baghétă s.f. I 1 Bețișor subțire, de lungime variabilă, flexibil; nuielușă, vărguță. 2 (în povești) Nuielușă vrăjită cu care se fac minuni. ◆ Analog. Bețișorul folosit de prestidigitatori în executarea scamatoriilor. II (muz.) 1 Vărguță, bastonaș subțire de lemn, de os, de material plastic etc., folosit de dirijor pentru a bate măsura și pentru a conduce orchestra sau corul. ◇ Expr. Sub bagheta... = sub conducerea dirijorală. ◆ Sinec. Dirijorul unei orchestre simfonice. Orchestra a fost condusă de o baghetă celebră. ◆ Fig. Modul de interpretare, măiestria, talentul unui dirijor. 2 Bețișor de formă variată cu care sînt lovite membranele, coardele sau lamele unor instrumente muzicale. 3 Vergea de lemn pe care stă întins părul arcușului. III 1 (tehn.) Vergea de metal, de sticlă, de lemn etc. cu variate întrebuințări tehnice. ◆ Tijă metalică sau piesă cilindrică, subțire, îndeplinind o anumită funcție într-un sistem tehnic. 2 (constr., arhit.) Mulură mică cu secțiune semicirculară, netedă sau decorată, de culoare diferită de cea a mulurii principale, plasată la extremitatea superioară a pereților unei încăperi sau la marginea superioară a tapetelor ce acoperă pereții unei încăperi. 3 Element ornamental așezat lateral pe o pagină de carte, de catalog etc. 4 (text.) Ajur sau dungă ornamentală la ciorapi, pe partea exterioară a gleznelor. 5 (culin.) Pîine albă, lungă și subțire, preparată dintr-un aluat special, specific patiseriei franceze. 6 Baghetă de prospecțiune = nuielușă în formă de V pe care o folosesc solomonarii pentru a descoperi, în pămînt, apă sau anumite zăcăminte miniere. 7 (milit.; înv.) Vergea subțire de metal întrebuințată la curățarea și la încărcarea armelor de foc. • pl. -e. /<fr. baguette; cf. it. bacchetta.

lovire sf [At: NEAGOE, ÎNV. 182/7 / Pl: ~ri / E: lovi] 1-2 Lovitură (1-2). 3 Efect produs de lovire (2). 4 Atingere bruscă și puternică Si: izbitură, (înv) lovit¹ (9), lovitură (10). 5 (Îlav) Cu o ~ Dintr-o dată. 6 (Pfm; îe) A da ~a (cea) de moarte A da cuiva lovitura mortală. 7 (Fig) Jignire. 8 (Fig) Acțiune fermă întreprinsă asupra cuiva pentru atingerea unui scop. 9 Bătaie. 10 (Ccr) Contuzie. 11 (Fig) Prejudiciu. 12 (Fig) Lezare. 13 (Lpl) Izbire repetată cu un corp tare în ceva Si: (înv) lovit¹ (10). 14 Sunet produs de o lovire (12) Si: (înv) lovit¹ (11). 15 Ciocănire în ușă, în poartă etc. Si: (înv) lovit¹ (12). 16 Bătaie ritmică a clopotului Si: (înv) lovit¹ (13). 17 Sunet de clopot Si: (înv) lovit¹ (14). 18 Producere a sunetelor unor instrumente muzicale prin atingerea repetată a coardelor sau prin bătăi repetate Si: (înv) lovit¹ (15), lovitură (41). 19 (Rel; înv) Pedepsire. 20 Împiedicare. 21 Atingere fără violență Si: (înv) lovit¹ (16), lovitură (44). 22 (Înv) Învecinare. 23 (Înv) Atac armat. 24 (Înv; îs) ~ de stat Schimbare bruscă a conducerii și politicii unui stat. 25 (Înv) Luptă. 26 (Fig; înv; lpl) Acces al unei boli. 27 (Fig; înv) Nenorocire. 28 (Înv) Lovitură (61). 29 Izbitură produsă de trăsnet, de fulger sau de altă sursă de electricitate. 30 (Înv) Dogorire a soarelui. 31 (Îvp) Asemănare. 32 (Pfm) Potrivire. 33 (Înv) Accentuare a unui cuvânt, a unei silabe. 34 (Înv) Accent. 35 Infracțiune care constă în atingerea corpului unei persoane prin acte de violență. 36 Provocare a unei dureri morale, sufletești.

