ABSOLUT, -Ă, absoluți, -te, adj., adv. I. Adj. 1. Care este independent de orice condiții și relații, care nu este supus nici unei restricții, care nu are limite; necondiționat, perfect, desăvârșit. ◊ Monarhie absolută = formă de guvernământ în care puterea legislativă, puterea executivă și cea judecătorească se află în mâinile monarhului; monarhie în care suveranul are puteri nelimitate. ♦ (Substantivat, n.) Principiu veșnic, imuabil, infinit, care, după unele concepții filozofice, ar sta la baza universului. ◊ (Filoz.) Spirit absolut, idee absolută sau eu absolut = factor de bază al universului, identificat cu divinitatea. 2. (Despre fenomene social-economice, în legătură cu noțiuni de creștere sau de scădere cantitativă) Considerat în raport cu sine însuși și nu în comparație cu alte fenomene asemănătoare; care se află pe treapta cea mai de sus. ◊ Adevăr absolut = adevăr care nu poate fi dezmințit. 3. (Mat.; despre mărimi) A cărui valoare nu depinde de condițiile în care a fost măsurat sau de sistemul la care este raportat. Valoare absolută = valoarea aritmetică a rădăcinii pătratului unei mărimi. 4. (Lingv.; în sintagma) Verb absolut = verb tranzitiv care are complementul neexprimat, dar subînțeles. II. Adv. (Servește la formarea superlativului) Cu totul, cu desăvârșire; exact, întocmai, perfect. Argumentare absolut justă. ◊ (Întărind un pronume sau un adverb negativ) N-a venit absolut nimeni – Din lat. absolutus (cu sensurile fr. absolu).

ABSTRACT, -Ă, abstracți, -te, adj., s. n. 1. Adj. Care rezultă din separarea și generalizarea însușirilor caracteristice ale unui grup de obiecte sau de fenomene; care este considerat independent, detașat de obiecte, de fenomene sau de relațiile în care există în realitate. ◊ Loc. adv. În abstract = pe bază de deducții logice, teoretice, fără legătură cu datele sau cu faptele concrete. 2. Adj. Conceput în mod prea general, prea teoretic; p. ext. greu de înțeles din cauza lipsei de ilustrări concrete. 3. S. n., adj. (Cuvânt) care are sens abstract (1). ♦ Abstract verbal = substantiv care provine dintr-un verb și exprimă acțiunea verbului respectiv. – Din lat. abstractus, germ. abstrakt, fr. abstrait.

ABSTRAGE, abstrag, vb. III. Tranz. (Rar) A desprinde o însușire independent de obiectul sau de obiectele cărora le aparține; a judeca izolat, în afara unui context. – Din fr. abstraire (după trage).

ADEVĂR, adevăruri, s. n. 1. Concordanță între cunoștințele noastre și realitatea obiectivă; oglindire fidelă a realității în gândire; ceea ce corespunde realității, ceea ce există sau s-a întâmplat în realitate. ◊ Adevăr obiectiv = conținutul obiectiv al reprezentărilor omului, care corespunde realității, lumii obiective, independent de subiectul cunoscător. Adevăr relativ = reflectare justă, însă aproximativă, limitată a realității. ◊ Loc. adv. Într-adevăr sau în adevăr = în realitate, de fapt. 2. Justețe, exactitate. Viitorul a confirmat adevărul calculelor sale. – Lat. ad + de + verum.

APRIORIC, -Ă, apriorici, -ce, adj. (Fil.) Anterior experienței, independent de experiență; bazat numai pe rațiune. [Pr.: -pri-o-] – Din germ. apriorisch.

CAP¹, (I, III) capete, s. n., (II) capi, s. m. I. S. n. 1. Extremitatea superioară a corpului omenesc sau cea anterioară a animalelor, unde se află creierul, principalele organe de simț și orificiul bucal. ◊ Loc. adv. Din cap până-n picioare = de sus până jos, în întregime, cu desăvârșire. Cu noaptea-n cap = dis-de-dimineață. (Până) peste cap = extrem de..., exagerat de... Cu un cap mai sus = (cu mult) mai sus, mai deștept, mai reușit, mai bine. Cu capul plecat = rușinat, umilit, învins. Pe după cap = pe după gât, la ceafă. ◊ Loc. adj. (Fam.) Bătut (sau căzut) în cap = tâmpit, prost. ◊ Expr. A se da peste cap = a face tumbe; a depune eforturi deosebite pentru a realiza ceva, a face imposibilul. A da (pe cineva) peste cap = a trânti (pe cineva) la pământ; a da jos dintr-o situație, a doborî, a învinge. A da peste cap (paharul, băutura etc.) = a înghiți dintr-o dată conținutul unui pahar, al unei căni etc. A da (ceva) peste cap = a) a schimba cu totul ordinea lucrurilor, a ideilor, a unui program stabilit etc.; b) a lucra repede, superficial, de mântuială. A scoate capul în lume = a ieși între oameni, în societate. A nu-și (mai) vedea capul de... sau a nu ști unde-i stă sau unde-i este capul = a nu ști ce să mai facă, a fi copleșit de... A-și pierde capul = a se zăpăci. A nu mai avea unde să-și pună capul = a ajunge fără adăpost, pe drumuri, sărac. A da din cap = a clătina capul (în semn de aprobare, de refuz etc.). A da (cuiva) la cap = a lovi; a omorî; a ataca cu violență pe cineva; a distruge (cu vorba sau cu scrisul). A umbla cu capul în traistă = a fi distrat, neatent. A se da cu capul de toți pereții (sau de pereți) = a fi cuprins de desperare sau de necaz, a regreta o greșeală făcută. A-și lua (sau a apuca) lumea în cap = a pleca departe, părăsindu-și casa, locul de origine și rătăcind prin lume. A-și pleca capul = a se simți rușinat, umilit; a se da învins, a se supune. Vai (sau haram) de capul lui = vai de el. A cădea (sau a veni, a se sparge etc.) pe (sau de, în) capul cuiva (o situație neplăcută, un necaz etc.) = a veni asupra cuiva tot felul de neplăceri și necazuri, a-l lovi o nenorocire. A cădea pe capul cuiva = a sosi pe neașteptate la cineva (creându-i neplăceri, deranj). A sta (sau a ședea, a se ține) de capul cuiva sau a se pune pe capul cuiva = a stărui fără încetare pe lângă cineva. A ședea (sau a sta) pe capul cuiva = a sta pe lângă sau la cineva (creându-i neplăceri, plictisindu-l etc.). A se duce de pe capul cuiva = a lăsa pe cineva în pace. (Reg.) A nu ști (sau a nu avea) ce-și face capului = a nu mai ști ce să facă pentru a ieși dintr-o situație grea. ◊ Cap de familie = bărbatul care reprezintă puterea familială și părintească; p. gener. orice persoană care procură mijloacele necesare traiului unei familii și o reprezintă juridic. ◊ Cap de expresie = portret în care artistul face un studiu amănunțit al expresiei unui sentiment pe trăsăturile chipului omenesc. ♦ (La fotbal) Lovire a mingii cu capul. ♦ Cap de bour = nume sub care sunt cunoscute primele serii de mărci poștale românești, având pe ele capul unui bour. ♦ Parte a monedei care are imprimat un chip. ♦ Părul capului. 2. Căpătâi; căpătâiul patului. 3. Individ, ins, cap. Câte 5 lei de cap. ◊ Expr. Pe capete = care mai de care, în număr foarte mare, pe întrecute. Câte capete, atâtea păreri, exprimă o mare divergență de opinii. 4. Minte, gândire, judecată; memorie. ◊ Loc. adj. și adv. Cu cap = (în mod) inteligent, deștept. Fără cap = (în mod) necugetat. ◊ Loc. adj. Cu scaun la cap = cu judecată dreaptă; cuminte. ◊ Expr. A fi bun (sau ușor) la (sau de) cap sau a avea cap ușor = a fi deștept. A fi greu (sau tare) de cap sau a avea cap greu = a pricepe cu greutate; a fi prost. A nu(-i) intra (cuiva) în cap = a nu putea pricepe (ceva). A-i ieși (cuiva ceva) din cap = a nu-i mai sta gândul la...; a uita. A nu-i mai ieși (cuiva ceva) din cap = a-l stăpâni mereu (același gând), a nu putea uita. A-i sta capul la... = a se gândi la... A-și bate (sau a-și frământa, a-și sparge, a-și sfărâma etc.) capul = a se gândi, a se strădui spre a soluționa o problemă. A-i deschide (cuiva) capul = a face (pe cineva) să înțeleagă ceva, a lămuri (pe cineva). A fi (sau a rămâne, a umbla etc.) de capul său = a fi (sau a rămâne etc.) liber, independent, nesupravegheat. A face (ceva) din (sau de) capul său = a face (ceva) fără a se consulta cu altcineva. A întoarce (sau a suci, a învârti) capul cuiva = a face pe cineva să-și piardă dreapta judecată; a zăpăci; a face pe cineva să se îndrăgostească. A nu avea cap să... = a nu avea posibilitatea să..., a nu putea să... ♦ (Jur.) Cap de acuzare = motiv pe care se întemeiază acuzarea. 5. (Înv.) Viață. A plăti cu capul. ♦ (Astăzi în expr.) Odată cu capul sau în ruptul capului = cu nici un preț, niciodată. A-și face de cap = a face ceva ce poate să-i primejduiască viața; a face nebunii. 6. Compuse: a) (Entom.) cap-de-mort sau capul-lui-Adam = strigă; b) (Bot.) cap-de-cocoș = dulcișor; capul-șarpelui = plantă erbacee acoperită cu peri aspri și cu flori roșii ca sângele, dispuse în spice simple (Echium rubrum); c) capul-balaurului = o parte a constelației balaurului. II. S. m. Căpetenie, șef, conducător. ♦ Inițiator. III. S. n. 1. Vârf (al unui obiect). ♦ Extremitate proeminentă a unui dispozitiv, instrument etc. sau a unui element dintr-un sistem. ♦ Obiect, mecanism sau dispozitiv asemănător cu un cap¹ (I 1), folosit în diverse scopuri tehnice. 2. Partea extremă cu care începe sau sfârșește ceva. ◊ Cap de pod = loc aflat pe teritoriul inamic, dincolo de un curs de apă, de un defileu etc.; p. ext. forțele armate care ocupă acest loc cu scopul de a asigura trecerea grosului trupelor și a mijloacelor de luptă. ◊ Loc. adv. Cap la (sau în) cap = cu părțile extreme alăturate. ◊ Expr. Cap de țară = margine de țară; hotar. Nu-i (un) cap de țară = nu-i nimic grav, nici o nenorocire. A sta (sau a ședea, a se ridica) în capul oaselor = a se ridica stând în pat, a sta în șezut. 3. Partea de dinainte; început, frunte. În capul coloanei. ◊ Cap de an (sau de săptămână, de iarnă etc.) = începutul unui an (sau al unei săptămâni etc.). Cap de coloană = cel sau cei care stau în fruntea coloanei. Cap de afiș (sau cap de listă) = primul nume dintr-o listă de persoane afișate în ordinea valorii lor. ◊ Loc. adv. În cap de noapte sau în capul nopții = după ce s-a întunecat bine. Din (sau de la) cap = de la început; de la începutul rândului. Din capul locului = înainte de a începe ceva; de la început. ♦ Partea principală, mai aleasă (a unui lucru). ◊ Expr. Capul mesei = locul de onoare la masă. 4. Partea de jos sau dindărăt a unui lucru; capăt; (cu sens temporal) sfârșit. ◊ Expr. A o scoate la cap = a sfârși (cu bine). A-i da de cap = a rezolva; a învinge, a răzbi. În cap = (după numerale) exact, întocmai. 5. Bucățică ruptă dintr-un obiect; p. ext. lucru de mică importanță. ◊ Expr. Nici un cap de ață = absolut nimic. Până la un cap de ață = tot. 6. (În sintagma) Cap magnetic = transductor electromagnetic care transformă variațiile unui semnal electric în variații de flux magnetic sau invers, folosit pentru operații de înregistrare, redare și ștergere la magnetofoane. – Lat. caput, (II) după fr. chef (< lat. caput).

