură. CALENDARIU (1 814), 79/14. Dar nu vedem că pre lume, elementuri războite O fac de se ține-ntreagâ și în măsuri cumpenite? CONACHI, P. 267. Bădiță, di piste vale, Nu purta pean-așa mare, Ci o poartă-ntr-o măsură, Pe cum ți-i stogu la șură. MÎNDRESCU, L. P. 152. Îmbodoliți în surtuce și jachete croite nu pe măsura lor, erau foarte stîngaci. NEGRUZZI, S. I, 105. ◊ F i g. Dată amu fi-va voao întocma trudeei și măsură de mîngîiare. CORESI, EV. 474. Vechi rămășițe a gloriei strămoșești făcute pe măsura oamenilor mari. NEGRUZZI, S. I, 184. D-na M. . . nu-și putea da seamă de măsura pasiunii noastre. IBRĂILEANU, A. 23. Leningradul a fost croit pe măsura aceluia care l-a plănuit, pe măsura lui Petru I și pe măsura imperiului său. STANCU, U.R.S.S. 112. ◊ L o c. a d j. și a d v. De (sau pe) o măsură = deopotrivă, egal, la fel. Înalți toți de o măsură. PANN, E. H, 25/15. Să-mi scoată mie ochiul stîng iar mai întâi să scoată și cetățeanului ochiul care-l mai are. Să se puie ochii la cîntar, să se vadă dacă-s de-o măsură. SADOVEANU, D. P. 160. (F i g.) Ce vis e de-o măsură cu-naltul vis al meu? ALECSANDRI, POEZII, 387. (E x p r.) A fi de (o) măsură (cu cineva) = a fi de aceeași vîrstă (cu cineva). O fos[t] d'e măsură la copilu miău. DENSUSIANU, Ț. H. 96, cf. A III 13. Să nu fie de o măsură sau n-ar fi de o măsură! = (se spune cînd se vorbește despre o nenorocire, despre o boală, despre un mort etc.) de n-ar fi la fel! Avea niște friguri așa de strașnice încît tremura cum tremur eu acum, n-ar fi de o măsură. GANE, N. II, 165, cf. 162. Băietul meu care a murit semăna cu al dumitale, să nu fie de o măsură. PAMFILE, J. II, 154, cf. com. din BILCA-RĂDĂUȚI. A fi pe o măsură (cu cineva) = a se asemăna, a se potrivi (mai ales la fapte rele). Com. din ALBA-IULiA. După (sau pe) măsură = (despre obiecte de îmbrăcăminte sau încălțăminte) potrivit cu dimensiunile corpului. Îm fac papus dupa măsură. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. ◊ L o c. a d v. În largă (sau în mare, învechit cu multă) măsură = în cantitate mare, mult. Iar dintru greci, măcar că au fost și tegheitianii și athinei buni, iar cu multă măsură îi covîrșiră cu vitejiia laconii. HERODOT (1 645), 493. Folosesc în largă măsură materiile prime locale. LEG. EC. PL. 241. În mică măsură sau în măsură neînsemnată = în cantitate mică, puțin. Pămîntul se lucra în Văleni în măsură neînsemnată. AGÎRBICEANU, A. 72. Eu nu am darul versului decît în mică măsură. BENIUC, V. 29. În egală (sau în aceeași) măsură = la fel (de mult). Interesînd în egală măsură atît pe lingviști cît și pe criticii literari, problemele limbii literare au constituit obiectul a numeroase articole. V. ROM. aprilie 1 953, 47. (Învechit și regional) La măsură = corespunzător unei mărimi dinainte determinate ; precis, exact. Să nu să facă locuitorilor cît de puțină asuprire, măsurîndu-să fînul cu stînjenu drept și stogurile întocma la măsură (a. 1 814). URICARIUL, I, 204. Crezînd că va căpăta bani mulți, le-a împlinit la măsură poronca. SBIERA, P. 272. (E x p r.) A veni la măsură = a atinge o anumită limită (dinainte stabilită) în ce privește