ADMIRAȚIE. Subst. Admirație, admirare (înv.), adorație, adorare, slăvire (înv.), idolatrie (fig.), extaz, venerație, venerare (rar). Preamărire, slăvire, preaslăvire, glorificare (livr.), zeificare (fig.), idolatrizare, divinizare. Elogiu, elogiere, panegiric, encomion (grecism înv.), apologie, ditiramb (fig.); osanale, aclamație, aplaudare, aplauze, ovație, urale. Admirator, adorator, idolatru (fig.). Idol (fig.), fetiș (fig.), zeu (fig.). Adj. Admirabil, adorabil, venerabil, respectabil. Minunat, fermecător, încîntător, desfătător, mirabil (poetic), splendid, excepțional, fascinant, fascinator (rar), captivant, seducător, magnific (livr.), superb, divin (fig.), extraordinar, grandios, măreț. Adorat; preaslăvit, slăvit. Vb. A admira, a adora, a venera, a se extazia, a slăvi (înv.). A preamări, a preaslăvi (rar), a ridica pe cineva pînă la cer, a ridica în slăvi; a glorifica (livr.), a diviniza, a fetișiza (fig.), a zeifica (fig.), a idolatriza (fig.). A fermeca, a se uita la cineva ca la soare (ca la o icoană), a se uita la cineva ca la un cireș copt. A aclama, a ovaționa, a aplauda. Adv. Admirativ; cu admirație, cu venerație. V. frumusețe, glorie, ostentație, respect, servilism, succes, superlative.

ADORAȚIE s. 1. cult, idolatrie, venerație. (Simte pentru ea o adevărată ~.) 2. adorare, extaz, extaziere. (Stare de ~.)

ADORAȚIE s. 1. idolatrie, venerație. (Simte pentru ea o adevărată ~.) 2. adorare, extaz, extaziere. (Stare de ~.)

agarean (-nă), adj. – Păgîn, necredincios. – Sl. agarĕninŭ (< ngr. ἀγαρήνος) de la numele Agar (Tagliavini, Arch. Rom., XVI, 338). – Der. agarenie, s. f. (înv., idolatrie, păgînitate); agarinesc, adj. (înv., păgîn).

BOBOANĂ s. f. (Mold., Ban.) Farmec, descîntec, vrajă. A: Mearse la capiștea unde făcea împăratul boboanele aceale spurcate idolești. DOSOFTEI, VS. C: Bobonĕ. Praesligiae. Superstitio. AC, 331. Cuntinește și blastămă idolatria, cinste a tuturor dumnedzei striini, mîndria drăcească, farmecele și boboanele. CAT. B, 23; cf. CAT. B, 29. Etimologie: magh. babona. Vezi și boboni, bobonitor, bobonoșag. Cf. bobonoșag, cinie¹ (2).

calvinism n. doctrina lui Calvin. Ea se deosebește de celelalte doctrine protestante prin suprimarea completă a ceremoniilor (cultul sfinților și al moaștelor, al icoanelor și chiar al crucii, considerate ca idolatrie), prin negațiunea absolută a tradițiunii, prin dogma predestinațiunii (nu e liber arbitru) și prin reducerea sfintelor taine la botez și cuminecătură. V. protestantism.