CÂT, -Ă, conj., prep., adv., (IV) câți, -te, pron. (V) câturi, s. n. I. Conj. 1. (Introduce propoziții temporale) În timpul în care..., atâta timp, până când... Se poartă frumos cu mine cât știe că-i sunt de folos. ◊ Expr. (Reg.) Cât ce... = îndată ce... Cât ai bate din (sau în) palme sau cât te-ai șterge (sau freca) la ochi, cât ai scăpăra din(tr-un) amnar = foarte repede, într-o clipă, imediat. Numai cât = doar. 2. (Introduce propoziții modale sau atributive) În măsura, în gradul în care... Venea cât putea mai repede. ◊ Expr. (Adesea în corelație cu „atât”) Cu cât = pe măsură ce... Pe (sau după) cât = după cum..., precum, în măsura în care... Cât se poate (de...) sau (eliptic) cât de... sau cât mai... = foarte. A striga (sau a țipa etc.) cât îl ia (sau ține) gura = a striga, cât poate de tare. 3. (Înv. și pop.; introduce propoziții consecutive) Încât, de, că. Gemea cât îți era mai mare mila. 4. (Introduce propoziții concesive) Deși, cu toate că, oricât. Cât era de reținut, tot mai izbucnea uneori. 5. (Introduce propoziții completive directe) Am plătit cât nu face. 6. (Introduce propoziții adversative) Ci, mai ales. Nu era atât de strâmt, cât incomod. 7. (În corelație cu sine însuși; introduce propoziții copulative eliptice) Când... când..., și... și... II. Prep. (Folosit în comparații) Ca, precum, asemenea cu... Copacul era înalt cât casa. ◊ Expr. Cât despre... (sau pentru...) = în ce privește..., cu privire la..., relativ la... III. Adv. 1. (În propoziții independente exclamative sau interogative) În ce măsură, în ce grad; în ce durată (mare) de timp. Cât de bine a cântat! Cât l-am așteptat! 2. (Corelativ, în expr.) Atât..., cât... = în același grad, număr, în aceeași măsură etc. ca și... Atât..., cât și... = și..., și; nu numai..., ci (și)... Cu cât..., cu atât... = pe măsură ce..., tot mai mult... 3. (În expr.) Cât colo = departe. Cât de colo = de departe, de la mare distanță; imediat, de la prima vedere; în mod clar. (Pop.) Cât colea = aproape. Cât de cât = măcar, puțin de tot; (în construcții negative) deloc. Cât (e) lumea (și pământul) = totdeauna; (în construcții negative) niciodată. IV. Pron. 1. Pron. interog. (Cu) ce preț? În ce număr? în ce cantitate? ce durată de timp? cât costă? ◊ Expr. Cât e ceasul? = ce oră este (acum)? În câte (ale lunii) e (azi)? = la ce dată calendaristică ne aflăm (azi)? Pe cât te prinzi? = pe ce pui pariu? 2. Pron. nehot. (Adesea cu valoare de adj. nehot.) Tot ce, toate care; (la pl.) cei care. Cât a fost s-a terminat. Câți au venit. Câtă vreme a trecut! ◊ Expr. Câtă frunză, câtă iarbă sau câtă frunză și iarbă, se spune despre o cantitate foarte mare, despre o mulțime nenumărată. Câte-n lună și-n soare sau câte-n lună și-n stele, câte și mai câte = de toate, de tot soiul, tot felul de lucruri, tot ce se poate închipui. Câtă mai = mare, coșcogea. V. S. n. (Mat.) Număr rezultat dintr-o împărțire, rezultatul unei împărțiri; raport care există între două numere sau două mărimi. – Lat. quantus (contaminat cu lat. quotus și cata).

CICLIC, -Ă, ciclici, -e, adj. 1. Care se desfășoară în cicluri sau aparține unui ciclu; periodic. ♦ (Despre lucrări muzicale, artistice) Care este alcătuit din mai multe părți independente. ♦ (Despre compuse chimice) Care are catenele în formă de ciclu (2). 2. (Bot.; despre flori) La care toate elementele sunt dispuse în verticil. – Din fr. cyclique.

GIRODINĂ, girodine, s. f. Giravion la care sustentația în aer este asigurată de un rotor plasat independent de elice. – Din fr. girodyne.

GLOMERULĂ, glomerule, s. f. 1. Agregat de pământ de mici dimensiuni, format prin alipirea unor particule elementare ale solului. 2. Formație anatomică cu aspect de ghem, alcătuită din tuburi glandulare, vase de sânge, nervi etc. 3. Tip de fruct format prin creșterea laolaltă a mai multor fructe provenite din flori independente; tip de inflorescență în care florile par a fi prinse la același nivel de o axă. [Var.: glomerul s. n.] – Din fr. glomérule.

GLOSAR, glosare, s. n. Listă sau colecție de cuvinte regionale, învechite sau puțin cunoscute, însoțite de explicația lor, concepută ca operă anexă ori independentă. ♦ (Înv.) Dicționar, vocabular. – Din lat. glossarium, fr. glossaire.

HIDROCINEMATICĂ s. f. Ramură a hidrodinamicii care studiază mișcarea fluidelor, independent de forțele care se exercită asupra lor. – Hidro- + cinematică.

IDEALISM s. n. 1. Orientare în filozofie, opusă materialismului, care consideră spiritul, conștiința, gândirea ca factor primordial, iar materia, natura, existența ca factor secund, derivat. ◊ Idealism obiectiv = idealism care concepe factorul spiritual pus la baza existenței ca o realitate de sine stătătoare, independentă de conștiința individuală. Idealism subiectiv = idealism care identifică spiritul cu conștiința individuală, negând existența independentă de aceasta a realității materiale. Idealism absolut = idealism care admite identitatea spirituală cu realitatea obiectivă. 2. (Rar) Caracterul omului idealist (2). [Pr.: -de-a-] – Din fr. idéalisme.

IDIOPATIE, idiopatii, s. f. Boală independentă de alte boli ale organismului. [Pr.: -di-o-] – Din fr. idiopathie.

INDEPENDENT, -Ă, independenți, -te, adj. 1. Care nu depinde de cineva sau de ceva; (despre un popor, un stat) care se bucură de independență, liber², autonom. ◊ Loc. prep. Independent de... = fără a ține seamă de..., indiferent de... 2. (Despre oameni și manifestările lor) Care se bizuie pe puterile proprii, cu inițiativă personală. – Din fr. indépendant.

INDEPENDENȚĂ s. f. 1. Situație a unui stat sau a unui popor care se bucură de suveranitate națională; stare de neatârnare și drept de a rezolva liber (cu respectarea drepturilor altor state și a principiilor dreptului internațional) problemele sale interne și externe, fără amestec din afară; autonomie. 2. Situație a unei persoane care judecă lucrurile și acționează în mod independent, neinfluențată de alții. – Din fr. indépendance.

INDIVIDUALISM s. n. 1. Denumire generică pentru concepțiile etice care iau ca punct de plecare individul izolat, independent de societate. 2. Atitudine a celui care subordonează interesele obștești celor personale, care este preocupat exclusiv de propria persoană. [Pr.: -du-a-] – Din fr. individualisme.

INTELIGIBIL, -Ă, inteligibili, -e, adj. 1. Care poate fi înțeles cu ajutorul gândirii logice; clar, limpede. 2. (Fil.) Care poate fi cunoscut numai de rațiune, de gândire, independent de cunoașterea senzorială. – Din fr. intelligible.

INTERCONECTA, interconectez, vb. I. Tranz. A stabili căi de transferare a energiei electromagnetice între două sau mai multe sisteme care funcționau înainte independent unele de altele. – Din fr. interconnecter.

INTERCONECTAT, -Ă, interconectați, -te, adj. Care stabilește conexiuni între mai multe elemente care funcționau înainte independent unele de altele. – V. interconecta.

INTERMEZZO, intermezzi, s. n. 1. Divertisment muzical care se intercalează într-o reprezentație teatrală. 2. Episod orchestral independent într-o operă. 3. Mică piesă instrumentală de formă liberă. [Pr.: -me-țo] – Cuv. it.^[1]

INTRINSEC, -Ă, intrinseci, -ce, adj. Care constituie partea lăuntrică, proprie și esențială a unui lucru; care există prin sine însuși (independent de relațiile sale cu alt lucru). – Din fr. intrinsèque, lat. intrinsecus.

IZOTROP, -Ă, izotropi, -e, adj. (Despre corpuri, substanțe etc.; adesea substantivat, m.) Care are proprietăți independente de direcția în spațiu. ♦ (Despre materiale) Care are, pe toate direcțiile, aceleași proprietăți mecanice. – Din fr. isotrope.

NU adv. I. (Servește la formarea formei negative a verbului, de obicei precedându-l nemijlocit). 1. (Neagă predicatul și dă întregii propoziții un caracter negativ) Nu l-am cunoscut niciodată. ◊ (În propoziții interogative) Nu ai primit scrisorile mele? 2. (Neagă predicatul, fără a modifica logic caracterul propoziției) Nu încape nici o îndoială. 3. (Neagă predicatul în propoziții cu aspect negativ și cu înțeles pozitiv, de obicei interogative sau exclamative) Nu făcea parte și el dintre noi? II. (Neagă altă parte de propoziție decât predicatul) A plecat repede, nu așa cum a venit. III. (Modifică sensul cuvântului pe care îl precedă, altul decât predicatul, atenuându-i înțelesul ori dându-i un înțeles contrar) O casă mare, nu lipsită de eleganță. ◊ Expr. Nu altceva sau nu glumă, (reg.) nu șagă, formulă care confirmă sau întărește cele enunțate anterior. Nu mai departe = chiar în cazul... Nu o (singură) dată = de multe ori, adesea. IV. (Înlocuiește forma negativă a unui verb enunțat anterior sau dedus, îndeplinind funcția de predicat) Cine poate oase roade; cine nu, nici carne moale. ◊ Expr. nu și nu, formulă care exprimă împotrivirea, refuzul categoric. De (sau dacă) nu... = în caz contrar..., altfel... V. (Cu valoare de propoziție independentă cu caracter negativ) Ai prieteni? – Nu! – Lat. non.

UVERTURĂ, uverturi, s. f. Compoziție muzicală pentru orchestră, concepută ca introducere la o operă, la un oratoriu, la o suită instrumentală etc. sau ca o lucrare independentă (alcătuită din trei părți). – Din fr. ouverture.

VARIANȚĂ, varianțe, s. f. 1. Numărul factorilor unui sistem fizico-chimic care pot varia independent fără ca numărul de faze să se modifice. 2. Media aritmetică a pătratelor abaterilor valorilor individuale ale unui șir statistic de experiențe, de la media aritmetică a șirului respectiv. [Pr.: -ri-an-] – Din fr. variance.

VOLNIC, -Ă, volnici, -ce, adj. (Înv. și arh.) 1. Liber; independent, autonom. 2. Care se impune cu sila, care se face cu forța; arbitrar. – Din sl. volĩnŭ.

EMBRION, embrioni, s. m. 1. Nume dat oricărui organism din momentul fecundării ovulului până în momentul când toate organele sunt deplin formate și organismul este capabil de viață independentă. ♦ Germen al unei plante, existent în sămânța din care planta va lua naștere prin germinație. 2. Fig. Început al unui lucru, al unei acțiuni etc.; prima fază a dezvoltării unui proces. [Pr.: -bri-on] – Din fr. embryon.

MĂRIME, mărimi, s. f. 1. Însușirea de a fi mare; întindere, dimensiune, cantitate, volum. ♦ Talie, statură. ♦ Proporție, valoare. ♦ Importanță, însemnătate, gravitate. ♦ (Fiz.) Proprietate comună a unor obiecte, pe baza căreia acestea pot fi ordonate într-un șir. ◊ Mărime de stare = mărime a unui sistem fizic, care variază cu aceeași valoare, oricum ar trece sistemul între două stări date. (Astron.) Mărime stelară = măsură a strălucirii unui astru; magnitudine. ♦ (Mat.) Fiecare dintre elementele unei mulțimi abstracte atașate unui spațiu geometric cu una sau mai multe dimensiuni și având o structură algebrică independentă de sistemul de coordonate utilizat în acest spațiu. 2. Durată. 3. Strălucire, grandoare; glorie, faimă. ♦ Loc de frunte într-o anumită ierarhie; funcție sau situație înaltă, rang, demnitate; (concr.) persoană care deține un rol important în ierarhia socială; demnitar, fruntaș. 4. (Înv.) Noblețe sufletească, mărinimie. 5. (Înv.) Mândrie, aroganță, trufie. – Mare + suf. -ime.

MATERIAL, -Ă, (I) materiali, -e, adj., (II) materiale, s. n. I. Adj. 1. Care aparține realității obiective, existând independent de conștiință și în afara ei; care este alcătuit din materie. ◊ Cultură materială = totalitate a bunurilor și a deprinderilor de producție existente pe o anumită treaptă de dezvoltare a societății. ♦ Palpabil, concret, real; faptic. ♦ Spec. Fizic, trupesc. 2. Care constă în bunuri economice, care ține de venit, de avere, de aspectul economic sau pecuniar; care se referă la trai sau la întreținerea vieții. ◊ Bază materială = totalitate a mijloacelor (clădiri, instalații, forță de muncă etc.) care permit desfășurarea unei activități economice sau științifice. ♦ (Adverbial) Din punctul de vedere al situației materiale (I 2); materialicește. II. S. n. 1. Totalitate a materiilor prime sau semifabricate din care pot fi executate diverse bunuri. ◊ Materiale plastice = nume generic al unui grup de materiale de sinteză care prezintă anumite particularități de structură, de compoziție și fizico-mecanice, având ca proprietate caracteristică generală calitatea de a putea fi prelucrate cu ușurință (sub acțiunea presiunii și a temperaturii); mase plastice. 2. (Rar) Bun, produs. ♦ Țesătură. Material de rochie. 3. Totalitate a documentelor, informațiilor și datelor necesare pentru elaborarea unei lucrări literare, științifice etc. ♦ Expunere scrisă care cuprinde date și informații referitoare la o anumită problemă. [Pl. și: (înv., II) materialuri. – Pr.: -ri-al] – Din fr. matériel, lat. materialis.

MATERIE, materii, s. f. 1. (În filozofia materialistă) Substanță concepută ca bază a tot ceea ce există; realitatea obiectivă care există în afară și independent de conștiința omenească și care este reflectată de aceasta; diversitatea fenomenelor reprezentând diferite forme de mișcare ale acestei realități. 2. Substanță din care sunt făcute diverse obiecte; obiect, corp, element considerat din punctul de vedere al compoziției sale. ◊ Materie primă = produs natural sau material semifabricat, destinat prelucrării sau transformării în alte obiecte. Materie cenușie = parte a sistemului nervos central situată la suprafața creierului și în interiorul măduvei, care dă naștere fluxului nervos; p. ext. creier; minte, inteligență. ♦ (Pop.) Țesătură, pânză, stofă. 3. Domeniu de cunoaștere, de cercetare etc.; problemă, chestiune. ◊ Loc. adv. În materie de... = privitor la..., în ceea ce privește... ◊ Expr. A intra în materie = a începe (după o introducere) discutarea sau tratarea subiectului propriu-zis. ♦ Conținut, cuprins; fond, esență. ◊ Tablă de materii = listă atașată la începutul sau la sfârșitul unei lucrări, în care sunt înșirate capitolele cuprinse în lucrare, cu indicarea paginilor corespunzătoare. ♦ Date, informații care stau la baza unei lucrări. 4. Totalitatea cunoștințelor care se predau în cadrul unui obiect de studiu (în învățământ). – Din lat., it. materia, rus. materiia, germ. Materie.

