ABSORBȚIE, absorbții, s. f. 1. Fenomen fizic prin care un corp lichid sau solid încorporează prin difuzie din afară o substanță oarecare. ♦ Micșorare sau anulare a intensității unei radiații care cade pe un corp. ♦ Fenomen optic caracteristic lentilelor ochelarilor de vedere de a reține, filtra etc. razele de lumină care dăunează ochiului. 2. Proces de pătrundere a apei, a substanțelor minerale și organice, precum și a gazelor în celulele organismului. ◊ Absorbție intestinală = pătrunderea în sânge și în limfă a produșilor rezultați din digestia alimentelor. 3. Încrucișare repetată a unei rase perfecționate cu una ameliorată în scopul îmbunătățirii radicale a acesteia. [Var.: absorbțiune s. f.] – Din fr. absorption, lat. absorptio, -onis.

ACELA, ACEEA, aceia, acelea, pron. dem., adj. dem. (postpus) 1. Pron. dem. (Indică pe cineva sau ceva relativ depărtat de subiectul vorbitor) Cine e acela? ◊ Loc. adj. (Reg.) Ca acela sau ca aceea = puternic, însemnat; extraordinar. ◊ Loc. adv. De aceea = pentru acest (sau acel) motiv, din această cauză. Drept aceea = prin urmare; deci. (În) afară de (sau pe lângă) aceea = în plus. 2. Adj. dem. (postpus) Acel, acea. Omul acela. Casa aceea. [Gen.-dat. sg.: aceluia, aceleia, gen.-dat. pl.: acelora. – Var.: (Înv.) acel, acea pron. dem.] – Lat. *ecce-illu, ecce-illa.

ACESTA, ACEASTA, aceștia, acestea, pron. dem., adj. dem. (postpus) 1. Pron. dem. (Indică pe cineva sau ceva relativ apropiat de subiectul vorbitor) Ce e aceasta? ◊ Loc. adv. Pentru aceasta = din această cauză, de aceea. (În) afară de (sau pe lângă) aceasta = în plus. Cu toate acestea = totuși. 2. Adj. dem. (postpus) (Arată că ființa, lucrul etc. desemnate de substantivul pe care îl determină se află aproape, în spațiu sau timp, de vorbitor) Dealul acesta. Casa aceasta. [Gen.-dat. sg.: acestuia, acesteia, gen.-dat. pl.: acestora] – Lat. *ecce-istu, ecce-ista.

ACOLO adv. În acel loc (relativ) îndepărtat (de cel care vorbește); în alt loc. ◊ (Precedat de diferite prepoziții, cu sensul determinat de acestea) Pe acolo = cam în locul acela. De (sau dintr-) acolo = din partea aceea, din locul acela. Într-acolo = spre acel loc, spre direcția aceea. De (pe) acolo = cam din acel loc. Până acolo... = până la situația..., la împrejurarea (care depășețe limita îngăduită)... ◊ Expr. (Reg.) (Pân’) pe-acolo = peste măsură, din cale-afară (de greu, mare, frumos etc.). Ce ai acolo? = ce ai la tine (sau în mână etc.)? Ce faci acolo? = cu ce te ocupi (chiar în momentul de față)? Fugi de acolo! = da’ de unde! nici gând! imposibil! Ce am eu de-acolo? = ce mă privește, ce avantaj am din asta? [Acc. și acolo] – Lat. eccum-[i]lloc.

AER¹ s. n. 1. Amestec de gaze care alcătuiesc straturile inferioare ale atmosferei și care este absolut necesar vietăților aerobe. ◊ Aer lichid = lichid obținut prin răcirea aerului până sub temperatura de -183°C la presiune normală și folosit pentru separarea elementelor sale componente. Aer comprimat = aer la presiuni mai mari decât presiunea atmosferică obținut cu compresoarele. Aer condiționat = sistem de ventilație a aerului din încăperi în scopul păstrării proprietăților fizice normale ale acestuia. ◊ Loc. adv. La (sau în) aer (liber) = într-un loc neacoperit, afară. ◊ Expr. A lua aer = a ieși din casă pentru a respira aer curat. 2. Văzduh, atmosferă. ◊ Expr. A fi (sau a se simți) ceva în aer = a exista semne că se pregătește ceva (în ascuns). A fi (sau a rămâne) în aer = a se afla într-o situație critică, a nu avea nici o perspectivă. 3. Înfățișare, aspect, expresie. ◊ Expr. A avea aerul că... (sau să...) = a da impresia că... A-și da (sau a-și lua) aere = a lua o atitudine de superioritate; a se îngâmfa, a se făli. [Pl.: (în expr.) aere] – Lat. aer, aeris (și cu înțelesurile fr. air).

AERISI, aerisesc, vb. IV. Tranz. A lăsa să pătrundă aer¹ (1) proaspăt într-o încăpere; a expune un obiect (de îmbrăcăminte) la aer¹. ♦ Refl. A ieși afară pentru a respira aer¹ proaspăt; a se răcori. [Pr.: a-e-] – Din ngr. aerízo (aor. aérisa).

AFARĂ interj. ieși!, marș!, pleacă!

Afară ≠ înăuntru

AFARĂ adv. Dincolo de limitele unui spațiu închis sau apropiat; în exterior. ◊ Loc. conj. Afară numai dacă nu... = numai cu condiția ca..., afară de cazul când... ◊ Loc. prep. (În) afară de... = fără a mai socoti și... ◊ Expr. A da afară = a scoate (cu forța) de undeva; a elimina, a exclude; a concedia dintr-un post. Afară din cale sau din cale-afară = peste măsură, neobișnuit de... ♦ (Cu valoare de interjecție) Ieși! pleacă! du-te! – Lat. ad foras.

ALUNGI vb. 1. a (se) întinde, a (se) lungi, a (se) prelungi. (Ceva care se ~ în afară.) 2. a se subția. (Parte a unui obiect care se ~ la un capăt.)

AMORȚI, amorțesc, vb. IV. Intranz. (Despre ființe, despre corpul sau despre o parte a corpului lor) A pierde temporar capacitatea de a reacționa la excitarea din afară, a deveni insensibil. ♦ (Despre unele animale) A intra în perioada de hibernare. ♦ Fig. A-și pierde vigoarea, a slăbi în intensitate. – Lat. *ammortire (= admortire).

ANTREU, antreuri, s. n. Prima încăpere (de dimensiuni mici) a unei locuințe, în care se intră venind de afară; vestibul. [Var.: antret s. n.] – Din fr. entrée.

ARĂTA, arăt, vb. I. 1. Tranz. A expune ceva intenționat privirilor cuiva; a da la iveală, a lăsa să se vadă. ◊ Expr. (Refl.) A se arăta doctorului = a se duce să fie examinat de un medic. 2. Tranz. A indica (printr-un gest) persoana sau lucrul asupra căruia se atrage atenția. ◊ Expr. A arăta (cuiva) ușa = a da (pe cineva) afară dintr-un loc. A arăta (pe cineva) cu degetul, se spune despre cineva pe care lumea îl disprețuiește pentru faptele sale. ♦ A indica o măsură, o direcție etc. ♦ A indica ora, minutele și secundele. 3. Tranz. A da o explicație, a explica, a face o expunere (pentru a lămuri, a dovedi, a convinge). ◊ Expr. (Fam.) Îți arăt eu ție! se spune pentru a amenința pe cineva. 4. Tranz. și refl. A (se) manifesta, a (se) exterioriza (prin vorbe, gesturi, atitudini). ♦ Tranz. A da dovadă de...; a dovedi. ♦ Intranz. A părea (după înfățișare); a avea o anumită înfățișare. ◊ Refl. unipers. Se arată a fi vreme bună. 5. Refl. A apărea, a se ivi (pe neașteptate). – Lat. *arrectare.

ARUNCA, arunc, vb. I. 1. Tranz. A face ca ceva (rar cineva) să ajungă la o distanță oarecare, imprimându-i o mișcare violentă; a azvârli. ◊ Expr. A arunca (ceva) în aer = a distruge (ceva) cu ajutorul unui exploziv. A(-și) arunca ochii (sau o privire) = a privi repede, în treacăt; a examina, a cerceta sumar. A arunca o vorbă (sau un cuvânt) = a spune ceva în treacăt. ♦ A da cuiva ceva, azvârlindu-i. ♦ A trânti ceva (în grabă); a face să cadă. ♦ Refl. a se repezi, a se năpusti; a se avânta, a sări; a se azvârli. 2. Tranz. a împrăștia sămânța pentru a semăna. 3. Tranz. A îndepărta ceva rău, nefolositor; a lepăda. 4. Tranz. A răspândi lumină, umbră etc. 5. Tranz. Fig. A face ca cineva să ajungă într-o anumită situație (rea). ◊ Loc. vb. A arunca în închisoare = a închide, a întemnița. ◊ Expr. A arunca (pe cineva) pe drumuri = a da (pe cineva) afară dintr-un serviciu; a lipsi (pe cineva) de cele necesare traiului. 6. Intranz. A da cu ceva în cineva. 7. Refl. (Pop.; în expr.) A se arunca în partea cuiva = a semăna la chip sau la fire cu cineva (din familie). – Lat. eruncare.

ASCUNS¹ s. n. Faptul de a (se) ascunde. ◊ De-a ascunsul sau de-a (v-ați) ascunselea = numele unui joc de copii în care toți jucătorii se ascund, afară de unul, care îi caută pe ceilalți. ◊ Loc. adv. În sau pe (sub) ascuns = tainic, pe furiș. – V. ascunde.

AUT (2) auturi, adv., s. n. (Sport) 1. Adv. În afara terenului de joc. 2. S. n. Situație în care un jucător scoate mingea în afara terenului de joc; penalizare aplicată de arbitru împotriva jucătorului respectiv. – Din engl. out „afară”.

AVIZ, avize, s. n. 1. Înștiințare scrisă cu caracter oficial. ◊ Expr. (Glumeț) Aviz amatorilor, se spune pentru a atrage atenția aceluia care pare să aibă un interes în problema în discuție. 2. Părere, apreciere competentă emisă de cineva (din afară) asupra unei probleme aflate în dezbatere; rezoluție a unei autorități competente. – Din fr. avis.

BACKHAND s. n. Partea din afară a rachetei de tenis ținute corect în mână; p. ext. lovitură dată cu această parte a rachetei; rever. [Pr.: bechend] – Cuv. engl.

BARZĂ, berze, s. f. Pasăre călătoare cu ciocul roșu, gâtul și picioarele lungi și cu penele, de obicei, albe, afară de vârfurile aripilor, care sunt negre; cocostârc (Ciconia ciconia). – Cf. alb. bardhë.

BAȘCA, adv., prep. (Pop. și fam.) 1. Adv. Despărțit, deosebit, separat; în chip deosebit, în alt mod. 2. Prep. (În) afară de..., exceptând, nepunând la socoteală... – Din tc. bașka.

BEZ adv. (Înv.; astăzi glumeț) Afară de..., lăsând la o parte...; fără. – Din sl. bezŭ.

BOACĂN, -Ă, boacăni, -e, adj. (Fam.; despre acte și acțiuni ale omului) Care are caracter de mare gafă, de mare nerozie, care este din cale-afară de prostesc. ◊ Expr. A făcut una boacănă sau a făcut-o boacănă = a făcut ceva din cale-afară de nepotrivit, de prostesc. – Et. nec.

BULBUCAT, -Ă, bulbucați, -te, adj. Ieșit în afară, formând o proeminență; umflat. ♦ (Despre ochi) Larg deschis, holbat. – V. bulbuca.

BURA vb. (MET.) a burnița, a țârcâi, a țârâi, (înv. și pop.) a roura, (reg.) a burui, (înv.) a roua, (fig.) a cerne. (Afară ~.)

BURTĂ, burți, s. f. 1. (Pop.) Abdomen, pântece. ◊ Ciorbă de burtă = ciorbă făcută din stomac de vacă. ◊ Expr. (Fam.) A sta cu burta la soare = a sta degeaba. Burtă de popă, se spune despre cineva care mănâncă și bea mult. 2. Fig. Partea bombată, mai ridicată sau mai ieșită în afară, a unor obiecte. – Et. nec.

CAFAS, cafasuri, s. n. (Înv. și reg.) 1. Încăpere deschisă în catul de sus al unei case sau într-un turn, din care se poate privi nestingherit în afară; foișor. 2. Balcon unde cântă corul într-o biserică. ♦ Balcon din care familia domnitorului asculta slujba religioasă. 3. (Înv.) Grilaj de vergele de lemn care se întretaie ca o leasă. – Din ngr. kafási.

CALE, căi, s. f. I. 1. Fâșie de teren special amenajată pentru a înlesni circulația oamenilor, a vehiculelor și a animalelor; drum. ◊ Loc. adv. Din cale-afară sau afară din cale = peste măsură, neobișnuit, foarte. ◊ Expr. A fi (sau a sta, a se pune) în calea cuiva sau a-i sta cuiva în cale = a se afla (sau a ieși) înaintea cuiva, împiedicându-l (să înainteze, să facă un lucru etc.); a împiedica pe cineva într-o acțiune, a i se împotrivi. A ieși (sau a se duce) în calea cuiva = a întâmpina pe cineva. A găsi (sau a afla, a crede, a socoti etc.) cu cale = a socoti că este nimerit. Calea-valea = treacă-meargă, așa și așa, fie. Ce mai calea-valea = ce mai încolo și încoace; pe scurt, în concluzie. A pune la cale = a pregăti ceva, a aranja; a sfătui, a îndruma; a pedepsi pe cineva. A fi pe cale de a... (sau să...) = a fi aproape să..., pe punctul să..., gata de a... ♦ Cale ferată = mijloc de transport terestru, destinat circulației vehiculelor prin rulare pe șine sau pe cabluri. ♦ (Art.; urmat de determinări care indică numele) Nume dat unor străzi lungi și largi. ♦ Căile respiratorii = aparatul respirator. 2. Arteră de pătrundere într-un oraș, făcând legătura cu o șosea importantă. 3. Element al unei construcții pe care se deplasează un aparat sau o mașină. 4. Succesiune de linii și centrale intermediare prin care se realizează legătura telefonică sau telegrafică între două localități. 5. Călătorie. Dor de cale. ◊ Expr. A face (sau a apuca) calea întoarsă = a se întoarce din drum. Cale bună! formulă de urare la plecarea cuiva; drum bun! 6. Distanță, depărtare. A mers cale de două ceasuri. II. Fig. Direcție luată de o dezvoltare, de o acțiune, de o mișcare; linie. ♦ Metodă, mijloc, modalitate, procedeu. ◊ Cale de atac = mijloc prin care partea nemulțumită de hotărârea unui organ de jurisdicție sesizează organul competent în vederea desființării hotărârii și rejudecării litigiului. ◊ Loc. adv. Pe cale... = pe linie..., prin intermediul... Pe cale administrativă. – Lat. callis.

CAMUFLA, camuflez, vb. I. Tranz. și refl. 1. A (se) ascunde vederii inamicului. ♦ Tranz. A acoperi și a ascunde o sursă de lumină, pentru ca razele ei să nu străbată afară în timpul nopții. 2. Fig. A (se) ascunde, a (se) deghiza, a (se) masca. – Din fr. camoufler.

CAPILARITATE s. f. Proprietate pe care o au lichidele de a se ridica sau de a coborî, fără intervenții din afară, în tuburi foarte subțiri; ansamblu de fenomene care se produc (în tuburile capilare) la suprafața unui lichid. – Din fr. capillarité.

CELĂLALT, CEALALTĂ, ceilalți, celelalte, pron. dem. 1. Cel mai depărtat dintre amândoi, al doilea; ălălalt, aialaltă. ◊ (Adjectival) Acolo, în partea cealaltă. 2. (La pl.) Toți cei care sunt de față sau care pot fi luați în considerație, afară de cel sau cei amintiți în mod special sau scoși din discuție. ◊ (Adjectival) Ceilalți oaspeți. ♦ (Adjectival; ca determinant al unor cuvinte care exprimă o diviziune a timpului) Imediat următor altuia. Luna cealaltă. [Gen.-dat. sg. celuilalt, celeilalte, gen.-dat. pl. celorlalți, celorlalte. – Var.: celalalt, ceealaltă pron. dem., celalt, cellalt pron. dem. m.] – Cel(a) + alalt (= ăllalt).

CER², ceruri, s. n. 1. Spațiu cosmic nesfârșit în care se află aștrii; (mai ales) parte din acest spațiu văzută deasupra orizontului, care are o formă aparent emisferică; boltă cerească, firmament. ◊ Expr. Sub cerul liber = în afara unei locuințe, afară. Până-i cerul = niciodată. Ca cerul de pământ sau ca de la cer la pământ, se spune despre o deosebire extrem de mare între două lucruri, două puncte de vedere, două situații etc. A răscoli cerul și pământul = a face tot posibilul (pentru a găsi un lucru pierdut). A se ruga (de cineva) cu cerul (și) cu pământul = a se ruga cu cea mai mare stăruință. A pica (sau a cădea) din cer = a) a sosi pe neașteptate; b) a nu putea înțelege; a fi străin de aceea ce se întâmplă în jur. Nu pică din cer = nu vine de-a gata. Parcă a picat (sau a căzut) cerul pe mine (sau pe el etc.), exprimă supărarea, rușinea, uimirea cuiva în fața unei situații neașteptate (și neplăcute). Nu s-o face gaură (sau bortă) în cer = n-o să fie cine știe ce pagubă, n-o să se întâmple nici un rău. A făgădui (sau a promite) cerul și pământul = a promite lucruri nerealizabile. ◊ Compus: cerul-gurii = peretele superior al cavității bucale, palatul bucal. 2. Aer, văzduh, atmosferă. ◊ Păsările cerului = păsările zburătoare. 3. Rai¹, eden, paradis. ◊ Expr. A fi (sau a se crede) în al șaptelea (sau în al nouălea) cer = a fi extrem de bucuros, de fericit, de mândru. ♦ Putere divină, divinitate, providență. – Lat. caelum.

CHINEZESC, -EASCĂ, chinezești, adj. Chinez² (2). ◊ Zidul chinezesc = a) uriaș zid de apărare ridicat la granițele Chinei începând din antichitate; b) fig. stavilă, opreliște (pusă în calea influențelor inovatoare din afară). Umbre chinezești = umbre (reprezentând diverse figuri) proiectate pe un perete, pe un ecran etc., prin combinarea poziției palmelor și a degetelor. – Chinez² + suf. -esc.

COLȚOS, -OASĂ, colțoși, -oase, adj. Cu colții ieșiți în afară; cu dinți mari. ♦ Fig. Bun de gură, arțăgos; obraznic, recalcitrant. – Colț + suf. -os.

CONCEDIA, concediez, vb. I. Tranz. 1. A elibera dintr-o funcție, a îndepărta din serviciu, a da afară. 2. (Rar) A îngădui cuiva să se retragă; a pofti pe cineva să iasă; a îndepărta. [Pr.: -di-a] – Din fr. congédier.

CORNIȘĂ, cornișe, s. f. 1. Partea superioară, ieșită în afară și ornamentată, a zidului unei construcții, având rolul de a sprijini acoperișul și de a împiedica scurgerea apei de ploaie pe fața clădirilor. 2. Mulură proeminentă care înconjoară un antablament, o mobilă etc., având rol decorativ. 3. Drum paralel cu curbele de nivel pe marginea superioară a unei pante abrupte, a unei faleze etc. [Var.: cornice s. f.] – Din fr. corniche.

COZ adv. (Reg.; după adjective ca frumoasă, mândră) Din cale-afară, extrem de..., foarte. Frumoasă coz. – Din tc. koz.

CRĂCĂNAT, -Ă, crăcănați, -te, adj. (La pl.; despre picioare) Depărtat unul de altul, întins în lături (și curbat în afară); desfăcut, rășchirat; (despre oameni și animale) cu picioarele depărtate și curbate în afară; crăcit. – V. crăcăna.

CRIȚĂ s. f. (Reg.) Oțel. ◊ (Adverbial; în sintagma) Beat criță = din cale afară de beat, foarte beat. – Din ucr. kryc’a.^[1]

CURCĂ, curci, s. f. Femela curcanului; p. ext. curcan. ◊ Curcă bronzată = rasă de curci crescută și în țara noastră, cu greutate corporală mare. ◊ Expr. A fi (sau a sta, a umbla) ca o curcă plouată (sau beată) = a fi (sau a sta, a umbla) abătut, dezorientat, zăpăcit. Nici curcă, nici curcan, se spune despre cel care nu are o situație precisă. Râd și curcile = e din cale-afară de caraghios. – Din bg. kurka.