mărimea, dimensiunea, cantitatea etc. V. p o t r i v i, n i v e l a. Și capul ce se-nalță mai sus de apa dreaptă Mi ți-l retează iute să vie la măsură. HELIADE, O. I, 226. A venit cotul la măsură (= a fost exact, nu a fost lipsă). Cf. ZANNE, P. V, 209. (F i g.) Al meu [prieteșug] acmu mărturisesc să fie venit la măsura cea desăvîrșit. AXINTE URICARIUL, LET. II, 173/35. A veni (sau a sosi) la măsura vîrstei sau la măsură de vîrstă = a depăși vîrsta adolescenței, a deveni matur. Cei fără de vrăsti mai puțin să vor certa. . . și aceasta se înțeleage cînd le lipseaște puțină vreame să vie la măsura vrâstei, ce să dzice să le vie mintea la cap. PRAV. 259. Acesta sosindu la măsură de vrăstă. . . miersă la oaste. DOSOFTEI, V, S, noiembrie103^r/3. L o c. p r e p. După (sau pe, în) măsura = în raport cu. . ., potrivit cu. . ., proporțional cu. . . Puse împărțitul limbilor după măsura (s a m a V, n u m ă r u l D) îngerilor lu Dumnezeu. PSALT. 313. Pre măsura credințeei și curăției. CORESI, EV. 317, cf. 369. Fieștecare după starea cinstei lui și după măsura slujbei, va găsi odihnă și sprijineală (a. 1 774). URICARIUL, I, 84, cf. 133. Sprinteneala la dobitoace scade sau sporește pe măsura vărtuței sau a slăbiciunii. CONACHI, P. 310, cf. 260, 265. De rolul subconștientului, de acela al duratei în evoluția personagiilor au ținut și alții seama în măsura talentului lor. IBRĂILEANU, S. L. 10. ◊ Loc. c o n j. Pe măsură ce. . . = cu cît. . . Și pe măsură ce tristețea ei îl apăsa mai mult, bucuria lui era mai vie. TEODOREANU, M. II, 46. Pe măsură ce luna se ridică deasupra straturilor de praf, aburul de sînge care învăluia pămîntul se împrăștie. BOGZA, C. O. 397. Limba se dezvoltă, se îmbogățește cu noi cuvinte, pe măsură ce mijloacele de producție se dezvoltă, se perfecționează. CV 1 950, nr. 4, 48. În măsura în care. . . = numai atît cît. . . Tu făceai destul pentru noi în măsura în care nu-ți călcai pe suflet. DEMETRIUS, C. 61. ◊ E x p r. A lua (cuiva) măsură = a măsura diferite dimensiuni (ale cuiva) în vederea confecționării unor obiecte de îmbrăcăminte (sau încălțăminte). Tocmind să-i facă o păreache cizme, i-au luat măsură. BĂRAC, T. 29/15. (Popular) I-a pierdut dracul măsura sau i-a uitat Dumnezeu măsura, se spune despre un om foarte înalt. Cf. ZANNE, P. VI, 611, MAT. DIALECT, I, 230. (Regional) A duce măsură = a se cumpăni. Greutatea care duce măsură cu apa (= greutatea de la cumpănă). ALR II 2 547/250. ♦ (învechit) Nivel. Au stătut apa în măsură zile 150. N. COSTIN, ap. DDRF. Au venit apele mari, afară din măsura lor pe cum venia de altă dată. MUȘTE, LET. III, 78/11. 3. Unitate convențională cu care se măsoară dimensiune, o cantitate, un volum etc. Cît iaste la noi o litră de aur, aceasta iaste talantul jidovilor, Că măsura i-era de mult preț de florinți și cu mult trăgea mai mult. CORESI, EV. 283. Stînjenul este o măsură antică pe carii românii au păstrat încă de la romani. ASACHI, E. III, 19/2. ▭ Sistem de măsuri și greutăți. 