LICENȚĂ, licențe, s. f. 1. Titlu obținut la terminarea studiilor superioare, pe baza unui examen prin care se dobândește dreptul de a exercita profesiunea corespunzătoare studiilor făcute; examen dat pentru obținerea acestui titlu; p. ext. diplomă care conferă acest titlu. 2. Autorizație dată de stat unei persoane pentru exercitarea unui negoț special, pentru operații de import și de export etc. 3. Contract prin care posesorul unui brevet de invenție cedează cuiva dreptul de exploatare a invenției sale. 4. Atitudine, ținută care depășește limitele bunei-cuviințe; lipsă de respect pentru formele obișnuite. 5. (În sintagma) Licență poetică = abatere ușoară de la regulile gramaticale ale limbii, cerută de necesitatea rimei, ritmului sau din dorința de a realiza o notă stilistică particulară. – Din fr. licence, lat. licentia.

LICENȚĂ POETICĂ s. (STILISTICĂ) (înv.) slobozenie.

SLOBOZENIE s. v. acord, aprobare, asentiment, autonomie, autorizație, aviz, concediu, consimțământ, consimțire, desfrâu, dezmăț, dezrobire, eliberare, emancipare, emancipație, independență, încuviințare, îngăduință, învoială, învoire, liberare, libertate, licență poetică, neatârnare, orgie, permis, permisie, permisiune, suveranitate, voie, voință, vrere.

POETIC, -Ă adj. 1. Propriu, caracteristic poeziei, de poezie. ◊ Artă poetică v. artă; licență poetică v. licență. 2. (Fig.) Propriu a inspira un poet; (p. ext.) încîntător, minunat. // s.n. Categorie estetică desemnînd genul poetic. [Pron. po-e-, pl. -ci, -ce. / < lat. poeticus, cf. fr. poétique].

asirian (asiriană), adj. – Din Asiria. Din Asiria (sec. XIX). Var. asir, folosită de Eminescu și reluată de Crainic, nu are întrebuințare efectivă, fiind mai curînd o licență poetică.

LICENȚĂ s.f. 1. (În trecut) Titlu obținut în urma unui examen special susținut la terminarea studiilor superioare, prin care se dobîndea dreptul de a exercita profesiunea corespunzătoare studiilor; examen de licență; (p. ext.) diplomă care atestă acest titlu. 2. Purtare care întrece limitele bunei-cuviințe. 3. (Rar) Învoire, permisiune. ◊ Licență poetică = abatere ușoară de la regulile gramaticale de pronunțare și de scriere corectă a cuvintelor pentru a învinge o dificultate de versificație. 4. Contract de cedare a drepturilor de exploatare a unei invenții. ♦ (Ieșit din uz) Autorizație pentru exercitarea unui anumit comerț, a unei anumite industrii sau pentru a importa și exporta mărfuri, dată de stat unui particular. [< fr. licence, it. licenza, lat. licentia].

*poétic, -ă adj. (lat. poéticus, d. vgr. poietikós). Relativ la poezie: formă poetică. Frumos par’c’ar fi în poezie: descriere poetică. Licență poetică, abatere de la regulele limbiĭ saŭ versurilor. S. f. Știința care arată regulele poeziiĭ. Carte în care-s scrise aceste regule; poetica luĭ Aristotele, Orațiŭ, Boileau. Adv. În mod poetic: a scris poetic. La Cant. poétic (subst.), poet.

licență f. 1. libertate de a face, dată prin permisiune; 2. permisiune specială, acordată de guvern, spre a exporta sau vinde unele mărfuri: licența băuturilor spirtoase, a tutunurilor; 3. libertate excesivă: libertatea nu trebue să degenereze în licență; 4. grad universitar între bacalaureat și doctorat: licență în litere, știință, drept, teologie; 5. ușoară incorecțiune în poezie: licență poetică.

LICENȚĂ, licențe, s. f. 1. Titlu obținut la trecerea examenului de absolvire a învățământului superior; examen dat pentru obținerea acestui titlu; p. ext. diplomă care conferă acest titlu. 2. Autorizație eliberată de administrație prin care se permite practicarea unei anumite activități. 3. Contract de transmitere a drepturilor aferente unui brevet de invenție prin care titularul unei mărci autorizează o terță persoană să o folosească. 4. Atitudine, ținută care depășește limitele bunei-cuviințe; lipsă de respect pentru formele obișnuite. 5. (În sintagma) Licență poetică = abatere ușoară de la regulile gramaticale ale limbii, cerută de necesitatea rimei, ritmului sau din dorința de a realiza o notă stilistică particulară. – Din fr. licence, lat. licentia.