ZDRĂNGĂNI, zdrăngănesc, vb. IV. 1. Intranz. (Despre sticlă și metale sau despre obiecte făcute din aceste materiale) A produce un sunet caracteristic când se ciocnește de ceva sau este lovit cu ceva. ◊ Tranz. Zdrăngănește cheile. 2. Tranz. A face să vibreze coardele unui instrument muzical; (depr.) a cânta fără pricepere la un instrument muzical cu coarde. [Prez. ind. și: zdrăngăn. – Var.: zdrăncăni vb. IV] – Zdrang + suf. -ăni.

ZDRĂNGĂNI, zdrăngănesc, vb. IV. 1. Intranz. (Despre sticlă și metale sau despre obiecte făcute din aceste materiale) A produce un sunet caracteristic când se ciocnește de ceva sau este lovit cu ceva. ◊ Tranz. Zdrăngănește cheile. 2. Tranz. A face sa vibreze coardele unui instrument muzical; (depr.) a cânta fără pricepere la un instrument muzical cu coarde. [Prez. ind. și: zdrăngăn. – Var.: zdrăncăni vb. IV] – Zdrang + suf. -ăni.

țambal sn [At: DOSOFTEI, PS. 497/4 / V: țim~, (îrg) țăm~ (Pl: țămbaluri) sn, (reg) ~ă, țimbală, (Trs) țimbulă, țimbolă sf, (reg) ~bar, țimblon, tim~, zam~ sn / Pl: ~e, (reg) ~uri / E: lat cymbalum, pn cymbal, ger Zimbel] 1 Instrument muzical de percuție asemănător cu talgerele Si: chimval (1). 2 Instrument muzical lăutăresc de percuție alcătuit dintr-o cutie de rezonanță de formă trapezoidală, prevăzută cu coarde de metal care sunt lovite cu două ciocănele speciale Si: (reg) țumbulumbă. 3 (Rar) Instrument muzical de percuție asemănător cu toba Si: timpan. 4 (Rar; îf țimbal) Țiteră (1). 5 (Reg; îf țambar) Cobză (1). 6 (Reg; îf țimbaî) Contrabas (1). 7 (Rar) Trâmbiță mică de tinichea. 8 (Mun) Dans popular asemănător cu sârba, care se joacă de către două, trei sau cel mult patru persoane, care se prind una de alta pe după mijloc. 9 (Mun) Melodie după care se execută țambalul (8). 10 (În argoul frizerilor; prin analogie cu corzile țambalului (2)) Barbă cu fire groase și tari. 11 (În argoul militarilor) Pat de la arest. 12 (Arg; îe) A sta pe ~ A face arest.

PIAN¹ s. n. instrument muzical dintr-o cutie mare de rezonanță suspendată pe trei picioare, cu claviatură și coarde metalice lovite cu ciocănele prin intermediul unor taste. (< germ. Piano, it. piano)

bici s.n. 1 Obiect alcătuit dintr-o curea sau dintr-o împletitură de curele, mai rar de cînepă, legată de un băț, cu care se îndeamnă animalele la mers, se aplică lovituri oamenilor sau animalelor etc. Plesni de patru părți ale curților cu un bici (ISP.). ◊ Expr. A lua biciul v. lua. ♦ Lovitură dată cu acest obiect Surugiul... dădu fugarilor cîteva bice (SADOV.). ◊ Expr. (reg.) A porni (sau a purcede) în bici = a porni imediat, în goană. Leșii au purces în bici spre cetate (Costin). A da bici v. da. A aduce (pe cineva) în pleasna de bici v. pleasnă. Cît ai plesni din bici v. plesni. 2 Fig. Flagel, nenorocire. Într-o zi a căzut bici de foc pe căminul nostru (DELAVR.). ◊ Biciul lui Dumnezeu = om foarte rău, crud, răzbunător. ◊ Expr. A face din căcat (sau rahat) bici (și să mai și plesnească), exprimă imposibilitatea de a face un lucru de calitate din nimic. 3 (muz.) Instrument muzical de percuție, alcătuit din două lame de lemn, care, lovite, reproduc zgomotul loviturii de bici. 4 (vit.) Coardă la vița-de-vie, roditoare de un an, crescută în prelungirea coardei de doi ani. • pl. -ce. și (reg.) zbici s.n. /<sl. veche бнчь.