carte, cărți s. f. Scriere cu un anumit subiect, tipărită și legată sau broșată în volum. ♦ Cum scrie la carte = așa cum scrie în carte. ♦ Diviziune mai mare decât un capitol a unei scrieri de mari proporții. ♦ Cartea sfântă = Biblia, Sfânta Scriptură; (la pl.) fiecare dintre cele 53 de scrieri ale Vechiului Testament și cele 27 de scrieri istorice, didactice și profetice ale Noului Testament, începând cu evangheliile și terminând cu Apocalipsa. – Din lat. charta. ◊ Cartea lui Baruh, carte profetică necanonică (anaghinoscomena) a Vechiului Testament (5 cap.), atribuită lui Baruh, ucenicul și secretarul profetului Ieremia. A fost scrisă de un iudeu elenist din Alexandria, cu scopul de a îmbărbăta pe evrei în suportarea stăpânirii străine din timpul exilului. ◊ Cartea întâi și a doua a Cronicilor v. Cartea întâia și a doua Paralipomena. ◊ Cartea lui Enoh, titlu generic sub care sunt cunoscute două cărți biblice necanonice, dintre care una, scrisă între anii 200 și 50 î. Hr., s-a păstrat în cadrul Bis. creștine din Etiopia, iar alta (Cartea tainelor lui Enoh) reprezintă un apocrif slavon, ajungâng până azi sub forma unui text fragmentar. ◊ Cartea Esterei, carte canonică istorică a Vechiului Testament (10 cap.), în care se intorisește un episod din viața evreilor care nu s-au întors în patrie, ci au rămas mai departe în Imperiul persan, salvați de la exterminare prin vigilența iudeului Mardoheu și a nepoatei acestuia Estera. Scopul cărții este de a se arăta grija proniei divine pentru poporul evreu și motivele pentru instituirea sărbătorii Purim. ◊ Cartea întâi a lui Ezdra, carte canonică istorică a Vechiului Testament (10 cap.), în care sunt prezentate evenimentele legate de întoarcerea evreilor din robia babiloniană în Iudeea. Scopul cărții este să se arate poporului evreu că Dumnezeu și-a ținut promisiunea Sa dată prin profeți, prin eliberarea lui din exil și prin rezidirea templului și a Ierusalimului. ◊ Cartea a doua a lui Ezdra v. Cartea lui Neemia. ◊ Cartea a treia a lui Ezdra = carte istorică necanonică (anaghinoscomena) a Vechiului Testament (9 cap.), numită astfel fiindcă în traducerea sa greacă și latină este socotită a doua Ezdra, în timp ce Vulgata o socotește apocrifă. Scopul cărții a fost de a face pe guvernatorii străini care administrau pe evrei în Palestina să se poarte mai blând cu poporul, aducând ca exmple pe regii Persiei: Cirus și Darius. ◊ Cartea lui Iosua Navi, carte canonică istorică a Vechiului Testament (24 cap.), numită după persoana principală din istoria cuprinsă în ea, Iosua fiind urmașul lui Moise. Cartea relatează evenimentele în legătură cu cucerirea și împărțirea Canaanului între cele 12 seminții ale lui Israel. Scopul cărții este de a dovedi că făgăduințele făcute de Dumnezeu lui Avraam și urmașilor săi s-au împlinit prin ocuparea pământului făgăduit și așezarea poporului evreu în acesta. Autorul nu este cunoscut. ◊ Cartea lui Iov, carte canonică istorică a Vechiului Testament (42 cap.), al cărei autor nu este cunoscut, în care se descrie fericirea și evlavia lui Iov, supus unui test de fidelitate cu îngăduința lui Iahve la propunerea lui Satan. Scopul cărții este dezlegarea problemei suferinței, numele lui Iov rămânând modelul de îndelungă răbdare în orice suferință fără pierderea credinței. ◊ Cartea Iuditei, carte istorică necanonică (anaghinoscomena) a Vechiului Testament (16 cap.), care relatează o istorisire referitoare la atacul lui Olofern, generalul lui Nabucodonosor, asupra cetății Betulia din Palestina de nord, cetate salvată de Iudit, o femeie văduvă și pioasă, care-l ucide pe Olofern. Scopul cărții este de a întări credința poporului în Dumnezeu și de a arăta că El îl ajută în vremuri de primejdie. ◊ Cărțile împăraților v. Cărțile Regilor. ◊ Cartea înțelepciunii lui Solomon, carte poetică necanonică (anaghinoscomena) a Vechiului Testament (19 cap.), în care se vorbește despre înțelepciune și foloasele ei, precum și despre roadele ei în istoria poporului evreu. Cartea se recomandă tuturor pentru păzirea credinței și a poruncilor lui Dumnezeu, precum și pentru fericirea de idolatrie. ◊ Cartea înțelepciunii lui Iisus, fiul lui Sirah (Ecleziasticul), carte poetică necanonică (anaghinoscomena) a Vechiului Testament (51 cap.), care se aseamănă cu Pildele (Proverbele) lui Solomon, dar are un cuprins mult mai variat și mai bogat. Cuprinde o serie de sentințe sau maxime privitoare la natura și la folosul înțelepciunii. Autorul cărții este Iisus, fiul lui Sirah, un cărturar din Ierusalim, iar nepotul său este traducătorul ei în grecește. ◊ Cartea Judecătorilor, carte canonică istorică a Vechiului Testament (24 cap.), în care este expusă activitatea judecătorilor, bărbați chemați de Dumnezeu la anumite intervale de timp și înzestrați cu puteri deosebite pentru a conduce poporul în vremuri grele. Cuprinde istoria unei perioade de c. 400 ani, de la moartea lui Iosua, cuceritorul Canaanului, până la introducerea monarhiei teocratice prin Samuel. Scopul cărții este, în general, de a arăta lupta monoteismului contra idolatriei popoarelor canaanene. ◊ Cartea întâi a Macabeilor, carte istorică necanonică (anaghinoscomena) a Vechiului Testament (16 cap.), care istorisește lupta evreilor, sub conducerea Macabeilor, împotriva sirienilor pentru credința strămoșească și independența politică, începând cu Alexandru cel Mare și până la Hircan (175-135 î. Hr.). Cartea a fost scrisă în limba ebraică și autorul este necunoscut. ◊ Cartea a doua a Macabeilor, carte istorică necanonică (anaghinoscomena) a Vechiului Testament (15 cap.), care nu este o continuare a primei cărți, relatând aceeași epocă, dar mai pe scurt. Autorul, un iudeu elenist din Egipt, nu este cunoscut. ◊ Cartea a treia a Macabeilor, carte istorică necanonică (anaghinoscomena) a Vechiului Testament (7 cap.), care conține descrierea unei persecuții a regelui Ptolemeu Filopator (221-224 î. Hr.) împotriva evreilor din Egipt. Cartea a fost scrisă, probabil, în Alexandria, de un iudeu din Egipt în limba greacă. ◊ Cartea lui Neemia (Cartea a doua a lui Ezdra), cartea canonică a Vechiului Testament (13 cap.), care istorisește restaurarea zidurilor cetății Ierusalimului și reînnoirea legământului încheiat cu Dumnezeu. Autorul acestei scrieri este Ezdra, contemporan cu Neemia, care s-a ocupat îndeosebi cu scrisul, fiind cărturar și preot. ◊ Cartea întâi și a doua a Paralipomena (Cartea întâi și a doua a Cronicilor), cărți canonice istorice ale Vechilui Testament (29 și, respectiv, 36 cap.), numite Cronici de fericitul Ieronim și Paralipomena în traducerea Septuagintei. Scopul cărților a fost să arate că soarta poporului evreu, fericită sau nefericită, depinde de credința în Dumnezeu, de exercitarea cultului și de păzirea Legii date prin Moise. ◊ Cartea Psalmilor (Psaltirea) v. psalm. ◊ Cartea întâi și a doua a Regilor (Cartea întâi și a doua a lui Samuel), cărți canonice ale Vechiului Testament (31 și, respectiv, 24 cap.) care continuă istoria judecătorilor. Se numesc și cărți ale lui Samuel, fiindcă acesta este bărbatul care a condus poporul Israel, ca profet și judecător, și a pus baza monarhiei teocratice, ungând ca regi pe Saul și pe David din porunca lui Dumnezeu. ◊ Cartea a treia și a patra a Regilor, cărți canonice istorice ale Vechiului Testament (22 și, respectiv, 25 cap.), cunoscute în vechile traduceri românești și sub numele de Cărțile Împăraților, care continuă istoria revelației divine de la moartea lui David până la exilul babilonian. După tradiția rabinică, autorul ar fi fost profetul Ieremia sau un contemporan al său. ◊ Cartea Rut, carte canonică istorică a Vechiului Testament (4 cap.), în care se aduc noi elemente privind genealogia lui David și, prin aceasta, genealogia lui Iisus Hristos, În plus, cartea arată că și păgânii vor ajunge la cunoașterea adevăratului Dumnezeu, moabiteanca Rut, de alt neam decât cel ales, ajungând prin providența divină în sânul poporului evreu. ◊ Cartea întâi și a doua a lui Samuel v. Cartea întâi și a doua a Regilor. ◊ Cartea tainelor lui Enoh v. Cartea lui Enoh. ◊ Cartea lui Tobit, carte istorică necanonică (anaghinoscomena) a Vechiului Testament (14 cap.), care reprezintă o prelucrare poetică a unei istorisiri păstrate în tradiție despre Tobit și fiul său Tobie de pe timpul exilului asirian. Cartea a fost scrisă la sfârșitul sec. 3 și începutul sec. 2 î. Hr.