EXISTENȚĂ, existențe, s. f. 1. Faptul de a exista, de a fi real; categorie filozofică care se referă la natură, materie, la tot ceea ce există independent de conștiință, de gândire. ♦ Viață considerată în durata și conținutul ei. ♦ Durată (a unei situații, a unei instituții). 2. Condițiile, mijloacele materiale necesare vieții. ♦ Viață; mod de viață, fel de trai. [Pr.: eg-zis-] – Din fr. existence, lat. existentia.

OBIECTUAL, -Ă, obiectuali, -e, adj. (Livr.) 1. Care are natura unui obiect, care există independent de subiect; obiectiv (I 1), material. 2. Care aparține lucrurilor, obiectelor. [Pr.: -tu-al] – Din obiect.

PRELUDIU, preludii, s. n. 1. Partea introductivă a unei compoziții muzicale mai ample. ♦ Spec. Prima piesă muzicală dintr-o suită instrumentală; piesă care precedă o fugă sau un coral. ♦ Piesă instrumentală independentă, scrisă în formă liberă. 2. Exercițiu muzical pregătitor; p. ext. improvizație. 3. Fig. Ceea ce anunță, precedă sau pregătește o acțiune sau un eveniment; acțiune premergătoare. – Din fr. prélude, it. preludio, germ. Präludium.

SINCRONIC, -Ă, sincronici, -ce, adj. 1. (Despre fapte, fenomene sau evenimente) Care există sau se petrec în același timp; simultan, concomitent, sincron. 2. Care se referă la fapte, fenomene sau evenimente existente sau petrecute în același timp. ◊ Tabele sincronice = tabele cronologice ale evenimentelor care au avut loc în același timp. ♦ (Fiz.; despre evoluția fenomenelor periodice) Care prezintă sincronism, care se produce în mod sincron. 3. (Despre metode de studiu sau puncte de vedere) Care nu se face în mod istoric; independent de evoluția istorică; static. – Din fr. synchronique.

TOM, tomuri, s. n. Fiecare dintre părțile unei lucrări, ale unei opere de proporții mai întinse, formând adesea o unitate independentă și purtând, de cele mai multe ori, un număr de ordine; volum. Tomul doi. ♦ P. gener. Carte, operă, lucrare. – Din fr. tome, lat. tomus.

FUNCȚIE, funcții, s. f. (Și în forma funcțiune) 1. Activitate administrativă pe care o prestează cineva în mod regulat și organizat într-o instituție, în schimbul unui salariu; serviciu, slujbă, post². ♦ Grad pe care îl deține cineva într-o ierarhie administrativă. 2. Sarcină, rol; destinație. 3. (Gram.) Rolul sintactic pe care îl indeplinește un cuvânt într-o propoziție. 4. Ansamblu de proprietăți chimice ale unui compus, determinat de o anumită grupă de atomi din molecula. 5. (Fiziol.) Activitate proprie a fiecărui organ, aparat, țesut din organismele vii ale viețuitoarelor. 6. (Mat.) Mărime variabilă care depinde de una sau de mai multe mărimi variabile independente. 7. (Log.) Operație care, prin aplicarea asupra unui argument îi conferă acestuia o valoare corespunzătoare. 8. (În expr.) A fi în funcție de... = a depinde de... [Var.: funcțiune s. f.] – Din fr. fonction, lat. fonctio, -onis. Cf. it. funzione.

PARAMETRU, parametri, s. m. 1. (Mat.) Variabilă independentă a unei funcții, care se definește pe mulțimea numerelor reale sau complexe. 2. Mărime proprie a unui obiect, unui mecanism, unui sistem, unui fenomen etc., care servește la caracterizarea unor proprietăți ale acestora. – Din fr. paramètre.

CUNOAȘTERE, cunoașteri, s. f. Acțiunea de a cunoaște și rezultatul ei. 1. Reflectare în conștiință a realității existente independent de subiectul cunoscător. ◊ Teoria cunoașterii = ramură a filosofiei care studiază posibilitatea, izvoarele, formele și legitățile cunoașterii; gnoseologie. 2. Faptul de a poseda cunoștințe, informații, date asupra unui subiect, asupra unei probleme; cunoștință (1). – V. cunoaște.

ASOCIATIV, -Ă, asociativi, -e, adj. 1. Care aparține unei asociații (4), privitor la o asociație; (despre memorie) care evocă imagini prin asociație (4). 2. (Despre unele operații matematice) Care duce la același rezultat independent de modul cum au fost grupate elementele unui grup ordonat. [Pr.: -ci-a-] – Din fr. associatif.

ASIGURARE, asigurări, s. f. Acțiunea de a (se) asigura și rezultatul ei. 1. Punere în siguranță. 2. Încredințare, promisiune fermă. 3. Operație financiară, decurgând dintr-un contract sau dintr-o obligație prevăzută de lege, prin care asigurătorul se obligă ca în schimbul unei sume primite periodic să despăgubească pe asigurat pentru pierderile pe care acesta le-ar suferi în urma unor întâmplări independente de voința lui. ◊ Asigurări sociale = formă de ocrotire a populației, constând în acordarea de ajutoare materiale și asistență medicală. – V. asigura.

ARGUMENT, argumente, s. n. 1. Raționament, dovadă adusă în sprijinul unei afirmații. 2. (Mat.) Variabila independentă a unei funcții. – Din fr. argument, lat. argumentum.

REFLEX, -Ă, reflecși, -xe, adj., s. n. I. Adj. (Fiziol.; despre acte sau mișcări ale organismului) Produs în mod spontan, independent de voință. ◊ Act reflex (și substantivat, n.) = reacție bruscă și automată a organismului animal sau uman la o modificare a mediului; răspuns secretor sau motor al organismului la acțiunea unei astfel de modificări. Reflex condiționat = reflex dobândit în cursul vieții, în urma asocierii repetate a unui excitant oarecare cu un excitant care provoacă un reflex înnăscut. Reflex necondiționat = reflex înnăscut. ♦ P. gener. Care reprezintă o reacție imediată, spontană. II. S. n. 1. Rază reflectată; sclipire, strălucire, lucire. 2. Fig. Oglindire, reflectare a unei stări de lucruri sau a unei stări sufletești. – Din fr. réflexe, lat. reflexus, germ. Reflex.

PERIOADĂ, perioade, s. f. 1. Interval de timp în cursul căruia se desfășoară un fenomen sau se petrece un eveniment. ♦ Subdiviziune a timpului geologic mai mică decât era. ♦ (Fiz.) Perioadă de înjumătățire = interval de timp în care se descompune jumătate dintr-o cantitate de element radioactiv. (Chim.) Perioadă de inducție = interval de timp necesar pentru ca o reacție să înceapă să se desfășoare cu viteza corespunzătoare condițiilor respective. 2. Interval de timp care se scurge între cele două momente în care se reproduce un fenomen astronomic; interval de timp după care un astru, în mișcarea sa, se află în aceeași situație relativă față de un anumit reper. 3. (Fiz.) Interval de timp după care se repetă un fenomen, reproducându-se consecutiv valorile unei mărimi caracteristice acelui fenomen. 4. (Mat.) Intervalul creșterii minime a variabilei independente, după care se reproduc, în aceeași ordine, aceleași valori ale unor mărimi. ♦ Mulțimea numerelor de o cifră care se repetă infinit într-o fracție zecimală. 5. Fiecare dintre cele șapte rânduri în care sunt aranjate elementele chimice din tabloul periodic al lui Mendeleev. 6. Interval de timp dintre două accese ale unei boli. ♦ (Pop.) Menstruație. 7. Frază amplă, cu caracter unitar și armonios, datorat în special simetriei structurii ei. 8. Parte unitară dintr-o compoziție muzicală, formată din mai multe fraze. [Pr.: -ri-oa-. Var.: (rar) period s. n.] – Din lat. periodus, ngr. períodos, fr. période.

PLURALISM s. n. 1. Concepție filozofică potrivit căreia lumea ar fi formată dintr-o pluralitate de realități de sine stătătoare, independente unele de altele. 2. Principiu al democrației care preconizează necesitatea existenței mai multor forțe social-politice (partide, sindicate, organizații religioase etc.) interpuse între membrii societății și putere, ca o condiție și o garanție a limitării puterii, a funcționării democrației. ♦ P. gener. Orice concepție care, într-un domeniu determinat, admite o multiplicitate de factori echivalenți, de principii etc. care nu pot fi reduse la unitate; stare de lucruri caracterizată prin existența acestei multiplicități. – Din fr. pluralisme.

PUNCT, puncte, s. n. I. 1. Semn grafic mic și rotund, asemănător cu o înțepătură de ac, folosit ca semn de punctuație, pentru a indica pauze între propoziții sau fraze independente, pentru prescurtarea unui cuvânt sau care se pune deasupra literelor „i”, „j” etc. ◊ Două puncte = semn de punctuație constând din două puncte (I 1) așezate unul deasupra altuia, folosit pentru a arăta că urmează o vorbire directă, o enumerare, o explicare sau o concluzie. Punct și virgulă = semn de punctuație constând dintr-un punct (I 1) așezat deasupra unei virgule, folosit pentru a despărți părțile componente ale unei perioade. Puncte de suspensie sau puncte-puncte = semn de punctuație constând din trei (sau mai multe) puncte (I 1) așezate în linie orizontală, folosit pentru a arăta o întrerupere în șirul gândirii, al acțiunii sau o omisiune dintr-un text reprodus. ◊ Expr. A pune punctul pe i = a preciza ce este esențial într-o chestiune, a trage concluzia. ♦ Fig. (Cu valoare de interjecție) Gata! destul! 2. Semn convențional în formă de punct (I 1), care indică pe o hartă așezările omenești, care marchează zarurile, piesele de domino etc. sau care este pus la dreapta unei note muzicale spre a-i prelungi durata cu încă o jumătate din valoarea ei. 3. Punct (I 1) folosit în matematică, indicând efectuarea unei înmulțiri. 4. Fel de a coase, de a broda, de a croșeta; model de cusătură, de broderie etc. 5. (În sintagma) Punct tipografic = unitate de măsură pentru lungime, folosită în tipografie, egală cu 0,376 mm. 6. Ceea ce se vede foarte mic din cauza depărtării. ♦ Pată mică, rotundă, detașată pe un fond de altă culoare. 7. (În sintagma) Punct de ochire = locul din țintă în care trăgătorul potrivește precis linia de ochire. II. 1. Figură geometrică plană fără nici o dimensiune (reprezentată prin partea comună a două linii care se întâlnesc). ♦ Loc determinat pe o lungime, pe o suprafață, în spațiu. ◊ Punct medical (sau sanitar) = serviciu medical organizat în fabrici, uzine, șantiere etc. 2. Valoare a unei mărimi, mai ales temperatura la care se produce un anumit fenomen. Punct de topire. III. 1. Parte determinată în cadrul unei acțiuni, al unei discuții, al unei probleme etc. ◊ Expr. Punct de onoare = lucru, chestiune care angajează prestigiul, autoritatea, onoarea cuiva. Punct de plecare (sau de pornire) = a) locul de unde pleacă cineva; b) începutul unei lucrări, al unei acțiuni. A fi pe punctul de a... = a fi gata de a..., a fi pregătit să... Punct de vedere = aspectul sub care cineva privește o problemă sau atitudinea pe care o are față de ea; mod de a gândi. Din punct de vedere = în privința..., sub raportul... Din punct în punct sau punct cu punct = amănunțit, detaliat, pe larg. A pune (ceva) la punct = a) a regla (un aparat sau un sistem tehnic) pentru a-l face să funcționeze în condițiile dorite; b) a aranja, a potrivi lucrurile așa cum trebuie, fără a neglija nici un amănunt; a restabili adevărul. A fi pus la punct = a fi aranjat, bine îmbrăcat. A pune pe cineva la punct = a arăta cuiva ce se cuvine și ce nu, a da cuiva o lecție de bună-cuviință. 2. Moment, stadiu, fază, etapă de dezvoltare. ◊ Loc. adv. Până la un (sau la acest) punct = până la o anumită limită sau etapă; într-o anumită măsură. ◊ Expr. Până la ce punct = în ce măsură, până unde... Punct mort = situație fără ieșire. ♦ (Adverbial) Exact, precis, fix. IV. Unitate de măsură luată ca bază de clasificare, în special la sporturi. ♦ Unitate de măsură pentru indicarea situației participanților la unele jocuri (zaruri, cărți, biliard etc.). ♦ Unitate de măsură pentru sporirea sau reducerea cursului valorilor mobiliare negociate prin bursă. ♦ Fiecare dintre diviziunile unei cartele pentru raționalizarea anumitor produse industriale; tichet detașat dintr-o astfel de cartelă. ◊ Loc. adj. și adv. Pe puncte = a) pe baza dreptului conferit de cartelă; raționalizat; b) fig. fără a avea pregătirea corespunzătoare funcției pe care o ocupă. – Din lat. punctum (cu unele sensuri după fr. point).

PRINCIPAL, -Ă, principali, -e, adj. Care are o importanță deosebită sau cea mai mare importanță; de căpetenie, de frunte. ◊ (Gram.) Propoziție principală (și substantivat, f.) = propoziție independentă dintr-o frază, de care depind propozițiile subordonate. – Din fr. principal, lat. principalis.

PROBLEMATIZARE, problematizări, s. f. 1. Acțiunea de a problematiza și rezultatul ei. 2. Metodă de învățământ care declanșează activitatea independentă a elevului, gândirea și efortul personal al acestuia. – V. problematiza.