DA², dau, vb. I. I. Tranz. 1. A întinde, a înmâna cuiva ceva; a oferi. ◊ Expr. A da o masă, o petrecere etc. = a oferi o masă, a organiza o petrecere etc. A(-și) da bună ziua (sau bună seara, binețe etc.) = a (se) saluta. ♦ A pune cuiva ceva la dispoziție, la îndemână, a preda cuiva ceva; a-i face rost de ceva. ◊ Loc. vb. A da cu chirie = a închiria. A da cu (sau în) arendă = a arenda. A da (cu) împrumut = a împrumuta. A da înapoi = a înapoia, a restitui. A da în primire = a) a preda; b) (fam.) a muri. 2. A distribui ceea ce revine cuiva ca parte. ◊ Expr. A da ceva în (sau pe din) două = a împărți în două părți egale; a înjumătăți. A(-i) da (cuiva) un număr (oarecare) de ani = a(-i) atribui cuiva o anumită vârstă; a aprecia (cu aproximație) câți ani mai are cineva de trăit. ♦ A atribui, a repartiza cuiva ceva ca sarcină spre executare. A da cuiva o problemă de rezolvat. ◊ Expr. A da cuiva de lucru = a) a însărcina pe cineva cu o muncă; a procura cuiva o ocupație; b) a cere cuiva un mare efort. 3. A încredința pe cineva în seama, în paza, în grija, pe mâna cuiva. ◊ Expr. A da în judecată = a chema o persoană în fața unei instanțe judecătorești în calitate de pârât. 4. A pune pe cineva în posesiunea unui lucru, a preda ceva cuiva; a-i dărui. 5. A pune pe cineva la dispoziția cuiva. ◊ Expr. (Pop.) A da o fată după cineva (sau cuiva) sau a(-i) da cuiva de bărbat (respectiv de soție) pe cineva = a căsători cu... 6. A renunța la ceva sau la cineva în schimbul a..., a oferi în locul..., a schimba cu... ◊ Expr. (Fam.) A nu da pe cineva pe (sau pentru) altul, se spune pentru a arăta că prețuim mai mult pe unul decât pe celălalt. (Refl.) A nu se da pe cineva = a se considera superior cuiva. (Refl.; rar) A nu se da pentru mult = a se declara mulțumit cu... ♦ A oferi, a plăti. 7. A vinde. Cum dai merele? 8. A jertfi, a sacrifica. ◊ Expr. A-și da viața = a-și jertfi viața din devotament (pentru cineva sau pentru ceva). Îmi dau capul, spune cineva pentru a-și arăta deplina certitudine asupra unui lucru. 9. A arunca, a azvârli. Să dai sticlele astea sparte la gunoi. ◊ Expr. A da (pe cineva sau ceva) dracului (sau la dracu, naibii, în plata Domnului etc.) ori a-l da încolo = a nu voi să știe (de cineva sau de ceva), a renunța la... A da pe gât (sau peste cap) = a bea (lacom, dintr-o dată, în cantități mari). ♦ A trimite sau a așeza pe cineva într-un loc pentru o anumită îndeletnicire. L-a dat la școală. ♦ A mâna, a duce un animal la păscut, la iarbă etc. 10. A așeza, a orienta ceva într-un anumit mod, poziție sau direcție. Își dăduse pe ochi pălăria rotundă. ◊ Expr. A da la (sau într-o) o parte = a îndepărta. A da ușa (sau poarta etc.) de perete = a împinge în lături, a deschide larg ușa (sau poarta etc.). A da (ceva) peste cap = a) a lucra superficial; b) a nimici, a distruge, a desființa. 11. (În expr. și loc.) A da pe piatră = a ascuți. A da la rindea = a netezi cu ajutorul rindelei. A da găuri = a găuri. (Reg.; despre țesături) A da în undă = a spăla, a clăti. A da lecții (sau meditații) = a preda lecții în afara școlii. A da o telegramă = a expedia o telegramă. A da la ziar = a publica sau a face să se publice în ziar. A da la lumină (sau la iveală, în vileag etc.) = a descoperi, a arăta; a publica o scriere. A da viață = a naște; a făuri; fig. a anima, a însufleți. A da însemnătate = a acorda atenție. A-și da (cu) părerea = a-și expune punctul de vedere. A da foc = a aprinde. A da bici = a lovi cu biciul; fig. a grăbi, a zori. A da la mână = a pune la dispoziția cuiva, a înmâna cuiva ceva. A da o luptă, o bătălie = a purta o luptă, o bătălie; (refl., despre lupte) a se desfășura. A da un spectacol = a reprezenta un spectacol. A da (pe cineva) dezertor = a face cunoscut în mod oficial că cineva este dezertor. A da gata = a termina, a lichida; a impresiona puternic, a cuceri (pe cineva). 12. (Despre sol, plante, animale etc.) A produce, a face. ♦ (Despre oameni) A produce, a crea. ◊ Expr. A da un chiot, un strigăt etc. = a scoate, a emite un chiot, un strigăt etc. 13. A provoca, a prilejui, a cauza. 14. (Urmat de verb ca: „a cunoaște”, „a înțelege” etc. la conjunctiv sau la moduri nepredicative) A îngădui, a permite, a lăsa. ◊ Expr. A-i da (cuiva) mâna să... = a dispune de mijloace materiale pentru a..., a avea posibilitatea să...; a-i veni (cuiva) bine la socoteală, a-i conveni (cuiva). 15. (Despre Dumnezeu, soartă, noroc etc.) A rândui, a destina, a sorti. ◊ Expr. Ș-apoi dă, Doamne, bine! = apoi a fost strașnic! Ce-o (sau cum a) da târgul și norocul = cum se va nimeri. (Bine că) a dat Dumnezeu! = în sfârșit, în cele din urmă. ♦ Intranz. (În practicile superstițioase; în expr.) A da în cărți (sau cu cărțile) = a prezice viitorul. 16. (Împreună cu obiectul formează locuțiuni verbale) A da sfaturi = a sfătui. A da răspuns = a răspunde. A-și da sfârșitul (sau sufletul, duhul sau obștescul sfârșit) = a muri. A da raportul = a raporta. ◊ Expr. A da (un) examen = a susține un examen în fața unui examinator; fig. a trece cu succes printr-o încercare. A da seamă (sau socoteală) = a răspunde de ceva. A-și da seama = a se lămuri, a pricepe. II. Intranz. 1. (Urmat de determinări introduse prin prep. „din” sau „cu”) A face o mișcare (repetată) conștientă sau reflexă. Dă din mâini. ◊ Expr. A da din umeri = a înălța din umeri în semn de nedumerire, de neștiință, de nepăsare. A da din gură = a vorbi mult. ♦ Intranz. și tranz. A o ține întruna, a nu se mai opri (din mers, din vorbă etc.). ◊ Expr. (Intranz.; fam.) Dă-i cu..., se spune pentru a arăta o succesiune de acțiuni. 2. A spăla, a unge, a vopsi, cu... 3. A lovi, a izbi, a bate. ◊ Expr. (Despre două sau mai multe persoane) A-și da cu cotul sau (tranz.) a-și da coate = a (se) atinge cu cotul pentru a(-și) atrage atenția, a-și face semne. A-i da (cuiva) peste nas = a pune pe cineva la locul lui printr-o vorbă usturătoare. A da (cuiva sau la ceva) cu piciorul = a respinge (pe cineva sau ceva); a scăpa un prilej favorabil. ◊ Tranz. I-a dat o palmă. ♦ A trage cu o armă de foc. Am învățat să dau cu pușca. ♦ A se lovi, a se atinge (de ceva), a ajunge până la... Calul fugea de da cu burta de pământ. 4. (Urmat de determinări locale sau modale) A se duce către..., a o lua, a porni spre..., a apuca. ◊ Expr. A da încolo, încoace (sau pe ici, pe colo, la deal, la vale) = a merge de colo până colo; fig. a se frământa, a încerca în toate chipurile. A nu ști încotro să (sau, tranz., s-o) deie (sau dea) = a nu ști ce să mai facă, cum să mai procedeze. (Tranz.) A o da pe... = a nu o aduce altfel, a o întoarce, a o schimba. ♦ A se abate, a trece (pe la...). ◊ Expr. A-i da cuiva ceva în (sau prin) gând (sau cap, minte) = a-i veni sau a-i trece cuiva ceva prin gând (sau prin cap, minte). 5. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de” sau „peste”) A ajunge la..., a găsi, a afla, a întâlni. ◊ A da de fund = a ajunge până în fund; p. ext. a ajunge la capăt, la sfârșit¹. A-i da (cuiva) de urmă = a găsi pe cel căutat. A da de dracu = a o păți. A da de rușine (sau de necaz, de primejdie etc.) = a întâmpina o rușine (sau un necaz etc.) ♦ Tranz. (Reg.) A prinde de veste, a băga de seamă, a observa. 6. (Despre o nenorocire, un necaz etc.) A veni peste cineva pe nepregătite; a-l surprinde. 7. (Despre oameni) A ajunge într-un anumit punct, a nimeri într-un anumit loc; (despre drumuri) a se împreuna cu alt drum, a ajunge la... ♦ (Despre terenuri, locuri) A se întinde până la... ♦ (Despre ferestre, uși, încăperi etc.) A avea vederea spre..., a se deschide spre... 8. A nimeri în..., a intra, a cădea în... ◊ Expr. A da în gropi (de prost ce e) = a fi foarte prost. ♦ (Despre păr) A intra, a ajunge în... Îi dă părul în ochi. ◊ (Despre lumină) A cădea într-o direcție oarecare. 9. (În expr.) A da în clocot (sau în undă) = a începe să fiarbă, să clocotească. A da în copt (sau în pârg) = a începe să se coacă, să se pârguiască. (Despre frunze, muguri etc.) A ieși, a se ivi, a apărea. ◊ Expr. A-i da (cuiva) lacrimile = a i se umezi ochii, a începe să plângă. A(-i) da (cuiva) sângele = a începe să sângereze. A da inima (sau duhul din cineva), se spune despre acela care este gata să se sufoce din cauza unui efort prea mare. ♦ (Despre lichide; determinat prin „afară” sau „pe din afară”) A ieși afară din vas din cauza cantității prea mari. ◊ Expr. (Despre lichide în fierbere) A da în foc = a se umfla, a curge afară din vas. 10. (Despre anotimpuri, fenomene atmosferice etc.) A veni, a se lăsa, a se face. 11. A începe să..., a se apuca de...; a fi pe punctul de a..., a se pregăti să... Dă să plece. III. 1. Refl. și intranz. (Urmat de determinări locale) A se duce, a merge, a veni. ◊ Expr. A (se) da îndărăt (sau înapoi) = a se retrage; fig. a se codi, a se sustrage de la ceva, a ezita. (Refl. și tranz.) A (se) da jos = a (se) coborî. ♦ Refl. A se așeza undeva. 2. Refl. și intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. „la”) A se năpusti, a se arunca asupra cuiva. 3. Intranz. A se deda la..., a fi înclinat spre... 4. Refl. (Urmat de determinări ca: „pe gheață”, „de-a rostogolul”, „în leagăn” etc.) A se deplasa într-o anumită direcție, a aluneca, a se rostogoli, a se legăna. ◊ Expr. A se da în vânt după... = a-și da toată osteneala să obțină ceva; fig. a ține foarte mult la cineva sau la ceva. 5. Refl. A se lua cu binele pe lângă cineva, a încerca să intre sub pielea cuiva. 6. Refl. A trece de partea sau în partea..., a se alătura cuiva, a adera la ceva. ♦ A se acomoda cu cineva, a se lua după cineva sau după ceva. 7. Refl. A se lăsa în voia cuiva; a se lăsa stăpânit, copleșit de... 8. Refl. A nu opune rezistență; a ceda. ◊ Expr. A se da bătut = a se lăsa convins; a ceda. ♦ (Înv. și fam.; despre armate, cetăți, comandanți) A se preda, a se supune. 9. Refl. (Reg.; urmat de determinări introduse prin prep. „la” sau, rar, „spre”) A se apuca de..., a se pune... S-a dat la muncă. ◊ Expr. A se da în vorbă cu cineva = a intra în vorbă cu cineva. 10. Refl. (În expr.) A se da drept cineva = a voi să treacă drept altcineva. [Forme gramaticale: prez. ind. dau, dai, dă, dăm, dați, dau; imperf. dădeam și dam; perf. s. dădui (reg. dedei și detei); m. m. ca perf. dădusem și dasem (reg. dedesem și detesem); prez. conjunctiv pers. 3 să dea (reg. să deie).] – Lat. dare.

DEASUPRA adv. În partea de sus, în partea imediat superioară; sus, peste (ceva). ◊ Pe deasupra = a) peste ceva; b) în plus, în afară de...; c) fără a adânci lucrurile, superficial. ◊ (Cu valoare de prepoziție, cu determinări în genitiv) Deasupra casei. ◊ Expr. A fi deasupra nevoii = a fi scăpat de o nevoie, a fi ieșit (cu bine) dintr-un moment sau dintr-o situație (materială) grea, a se afla în afară de pericol. [Var.: (reg.) dasupra adv.] – De⁴ + asupra.

DEBARCA, debarc, vb. I. 1. Intranz. și tranz. A (se) da jos, a coborî pe mal de pe o navă; p. ext. a coborî din tren sau din alt vehicul. ♦ Intranz. A ataca țărmul inamic cu trupe aduse pe nave (speciale). ♦ (Rar; glumeț) A descinde (într-o localitate sau într-un loc). 2. Tranz. (Fam.) A înlătura (pe cineva) dintr-un post de conducere, de răspundere; a da afară, a concedia. – Din fr. débarquer.

DEOSEBIT, -Ă, deosebiți, -te, adj., adv. I. Adj. 1. Care este altfel, care nu este asemenea (cu altul); diferit. 2. (La pl., precedând substantivul) Felurite, diverse. 3. Care iese din comun; neobișnuit, special. ♦ Distins, remarcabil. 4. Separat, despărțit. II. Adv. 1. Cât se poate de..., foarte. 2. În afară de..., pe lângă. – V. deosebi.

DINAFARĂ adv. (În loc. adv.) Pe dinafară = pe de rost, reproducând (întocmai) din memorie. – De⁴ + în afară.

DINAFARĂ adv. (În expr.) Pe dinafară = pe de rost. – Din de⁴ + în afară.

DOS, dosuri, s. n. 1. Partea de dindărăt a unui obiect, a unei construcții, a unei curți, a unei ființe etc. ◊ Loc. adv. De-a-ndoasele(a) sau pe de-a-ndoasele(a) = altfel de cum trebuie, de cum e firesc, anapoda; întors invers; cu spatele înainte, de-a-ndăratele(a); Cu dosul în sus = invers de cum e normal, de cum trebuie; în mare dezordine. În dos = în lipsă, în absență, fără să fie de față. ◊ Expr. A scăpa pe (sau prin) ușa din dos = a scăpa cu mare greutate (și pe căi necinstite) dintr-o încurcătură. A intra pe (sau prin) ușa din dos = a obține o favoare (pe căi necinstite, prin protecție). A da dos (la față) sau a da dosul = a se retrage; a fugi, a o șterge. A întoarce (cuiva) dosul = a se întoarce cu spatele la cineva în semn de supărare; a rupe relațiile de prietenie (cu cineva). În dosul lucrurilor = dincolo de aparențe. ♦ Șezut, fund, fese. ◊ Expr. A se scula (sau a fi etc.) cu dosul în sus = a se trezi (sau a fi) indispus (fără motiv). 2. (În sintagmele) Dosul mâinii (sau palmei, labei) = partea din afară a mâinii (sau a palmei, a labei). Dosul limbii = partea de dedesubt a limbii. 3. Partea mai puțin arătoasă (neîmpodobită și neexpusă vederii) a unui obiect. ♦ Spec. Partea de dinăuntru a unei haine. ◊ Pe dos = a) loc. adv. (în legătură cu obiecte de îmbrăcăminte) cu partea de dinăuntru în afară; b) loc. adv. altfel de cum trebuie, de cum e firesc; c) loc. adj. (fig., despre oameni) sucit, ciudat, bizar. 4. (Pop.) Loc unde nu bate soarele; loc ferit, ascuns, adăpostit. – Lat. pop. dossum (= dorsum).

DRUM, drumuri, s. n. 1. Cale de comunicație terestră, alcătuită dintr-o bandă îngustă și continuă de teren bătătorit, pietruit, pavat sau asfaltat. ◊ Drumul mare = șosea de mare circulație, care leagă localități principale. Hoț (sau tâlhar) de drumul mare = hoț care atacă oamenii în drum spre a-i jefui. Drum-de-fier = cale ferată. ◊ Loc. adv. Peste drum = în față, vizavi. În drum = în mijlocul drumului; în calea drumeților; în văzul tuturor. Pe toate drumurile = peste tot, pretutindeni. ◊ Expr. A pune pe cineva pe drumuri = a face pe cineva să meargă mai mult decât ar fi necesar pentru rezolvarea unei probleme. A bate (sau a ține, a păzi) drumul (sau drumurile) sau a umbla (sau a fi, a sta) pe drumuri = a umbla de colo-colo, fără rost, a umbla haimana. A fi de pe drumuri = a fi fără familie, fără locuință stabilă, fără rost în viață. A rămâne (sau a ajunge etc.) pe drumuri = a rămâne fără adăpost, fără slujbă, fără mijloace de trai; a sărăci, a scăpăta. A lăsa (sau a arunca, a azvârli etc.) (pe cineva) pe drum (sau pe drumuri) = a da (pe cineva) afară din casă sau din serviciu; a lipsi (pe cineva) de cele necesare traiului; a sărăci (pe cineva). A aduna pe cineva de pe drumuri = a da cuiva adăpost, a pune pe cineva sub ocrotire. Pe drum = gata să vină, să sosească, să apară, să se nască. A sta (sau a se pune etc.) în drumul cuiva sau a-i sta cuiva în drum = a se afla (sau a ieși) înaintea cuiva, împiedicându-l (să înainteze, să facă o treabă etc.); a împiedica pe cineva într-o acțiune, a i se împotrivi. A se da din drumul cuiva = a se da la o parte, a face cuiva loc să treacă; a înceta să mai împiedice pe cineva în acțiunile sale. A-și face (sau a-și găsi, a-și croi) (un) drum (nou) în viață = a începe o (nouă) carieră, un nou fel de viață, a-și găsi un rost; a reuși. A-și face drum = a) a înainta (prin eforturi) într-o mulțime; b) a se abate din cale spre a se duce undeva sau la cineva. A apuca (sau a lua) alt drum = a se ocupa de altceva, a se iniția în alt domeniu. A ieși cuiva în drum = a întâmpina pe cineva. A da drumul (cuiva sau la ceva) = a) a lăsa din mână; b) a lăsa sau a reda libertatea cuiva; a permite cuiva să intre sau să iasă; c) a desface o cusătură, un tiv (pentru a lărgi sau a lungi o haină). A-și da drumul = a) a se lăsa în jos, a coborî; a se avânta; b) a începe să povestească, să facă destăinuiri; c) a izbucni (într-o avalanșă de vorbe, în țipete, plâns etc.). ♦ Parcurs; rută, itinerar; traseu, cursă (parcurse de cineva sau de ceva). Drumul Oltului. Drum maritim. 2. Călătorie. ◊ Ultimul drum = drumul pe care este condus un mort la groapă. ◊ Expr. A-și căuta (sau a-și vedea) de drum = a) a-și continua călătoria, a merge mai departe; b) a nu se amesteca în treburile altuia. Drum bun! urare adresată cuiva care pleacă într-o călătorie. 3. Traiectorie. – Din sl. drumŭ. Cf. bg., scr. drum.

DUPĂ prep. I. (Introduce un complement circumstanțial de loc) 1. Îndărătul..., în dosul..., înapoia... După casă se află livada. 2. Mai departe de..., dincolo de... După grădina publică s-a oprit. 3. (Exprimă un raport de succesiune) În urma..., pe urma... Se ridică val după val. ◊ Loc. adv. Unul după altul = pe rând, în șir, succesiv. ◊ Expr. (În formule de politețe) După dumneavoastră! = (vin și eu) în urma dumneavoastră! (Pop.) A da (o fată) după cineva = a mărita (o fată) cu cineva. 4. (Cu nuanță finală, după verbe de mișcare) În urma sau pe urma cuiva sau a ceva (spre a da de el, spre a-l ajunge, a-l prinde, a-l păzi, a-l îngriji etc.). Fuge după vânat. ◊ Expr. A se lua (sau a se ține etc.) după cineva (sau ceva) = a) a urmări pe cineva (sau ceva); b) a nu lăsa în pace pe cineva. 5. (Impr.) De pe. Ia un obiect după masă. II. (Introduce un complement circumstanțial de timp) În urma..., trecând de... Venea acasă după apusul soarelui. ◊ Loc. adv. (Și substantivat) După-amiază sau după-prânz, după-masă = în partea zilei care începe în jurul orei 12. După-amiaza sau după-masa = (aproape) în fiecare zi în cursul după-amiezii. După aceea (sau aceasta, asta) = apoi, pe urmă. După toate... = pe lângă toate (neajunsurile) câte s-au întâmplat. ♦ La capătul..., la sfârșitul..., o dată cu împlinirea... S-a dus după o săptămână. ♦ Ca rezultat al... După multă muncă a reușit. ◊ Expr. A nu avea (nici) după ce bea apă = a fi foarte sărac. ♦ (În loc. conj.) După ce, introduce o propoziție circumstanțială de timp, arătând că acțiunea din propoziția subordonată se petrece înaintea acțiunii din propoziția regentă. III. (Introduce un complement circumstanțial de mod) 1. Potrivit cu..., în conformitate cu...; la fel cu... A plecat după propria lui dorință. ◊ Loc. conj. După cum (sau cât) = așa cum, precum. ◊ Expr. După cum se întâmplă = ca de obicei. A se da după cineva = a căuta să fie la fel cu cineva; a se acomoda cu cineva. A se lua după capul cuiva (sau după capul său) = a urma sfatul cuiva (sau propriul său îndemn). Dacă ar fi după mine = dacă ar depinde de mine. A se lua după ceva (sau cineva) = a imita, a copia ceva (sau pe cineva). 2. Ținând seama de..., având în vedere..., luând în considerație... Justețea propunerii se judecă după rezultate. ◊ Expr. După toate probabilitățile = probabil. 3. În raport cu..., pe măsura..., în proporția în care... După faptă și răsplată. 4. Având ca model sau ca exemplu... Face pictură după natură. IV. (Introduce un complement circumstanțial de scop) Pentru a găsi, a afla, a prinde, a obține etc. Fuge după glorie. V. (Introduce un complement indirect) 1. (Arată ființa sau lucrul pe care cineva le iubește, le dorește cu pasiune) Tremura după bani. 2. (Arată motivul, cauza care produce acțiunea) A-i părea rău după ceva. VI. (Introduce un complement circumstanțial instrumental) Cu ajutorul..., prin. A preda o limbă după o anumită metodă. VII. (Introduce un atribut) 1. (Arată originea, descendența) Din partea... Văr după mamă. 2. (După un substantiv verbal sau cu sens verbal, indică obiectul acțiunii) Adaptare după o nuvelă. VIII. (În loc. conj.) După ce (că)... = (leagă două propoziții copulative, arătând adăugarea unui fapt la alt fapt) în afară de faptul că..., pe lângă că..., nu-i destul că... [Var.: (înv. și reg.) dupre prep.] – Lat. de post.