LICENȚĂ, licențe, s. f. 1. (În vechea organizare a învățămîntului) Titlu obținut, în baza unui examen, la terminarea studiilor superioare; examenul dat pentru obținerea acestui titlu; p. ext. diploma care conferă acest titlu. Mi-a spus că are de gînd să se înscrie din nou pentru licență. CAMIL PETRESCU, U. N. 136. O licență în litere, neutilizată pînă astăzi, am pe undeva, în fundul geamantanului. C. PETRESCU, O. P. I 91. Bătrînii știau că fiul lor Costică... își luase licența în drept. MACEDONSKI, O. III 5. ◊ Examen de licență = examen care se dădea după terminarea studiilor superioare, pentru a obține titlul de absolvent și dreptul de a exercita profesiunea corespunzătoare acestor studii. 2. Atitudine, ținută care depășește limitele bunei-cuviințe; lipsă de respect pentru formele obișnuite. 3. (În expr.) Licență poetică = abatere ușoară de la regulile gramaticale, îngăduită în poezie pentru a învinge mai ales greutățile de versificație. 4. Autorizație dată unui inventator de a exploata un brevet de invenție. V. brevet. ♦ (Astăzi numai în țările capitaliste) Autorizație dată de stat unei persoane pentru exercitarea unui comerț (mai ales de băuturi spirtoase); permis. Guvernul britanic este gata să acorde licențe pentru exportul de drage în țările răsăritene. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2879.

LICENȚĂ POETICĂ s. f. + adj. (< fr. licence, it. licenza, lat. licentia): abatere ușoară de la regulile gramaticale ale limbii, cerută de necesitatea rimei sau a ritmului sau din dorința de a realiza o notă stilistică particulară (suprimarea unei litere, dezacord, inversarea termenilor). Astfel: „Fulgii zbor, plutesc în aer” (V. Alecsandri); „Meșterii grăbea, / Sforile-ntindea, /Locul măsura” (Folclor).

POETIC, -Ă, poetici,-e, adj. 1. Care e propriu poeziei, care ține de poezie sau se referă la poezie. În opera sa poetică, Șevcenko a cîntat deseori la început slava de odinioară a căzăcimii libere de la Nipru. SADOVEANU, B. 248. Versul iubirii duios străbate, Focul poetic e răpitor. ALECSANDRI, P. A. 90. Ne-au mai rămas de la Miron [Costin] și niște încercări poetice, cele dintîi de acest fel ce cunoaștem în limba romînească. BĂLCESCU, O. I 187. ◊ Licență poetică v. licență. Artă poetică = ansamblu de reguli pentru alcătuirea operelor literare; poemă în care un scriitor își expune concepția sa asupra creației poetice. Figură poetică v. figură (5). 2. Fig. Care poate inspira pe poeți, demn de a fi cîntat de poeți; frumos, încîntător, minunat. O toamnă blîndă. învăluia poeticele ținuturi ale Moldovei de sus. SADOVEANU, O. VI 525. Poziția Petrii e foarte poetică. NEGRUZZI, S. I 196. ◊ (Adverbial) Casa în care locuiesc e poetic așezată deasupra unui pîrău, la marginea satului. SADOVEANU, O. VIII 176.

cered, (chered), s.n. – Crez; credo (expunere a principiilor religioase): „Tatăl nostru-s florile, / Rujii-s născătorile, / Ceredu-s crengile” (Bilțiu, 2006: 242). – Posibil o licență poetică.

LICENȚĂ POETICĂ s. (STILISTICĂ) (înv.) slobozenie.

slobozenie s. v. ACORD. APROBARE. ASENTIMENT. AUTONOMIE. AUTORIZAȚIE. AVIZ. CONCEDIU. CONSIMȚĂMÎNT. CONSIMȚIRE. DESFRÎU. DEZMĂȚ. DEZROBIRE. ELIBERARE. EMANCIPARE. EMANCIPAȚIE. INDEPENDENTĂ. ÎNCUVIINȚARE. ÎNGĂDUINȚĂ. ÎNVOIALĂ. ÎNVOIRE. LIBERARE. LIBERTATE. LICENȚĂ POETICĂ. NEATÎRNARE. ORGIE. PERMIS. PERMISIE. PERMISIUNE. SUVERANITATE. VOIE. VOINȚĂ. VRERE.

ASONANȚĂ (< fr. assonance ; de la lat. assonare, a produce ecou; it. assonanza) Rimă imperfectă, rezultată din potrivirea sau numai apropierea ultimei vocale accentuate, fără potrivirea și cu consoanele din aceeași silabă sau de după accentul tonic. Termen folosit și în stilistică. Dacă în poezia cultă asonanța este privită ca o licență poetică, în schimb, în poezia populară este întîlnită la tot pasul. Ex. Pe un drumuț cu iarbă verde, Mîndra mea nu mă mai vede, Că eu am fost la părinți, Ca și luna printre sfinți Și le-am fost de mîngîiere, Ca și luna printre stele. (M. EMINESCU, Literatura pupulară) Poeții cultivă uneori asonanța pentru efecte muzicale. M. Eminescu, chiar, nu s-a sfiit să folosească și asonanțe, mai ales pentru a realiza impresia de firesc și spontan în exprimarea poetică. Ex. Și nime-n urma mea Nu-mi plîngă la creștet, Doar toamna glas să dea Frunzișului veșted. (M. EMINESCU, Mai am un singur dor)