4. Instrument, unealtă cu care se măsoară ceva ; (regional) unitate de măsură (I 1) de capacitate a cărei mărime variază, după regiuni, între 1/4 de litru și 30 de litri (CONV. LIT. XXXV, 839, LEXIC REG. 14, ALR I 1 602/28, 77, 79,603/516,1 604/63, 77, 79, 85, 87, 90, 106, 107, 166, 1 605/80, ALR SN I h 181, ib. h 182) ; litră (CHEST. V 6/61), ferdelă, mierță (ALR I 1604/343) ; eîntar (ib. 1 599/190, 289, 308) ; (la pl.) greutățile cîntarului (ib. 1 601/251, ALR II 4 279/157, 260, 605) ; compasul tîmplarului (ALR II 6 681/95) ; clupă cu care se măsoară grosimea la trunchi (A II 12). Menciuroși fiii oamerilor întru măsuri (c u m p e n i D, c u [m] p e n e l eH) nu dereptați, ci în deșertu depreură. PSALT. 117. Ceia ce vor avia mierță, sau veadre, sau alte măsuri hicleani mai mici decît cum au fost obiceaiul de vac, pre aceștia foarte să-i cearte. PRAV 17. Măsură bună îndesată și scuturată. N. TEST. (1 648), 75^r/38. Unii [negustori] cu măsuri de gît Se tînguia amărît, Alții cu cîntare-n nas Se văita cu mare glas. PANN, ap. GCR II, 323/15. Trona cu o pîlnie într-o mînă și în cealaltă cu o măsură de tinichea. REBREANU, I. 483. Pe tejghea stăteau, bine-rînduite, măsurile, ulcelele și paharele. SADOVEANU, O. I, 97, cf. H XVII 8, 255, XVIII 103. Vinu-i bun, măsura-i mică. DOINE, 133. Cu ce măsură veți măsura, măsura-se-va vouă (sau cu aceea ți se va măsura) (= după fapte și răsplată). Cf. CORESI, EV. 46, MARCOVICI, D. 180/13, ZANNE, P. V, 418. F i g. Ah, dac-am putea măsura Pe cît ni-e de plină măsura, Vedea-vei ce multă ni-e ura În ziua din urmă a ta. COȘBUC, P. I, 155. ◊ Expr. A umple măsura = a ajunge la ultima limită. Fratele tău a umplut măsura rușinei sale. I. NEGRUZZI, S. V, 146. A i se umple măsura = a se sătura (de ceva sau de cineva) ; a-și pierde răbdarea, a-și ieși din fire. I s-a cam umplut măsura. ZANNE, P. V, 420. ♦ S p e c. (Pescuit) Instrument în formă de crăcane, întrebuințat la măsurarea, pe frînghie, a distanțelor la așezarea avelor, astfel ca ochiurile mari și cele mici să se potrivească între ele. ANTIPA, P. 531. 5. Conținutul, cantitatea cuprinsă într-o măsură (I 4). Covăseala. . . o luo muiarea și o acoperi în fîină de trei măsuri pînă cînd dospiră toate. CORESI, ap. GCR I, 17/15. Cu 100 de măsuri de untdelemn (a. 1 650-1 675). GCR I, 195/13. Dintr-aceastâ făină pun într-o măsură de apă. IST. AM. 65^r/7. Trimise pre. . . Ermis să împarță cu cumpăna minciunile pre la tot fealiul de meșteri, deci deate fieștecăruia cîte o măsură plină (a. 1812). GCR II, 211/21. l-au pus și vro doao măsuri de beare. BĂRAC, T. 16/14. O măsură hotărîtă [de ovăz], I. IONESCU, C. 223/17. ♦ Cantitate de pulbere și plumb cu care se încarcă un cartuș sau o armă de foc. Cf. STOICA, VÎN. 16. 6. (Muz.) Cea mai mică diviziune care stă la baza organizării și grupării duratelor sunetelor după periodicitatea accentelor tari. Briceag se oprește să-și acordeze vioara. Holbea și Găvan atunci își îndoiesc meșteșugul ca să păstreze măsura. REBREANU, I. 12. Degetul uscat părea măsura că bate. ISANOȘ, Ț. L. 8. 