COARDĂ¹ (pl. -de, corzi) sf. 1 Frînghie, funie, sfoară întinsă; (P): nu întinde (prea mult) coarda, că se rupe ¶ 2 Sfoara răsucită care întinde ferestrăul, strună ¶ 3 Sfoara întinsă la un arc: Sbîrnăe coarda din arcu-i, fulgeră săgeata ’n vînt (ALECS.); Ⓕ: a avea și alte coarde la arc, a avea mai multe mijloace spre a izbuti ¶ 4 🎼 Fir (făcut dintr’o fășie îngustă și răsucită de maț de oaie sau din păr de cal, de mătase, de metal) întins pe anumite instrumente muzicale și care produce sunete prin vibrațiune, strună: arcușul lui luneca așa de bine pe coarde (GN.); o ~ lovită într’un clavir, și tot vibrează mai mult (VLAH.): instrumente cu coarde, toate instrumentele de muzică la care se întrebuințează strune sau coarde, făcîndu-le să vibreze prin frecare (cu arcușul), prin lovire (cu ciocănașul) sau prin pișcare cu degetele (vioara, violoncelul, contrabasul, ghitara, mandolina, cobza, țimbalul, clavirul, harpa, lira, etc.); Ⓕ: a atinge coarda simțitoare, a vorbi de un lucru care atinge pe cineva mai de aproape, care-i pricinuește mai multă plăcere sau supărare: a o lua (sau a începe) pe altă ~, a încerca alte mijloace (de persuasiune, de constrîngere, etc.) ¶ 5 🫀 * Coarde vocale, ligamentele inferioare ale glotei (🖼 1328) ¶ 6 🫀 🐕 - TENDON; Ⓕ: coardele puterii sale s’au rupt (NEGR.); Și coardele vieții în pieptu-mi obosit Se rup! (ALX.) ¶ 7 📐 Linia dreaptă ce unește capetele unui arc (🖼 1327) ¶ 8 * Ștreang lung ce se leagă de gîtul calului cînd voim să-l facem să alerge împrejur ¶ 9 * Frînghie cu care se joacă copiii sărind peste ea (🖼 1329) ¶ 10 Arc de oțel la broasca ușii, la o armă de foc, la un ceasornic, etc. ¶ 11 🍽 Însușirea de a se întinde (vorb. de șerbeturi, dulcețuri etc.): nu-s destul de legate dulcețile... nu au ~ nicidecum (ALECS.) ¶ 12 💒 Grindă mare și groasă așezată de-a curmezișul casei pe care se sprijinesc celelalte grinzi și greutatea podului casei: și iar lua mama nănașa (= varga) din ~ și iar ne jnăpăia (CRG.); pr. ext. grindă: Și de ger s’aud într’una în pod corzile troznind (VLAH.) ¶ 13 🐕 poet. Grumazul calului, îndoitura de la gîtul calului: se culcă pe coarda armăsarilor, și, așa plecați, împușcă în urma lor (ALECS.) ¶ 14 Tulpină de Viță ¶ 15 🌿 Coarda-ielelor = SILNIC ¶ 16 🏚 Corzi, pl. Două stinghii curmezișe la stratul coșului morii, numite și „brațe”, „speteze”, „chingi” sau „curmozișuri”: moara își ridică și lasă în jos corzile (LUNG.) ¶ 17 Corzi. pl. Niște funii din nuiele împletite întrebuințate la car și la sanie ¶ 18 🐟 Corzi pl. Sforile groase ce trec de o parte și de alta prin ochiurile volocului de pescuit [lat. chorda, în parte (cele însemnate cu) cu accepțiunile fr. corde].