cult¹ sn [At: ARISTIA, PLUT. / Pl: ~e, (rar) ~uri / E: fr culte, lat cultus] 1 Omagiu care se aduce divinității prin acte religioase. 2 Manifestare a sentimentului religios, prin rugăciuni și prin acte rituale. 3 Totalitatea ritualurilor unei religii. 4 Religie. 5 Sentiment exagerat de admirație, de respect, de venerație, de adorație etc. față de cineva sau de ceva. 6 (Îs) ~ul idolilor Idolatrie. 7 (Mpl; îf culte) Diversele religii ale unui stat. corectat(ă)

* CULT I. adj. Învățat, instruit ¶ ¶ C. INCULT. II. pl. -turi sn. ⛪ 1 Onoare dată divinității ¶ 2 Ceremoniile religioase în onoarea divinității ¶ 3 Religiune: ~ul creștin; ~ul mozaic ¶ 4 Cultul idolilor, idolatria ¶ 5 Ⓕ Venerațiune adîncă, mare admirațiune, dragoste foarte mare [lat.].

cult, culte s. n. 1. Totalitatea actelor, a formelor și a rânduielilor sfinte prin care Bis. cinstește pe Dumnezeu și împărtășește credincioșilor harul Său sfințitor. ◊ Act de cult = formă de exprimare a sentimentelor religioase ale omului față de Dumnezeu; ritual. ◊ Cult agrar = practică religioasă primitivă, de origine htonică, legată mai ales de agricultură și de fertilitatea pământului. ◊ Cult solar = sistem de credințe, mituri și practici religioase legate de adorația Soarelui, îndeosebi în țările cu radiație solară mare. ♦ Totalitatea ritualilor unei religii. ♦ Adorare a unor ființe reale (eroi, strămoși, personalități etc.) sau a unor entități abstracte (frumusețe, rațiune etc.). 2. Religie (considerată în manifestările ei exterioare), biserică, confesiune, credință. ◊ Cultul idolilor = idolatrie. ♦ (La pl.) Totalitatea religiilor sau a confesiunilor dintr-un stat. 3. Sentiment de admirație, de respect, de dragoste adâncă față de cineva sau ceva. – Din fr. culte, lat. cultus.