PROCLAMA, proclam, vb. I. Tranz. 1. A anunța ceva în mod solemn și oficial; a aduce la cunoștința publică (printr-o proclamație) un fapt de mare importanță și de interes general. 2. A acorda cuiva în mod oficial un titlu, un drept, o calitate. ◊ Refl. Colonia s-a proclamat independentă. 3. A crea, a institui, a stabili, a introduce. 4. A susține ceva deschis, cu convingere; a afirma cu tărie. – Din fr. proclamer, lat. proclamare.

PRODUCȚIE, producții, s. f. 1. Procesul creării bunurilor necesare existenței și dezvoltării societății, în cursul căruia oamenii transformă sau modifică obiectele din natură potrivit trebuințelor lor. ◊ Producție de mărfuri = formă de organizare a economiei sociale în care produsele muncii sunt create de diferiți producători independenți, autonomi, fiecare dintre ei specializându-se în confecționarea unui produs oarecare, astfel încât pentru satisfacerea nevoilor sociale este necesară vânzarea-cumpărarea de produse pe piață. Producție marfă = producție (2) în expresie bănească a întreprinderilor sau a ramurilor economiei naționale într-o anumită perioadă de timp, livrată sau destinată desfacerii. Producție netă = valoarea producției marfă minus cheltuielile de producție. 2. Totalitatea produselor (1) obținute în procesul muncii, într-o perioadă de timp determinată, într-un anumit sector al activității sociale etc. 3. Lucrare, operă literară, științifică sau artistică. 4. Manifestare artistică organizată la sfârșitul unui an școlar în institutele de artă teatrală și cinematografică, în școlile de muzică, de coregrafie etc. [Var.: (înv.) producțiune s. f.] – Din fr. production.

REALISM s. n. Mișcare, curent, atitudine în creația sau teoria literară și artistică având ca principiu de bază reflectarea realității în datele ei esențiale, obiective, caracteristice. ♦ Nume generic pentru concepțiile filozofice care recunosc existența independentă a obiectului de subiect, precum și posibilitatea de a cunoaște obiectul. ◊ Realism critic = curent în filozofia contemporană, care recunoaște realitatea lumii materiale, dar interpune între subiect și obiect un al treilea element, de natură spirituală, denumit „dat” sau „esență”. Realism socialist = teorie estetică (opusă teoriilor artă pentru artă, formalismului, artei abstracte și nonfigurative etc.) potrivit căreia arta este o „formă a conștiinței sociale”. Realism naiv = termen prin care este desemnat, uneori, materialismul spontan al vieții cotidiene, convingerea proprie oricărui om, izvorâtă din practica vieții de toate zilele, potrivit căreia lucrurile există independent de conștiința omenească și se reflectă în aceasta. ♦ Curent în filozofia scolastică medievală care considera că noțiunile generale constituie realități de sine stătătoare și anterioare lucrurilor individuale. ♦ Atitudine a omului care are simțul realității; spirit practic. [Pr.: re-a-] – Din fr. réalisme.

OBIECTIV, -Ă, obiectivi, -e, adj., s. n. I. Adj. 1. (Fil.) Care există în afara conștiinței omenești și independent de ea. ◊ Idealism obiectiv = aspect al idealismului care susține existența unei idei absolute, mistice, independente de conștiința omenească și prin a cărei dezvoltare ia naștere lumea materială. 2. Care are însușirea de a reda realitatea în chip nefalsificat, detașat de impresii subiective; nepărtinitor, imparțial; obiectivist (2). 3. (Gram.) Care se referă la obiectul direct sau indirect. Reflexiv obiectiv. II. S. n. 1. Sistem optic convergent, format din una sau mai multe lentile care intră în construcția unui aparat optic (de fotografiat, microscop, lunetă etc.), fiind îndreptat spre obiectul studiat. 2. Porțiune de teren, localitate, fortăreață etc. care prezintă interes în timp de război. ♦ Țintă asupra căreia se execută o tragere sau se lansează bombe. 3. Fig. Scop, țintă, țel. ♦ (Concr.) Ceea ce urmează să fie realizat, construit etc. – Din fr. objectif.

CORP, corpuri, s. n., (I 3) și corpi, s. m. I. 1. Totalitatea organelor unei ființe vii; organismul considerat ca un întreg anatomic și funcțional; trup. ◊ Loc. adj. și adv. Corp la corp = (despre modul de desfășurare a luptelor) față în față, pieptiș, deschis, în luptă dreaptă; p. ext. înverșunat, aprig. ◊ Expr. A face corp cu cineva = a se uni, a se asocia cu cineva. ♦ Trup fără cap; trunchi. ◊ Loc. adj. De corp = care se referă la trup; care se poartă direct pe piele. ♦ Cadavru. ♦ Denumire a unor structuri anatomice. Corp galben. 2. Partea principală a unui obiect, a unei construcții, a unei mașini etc. ◊ Corp de casă (sau de case) = clădire, casă mare (cu mai multe apartamente sau aripi). ♦ Conținutul unei scrisori (fără formula de introducere și de încheiere și fără adresă); cuprinsul unei cărți. 3. (Fiz.) Agregat de molecule, porțiune de materie cu masă diferită de zero. ◊ Corp străin = particulă care se găsește într-un tot de altă natură. ♦ (Chim.) Substanță definită (organică sau anorganică). ◊ Corp simplu = substantă ale cărei molecule sunt formate din atomi de același fel; element. Corp compus = substanță chimică ale cărei molecule sunt formate din atomi ai mai multor elemente. ♦ Corp ceresc = astru. Corp geometric = corp mărginit de fețe (plane sau sferice) definite geometric. 4. (Jur.; în sintagma) Corp delict = obiect care a servit sau era destinat să servească la săvârșirea unei infracțiuni, obiect care poartă urmele unei infracțiuni sau asupra căruia s-a săvârșit infracțiunea, adus în justiție ca probă materială contra acuzatului. 5. (În sintagma) Corp de literă = lungimea paralelipipedului care formează piciorul literei, exprimată în puncte tipografice. II. 1. Totalitatea persoanelor care, prin funcție sau prin profesiune, formează o unitate deosebită, legal constituită. ◊ Corp constituit = colectivitate de persoane organizată, de obicei pe baza unei legi. Corp legislativ (sau legiuitor) = totalitatea deputaților dintr-o adunare legislativă. 2. (Cu determinări introduse de prepozitia „de”) Mare unitate militară, cuprinzând mai multe divizii, de obicei de aceeași categorie. Corp de aviație. ◊ Corp de gardă = clădire sau încăpere pe care o ocupă o gardă militară în timpul serviciului de pază. (În vechea organizare a armatei) Corp de trupă = unitate militară independentă. 3. (În sintagma) Corp de legi = culegere de legi; corpus. – Din fr. corps, lat. corpus.

EPISOD, episoade, s. n. 1. Acțiune secundară într-o operă narativă, având un rol relativ independent; parte relativ independentă a unei narațiuni. ♦ Parte a acțiunii în teatrul antic, delimitată prin intervențiile corului și corespunzând actului din dramaturgia modernă. 2. Frază muzicală de importanță secundară, intercalată între principalele părți ale unei compoziții pentru a aduce o variație. 3. Întâmplare în viața cuiva. [Var.: epizod s. n.] – Din fr. épisode.

MONTAJ, montaje, s. n. 1. Montare¹; (concr.) ansamblu, sistem rezultat în urma unei montări. 2. Reunire a unor imagini (picturale, grafice, fotografice) independente sau a unora care fac parte dintr-o compoziție pentru a obține un ansamblu; (concr.) ansamblu realizat astfel. 3. Fază finală în tehnica de lucru a unui film, care cuprinde selectarea scenelor, stabilirea ordinii și lungimii definitive a secvențelor, mixajul cu acompaniamentul sonor etc. în conformitate cu succesiunea indicată de scenariu și cu viziunea artistică a regizorului. 4. Combinarea într-o ordine succesivă logică și într-un tot unitar a scenelor și a episoadelor caracteristice dintr-o operă literară, dintr-o compoziție muzicală etc., în vederea unei transmisiuni radiofonice, de televiziune sau pentru un spectacol. Montaj literar. – Din fr. montage.

CINEMATIC, -Ă, cinematici, -ce, s. f., adj. 1. S. f. Ramură a mecanicii care se ocupă cu studiul mișcării corpurilor, independent de masele lor și de cauzele care produc mișcarea. 2. Adj. Care aparține cinematicii (1), privitor la cinematică. – Din fr. cinématique.

CONCERN, concerne, s. n. Organizație complexă care reunește întreprinderi economice legate între ele prin activitatea lor, întreprinderile rămânând formal independente. – Din engl. concern.

LUCRU, lucruri, s. n. I. Tot ceea ce există (în afară de ființe) și care este conceput ca o unitate de sine stătătoare; obiect. ◊ Lucru în sine = noțiune a filozofiei lui Kant desemnând realitatea obiectivă, existentă independent de cunoașterea noastră, care, deși percepută sub formă de reprezentare, nu poate fi cunoscută în esența ei. (Jur.) Lucru imobil (sau nemișcător) = lucru care, în mod natural sau prin voința omului, nu poate fi strămutat dintr-un loc într-altul. Lucru mobil (sau mișcător) = lucru care poate fi strămutat dintr-un loc într-altul. ◊ Expr. Lucru rău (sau prost), se spune, familiar, unei persoane (sau despre o persoană) de care suntem nemulțumiți sau care nu e bună de nimic. ♦ Bun care aparține unei persoane sau unei colectivități; p. gener. obiect, bun. II. 1. Activitate (fizică sau intelectuală) întreprinsă pentru realizarea unui scop; muncă, treabă; acțiune, faptă. ◊ Front de lucru = porțiune dintr-o construcție la care lucrează concomitent mai multe formații de lucru, echipate cu materialele și utilajele necesare. ◊ Loc. adj. De lucru = a) în care se lucrează. Zile de lucru; b) cu care se lucrează, folosit la treabă. Haine de lucru; c) întrebuințat la lucru, folosit într-o activitate. Metodă de lucru. ◊ Expr. A avea de lucru = a) a avea treabă, a fi (foarte) ocupat; b) A avea o ocupație, a fi în slujbă; c) (reg.) a avea de luptat, a avea dificultăți (cu cineva). A nu avea de lucru = a) a nu avea, a nu găsi ce sau unde să muncească; b) se spune când cineva nu-și vede de treabă sau face un lucru nelalocul lui, nepotrivit. A pune (pe cineva) la lucru = a sili (pe cineva) să muncească. A-și face de lucru (cu cineva sau cu ceva) = a) a-și pierde vremea cu o treabă lipsită de importanță sau cu o persoană care creează dificultăți; a părea că lucrează; b) a-și crea singur încurcături. A fi în lucru = a fi în curs de fabricare, de executare, de elaborare. Lucru în (sau pe) bandă = organizare a producției în care obiectele de realizat se deplasează (continuu sau cu intermitență) cu ajutorul unei benzi rulante. Lucru în lanț = mod de organizare a producției în care obiectul care se lucrează se deplasează ritmic în raport cu echipele specializate de muncitori. (Ist.) Lucru domnesc = obligație pe care o aveau în evul mediu țăranii dependenți din țările române și care consta în prestații de muncă în folosul domnitorului. (Fiz.) Lucru mecanic = energie dezvoltată de o forță care acționează asupra unui corp, egală cu produsul dintre componenta forței care acționează asupra corpului în direcția deplasării punctului ei de aplicație și mărimea acestei deplasări. 2. Ceea ce se efectuează, rezultatul muncii. III. 1. Chestiune, problemă. 2. Situație, fapt, fenomen; (la pl.) întâmplare, eveniment. ◊ Expr. Lucru de nimic = fapt lipsit de importanță, ceva fără însemnătate. Lucru mare = a) ceva rar, deosebit, realizare de valoare; b) (adverbial; cu valoare intensivă) S-a necăjit lucru mare; c) (determinând un adjectiv, îi dă valoare de superlativ) Frumos, lucru mare. – Din lucra (derivat regresiv).

LIBER², -Ă, liberi, -e, adj. 1. (Despre oameni) Care se bucură de libertate, de independență individuală și cetățenească, care are drepturi politice și cetățenești depline. ♦ (Despre popoare, state, orașe) Independent, neatârnat, nesupus (unei puteri străine), autonom. 2. (Despre oameni) Care are posibilitatea de a acționa după voința sa, de a face sau de a nu face ceva; care nu este supus nici unei constrângeri; slobod. ◊ Liber arbitru = libertate absolută a voinței omului, postulată la idealismul filozofic¹, în opoziție cu determinismul. 3. (Despre acțiuni) Care nu este supus unei restricții cu caracter arbitrar. ◊ Traducere liberă = traducere care redă conținutul originalului în formele proprii limbii în care se traduce, fără să respecte riguros forma originalului. Versuri libere = rânduri de poezie neprozodică, în care normele prozodice, dacă apar, sunt aplicate necanonic, după dorința autorului. Intrare liberă = intrare fără plată într-o sală de spectacol, pe un stadion etc. Lovitură liberă = (la unele jocuri sportive cu mingea) lovitură acordată unei echipe drept compensație pentru o infracțiune sau o greșeală comisă de echipa adversă. Profesiune liberă = profesiune exercitată de o persoană pe cont propriu (fără să fie angajată permanent într-o instituție sau întreprindere). ◊ Compus: (Substantivat) liber-profesionist = persoană care exercită o profesiune liberă. 4. (Despre timp) De care se poate dispune la bunul plac, care este în afara obligațiilor (profesionale). ◊ Expr. (Substantivat) A avea liber = a se afla în afara obligațiilor (mai ales profesionale) pe o perioadă de timp; a fi scutit pentru un timp oarecare de obligațiile (profesionale) pe care le are în mod obișnuit, a putea dispune de timpul său. 5. (Despre bănci, scaune, locuințe etc.) Care nu este ocupat, gol; neînchiriat. 6. (Despre oameni) Care nu are obligații față de alții; neangajat, disponibil. 7. Care este lipsit de artificialitate, natural, degajat, armonios, ușor. ◊ Expr. (Adverbial) A vorbi liber = a) a ține un discurs, o prelegere etc. fără a citi un text; b) a fi sincer, a spune deschis ceea ce gândești; c) a vorbi fără perdea, obscen. (A vedea) cu ochii liberi = (a vedea) fără ajutorul unui instrument optic. Desen liber = desen artistic efectuat fără ajutorul vreunui instrument tehnic. 8. (În loc. adv.) În aer liber = în plin aer, în mijlocul naturii. Sub cerul liber = afară, într-un loc descoperit. – Din fr. libre, lat. liber.