ȚAMBAL, țambale, s. n. Instrument muzical alcătuit dintr-o cutie de rezonanță cu coarde de metal duble, care produc sunete de diferite tonuri, fiind lovite cu două ciocănele speciale. Lăutari cu țambalul, și flașnete... și trîmbicioare, și fluierașe, și hîrîitori, și clește clănțănind pe grătare, și strigăte, și zbierete, și chiote! – e o plăcere! CARAGIALE, O. II 171. – Variante: țimbal (ANGHEL-IOSIF, C. L. 137, CARAGIALE, N. S. 49) s. n., țimbală (SADOVEANU, Z. C. 49, SLAVICI, O. I 136) s. f.

ȚAMBAL, țambale, s. n. Instrument muzical popular de percuție, alcătuit dintr-o cutie de rezonanță de formă trapezoidală, așezată orizontal (pe picioare), prevăzută cu coarde de metal care sunt lovite cu două ciocănele speciale. [Pl. și: țambaluri – Var.: țimbal s. n., țimbală s. f.] – Din germ. Zimbal, lat. cymbalum.

ZDRĂNGĂNI, zdrăngănesc, vb. IV. 1. Intranz. (Despre sticlă și metale sau despre obiecte din aceste materiale) A produce un sunet caracteristic cînd se ciocnește de ceva sau e lovit cu ceva. ◊ Tranz. S-a suit în fugă pe scară, zdrăngănind sabia de toate treptele (GHICA). 2. Tranz. A face să vibreze coardele unui instrument muzical; a cînta fără pricepere la un instrument muzical cu coarde. [Var.: zdrăncăni vb. IV] – Din zdrang.

ȚAMBAL, țambale, s. n. Instrument muzical popular de percuție, alcătuit dintr-o cutie de rezonanță de formă trapezoidală, așezată orizontal (pe picioare), prevăzută cu coarde de metal care sunt lovite cu două ciocănele speciale. [Pl. și: țambaluri. – Var.: țimbal s. n., țimbală s. f.] – Din germ. Zimbel, lat. cymbalum.

CLAVIR ~e n. rar Instrument muzical de percuție constând dintr-o cutie mare de rezonanță (așezat pe trei picioare) și dintr-un sistem de coarde metalice, dispuse orizontal, care produc sunete, când sunt lovite de niște ciocănele, acționate cu ajutorul clapelor; pian. [Pl. și claviruri] /<germ. Klavier

PIAN ~e n. 1) Instrument muzical de percuție constând dintr-o cutie mare de rezonanță (așezată pe trei picioare) și dintr-un sistem de coarde metalice dispuse orizontal, care produc sunete când sunt lovite de niște ciocănele, acționate cu ajutorul claviaturii. A acorda ~ul. Concert de ~. 2) Arta de a cânta la acest instrument. Posedă ~ul. /<germ. Piano, fr., it. piano

pian sn [At: CR (1829), 95¹/15 / V: (rar) ~o (P: pia~) / Pl: ~e, (rar) ~uri / E: ger Piano, fr piano, it piano (forte)] 1 Instrument muzical alcătuit dintr-o cutie de rezonanță din lemn cu o formă mai alungită în spate, în partea stângă, astfel că formează un fel de coadă, și în care sunt așezate orizontal un anumit număr de coarde metalice, care vibrează când sunt lovite de niște ciocănele puse în mișcare pe un suport special din fața cutiei Si: (înv) clavir, (itr) pianoforte, (reg) pompă¹ Vz clavecin. 2 (Îs) ~ automat Pian acționat de un mecanism care execută automat anumite melodii înregistrate în prealabil pe niște suluri de hârtie care se introduc în aparat. 3 (Îs) ~ cu manivelă Pian automat care funcționează prin învârtirea unei manivele. 4 (Îs) ~ electric Pian automat care funcționează cu ajutorul curentului electric. 5 Artă de a interpreta o compoziție muzicală la pian (1).