LICENȚĂ POETICĂ (< după fr. licence poétique ; cf. lat. licentia < licere, a fi îngăduit) Nerespectarea de către unii poeți a regulilor gramaticale, literare, topice, nerespectare determinată de anumite cerințe de rimă sau ritm. Licențe gramaticale caracteristice prin lipsa acordului între subiect și predicat apar deseori în poezia populară. Ex. Meșterii grăbea, Sforile-ntindea, Locul măsura, Șanțuri largi săpa, Și mereu lucra, Zidul ridica. (Mănăstirea Argeșului) Licențe poetice datorită abaterii de la cerințele topice se întîlnesc și în poezia cultă. Mai departe, lucrînd iute, un flăcău și-o fată mare De tot snopul își dau gingaș o furișă sărutare. (V. ALECSANDRI, Secerișul)

Quidlibet audendi potestas (lat. „Posibilitatea de a îndrăzni orice, îngăduința oricărei îndrăzneli”) – Expresia este prescurtarea versului 10 din „Arta poetică” a lui Horațiu. Versul se referă la poeți și pictori care „au avut întotdeauna libertatea de a îndrăzni orice”: „Quidlibet audendi semper fuit aequa potestas.” Prin „a îndrăzni orice” se înțeleg licențele poetice. Expresia e utilizată pentru a scuza procedeul poeților de a da frîu liber fanteziei, de a romanța istoria, de a-și permite licențe care, de obicei, nu se îngăduie simplilor muritori. LIT.

POETIC ~că (~ci, ~ce) 1) Care ține de poezie; propriu poeziei. Imagine ~că. ◊ Licență ~că v. LICENȚĂ. 2) fig. Care este plin de poezie; care încântă prin frumusețe și prin farmec. /<ngr. poiitikós, lat. poeticus, poetica, fr. poétique

LICENȚĂ ~e f. 1) Grad universitar obținut după absolvirea studiilor superioare, care permite exercitarea profesiunii corespunzătoare. 2) Examen susținut pentru a obține acest grad universitar. 3) Diplomă care confirmă acest grad. 4) Permisiune oficială de a practica o anumită profesiune, de a importa sau de a exporta anumite mărfuri. 5) Autorizație în baza căreia posesorul unui brevet de invenție cedează dreptul de exploatare a invenției altei persoane. 6) Brevet care acordă acest drept. 7) Lipsă de bună-cuviință; purtare lipsită de respect. 8): ~ poetică abatere conștientă de la normele limbii literare, condiționată de legile versificației sau de necesitatea obținerii unor efecte stilistice distincte. /<fr. licence, lat. licentia

licență¹ sf [At: I. GOLESCU, C. / V: (înv) ~ție, (îvr) licință / Pl: ~țe / E: lat licentia, fr licence, ger Lizenz] 1 Permisiune de a face ceva Si: încuviințare, îngăduință. 2 (Pex; ccr) Permis. 3 Autorizație acordată de stat unui particular, contra unei taxe, pentru exercitarea unei activități economice sau comerciale ori pentru operații de import și export. 4 Taxă prin care se obține această autorizație. 5 Contract de cedare unei persoane particulare sau unui stat, a drepturilor de exploatare a unei invenții. 6 (Ccr) Invenție care face obiectul unui astfel de contract. 7 (Pex) Drept de a exploata o invenție străină. 8 (Îs ~ poetică) Abatere de la regulile gramaticale ale limbii din necesități de versificație sau stilistice. 9 (Rar) Artificiu. 10 Atitudine libertină care depășește limitele bunei-cuviințe. 11 Abuz în exercitarea libertății individuale Si: libertinaj. 12 Conduită morală lipsită de respect Si: trivialitate. 13 Libertate nelimitată de a acționa sau de a se manifesta. 14 Titlu obținut la terminarea studiilor superioare universitare, pe baza unui examen, prin care se dobândește dreptul de a exercita profesiunea corespunzătoare acestor studii. 15 Examen susținut în vederea obținerii acestui titlu. 16 (Pex) Diplomă care conferă acest titlu.

LICENȚĂ s. f. 1. titlu la terminarea studiilor superioare, prin care se acordă dreptul de a exercita o profesiune; examen dat pentru obținerea acestui titlu; diploma obținută. 2. contract prin care posesorul unui brevet de invenție acordă unei persoane sau statului dreptul de a folosi sau valorifica invenția sa. 3. autorizație dată de stat unui particular pentru exercitarea unui anumit comerț, a unei anumite industrii sau pentru a importa și exporta mărfuri. 4. atitudine, purtare care întrece limitele bunei-cuviințe; lipsă de respect pentru formele obișnuite. 5. figură retorică prin care oratorul îndrăznește să arate preopinenților că e just ceea ce ei resping eronat. ♦ ~ poetică = abatere ușoară de la regulile de pronunțare și scriere corectă a cuvintelor, din necesități prozodice. (< fr. licence, lat. licentia)