Definiția cu ID-ul 1182329:
Dicționare specializate
Explică înțelesuri specializate ale cuvintelor.
ASONANȚĂ (< fr. assonance ; de la lat. assonare, a produce ecou; it. assonanza) Rimă imperfectă, rezultată din potrivirea sau numai apropierea ultimei vocale accentuate, fără potrivirea și cu consoanele din aceeași silabă sau de după accentul tonic. Termen folosit și în stilistică. Dacă în poezia cultă asonanța este privită ca o licență poetică, în schimb, în poezia populară este întîlnită la tot pasul. Ex. Pe un drumuț cu iarbă verde, Mîndra mea nu mă mai vede, Că eu am fost la părinți, Ca și luna printre sfinți Și le-am fost de mîngîiere, Ca și luna printre stele. (M. EMINESCU, Literatura pupulară) Poeții cultivă uneori asonanța pentru efecte muzicale. M. Eminescu, chiar, nu s-a sfiit să folosească și asonanțe, mai ales pentru a realiza impresia de firesc și spontan în exprimarea poetică. Ex. Și nime-n urma mea Nu-mi plîngă la creștet, Doar toamna glas să dea Frunzișului veșted. (M. EMINESCU, Mai am un singur dor)