zdrăngăni vb. IV. 1 intr. (despre sticle, metale sau despre obiecte făcute din aceste materiale) A produce un sunet caracteristic cînd se ciocnește de ceva, cînd este lovit cu ceva ori cînd cade, cînd se sparge, cînd se trîntește. A zdrăngănit de cîteva ori din clanță (LĂNCR.). ♦ ext. A produce zgomote (supărătoare). Mașina... zdrăngănea ca o roată fără ciolane (BRĂ.). ◊ (tr.) Își zdrăngănea sabia (REBR.). 2 tr. (despre oameni; compl. indică coardele unui instrument muzical) A face să vibreze (nearmonios). ♦ ext. (deprec.) A cînta fară pricepere la un instrument muzical cu coarde. Au zdrăngănit din strune cît putură Și n-a ieșit decît harababură (ARGH.). • prez.ind. -esc, (reg.) zdrăngăn, și zdrăncăni vb. IV. /zdrang + -ăni.

ZDRĂNGĂNI, zdrăngănesc și zdrăngăn, vb. IV. Intranz. 1. (Despre sticlă și metale sau despre obiecte făcute din astfel de materiale) A produce un zăngănit caracteristic cînd se ciocnesc de ceva sau sînt lovite cu ceva. Începuse să bată cu pumnul în geam, de zdrăngănea toată sticla geamlîcului. DUMITRIU, B. F. 10. Trăsura veche zdrăngănea din toate fiarele ei. IBRĂILEANU, A. 118. ◊ Tranz. fact. S-a suit în fugă pe scară, zdrăngănind sabia de toate treptele. GHICA, S. 519. 2. A face să vibreze coardele unui instrument muzical; (depreciativ) a cînta fără pricepere la un instrument muzical. S-au apropiat și au început să zdrăngănească și la urechea noastră doi lăutari. PAS, Z. I 237. Li intrase în cap că va dovedi Otiliei că Titi al ei cîntă mai bine decît «zdrăngănește» ea. CĂLINESCU, E. O. II 246. Țiganca... cea tînără, cu ochii ca jăraticul, zdrăngănea plecată asupra cobzei... și îngîna cu glas dulce cîntecul. SADOVEANU, O. VI 50. Salută, zdrăngănind din strune, Bătînd cadența din picior, Și cîntă, legănîndu-și capul, Cobzarul. IOSIF, V. 48. – Variantă: zdrăncăni (ȘEZ. I 186) vb. IV.