ECTROPION s. n. Afecțiune oftalmologică manifestată prin întoarcerea pleoapelor în afară din cauza unei conjunctivite granuloase. [Pr.: -pi-on] – Din fr. ectropion.

EFERENT, -Ă, eferenți, -te, adj. Care duce (în afară). ◊ Fibre nervoase eferente = fibre nervoase prin care excitația trece de la centrii nervoși spre zonele periferice ale corpului. – Din fr. efférent.

EJACULAȚIE, ejaculații, s. f. Ejaculare; (concr.) lichid spermatic ejaculat. ♦ Zvârlirea afară a sporilor din sporange, frecventă la unele plante. – Din fr. éjaculation.

ELIMINA, elimin, vb. I. Tranz. A îndepărta, a înlătura, a exclude (dintr-o colectivitate, dintr-un ansamblu); spec. a da pe un elev afară din școală. ♦ A îndepărta din plămâni aerul (în procesul respirației); a expira (1). – Din fr. éliminer, lat. eliminare.

ERUPE, pers. 3 erupe, vb. III. Intranz. 1. (Despre lavă, magmă, petrol) A face erupție, a ieși afară, a se revărsa cu putere; a țâșni; a izbucni. ♦ (Despre vulcani) A azvârli cu putere afară lava; (despre sonde) a azvârli cu putere afară țițeiul. 2. (Despre pete, bășicuțe etc. caracteristice unor boli) A apărea, a se forma. – Din lat. erumpere (după rupe).

EX- Element de compunere cu sensul de „afară de” sau „fost”, care servește la formarea unor substantive. – Din lat. ex.

EXAGERAT, -Ă, exagerați, -te, adj. Care nu se potrivește cu realitatea, depășind proporțiile ei. ♦ (Despre oameni) Care exagerează importanța reală a unor fapte. ♦ Care depășește limita normală; excesiv, abuziv. ♦ (Adverbial; legat de un adjectiv sau de un adverb prin prep. „de”, formează superlativul) Prea, din cale afară de... – V. exagera.

EXCEPȚIE, excepții, s. f. 1. Abatere de la regula generală; ceea ce nu se supune normei generale. ◊ Expr. Cu excepția... = afară de... Fără excepție = fără deosebire. 2. Abatere îngăduită de lege de la aplicarea anumitor norme juridice. 3. Mijloc de apărare într-un litigiu, tinzând fie la amânarea soluționării acestuia, fie la înlăturarea pretențiilor reclamantului, fără a se intra în examinarea litigiului. – Din fr. exception, lat. exceptio.

EXCESIV, -Ă, excesivi, -e, adj. Care depășește limita normală; exagerat, abuziv. ♦ (Adverbial; cu determinări introduse prin prep. „de”, formează superlativul) Din cale-afară de..., nespus de..., foarte, prea. – Din fr. excessif.

EXCLUDE, exclud, vb. III. Tranz. A înlătura, a da afară, a elimina, a îndepărta, a excepta. ♦ Refl. recipr. (Despre două elemente) A se respinge ca fiind incompatibile, contrare. – Din lat. excludere.

EXCLUDERE, excluderi, s. f. Acțiunea de a exclude și rezultatul ei; dare afară, înlăturare, excluziune (1). – V. exclude.

EXCLUS, -Ă, excluși, -se, adj., adv. 1. Adj. (Despre persoane) Îndepărtat, eliminat, dat afară, scos dintr-o organizație, dintr-o instituție. 2. Adv. Imposibil, inadmisibil, de neadmis. – V. exclude.

EXCLUSIV, -Ă, exclusivi, -e, adj., adv. 1. Adj. (Despre noțiuni abstracte) Care se exclude unul pe altul, care este incompatibil cu altceva. ♦ Care se referă, se limitează la un singur lucru. Pasiune exclusivă pentru șah. 2. Adv. Cu excluderea oricăror altor posibilități, exceptând. ♦ Numai (și numai). ♦ În afară de... Până la 1 aprilie exclusiv. – Din fr. exclusif, lat. exclusivus.

EXPECTORA, expectorez, vb. I. Tranz. A elimina prin tuse, a da afară pe gură mucozitățile, flegma care se formează pe căile respiratorii. – Din fr. expectorer, lat. expectorare.

EXPULSIE, expulsii, s. f. 1. Împingere în afară a unui gaz, a unui lichid etc. 2. Eliminare din organism a unui produs fiziologic, patologic, a unui corp străin etc. – Din fr. expulsion, lat. expulsio.

EXPULZA, expulzez, vb. I. Tranz. A obliga să părăsească țara, a trimite peste graniță un străin care a executat o pedeapsă sau a cărui prezență pe teritoriul statului nu mai este dorită. ♦ A da, a împinge afară, a sili să iasă. – Din fr. expulser, lat. expulsare.

EXTERIOR¹, exterioare, s. n. Partea din afară a unui lucru. ♦ Mod de a se prezenta al unui persoane ca fizionomie, îmbrăcăminte, ținută etc. [Pr.: -ri-or] – Fr. extérieur (lat. lit. exterior).

EXTERIOR², -OARĂ, exteriori, -oare, adj. Care este în afară de..., care este pe din afară, aflat dincolo de o limită; extern. ◊ Comerț exterior = relații de schimb economic ale unei țări cu țările străine. [Pr.: -ri-or] – Fr. extérieur (lat. lit. exterior).

EXTERIOR, -OARĂ, exteriori, -oare, adj., s. n. 1. Adj. Care este în afară de..., care este pe din afară, aflat dincolo de o limită; extern. ◊ Comerț exterior = totalitatea importurilor și exporturilor unei țări. 2. S. n. Partea din afară a unui lucru; fațadă. ♦ Mod de a se prezenta al unei persoane ca fizionomie, îmbrăcăminte, comportare etc.; ținută, înfățișare, aspect, alură. [Pr.: -ri-or] – Din fr. extérieur, lat. exterior.

EXTERN, -Ă, externi, -e, adj., s. m. și f. I. Adj. Care se află așezat în afară; din afară, exterior², străin. ◊ Politică externă = politica unui stat față de celelalte state. Ministerul Afacerilor Externe sau Ministerul de Externe = minister care aplică linia politică a unui stat în problemele privitoare la relațiile internaționale. ♦ Unghi extern = unghi format de o latură a unui triunghi cu prelungirea altei laturi; unghi format de două drepte tăiate de o secantă și aflat în afara dreptelor. ♦ (Despre medicamente) Care se aplică numai pe suprafața corpului. II. S. m. și f. 1. Elev, ucenic care locuiește și ia masa în afara școlii sau a locului unde învață meseria. 2. Student în medicină care, în urma unui examen, este admis să facă practică în spital. – Fr. externe (lat. lit. externus).

EXTERN, -Ă, externi, -e, adj., s. m. și f. I. Adj. 1. Care se află așezat în afară; din afară, exterior; străin. ♦ Politică externă = politica unui stat față de celelalte state. (Mat.) Unghi extern = unghi format de o latură a unui triunghi cu prelungirea altei laturi; unghi format de două drepte tăiate de o secantă și aflat în afara dreptelor. 2. (Despre medicamente) Care se aplică numai pe suprafața corpului. II. S. m. și f. 1. Elev, ucenic care locuiește și ia masa în afara școlii sau a locului unde învață meseria. 2. Student în medicină care, în urma unui examen, este admis să facă practică în spital. – Din fr. externe, lat. externus.

EXTRA- Element de compunere care înseamnă: a) „afară (de)”, „(în) afară”, „deosebit (de)” și care servește la formarea unor adjective; b) „superior”, „ultra-”, „foarte” și care servește la formarea unor adjective. ◊ (Folosit izolat) Vin extra. Mazăre extra. – Din fr. extra-, lat. extra.

EXTRADOTAL, -Ă, extradotali, -e, adj. (Despre averea soției) Care este în afară de zestre. – Din fr. extra-dotal.

EXTRANEU, -EE, extranei, -ee, adj. (Rar) Din afară, străin. – Din lat. extraneus.

EXTRASTATUTAR, -Ă, extrastatutari, -e, adj. Care este în afară de statut. – Din fr. extra-statutaire.

EXTRAVAZA, pers. 3 extravazează, vb. I. Refl. (Despre sânge, umori etc.) A se vărsa afară din canalele sale. – Din fr. extravaser.

EXTRINSEC, -Ă, extrinseci, -ce, adj. 1. Care vine din afară, care nu provine din esența lucrurilor. 2. (Anat.; despre organe) Originar din afara locului unde se găsește sau acționează. – Din fr. extrinsèque.

FĂRĂ, conj., prep. I. 1. (Urmat de o propoziție circumstanțială de mod sau de un infinitiv care îi ține locul, are valoarea unei negații) A ascultat fără să răspundă nimic. ♦ (Urmat de o propoziție concesivă sau de un infinitiv care îi ține locul) Deși nu..., cu toate că nu... Fără să fie desăvârșit, e mulțumitor. 2. (Reg.; după negație, cu sens adversativ) Ci, dar. ♦ (Înv.; adverbial) Decât, (în) afară de...; exceptând pe... II. Prep. 1. (Introduce complemente circumstanțiale de mod și atribute, conținând ideea de excludere) Lipsit de... Om fără necazuri. ♦ (În legătură cu cuvinte care arată cantitatea sau măsura, indicând cât lipsește până la o măsură deplină) Este ora zece fără cinci minute. ♦ (În operații aritmetice de scădere) Minus, mai puțin. Patru fără doi. 2. (Introduce complemente circumstanțiale sociative negative) Pot eu să trăiesc și fără tine. ♦ (Introduce complemente circumstanțiale instrumentale negative) A scos cuiele fără clește. – Lat. foras „afară”.

FISTULĂ, fistule, s. f. (Med.) Canal format accidental sau în urma unei operații, care comunică spre interior cu o glandă sau cu o cavitate naturală ori patologică și care drenează în afară secrețiile acestora; ulcerație adâncă într-un țesut al organismului. – Din fr. fistule.

FOTBAL s. n. Joc sportiv cu mingea între două echipe de câte 11 jucători, fiecare dintre jucători căutând să introducă mingea în poarta celeilalte echipe, lovind-o cu piciorul sau cu oricare altă parte a corpului, în afară de mâini. – Din engl., fr. football.

FRIG s. 1. răceală, rece. (Afară e ~.) 2. (la pl.) v. frisoane. 3. (la pl.) v. febră. 4. friguri (palustre) v. malarie.

FRIGULEȚ adj. recișor. (Afară e cam ~.)

FULGERA vb. (MET.) (pop.) a scăpăra, a străluci, (reg.) a sfulgera, (reg. fig.) a săgeta. (Afară ~, va ploua.)

FURIȘA vb. 1. a se fofila, a se strecura, (înv. și reg.) a se șterge, (Transilv.) a se fâștica, (Mold. și Bucov.) a se șupuri, (înv.) a se fura, (fig.) a se prelinge. (S-a ~ neobservat afară.) 2. a se strecura, (rar) a se prefira. (Lumina se ~ printre arbori.)

FURTUNĂ s. (MET.) vifor, vijelie, (pop.) vântoasă, (reg.) vântoaie, (prin Ban.) vicodol, (prin Bucov.) vântăraie, (înv.) bură, tempestate, tempestă, (latinism înv.) procelă. (Afară s-a dezlănțuit ~.)

GOL², GOALĂ, (I) goi, goale, adj., (II) goluri, s. n. I. Adj. 1. (Despre oameni) Care nu are pe corp (sau pe o parte a corpului) nici un fel de îmbrăcăminte. V. dezbrăcat, nud, desculț. ◊ Expr. (A fi) cu coatele goale = a) (a fi) cu haina ruptă în coate; b) (a fi îmbrăcat) sărăcăcios; (a fi) sărac. Adevărul gol (-goluț) = adevăr spus direct, fără menajamente; adevăr evident, care nu poate fi negat. Minciună goală = minciună evidentă. ♦ Care are haine puține, care este sărăcăcios (sau prea ușor) îmbrăcat; p. ext. sărac. ◊ Expr. A lăsa (pe cineva) gol = a jefui (pe cineva) de tot ce are. ♦ (Despre păsări sau alte animale) Golaș (1). ♦ (Despre copaci, crengi) Care este lipsit de frunze. ♦ (Despre pereți) Care nu are agățat sau lipit nimic pe el. 2. (Despre suprafețe, terenuri, regiuni) Care nu este acoperit cu vegetație, cu case etc. sau care este fără ființe, pustiu. ♦ Care nu are acoperiș sau nu este acoperit. ◊ Expr. Sub cerul gol = a) fără adăpost; b) afară, în aer liber. Pe pământul gol sau pe scândura goală = fără așternut, direct pe pământ sau pe scândurile patului. 3. (Despre alimente) Care nu este asociat, combinat cu nimic altceva; simplu. Pâine goală. 4. (Despre recipiente, spații închise etc.) Care nu conține nimic înăuntru; deșert. ◊ (Substantivat) Sună a gol. ◊ Expr. Cu mâna goală = a) fără nici un dar, fără nici un ban; b) care nu are (sau neavând) nici o armă asupra sa. Pe inima goală sau pe stomacul gol = fără să fi mâncat ceva înainte; pe nemâncate. ♦ (Despre corpuri) Care are o cavitate în interior. 5. Fig. Care este fără temei, fără fond; neîntemeiat. II. S. n. Spațiu liber, cavitate (în interiorul unui corp); vid. ◊ Gol de aer = zonă din atmosferă unde o aeronavă întâlnește un curent de aer descendent. Gol de producție = stagnare temporară a producției. ◊ Loc. adv. În gol = a) în abis sau prin aer (îndreptându-se cu viteză în jos); b) cu privirea fixă, fără țintă; c) fără folos, zadarnic. ◊ Expr. A umple un gol = a completa o lipsă, a satisface o nevoie reală. A simți un gol la (sau în) stomac = a avea o senzație neplăcută de la stomac din cauza foamei. A (se) da de gol = a (se) trăda, a (se) demasca. (În superstiții) A(-i) ieși (cuiva) cu gol(ul) = a ieși înaintea cuiva cu un vas gol (prevestindu-i prin aceasta un insucces). ♦ Loc lipsit de vegetație, de așezări. – Din sl. golŭ.

HORN, hornuri, s. n. 1. Parte a coșului de fum la o casă, constituită din canalul îngropat în zidărie (și din porțiunea ieșită în afară prin acoperiș); p. ext. întregul coș de fum al unei case. 2. Partea de deasupra vetrei țărănești prin care trece fumul în pod sau direct afară; coș (la clădiri). 3. (Alpinism) Spațiu îngust dintre doi pereți de stâncă paraleli și înalți. 4. (Geol.) Relief cu aspect de piramidă triunghiulară caracteristic regiunilor alpine, care se formează în urma intersectării pereților circurilor glaciare. – Din ucr. horn.

IAROVIZARE, iarovizări, s. f. 1. Unul dintre stadiile de dezvoltare individuală a plantelor, care urmează imediat după germinație și care se desfășoară, în afară de alte condiții, la o temperatură specifică fiecărei plante. 2. Procedeu agrotehnic de tratare a semințelor plantelor de cultură înainte de însămânțare, care face ca plantele să răsară mai devreme, să se dezvolte mai repede și să dea recolte mai bogate. – V. iaroviza. Cf. rus. iarovizațiia.

IEȘI, ies, vb. IV. Intranz. 1. A părăsi un loc, o încăpere, un spațiu închis, limitat, plecând afară; a trece din interior în exterior. ◊ Expr. A ieși afară = a defeca (2). A-i ieși (cuiva) înainte sau a ieși în calea cuiva = a întâmpina pe cineva. ♦ A se duce, a pleca de acasă. 2. A se ivi, a apărea, a se face văzut sau auzit. ◊ Expr. A ieși în relief = a) a fi mai în afară decât cele din jur, a fi proeminent; b) a se remarca, a se releva. A-i ieși (cuiva) ochii din cap (sau sufletul), se zice când cineva depune un efort extrem de mare. ♦ (Despre semănături) A răsări, a crește. ♦ A se naște din..., a-și trage originea; a proveni. 3. A părăsi o poziție, o situație, o stare; a se desprinde, a se elibera. ◊ Expr. A-și ieși din sărite (sau din fire, din răbdări, din pepeni, din țâțâni, din balamale) = a se enerva foarte tare, a se mânia. ♦ A se abate de la o hotărâre, de la o decizie etc.; a încălca, a nu respecta. 4. A ajunge, a izbuti, a reuși (într-un anumit fel). A ieșit primul. ◊ Loc. vb. A ieși biruitor (sau învingător) = a birui, a învinge. ◊ Expr. A-i ieși (cuiva ceva) după plac = a-i reuși (ceva cuiva) așa cum a dorit. Cum o ieși, (numai) să iasă, exprimă indiferența sau resemnarea față de un rezultat (nefavorabil) așteptat. ♦ A promova, a avansa, a ajunge. A ieșit ofițer. 5. A rezulta de pe urma unui efort, a unei activități etc.; a obține un câștig material. ♦ (Despre calcule, socoteli) A da rezultat (bun), a se încheia cu o concluzie. 6. A se decolora; a se spălăci. – Lat. exire.

IEȘI interj. afară!, marș!, pleacă!

IEȘITURĂ, ieșituri, s. f. Partea ieșită în afară (la o construcție, la o piesă etc.); proeminență, ieșind. – Ieși + suf. -tură.

IMANENT, -Ă, imanenți, -te, adj. 1. Care este propriu naturii obiectului, care acționează din interiorul obiectului, condiționat de esența obiectului; intrinsec. 2. (În concepția idealistă despre lume) Care există și acționează prin sine însuși, nedeterminat de o cauză din afară. ◊ Filozofia (sau școala) imanentă = filozofie care afirmă că existența, realitatea reprezintă conținutul conștiinței. – Din fr. immanent, lat. immanens, -ntis.

IMPOSTĂ, imposte, s. f. Bloc de piatră care se află ieșit în afară față de nivelul zidăriei, servind de obicei ca sprijin pentru o boltă, un arc etc. – Din fr. imposte, it. imposta.

INDEPENDENȚĂ s. f. 1. Situație a unui stat sau a unui popor care se bucură de suveranitate națională; stare de neatârnare și drept de a rezolva liber (cu respectarea drepturilor altor state și a principiilor dreptului internațional) problemele sale interne și externe, fără amestec din afară; autonomie. 2. Situație a unei persoane care judecă lucrurile și acționează în mod independent, neinfluențată de alții. – Din fr. indépendance.

INFANTE, -Ă, infanți, -te, s. m. și f. Titlu dat copiilor regelui Spaniei (și al Portugaliei), în afară de primul născut; persoană care poartă acest titlu. – Din sp. infante. Cf. it. infante.

INTERIOR, -OARĂ, interiori, -oare, adj., s. n. 1. Adj. Care este situat înăuntrul unui lucru, al unui spațiu limitat etc.; intern. ♦ Fig. Care se referă la partea morală, sufletească a omului; care nu se manifestă în afară; lăuntric. 2. S. n. Partea interioară (1) a unui obiect, a unui spațiu circumscris (și închis), a unei încăperi (împreună cu tot ce se află aici); spec. mobilierul sau aranjamentul unei locuințe, al unei camere etc. ◊ Loc. adv. În interior = înăuntru, pe dinăuntru. ♦ Tablou care reprezintă partea dinăuntru a unei camere sau, uneori, scene de familie. ♦ (Cinema; la pl.) Scene care se petrec în casă. Se filmează interioarele. ♦ Fig. Structura morală, sufletească a omului. 3. S. n. Post telefonic funcționând printr-o centrală care leagă liniile exterioare cu posturile telefonice din camere, birouri etc. ale unei clădiri, ale unei instituții etc. [Pr.: -ri-or] – Din fr. intérieur, lat. interior, -oris.