7. Unitate metrică compusă dintr-un anumit număr de silabe accentuate și neaccentuate sau (în metrica antică) dintr-un anumit număr de silabe lungi și scurte, care determină ritmul unui vers. De mult mă lupt cătînd în vers măsura, Ce plină e ca toamna mierea-n faguri. EMINESCU, O. IV, 356, cf. MAIORESCU, CR. I, 80. Poetul. . . a vrut cu tot dinadinsul să manevreze o prea mare varietate de ritmuri și măsuri. LL I, 148. II. F i g. 1. Putere ; valoare. Noi citim luptele voastre cum privim vechea armură, Ce un uriaș odată in resboaie a purtat; Greutatea ei ne-apucă, trece slaba-ne măsură, ALEXANDRESCU, M. 16. Ce mai vrei cu-a tale sfaturi, Dacă știi a lor măsură. EMINESCU, O. I, 198. ◊ Expr. A fi în măsură (să...) = a fi în stare, indicat, a avea posibilitatea de a face ceva, de a reuși. Și cum e elevul dumnitale, ești cel mai în măsură să-mi dai un sfat din vreme. C. PETRESCU, Î. II, 168, cf. id. C. V. 92. A-și da măsura = a arăta (tot) ce este capabil să facă, să dea. În ultimele rînduri ale acestui capitol se vor menționa numai lucrări modeste sau nume obscure, singurele ce se mai întîmpină pe terenul unde-și dăduseră pînă atunci măsura puterilor fruntașii unei mișcări de regenerare. IORGA, L. II, 262. 2. (Mai ales la pl. ; adesea în construcții cu verbul „a lua”) Hotărîre, prevedere ; mijloc necesar pentru realizarea unui scop. Aceasta socotesc că va înțălepți pe Robinson de a-și lua măsuri mai bune spre îndreptarea urmărilor [primejdiei]. DRĂGHICI, R. 12/13, cf. 37/17, 101/18. Acest furtișag ce se face necontenit înșălîndu-se publicul, anevoie se poate opri prin legiuri și prin măsuri polițienești. CR (1836), 41¹/39. Măsurile extraordinarie luate din apropierea epidemiei (a. 1855). URICARIUL, IV, 440/19. În 1848 o măsură provizorie s-au hotârît la Constantinopol. ib. 440/22. Oricine să ție cu strictețâ această măsură feritoare de molipsire. CUPARENCU, V. 11. Acolo însă unde o breaslă nu se putea constitui... tot domnia lua măsuri de a se numi un șef. N. A. BOGDAN, C. M. 175. M-ați avertizat și n-am luat măsuri din timp. C. PETRESCU, R. DR. 212, cf. id. Î. I, 4. M-am dus ca să-l văd și să iau măsuri. ULIERU, C. 4. Pentru a se acoperi de creanțele sale nesigure sau în suferință, banca va putea lua orice măsură de conservare, asigurare sau executare. LEG. EC. PL. 184. Se scoală mîine dis-de-dimineață, ca să ia măsuri. SADOVEANU, M. C. 138. Noul mare vizir e speriat râu și toate măsurile pe care le ia sînt măsuri de panică. CAMIL PETRESCU, O. III, 138. 3. Limită, punct extrem pînă la care se poate concepe, admite sau pînă la care este posibil ceva. De vor trece de măsură, atunce acela ce l-au bătut. . . să va certa trupeaște. PRAV. 225. La orice lucru să păzească măsura. MOLNAR, RET. 23/21. Vei vedea ruptă ața atărnărei rînduite Ce le ține în unire și în măsuri îngrădite. CONACHI, P. 270, cf. 272. Cînd vei să vorbești, la gură Să aibi lacăt și măsură. PANN, P. V. I, 3/18. La cuvinte n-au măsuri. id. Ș. II, 53/25. Acel stelagiu. . . era mai elegant și covîrșind măsurele obiceiului. NEGRUZZI, S. I, 37. N-ai măsură la vorbă. ZAMFiRESCU, A. 96.. Măsura la toate, cea mai bună dreptate. ZANNE, P. VIII, 381, cf. 380. Sarea-i bună la fiertură însă nu peste măsură (=la toate trebuie chibzuință), id. ib. IV, 105. *Loc. a d v. și (rar) a d j. Peste (sau, învechit, cu asupra de) măsură = foarte, prea, din cale-afară (de mult) ; mai mult decît