instrumente muzicale (< lat. instrumentum, „unealtă, aparat”), obiecte, dar mai ales, aparate special confecționate cu ajutorul cărora se produc sunete muzicale. Această definiție exclude din sfera conceptului i. sonore ale căror sunete se utilizează sporadic în muzică (ex. sirenă*, fluiere de semnalizare, clopote*). Din punct de vedere fizic și vocea (1) umană face parte din categoria i., dar terminologia tradițională o consideră, dimpotrivă, un concept antonimic al i. (v. instrumentală, muzică; vocală, muzică). Nu se consideră i. nici părțile corpului uman sau ale îmbrăcăminții care, prin lovire, produc sunete (ex. palmele, pieptul, carâmbul cizmei), deși aceste sunete pot avea o largă utilizare în practicile muzicale primitive și folc. Într-un sens mai larg al conceptului, sunt cuprinse în categoria i. și obiecte de altă destinație inițială, folosite drept i. (ex. frunza* și solzul de pește*, lingurile și bețele de lovit); pentru desemnarea mai exactă a acestora s-a creat termenul de pseudo-i. (T. Alexandru, Instrumentele muzicale ale poporului român, 1956). În muzicologie*, enumerarea, descrierea, clasificarea și istoria i. constituie obiectul organologiei. Organologia sistematică clasifică i. conform caracteristicilor morfologice și de funcționare. Criteriul de clasificare al chinezilor din antic. era materia primă din care s-au confecționat i., respectiv partea lor considerată cea mai importantă: metalul, piatra, pământul ars, pielea, mătasea, lemnul, dovleacul, bambusul. Clasificarea clasică a hindușilor distingea patru grupuri, după caracteristici de construcție și de mânuire: ghana (lovite – idiofone), avanaddha (acoperite – membranofone), tata (frecate cu arcuș) și sushire (de suflat). În ev. med. europ. se distingeau trei grupuri: instrumenta chordata (de coarde), pneumatica (de suflat) și pulsatilia (de percuție); această clasificare mai este prezentă și azi în gruparea i. orchestrei* simf. La sfârșitul sec. 19, în urma progreselor înregistrate în acustică*, în parte și sub influența etnologiei, s-au pus bazele organologiei sistematice moderne. Pionierul disciplinei, belgianul V.-Ch. Mahillon a creat, în Essai de classification (1880), o clasificare care, cu unele îmbunătățiri de detaliu aduse de E.M. von Hornbostel și C. Sachs (Systematik der Musikinstrumente, 1914), a rămas valabilă până în zilele noastre. Mahillon a stabilit patru clase: i. autofone (numite azi și idiofone), membranofone, cordofone și aerofone. I. idiofone produc sunetele prin vibrațiile proprii ale corpului i., confecționat din lemn, piatră, metal sau sticlă. Subclasele grupează i. conform producerii punctului prin lovire (ex. castagnete*, xilofon*, gong*), ciupire (ex. drâmba*), frecare prin arcuș (ex. Nagelgeige*) sau suflare (de ex. i. chinezesc ku tang). I. membranofone produc sunetele prin punerea în vibrație a unei membrane întinse care poate fi lovită (ex. tobele*), frecată (ex. buhai*) sau acționată prin intermediul unei coloane de aer (ex. mirliton*). I. cordofone produc sunetele prin punerea în vibrație a corzii întinse, acționată prin lovire (ex. pian*), ciupire (ex. chitară*, clavecin*), frecare (ex. toate i. cu arcuș) sau suflare (ex. harfa* eoliană); după criterii de construcție se disting i. cordofone simple (ex. țițeră*, țambal*, pian) și compuse (ex. chitară, i. cu arcuș, harfă*). Grupa percuției din orch. simf. cuprinde, în principal, i. membranofone și idiofone dar, într-o viziune mai nouă, și i. cordofone acționate prin lovire (pian, țambal). În i. aerofone mediul vibrator este coloana de aer acționată prin buzele instrumentistului întinse pe muștiuc* (ex. trompeta*), dirijarea coloanei de aer spre o muchie ascuțită (ex. flaut*, flaut drept*) sau vibrațiile unei (respectiv două) lamele de trestie, lemn sau metal (ex. oboi*, cimpoi*, muzicuță*). Orga*, i. complex, întrunește un număr variabil de i. aerofone diferite. La această clasificare tradițională se adaugă azi clasa i. electrofone* care întrunește atât i. cu generator mecanic, în care numai prelucrarea, amplificarea și emiterea sunetului sunt electronice (ex. chitara electronică), cât și i. cu generator electronic (ex. trautonium, orga electronică*, sintetizator*). Clasificări ale i. mai mult sau mai puțin diferite față de aceasta au mai creat S. Schaeffner (Projet d’une classification nouvelle des instruments de musique, 1931), H.H. Dräger (Prinzip einer Systamatik der Musikinstrumente, 1958). ♦ I. populare, i. muzicale proprii culturilor folclorice*. În accepțiunea restrânsă a a conceptului, i. pot fi considerate numai i. muzicale create de instrumentiștii pop. înșiși sau de meseriași care trăiesc în mediul folc. respectiv (ex. drâmbă*, toacă*, buhai*, bucium*, nai*, fluiere*, cobză*), în sens larg însă se acceptă drept i. și i. de fabrică încetățenite în cultura pop. (ex. clarinet*, taragot*, acordeon*, trompetă*, țambal*). Delimitarea celor două categorii este dificilă, dat fiind faptul că unele i. (ex. vioara*) în anumite zone sunt produse de artizanat țărănesc, în altele nu. Pentru cea de a doua accepțiune pledează și faptul că poporul, preluând de la muzicanți orășeni i. noi, de fabrică, le-au asimilat prin elaborarea și cultivarea unor modalități de execuție proprii folc. din zona respectivă. Sistematizarea i. se face pe baza criteriilor organologiei generale.