DESTUL¹ adv. 1. (Adesea urmat de un adjectiv introdus prin prep. «de») Atît cît trebuie, atît cît ajunge, în cantitate suficientă; de ajuns, suficient. Timpul se încălzise destul, pentru ca Sîmbotina să poată sta peste zi afară. MIHALE, O. 503. Încerc să fiu destul de profund. SEBASTIAN, T. 64. Deși am iubit-o pînă la idolatrie, tot mi se pare că n-am iubit-o destul. M. I. CARAGIALE, C. 73. Nu-s destul de legate dulcețile. ALECSANDRI, T. I 31. ◊ A fi destul = a ajunge. Da, sîntem brațe și guri însetate, Nimic, nimic nu-i destul. De pîine, de soare, de aspră dreptate Nici unul din noi nu-i sătul. BANUȘ, B. 77. Dar oare viața-mi întreagă nu-i destul să-ți dovedească În toată clipa că Vidra știe și ea să iubească? HASDEU, R. V. 127. E destul o măciucă la un car de oale. (Eliptic) Ivane, destul de-acum; ți-ai trăit traiul și ți-ai mîncat mălaiul. CREANGĂ, P. 319. ◊ (Întrebuințat ca adverb predicativ) Tu lasă, măi Grigore. Destul că eu mă duc... Ai grijă de pușcă și de scripcă. CAMILAR, N. I 273. Ce-mi pasă a cui ești? zise el. Destul că te iubesc. EMINESCU, N. 9. ♦ (Cu valoare de interjecție) Ajunge! încetează! Destul!... îl întrerupse colonelul. CAMILAR, N. I 349. O, bunul meu domn! viteazul meu soț! urmă ea, destul! Ajungă atîta sînge vărsat, atîte văduvii, atîția sărimani. NEGRUZZI, S. I 146. 2. Mai mult decît trebuie, prea mult. M-a apăsat destul personalitatea marelui profesor. CAMIL PETRESCU, T. III 290. Destul ți-ai făcut mendrele pînă acum. CREANGĂ, P. 242. Destul m-am supărat Și nimic n-am căpătat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 215. ◊ Loc. adv. Din destul = din belșug, în mare cantitate. Porunci să mai aducă [mîncare], ca să fie din destul. ISPIRESCU, L. 216. ♦ (Regional) De multe ori, adesea. Cînd eram la mama fată, Mă culcam destul pe vatră. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 443. 3. (Exprimă ideea de scădere a calității pozitive indicate prin adjectivul sau adverbul pe care-l însoțește, echivalînd cu un diminutiv format de la adjectivul sau adverbul care urmează) Aproape..., suficient de... S-au înțeles destul de bine cu gospodarii localnici. SADOVEANU, P. M. 9. O răzeșie destul de mare, casa bătrînească cu toată pojijia ei, o vie cu livadă frumoasă... alcătuiau gospodăria babei. CREANGĂ, P. 3. ◊ (Exprimă ideea de sporire a calității negative indicate prin adjectivul sau adverbul pe care-l însoțește) Prin unghere, se află celelalte obiecte pe care păstorii le-au adus cu ei din sat... Sînt destul de puține și de ciudat împerecheate. BOGZA, C. O. 69. Ei!... și ce-a făcut Destul de rău a fost. COȘBUC, P. I 229.

DIVINITATE. Subst. Divinitate, dumnezeire, ființă supremă, zeitate; divinitate păgînă; divinitate creștină. Dumnezeu, domnul, sfîntul (pop.), cel de sus (pop.), Sfîntul Duh, tatăl, providență, pronie (înv. și pop.), atotputernicul, preaputernicul, preabunul, creator, demiurg. Înger, îngeraș (dim.), îngerel (rar), arhanghel, serafim, heruvim. Zeu, idol, idolaș (dim., rar); zeu olimpic; zeiță, zeie (rar), dumnezeie (rar), idoliță (rar). Zeu protector; lari, penați, mani. Nimfă; oceanidă, nereidă, naiadă; oreadă; driadă; hamadriadă. Triton; tritonidă. Faun; silvan. Silf; silfidă; elf. Muză. Eumenide, erinii, furii. Htonian. Divinizare, îndumnezeire (livr.), zeificare, deificare, idolatrizare, idolatrie, apoteozare, apoteoză. Teogonie. Adj.. Divin, div (rar), dumnezeiesc, zeiesc (rar), îndumnezeit (livr.), ceresc, sfînt, providențial, demiurgic; olimpian. Îngeresc, serafic, serafimic, htonian; silfic (rar). Teogonic. Vb. A diviniza, a îndumnezei (livr.), a zeifica, a deifica, a idolatriza, a apoteoza. V. ființe imaginare, religie.