INTRA², intru, vb. I. Intranz. I. (Despre ființe) 1. A trece din afară înăuntru, a merge dintr-un loc deschis într-unul închis (sau considerat ca atare); a se introduce, a se băga. ◊ Expr. A intra în spital = a se interna. (Parcă) a intrat în pământ = a dispărut fără urmă. A intra în pământ (de rușine) = a-i fi foarte rușine. 2. Fig. A pătrunde, a se vârî, a ajunge la... A intra în amănunte. ◊ Expr. A-i intra cuiva în voie = a-i face cuiva (toate) gusturile, a-i face pe plac. (Fam.) A(-i) intra cuiva (pe) sub piele = a câștiga bunăvoința cuiva prin fel de fel de mijloace. 3. A participa, a se băga, a se amesteca; a lua parte la o activitate. ◊ Expr. A intra într-o belea (sau încurcătură, impas, necaz) = a avea de îndurat un necaz (sau o încurcătură etc.). A intra în horă = a începe să ia parte la o acțiune. A intra în vorbă cu cineva = a) a începe o discuție cu cineva; b) (pop.) a lega relații de prietenie, de dragoste cu o persoană de sex opus. A intra de serviciu = a începe garda la o unitate militară, la un spital etc. A intra în război (sau în luptă, în acțiune etc.) = a începe războiul (sau lupta etc.). ♦ A ajunge, a apuca (sau a fi pe punctul să ajungă, să apuce) o vârstă, o epocă etc. 4. (Urmat de determinări introduse prin prep. „în” sau „la”) A îmbrățișa o îndeletnicire; a se angaja într-o slujbă. 5. A adera, a se înscrie, a fi admis într-o organizație, într-o asociație etc. II. (Despre lucruri, fenomene, idei etc.) 1. A pătrunde, a se înfige, a se băga; a străbate. Acul intră în pânză. Lumina intră pe fereastră. 2. Fig. A-și face loc, a se strecura; a ajunge în... ◊ Loc. vb. A intra boala în cineva (sau în oasele cuiva) = a se îmbolnăvi. A intra frica (sau groaza, spaima) în cineva (sau în oasele, în inima cuiva) = a se înfricoșa, a se îngrozi. ◊ Expr. N-a intrat vremea (sau n-au intrat zilele) în sac = mai este timp, n-a trecut vremea. A intra în (sau sub) stăpânirea cuiva = a ajunge în puterea cuiva. A-i intra (cuiva ceva) în sânge = a deveni un obicei, un act reflex, o necesitate. A intra în sufletul cuiva = a) a plictisi pe cineva cu amabilitățile sau cu insistențele; b) a deveni drag cuiva. 3. A avea loc; a încăpea. Cartea intră în servietă. ♦ (Mat.) A se cuprinde de un anumit număr de ori în alt număr. 4. (Despre materiale) A fi necesar, a trebui într-o anumită proporție spre a realiza un anumit produs. La acest palton intră stofă multă. ♦ A face parte integrantă (din ceva). 5. (În expr.) A intra la spălat = (despre țesături sau obiecte textile) a-și micșora dimensiunile prin spălare. A intra la apă = a) (despre țesături sau obiecte textile) a-și micșora dimensiunile la muierea în apă; b) (despre oameni) a ajunge într-o situație neplăcută, grea. 6. (Despre o lege, un pact etc.; în expr.) A intra în vigoare = a căpăta putere, a deveni aplicabil. 7. A începe executarea unei părți dintr-o bucată muzicală. [Var.: (pop.) întra vb. I] – Lat. intrare.

INTRARE, intrări, s. f. 1. Acțiunea de a intra și rezultatul ei; loc (special amenajat) prin care se trece din afară înăuntru; permisiune, încuviințare (de a intra²); intrat. ♦ Partea de la început a unei localități, a unei suprafețe circumscrise etc. 2. Momentul intervenției unei voci, a unui instrument sau a unor grupuri de instrumente în desfășurarea unei acțiuni muzicale. 3. Stradă mică (înfundată la un capăt); fundătură. 4. (Cont.) Valoare care se înregistrează în patrimoniul unei instituții sau întreprinderi; încasare. 5. Înregistrare a adreselor, cererilor etc. sosite la o instituție. 6. (Electron.) Punct al unui sistem sau al unui aparat prin care un semnal este introdus în acestea; input (1). 7. (Inform.) Ansamblul influențelor, informațiilor care parvin unui sistem (organism, mecanism) și răspunsul unui element sau al întregului sistem la acestea; input (2). [Var.: (pop.) întrare s. f.] – V. intra.

IȚII interj. (Rar; în expr.) A face iții, se zice despre cel care, într-un joc de copii, scoate puțin capul afară din locul unde s-a ascuns, pentru a da un semnal convențional. [Var.: ițiiu interj.] – Onomatopee.

IZGONI, izgonesc, vb. IV. Tranz. A sili pe cineva să plece; a da afară; a alunga, a goni. – Din sl. izgoniti.

Înăuntru ≠ afară

ÎNCOLO adv. 1. În alt loc decât aici; în partea aceea, în direcția aceea, într-acolo. ◊ Expr. Mai încolo = mai departe. Până (mai) încolo = până nu departe, destul de aproape. (Fam.) Lasă-l (sau dă-l) încolo! = nu te mai ocupa de el, nu-i da atenție, nu-l lua în considerare. Fugi încolo! = taci din gură! nu mai spune fleacuri. 2. Pe urmă, mai târziu. ◊ Loc. adv. De aici sau de-acu(m) încolo = începând din acest moment, de acum înainte. De astăzi (sau de mâine etc.) încolo = începând de azi (sau de mâine etc.). De atunci încolo = după aceea. 3. În afară de cele arătate înainte. [Var.: încolea adv.] – În + colo.

ÎNSENINA vb. 1. a se deschide, a se însori, a se limpezi. (Cerul s-a ~.) 2. a se limpezi, a se lumina, (pop.) a se răzbuna, (Transilv.) a se tistăli. (Afară s-a mai ~.) *3. v. lumina.

JARDĂ, jarde, s. f. Os mort care se dezvoltă pe fața din afară a jaretului. – Din fr. jarde.

LACRIMĂ, lacrimi, s. f. 1. Secreție lichidă, incoloră, sărată, alcalină, produsă de glandele lacrimale, care umezește suprafața globilor oculari și care se poate scurge în afară, în urma unor tulburări în starea psihofizică a omului. ◊ Expr. Cu lacrimi de sânge = cu mare durere. ♦ Fig. Strop, picătură. 2. (La pl.) Plâns. Expr. În lacrimi = plângând (de durere). Până la lacrimi = până la cel mai înalt grad de înduioșare, de emoție etc. [Var.: (pop.) lacrămă s. f.] – Lat. lacrima.

LAVIȚĂ, lavițe, s. f. Scândură lată fixată pe țăruși de-a lungul unui perete în casele țărănești, pe care se stă. ♦ Bancă fixată afară (la poarta caselor țărănești). ♦ (Rar) Scândură pe care se șade în căruță, în sanie. [Var.: laiță s. f.] – Din bg. lavica.

LĂSA, las, vb. I. 1. Tranz. A da drumul unui lucru sau unei ființe ținute strâns. ◊ Expr. A lăsa (cuiva) sânge = a face să curgă din corpul cuiva, printr-o incizie, o cantitate de sânge. Lasă-mă să te las, se spune despre un om indiferent, lipsit de energie, neglijent, comod. ♦ Spec. A da drumul să cadă; a lepăda. ♦ A pune, a depune ceva undeva. 2. Tranz. A permite, a îngădui, a admite, a nu opri; spec. a accepta ca cineva sau ceva să rămână într-o anumită stare, într-o anumită situație, a nu interveni pentru a modifica, a schimba sau a întrerupe ceva. ◊ Expr. A lăsa (pe cineva) cu zile sau a-i lăsa (cuiva) zilele = a cruța viața cuiva. A lăsa (pe cineva) în pace (sau încolo) = a nu deranja pe cineva, a nu-l supăra, a-l lăsa să facă ce vrea; a se dezinteresa de cineva. A lăsa (pe cineva) în boii (sau în banii, în apele) lui = a nu se amesteca în treburile cuiva, a lăsa pe cineva în situația în care se află, a nu contraria în planurile, în ideile lui pe cineva. A lăsa (pe cineva) în voie = a da cuiva multă libertate sau întreaga libertate. A lăsa (pe cineva) rece = a nu impresiona, a-l face să rămână indiferent. (Refl.) A (nu) se lăsa (mai) pe (sau pre) jos = a (nu) îngădui să fie întrecut de cineva; a (nu) se strădui să ajungă pe cineva. A nu se lăsa (cu una, cu două, o dată cu capul etc.) = a nu admite să cedeze, a se împotrivi cu îndârjire. A se lăsa păgubaș = a renunța la ceva. ♦ Refl. A-și îngădui o anumită ținută. ♦ A nu face ceva imediat, a amâna; a aștepta, a păsui¹. 3. Tranz. A se îndepărta de cineva sau de ceva, a părăsi (plecând); p. ext. a nu se mai interesa, a nu se mai preocupa de cineva sau de ceva. ◊ Expr. A lăsa pe cineva (sau, refl., a se lăsa) în (sau pe) seama (sau grija, voia) sau pradă cuiva = a (se) da în seama (sau în grija, voia) sau pradă cuiva; a (se) încredința cuiva. Lasă (sau, refl., lasă-te) pe mine (sau pe noi)! = ai încredere în mine (sau în noi)! A lăsa (pe cineva sau ceva) la naiba (sau naibii, dracului, focului) = a nu se mai gândi la... ♦ A nesocoti; a omite, a elimina, a trece cu vederea. ♦ Intranz. (La imper., urmat de o propoziție care cuprinde o concesie, o îngăduință sau o amenințare) Așteaptă să vezi! ◊ Expr. Las’ dacă = a) desigur că nu; b) (în legătură cu o negație) nu mai încape îndoială că... Lasă că... = în afară de faptul că... ♦ (Despre facultăți fizice sau intelectuale ori despre obiecte care se uzează prin folosință) A nu mai ajuta, a nu mai servi pe cineva (decât într-o mică măsură). ♦ (Despre dureri) A înceta, a trece. ♦ (Determinat prin „în urmă”; adesea fig.) A trece înaintea cuiva sau a ceva; a depăși, a întrece. ♦ Refl. A se dezbăra de un obicei rău, de un nărav. ♦ Refl. A renunța la o întreprindere proiectată. 4. Tranz. A ceda un bun cuiva; a transmite ceva prin moștenire. ♦ A face să rămână, să persiste, să se mențină în urma sa; a degaja, a răspândi în urmă; a provoca, a pricinui. ♦ A da o poruncă, a transmite o dispoziție (în momentul plecării, la despărțire); (despre divinitate) a rândui, a statornici, a hotărî. ◊ Expr. A lăsa cu limbă de moarte (sau cu jurământ) = a da, în ultimele momente ale vieții, dispoziții care să fie îndeplinite după moarte. 5. Refl. A merge la vale, a coborî o pantă. ♦ A se așeza pe ceva venind din zbor. ♦ Fig. (Despre întuneric, ger, căldură etc.) A începe, a se produce, a veni. ◊ Expr. (Tranz.) A lăsa sec(ul) = a) a începe zilele de post (al Paștelui); b) a petrece cu ocazia ultimei zile dinaintea postului (Paștelui). 6. Tranz. A da (mai) jos; a coborî, a apleca. ♦ Intranz. A reduce din preț, a vinde mai ieftin; a ieftini. 7. Refl. A se îndoi, a se apleca (sub o povară); a se așeza; a se culca. ◊ Expr. A se lăsa greu = a) a apăsa cu toată greutatea corpului; b) a consimți cu mare greutate să facă ceva. – Lat. laxare.

LÂNGĂ prep. 1. (Introduce un complement circumstanțial de loc) În preajma..., în apropiere de... Acolo lângă fântână, te aștept. 2. (În prep. compuse) De lângă = din preajma..., din apropierea..., din vecinătatea... Pe lângă = a) (introduce un complement indirect) la (cineva); b) (introduce un complement circumstanțial de loc) prin preajma..., prin apropierea...; de-a lungul...; c) (introduce un complement circumstanțial de mod) alături de..., față de..., în comparație cu...; d) (introduce un complement circumstanțial cumulativ) în afară de..., în plus de...; e) (urmat de „că” și precedat de „pe”, cu valoare de conj.) în afară de faptul că..., abstracție făcând... – Lat. longum ad.

LIBER², -Ă, liberi, -e, adj. 1. (Despre oameni) Care se bucură de libertate, de independență individuală și cetățenească, care are drepturi politice și cetățenești depline. ♦ (Despre popoare, state, orașe) Independent, neatârnat, nesupus (unei puteri străine), autonom. 2. (Despre oameni) Care are posibilitatea de a acționa după voința sa, de a face sau de a nu face ceva; care nu este supus nici unei constrângeri; slobod. ◊ Liber arbitru = libertate absolută a voinței omului, postulată la idealismul filozofic¹, în opoziție cu determinismul. 3. (Despre acțiuni) Care nu este supus unei restricții cu caracter arbitrar. ◊ Traducere liberă = traducere care redă conținutul originalului în formele proprii limbii în care se traduce, fără să respecte riguros forma originalului. Versuri libere = rânduri de poezie neprozodică, în care normele prozodice, dacă apar, sunt aplicate necanonic, după dorința autorului. Intrare liberă = intrare fără plată într-o sală de spectacol, pe un stadion etc. Lovitură liberă = (la unele jocuri sportive cu mingea) lovitură acordată unei echipe drept compensație pentru o infracțiune sau o greșeală comisă de echipa adversă. Profesiune liberă = profesiune exercitată de o persoană pe cont propriu (fără să fie angajată permanent într-o instituție sau întreprindere). ◊ Compus: (Substantivat) liber-profesionist = persoană care exercită o profesiune liberă. 4. (Despre timp) De care se poate dispune la bunul plac, care este în afara obligațiilor (profesionale). ◊ Expr. (Substantivat) A avea liber = a se afla în afara obligațiilor (mai ales profesionale) pe o perioadă de timp; a fi scutit pentru un timp oarecare de obligațiile (profesionale) pe care le are în mod obișnuit, a putea dispune de timpul său. 5. (Despre bănci, scaune, locuințe etc.) Care nu este ocupat, gol; neînchiriat. 6. (Despre oameni) Care nu are obligații față de alții; neangajat, disponibil. 7. Care este lipsit de artificialitate, natural, degajat, armonios, ușor. ◊ Expr. (Adverbial) A vorbi liber = a) a ține un discurs, o prelegere etc. fără a citi un text; b) a fi sincer, a spune deschis ceea ce gândești; c) a vorbi fără perdea, obscen. (A vedea) cu ochii liberi = (a vedea) fără ajutorul unui instrument optic. Desen liber = desen artistic efectuat fără ajutorul vreunui instrument tehnic. 8. (În loc. adv.) În aer liber = în plin aer, în mijlocul naturii. Sub cerul liber = afară, într-un loc descoperit. – Din fr. libre, lat. liber.

LIMBĂ, limbi, s. f. I. Organ musculos mobil care se află în gură și care este pricipalul organ de percepere a gustului; servește la mestecarea și înghițirea alimentelor, iar pentru om este și organul principal de vorbire. II. 1. Principalul mijloc de comunicare între membrii unei colectivități, alcătuit din sistemul gramatical și lexical. ♦ Fel de exprimare propriu unei persoane, în special unui scriitor. ♦ Totalitatea altor mijloace și procedee (în afară de sunetele articulate) folosite spre a comunica oamenilor ideile și sentimentele. Limba surdo-muților. 2. Vorbă, cuvînt; grai, glas. 3. (Înv. și arhaic) Informație (asupra intențiilor dușmanului), relație, veste, știre. ♦ Informator, spion, iscoadă. 4. (Înv. și arhaic) Comunitate de oameni care vorbesc aceeași limbă. (II, 1); popor, neam, națiune. III. Nume dat unor obiecte, instrumente etc. care seamănă formal sau funcțional cu limba (I). 1). Bară mobilă de metal, agațată în fundul clopotului, care prin mișcare, lovește în pereții lui, făcîndu-l să sune. 2. Fiecare dintre arătătoarele ceasornicului. ♦ Pendulul unui orologiu. 3. Obiect de metal, de os etc. care înlesnește încălțarea pantofilor; încălțător. 4. Bucată de piele lungă și îngustă, care acoperă deschizătura încălțămintei în locul unde se încheie cu șiretul. 5. Lama de metal a unui cuțit, briceag etc. 6. Flacără de formă alungită. ♦ Fîșie de lumină care străbate întunericul. 7. Fîșie lungă și îngustă de pămînt, de pădure etc. 8. Deschizătură, gură lăsată la cotețul de pescuit. – Lat. lingua (sensul „popor” (II 4) după v. sl. jenzyk „grai”, „popor”).

LOBBY s. n. Grup de persoane care influențează, din afară, hotărârile unui parlament; grup de presiune. [Pr.: lobi] – Cuv. engl.

LUCARNĂ, lucarne, s. f. Fereastră mică, amenajată în acoperișul cu pantă mare al unei construcții, în scopul luminării și aerisirii podului sau a încăperilor aflate la nivelul podului; bageac, bageacă. ♦ (Rar) Ferestruică pe care se poate privi afară. – Din fr. lucarne.

LUCRU, lucruri, s. n. I. Tot ceea ce există (în afară de ființe) și care este conceput ca o unitate de sine stătătoare; obiect. ◊ Lucru în sine = noțiune a filozofiei lui Kant desemnând realitatea obiectivă, existentă independent de cunoașterea noastră, care, deși percepută sub formă de reprezentare, nu poate fi cunoscută în esența ei. (Jur.) Lucru imobil (sau nemișcător) = lucru care, în mod natural sau prin voința omului, nu poate fi strămutat dintr-un loc într-altul. Lucru mobil (sau mișcător) = lucru care poate fi strămutat dintr-un loc într-altul. ◊ Expr. Lucru rău (sau prost), se spune, familiar, unei persoane (sau despre o persoană) de care suntem nemulțumiți sau care nu e bună de nimic. ♦ Bun care aparține unei persoane sau unei colectivități; p. gener. obiect, bun. II. 1. Activitate (fizică sau intelectuală) întreprinsă pentru realizarea unui scop; muncă, treabă; acțiune, faptă. ◊ Front de lucru = porțiune dintr-o construcție la care lucrează concomitent mai multe formații de lucru, echipate cu materialele și utilajele necesare. ◊ Loc. adj. De lucru = a) în care se lucrează. Zile de lucru; b) cu care se lucrează, folosit la treabă. Haine de lucru; c) întrebuințat la lucru, folosit într-o activitate. Metodă de lucru. ◊ Expr. A avea de lucru = a) a avea treabă, a fi (foarte) ocupat; b) A avea o ocupație, a fi în slujbă; c) (reg.) a avea de luptat, a avea dificultăți (cu cineva). A nu avea de lucru = a) a nu avea, a nu găsi ce sau unde să muncească; b) se spune când cineva nu-și vede de treabă sau face un lucru nelalocul lui, nepotrivit. A pune (pe cineva) la lucru = a sili (pe cineva) să muncească. A-și face de lucru (cu cineva sau cu ceva) = a) a-și pierde vremea cu o treabă lipsită de importanță sau cu o persoană care creează dificultăți; a părea că lucrează; b) a-și crea singur încurcături. A fi în lucru = a fi în curs de fabricare, de executare, de elaborare. Lucru în (sau pe) bandă = organizare a producției în care obiectele de realizat se deplasează (continuu sau cu intermitență) cu ajutorul unei benzi rulante. Lucru în lanț = mod de organizare a producției în care obiectul care se lucrează se deplasează ritmic în raport cu echipele specializate de muncitori. (Ist.) Lucru domnesc = obligație pe care o aveau în evul mediu țăranii dependenți din țările române și care consta în prestații de muncă în folosul domnitorului. (Fiz.) Lucru mecanic = energie dezvoltată de o forță care acționează asupra unui corp, egală cu produsul dintre componenta forței care acționează asupra corpului în direcția deplasării punctului ei de aplicație și mărimea acestei deplasări. 2. Ceea ce se efectuează, rezultatul muncii. III. 1. Chestiune, problemă. 2. Situație, fapt, fenomen; (la pl.) întâmplare, eveniment. ◊ Expr. Lucru de nimic = fapt lipsit de importanță, ceva fără însemnătate. Lucru mare = a) ceva rar, deosebit, realizare de valoare; b) (adverbial; cu valoare intensivă) S-a necăjit lucru mare; c) (determinând un adjectiv, îi dă valoare de superlativ) Frumos, lucru mare. – Din lucra (derivat regresiv).

MAI¹ adv. I. 1. (Servește la formarea gradului comparativ) Mai bun. ◊ (În locuțiuni, întărind sensul unor cuvinte) Mai întâi (și-ntâi). Mai apoi. Mai înainte. 2. (Servește la formarea gradului superlativ relativ) Cel mai bun. ◊ (Înaintea unui substantiv) Te comporți ca cel mai copil dintre copii. ◊ (Precedat de „ce” în construcții exclamative, cu valoare de superlativ absolut) Ce mai drac frumos de fată! ◊ Expr. Mai rar = întâlnit extrem de rar. Așa om mai rar! II. (Atenuează ideea exprimată de cuvântul determinat) În parte, puțin, oarecum, într-o oarecare măsură, întrucâtva. Copii și mai cuminți, și mai obraznici. Ploaia mai încetase. III. (Exprimă ideea de aproximație) Aproape; aproximativ, cam. Mai îmi vine a crede. ♦ (Urmat de o propoziție subordonată introdusă prin conj. „că” sau „să”) Gata să..., cât pe-aci. Cetina mai că-i ajunge la pământ. ◊ Mai-mai = cât pe-aci, gata-gata. IV. (Înaintea unui verb) 1. (Arată că acțiunea verbului durează) Și acum, în continuare, încă. Mai vine la noi. ◊ Expr. Mai e vorbă! = desigur! neapărat! nu încape discuție! sigur! ♦ (În formule interogative, cu referire la o situație nouă) Ce mai faci? 2. (Arată repetarea acțiunii verbului) Din nou, încă o dată, iar. Poate să ne mai întâlnim. 3. (Exprimă nedumerire) Nu se știe ce s-a mai făcut. V. (Arată că, pe lângă lucrurile cunoscute, intervine un element nou) 1. (În enumerări) În afară de aceasta, în plus, pe deasupra. Avea casă, mai ceva bani. ◊ Expr. Ce mai atâta vorbă sau ce mai încoace-ncolo, se zice când vrem să punem capăt unei discuții. 2. (Corelativ) Când..., când; ba..., ba; parte..., parte. Mai una, mai alta. VI. (În propoziții și construcții exclamative, intensifică ideea din frază) Ce mai zgomot, ce mai freamăt! – Lat. magis.