CONFEDERAȚIE, confederații, s. f. 1. Uniune de state independente sau de unități teritoriale autonome, înființată pe baza unui acord internațional, prin care se determină condițiile de asociere a statelor și de funcționare a acestora. 2. Denumire dată unor asociații de organizații care au țeluri social-politice fundamentale comune sau apropiate. [Var.: confederațiune s. f.] – Din fr. confédération, lat. confederatio, -onis.

STĂTĂTOR, -OARE, stătători, -oare, adj. 1. Care stă pe loc, care nu se mișcă, imobil, fix; (în special despre ape) care nu curge. ◊ Piatră stătătoare (și substantivat, f.) = piatra fixă din sistemul celor două pietre ale morii. 2. (Înv.; despre oameni) Cu locuința statornică; stabil. 3. (În loc. adj.) De sine stătător = care poate exista și se poate menține prin propriile sale puteri sau însușiri, care nu depinde de nimeni sau de nimic; independent. – Sta + suf. -ător.

LOGGIA s. f. 1. Galerie exterioară încorporată unei clădiri, acoperită și deschisă către exterior printr-un șir de arcade sprijinite pe coloane sau pe stâlpi. 2. Construcție de tipul loggiei (1), independentă sau aparținând parterului unei clădiri, servind și ca tribună. ♦ Balcon mărginit cu panouri, construit pentru a proteja încăperile de arșiță. [Pr.: logia] – Cuv. it.

MENDELISM s. n. Concepție care susține că transmiterea caracterelor ereditare se face potrivit legilor dominației, segregării și combinării independente a caracterelor. – Din fr. mendélisme.

MOTO¹- Element de compunere care înseamnă „pus în mișcare cu ajutorul unui motor”, „echipat cu un motor” și care servește la formarea unor substantive și a unor adjective. ◊ (Folosit independent) Mijloace moto. – Din fr. moto-.

CONT, conturi, s. n. 1. Socoteală scrisă alcătuită din două părți (debit și credit), care exprimă valoric, în ordine cronologică și sistematică, existența și mișcările unui anumit proces economic pe o perioadă de timp determinată. ◊ Evidența acestor operații. 2. (În expr.) A trece la (sau în) cont = a înscrie la rubrica datoriilor o notă. A cere (cuiva) cont = a da (cuiva) lămuriri asupra faptelor sau intențiilor sale; a se justifica. A ține cont (de ceva) = a avea în vedere, a lua în considerare. Pe cont propriu = pe propria răspundere, în mod independent. În contul (cuiva sau a ceva) = pentru (cineva sau ceva), pe seama (cuiva sau a ceva). – Din fr. compte, it. conto. Cf. germ. Konto.

NEATÂRNAT, -Ă, neatârnați, -te, adj. (Înv.) Care nu depinde de cineva sau de ceva; independent. [Pr.: ne-a-] – Ne- + atârnat.

NEOCOLONIALISM s. n. Formă nouă a colonialismului care urmărește să domine din punct de vedere economic fostele colonii, declarate state independente. [Pr.: ne-o-co-lo-ni-a-] – Din fr. néo-colonialisme.

NEOREALISM s. n. 1. Curent filozofic contemporan care identifică conștiința cu existența, redusă la un complex de senzații independente. 2. Curent în literatura, artele plastice și cinematografia italiană contemporană, care se manifestă printr-o tendință de apropiere de faptul real, de viața cotidiană a oamenilor obișnuiți. [Pr.: ne-o-re-a-] – Din fr. néo-réalisme.

EMANCIPAT, -Ă, emancipați, -te, adj. 1. Care nu mai depinde de cineva sau de ceva, care a devenit liber, independent. ♦ (Despre copii și adolescenți) Care și-a luat unele libertăți nepotrivite cu vârsta lui; cu purtări libertine. 2. (În unele state) Scos înainte de majorat de sub autoritatea părintească sau a tutorelui. – V. emancipa.

EXPONENȚIAL, -Ă, exponențiali, -e, adj. (Mat.) Care are un exponent (2) variabil, nedeterminat sau necunoscut. ♦ (Despre funcții) A cărei variabilă independentă apare într-un exponent. [Pr.: -ți-al] – Din fr. exponentiel.

SLOBOD, -Ă, slobozi, -de, adj. (Pop.; în concurență cu liber) 1. (Despre oameni) Care se bucură de deplinătatea drepturilor politice și cetățenești: liber. ♦ (Despre popoare, state) Independent, neatârnat. ♦ (Despre orașe) Autonom. 2. (Despre oameni) Care se găsește în stare de libertate, care nu este închis, întemnițat. ♦ (Despre animale) Lăsat în libertate. 3. Care nu este supus nici unei constrângeri, nici unei îngrădiri; care are posibilitatea de a acționa în anumite împrejurări după propria sa voință sau dorință, care nu este împiedicat să facă un anumit lucru. ◊ Expr. E slobod = e permis, e îngăduit. A avea mână slobodă = a fi darnic, generos. Cu inima slobodă = liniștit, împăcat. A rămâne pe voia slobodă a cuiva sau a ceva = a fi la dispoziția cuiva sau a ceva. ♦ (Adverbial) În voie, nestingherit. 4. (Despre oameni și manifestările, cuvintele lor) Lipsit de rezervă, de măsură; prea familiar; indecent, licențios. ◊ Expr. A fi slobod la (sau de) gură = a vorbi prea mult și fără sfială, depășind limitele bunei-cuviințe. 5. (Despre drumuri) Pe care se poate trece fără obstacole; pe care nu sunt impuse restricții. ♦ (Despre locuri, scaune) Pe care nu l-a ocupat nimeni; gol. 6. (Despre timp) De care se poate dispune, în care ești scutit de obligațiile obișnuite. 7. (Despre lucruri care leagă, fixează, strâng etc.) Care permite mișcările, care nu strânge; p. ext. larg. ◊ Expr. A da (cuiva) frâu slobod = a da (cuiva) libertate, a lăsa (pe cineva) în voie, să facă ce dorește. 8. (Substantivat, f.; în loc. adv.) Cu sloboda = fără bagaj, fără greutate sau încărcătură. – Din bg. sloboden.

STAȚIONAR, -Ă, staționari, -e, adj., s. n. I. Adj. 1. Care nu variază câtva timp; constant. ♦ (Despre planete) Care (în aparență) nu-și schimbă câtva timp locul pe sfera cerească. ♦ Care rămâne în aceeași stare, care nu mai evoluează, care nu progresează; spec. (despre boli) care nu se agravează (dar nici nu se ameliorează). 2. (Despre un mediu fluid) Care are în fiecare punct o viteză independentă de timp; (despre un câmp de forțe) care are în fiecare punct o intensitate independentă de timp. II. S. n. 1. Serviciu într-un spital sau instituție spitalicească în care sunt internați (pentru un timp mai scurt) bolnavii în vederea stabilirii diagnosticului și pentru tratament. 2. (Înv.) Navă de luptă care supraveghea traficul vaselor dintr-un port. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. stationnaire, lat. stationarius.

EXPLICIT, -Ă, expliciți, -te, adj. (Adesea adverbial) Care este exprimat limpede; deslușit, lămurit, clar. ♦ (Despre o funcție matematică) Care este egal cu o anumită expresie ce conține numai variabilele independente. – Din fr. explicite, lat. explicitus.

TIMBRU, (1) timbre, (2, 3) timbruri, s. n. 1. Imprimat de dimensiuni mici, emis de stat sau de o instituție special autorizată, care se lipește pe acte oficiale sau pe scrisori și care reprezintă un impozit sau o taxă; taxă reprezentând valoarea unui timbru (1) și care este plătită direct unei administrații publice. ◊ Timbru sec = imagine imprimată în relief pe hârtie, cu ajutorul unui dispozitiv special de metal, care întărește valoarea unui act. Timbru comemorativ = timbru tipărit ocazional și folosit în locul timbrelor obișnuite, pentru comemorarea unui eveniment. Timbru fiscal = timbru folosit pentru încasarea unor taxe fiscale. ♦ Ștampilă aplicată de oficiile poștale, care indică locul și data plecării sau a sosirii unei scrisori. 2. Însușire a sunetului muzical datorită căreia se deosebesc între ele sunetele de aceeași înălțime și intensitate provenite de la surse diferite. ♦ Calitate specifică a unui sunet care permite ca el să fie distins de alt sunet, independent de înălțimea, intensitatea și durata lui. 3. (Înv.) Clopot, clopoțel. – Din fr. timbre.

COLONADĂ, colonade, s. f. Ansamblu de coloane dispuse într-unul sau mai multe șiruri, formând, în cadrul unui edificiu, un peron ori o galerie sau fiind constituit dintr-o unitate independentă cu rol decorativ. – Din fr. colonnade.

RAȚIONAL, -Ă, raționali, -e, adj. 1. (Adesea adverbial) Conform cu principiile și cerințele rațiunii; care poate fi conceput cu ajutorul rațiunii. ♦ (În filozofia raționalistă) Izvorât sau dedus din rațiune, considerat ca independent de experiență și anterior acesteia. 2. (Despre oameni) Cumpănit, chibzuit, cu judecată, cu rațiune. 3. (Adesea adverbial) Care se face cu judecată, cu măsură, cu respectarea unor principii sistematice, metodice. 4. (Mat.; în sintagmele) Număr rațional = nume dat unei clase de numere din care fac parte numerele întregi și fracționare, pozitive și negative, precum și numărul zero, și care pot fi exprimate printr-un raport între două numere întregi. Expresie rațională = expresie algebrică care nu conține extrageri de radical asupra necunoscutei. 5. (Fiz.; în sintagma) Mecanică rațională = mecanică teoretică. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. rationnel, lat. rationalis.

RĂZEȘ, răzeși, s. m. (În evul mediu, în Moldova) Țăran liber, organizat în obști, care stăpânea în comun pământul satului de care aparținea, dar lucra independent (împreună cu familia) lotul agricol repartizat; moșnean; p. gener. țăran liber, posesor de pământ. – Din magh. részes.

REAL², -Ă, reali, -e, adj. 1. Care are o existență obiectivă, independentă de conștiință sau de voință, care există în realitate; obiectiv, adevărat. ♦ (Substantivat, n.) Ceea ce există, ceea ce este real; realitate. 2. De netăgăduit; efectiv, indiscutabil, veritabil. 3. (În sintagmele) (Ec. pol.) Valoare reală = valoarea intrinsecă în aur a unei monede. (Jur.) Drept real = drept pe care o persoană îl exercită asupra unui lucru în mod direct și imediat. Secție reală sau învățământ real = secție a unui liceu ori învățământ în care se studiază cu precădere disciplinele exacte. Imagine reală = imagine a unui obiect obținută cu un instrument optic (și care poate fi prinsă pe un ecran, pe o peliculă). Număr real = număr care poate fi exprimat ca limită a unui șir convergent de numere raționale. [Pr.: re-al] – Din lat. realis, it. reale, germ. real, fr. réel.

RELATIV, -Ă, relativi, -e, adj. 1. Care se referă, se raportează la ceva sau la cineva, care are legătură cu ceva sau cu cineva. ◊ (Gram.) Pronume (sau adverb) relativ = pronume (sau adverb) care face legătura dintre propoziții subordonate și cuvinte din propozițiile regente pe care le determină. Propoziție relativă (și substantivat, f.) = a) propoziție subordonată introdusă printr-un pronume sau adverb relativ; b) propoziție atributivă. ◊ Loc. prep. Relativ la... = în legătură cu..., referitor la..., cu privire la... 2. Care are o valoare dependentă de anumite condiții, de un sistem de referință etc.; evaluat, determinat cu aproximație; condiționat, limitat, variabil. ◊ Cronologie relativă = cronologie care stabilește că un eveniment sau un fenomen a avut loc înaintea altuia sau după altul, fără să poată preciza cu exactitate data. Mișcare relativă = deplasare a unui corp față de un sistem de referință mobil. ♦ Care depinde de un termen în absența căruia ar fi fără sens. ♦ (Adverbial) Aproximativ, mai mult sau mai puțin, aproape. 3. Care privește relația dintre termeni considerați independenți de această relație. ♦ Care nu există decât în relație cu altceva. – Din fr. relatif, lat. relativus, it. relativo, germ. relativ.

COMANDO, comandouri, s. n. Corp de trupe organizat și antrenat în mod special pentru acțiuni deosebite, executate independent. – Din fr. commando.

REALITATE, realități, s. f. Existență efectivă, obiectivă; fapt concret, lucru real, stare de fapt; p. ext. adevăr. ◊ Loc. adv. În realitate = de fapt, efectiv, în adevăr. ♦ (Fil.; la sg.) Materia care există în afara conștiinței omenești și independent de ea. [Pr.: re-a-] – Din fr. réalité, lat. realitas, -atis, germ. Realität.

REGIONALISM, (2) regionalisme, s. n. 1. Atitudine care tinde să creeze în diferite provincii ale unei țări o activitate descentralizatoare, independentă de capitală; supraapreciere a unei provincii, patriotism local. 2. Fapt de limbă existent numai într-o anumită regiune, caracteristic numai pentru un anumit grai. [Pr.: -gi-o-] – Din fr. régionalisme.

DECOLONIZAT, -Ă, decolonizați, -te, adj. (Despre teritorii, state) Devenit independent. – V. decoloniza.