DRAGOSTE. Subst. Dragoste, drag (pop.), iubire, iubit, libov (înv.), amor; afecțiune, pasiune, patimă. Îndrăgostire (rar), îndrăgire (rar), înamorare (livr.). Dragoste maternă; dragoste paternă; dragoste filială. Dragoste trupească, dragoste lumească. Sentiment de dragoste. Puterea dragostei. Prima dragoste, prima iubire. Focul dragostei, văpaia dragostei, flăcările dragostei, flăcările iubirii, fiorii dragostei. Dragoste nebună, extaz, extaziere, exaltare. Simpatie, atracție, încîntare, admirație, admirare; fascinație, vrajă, vrăjire (rar). Ardoare, adorație, venerație, venerare (rar), divinizare, idolatrizare, idolatrie (fig.). Dragoste pură, dragoste la prima vedere; dragoste platonică. Tandrețe, duioșie, gingășie, căldură (fig.). Dezmierdare, alintare, alint, mîngîiere. Plăcere, desfătare, voluptate, senzualitate; erotism. Iubit, drag (fam.), drăguț (fam.), iubițel (dim. și fam.), mîndru (pop.), mîndruț (dim. și pop.), mîndrișor (pop.), ibovnic (pop.), ibovnicel (dim. și pop.), amant, amorez (fam.). Crai, donjuan (fam. și ir.), craidon (înv.). Iubită, dragă (fam.), drăguță (fam.), iubițică (dim. și fam.), mîndră (pop.), mîndruță (dim. și pop.), mîndrișoară (pop.), mîndruleană (pop.), mîndrulică (pop.), mîndruliță (pop.), ibovnică (pop.), ibovnicuță (dim. și pop.), amantă, amoreză (înv.), îndrăgostit, adorator, admirator. Adj. Îndrăgostit, amorezat, înamorat (livr.), îndrăgit (rar), îndrăgostit lulea. Drăgăstos, iubitor, iubăreț, iubeț (pop.), libovnic (înv.), afectuos, pasionat, înflăcărat, înfocat (fig.), ardent (livr.), aprins (fig.). Iubit, adorat, scump. Tandru, duios, gingaș, cald (fig.), dezmierdător, alintător, mîngîietor, mîngîios, voluptuos, senzual. Vb. A iubi, a libovi (înv. și arh.), a fi îndrăgostit, a fi amorezat. A nutri sentimente de dragoste, a nu avea ochi decît pentru..., a i se scurge ochii cuiva după cineva, a muri de dragoste pentru cineva, a fi mort după cineva, a se topi după cineva, a muri de dragul cuiva, a iubi la nebunie, a fi nebun de dragostea cuiva, a iubi ca ochii din cap, a suspina după cineva, a se da în vînt după cineva. A se îndrăgosti, a se amoreza, a se înamora, a se aprinde pentru cineva, a i se aprinde (a-i sfîrîi) călcîiele după cineva, a cădea în mrejele cuiva, a-i cădea cuiva cu drag, a-i cădea cu tronc la inimă, a prinde drag (de cineva), a se îndrăgosti pînă peste urechi. A simpatiza, a îndrăgi; a adora, a admira, a venera, a idolatriza, a diviniza. A se extazia. A dezmierda, a alinta, a mîngîia. A atrage, a fermeca, a captiva, a prinde în mrejele dragostei, a ispiti, a fura inima cuiva, a cuceri, a seduce, a-i întoarce (a-i suci) cuiva capul (mințile), a ademeni, a subjuga, a înrobi, a orbi. A flirta, a cocheta, a face ochi dulci. A curta, a face curte, a curteni (înv.), a face cuiva avansuri, a umbla după fuste, a trage clopotele. A se iubi, a se avea dragi; a se îndrăgosti (pop.); a avea pe cineva drag. Adv. Cu (multă) dragoste, cu drag, cu toată dragostea, cu iubire, cu patimă; din dragoste. V. admirație, cochetărie, desfrîu, imoralitate, prietenie, simpatie.

DUMNEZEIRE sf. 1 Faptul de a dumnezei ¶ 2 Ființa, esența, natura lui Dumnezeu, divinitate ¶ 3 Dumnezeu însuși, în spec. zeu păgîn: Tot ce ’nălță omul la ~ (ALECS.); jurîndu-se și... luînd martură ~a (NEGR.) ¶ 4 Obiect de idolatrie căruia i se închină cineva ca unui zeu: aurul este singura lui ~ ¶ 5 ‡ Evlavie, religiozitate: purced din biserică... cu cinste și ~ (N.-COST.) ¶ ¶ C. ‡ NEDUMNEZEIRE, lipsă de evlavie, nereligiozitate: dacă s’au așezat Domn țării, toată ereticia și nedumnezeirea și-au arătat (N.-COST.).

egolatrie sf [At: V. ROM. februarie 1960, 164 / Pl: ~ii / E: cf lat ego, după idolatrie] (Rar) 1 Adorare a propriei persoane Si: narcisism. 2 Egotism (1).