MARE¹, mari, adj. I. (Indică dimensiunea) Care depășește dimensiunile obișnuite; care are dimensiuni apreciabile (considerate în mod absolut sau prin comparație). ◊ Degetul (cel) mare = degetul cel mai gros al mâinii, care se opune celorlalte degete. Literă mare = majusculă. ◊ Expr. A face (sau a deschide) ochii mari (cât cepele) = a privi cu uimire, cu curiozitate, cu atenție. ◊ (Adverbial) Făină măcinată mare. ♦ (Despre suprafețe) Întins², vast. ◊ (Substantivat; în loc. adv.) În mare = a) pe scară amplă; după un plan vast; b) în linii generale, în rezumat. ♦ Înalt. Deal mare. ♦ Lung. Păr mare. ♦ Încăpător, spațios; voluminos. Vas mare. ◊ (Pop.) Casa (cea) mare = camera cea mai frumoasă a unei case țărănești, destinată oaspeților. ♦ Lat.; adânc. Apă mare. II. (Indică cantitatea) 1. Care este în cantitate însemnată; abundent, mult; numeros. ♦ (Despre ape curgătoare, viituri; de obicei în legătură cu verbe ca „a veni”) Cu debit sporit, umflat. 2. (Despre numere sau, p. ext. despre valori care se pot exprima numeric) Care este în cantitate însemnată; ridicat. ♦ (Despre prețuri) Ridicat. ◊ Loc. adj. De mare preț = foarte valoros, prețios, scump. ♦ (Despre colectivități) Numeros. III. (Arată rezultatul dezvoltării ființelor) Care a depășit frageda copilărie; care a intrat în adolescență; care a ajuns la maturitate. ◊ Fată mare = fată la vârsta măritișului; virgină, fecioară. ◊ Expr. Să crești mare! formulă cu care se răspunde unui copil la salut, cu care i se mulțumește pentru un serviciu etc. Cu mic cu mare sau de la mic la mare ori și mici și mari = toți, toate, toată lumea; (în construcții negative) nimeni. ♦ (De obicei la comparativ sau la superlativ relativ) Mai (sau cel mai) în vârstă. IV. (Indică durata; despre unități de timp) De lungă durată, îndelung, lung. ◊ Postul (cel) mare = postul cel mai lung din cuprinsul anului, care precedă sărbătoarea Paștilor. (Pop.) An mare = an bisect. V. (Indică intensitatea) 1. (Despre surse de lumină și căldură) Puternic, intens. ◊ Ziua mare = partea dimineții (după răsăritul soarelui) când lumina este deplină, intensă. ◊ Expr. (Ziua) în (sau la) amiaza-mare = în toiul zilei, în plină zi, la amiază. 2. (Despre sunete, voce, zgomote) Puternic, ridicat. ◊ Expr. A vorbi (sau a striga) în gura mare = a vorbi cu glas tare, cu ton ridicat. A fi cu gura mare = a fi certăreț, scandalagiu. 3. (Despre fenomene atmosferice) Violent, aspru, năprasnic. Ger mare. 4. (Despre ritmul de mișcare sau de deplasare) Care a depășit viteza obișnuită; crescut (ca viteză), mărit. 5. (Despre stări sufletești, sentimente, senzații etc.) Intens, profund, tare. ◊ Loc. adv. (Reg.) Cu mare ce = cu greu, anevoie. ◊ Expr. (A-i fi cuiva) mai mare mila (sau dragul, rușinea etc.) = (a-i fi cuiva) foarte milă (sau drag, rușine etc.). ♦ (Adverbial; pop.) Din cale-afară, peste măsură. ♦ Grav. Greșeală mare. VI. (Arată calitatea, valoarea) 1. De valoare, de însemnătate deosebită; important, însemnat. ◊ Zi mare = zi de sărbătoare; zi importantă. Strada mare = nume dat în unele orașe de provincie străzii principale. Drum mare sau drumul (cel) mare = drum principal de largă circulație, care leagă localități importante. ◊ Expr. Vorbe mari = a) cuvinte bombastice; promisiuni goale; b) (rar) laude. Mare lucru = a) lucru care impresionează sau deșteaptă mirare; b) lucru care nu reprezintă nimic de seamă, care reprezintă prea puțin, care este nesemnificativ; c) (în construcții negative dă contextului valoare afirmativă și invers) n-aș crede să (nu)... ♦ Hotărâtor. ♦ Uimitor, extraordinar, impresionant. ◊ Expr. Mare minune sau minune mare = a) (cu valoare de exclamație) exprimă uimire, admirație etc.; b) (reg.; cu valoare de superlativ) foarte frumos (sau bun etc.). Mare minune să (nu)... = ar fi de mirare să (nu)..., n-aș crede să (nu)... ♦ Grav, serios. 2. Cu calități excepționale; ilustru, celebru, renumit. ♦ Ieșit din comun; deosebit. 3. Care ocupă un loc de frunte într-o ierarhie; cu vază. ◊ Socru mare = tatăl mirelui; (la pl.) părinții mirelui. Soacră mare sau soacra cea mare = mama mirelui. ◊ Expr. A se ține mare = a fi mândru, semeț, fudul. (Substantivat) A trage (sau a călca) a mare = a-și da importanță; a căuta să ajungă pe cei sus-puși. La mai mare, urare adresată cuiva cu ocazia unei numiri sau a unei avansări într-un post. Mare și tare sau tare și mare = foarte puternic, influent. ♦ (Substantivat) Mai-mare = căpetenie, șef. ♦ Superior în ceea ce privește calitățile morale. ◊ Expr. Mare la inimă (sau la suflet) = mărinimos, generos. ♦ Deosebit, ales², distins. Mare cinste. ◊ Mare ținută = îmbrăcăminte sau uniformă destinată pentru anumite solemnități. ♦ (Despre ospețe, serbări) Plin de strălucire; bogat, fastuos, pompos. – Probabil lat. mas, maris.

MARȘ s., interj. 1. s. (reg.) mașir. (A făcut un ~ de peste 20 km.) 2. interj. (MIL.) (rusism înv.) stupai! (Înainte, ~!) 3. interj. pleacă!, (reg.) mașir!, (rusism reg.) pașol! (~ de aici, obraznicule!) 4. interj. afară!, ieși!, pleacă! (~ din cameră!) 5. interj. (reg.) jabă!, ni!, odâr!, țibă!, țâlea! (~, Grivei!)

MATERIE, materii, s. f. 1. (În filozofia materialistă) Substanță concepută ca bază a tot ceea ce există; realitatea obiectivă care există în afară și independent de conștiința omenească și care este reflectată de aceasta; diversitatea fenomenelor reprezentând diferite forme de mișcare ale acestei realități. 2. Substanță din care sunt făcute diverse obiecte; obiect, corp, element considerat din punctul de vedere al compoziției sale. ◊ Materie primă = produs natural sau material semifabricat, destinat prelucrării sau transformării în alte obiecte. Materie cenușie = parte a sistemului nervos central situată la suprafața creierului și în interiorul măduvei, care dă naștere fluxului nervos; p. ext. creier; minte, inteligență. ♦ (Pop.) Țesătură, pânză, stofă. 3. Domeniu de cunoaștere, de cercetare etc.; problemă, chestiune. ◊ Loc. adv. În materie de... = privitor la..., în ceea ce privește... ◊ Expr. A intra în materie = a începe (după o introducere) discutarea sau tratarea subiectului propriu-zis. ♦ Conținut, cuprins; fond, esență. ◊ Tablă de materii = listă atașată la începutul sau la sfârșitul unei lucrări, în care sunt înșirate capitolele cuprinse în lucrare, cu indicarea paginilor corespunzătoare. ♦ Date, informații care stau la baza unei lucrări. 4. Totalitatea cunoștințelor care se predau în cadrul unui obiect de studiu (în învățământ). – Din lat., it. materia, rus. materiia, germ. Materie.

MĂSURĂ, măsuri, s. f. I. 1. Valoare a unei mărimi, determinată prin raportare la o unitate dată; măsurare, determinare. ◊ Loc. adj. și adv. După (sau pe) măsură = (despre îmbrăcăminte sau încălțăminte) potrivit cu dimensiunile corpului; după dimensiuni potrivite. De (sau pe) o măsură = deopotrivă, la fel, egal. ◊ Loc. adv. În mare (sau în largă) măsură = în mare parte, în mare cantitate, mult. În mică măsură = într-o proporție neînsemnată. În egală măsură = la fel, în mod egal. ◊ Loc. prep. După (sau pe, în) măsura... = în raport cu..., proporțional cu... ◊ Loc. conj. Pe măsură ce = cu cât. În măsura în care... = numai atât cât... ◊ Loc. vb. A lua (cuiva) măsură = a măsura diferite dimensiuni (ale cuiva) în vederea confecționării unor haine, ghete etc. 2. Unitate convențională pentru măsurarea dimensiunilor, cantităților, volumelor etc.; vas, aparat etc. care reprezintă această unitate convențională. ◊ Instrument (sau aparat) de măsură = instrument (sau aparat) cu care se măsoară. ◊ Loc. adv. Cu aceeași măsură = în același fel. ♦ Conținutul unui astfel de instrument. 3. Cantitate determinată, întindere limitată. 4. Cea mai mică diviziune care stă la baza organizării și grupării duratei sunetelor muzicale și care se notează printr-o fracție plasată la începutul primului portativ. ◊ Bară de măsură = fiecare dintre liniuțele care taie vertical portativul, divizând durata piesei muzicale în unități metrice egale. ◊ Expr. A bate măsura = a executa cu mâna sau cu piciorul mișcări egale și regulate, care marchează diviziunile grupurilor de note aflate în fiecare unitate delimitată de barele de măsură. 5. Unitate metrică compusă dintr-un anumit număr de silabe accentuate și neaccentuate sau (în metrica antică) dintr-un anumit număr de silabe lungi și scurte, care determină ritmul unui vers. 6. (Fil.) Categorie a dialecticii care reflectă legătura dintre cantitate și calitate, cuprinzând intervalul în limitele căruia schimbările cantitative pe care le suferă un anumit lucru sau fenomen nu duc la o transformare a calității lui. II. Fig. 1. (Mai ales la pl.) Dispoziție, procedeu, mijloc întrebuințat pentru realizarea unui anumit scop; hotărâre, prevedere. ◊ Măsură de siguranță = mijloc de prevenție specială, prevăzut de legea penală și folosit față de infractorii care prezintă pericol. ◊ Expr. A lua măsuri = a executa o serie de lucrări sau a duce o acțiune în vederea realizării unui anumit scop. 2. Capacitate; valoare, putere, grad. ◊ Expr. A fi în măsură (să...) = a fi în stare, a avea posibilitatea, calitatea de a face, de a realiza (ceva). A-și da măsura = a-și manifesta talentul, priceperea în realizări concrete, a arăta totalitatea resurselor de care dispune, a dovedi că este capabil să facă, să realizeze ceva. 3. Limită, punct extrem până la care se poate concepe, admite sau până la care este posibil ceva; moderație, cumpătare, înfrânare. ◊ Loc. adv. Fără (de) măsură = din cale-afară, nemăsurat, exagerat, excesiv. Peste măsură = mai mult decât trebuie, exagerat, excesiv. Cu măsură = în limite acceptabile, moderat, chibzuit. ◊ Expr. În măsura posibilului = atât cât va fi posibil. – Lat. mensura.

MOINA vb. (MET.) (reg.) a se moiști, a se moloșăgăi. (Afară s-a ~.)

MUCHIE, muchii, s. f. 1. Linie de intersecție a două fețe ale unui corp geometric. ◊ Loc. adv. Pe muchie = la limită, la extremă. 2. Margine, dungă a unui lucru, a unei suprafețe. ◊ Expr. Bătuți pe muchie = (despre o sumă de bani) din care nu lipsește nimic, care este întreagă, exactă. 3. Marginea din afară, porțiune laterală a unor obiecte. ♦ Marginea palmei dinspre degetul cel mic. ♦ Partea opusă tăișului unor unelte de tăiat. ◊ Expr. (Ca sau cât) (de) o muchie de cuțit = foarte îngust, foarte subțire; foarte puțin. Pe muchie de cuțit = într-o situație critică, în primejdie. 4. Partea cea mai înaltă, ascuțită și prelungită, a unui munte, a unui deal, a unei stânci; creastă, coamă, culme; p. ext. coastă a unui munte sau a unui deal; pantă, povârniș. [Pr.: -chi-e. – Var.: muche s. f.] – Probabil lat. *mutila (= mutulus).

NEMIJLOCIT, -Ă, nemijlociți, -te, adj., adv. (Care se face) fără mijlocirea vreunei persoane, fără interpunerea vreunei fapte, întâmplări etc. din afară, pe o cale neocolită, direct. – Ne- + mijlocit.

NERECEPTIV, -Ă, nereceptivi, -e, adj. Care nu este receptiv la impresii din afară și nu le privește cu interes. ♦ Care învață, asimilează greu. – Ne- + receptiv (după fr. non-réceptif).

NUMAI adv. 1. (Indică restricția sau exclusivitatea) Nu mai mult de(cât)..., nu altceva sau altcineva decât..., nimeni sau nimic în afară de..., nu altfel decât..., nu altă dată sau în altă împrejurare decât..., nu în alt loc decât..., nu în alt scop sau din altă cauză decât...; doar; exclusiv. ◊ Loc. conj. Numai să... (sau de..., dacă...) = doar dacă, cu condiția să... ◊ Expr. Nu numai că... = în afară de faptul că..., pe lângă faptul că... Numai așa = a) în mod simplu, fără complicații; b) fără motiv, fără sens; c) în mod dezinteresat. ♦ (Adesea prin exagerare) În întregime, cu totul, complet; peste tot, cât vezi cu ochii. 2. (Indică modul) Pe punctul de a..., gata-gata să...; chiar, tocmai. ◊ (Înv. și reg.) Numai cât... (sau ce...) = îndată ce..., imediat ce... 3. (Înv. și pop.; indică timpul) Brusc, pe neașteptate; imediat, numaidecât. 4. (Adversativ; adesea cu valoare de conjuncție) Însă, dar; totuși; (după construcții negative) ci. ◊ Loc. conj. Numai că... = doar (atâta) că... [Var.: (pop.) numa adv.] – Nu + mai¹ sau lat. non magis.

OBSTRUCȚIE, obstrucții, s. f. 1. (Med.) Astupare a lumenului unui organ tubular (trahee, bronhie, intestin, ureter etc.) ca urmare a unui proces, a unui obstacol situat în interiorul organului sau a unei compresiuni exagerate exercitate din afară; ocluzie, obliterare, obliterație. ◊ Obstrucție intestinală = ocluzie intestinală. 2. Tactică folosită în unele parlamente pentru a împiedica, prin prelungirea artificială a discuțiilor, desfășurarea unei dezbateri, a unei acțiuni, a unui proces sau luarea unei hotărâri; p. ext. opoziție înverșunată. ♦ Act nereglementar comis în unele discipline sportive (fotbal, handbal etc.), prin care un apărător încearcă să împiedice pe atacantul advers să ajungă mingea, fără ca el însuși să încerce sa o joace. ♦ Acțiune nereglementară prin care un boxer încearcă să-și împiedice adversarul să lovească. – Din fr. obstruction, lat. obstructio.

ODĂIAȘ, odăiași, s. m. 1. (Ieșit din uz) Om de serviciu la tribunal, prefectură etc.; camerist. 2. (Înv. și reg.) Om care locuiește afară din sat, într-o odaie (2). [Pr.: -dă-iaș] – Odaie + suf. -aș.

ORTOCROMATIC, -Ă, adj. (Despre emulsii sau materiale fotografice) Care este sensibil la toate culorile spectrului, în afară de roșu. – Din fr. orthochromatique.

OSEBIT, -Ă, osebiți, -te, adj. (Înv. și pop.) 1. Deosebit, diferit. ◊ Loc. prep. Osebit de... = în afară de..., pe lângă. 2. Care iese din comun; ales, remarcabil; p. ext. foarte mare. – V. osebi.

PAPUC¹, papuci, s. m. 1. Încălțăminte ușoară (fără călcâi), care se poartă în casă; p. gener. pantof ușor de vară. ◊ Expr. (Fam.) A o lua (sau a o șterge) la papuc = a fugi. (Fam.) A fi (sau a pune, a ține etc.) sub papuc = a fi (sau a pune, a ține etc.) sub ascultarea deplină a cuiva, a se lăsa sau a face să se lase condus de cineva. (Rar) A lăsa (pe cineva) la papuci = a sărăci complet (pe cineva). A da (cuiva) papucii = a da (pe cineva) afară, a obliga (pe cineva) să plece. 2. Piesă de lemn care se așază la baza unui stâlp pentru a-i mări suprafața de sprijin. ♦ Piesă de oțel fixată la capătul inferior al unui pilon, pentru a împiedica strivirea acestuia când este bătut în pământ. ♦ Palier pentru rezemarea pe capre a cablului purtător al unui funicular. ♦ Piesă folosită la legarea unui conductor electric la bornele unei instalații electrice sau ale unui aparat electric în vederea stabilirii unui contact demontabil. 3. Compus: papucul-doamnei = plantă erbacee cu tulpina înaltă, cu frunzele lungi, cu flori mari, galbene cu purpuriu (Cypripedium calceolus). [Var.: (reg.) păpuc s. m.] – Din tc. papuç, magh. papucs.

PARANORMAL, -Ă, paranormali, -e, adj. (Despre fenomene, manifestări etc.) Care se află în afară de ceea ce este normal. – Din fr. paranormal.

PAȘAPORT, pașapoarte, s. n. Document oficial care dă cetățenilor unui stat dreptul de a se deplasa în altă țară, servindu-le acolo ca act de identitate; pas², pașuș. ◊ Expr. (Fam.) A da (cuiva) pașaportul = a alunga, a expedia (pe cineva); p. ext. a da (pe cineva) afară din serviciu. ♦ Dosar care cuprinde toate actele necesare editării unei cărți; dosar de carte. [Var.: (înv.) pașport, pasport s. n.] – Din it. paseporto, fr. passeport, rus. pasport.

PAZIE, pazii, s. f. Scândură (ornamentală) așezată vertical la capătul din afară al căpriorilor unui acoperiș cu streașină pentru a ascunde capetele acestora. ♦ Marginea verticală a unui cofraj. ♦ Fâșie de tablă așezată la intersecția unei învelitori cu un zid, pentru a împiedica pătrunderea apei prin rostul de la intersecție. – Cf. păzi.

PĂR², peri, s. m. 1. Totalitatea firelor subțiri de origine epidermică, cornoasă, care cresc pe pielea omului și mai ales pe a unor animale; spec. fiecare dintre firele de felul celor de mai sus sau (cu sens colectiv) totalitatea acestor fire, care acoperă capul omului. ◊ În doi peri = a) loc. adj. (pop.) cărunt; p. ext. care este între două vârste; b) loc. adj. și adv. (care este) neprecizat, nedefinit bine, nehotărât, între două stări; p. ext. îndoielnic, confuz, echivoc, neclar; c) loc. adj. și adv. (reg.) amețit de băutură; cherchelit. ◊ Loc. adv. În păr = cu toți de față. ◊ Expr. Din (sau de-a) fir în (ori a) păr = de la un capăt la altul și cu lux de amănunte; în întregime, în amănunt. Tras de păr, se spune despre o concluzie forțată, la care ajunge cineva exagerând sau denaturând adevărul. A se lua cu mâinile de păr sau a-și smulge părul din cap, se spune când cineva este cuprins de disperare. A se lua (sau a se prinde) de păr cu cineva = a se certa foarte tare, a se încăiera cu cineva. A atârna de un fir de păr = a depinde de o nimica toată. A se da după păr = a se comporta după cum cere împrejurarea; a se acomoda. N-am păr în cap sau cât păr în cap, ca părul din cap = în număr foarte mare; foarte mult. Cât păr în palmă (sau pe broască) = nimic; deloc. Când mi-o crește păr în palmă = niciodată. A avea păr pe limbă = a fi prost; a fi lipsit de educație, necioplit. A i se ridica (sau a i se sui) (tot) părul (în cap sau în vârful capului) sau a i se face (ori a i se ridica etc.) părul măciucă = a se înspăimânta, a se îngrozi, a-i fi foarte frică. A despica (sau a tăia) părul (sau firul de păr) în patru (ori în șapte etc.) = a cerceta ceva cu minuțiozitate exagerată. A-i scoate (cuiva) peri albi = a pricinui (cuiva) multe necazuri; a sâcâi, a agasa (pe cineva). A-i ieși (cuiva) peri albi = a îmbătrâni din cauza prea multor necazuri. A-i ieși (sau a-i trece) cuiva părul prin căciulă = a face eforturi deosebite, trecând peste multe greutăți; a ajunge la limita răbdării. ♦ (Pop.) Peri răi = numele unei boli de ochi, de obicei provocată de firele de gene mai lungi care irită globul ocular. ♦ (Fiecare dintre) firele chitinoase care acoperă unele organe sau părți ale corpului insectelor. ♦ P. anal. Firele scurte, ieșite în afară, care acoperă suprafața unei țesături, în special a unui covor. 2. Denumire generală dată fibrelor naturale de origine animală; p. ext. țesătură din aceste fibre. 3. P. anal. Fiecare dintre filamentele (fine), de origine epidermică, existente pe anumite organe ale unor plante. 4. Arc în formă de spirală la ceas. 5. Compuse: părul-fetei = plantă criptogamă înrudită cu feriga, întrebuințată ca plantă medicinală și ornamentală (Adianthum capillus-Veneris); părul-Maicii-Domnului = plantă erbacee cu frunze mate, crestate adânc (Asplenium adianthum nigrum); părul-porcului = plantă erbacee cu frunze lungi și cu spiculețe (Equisetum telmateja). 6. Compus: (Astron.) Părul Berenicei = numele unei constelații din emisfera boreală. – Lat. pilus.