DETAȘAMENT, detașamente, s. n. 1. Grup de subunități sau de unități militare reunite temporar sub o comandă unică pentru a îndeplini o misiune cu caracter independent. 2. Echipă, grup. – Din fr. détachement.

DIFERENȚIAL, -Ă, diferențiali, -e, adj., subst. I. Adj. Care face să se deosebească; care diferențiază. ◊ Tarif diferențial = tarif care face diferențe de preț. ♦ (Mat.) Referitor la diferențe care tind către zero, care operează cu diferențe extrem de mici. ◊ Ecuație diferențială = ecuație care conține funcțiile căutate, derivatele lor și variabilele independente. Calcul diferențial = capitol al analizei matematice care are ea obiect studiul derivatelor și al diferențialelor (II 2). Geometrie diferențială = ramură a geometriei care studiază figurile geometrice cu metodele analizei matematice. II. 1. S. n. Complex de roți dințate care, angrenându-se, permit ca două roți care au o axă comună și care nu sunt solidarizate să se învârtească cu viteze diferite. 2. S. f. (Mat.) Produsul dintre derivata unei funcții și creșterea variabilei ei independente; suma produselor dintre derivatele parțiale ale unei funcții și creșterile variabilelor ei independente. [Pr.: -ți-al] – Din fr. différentiel.

SEMICOLONIE, semicolonii, s. f. Stat formal independent, dar care, din punct de vedere economic și politic, depinde de un stat străin. – Semi- + colonie.

SEPARAȚIE, separații, s. f. Despărțire, separare. ◊ Separația puterilor = principiu care susține că puterea legislativă, puterea executivă și puterea judecătorească dintr-un stat pot și trebuie să acționeze independent una de alta, având o anumită interdependență și dreptul de control reciproc. Separație de domiciliu = dispensă premergătoare divorțului prin care se acordă soților dreptul de a avea domicilii legale diferite. Separație de bunuri = (în unele state) regim matrimonial caracterizat prin aceea că femeia își păstrează libera dispunere a bunurilor sale aduse în căsătorie pentru susținerea sarcinilor acesteia. Separație de patrimoniu = măsură luată la cererea creditorilor unei succesiuni ori a legatarilor cu titlu particular de sume de bani, pentru a împiedica confundarea patrimoniului succesoral cu cel al moștenitorului și a evita astfel eventuala concurență a creditorilor acestuia din urmă. – Din fr. séparation, lat. separatio.

SEMNIFICAȚIE, semnificații, s. f. 1. Conținut semantic al unui cuvânt; înțeles, sens, accepție. ♦ (În semiotică) Funcție a semnelor de a reprezenta ceva independent de ele; denotație. ♦ Valoare simbolică a unui lucru; înțeles, noimă, tâlc. 2. Însemnătate, importanță, valoare (a unui fapt, a unui obiect etc.). [Var.: semnificațiune s. f.] – Din fr. signification (după semn).

SILABIC, -Ă, silabici, -ce, adj. Care ține de silabe, privitor la silabe; alcătuit din silabe. ◊ Scriere silabică (sau cu caracter silabic) = scriere în care semnele nu reprezintă sunete, ci silabe. Versificație silabică = versificație bazată pe numărul silabelor, independent de locul accentelor. – Din fr. syllabique, lat. syllabicus.

SPIRITUALISM s. n. Doctrină filozofică, opusă materialismului, care consideră că factorul de bază al Universului este spiritul (materia fiind un simplu produs al spiritului) sau că spiritul există independent de materie. V. idealism. [Pr.: -tu-a-] – Din fr. spiritualisme.

SUBIECTIV, -Ă, subiectivi, -e, adj. 1. (Fil.) Care consideră că baza a tot ce există este conștiința individuală; care neagă faptul că îndărătul senzațiilor se află obiectele reale, independente de om. Idealism subiectiv. 2. Care are un caracter personal, care se petrece în conștiința cuiva; care, într-o judecată, acțiune etc., ține seamă numai de sentimentele, de pornirile și de ideile sale; părtinitor. – Din fr. subiectif.

SUPRASTATAL, -Ă, suprastatali, -e, adj. (Despre un organism internațional) Care este învestit cu puteri plasate deasupra guvernului fiecărui stat, independent de acesta. – Supra¹- + statal.

COMUTATIVITATE s. f. Proprietate a unei relații sau a unei operații matematice de a fi independentă de ordinea elementelor pe care le conține. – Comutativ + suf. -itate.

CONSERVATOR², -OARE, conservatori, -oare, adj., subst. 1. Adj., s. m. și f. (Persoană) care păstrează, conservă. 2. Adj., s. m. și f. (Persoană) care este atașată de tradiție, în viața politică, economică și culturală. ◊ Partid conservator (și substantivat, m. pl.) = partid politic cu concepții conservatoare. 3. S. m. și f. Persoană însărcinată cu conducerea unui muzeu, unei biblioteci, unei colecții etc. 4. S. n. (Tehn.; în sintagma) Conservator de ulei = rezervor metalic montat deasupra capacului unor transformatoare electrice și legat printr-o țeavă cu cuva, având rolul de a menține cuva plină cu ulei, independent de oscilațiile temperaturii. – Din fr. conservateur, lat. conservator.

Dependent ≠ autonom, independent, liber, neatârnat, nedependent, slobod, suveran

Independent ≠ dependent

ARGUMENT s. I. 1. considerent, raționament, (înv.) rezon. (I-a convins cu ~e logice.) 2. motiv, motivare, motivație. (Cel mai bun ~ adus în sprijinul opțiunii sale.) 3. v. motiv. II. v. variabilă independentă.

AUTOCEFAL adj. (BIS.) independent, neatârnat. (Biserica ortodoxă română este ~.)

INDEPENDENT adj., adv. 1. adj. liber, neatârnat, suveran, (înv. și pop.) slobod, (înv.) nedependent, volnic. (Stat ~.) 2. adj. v. autocefal. 3. adj., adv. separat. (Dezvoltarea ~ a două limbi înrudite; studiază ~ fenomenele.)

LIBER adj. 1. (înv. și pop.) slobod. 2. v. independent. 3. autonom, (înv. și pop.) slobod, (înv.) volnic. (Teritoriu ~ din punct de vedere administrativ.) 4. (fam.) frai. (E ~ în această seară.) 5. neînchis, neîntemnițat, (înv. și pop.) slobod. (Un criminal încă ~.) 6. disponibil, neocupat, (înv. și pop.) slobod, (înv.) prisoselnic. (În ceasurile lui ~.) 7. v. necăsătorit. 8. degajat. (Are mâna ~.) 9. v. nestânjenit. 10. v. larg. 11. neînchiriat, neocupat. (O cameră ~.) 12. gol, neocupat, (înv. și pop.) slobod. (În sală a rămas un scaun ~.) 13. v. vacant.

NEATÂRNAT adj. 1. v. independent. 2. v. autocefal.

NEDEPENDENT adj. v. independent, liber, neatârnat, suveran.

SEPARAT adj., adv. 1. adj. despărțit, izolat, răzlețit, (pop.) răznit, (înv.) osebit. (Pasăre ~ de stol.) 2. adv. (înv.) osebi. (Stă ~.) 3. adj. despărțit, izolat. (Camere complet ~.) 4. adj. aparte, deosebit, distinct, special. (Secția ocupă o clădire ~.) 5. adj. deosebit, diferit, distinct, (înv. și reg.) chilin. (Problemele impun rezolvări ~.) 6. adj., adv. independent. (Dezvoltarea ~ a două limbi înrudite; studiază ~ fenomenele.) 7. adv. aparte, deosebit, (pop.) deosebi, (fam.) bașca. (~ de asta, i-a mai dat...)

SLOBOD adj. v. autonom, deșănțat, disponibil, gol, imoral, impudic, indecent, independent, larg, liber, neatârnat, necuviincios, neînchis, neîntemnițat, neocupat, nerușinat, obscen, pornografic, scabros, scârbos, suveran, trivial, vulgar.

SUVERAN adj., s. 1. adj. v. absolut. 2. adj. absolut, total. (Un dispreț ~.) 3. adj. v. independent. 4. s. v. rege. 5. s. v. domnitor. 6. s. suveranul pontif v. papă.

VARIABILĂ INDEPENDENTĂ s. (MAT.) argument.

VOLNIC adj. v. abuziv, arbitrar, autonom, chemat, competent, despotic, excesiv, independent, îndreptățit, liber, neatârnat, samavolnic, samavolnicesc, silnic, suveran.

independent adj. m., pl. independenți; f. sg. independentă, pl. independente

ACOSMISM n. filoz. Teorie conform căreia lumea nu există ca realitate independentă de Dumnezeu. /<fr. acosmisme

ADEVĂR ~uri n. 1) Ceea ce corespunde realității. A spune ~ul. ◊ Într-adevăr sau în ~ de fapt; în realitate. 2) filoz. Reflectare fidelă a realității obiective în conștiința omului. ◊ ~ obiectiv reflectare a realității existente, independent de conștiința omului. ~ relativ reflectare justă, dar limitată, aproximativă a realității. /<lat. ad de verum

ALGEBRĂ f. Ramură a matematicii care se ocupă cu studiul operațiilor aritmetice independent de valorile lor numerice. ~ superioară. [ G.-D. algebrei; Sil. -ge-bră] /<fr. algebre, lat. algebra

APRIORISM n. Concepție filozofică care consideră timpul, spațiul, cauzalitatea etc. ca forme anterioare experienței și independente de aceasta. /<germ. Apriorismus

ARGUMENT ~e n. 1) Raționament folosit pentru a susține sau a respinge o afirmație. ~ concludent. ~e pro și contra. 2) mat. Variabilă independentă a unei funcții. /<lat. argumentum, fr. argument

ASOCIATIV ~ă (~i, ~e) 1) Care ține de asociație; propriu asociațiilor. 2) (despre memorie) Care evocă imagini prin asociație. 3) (despre operații matematice) Care duce la același rezultat, independent de ordinea termenilor (factorilor). /<fr. associatif

CICLIC ~că (~ci, ~ce) 1) Care se produce în ciclu; cu proprietatea de a se realiza la intervale regulate; periodic. Criză ~că. 2) (despre compuși chimici) Care este constituit din molecule ce formează un ciclu închis. 3) (despre opere muzicale sau literare) Care conține câteva părți independente. /<fr. cyclique

CONTRAPUNCT ~e n. 1) Tehnică muzicală de suprapunere a două sau a mai multor melodii, având fiecare un caracter independent, dar care împreună pot forma un tot organic. 2) Melodie cu înțeles expresiv propriu, cântată în cadrul unei lucrări muzicale concomitent cu tema ei de bază. 3) Știință care studiază regulile combinării melodiilor în cadrul unei compoziții. /<it. contrappunto

COPULATIV ~ă (~i, ~e) 1): Conjuncție ~ă conjuncție care leagă părți de propoziție sau propoziții de același fel. 2): Verb ~ verb lipsit de funcție semantică independentă, care, împreună cu numele predicativ, formează predicatul nominal al propoziției; verb de legătură; copulă. 3) Care are câteva subiecte pe lângă un singur predicat. /<fr. copulatif, lat. copulativus

CULT² ~e n. 1) Formă a conștiinței sociale în care realitatea este reflectată și interpretată ca fiind independentă de forțe și ființe supranaturale; confesiune; credință; religie. 2) Totalitate a ritualurilor unei religii. 3) fig. Sentiment de admirație, de dragoste față de cineva sau de ceva. /<lat. cultus

DACĂ² conj. 1) (exprimă un raport condițional) În caz că. Dacă va ploua, vom avea roadă. 2) (exprimă un raport cauzal) Fiindcă; precum că; deoarece; pentru că; dat fiind că; întrucât; de vreme ce; o dată ce. Dacă nu știa singur, umbla de la unul la altul. 3) (exprimă un raport temporal) Când; după ce. Dacă se face ziuă, plec mai departe. 4) (exprimă un raport completiv) El întreabă dacă pleci. 5) (servește drept mijloc de introducere a propozițiilor optative independente) De. Dacă s-ar face ziuă! 6) (exprimă un raport concesiv) Deși; cu toate că. Chiar dacă e timp rău, avionul va decola. / de + ca

DESTIN ~e n. 1) Forță supranaturală care determină în mod irevocabil cursul evenimentelor; fatalitate; ursită; soartă. 2) Ansamblu de evenimente consecutive care au loc independent de voința unui om și care compun viața lui. /<fr. destin

A SE DEZROBI mă ~esc intranz. 1) A se elibera din robie. 2) A deveni independent, eliberându-se de conveniențele morale și sociale; a se emancipa. /dez- + a robi

DIFUZIONISM n. Orientare în etnografie și arheologie conform căreia asemănările dintre culturile popoarelor se datoresc împrumuturilor, imitațiilor, migrației, independent de istoria lor. /<fr. diffusionisme

A SE EMANCIPA ~ez intranz. 1) A deveni independent, eliberându-se de convențiile morale și sociale. 2) (despre minori) A se comporta prea liber pentru vârsta pe care o are; a avea purtări libertine. /<fr. émanciper, lat. emancipare

EPITROP ~i m. 1) Persoană care tutelează pe cineva; om care are grijă de o persoană incapabilă de a acționa independent (minor, bătrân ș. a.) și administrează bunurile ei materiale; tutore. 2) înv. Administrator al unor bunuri, mai ales bisericești. [Sil. e-pi-trop] /<ngr. epitropos

EXISTENȚĂ ~e f. 1) Situație existentă; faptul de a exista. 2) Realitate imediată și concretă, care există independent de conștiința omului. 3) Mod de viață; fel de trai. 4) Totalitate de mijloace materiale necesare vieții omului. [G.-D. existenței] /<fr. existence, lat. existentia

IDIOPATIE f. Boală care se manifestă independent de alte boli ale organismului. /<fr. idiopathie