trebuie, exagerat, excesiv. Prespre măsură învrăjbiia ei. COD. VOR. 76/19. Sâ-i plătească cu asupra de măsură (a. 1 750). GCR, II, 63/39. Colica din îmbuibare (preste măsură mâncare). CALENDARIU (1 814), 170/14. Și ce dormi preste măsură? BĂRAC, ap. GCR II, 174/30. Am iubit! și cunosc gustul dragostei peste măsură. CONACHI, P. 80, cf. 270, 300. Ea bărbat are bun peste măsură Ca pîinea a bună. PANN, P. V. II, 97/9. Nu vorbi peste măsură Ci pune-ți lacăt la gură. id. ib. III, 9/2. Ochii tăi pe jumătate de-i închizi, mi-ntinzi o gură, Fericit mă simt atuncea cu asupra de măsură. EMINESCU, O. I, 82. Laudele lor desigur m-ar mîhni peste măsură. id. ib. 141. Voinicul era ostenit peste măsură. ISPIRESCU, L. 130, cf. 185. Prea slăvite Agamemnon, tu peste măsură de lacom. MURNU, I. 7. Înfuriat peste măsură, ridică pumnul la Ghighi. REBREANU, I. 38, cf. id. R. I, 265. Ne așteaptă în sufragerie masa, încărcată peste măsură. SAHIA, N. 56. Nu trebuie totuși să fii îngrijorat peste măsură, încercă Vancea să-l liniștească. VORNIC, P. 173. La orice învățătură Nu grăbi peste măsură. ZANNE, P. V, 356, cf. I, 105, 686, II, 700, 784, III, 671, IV, 62. Fără (de) măsură = a) din cale-afară, fără socoteală, exagerat. Umnojiră-se fără măsură (p r e s p r e n u m ă r D). PSALT. 76. Cufundarea fără de măsură. CORESI, EV. 45. Va grăi cu glas de urgie fără de măsură (a. 1 550). CUV. D. BĂTR. II, 458/5. Fără de măsură și cum nu să cade. . . să cheamă bătaia, cînd se face cu toiagul. PRAV. 159. Vorbește tare și cam fără măsură. DELAVRANCEA, O. II, 293. Abramovici țipa. . . fără nici o măsură. SAHIA, N. 82. începu să strige fără măsură. Amenința cu pumnul în aer. PREDA, D. 216 ; b) foarte (mare), nemăsurat. Milostea a lui cea fără de măsură. CORESI, EV. 392. Ai milă fără măsură (cca 1 633). GCR I, 82/24. După aceea au zidit mănăstirea cea fără de măsură frumoasă din Argișu. ȘINCAI, HR. II, 133. Cu măsură = chibzuit, cum se cuvine, cumpătat, cu socoteală, moderat. Dascălul ce-ș va bate ucenicul nu să va certa. . . căndu-l va bate cu măsură și spre învățătură. PRAV. 224, cf. 115, 158. Cu măsură bate. MARDARIE, L. 237/23, cf. 176/3. O cîrmuire blîndăși cu măsură (a. 1 773). GCR II, 87/1. Tînărul Herdelea se lăuda și se înălța, firește, dar cu măsură. REBREANU, R. i, 178. Be cu măsură. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. La mâncare să aibi cumpătare Și la băutură să fii cu măsură. ZANNE, P. III, 640, cf. IV, 179. ◊ E x p r. În măsura posibilităților = atît cît se poate, în limita posibilităților. (Regional) A avea măsură bună = a avea fire bună, temperament bun. ALR I 1 374/542. (Învechit) A nu(-i) fi măsură (cuiva sau la ceva) = a fi foarte mare, nemăsurat, nelimitat; a fi foarte mulți, în cantitate foarte mare, nenumărați. Vereră lăcuste și omide ce nu lă era măsură (c î t e n u a v e a n u m ă r H, f ă r ă s e a m ă C, d e n u a v e a s e a m ă(²). PSALT. 221. Mare e Domnul nostru. . . și înțeepciuriei lui nu e măsură (n u m ă r u H, D). ib. 303, cf. 77, 216. III. (Regional) PÎnza de pe fața mortului. (Gura Teghii-Buzău). ALRM I/II h 415/735. – Pl.: măsuri și (învechit) măsure. – Lat. mensura.