EGOLATRIE s. f. Manie de a se preocupa exagerat de propria persoană; supraestimare a valorii personale; egotism. – Cf. lat. ego (după idolatrie).

EGOLATRIE s. f. Manie de a se preocupa exagerat de propria persoană; supraestimare a valorii personale; egotism. – Cf. lat. ego, după idolatrie.

ICONOCLASM s. n. Curent religios apărut sub influența islamului, dar și a iudaismului, care interzicea reprezentarea lui Hristos și a sfinților în icoane sau fresce și adorarea lor, motivând că în acest fel se revenea la idolatrie. – Din fr. iconoclasme.

ICONOCLÁSM (< fr. {i}) s. n. 1. (În sec. 8-9, în Imp. Bizantin) Curent religios apărut sub influența islamului, dar și a iudaismului, care interzicea reprezentarea lui Hristos și a sfinților în icoane sau fresce și adorarea lor, sub motiv că în acest fel se revenea la forme de idolatrie. I. a fost îmbrățișat de unii împărați bizantini (criza s-a declanșat în timpul lui Leon III Isaurianul), care i-au persecutat pe partizanii cultului icoanelor (iconoduli). Cultul icoanelor a fost definitiv restabilit în 843. 2. (În 1566, în Țările de Jos) Mișcare populară protestatară împotriva unor ritualuri ale Bisericii catolice; a marcat începutul Revoluției din Țările de Jos.

idol (idoli), s. m. – 1. Divinitate păgînă. – 2. Demon. – Mr., megl. idol. Ngr. εἴδωλος (Murnu 29), în parte prin intermediul sl. idolŭ, cf. bg. idol, alb. idhulj. Este popular cu al doilea sens. – Der. idoloaică, s. f. (diavoliță); idoliță, s. f. (diavoliță); idolesc, adj. (referitor la idoli; păgîn; diabolic); idolean, adj. (idolatru), sec. XVII, înv.; idolniță, s. f. (templu păgîn), din sl. idolŭnica, sec. XVII; idolniciar, adj. (idolatru), sec. XVII., înv.; idoluslujenie, s. f. (idolatrie), împrumut literar înv., din sl. idolosluzenije; idolatru (var. înv. idololatru), adj., din fr. idolâtre și var. din gr. εἰδωλολάτρης, cf. Gáldi 198; ido(lo)latrie, s. f. (adorare a idolilor; adorație exagerată); idolatr(iz)a, vb. (a venera ca pe un idol; a iubi în mod exagerat).

idolatrare sf [At: MDA ms / Pl: ~rări / E: idolatra] (Iuz) 1 Idolatrie (1). 2-3 Idolatrizare (1-2). 4 Adorare.

idolatric, ~ă a [At: DEX / Pl: ~ici, ~ice / E: fr idolâtrique] 1 Care se referă la idolatrie (1). 2 Care aparține idolatriei (1). 3 Cu caracter de idolatrie (1).

IDOLATRIC, – Ă adj. Referitor la idolatrie. [< fr. idolâtrique].

idolatrie (-la-tri-) s. f., art. idolatria, g.-d. idolatrii, art. idolatriei

IDOLATRIE s.f. 1. Adorare a idolilor, închinare la idoli. 2. (Fig.) Adorație, iubire exagerată. [Gen. -iei. / < fr. idolâtrie, lat. idolatria, cf. gr. eidolon – idol, latreia – închinare].

IDOLATRIE s. adorație, venerație. (Simte pentru ea o adevărată ~.)

IDOLATRIE s. f. 1. adorare a idolilor. 2. (fig.) adorație, iubire exagerată. (< fr. idolâtrie)

IDOLATRIE f. 1) Credință în idoli; închinare la idoli. 2) fig. Dragoste sau admirație exagerată (față de cineva sau de ceva); adorație. [G.-D. idolatriei; Sil. -la-tri-] /<fr. idolâtrie

idolatrie s. f. (sil. -tri-), art. idolatria, g.-d. idolatrii, art. idolatriei

IDOLATRIE s. v. adorație.

*idolatríe f. (îld. idololatrie; lat. idololatria, d. vgr. eidololatreia). Închinare la idolĭ. Fig. Ĭubire pasionată. V. politeizm.

idolatrie (desp. -la-tri-) s. f., art. idolatria, g.-d. idolatrii, art. idolatriei

IDOLATRIE s. f. 1. Adorarea idolilor, închinare la idoli. Idolatria se practica mai ales în orînduirea comunei primitive. 2. Fig. Iubire exagerată; adorație, idolatrizare. Idolatrie Să nu-ți aduci tu ție! VĂCĂRESCU, la ODOBESCU, S. III 122.

idolatrie f. 1. adorare de idoli, cultul zeilor falși; 2. fig. iubire excesivă.

idolatrie sf [At: CANTEMIR, HR. 252 / V: (înv) ~lola~ / Pl: ~ii / E: fr idolâtrie] 1 Adorare a idolilor (1), în religiile politeiste Si: (iuz) idolatrare (1), (îvr) idoloslujenie (1). 2 (Fig) Iubire exagerată Si: (îvr) idoloslujenie (2). 3 (Fig) Adorație.

