abil (abilă), adj. – Dibaci, iscusit. < Fr. habile. Accentul este indiferent. – Der. abilita, vb.; abilitate, s. f., din fr.

ABSENT, -Ă adj. 1. Care lipsește, care nu este prezent. 2. (Fig.) Distrat; indiferent; preocupat. [< fr. absent, cf. lat. absens].

ABSENT, -Ă, absenți, -te, adj. 1. Care nu e de față, care lipsește. 2. Fig. Neatent, distrat; indiferent. – Fr. absent (lat. lit. absens, -ntis).

ADIAFOR adj. v. flegmatic, impasibil, imperturbabil, indiferent, insensibil, nepăsător, nesensibil, nesimțitor, pasiv.

adiafor (adiaforă), adj. – Indiferent. – Mr. adgiatur (și der.). < Mgr. ἀδιάφορος. – Der. adiaforie, s. f. (indiferență); adiaforisi, vb. (a trata cu indiferență); adiaforisitor, adj. (indiferent).

ADIAFOR, -Ă, adiafori, -e, adj. (Înv.) Nepăsător, indiferent. [Pr.: di-a-] – Ngr. adiaforos

ADIAFORISI, adiaforisesc, vb. IV. Tranz. (Înv.) A fi indiferent, nepăsător față de cineva sau de ceva. [Pr.: -di-a-] – Ngr. adiaforo, viit. adiaforiso.

adidas^[1], adidași s. m. 1. picior de porc (vândut în măcelării în anii dictaturii ceaușiste) 2. pantof de sport (indiferent de marcă)

a-i fi paralel / (perfect) perpendicular expr. a-i fi indiferent.

a i se bălăngi expr. a-i fi indiferent, a nu da importanță.

a i se fâlfâi (cuiva de ceva) expr.a nu-i păsa (cuiva de ceva); a-i fi perfect indiferent (cuiva de ceva).

a i se tăia maioneza expr. (adol.) a fi indiferent, a nu-i păsa de ceva anume.

a-l durea în bigă / în cot / în cur / în șpiț expr. (vulg.) a nu-i păsa, a-i fi indiferent.

aleurit,(engl.= aleurite) termen textural ce definește dep. detritice fine (loessul și rocile loessoide), alcătuite din granule cu dimensiuni cuprinse între 0,063-0,0039 mm, indiferent de gradul lor de consolidare. Granulometric a. reprezintă termenii intermediari între psamite și pelite. Sin. silt.

AMORAL, -Ă, amorali, -e, adj. Care nu are noțiunea moralității, indiferent față de morală. – Din fr. amoral.

AMORALISM s. n. Concepție care preconizează o atitudine indiferentă față de morală; faptul de a nu recunoaște valabilitatea nici unei morale. – Din fr. amoralisme.

AMORALISM s. n. Concepție care preconizează o atitudine indiferentă față de morală. – Fr. amoralism.

AMORF, -Ă adj. 1. (despre substanțe solide) care nu are formă cristalizată proprie. 2. fără formă precisă. 3. (fig.) nediferențiat; inform. 4. (fam.) indiferent, nepăsător, apatic. (< fr. amorphe, gr. amorphos)

ANTECEDENȚĂ, antecedențe, s. f. 1. Faptul de a fi antecedent; anterioritate. 2. Fenomen prin care un râu își păstrează traseul cursului său, indiferent de deformările provocate de fenomenele tectonice. 3. (Rar) Precădere, preferință. – Din fr. antécédence.

ANUMIT ~tă (~ți, ~te) 1) Care a fost hotărât; cunoscut; știut. La ~te ore. 2) Care este deosebit; special. Într-un ~ mod. 3) la pl. Indiferent care; o parte din; unii. ~ți oameni. /anume + suf. ~it

APATIC, -Ă adj., s. m. f. (om) cuprins de apatie; indiferent, placid. (< fr. apathique)

APATIC, -Ă, apatici, -e adj. Cuprins de apatie; pasiv, indiferent. – Fr. apathique.

APATIC adj. v. indiferent.

APĂRAREA ANTIAERIANĂ ansamblul măsurilor luate și acțiunilor desfășurate pentru interzicerea utilizării de către inamic a mijloacelor sale de atac aerian și a proteja trupele, formațiunile de apărare, populația și obiectivele importante pe teritoriu și în zona de operații împotriva atacurilor aeriene. A.A. intră în atribuțiile armatei și a formațiunilor sistemului național de apărare, conform specificului și mijloacelor acestora. Forța și eficiența A.A. este o premisă importantă a victoriei. Mijloacele de bază ale A.A. sunt: aviația de vânătoare și artileria antiaeriană. A.A. se asigură prin: descoperirea la timp a inamicului aerian și înștiințarea trupelor, a formațiunilor de apărare și a populației; nimicirea inamicului aerian înainte ca acesta să-și îndeplinească misiunea, respingerea atacurilor acestuia și interzicerea cercetării aeriene; neutralizarea mijloacelor de atac aerian fără pilot; lupta cu desantul aerian inamic pe timpul deplasării în aer și pe timpul desantării lui. A.A. este pregătită din timp de pace, având la bază o concepție unitară și un plan unic, pentru a respinge acțiunile prin surprindere ale inamicului aerian în orice situație indiferent de timp sau de starea vremii.

APOZIȚIE s.f. 1. Atribut substantival care stă la nominativ, indiferent de cazul în care este substantivul pe care îl determină sau (rar) care stă în același caz cu acesta. 2. (Bot.) Creștere în grosime a membranelor celulare prin depunerea succesivă de straturi noi. [Gen. -iei, var. apozițiune s.f. / cf. fr. apposition, lat. appositio].