INDEPENDENT ~tă (~ți, ~te) 1) Care nu este dependent de nimeni sau de nimic; liber de orice dependență; nedependent; autonom; neatârnat. 2) Care nu vrea să se supună nimănui; cu inițiativă personală. /<fr. independant, it. independente

INDEPENDENȚĂ f. 1) Caracter independent. 2) Stare de independență; libertate de a acționa sau de a judeca independent. 3) Stare de libertate (politică, economică, națională) a unui stat sau popor; suveranitate; neatârnare. 4) Statut internațional al unui stat în care suveranitatea sa este recunoscută și de celelalte state. [G.-D. independenței] /<fr. indépendance, it. independenza

JOC ~uri n. 1) Activitate fizică sau mintală desfășurată din plăcere. ◊ ~ de societate distracție la care participă un grup de persoane lansate în dezlegarea unor probleme amuzante. ~ de cuvinte efect verbal, cu caracter de glumă, obținut prin îmbinarea unor cuvinte asemănătoare ca formă dar deosebite ca sens. A-și bate ~ de cineva a lua în râs pe cineva. 2) Distracție (a copiilor) lipsită de griji; joacă. 3) Competiție sportivă (de fotbal, de baschet etc.). * ~uri olimpice competiții sportive, sub formă de manifestări internaționale de mare amploare, care au loc o dată la patru ani. 4) Dans popular. A lua la ~. 5) Petrecere cu dansuri la țară; horă. ◊ A intra în ~ a lua parte la ceva; a participa. 6) Mișcare repede și neregulată a ceva. ◊ ~ul valurilor. 7) tehn. Posibilitate (limitată) de deplasare independentă a pieselor dintr-un ansamblu. /<lat. jocus

JUXTAPUNERE ~i f. lingv. Procedeu de legătură între propoziții independente sintactic (dar corelate semantic), constând în simpla lor alăturare, fără conjuncție; parataxă. [G.-D. juxtapunerii] /v. a juxtapune

LAIC ~că (~ci, ~ce) și substantival Care nu ține de biserică; care este independent față de confesiunile religioase; mirean; lumesc. Învățământ ~. /<fr. laïque, lat. laicus

LIBER ~ă (~i, ~e) 1) (despre persoane) Care se bucură de libertate; independent din punct de vedere social și politic; slobod. 2) (despre state, colectivități) Care nu se află sub stăpânire străină; în stare de independență socială și națională; autonom; independent; slobod; suveran; neatârnat. 3) Care este consfințit prin lege; garantat de constituție. Votare ~ă. 4) (despre acțiuni) Care se efectuează fără restricții; care se face cu ușurință; nestânjenit; nestingherit. Respirație ~ă. 5) (despre persoane) Care nu este ocupat; disponibil. 6) (despre persoane) Care poate acționa după buna cuviință; care nu este lipsit de dreptul de a se deplasa după bunul plac; aflat în stare de independență fizică și psihică. /<fr. libre, lat. liber

LUMESC ~ească (~ești) 1) Care ține de lume; propriu lumii. 2) Care desfată simțurile; trupesc; senzual. 3) Care nu ține de biserică; independent de confesiunile religioase; laic; mirean. Poezie ~ească. /lume + suf. ~esc

MATERIAL¹ ~ă (~i, ~e) 1) Care ține de materie; format din materie. Corp ~. 2) Care există independent de conștiința omului; cu existență independentă; real. 3) Care există în realitate; cu proprietatea de a fi perceput cu ajutorul simțurilor; concret; real; perceptibil; sesizabil. 4) Care ține de corpul omenesc; propriu trupului; trupesc; corporal. Plăcere ~ă. 5) Care ține de cerințele cotidiene ale aspectului economic, de trai sau de întreținerea vieții. Nivel ~. Interes ~. Avantaj ~. Dificultate ~ă. [Sil. -ri-al] /<fr. matériel, lat. materialis

MATERIE ~i f. 1) Realitate care există în afară și independent de conștiința omenească și care este reflectată de aceasta. 2) Substanță din care sunt formate obiectele și care posedă o masă mecanică. Structura ~ei. ◊ ~ colorantă substanță folosită la colorarea diverselor obiecte. ~ cenușie a) substanță a sistemului nervos central, aflată la suprafața creierului și în componența măduvei spinării; b) capacitate de a pătrunde în esența lucrurilor; inteligență. ~ primă produs semifabricat destinat prelucrării sau transformării într-un produs finit. 3) Produs textil; țesătură; material. 4) Obiect de care se ocupă autorul unei lucrări sau al unei expuneri. 5) Ansamblu de cunoștințe care constituie conținutul unui obiect de studiu. [G.-D. materiei; Sil. -ri-e] /<lat., it. materia, germ. Materie, fr. matiere

MONTAJ ~e n. 1) Sistem tehnic obținut din montarea unor piese, mecanisme. 2) Revenire într-o anumită ordine a unor elemente independente (fotografii, vederi, fragmente literare etc.). 3) Asamblare a secvențelor imaginii și a sunetului unui film într-o anumită succesiune. 4): ~ radiofonic combinare succesivă a diferitelor fragmente literare sau muzicale în vederea unei transmisiuni radiofonice. /<fr. montage

MOȘNEAN ~eni m. (în Moldova medievală) Țăran liber, considerat coproprietar de pământ (transmis prin moștenire), pe care îl lucra independent; răzeș. /cf. moștean

NEATÂRNAT ~tă (~ți, ~te) (negativ de la atârnat) (despre state sau popoare) Care nu depinde de nimeni; independent; liber; autonom; slobod; suveran. [Sil. ne-a-] /ne- + atârnat

NEOCOLONIALISM n. Politică promovată de unele state care caută să-și păstreze prin metode noi dominația economică și politică asupra fostelor colonii și semicolonii, devenite state independente. [Sil. ne-o-co-lo-ni-a-] /<fr. néo-colonialisme

OBIECT ~e n. 1) Corp solid, cunoscut direct cu ajutorul simțului. 2) Bun material rezultat din procesul muncii. ~ de consum. ~ de uz casnic. 3) Materie asupra căreia este orientată activitatea spirituală sau artistică. ~ de cercetare. ~ de descriere. 4) Ființă sau lucru pentru care cineva manifestă un sentiment. ~ de admirație. 5) Disciplină de studiu într-o instituție de învățământ. 6) filoz. Corp sau fenomen existent în realitate, în afara subiectului și independent de conștiința acestuia. 7) lingv. Parte de propoziție care indică asupra cui este orientată acțiunea verbului; complement. [Sil. o-biect] /<lat. obiectum, germ. Objekt

OBIECTIV² ~ă (~i, ~e) 1) și adverbial (despre persoane sau despre manifestările lor) Care denotă exactitate în procesul de reflectare a realității; nefalsificat; veridic. 2) filoz. (în opoziție cu subiectiv) Care există în afara conștiinței și independent de ea; cu existență independentă. /<fr. objectif

OBIECTIVITATE f. 1) Caracter obiectiv; nepărtinire; imparțialitate. 2) filoz. Existență reală a lumii, independentă de conștiința și de voința subiectului cunoscător. /<fr. objectivité

OBIECTUAL ~ă (~i,~e) livr. Care există în afara conștiinței și independent de ea; cu existență independentă 2) Care ține de obiecte, de lucruri. [Sil. -tu-al] /Din obiect

PLURALISM n. 1) Concepție filozofică care susține că lumea este alcătuită dintr-o mulțime de entități spirituale independente. 2) Sistem politic bazat pe mai multe organe de conducere (partide, grupuri, mișcări etc.). 3) Situație caracterizată printr-o multiplicitate de factori. /<fr. pluralisme

POLIGENISM n. Teorie antropologică conform căreia rasele omenești au apărut independent unele de altele constituind specii și genuri diferite. /<fr. polygénisme

PRELUDIU ~i n. 1) Succesiune de note cântate de un interpret pentru a lua tonalitatea necesară. 2) Parte introductivă a unei compoziții muzicale. 3) Piesă instrumentală independentă de formă liberă și de proporții mici. 4) fig. Acțiune care precedă altă acțiune, anunțând începutul ei; acțiune preliminară. /<fr. prélude, it. preludio, germ. Präludium

RACHETĂ¹ ~e f. 1) Vehicul, fără dispozitive de planare, propulsat de un motor cu reacție. ◊ ~ cosmică vehicul spațial fusiform, care servește la plasarea pe orbită a unui obiect spațial (satelit, stație interplanetară etc.). Motor-~ motor reactiv care funcționează independent de condițiile mediului înconjurător. 2) Cartuș cu un pistol special, care explodează în aer producând o lumină puternică, colorată, folosit la semnalizări și la focuri de artificii; rachetă de semnalizare. /<germ. Rakette, rus. raketa

RAȚIONAL ~ă (~i, ~e) 1) și adverbial Care este în conformitate cu cerințele rațiunii; potrivit cerințelor rațiunii; logic. 2) (despre persoane) Care posedă rațiune practică; dotat cu rațiune practică. 3) (despre manifestări ale persoanelor) Care manifestă rațiune; bazat pe rațiune. Spirit ~. Cultură ~ă. 4) Care provine din rațiune și este considerat independent de experiență. [Sil. -ți-o-] /<fr. rationnel, lat. rationalis

REALISM n. 1) filoz. Concepție filozofică care susține că lumea externă este o realitate independentă de subiectul cunoscător. 2) (în artă și în literatură) Metodă artistică de creație care are drept principiu esențial reflectarea realității. 3) Înțelegere clară a condițiilor de desfășurare a unei activități; atitudinea celui care are simțul realității; spirit practic. 4) (în filozofia medievală în opoziție cu nominalism) Curent care considera că noțiunile generale (universale) sunt realități de sine stătătoare, anterioare atât intelectului, cât și obiectelor individuale. [Sil. re-a-] /<fr. réalisme, germ. Realismus

REALITATE ~ăți f. 1) Existență obiectivă; stare reală. 2) Lucru concret, care există în mod real. 3) Caracter real. 4) Lume înconjurătoare, existentă în afara conștiinței umane și independent de ea. [G.-D. realității; Sil. re-a-] /<fr. realité, lat. realitas, ~atis, germ. Realität

SEM seme n. lingv. Unitate minimă de semnificație care nu se realizează independent, ci numai în componența unui semem. /<fr. seme

SEMICOLONIE ~i f. Stat formal independent, care depinde din punct de vedere economic și politic de un alt stat. /semi- + colonie

SEPARATISM n. 1) Tendință spre separare. 2) (într-un stat multinațional) Mișcare a minorităților naționale pentru a forma un stat independent sau o regiune autonomă. /<fr. séparatisme

SERIAL ~e n. Film compus din mai multe serii (relativ independente), care sunt prezentate pe ecran succesiv; film în serii. [Sil. -ri-al] /<engl. serial, fr. sériel

SINCRONIC ~că (~ci, ~ce) și adverbial 1) (despre fenomene, procese, evenimente) Care se produce concomitent și în mod identic. Oscilații ~ce. 2) Care ține de fapte, fenomene sau evenimente ce există sau se produc concomitent. ◊ Tabele ~ce tabele cronologice ale evenimentelor care au avut loc în aceeași perioadă. 3) (despre metode de cercetare) Care studiază obiectul în starea lui actuală (fără a ține cont de evoluția istorică); independent de evoluția istorică. 4) (despre sisteme fizice, tehnice) Care funcționează în același timp; cu funcționare simultană. [Sil. sin-cro-] /<fr. synchronique

SLOBOD ~dă (~zi, ~de) pop. 1) (despre persoane) Care se bucură de libertate; care poate face ce vrea; liber. * A avea mână ~dă a fi darnic. Cu inima ~dă liniștit, împăcat. 2) (despre oameni) Care are drepturi politice și cetățenești depline; liber. 3) (despre state, popoare) Care nu se află sub stăpânire străină; nestăpânit de alt stat; neatârnat; liber; suveran; autonom; independent. 4) și adverbial (despre acțiuni) Care se efectuează fără restricții; care se face cu ușurință; fără efort; nestânjenit; nestingherit; liber. Respirație ~dă. A păși ~. 5) Care nu este ocupat; liber. Odaie ~dă. Drum ~. 6) (despre timp) Care poate fi folosit după bunul plac al cuiva; disponibil. Zi ~dă. 7): Cu ~da cu deșertul; fără încărcătură. /<sl. slobodi, svobodu

SPIRITUALISM n. Concepție filozofică conform căreia esența realității este substanța spirituală imaterială, care există independent de materie. /<fr. spiritualisme

STĂPÂN ~ă (~i, ~e) m. și f. 1) Persoană căreia îi aparține un bun material. ~ul mașinii. ◊ A se face ~ pe ceva a pune stăpânire pe ceva. 2) (în antichitate) Proprietar de sclavi. 3) Persoană în serviciul căreia se află angajat cineva. ◊ A intra (sau a se băga) la ~ a se angaja slugă. (A fi) fără ~ a) (a fi) independent în acțiunile sale; b) (a fi) fără supraveghere. 4) fig. Persoană cu puteri depline. ◊ A fi ~ pe situație a se orienta bine într-o situație, ocupând o poziție dominantă. A fi ~ pe materie a poseda un obiect. A fi ~ pe sine a fi în stare să-și stăpânească sentimentele, pornirile; a-și ține firea. A fi ~ pe soarta (sau pe viața) sa a dispune de propria persoană. 5) pop. Persoană care administrează o gospodărie (privată sau publică); gospodar. ◊ ~ul casei a) capul familiei; b) gazdă (luată în raport cu oaspeții). /<sl. stopanu

STĂTĂTOR ~oare (~ori, ~oare) 1) Care stă (pe loc); care nu se mișcă; imobil. ◊ Apă ~oare apă care nu curge. 2) și adverbial: De sine ~ care nu depinde de nimeni; independent. /stat + suf. ~ător