PĂROS, -OASĂ, păroși, -oase, adj. 1. (Despre ființe sau părți ale corpului lor) Acoperit cu mult păr² (1). 2. (Despre țesături sau obiecte confecționate din astfel de țesături) Acoperit cu un strat pufos, format din capetele firelor care ies în afară. 3. (Despre plante, frunze, flori, tulpini) Acoperit cu păr² (3). – Păr² + suf. -os.

PÂINE, pâini, s. f. 1. Aliment de bază al omului, preparat dintr-un aluat de făină (de grâu, de secară etc.) și ingrediente, afânat prin fermentația drojdiei, frământat cu apă și copt în cuptor; pită. ◊ Expr. A mânca pâine și sare (pe un sau dintr-un taler) cu cineva = a trăi împreună cu cineva, a împărți cu cineva binele și răul. A ieși înaintea cuiva sau a întâmpina (pe cineva) cu pâine și sare = a întâmpina (pe cineva) cu deosebită cinste. A avea (sau ține, a fi cu) pâinea și cuțitul în mână sau a pune mâna pe pâine și cuțit = a avea la îndemână toată puterea, toate mijloacele. (A fi) bun ca pâinea (cea) caldă (sau bună) = (a fi) foarte bun. A mânca o pâine albă = a avea o situație materială bună, a o duce bine. Se caută (sau se vinde) ca pâinea (cea) caldă, se spune despre o marfă foarte căutată și care se vinde foarte ușor. A mânca pâine degeaba = a fi nefolositor. ♦ Aluat de faină frământat în vederea facerii pâinii (1). 2. Hrană necesară pentru trai; p. ext. mijloacele materiale necesare existenței; existență. ◊ Expr. O bucată de pâine sau pâinea zilnică, pâinea cea de toate zilele = mijloacele de existență. A lua (cuiva) pâinea de la gură = a lăsa pe cineva fără mijloace de trai, a lua (cuiva) toate posibilitățile de existență. ♦ Fig. Agoniseală. 3. (Reg.) Cereale, recoltă de cereale, grâne, bucate; p. restr. grăunțe de cereale (mai ales de grâu). 4. Slujbă, funcție, post. ◊ expr. A pune (sau a băga) în pâine (pe cineva) = a face cuiva rost de slujbă. A fi în pâine (sau a mânca o pâine) = a avea o slujbă. A scoate (sau a da afară) din pâine = a da pe cineva afară din serviciu. – Lat. panis.

PÂNTECE, pântece, s. n. 1. Parte a corpului, la om și la animale, situată între torace și bazin, formată dintr-o cavitate în care se află stomacul, intestinele, organele de reproducere etc.; abdomen, burtă, foale, vintre. ◊ Expr. Parcă are oase în pântece, se spune despre cineva care se apleacă foarte greu. A fi cu pântecele la gură = a fi însărcinată. 2. Stomac. ◊ Expr. Cu pântecele lipit de coaste = foarte flămând sau foarte slab. A se închina pântecului = a fi peste măsură de lacom, a trăi numai pentru mâncare. 3. Uter. ◊ Loc. adv. Din pântecele mamei = înainte de a se naște. ◊ Expr. A lua (sau a avea, a purta) în pântece = a rămâne sau a fi însărcinată. A trăi (sau a fi, a se simți) ca în pântecele mamei = a se simți foarte bine și în siguranță. 4. Fig. Partea dinăuntru a unui obiect, a unei încăperi etc.; interior, adâncime. 5. Fig. Partea bombată, ieșită în afară, a unor obiecte; interiorul acestor părți. [Var.: pântec s. n.] – Lat. pantex, -ticis.

PÂNTECOS, -OASĂ, pântecoși, -oase, adj. 1. Cu pântecele mare, proeminent; burtos. 2. Fig. (Despre obiecte) Cu pereții rotunjiți în afară, bombat. – Pântec + suf. -os.

PERDEA, perdele, s. f. 1. Obiect confecționat dintr-un material textil care se atârnă la ferestre și la uși pentru a împiedica pătrunderea luminii, pentru a opri vederea din afară, în scop decorativ etc. ◊ Loc. adj. și adv. Cu perdea = (care este exprimat, spus, făcut etc.) în mod discret, indirect, pe ocolite. Fără perdea = (care este exprimat, spus, făcut etc.) pe față, fără înconjur, în mod necuviincios, trivial. ◊ Expr. A avea perdea la ochi = a nu pricepe un lucru. A(-i) pune (cuiva) perdea (sau perdele) la ochi = a împiedica (pe cineva) să vadă lucrurile așa cum sunt; a înșela (pe cineva). A-i lua (cuiva) perdeaua de pe ochi = a face (pe cineva) să înțeleagă, să vadă clar. ♦ Obiect confecționat din șiraguri lungi și dese de mărgele atârnate în deschizătura unei intrări, în loc de ușă. ♦ Spec. (Înv.) Draperia de la ușa de intrare în camera domnitorului sau a vizirului; p. ext. intrare; anticameră. ♦ Spec. (Înv.) Cortină. ♦ P. anal. Ceea ce acoperă vederea ca o perdea (1); fig. ceea ce împiedică înțelegerea unui lucru. 2. Șir de arbori sădiți în linie dreaptă, de obicei cu scopul de a proteja culturile (împotriva vântului); p. ext. fâșie de pădure. 3. (Pop.) Adăpost (de iarnă) pentru oi. ♦ Adăpost (de trestie) făcut în jurul răsadnițelor timpurii din grădinile de zarzavat. 4. (Med.; pop.) Cataractă; leucom. – Din tc. perde.

PICHET³, (I) pichete, s. n., (II) picheți, s. m. I. S. n. 1. Subunitate însărcinată cu asigurarea securității trupelor aflate în marș. 2. (Adesea urmat de determinarea „de grăniceri”) Subunitate însărcinată în trecut cu paza unui sector al frontierei. ♦ Clădire în care își avea sediul această subunitate. 3. Grup organizat (de militari sau de civili) însărcinat cu apărarea sau cu paza unui obiectiv important, cu stingerea incendiilor într-o întreprindere etc. ♦ (În sintagma) Pichet de grevă = detașament de muncitori greviști care stau de gardă la poarta întreprinderii lor pentru a preveni pe muncitorii din afară despre declanșarea grevei și pentru a împiedica pătrunderea în întreprindere a spărgătorilor de grevă. II. S. m. Țăruș de lemn sau de metal care se înfige în pământ pentru a marca un punct al unei alinieri sau al unui traseu, locul unde urmează să fie plantat un puiet de arbore etc. – Din fr. piquet, germ. Pikett, rus. piket.

PICIOR, picioare, s. n. 1. Fiecare dintre cele două membre inferioare ale corpului omenesc, de la șold până la vârful degetelor, și fiecare dintre membrele celorlalte viețuitoare, care servesc la susținerea corpului și la deplasarea în spațiu. ◊ Loc. adj. Bun (sau iute) de picior (sau de picioare) = iute, sprinten. ◊ Loc. adv. În (sau pe) picioare sau (fam.) d(e)-a-n picioarele = în poziție verticală; sus. În vârful picioarelor = cu corpul sprijinit numai pe vârfurile degetelor de la picioare; p. ext. fără a face zgomot, tiptil. Cu piciorul (sau picioarele) = fără mijloc de locomoție, pe jos. Din cap până în picioare = de sus și până jos, în întregime; cu desăvârșire. Pe picior greșit = (la unele jocuri sportive) nepregătit pentru a para acțiunea adversarului sau, p. gener., pentru a răspunde unei provocări. ◊ Expr. Unde-ți stau picioarele îți va sta și capul = vei plăti cu viața (dacă nu vei face un anumit lucru). A sări drept (sau ars) în picioare = a se ridica repede, brusc. A se pune (sau a fi) pe (sau în) picioare = a) a se însănătoși după o boală (lungă); b) a se reface din punct de vedere material. A vedea (pe cineva) pe (sau în) picioare = a vedea pe cineva sănătos. (Glumeț sau ir.) Are numai (atâția...) ani pe un picior = are o vârstă mai mare decât cea pe care o mărturisește. A pune piciorul (undeva) = a călca, a păși, p. ext., a pătrunde, a se instala undeva; a frecventa pe cineva. A pune pe picioare = a) a iniția, a organiza ceva, a face să meargă, să funcționeze; b) a îngriji un bolnav și a-l însănătoși. A scula (sau a pune etc.) în picioare = a mobiliza în vederea unei acțiuni. A se topi (sau a se usca, a pieri, a se pierde) pe (sau din, de pe) picioare ori d(e)-a-n picioarele = a slăbi, a se prăpădi cu încetul. A boli (sau a duce boala) pe picioare = a fi bolnav (ușor), fără a zăcea la pat. (A fi) cu un picior în groapă (și cu unul afară) = (a fi) foarte bătrân, prăpădit, bolnav; (a fi) aproape de moarte. A vedea pe cineva cu picioarele înainte = a vedea pe cineva mort. A sta (sau a fi) în picioarele cuiva = a împiedica, a încurca, a deranja pe cineva; a fi inoportun. A sta (sau a rămâne, a fi) în picioare = a) a exista sau a continua să existe; b) (despre teorii, planuri, ipoteze etc.) a corespunde cu realitatea, a fi întemeiat; c) a sta, a rămâne intact sau în poziție verticală. E tată-său (sau mamă-sa etc.) în picioare = seamănă întocmai, e leit cu tatăl său (sau cu mama sa etc.). A sări într-un picior = a se bucura mult. Cât te-ai întoarce (sau învârti) într-un picior = repede de tot, într-o clipă. (Fam.) A o lua (sau a o apuca) la picior sau a-și lua picioarele pe umeri (sau la spinare) = a începe să fugă (repede), a o lua la goană; a încerca să se facă nevăzut prin fugă. A nu-i (mai) sta (cuiva) picioarele sau (reg.) a nu-și mai strânge picioarele = a nu (mai) sta potolit, liniștit, a alerga de colo-colo; a umbla mult. A-și bate (sau a-și rupe) picioarele = a umbla mult, a obosi de prea multă alergătură. (Pop.) A prinde (undeva) picior = a se așeza, a se stabili undeva. A cădea (sau a se arunca) la picioarele cuiva sau a săruta picioarele cuiva = a se ruga (umil) de cineva; a se umili înaintea cuiva. A călca (pe cineva) pe picior = a) a preveni pe cineva (călcându-l pe încălțăminte) să nu facă sau să nu spună ceva; b) a face sau a spune (cuiva) ceva supărător. (Pop. și fam.) A vorbi (sau a scrie etc.) cu picioarele = a vorbi (sau a scrie etc.) greșit (logic sau gramatical) ori fără talent; p. ext. a scrie urât, a mâzgăli. Fără cap și fără picioare = fără logică, lipsit de sens. (Fam.) A face (sau a căpăta) picioare = (despre obiecte) a dispărea. (A sta sau a ședea etc.) picior peste picior = (a ședea într-o poziție comodă) cu o parte a unui picior ridicată și așezată peste celălalt picior. Cu coada între picioare = rușinat, umilit. A (se) lua peste picior = a (se) ironiza, a-și bate joc. A călca (pe cineva sau ceva) în picioare = a distruge, a nimici; a disprețui, a desconsidera. A pune (sau a așterne, a închina etc. ceva) la picioarele cuiva = a închina, a oferi cuiva (ceva) în semn de supunere, de prețuire, de omagiu. A-i pune (cuiva) capul sub picior = a omorî pe cineva. A bate din picior = a încerca să-și impună voința; a se răsti, a comanda. A(-i) pune (cuiva) piciorul în prag = a lua o atitudine hotărâtă, a se opune energic. A da din mâini și din picioare = a face tot posibilul pentru a duce o acțiune la bun sfârșit, pentru a scăpa dintr-o încurcătură etc. (Fam.) A sta cu picioarele în apă rece = a se gândi profund și îndelung la ceva. A fi (sau a se afla etc.) pe picior de pace (sau de război) = a fi (sau a se afla etc.) în stare de pace (sau de război). A fi pe picior de egalitate (sau pe același picior) cu cineva = a se bucura de aceleași drepturi, a avea aceeași situație cu altcineva. A da cu piciorul = a respinge sau a lăsa să-i scape un prilej favorabil. A trăi pe picior mare = a duce o viață de belșug, a cheltui mult. Parcă l-a apucat (sau l-a prins) pe Dumnezeu de (un) picior, se spune despre cineva care trăiește o bucurie mare și neașteptată. A fi (sau a sta) pe picior de ducă (sau de plecare) = a fi gata de plecare. A lega (pe cineva) de mâini și de picioare = a imobiliza (pe cineva); a nu lăsa (cuiva) posibilitatea să acționeze. A(-și) tăia craca (sau creanga) de sub picioare = a pierde sau a face să piardă un avantaj, a(-și) periclita situația. A cădea de pe (sau din) picioare sau a nu se (mai) putea ține, a nu (mai) putea sta pe picioare, a nu-l (mai) ține etc. picioarele, se spune despre un om care și-a pierdut echilibrul, puterile sau care este extrem de obosit. A i se tăia (sau a i se înmuia) cuiva (mâinile și) picioarele = a avea o senzație de slăbiciune fizică; a nu se putea stăpâni (de emoție, de durere etc.). (Nici) picior de... = nimeni, (nici) urmă de..., (nici) țipenie. Negustorie (sau comerț, afaceri etc.) pe picior = negustorie (sau comerț, afaceri etc.) făcute întâmplător, ocazional, fără sediu sau firmă înscrisă. ◊ Compuse: (Bot.) piciorul-caprei = plantă erbacee de pădure, cu frunze palmate cu trei diviziuni și cu flori albe sau roșietice (Aegopodium podagraria); piciorul-cocoșului = nume dat unor plante erbacee cu frunze lobate și cu flori galbene (Ranunculus). ♦ Picior (1) de animal sau de pasăre fript sau fiert (pentru a fi mâncat). 2. Proteza unui picior (1). 3. P. anal. Nume dat unor părți de obiecte, de construcții sau unor obiecte, instrumente etc. care seamănă cu piciorul (1) și servesc ca suport, ca element de susținere, de fixare etc. ♦ Partea de jos, apropiată de pământ, a tulpinii unei plante; p. ext. rădăcină. 4. P. anal. Element al unei construcții care servește la susținerea și la legarea ei de teren; partea de jos, masivă, a unei construcții, a unui zid etc. ♦ Picior de siguranță = parte din masivul unui zăcământ lăsată neexploatată în scopul protecției unor lucrări sau a unor construcții de la suprafață. 5. P. anal. Partea de jos a unui munte, a unui deal etc.; zonă mai largă de la baza unei forme de relief. 6. (Reg.) Regulator (la plug). ♦ Coada coasei. 7. (Mat.; în sintagma) Piciorul perpendicularei = intersecția unei drepte cu planul sau cu dreapta pe care cade perpendicular. 8. Veche unitate de măsură, având lungimea de aproximativ o treime dintr-un metru, folosită și astăzi în unele țări. 9. Unitate ritmică a unui vers, compusă dintr-un număr fix de silabe lungi și scurte sau accentuate și neaccentuate. – Lat. petiolus.

PLEACĂ interj. 1. v. marș! 2. v. afară! 3. fugi!, (pop.) tiva!, (prin nord-estul Olt.) tiutiu!

PLIE, plieuri, s. n. (Cor.) Îndoire lentă a picioarelor cu genunchii în afară, urmată de întinderea lor. – Din fr. plié.

PLIMBARE, plimbări, s. f. 1. Acțiunea de a (se) plimba; mers în voie pentru a se recrea, a lua aer etc. ◊ Expr. (Fam.) A trimite (pe cineva) la plimbare = a) a se dispensa de serviciile cuiva, a se descotorosi de cineva; b) a nu sta la discuție (cu cineva), a da afară; a concedia. ♦ Călătorie (de agrement), drum; peregrinare, umblătură. 2. (Înv.; concr.) Loc de promenadă. [Var.: (reg.) preumblare, primblare s. f.] – V. plimba.

PLINTĂ, plinte, s. f. 1. Piesă de lemn, de piatră, de mozaic, de material plastic etc. care se aplică la partea de jos a pereților unei încăperi pentru a-i apăra împotriva loviturilor și a umezelii sau pentru a acoperi rostul dintre pardoseală și perete. 2. Partea de jos a unei clădiri, a unei sobe, a unui zid, ieșită mai în afară și formând un mic soclu. 3. Bloc paralelipipedic de piatră sau de zidărie, pe care se reazemă o coloană sau un piedestal. – Din fr. plinthe.

POLEI s. (MET.) ghețuș, (înv. și reg.) polediță, (reg.) poleială, policie, sticluș. (Afară e ~.)

POTOP s. 1. (livr.) diluviu. (~ul biblic.) 2. v. inundație. 3. (reg.) sodom. (Afară e ~ de ploaie.) 4. v. dezastru. 5. v. mulțime. 6. v. puzderie.

POTOP, potopuri, s. n. 1. (În Biblie) Revărsare uriașă de ape care ar fi înecat întreaga lume și toate viețuitoarele de pe pământ (afară de cele de pe corabia lui Noe). 2. Ploaie mare, torențială; revărsare mare de ape, inundație mare. ♦ P. gener. Calamitate, dezastru, nenorocire. 3. P. anal. Cantitate imensă; număr mare de ființe sau de lucruri; mulțime, grămadă. – Din sl. potopŭ.

PREA adv. 1. Mai mult decât (este necesar), din cale afară de..., peste măsură, extrem de..., foarte (mult). ◊ Expr. Nu (sau nici) prea = nu chiar, nu tocmai, nu foarte; potrivit. A fi prea din cale-afară (sau prea de tot) = a depăși orice limită admisă. A nu ști prea multe = a fi supărăcios, irascibil, a reacționa impulsiv; a nu ști de glumă. (Fam.) Asta e prea-prea = asta întrece măsura. Mult prea... = excesiv, exagerat. Nici prea-prea, nici foarte-foarte = așa și așa, nici bine, nici rău; potrivit; mediocru. ◊ (Ajută la formarea superlativului absolut) Nu e nici prea mult, nici prea puțin. 2. Element de compunere care înseamnă „foarte”, „peste măsură” și care servește la formarea unor substantive, a unor adjective și a unor verbe. – Din sl. prĕ.

PRICHICI, prichiciuri, s. n. (Pop.) Margine îngustă, ieșită în afară, în formă de poliță¹, la horn, la cuptor sau la vatra țărănească. ♦ Marginea de jos a ferestrei, ieșită în afară ca o streașină. – Din ucr. prypičok.

PROGRESIE, progresii, s. f. (Mat.) Șir finit de numere care derivă unul din altul urmând anumite reguli. ◊ Progresie aritmetică = șir de numere care are proprietatea ca fiecare termen al său, afară de primul, să se obțină din cel care îl precedă, prin adăugarea unui număr constant, numit rație. Progresie geometrică = șir de numere care are proprietatea ca fiecare termen al său, în afară de primul, să se deducă din cel care îl precedă, prin multiplicarea lui cu un număr constant, numit rație. – Din fr. progression, lat. progressio, -onis.

PRONAȚIE, pronații, s. f. 1. Mișcare de rotație pe care mâna și antebrațul le execută din afară către interior. 2. (Med.) Poziție aplecată. – Din fr. pronation.

PROSCRIPȚIE, proscripții, s. f. 1. (În Roma antică) Punere în afară de lege sau osândire la moarte a cuiva, fără forme de judecată, pentru infracțiuni politice. ◊ Listă de proscripție = listă afișată care cuprindea numele persoanelor declarate în afara legii. 2. Pedeapsă la care autoritatea publică supunea pe cineva pentru o vină politică; izgonire din patrie, exil, surghiun. – Din lat. proscriptio, fr. proscription.

PUFNI, pufnesc, vb. IV. Intranz. 1. (Despre ființe) A expira pe nări cu zgomot, scurt și sacadat (din cauza oboselii, a mâniei, a nemulțumirii). ◊ Expr. A pufni în (sau de) râs sau (tranz.) a-l pufni pe cineva râsul = a izbucni într-un râs brusc și zgomotos. 2. (Despre mașini) A da afară cu zgomot, scurt și sacadat, aburi, gaze, fum; (despre aburi, gaze, fum) a izbucni, a ieși cu zgomot. – Puf¹ + suf. -ni.

PUTEA, pot, vb. II. Tranz. 1. A fi în stare, a avea puterea, a se simți capabil de a înfăptui un lucru. ◊ Loc. adv. Cum poate (sau pot, poți etc.) = pe măsura posibilităților. ◊ Expr. Cât (sau ce) îi poate (cuiva) capul (sau pielea, cojocul etc.) = cât (sau ce) este în stare să facă cineva, ce posibilități, câtă rezistență are cineva. A nu mai putea (de...) = a) a fi copleșit de un sentiment sau de o senzație puternică; b) (fam.) a nu-i păsa, a nu se sinchisi de ceva sau de cineva. 2. A avea posibilitatea, mijloacele, condițiile necesare sau ocazia de a înfăptui, de a face ceva, a-i fi ceva cu putință. 3. A exista posibilitatea sau probabilitatea, a fi posibil, a fi cu putință ca un lucru să se întâmple. ◊ Expr. Ce (sau când, unde) poate să fie? = ce (sau când, unde) să fie? ◊ Refl. impers. Cum se poate să nu învețe? (Loc. adv.) De nu se mai poate (sau cât se poate, cum nu se poate mai mult) = foarte, din cale-afară. (Expr.) Se prea poate = e (foarte) posibil. ♦ (La prez. ind. pers. 3 sg., cu valoare adverbială) E posibil, e cu putință. ◊ Loc. adv. Peste poate = cu neputință, imposibil. Fără doar și poate = neîndoielnic, sigur, precis. 4. A avea voia, dreptul de a face ceva. ♦ Refl. impers. A fi permis sau îngăduit. Se poate intra? 5. A avea motive, a avea justificare, a fi îndreptățit să facă, să spună, să creadă ceva. 6. A fi indicat, nimerit, potrivit, a fi bine să..., a fi cazul să...; a se cuveni, a se cădea. [Prez. ind. și: (pop.) poci] – Lat. potere (= posse).