pian (< it. pianoforte; germ. Klavier; fr. piano; rus. фортепьяно, рояль), instrument cu coarde și claviatură* ale cărui sunete sunt produse prin lovirea coardelor cu ciocănele, acționate de pârghii la apăsarea tastelor*. P. cu coarde orizontale se numește p. de concert sau p. cu coadă; p. cu coarde verticale se numește p. drept sau pianină. P. este alcătuit dintr-o cutie de rezonanță* (din lemn de brad), o placă de metal pe care se fixează una din extremitățile corzilor*, pragul cuielor de care se fixează cealaltă extremitate a corzilor prin înșurubare, realizându-se acordajul (2), ciocănele din lemn învelite în pâslă (fetru), sistem de pârghii prin care sunt acționate ciocănelele. În afara cutiei de rezonanță se află clapele (tastele*), pe care se apasă pentru acționarea sistemului de pârghii interior, și un sistem de 2-3 pedale (1) prin care se realizează variația intensității* și timbrului*. Întinderea muzicală a p. (claviatura) cuprinde scara muzicală a întregii orchestre*. – V. și octavă (3). Fiind un instr. de factură armonico-polifonică* p. poate cânta mai multe voci (2) simultan, ceea ce i-a conferit o lungă carieră solistică (concertistică), un prim rol acompaniator în formații instr. și vocale precum și un important rol didactic. Strămoșii p. pot fi considerați monocordul*, clavecinul*, spineta, clavicordul* și chiar țambalul*. În practică, p. a înlocuit clavecinul (instr. cu coarde ciupte), devenind p. cu coarde lovite și având posibilitatea varierii intensității sonore, producând atât sunete în piano* cât și sunete în forte*, de unde și denumirea inițială it. piano-forte, din care, prin restrângere, a rămas în unele limbi, piano (în rusă фортепьяно, „fortepiano”). Inventatorul acestui mecanism perfecționat este socotit a fi Bartolomeo Cristofori, care își începuse experimentele pe la începutul sec. 18 (1709) la Florența. Instr. apare descris pentru prima dată de Scipione Maffei în Il Giornale dei letterani (1711) și este fabricat de B. Cristofori la Florența (1720), iar în Germania de Christoph Gottlieb Schröter. Substituirea clavecinului de către p. s-a făcut încet, pe tot parcursul sec. 18, D. Scarlatti, Fr. Couperin, Rameau, J.S. Bach scriind încă pentru clavecin. Abia spre sfârșitul vieții lor, Haydn și Mozart încep să compună o literatură destinată p. Emanciparea p. se face o dată cu școala lui Clementi, p. continuând să-și îmbogățească expresia prin aportul componistic al lui Beethoven, Chopin, Schumann, Listz, Debussy ș.a. După impresionism*, p. începe să fie tratat din ce în ce mai mult ca instr. de percuție*, contribuind la marcarea ritmului* prin acorduri*.