*idolatrizéz v. tr. (d. idolatrie, fr. idolâtrer. Cp. cu concretizez). Ador, ĭubesc cu pasiune: o mamă care-șĭ idolatrizează copiiĭ.

idololatrie sf vz idolatrie

idoloslujenie sf [At: DOSOFTEI, MOL., ap. DA ms / Pl: ~ii / E: vsl идοлοслοужєниѥ] (Îvr) 1-2 Idolatrie (1-2).

*monoteízm n. (mono- și teizm). Credința într’un singur Dumnezeŭ. V. politeizm, idolatrie, păgînizm.

Ochi au, dar nu vor să vadă; urechi au, dar nu vor să audă. Psalmul 115 (versetele 5 și 6), unde se spune de fapt: „ochi au, dar nu văd; urechi au, dar nu aud” – Se referă la idolii altor neamuri, ciopliți din piatră, lemn etc. și împotriva cărora psalmistul punea în gardă pe credincioși, vrînd să-i ferească de idolatrie. Poporul a „actualizat” aceste cuvinte și a început să le aplice acelora care, din patimă, din ignoranță sau din reacționarism nu voiau pur și simplu să vadă și să audă, făcînd pe orbii și pe surzii în fața realităților sau a primejdiilor. Uneori se citează versiunea latină: Oculos habent et non videbunt. Quis habet aures audienti audiat. În tableta Momente, Tudor Arghezi folosește expresia în traducere: „Cîteodată chiar simpla onestitate a modestiei echivalează cu talentul. Se speră că cine are urechi de auzit o să audă!” („Contemporanul”, nr. 763). BIB.

Osea, primul dintre profeții mici ai Vechiului Testament, își începe activitatea profetică pe la sfârșitul domniei lui Ieroboam II (750 î. Hr.), prorocul având misiunea să arate poporului că pedeapsa lui Dumnezeu pentru idolatrie care-i va lovi este dreaptă. ♦ Carte canonică-profetică a Vechiului Testament, scrisă de profetul cu același nume. Cuprinde 14 cap. și are drept scop să convertească pe Israel cel idolatru la Dumnezeul cel adevărat, care l-a scos din Egipt. Este sărbătorit la 17 octombrie.

*paralelepipéd n., pl. e (lat. parallelepipedum, vgr. parallelepipedon; d. parállelos, paralel, și epipedon, suprafață). Geom. Sólid compus din șase planurĭ paralele unu altuĭa cîte doŭă care are ca bază un rectangul saŭ paralelogram și care poate fi drept saŭ oblic: volumu paralelepipeduluĭ e egal cu baza înmulțită cu înălțimea. – Ob. paraleli(pip)ed, ca idolatrie, mineralogie îld. idololatrie, mineralologie.

PĂGÎNISM s. n. Faptul de a fi păgîn; religia păgînilor. V. politeism, idolatrie.

*păgînízm n. (d. păgîn). Paganizm, caracteru păgînuluĭ, păgînitate. – Sin. uneorĭ cu idolatrie, politeizm.

*politeízm n. (ca și politeist). Credință în maĭ mulțĭ zeĭ: politeizmu greco-roman. – Politeizmu a rămas astăzĭ numaĭ la popoarele înapoĭate din cele-lalte continente. Sistemele politeizmuluĭ îs treĭ: idolatria, sabeizmu și fetișizmu. V. monoteizm, păgînizm.