SUBSTRAT ~uri n. 1) Strat peste care se află alt strat. 2) filoz. Bază materială a unor fenomene sau stări, care există independent de calitățile lor și constituie esența lor. 3) lingv. Ansamblu de elemente păstrate într-o limbă din limba populației autohtone de altă dată. 4) fig. Suport adevărat, dar ascuns, al unei acțiuni; cauză. [Sil. sub-strat] /<fr. substrat, lat. substratum

SUVERAN² ~ă (~i, ~e) 1) Care ocupă cea mai înaltă treaptă a unei ierarhii; cu autoritate extrem de mare; suprem; prim. Putere ~ă. 2) (despre state, popoare) Care posedă independență națională, politică și economică; aflat în stare de independență națională, politică și economică; independent; liber; slobod; autonom; neatârnat. /<fr. souverain

TUTELĂ ~e f. 1) Autorizație acordată cuiva prin lege de a avea grijă de o persoană lipsită de capacitatea de a acționa independent sau de bunurile acesteia. 2) Instituție legală care are menirea de a ocroti minorii sau persoanele puse sub interdicție. 3) fig. Sprijin binevoitor, acordat unei persoane în vederea atingerii unui scop. 4) fig. depr. Dependență jenantă; ocrotire supărătoare. [G.-D. tutelei] /<fr. tutelle, lat. tutela

UVERTURĂ ~i f. Piesă orchestrală care precedă o lucrare muzicală de mari proporții (destinată să introducă spectatorul în atmosfera operei ce urmează) sau care constituie o lucrare independentă. /<fr. ouverture

VARIABILĂ ~e f. mat. Mărime care poate căpăta diferite valori numerice. ◊ ~ independentă variabilă a cărei valoare se poate schimba indiferent de valorile altei mărimi. /<lat. variabilis, fr. variable

VOLNIC ~că (~ci, ~ce) înv. Care poate acționa după voia sa; liber în acțiuni; slobod; independent; autonom. /<rus. volinu

A SE ZBURĂTĂCI mă ~esc intranz. 1) (despre păsări) A se împrăștia ridicându-se în aer. 2) (despre pui, copii) A deveni independent, fiind în stare să-și câștige singur mijloace pentru existență. /v. a zbura

ACOSMISM s.n. (Fil.) Teorie idealistă după care lumea fizică nu ar exista ca realitate independentă de Dumnezeu, presupus creator al ei. [ < fr. acosmisme, cf. gr. a – fără, kosmos – univers].

ARISTOTELISM s.n. Concepția filozofică a lui Aristotel, care, avînd ca punct de plecare recunoașterea primordialității naturii față de cunoaștere, arată că generalul există în lucrurile individuale, că esența există în obiecte și că adevăratele „substanțe” (realități primordiale și independente) sunt lucrurile materiale concrete percepute prin simțuri. [< fr. aristotélisme, cf. Aristotel – filozof grec din antichitate].

ARITMOLOGIE s.f. Studiul proprietăților numerelor independent de operațiile care se pot efectua cu ele. [Gen. -iei. / < fr. arithmologie, cf. gr. arithmos – număr, logos – știință].

AUTONOMIE s.f. 1. Drept (al unui stat, al unei regiuni, al unei naționalități conlocuitoare etc.) de a se administra singur în cadrul unui stat condus de o putere centrală; situație a celui care nu depinde de nimeni, care are deplină libertate în acțiunile sale. 2. Distanța maximă pe care o poate parcurge un vehicul cu motor (navă, avion etc.) fără alimentare. ◊ Autonomie financiară = situația unui serviciu cu gestiune financiară independentă de aceea a organului care l-a creat și care îl controlează. Autonomia artei = diferențierea artei și a valorilor ei de celelalte forme ale conștiinței sociale și de valorile corespunzătoare acestora. [Pron. a-u-, pl. -ii, gen. -iei. / < fr. autonomie, it. autonomia, cf. gr. autos – însuși, nomos – lege].

CONCEPTUALISM s.n. Concepție în filozofia scolastică medievală apropiată de nominalism, care contesta în mod just existența reală ca atare a generalului, independentă de lucrurile singulare, dar considera că noțiunile generale (conceptele) din mintea oamenilor preexistă față de experiență. [Pron. -tu-a-. / < fr. conceptualisme].

AUDIT s. n. Funcție de control și de revizie contabilă a unei firme; proces prin care persoane competente, independente colectează și evaluează probe pentru a-și forma o opinie asupra gradului de corespondență între cele observate și anumite criterii prestabilite. (cf. fr. audit)

DIFERENȚIALĂ s.f. (Mat.) Produsul dintre derivata unei funcții și creșterea variabilei ei independente. [Cf. fr. différentielle].

ETEROGENEZĂ s.f. 1. (Biol.) Anomalie organică; eterogenie. 2. Teorie idealistă care consideră schimbările suferite de organisme ca fiind cu totul independente de mediul extern, cauzele acestor schimbări rămînînd cu totul de neînțeles. [Var. heterogeneză s.f. / < fr. hétérogenèse, cf. gr. heteros – altul, genesis – naștere].

EXPLICIT, -Ă adj. (adesea adv.) Exprimat limpede; deslușit, lămurit, clar. ♦ (Mat.; despre funcții) Care este egal cu o anumită expresie ce conține numai variabile independente. [< fr. explicite].

FENOMENOLOGIE s.f. Studiu descriptiv al unui ansamblu de fenomene, astfel cum se manifestă ele în timp și spațiu. ♦ Termen în filozofia lui Hegel care denumește teoria despre dezvoltarea conștiinței umane, înțeleasă ca formă a autodezvoltării „spiritului absolut”. ♦ Curent filozofic idealist contemporan, întemeiat de gînditorul german Edmund Husserl (1859-1938), care reduce „obiectul” la „fenomen”, considerat ca esență de ordin spiritual și ca dat ultim și nemijlocit al conștiinței, independent de existența obiectivă și de experiența senzorială. [Gen. -iei. / < fr. phénoménologie].

HEGELIANISM s.n. Sistem filozofic idealist-obiectiv creat de G.W.F. Hegel, potrivit căruia principiul fundamental, activ, al lumii îl constituie „spiritul absolut”, o rațiune universală independentă de subiectul uman, pe care o consideră substanța și demiurgul realului și care se autodezvoltă în virtutea contradicțiilor sale interne. [Pron. -ghe-li-a-. / cf. fr. hégélianisme < Hegel – filozof german].

HELIOSTAT s.n. Instrument folosit pentru proiectarea unui fascicul de raze solare asupra unui punct, independent de deplasarea Pămîntului în raport cu Soarele. [< fr. héliostat, cf. gr. helios – soare, statos – oprit].

INDEPENDENȚĂ s.f. 1. Stare în care se găsește un stat, un popor care se bucură de suveranitate națională; neatîrnare. ♦ Stare de neatîrnare economică și socială (a unei persoane sau a unei clase sociale). 2. Libertate sau înclinare de a face sau de a privi ceva în mod independent. 3. Proprietate a unui sistem axiomatic constînd în aceea că nici una din axiomele sale nu este deductibilă din celelalte. [< fr. indépendance].

LIBER-ARBITRU s.n. (Fil.) Interpretare voluntaristă absolutizantă a libertății, opusă determinismului, care neagă existența legilor obiective ale naturii și ale societății, considerînd că omul poate acționa numai după voința sa, independent de orice altă condiționare. [După fr. libre arbitre].

MATERIALITATE s.f. Caracterul a ceea ce este material, a ceea ce există independent de conștiință și în afara ei. [Pron. -ri-a-. / cf. fr. matérialité].

MODUL² s.m. Parte, porțiune dintr-un ansamblu, conceput separat sau separabil. ◊ Modul lunar = dispozitiv autonom al unui vehicul de lansare sau al unei nave spațiale, care poate funcționa independent, servind pentru aselenizare. ♦ (Telec.) Bloc alcătuit din microelemente (tranzistoare, diode, bobine etc.) care îndeplinește funcția de etaj sau de celulă într-un aparat sau într-o instalație electronică. ♦ (Arhit.) Unitate de măsură aleasă arbitrar pentru a determina proporțiile elementelor de arhitectură ale unui edificiu. [Pl. -li, (s.n.) -le. / < fr., engl. module].

NEORAȚIONALISM s.n. Curent filozofic antipozitivist, care încearcă să integreze în mod coerent luarea în considerare a factorului subiectiv al cunoașterii într-o concepție ce consideră că teoria este subordonată obiectului existent independent de subiect. [Pron. ne-o-ra-ți-o-. / < fr. néo-rationalisme].

NEOREALISM s.n. 1. Curent filozofic contemporan care consideră că ontologia are o autonomie absolută față de gnoseologie, obiectul cunoașterii constituind o „realitate” independentă de subiectul cunoscător și de procesul cunoașterii. 2. Curent în literatura, artele plastice și cinematografia italiană contemporană, care se manifestă printr-o tendință de apropiere de faptul real, de viața cotidiană a oamenilor, prezentînd, alături de personaje și fenomene tipice, fapte brute, mărunte, nesemnificative. [Cf. fr. néo-réalisme, it. neorealismo].

NORMATIVISM s.n. Curent în filozofia contemporană a dreptului, care definește dreptul ca o totalitate de norme independente de condițiile sociale. [< fr. normativisme].

OBIECTUALITATE s.f. Însușirea a ceea ce este obiectual. ♦ (Estet.) Însușire a obiectului estetic de a fi cu totul independent de subiect. [Pron. -biec-tu-a-. / cf. it. oggettualità].

ONTIC, -Ă adj. Referitor la existență, la realitatea obiectivă; existent independent de om. [< fr. ontique, cf. gr. on – ființă].

POLIFONIE s.f. 1. (op. omofonie) Arta suprapunerii armonice a mai multor voci, fiecare păstrîndu-și, în ansamblu, individualitatea melodică. ♦ Muzică vocală contrapunctică. 2. Știință muzicală care studiază suprapunerea coordonată a mai multor linii melodice independente, care se află în relații armonice. [Gen. -iei. / < fr. polyphonie, cf. gr. polys – numeros, phone – sunet].

PSEUDOFONETISM s.n. Sistem ortografic propus de Aron Pumnul, care se caracterizează prin întrebuințarea unui anumit semn pentru un anumit sunet în mod independent de sunetul originar din care provine cel românesc. [< fr. pseudophonétisme].

STRUCTURALISM s.n. 1. Termen care desemnează o categorie de orientări și tendințe metodologice și epistemologice actuale, constînd în a privi obiectele ca sisteme, ansambluri de elemente organizate, care pot fi recompuse și transformate prin anumite procedee operaționale. ♦ Curent în lingvistica contemporană care susține principiul unității interne a structurii limbii și privește limba ca pe un sistem de relații fonetice și gramaticale care se condiționează reciproc, dar o studiază independent de istoria poporului. 2. (Rar) Gestaltism. [< fr. structuralisme].

SUBIECTIV, -Ă adj. 1. Care consideră conștiința individuală drept bază a tot ce există; care neagă faptul că la baza senzațiilor se află obiecte reale, independente de om. 2. Care are un caracter personal, părtinitor, lipsit de obiectivitate. 3. (Gram.) Propoziție subiectivă (și s.f.) = propoziție subordonată care îndeplinește funcțiunea de subiect al propoziției regente. [Pron. -bi-ec-. / cf. lat. subiectivus, fr. subjectif].^[1]

COMPUNERE s. f. 1. acțiunea de a compune. 2. bucată literară sau muzicală; compoziție. 3. procedeu de formare a cuvintelor prin crearea unui cuvânt nou din mai multe cuvinte întregi existente independent, cu ajutorul unor elemente de compunere sau din abrevieri. 4. lucrare școlară scrisă asupra unei teme; compoziție (6). (<compune)

COMUTATIVITATE s. f. 1. (mat.) proprietate a unei operații de a fi independentă de ordinea elementelor cu care se operează. 2. particularitate a atenției, gândirii, percepției de a se deplasa de la o activitate la alta. 3. însușire a diverselor elemente ale limbii de a intra în aceleași construcții. (<fr. commutativité)

ALGEBRĂ s.f. Ramură a matematicii care studiază operațiile aritmetice independent de valorile numerice care intervin în ele. [< fr. algèbre, cf. ar. al-djebr – reconstruire de fragmente].

ARGUMENT s.n. 1. Dovadă (propoziție, raționament) pe care se întemeiază o demonstrație; probă. 2. (Mat.) Variabilă independentă a unei funcții. [< fr. argument, lat. argumentum].

ASIGURARE s.f. Acțiunea de a (se) asigura și rezultatul ei; garantare, încredințare. ♦ Obligație legală decurgînd dintr-un contract prin care asiguratul se obligă ca, în schimbul unei prime, să despăgubească pe asigurat pentru pierderile pe care acesta le-ar suferi datorită unor întîmplări independente de voința lui. [Pl. -rări. / < asigura].

ASOCIATIV, -Ă adj. 1. Relativ la asociație (3) [în DN]. 2. (Mat.; despre o operație) Care, repetată și aplicată unui șir de factori, conduce la același rezultat, independent de cum sunt grupați acești factori. [< fr. associatif].

AUTOCEFAL, -Ă adj. (Despre biserica ortodoxă) Care se conduce singur; independent, neatîrnat. [< fr. autocéfale, cf. gr. autos – însuși, kephale – cap].

VARIANȚĂ s.f. 1. Numărul factorilor de echilibru care pot varia independent fără ca numărul de faze ale unui sistem fizico-chimic dat să se schimbe. 2. (Statist.) Pătratul abaterii standard. [< fr. variance].

CICLIC, -Ă adj. 1. Care se desfășoară în cicluri, care aparține unui ciclu; periodic. ♦ (Despre o compoziție muzicală) Alcătuit din mai multe părți independente. 2. (Despre flori) La care toate elementele sunt dispuse în verticil. [< fr. cyclique, cf. lat. cyclicus, gr. kyklos – cerc].