RĂBOJ, răbojuri, s. n. 1. Bucată de lemn în formă cilindrică sau paralelipipedică pe care, în trecut, se însemnau, prin crestături, diferite calcule, socoteli (zilele de muncă, banii datorați, numărul vitelor etc.). ◊ Expr. A șterge de pe răboj = a da uitării; a ierta. (Reg.) A crede după răboj = a crede tot ce se spune. A(-și) ieși (sau a scoate pe cineva) din răboj (afară) = a (se) supăra. 2. (Pop.) Socoteală, calcul. Pierdusem răbojul timpului. ◊ Expr. A i se uita cuiva răbojul = a i se uita numărul anilor. 3. Crestătură făcută, ca semn distinctiv, la urechea unei vite. [Var.: răbuș s. n.] – Din bg., scr. raboš.

RĂSFRÂNGE, răsfrâng, vb. III. I. 1. Tranz. și refl. A(-și) proiecta lumina asupra unui obiect, făcând-o să se reflecte; (despre obiecte) a(-și) reflecta lumina proiectată asupra lor. ♦ A (se) refracta. ♦ Refl. (Despre sunete) A se întoarce sub formă de ecou; a se repeta. 2. Refl. A se face simțit, influențând, înrâurind, determinând...; a avea repercusiuni asupra cuiva sau a ceva. 3. Refl. și tranz. A (se) oglindi, a (se) reflecta. II. Tranz. și refl. (despre țesături, părți de îmbrăcăminte etc.) A (se) întoarce în afară, a (se) desface, a (se) îndoi, a (se) plia. [Perf. s. răsfrânsei, part. răsfrânt] – Răs- + frânge.

RĂSFRÂNT, -Ă, răsfrânți, -te, adj. Îndoit, întors în afară. – V. răsfrânge.

REACȚIE, reacții, s. f. I. 1. Faptul de a reacționa; atitudine, manifestare ca răspuns la ceva. 2. (Biol.) Fenomen nemijlocit prin care materia vie răspunde acțiunii unui excitant (venit din interior sau din afară). 3. (Chim.) Fenomen de transformare a uneia sau a mai multor substanțe chimice sub acțiunea unor agenți fizici sau a altor substanțe chimice, în urma căruia se formează substanțe noi, cu proprietăți diferite de ale celor inițiale. 4. (Fiz.; în sintagma) Reacție nucleară v. nuclear. 5. (Fiz.) Forță (sau cuplu de forțe) exercitată de un sistem de corpuri asupra altui sistem de corpuri, în momentul în care ultimul exercită asupra primului o forță (sau un cuplu de forțe) care se consideră ca acțiune. ◊ (Astron.) Reacție gravitațională = modificare a direcției și a modulului vectorului de viteză caracteristice unei nave spațiale care trece prin apropierea unui corp ceresc, datorită câmpului gravitațional al acestuia. ♦ Derivarea unei puteri din circuitul de ieșire al unui amplificator de radio cu tuburi electronice și introducerea ei în circuitul lui de intrare. ◊ (Tehn.) Reacțiunea indusului = totalitatea fenomenelor datorate câmpului magnetic produs de indus la funcționarea în sarcină a unei mașini electrice. II. (În forma reacțiune) Împotrivire politică și economică a claselor în declin față de orice manifestare a progresului social; p. ext. totalitatea celor care susțin această împotrivire și vor restaurarea orânduirii vechi. [Pr.: re-ac-. – Var.: reacțiune s. f.] – Din fr. réaction.

REACȚIONA, reacționez, vb. I. Intranz. A răspunde într-un anumit fel la o excitare sau la o acțiune din afară. ♦ A lua o atitudine față de o situație sau de o împrejurare; a replica; a riposta. [Pr.: re-ac-ți-o-] – Din fr. réactionner.

REBORD, reborduri, s. n. (Tehn.) Margine proeminentă, ieșită în afară. – Din fr. rebord.

RECEPTIV, -Ă, receptivi, -e, adj. Susceptibil de a recepționa, de a primi cu ușurință impresii din afară; care primește cu interes observațiile care i se fac (și ține seama de ele). ♦ Care învață, care asimilează ușor. ♦ (Med.) Predispus de a contracta cu ușurință o boală (infecțioasă). – Din fr. réceptif.

RECEPTIVITATE s. f. Însușirea de a fi receptiv; predispoziție de a primi cu ușurință impresii sau influențe din afară. ♦ Capacitatea unui substrat biologic de a suferi influența unui agent exterior. ♦ (Med.) Predispoziție a organismului de a contracta cu ușurință o boală (infecțioasă), ca urmare a scăderii mijloacelor sale de apărare. – Din fr. réceptivité.

REDAN, redane, s. n. 1. Lucrare simplă de fortificație, alcătuită dintr-un zid în formă de unghi ieșit în afară, folosită în trecut pentru apărarea unei treceri. 2. Motiv decorativ sculptat în formă de dinți alăturați, folosit în arhitectura evului mediu. 3. Fiecare dintre treptele amenajate în partea superioară a unui zid construit pe un teren înclinat. 4. Aliniere a clădirilor de-a lungul unei străzi, astfel încât un colț al lor să fie ieșit mai mult în stradă. 5. Suprafață proeminentă, în formă de treaptă, pe fundul cocei unei ambarcații sau al unui hidroavion (ori al flotoarelor acestuia), care asigură alunecarea acestora pe apă cu o rezistență redusă la înaintare. – Din fr. redan.

RELIEF, reliefuri, s. n. 1. Configurație a suprafeței terestre constituită din totalitatea neregularităților de forme pozitive sau negative considerate față de un plan de referință general sau local. 2. Ridicătură, proeminență pe o suprafață. ◊ Loc. adj. În relief = cu trei dimensiuni, ieșit în afară dintr-un plan, proeminent. ◊ Expr. A scoate în relief = a scoate în evidență, a pune în lumină, a sublinia, a accentua; a reliefa. ♦ Fig. Contur; forță, strălucire. 3. Sculptură fixată pe o suprafață plană. V. basorelief. [Pr.: -li-ef] – Din fr. relief.

RESPIRA, respir, vb. I. Intranz. 1. A introduce în plămâni, prin inspirație, aer și a da afară, prin expirație, bioxidul de carbon și vaporii de apă rezultați din arderile care au loc în organism; a răsufla. 2. Fig. A răspândi, a revărsa, a degaja. – Din fr. respirer, lat., it. respirare.

REVOLUT, -Ă, revoluți, -te, adj. 1. Care și-a încheiat cursul; terminat, împlinit, îndeplinit. 2. (Bot.; despre unele părți ale plantelor) Răsfrânt, întors în afară, în jos. – Din fr. révolu, lat. revolutus. Cf. it. rivoluto.

REZISTA, rezist, vb. I. Intranz. A se împotrivi, a ține piept; a opune rezistență; a nu ceda la acțiunea unor forțe din afară; a nu se lăsa învins, a se ține tare. – Din fr. résister, lat. resistere.

REZISTENȚĂ, rezistențe, s. f. I. Faptul de a rezista; împotrivire, opoziție, apărare împotriva unui atac. ♦ Respingerea atacurilor repetate ale inamicului și menținerea pozițiilor proprii. ♦ Mișcare populară antifascistă de eliberare, desfășurată în timpul celui de-al doilea război mondial în țările ocupate de fasciști. II. 1. Calitatea de a fi rezistent. 2. Putere de a înfrunta boala, oboseala, foamea, lipsurile etc.; calitate a unui organism de a nu contracta o boală contagioasă. 3. Proprietate a unui corp de a suporta, fără modificări în masa lui, acțiunea altui corp sau a unei forțe străine. ◊ Rezistența materialelor = ramură a mecanicii care se ocupă cu studiul comportării corpurilor deformabile, când se exercită asupra lor forțe din afară, și cu studiul dimensiunilor pe care acestea trebuie să le aibă ca să nu-și modifice forma. ♦ Forța de opunere a unui mediu la realizarea unei acțiuni. 4. Forță pe care un conductor electric o opune trecerii curentului și care depinde de materialul din care este făcut conductorul, de grosimea și de lungimea lui. 5. (Tehn.) Rezistor. – Din fr. résistance, it. resistenza.

SACNASIU, sacnasie, s. n. (Turcism înv.) Încăpere mică la catul de sus al caselor domnești și boierești, ieșită în afară din fațada clădirii și închisă cu geamlâc sau cu obloane. ♦ Cameră mică de așteptare în casele boierești. – Din tc. șahnișin.

SĂLTA, salt, vb. I. I. 1. Intranz. și refl. (Despre ființe) A face un salt (sau salturi repetate); a sări. ◊ Expr. (Intranz.) A-i sălta (cuiva) inima (de bucurie) = a tresări de bucurie, a se bucura mult. ♦ A se ridica (puțin) de la pământ, a se înălța în picioare pentru a se urca undeva. 2. Intranz. (Despre lucruri) A se mișca (repetat) de jos în sus sub impulsul unei forțe din afară. ♦ (Despre ape, valuri) A fi agitat, a se învolbura; a clocoti. 3. (Despre ființe și despre lucruri) A se mișca, a se deplasa în salturi. ♦ (Despre oameni) A merge sprinten. ♦ (Rar) A dansa. 4. Intranz. A trece peste ceva printr-un salt. ♦ A sări, a țâșni de undeva; a se ivi, a răsări (pe neașteptate și sărind). Izvoare saltă de sub piatră. ♦ A se ridica în înălțime, a se înălța în văzduh. II. Tranz. A mișca, a deplasa din loc ridicând (ușor) în sus. ♦ Tranz., refl. și intranz. Fig. A(-și) îmbunătăți situația materială, socială. ♦ Refl. Fig. (Despre copii și plante) A crește în înălțime, a se înălța. – Lat. saltare.

SĂRI, sar, vb. IV. Intranz. I. (Despre ființe) 1. A se desprinde de la pământ, avântându-se în sus printr-o mișcare bruscă, și a reveni în același loc; a sălta. ♦ A dansa, a țopăi, a zburda. ◊ Expr. (Tranz.) Sare tontoroiul (sau drăgaica), se spune despre o persoană neastâmpărată. 2. A se deplasa, a trece dintr-un loc în altul prin salturi. ◊ Loc. adv. Pe sărite = a) mergând în salturi; b) trecând peste anumite părți, omițând anumite părți (la o lectură, scriere etc.). ♦ Fig. A trece brusc dintr-o situație în alta, de la o idee la alta. 3. A trece peste ceva printr-o săritură; a escalada. ◊ Expr. A sări peste cal = a depăși limita admisă; a exagera. ◊ Tranz. A sărit din doi pași cele patru trepte. (Expr.) A sări garduri (sau, intranz., peste garduri) = a umbla după aventuri amoroase. ♦ Tranz. Fig. A omite, a trece cu vederea. 4. A se ridica brusc de undeva (și a porni). ◊ Expr. A sări (cuiva) de gât = a se repezi să îmbrățișeze pe cineva; a arăta cuiva dragoste (exagerată). A-i sări (cuiva) înainte = a alerga în întâmpinarea cuiva. ♦ A se grăbi, a se repezi (să facă ceva); a interveni grabnic într-o acțiune, în ajutorul cuiva. ◊ Săriți! = cuvânt prin care se cere ajutor de către o persoană desperată. ♦ A se repezi cu dușmănie la cineva; a ataca. ◊ Expr. A sări în capul cuiva sau a-i sări cuiva în cap = a certa pe cineva. ♦ A interveni brusc (și neașteptat) într-o discuție; a intra (brusc) în vorbă. 5. A se ivi pe neașteptate; a răsări. ◊ Expr. A sări în ochi = a fi evident. II. (Despre lucruri) 1. A se deplasa brusc și cu putere în sus, de obicei sub impulsul unor forțe din afară. ◊ Expr. A sări în aer = a se distruge, a se preface în bucăți (în urma unei explozii). ♦ Spec. (Despre obiecte elastice) A se ridica brusc în sus în urma unei lovituri, a atingerii unei suprafețe dure etc. Mingea sare. 2. (Cu determinări locale introduse prin prep. „din” sau „de la”). A-și schimba brusc poziția, a se desprinde brusc din locul în care a fost fixat. ◊ Expr. A-i sări (cuiva) inima (din loc) = a se speria foarte tare; a se emoționa tare. A-i sări (cuiva) țandăra (sau țâfna, muștarul) = a se înfuria, a se mânia. A-i sări (cuiva) ochii (din cap) = a) exprimă superlativul unei stări de suferință fizică; b) (în imprecații și în jurăminte) Să-mi sară ochii dacă te mint. A-și sări din minți = a înnebuni. A-și sări din țâțâni (sau din balamale, din fire) = a se enerva foarte tare, a se mânia. ♦ A țâșni, a împroșca. [Prez. ind. și: (pop.) săr, sai] – Lat. salire.

SCĂPA, scap, vb. I. 1. Intranz. A se desprinde din...; a se elibera, a se salva (dintr-o cursă, dintr-o strânsoare etc.); a se descătușa. ♦ A se strecura prin..., a străbate. ♦ A ieși cu bine dintr-un necaz, dintr-o încurcătură, dintr-o situație grea; a se feri de..., a evita, a se apăra de... ♦ Intranz. și tranz. A reuși să (se) elibereze de cineva sau de ceva supărător, neplăcut; a (se) descotorosi, a (se) debarasa. ♦ Tranz. A nu mai putea prinde (fiindcă a fugit smulgându-se din mâna cuiva, desprinzându-se din legăturile în care era legat etc.). 2. Tranz. A lăsa un obiect să cadă din mână fără voie (din cauza unei emoții, a neatenției sau din cauză că este prea greu); a da drumul din mână involuntar la ceva. ◊ Expr. A scăpa din mână (pe cineva sau ceva) = a) a pierde de sub control (pe cineva sau ceva); b) a pierde un bun prilej de a face, de a obține ceva. 3. Intranz. (Rar; despre Soare) A coborî spre asfințit; a fi în declin, a trece de... 4. Refl. A spune sau a face ceva fără voie, din greșeală; a nu se putea stăpâni de a spune sau de a face ceva. ◊ Expr. (Tranz.) A scăpa o vorbă = a face (din imprudență) o indiscreție. 5. Tranz. A pierde un spectacol, o întâlnire, un tren etc.; a nu mai apuca, a nu mai prinde (întârziind), a sosi prea târziu. 6. Tranz. A lăsa neobservat, a pierde din vedere, a nu lua în seamă, a omite. ◊ Expr. A nu scăpa (pe cineva sau ceva) din ochi (sau din vedere) = a ține (pe cineva sau ceva) sub continuă observație. ♦ Intranz. A trece neobservat, neluat în seamă. 7. Intranz. A nu reuși momentan să-și amintească de... 8. Refl. A avea senzația acută de defecare sau de urinare, a simți imperios nevoia de a ieși afară. – Lat. *excappare.

SCOATE, scot, vb. III. Tranz. I. 1. A lua ceva (afară) dintr-o cantitate mai mare sau din locul unde se află. 2. A extrage dintr-un spațiu, dintr-un înveliș etc. pentru a elibera sau a utiliza. ◊ Expr. A scoate sabia (din teacă) = a începe vrajba, războiul. ♦ A elibera dintr-o strânsoare; a degaja. 3. A pune la vedere; a da la iveală, a înfățișa, a expune. ◊ Expr. A scoate la vânzare (sau la mezat, la licitație) = a pune în vânzare (sau la mezat, la licitație). A scoate la iveală (sau în vileag) = a face cunoscut; a dezvălui. 4. A(-și) da jos de pe sine sau de pe altcineva un obiect de îmbrăcăminte, de podoabă etc. ◊ Expr. Pe unde scot (sau scoți etc.) cămașa? = cum aș (sau ai etc.) putea să scap (ori să scapi etc.) din încurcătura sau necazul în care mă aflu (sau te afli etc.)? ♦ A elibera din ham sau din jug un animal de tracțiune. 5. A trage afară cu forța; a smulge, a extrage, a extirpa. I-a scos o măsea. ◊ Expr. A scoate (cuiva) sufletul = a necăji, a supăra foarte tare (pe cineva). A-și scoate sufletul = a se obosi prea mult, a pune (prea) mult suflet, a se extenua. A-i scoate (cuiva) ochii (pentru ceva) = a-i aduce (cuiva) mereu aminte de un serviciu sau de un bine pe care i l-ai făcut; a reproșa (ceva cuiva). A-și scoate ochii unul altuia = a se certa; a se bate; a-și imputa, a-și reproșa. ♦ Fig. A obține, a căpăta (cu greutate). 6. A izgoni, a alunga, a da pe cineva afară dintr-un anumit loc. ♦ A face să iasă în calea sau în întâmpinarea cuiva. ◊ Expr. A scoate (pe cineva) în lume = a conduce (pe cineva) la o petrecere, la un spectacol, a face (pe cineva) să cunoască societatea. 7. A îndepărta pe cineva dintr-o funcție, a da afară. ♦ A elimina dintr-o serie, dintr-o listă, dintr-un șir. ◊ Expr. A scoate din circuit = a) a face să nu mai funcționeze, întrerupând legăturile cu circuitul; b) a retrage din circulație. A scoate corecturile = a îndrepta greșelile indicate în corecturile unui text pregătit pentru tipar. 8. A face pe cineva să iasă dintr-o anumită stare, a schimba starea cuiva. ◊ Expr. A scoate (pe cineva) din viață (sau dintre cei vii) = a omorî (pe cineva). A nu mai scoate (pe cineva) din... = a nu mai înceta de a numi (pe cineva) cu un nume, cu o poreclă, cu un calificativ (injurios). A scoate (cuiva) peri albi = a pricinui (cuiva) mari necazuri, a sâcâi mereu (pe cineva). ♦ A convoca, a aduna; a mobiliza (pentru o acțiune). 9. A conduce pe călători într-un anumit loc; a duce până într-un loc. O potecă i-a scos din pădure. ◊ Expr. A o scoate la capăt = a termina ceva cu succes, a izbuti, a reuși. A scoate (pe cineva) la covrigi = a ruina sau a păgubi (pe cineva). 10. A scăpa, a salva, a ajuta (pe cineva) să iasă dintr-o situație grea. 11. A obține un produs din ceva; a extrage, a fabrica. 12. A dobândi, a câștiga, a obține. ◊ Expr. A-și scoate pâinea (sau, rar, mămăliga) = a-și câștiga existența, a dobândi cele necesare traiului. ♦ A lua înapoi, a recupera. 13. A lua, a ridica, a obține (un pachet, un act etc.) dintr-un anumit loc. 14. A face ca cineva să parvină, să obțină o situație mai bună; a promova. Meșterul l-a scos calfă. ◊ Expr. A scoate om din cineva = a face pe cineva să devină om cumsecade, de valoare. 15. A face o copie, o reproducere; a fotografia. 16. A tipări, a edita, a publica. A scos o carte. II. 1. A împinge înainte, făcând să iasă în afară, a lăsa să se vadă, a da la iveală. Scot capul pe geam. ◊ Expr. Fuge de-și scoate ochii = fuge foarte tare. ♦ A face să emane; a produce. ♦ A azvârli, a arunca, a trimite. 2. A rosti sunete, a pronunța cuvinte; a striga, a țipa. ♦ A formula, a spune, a zice. 3. A născoci, a scorni, a inventa. ♦ (Înv.) A institui. 4. (Despre păsări) A cloci ouăle și a face să iasă pui. 5. (Despre plante) A face să răsară, să crească, să se dezvolte. – Lat. *excotere (= excutere).

SCUIPA, scuip, vb. I. 1. Intranz. A elimina din gură salivă, flegmă etc. cu o mișcare specifică a buzelor și a limbii. ♦ Tranz. A arunca scuipat asupra (sau în urma) cuiva sau a ceva (sau a face numai gestul respectiv), în semn de batjocorire, de înjosire, de dispreț; fig. a-și manifesta disprețul față de cineva (prin cuvinte, atitudini etc.). ♦ Tranz. A da, a azvârli ceva afară din gură, p. ext. din gâtlej sau din plămâni; a expectora. ◊ Expr. (Fam.) A-și scuipa plămânii = a) se spune despre bolnavii de tuberculoză care tușesc și expectorează des; b) se spune pentru a arăta că cineva depune eforturi deosebite pentru ceva (fără rezultatele scontate). A scuipa sânge = a avea o hemoptizie. 2. Tranz. A elimina (ajutat de salivă) un corp străin aflat sau introdus în gură. 3. Intranz. și tranz. Fig. A arunca ceva cu forță. – Lat. *scupire.

SERTAR, sertare, s. n. 1. Parte a unei mobile (birou, scrin etc.) în formă de cutie, care se poate trage în afară. 2. Organ de mașină care, prin deplasările sale, permite intrarea și ieșirea agentului motor (abur, aer comprimat etc.) în și din cilindrul unui motor. ♦ Element în formă de placă folosit la construcția unor robinete pe care le închide și le deschide, deplasându-se într-o mișcare de translație în lungul axei lui; vană. [Var.: saltar s. n.] – Din ngr. sirtári.