RELIGIE. Subst. Religie, credință, lege, cult, rit, confesiune. Religiozitate, misticism, devoțiune (livr.), cucernicie, evlavie, pietate, pioșenie; habotnicie, bigotism (livr.); prozelitism. Doctrină religioasă, dogmă, dogmatică; canon. Erezie; schismă; sectă. Convertire. Excomunicare, abjurație, abjurare, afurisenie, anatemă, anatemizare (rar). Religii și sisteme religioase: Politeism; henoteism; monoteism. Animism; totemism; zoolatrie, zoomorfism; idolatrie, păgînism, păgînătate, păgînie (înv.). Brahmanism; budism; lamaism; daoism; dravidism; druidism; hinduism; islam, islamism, mahomedanism, mahometism (înv.); iudaism, mozaism; jainism; mazdeism, mitraism; șintoism; creștinism, cristianism (livr.); catolicism, papism (înv.), papistășie (înv. și reg., adesea depr.); ortodoxie, ortodoxism, pravoslavie (înv.), pravoslavnicie (înv.); protestantism; anglicanism; prezbiterianism; ćalvinism; luteranism; husitism. Biserică; lăcaș sfînt; templu, catedrală. Naos, navă; pronaos; catapeteasmă, iconostas. Altar, sanctuar; sacristie. Icoană, iconiță (dim.). Cruce, cruciuliță (dim.); cruciță (dim., rar); troiță; crucifix. Slujbă (religioasă), serviciu divin (religios), sfînta slujbă, liturghie; utrenie; vecernie. Predică, cazanie, omilie; omeletică. Rugăciune, rugă, molitvă. Spovedanie, spovedire, confesiune, cuminecătură, împărtășanie, euharistie, grijanie (pop.). Penitență; post, postire. Carte religioasă; biblie, sfîntă scriptură, evanghelie; cazanie; liturghie; molitvelnic; octoih; omiliar. Coran; talmud; tora. Botez, creștinare; nuntă religioasă; înmormîntare, prohod, prohodire, prohodit. Sanctificare, sfințire, sfințitură (rar). Dumnezeu, dumnezeire, providență, pronie (înv. și pop.), zeu, divinitate, idol; mucenic. Sfînt, sfințișor (dim., ir.), sfîntuleț (pop.). Credincios; prozelit; habotnic, bigot; schismatic; sectant; politeist; monoteist; animist, zoolatru, idolatru, păgîn; budist; lamaist; hinduist; mahomedan; musulman; mozaic; creștin; catolic, papistaș (înv. și reg.; adesea depr.), papist (înv.); ortodox, pravoslavnic (înv. și pop.); protestant; reformat; anglican; prezbiterian; calvin, calvinist; luteran; husit. Adj. Religios, confesional; evlavios, cucernic, pios; habotnic, bigot. Dogmatic; canonic. Sectant; schismatic. Politeist; monoteist; animist; totemic; zoolatru, idolatru, păgîn, păgînesc; brahman, brahmanic; budist; lamaist; hinduist; islamic, mahomedan, musulman; mozaic; șintoist; creștin, creștinesc; catolic, papist (înv.), papistaș (înv. și reg.; adesea depr.); protestant, reformat; anglican; prezbiterian; calvin, calvinesc, calvinist; luteran; husit. Sfînt, sacru, sacrosanct (livr.); dumnezeiesc, providențial. Vb. A crede. A (se) converti; a (se) păgîni; a (se) creștina, a (se) boteza; a (se) catoliciza, a (se) papistăși (înv. și reg.); a (se) calviniza. A merge la biserică; a se închina, a se ruga; a-(și) face cruce, a face mătănii, a mătăni (reg.). A predica, a ține o predică. A excomunica, a anatemiza, a afurisi, a abjura. A (se) cumineca, a (se) împărtăși, a (se) spovedi, a (se) griji (pop.). A oficia o slujbă, a sluji; a boteza, a creștina; a cununa; a înmormînta, a prohodi. A sfinți; a sanctifica, a diviniza. V. așezămînt de cult, carte, călugăr, cler.

RᾹM MOHAN ROY (1772-1833), reformator religios indian. Adversar al hinduismului, a elaborat un sistem religios-filozofic în care respinge castele, idolatria, autojertfirea văduvelor etc. S-a străduit să introducă în India cultura occidentală.

Sărbători f. pl. iată pe cele principale: sărbători împărătești, cele în onoarea Mântuitorului și a sfintei Fecioare; ele sunt în număr de 12 și anume: Nașterea Născătoarei de Dumnezeu, Înălțarea sfintei Cruci, Intrarea în Biserică, Nașterea Mântuitorului, Botezul Domnului, Întâmpinarea Domnului, Buna-vestire, Schimbarea la față, Adormirea Maicii Domnului, Intrarea Domnului în Ierusalim, Înălțarea Domnului, Pogorîrea Duhului Sfânt și Sfânta Treime; sărbători mobile, cari nu revin anual la aceeaș dată, ca Paște, Rusalii, etc.; sărbători naționale, cele ținute în amintirea unor însemnate evenimente istorice: Proclamarea Independenței și a Regatului (10 Maiu), Unirea Principatelor (24 Ianuarie) și ziua Eroilor (în ziua Înălțării); sărbători școlare, când școalele au vacanță: toate sărbătorile împărătești și cele naționale, toate duminicile de peste an, apoi: 30 Ianuarie, 23 Aprilie, 21 Maiu, 8 Septemvrie, 26 Octomvrie, 8 Noemvrie, 6 Decemvrie, vacanța Crăciunului, a Paștilor, vacanțiile mari din Iulie și August, precum și ziua Patronului școalei; sărbători superstițioase, cele rămase din timpurile de idolatrie și ținute de popor, mai ales la țară: Rusalii, Foca, Ilie, Pălie, Pantelii, Răpotini, Drăgaica, Paparudele, Circovii, Pilipii, Ciurica, etc. (v. aceste nume).

VENERAȚIE s. 1. adorație, idolatrie. (Simte pentru ea o adevărată ~.) 2. cult. (~ a eroilor.)

*zoolatríe f. (vgr. zôon, animal, și -latrie din idolatrie). Adorarea de animale.