spart², ~ă [At: ALEXANDRIA (1794), 6/15 / Pl: ~rți, ~e / E: sparge] 1 a Desființat prin îndepărtarea elementelor componente în direcții diferite Si: destrămat² (3), dispersat (1), dizolvat (2), împrăștiat, răsfirat, răspândit, răzlețit, (rar) vânturat, (pop) răzuit, (îrg) rășchirat², (înv) spârcuit², (reg) vârzuit. 2 a (Înv; d. așezări omenești, unități teritorial-administrative etc.) Desființat² (1). 3 a (Pex; d. așezări omenești, unități teritorial-administrative etc.) Dezorganizat (1). 4 a (Pex; d. așezări omenești, unități teritorial-administrative etc.) Decăzut² (1). 5 a (Înv; d. oștiri, grupuri de oameni înarmați etc.) Împrăștiat. 6 a (Pex; d. oștiri, grupuri de oameni înarmați etc.) Înfrânt. 7 a (Pex; d. oștiri, grupuri de oameni înarmați etc.) Nimicit. 8 a (D. adunări, petreceri, jocuri etc.) Încheiat prin împrăștierea participanților. 9 a (D. corpuri solide) Prefăcut prin lovire, prin presare etc. în bucăți mici Si: sfărâmat² (1), zdrobit. 10 a (Pex; d. corpuri solide) Sfărâmat² (2). 11 a (D. corpuri solide) Căruia i s-au produs prin lovire, prin presare etc. crăpături, plesnituri Si: ciobit (2), ciocnit² (2), crăpat² (1), fisurat², plesnit, pocnit. 12 a (Reg; fam; îe) A fi cu norocul ~ în fund A fi lipsit de noroc. 13 a (D. instrumente muzicale) Care scoate sunete false, stridente și nemelodioase (ca urmare a lipsei de abordaj, a uzurii etc.). 14 a (Pex) Foarte uzat. 15 a (D. sunete, d. voce, d. râs etc.) Lipsit de muzicalitate. 16-17 av, a (Pex; mai ales d. voce, d. râs etc.) (În mod) alterat prin slăbire și prin îngroșare din cauza inflamării laringelui sau a coardelor vocale Si: dogit (3), hârâit² (2), hârâitor (2), răgușit, (reg) siteav. 18 a (D. capul oamenilor ori al altor ființe sau d. oasele acestuia) Căruia i s-au produs prin lovire puternică fracturi Si: fracturat² (1). 19 a (Pex; d. capul oamenilor ori al altor ființe sau d. oasele acestuia) Care a fost desfăcut în două sau mai multe părți Si: crăpat², despicat² (1). 20 a (D. ființe sau d. părți ale corpului lor) Căruia i s-au produs prin lovire, prin înțepare etc. traumatisme sau răni adânci. 21 a (D. ziduri, construcții, părți de construcții etc.) Căruia i s-a făcut o deschizătură. 22 a (Asr; pex; d. ziduri, construcții, părți de construcții etc.) Dărâmat² (3). 23 a (Pgn; ziduri, construcții, părți de construcții etc.) Distrus (1). 24 a (Îvp; d. terenuri, livezi, pășuni) Desțelenit. 25 a (Pgn; d. terenuri) Arat². 26 a (Pex; d. terenuri) Răscolit. 27 a (D. drumuri) Desfundat² (8). 28 a (D. picături) Desfăcut și împrăștiat în cantități mai mici, prin căderea, prin scurgerea etc., cu un zgomot specific, pe o suprafață tare. 29 a (D. valuri) Desfăcut și împrăștiat în stropi prin izbirea, cu un zgomot specific, de țărm, de stânci, de obiecte tari etc. 30 a (D. lemne tăiate) Desfăcut în bucăți mai subțiri Si: crăpat², despicat², spintecat², (reg) sfărâmat². 31 a (Îvp; d. obiecte de îmbrăcăminte, țesături, hârtii etc.) Sfâșiat (2). 32 a (Îvp; d. obiecte de îmbrăcăminte, țesături, hârtii etc.) Găurit (prin uzare). 33 a (Rar; pex; mai ales d. obiecte de îmbrăcăminte sau d. încălțăminte) Uzat. 34 a (Îs) Broderie ~ă Tip de broderie în care cusătura plină alternează cu părți decupate sau cu găuri. 35 a (D. legume, fructe) Desfăcut în bucăți prin apăsare sau prin lovire puternică care modifică forma și consistența Si: bătut², lovit, storcit, terciuit, zdrobit, (pop) stricat², (reg) mecit, storcoșit.. 36 a (Reg; d. zăpadă) Muiat². 37 a (Reg; d. zăpadă) Topit². 38 a (D. uși, încuietori etc.) Deschis prin forțare Si: forțat² (6), violat. 39 a (D. încăperi, mobile, obiecte etc. încuiate) În care s-a pătruns cu forța în scopul de a face rău, de a fura etc. 40 a (Fam; pex) Prădat². 41 a (Îe) (A fi) mână ~ă (A fi) risipitor. 42 a (Îe) A mânca de parc-ar fi ~ Se spune despre cineva care foarte mult și cu lăcomie.