SMULS², -Ă, smulși, -se, adj. 1. (Despre plante) Care este tras afară din pământ (cu rădăcină). 2. (Despre obiecte) Desprins, deplasat cu brutalitate din locul în care se află fixat. ♦ (Haltere; despre stiluri) Care constă în ridicarea halterei (1) cu ambele brațe printr-o singură mișcare continuă. ◊ (Substantivat, n.) S-a calificat la smuls în finală. – V. smulge.

STRADĂ, străzi, s. f. 1. Drum (pavat sau asfaltat) în interiorul unei localități, de-a lungul căruia se înșiră, de o parte și de alta, trotuarele și casele. ◊ Expr. Omul de pe stradă = un anonim, o persoană oarecare (reprezentând opinia publică). A arunca (pe cineva) în stradă = a da (pe cineva) afară din casă; p. ext. a lua (cuiva) tot ce are, a sărăci. 2. Locuitorii unei străzi (1). [Pl. și: (înv.) strade] – Din ngr. stráta, it. strada.

STRĂIN, -Ă, străini, -e, adj., s. m. și f. 1. Adj., s. m. și f. (Persoană) care face parte din populația altei țări decât aceea în care se află sau trăiește; (om, ființă) care este originară din altă regiune, localitate etc. decât aceea în care se află sau locuiește, trăiește. ♦ (Persoană) care aparține unei naționalități ce nu formează, în cadrul unui stat, o minoritate națională. 2. Adj. (Despre țări, locuri) Care este altul decât cel de origine al cuiva. ♦ Care aparține sau este propriu altui popor decât cel al persoanei despre care este vorba. 3. Adj., s. m. și f. (Persoană) care nu se află în relații apropiate (de rudenie sau de prietenie) cu cineva; p. ext. (om) care este sau se simte stingher. ◊ Loc. adv. Prin (sau printre, în) străini = departe de casă, între oameni necunoscuți, neprietenoși. ♦ (Om) înstrăinat (sufletește), depărtat de... 4. Adj. Care este în afară de preocupările sau de interesele cuiva. ♦ Care nu are nici o legătură, nici o contingență cu ceva, care este departe de ceva. 5. Adj. (Despre obiecte) Care nu este proprietatea sa, care aparține altuia. 6. Adj. Care este de altă natură, are alte particularități decât mediul în care se află. 7. Adj. Neobișnuit; bizar. [Var.: (pop.) strein, -ă adj., s. m. și f.] – Et. nec.

STREAȘINĂ, streșini, s. f. Prelungire a acoperișului unei construcții în afara zidurilor care apără pereții și fundațiile de ploaie. ◊ Expr. A(-și) pune mâna (sau palma) streașină (la ochi sau, rar, ochilor, la frunte) sau a duce mâna streașină (la ochi), a se uita, a sta etc. cu mâna streașină (la sau pe ochi, deasupra ochilor) = a(-și) pune, a duce etc. palma la frunte, deasupra ochilor, pentru a se apăra de soare când privește sau pentru a vedea mai bine. ♦ Jgheab de scurgere a apelor de ploaie, montat la marginea acoperișului caselor. ♦ Acoperiș (de șindrilă) înclinat, cu care se acoperă la țară unele garduri sau porți. ♦ Partea ieșită mai în afară la o claie sau la o șiră, pe care se scurge apa de ploaie. ♦ Ramurile copacilor din marginea unei păduri; terenul din marginea unei păduri. ♦ Marginea de jos a caierului (din care se trage firul). [Var.: (reg.) strașină, streșină s. f.] – Cf. sl. strĕha.

SUBINTITULA, subintitulez, vb. I. Tranz. A da unei scrieri și un titlu secundar (în afară de cel principal). – Sub¹- + intitula.

SURPLOMBĂ, surplombe, s. f. Parte a unei stânci suspendată deasupra unui gol; zid sau parte a unei construcții ieșită în afară, în raport cu baza. – Din fr. surplomb.

ȘOLDIȘ adv. (Pop.) Cu un șold ieșit în afară, cu umblet greoi, șchiop. ♦ Fig. Oblic, pieziș, strâmb. – Șold + suf. -iș.

ȘOLDIT, -Ă, șoldiți, -te, adj. (Pop.; despre animale) Cu șoldul vătămat, ieșit în afară, fracturat. ♦ Fig. (Despre lucruri) Lăsat într-o parte, strâmb. – V. șoldi.

ȘOPÂRLĂ, șopârle, s. f. Nume dat mai multor specii de reptile din ordinul saurienilor, cu pielea verde-cenușie sau pestriță, cu capul și abdomenul acoperite cu plăci cornoase, cu corpul aproape cilindric, sprijinit pe patru picioare scurte, îndreptate în afară, cu coada lungă, subțiată spre vârf, regenerabilă (Lacerta). – Cf. alb. shapi.

TOARTĂ, toarte, s. f. 1. Parte ieșită în afară la unele obiecte, încovoiată în formă de arc, care servește pentru apucat cu mâna. ◊ (În basme și în credințele populare) Toarta (sau torțile) cerului (sau pământului) = toartă sau toarte pe care le-ar avea cerul (sau pământul). ◊ Loc. adj. și adv. (Fam.) La toartă = zdravăn, strașnic; extrem de strâns. 2. Verigă sau belciug cu ajutorul cărora se atârnă un obiect. ♦ Urechea curbată a unui lacăt (petrecută prin belciuge). 3. Dispozitiv curbat cu care se prinde cercelul de ureche; cercel în formă de inel. [Pl. și: torți] – Lat. torta (<torquere).

TOHOARCĂ, tohoarce, s. f. (Reg.) Cojoc mare ciobănesc, făcut din piei neprelucrate (cu lâna în afară). – Et. nec.

TOPENIE, topenii, s. f. (Fam.) Prăpăd, dezastru. ◊ Expr. Topenia pământului = a) din cale-afară, peste măsură; b) căldură foarte mare, caniculă, arșiță. – Topi + suf. -enie.

TRANZIT, tranzituri, s. n. 1. Trecere a unor mărfuri sau a unor persoane dintr-o țară în alta prin teritoriul unei a treia țări; regim vamal special, prevăzând scutirea de taxe pentru mărfurile aflate în această situație. ◊ Bilet de tranzit = autorizație scrisă privind scutirea de vamă a unor mărfuri care sunt în trecere printr-o țară străină. 2. Trecere a unui tren sau a unui călător printr-o stație sau printr-o țară fără alte staționări sau operații în afară de cele strict necesare pentru schimbări de direcție și încrucișări. 3. (În sintagma) Tranzit digestiv = drum parcurs de alimente prin tubul digestiv din momentul introducerii lor în gură până la absorbția elementelor asimilabile și eliminarea resturilor. – Din fr. transit.

TRIMITE, trimit, vb. III. Tranz. 1. A dispune sau a ruga ca cineva să se ducă undeva. ◊ Expr. (Fam.) A trimite (pe cineva) pe cealaltă lume (sau la moarte, în rai) = a ucide, a omorî. A trimite (pe cineva) la plimbare = a) a refuza să mai stea de vorbă (cu cineva), a nu da curs discuției, a da pe ușă afară; b) a concedia (pe cineva) din serviciu. A trimite (pe cineva) în judecată = a intenta (cuiva) un proces. A trimite (pe cineva) la ocnă (sau la temniță, la închisoare) = a pedepsi (pe cineva) cu închisoarea. 2. A delega, a alege într-un organ de conducere sau într-un organ reprezentativ. 3. A îndruma pe cineva, a da indicații cuiva să consulte un text în legătură cu o anumită problemă. 4. (Despre divinitate) A face să vină, să se arate, să se producă, să se manifeste. 5. A dispune ca un obiect să fie dus, transportat, predat la o anumită destinație; a expedia. 6. A transmite prin cineva vești, porunci, salutări etc. [Var.: trimete vb. III] – Lat. tramittere.

ȚIPA², țip, vb. I. Tranz. (Reg.) 1. A arunca, a azvârli. ♦ Spec. A arunca de pe sine o haină, un obiect de îmbrăcăminte etc. 2. A scoate, a da afară. 3. A alunga, a goni. – Et. nec.

URECHE, urechi, s. f. I. 1. Fiecare dintre cele două organe ale auzului și echilibrului, așezate simetric de o parte și de cealaltă a capului omului și mamiferelor, alcătuite dintr-o parte externă, una mijlocie și una internă. ◊ Expr. A fi numai urechi sau a-și deschide urechile (în patru) = a asculta foarte atent. A-i ajunge cuiva la ureche sau a ajunge la urechea cuiva = (despre afirmații, zvonuri, știri) a deveni cunoscut, știut de cineva. A-i trece cuiva (ceva) pe la ureche = a auzi un lucru numai în treacăt, neprecis. A-i intra cuiva (ceva) pe-o ureche și a-i ieși pe alta (sau pe cealaltă) = a nu reține ceea ce i se spune, a trece ușor peste cele auzite, a nu asculta sfaturile primite. Tare (sau fudul) de urechi (sau de-o ureche) = surd. ♦ Partea externă, cartilaginoasă, vizibilă a urechii (I 1); pavilionul urechii, auriculă. ◊ Loc. adv. Până peste urechi = extrem de..., foarte. ◊ Expr. (A fi) într-o ureche = (a fi) smintit, scrântit, țicnit. A i se lungi (cuiva) urechile (de foame etc.) = a-și pierde răbdarea așteptând (să mănânce etc.), a dori foarte mult (ceva). ◊ Compuse: (Bot.) urechea-babei = ciupercă comestibilă de culoare gălbuie sau trandafirie pe partea exterioară și roșie-portocalie pe partea interioară; urechiușă (Peziza aurantia); urechea iepurelui = a) numele mai multor specii de plante erbacee din familia umbeliferelor, cu flori galbene sau galbene-aurii (Bupleurum); b) plantă erbacee din familia labiatelor, cu tulpina și frunzele păroase, cu florile roz (Stachys lanata); urechea-porcului = plantă erbacee meliferă din familia labiatelor, cu tulpina păroasă și ramificată în partea superioară, cu frunzele ovale și dințate și cu flori mici, albăstrui-violete (Salvia verticillata); urechea-șoarecelui = nu-mă-uita; urechea-ursului = plantă erbacee cu frunze cărnoase, ovale, ușor dințate, dispuse în formă de rozetă și cu flori galbene (Primula auricula). 2. Fig. Facultatea de a auzi; simțul auzului; auz. ◊ Expr. A avea ureche (muzicală) = a avea facultatea de a percepe just (și de a reproduce în mod exact) sunetele muzicale. A cânta după ureche = a reproduce o melodie după auz, fără a folosi partitura. II. (Pop.) Organul respirator al peștilor; branhie. III. P. anal. 1. Gaura acului (prin care se petrece ața sau sfoara). ◊ Expr. A scăpa ca prin urechile acului = a scăpa cu mare greutate, în mod miraculos dintr-o situație dificilă. 2. Cheotoarea de piele sau de pânză care se coase la marginea posterioară de sus a ghetelor sau a cizmelor, cu ajutorul căreia se trage încălțămintea în picior. 3. Toartă; inel, belciug. ♦ Proeminență în formă de cârlig la capătul de sus al leucii carului, de care se sprijină lanțul sau veriga care leagă loitrele de leucă. ♦ Ochi, laț, juvăț la capătul ștreangului; valul ștreangului. 4. (La pl.) Porțiune ieșită în afară dintr-o lucrare de zidărie, amenajată pentru a ușura fixarea unui toc de fereastră sau de ușă, pentru a susține un ornament etc. – Lat. oricla (= auricula).

VALGUS s. n. (Med.) Deviație a piciorului în afară. – Din fr. valgus.

VATRĂ, vetre, s. f. 1. Un fel de platformă înălțată, amenajată în tinda caselor țărănești, pe care se face focul pentru a pregăti mâncarea; parte plană din interiorul cuptorului (de pâine) sau al sobei, care susține cuptorul sau soba în afară și pe care se poate ședea sau dormi. ◊ Expr. A îmbătrâni în vatră = a rămâne fată bătrână, nemăritată. A rămâne cu sluta în vatră = a nu-și putea mărita fata. A cloci pe vatră = a lenevi (la căldură), a trândăvi. A cădea cuiva în vatră = a fi oaspete nepoftit și supărător al cuiva. ♦ Parte a forjei în care se depozitează și unde arde combustibilul; partea inferioară din interiorul unui cuptor metalurgic, pe care se așază materialele care trebuie încălzite sau topite. 2. Locuință, așezământ stabil, cămin, casă (părintească). ◊ Loc. adj. De vatră = care și-a făcut gospodărie și s-a statornicit într-un loc. ♦ Loc de baștină, de origine. ◊ Expr. (Ieșit din uz) A lăsa (un ostaș) la vatră = a elibera (un ostaș) după terminarea stagiului militar. ♦ Cuib al unui animal sălbatic, cu puii în el. 3. Locul principal, central al unei așezări, al unei instalații etc.; locul pe care s-a clădit ceva, pe care se construiește sau unde se așază ceva. ◊ Vatra satului = suprafața de teren pe care se întinde satul. 4. (Pop.) Porțiune de pământ, pe un câmp, care se deosebește de restul locului printr-o vegetație diferită sau prin absența vegetației. – Cf. alb. vatre.

VÂNT, vânturi, s. n. 1. Deplasare pe orizontală a unei mase de aer provocată de diferența de presiune existentă între două regiuni ale atmosferei. ◊ Vânt rău = întâmplare nenorocită care lovește pe cineva. ◊ Loc. adv. Ca vântul = foarte repede. ◊ Expr. Ce vânt te aduce? se spune cuiva care a venit pe neașteptate. A se așterne vântului = a alerga foarte repede. A se duce pe aripi de vânt = a se duce foarte repede. Bate vântul, se spune când un loc, de obicei populat, este (temporar) pustiu. A-i bate (sau a-i sufla cuiva) vântul în buzunare = a nu avea nici un ban, a fi foarte sărac. A arunca banii în vânt = a cheltui fără socoteală. Din (sau de la) cele patru vânturi = din toate părțile, de pretutindeni. A vedea dincotro bate vântul = a-și da seama de o situație, înainte ca lucrurile să se precizeze cu claritate. A-l bate vântul (pe cineva) = a fi extrem de slab sau de slăbit. (Rar) A se duce pe vânturi = a se risipi, a se prăpădi. 2. Aer, văzduh. ◊ Loc. adv. În vânt = a) în gol; b) în sus; c) fig. fără folos, zadarnic. 3. Curent de aer creat pe cale artificială (cu un dispozitiv, cu evantaiul etc.). 4. (În expr.) A face vânt = a) a împinge, a arunca, a azvârli; p. ext. a da afară (dintr-o slujbă); b) (fam.) a scăpa de cineva. A-și face (sau, rar, a-și da) vânt = a-și lua avânt, a porni cu viteză, cu avânt. A lua vânt = (despre cai) a porni, cu viteză mare (scăpând de sub controlul conducătorului). 5. (Astron.; în sintagma) Vânt solar = flux de protoni și neutroni emiși continuu de Soare. – Lat. ventus.

VÂRF, vârfuri, s. n. 1. Partea cea mai de sus (ascuțită) a unor obiecte înalte (case, copaci etc.) sau a anumitor forme de relief (deal, munte). ◊ Expr. Asta pune (sau, rar, face) vârf (la toate) = asta întrece orice închipuire sau așteptare, este din cale-afară. (Plin) cu vârf sau încărcat cu vârf = plin de tot, până sus. ♦ Fig. (La pl.) Persoanele care se află în fruntea unei organizații politice, sociale sau administrative, a unui grup social etc. ♦ (Rar) Partea de deasupra, suprafața unei ape. Vârful Oltului. 2. Capăt, extremitate (ascuțită) a unui lucru. Vârful coloanei. ♦ Spec. Extremitate a unei părți a trupului omului sau animalelor. ◊ Loc. adv. Din vârful buzelor = de mântuială, superficial; batjocoritor, sfidător, ironic. (În legătură cu verbe de mișcare) În vârful (sau pe vârfurile) degetelor (sau picioarelor) = tiptil, încet, cu grijă, fără zgomot, ca să nu simtă nimeni. ◊ Expr. A i se sui (cuiva) părul în vârful capului = a i se ridica (cuiva) părul de pe cap (de frică, de spaimă) A i se sui (cuiva) tot sângele în vârful capului, se spune când cineva se aprinde la față din cauza furiei, a rușinii etc. A vorbi în (sau din) vârful limbii (sau buzelor) = a vorbi peltic; p. ext. a vorbi afectat. 3. Punctul de intersecție a laturilor unui unghi sau ale unui triunghi, a muchiilor unei piramide etc. 4. Fig. Moment de intensitate maximă a unei activități. ◊ Ore de vârf = a) (în legătură cu mijloace de transport, magazine sau alte unități de servire a populației) ore de afluență maximă, de mare aglomerație și de solicitare intensă; b) (în legătură cu sursele de apă, de energie electrică, de gaze) ore în care consumul este foarte intens. Vârf de consum = cantitate maximă de energie electrică necesară abonaților unei rețele electrice la anumite ore de zi sau în anumite perioade ale anului. – Din sl. vrŭhŭ.

VINOVAT, -Ă, vinovați, -te, adj. 1. (Despre oameni) Care are o vină, care a săvârșit o greșeală, o faptă pedepsită de lege, o abatere de la datorie sau de la morală; culpabil; pasibil de o pedeapsă. 2. (Despre faptele, comportările etc. oamenilor) Care este în afară de lege sau de bunele moravuri, care nu poate fi îngăduit, permis; nepermis. – Din sl. vinovatŭ.

VOMAT, -Ă, vomați, -te, adj. Dat afară pe gură, debordat. – V. voma.

VOMITA, vomit, vb. I. Tranz. A da afară prin esofag și pe gură mâncarea ajunsă în stomac (și în intestinul subțire); a vărsa, a voma, a borî. – Din it. vomitare.

VORBITOR, -OARE, vorbitori, -oare, adj., subst. I. Adj. 1. Care vorbește; care folosește limbajul articulat. ♦ Care vorbește plăcut (și mult); vorbăreț, comunicativ. 2. Evident, edificator, elocvent. II. S. m. și f. 1. Persoană care vorbește, care folosește limbajul articulat. ♦ Persoană care povestește, care discută cu alții. 2. Orator, conferențiar. III. S. n. Cameră specială destinată întrevederilor dintre o persoană aflată într-un internat, într-un cămin etc. și cineva venit din afară. – Vorbi + suf. -tor (III după fr. parloir).

ZBILȚ, zbilțuri, s. n. 1. Laț de sârmă cu care hingherii prind câinii vagabonzi. 2. Unealtă formată dintr-un cârlig fixat de o coadă de lemn, cu care se trag afară din apă peștii mari. – Et. nec.

ZBURA, zbor, vb. I. 1. Intranz. (Despre păsări și insecte) A plana și a se mișca în aer cu ajutorul aripilor. ♦ A pleca în zbor, a-și lua zborul. ♦ (Despre lucruri) A pluti în aer (purtat de vânt); a trece prin aer cu viteză (fiind zvârlit sau lansat cu putere). 2. Intranz. (Despre aparate de zbor) A se ridica și a se menține în văzduh, a se deplasa pe calea aerului; (despre oameni) a călători cu un astfel de aparat. 3. Intranz. Fig. A merge foarte repede, a alerga, a goni. ♦ (Despre oameni) A străbate spații mari cu repeziciune; a se repezi până undeva. ♦ (Despre timp) A trece, a se scurge repede. ♦ (Despre gânduri, idei) A se succeda cu repeziciune. 4. Tranz. Fig. A smulge de la locul său, a prăvăli, a răsturna. ◊ Expr. A zbura cuiva capul = a decapita pe cineva; a-l omorî. A-și zbura creierii = a se sinucide prin împușcare. (Fam.) A zbura (sau a face să zboare) pe cineva de undeva = a da pe cineva afară de undeva, dintr-un post; a-l concedia. (Intranz.) A zbura de undeva = a fi forțat să părăsească un loc (în special un post, o slujbă). ♦ Intranz. (Rar) A cădea, a se prăbuși, a se prăvăli. 5. Tranz. (Pop.; în expr.) A zbura laptele = a pune puțin lapte acru în lapte dulce fierbinte ca să se aleagă brânza. – Lat. *exvŏlāre.

ZIMBRU, zimbri, s. m. Animal sălbatic masiv din familia bovinelor, cu corpul acoperit cu o blană deasă, pâsloasă, cu capul mare și lat, cu coarnele scurte, întoarse în afară, în față și în sus, cu greabănul înalt, cu gâtul și cu bărbia acoperite cu păr lung, care astăzi, aflat pe cale de dispariție, este ocrotit în rezervații naturale (Bison bonasus). – Din sl. zonbrŭ.

ZVÂRLI, zvârl, vb. IV. (În concurență cu azvârli) I. Tranz. 1. A arunca ceva (printr-o mișcare bruscă). ♦ A da la o parte, a lepăda un lucru (ne folositor sau vătămător). ♦ A proiecta în afară (ca urmare a unei impulsii lăuntrice). Vulcanul zvârle lavă. 2. A risipi, a împrăștia. ♦ Fig. A cheltui bani fără socoteală. II. Intranz. 1. A arunca cu ceva asupra cuiva (pentru a-l lovi, a-l alunga etc.). 2. (Despre animale) A izbi cu picioarele, a fi nărăvaș; a lovi. III. Refl. A se repezi, a se precipita, a porni cu mare avânt. ♦ A se arunca, a sări. Se zvârle pe cal. – Cf. scr. vrljiti, bg. hvărljam.