APOZIȚIE, apoziții, s. f. Atribut substantival pus în cazul nominativ, indiferent de cazul substantivului determinat, sau, mai rar, în același caz cu substantivul determinat. – Fr. apposition (lat. lit. appositio, -onis).

ARTĂ, arte, s. f. 1. Formă a conștiinței sociale care oglindește realitatea în imagini estetice; totalitatea operelor care aparțin acestei forme a conștiinței sociale. ◊ Artă cu tendință = formulă (folosită îndeosebi de criticii literari progresiști din trecut) prin care se definește funcția socială a artei; artă militantă. Artă pentru artă sau artă pură = concepție idealistă care pretinde că arta ar avea un scop și o valoare „în sine” și că ar fi indiferentă față de clasele sociale. Artă decadentă = artă cu conținut corupător, imoral, caracteristică în special burgheziei imperialiste. Operă de artă = operă rezultată din activitatea artistică creatoare. Om de artă = persoană care desfășoară o activitate artistică sau care studiază probleme de artă. Artă plastică = artă care folosește forme și culori (sculptură, pictură etc.). Arte frumoase = pictură, sculptură, gravură, (în trecut și) arhitectură, poezie, muzică și dans. (În trecut) Artă poetică = tratat care cuprindea regulile de urmat la alcătuirea operelor literare. Artă populară = creație artistică, de obicei anonimă, realizată de popor. ◊ Expr. De amorul (sau de dragul) artei = în mod dezinteresat. 2. Îndemînare într-o activitate; pricepere, măiestrie. ♦ Îndeletnicire care cere îndemînare și anumite cunoștințe. ◊ Arte liberale = discipline care se studiau în învățămîntul evului mediu. Artă militară = ramură a științei militare care se ocupă cu metodele privitoare la ducerea operațiilor militare. Arte grafice = tehnica reproducerii și a multiplicării sub formă de imprimate sau cărți a originalelor scrise sau desenate. Artă culinară = meșteșug în pregătirea mîncărurilor. – Fr. art (lat. lit. ars, -tis).

ASEXUAL, -Ă adj. indiferent față de relațiile sexuale. (< engl. asexual)

a-și băga picioarele în ceva expr. (vulg.) 1. a manifesta o atitudine disprețuitoare față de cineva. 2. a fi indiferent față de ceva, a nu-i păsa de ceva.

ATÂT, ATÂTA, atâți(a), atâtea, adv., pron. nehot., adj. nehot. I. Adv. (Mai ales în forma atât) 1. În asemenea măsură, așa de mult, de tare, de bine, de scump etc. ◊ Expr. Atât..., cât... = în același grad, număr, preț etc. ca și... Atât..., cât și... = și..., și...; nu numai..., ci (și)... Tot atât = același lucru, totuna, egal; indiferent. Încă pe atât = dublu. 2. (Indică o gradație; în expr.) Cu atât mai bine (sau mai rău) = e mai convenabil (sau mai dezavantajos). Atât mi-a (sau ți-a etc.) fost, se spune pentru a arăta ivirea iminentă a unei neplăceri, a unui pericol etc. Atât (numai sau doar) că... = numai că..., doar că..., cu singura deosebire că... Cu cât..., cu atât = pe măsură ce..., tot mai mult... Atât..., atât... = în măsura în care... 3. Numai acest (singur) lucru, mai mult nu. Eu atât îți spun. II. Pron. nehot. (Mai ales în forma atâta) 1. (Înlocuiește un nume sau o propoziție, exprimând o măsură, o cantitate etc.) Cum dai merele...? -Atâta! ◊ Expr. Nici atâta = și mai puțin. Atâta(-i) tot sau atâta și nimic mai mult = asta e! cu asta am încheiat! să nu aștepți mai mult! 2. (Înlocuiește un singur sau ultim lucru care mai trebuie realizat) Atâta mai am de făcut. III. Adj. nehot. (Mai ales în forma atâta) 1. Care este așa de mult, de tare, de bine etc. Atâta lume. ◊ Loc. adv. De atâtea ori = așa de des, adeseori. 2. Care este numai acesta, care este ultimul. Atâta lucru pot să spun. ◊ Expr. Atâta lucru = lucru de nimic; motiv neînsemnat. [Gen.-dat.: atâtor și atâtora] – Lat. eccum-tantum.

ATÎT², adv. 1. În asemenea măsură, așa de mult (sau de tare, de bine, de scump etc.). ◊ Expr. Atît..., cît... = în același grad, număr, preț etc. ca și... Atît... cît și... = și... și...; nu numai... ci (și)... Tot atît = același lucru, tot una, egal; indiferent. Încă pe atît = (aproape) încă o dată aceeași măsură, sumă etc. 2. (Indică o gradație; în expr.) Cu atît mai bine (sau mai rău) = mai convenabil (sau mai dezavantajos). Atît mi-a (sau ți-a etc.) fost = pînă aici mi-a (sau ți-a etc.) fost viața, sănătatea etc.; cu asta s-a sfîrșit. Atît (numai sau doar) că... = numai că..., doar că... Cu cît... cu atît sau cu atît... cu cît = pe măsură ce... tot mai mult... Atît... atît... = în măsura în care... Atît știu, atît spun. 3. Pentru cea din urmă oară, mai mult nu. Eu atît îți spun. [Var.: atîta adv.] – Lat. eccum-tantum.

BADE s. m. (Pop.) 1. Termen de respect cu care cineva se adresează unui bărbat mai în vîrstă de la țară. ♦ (La vocativ) Termen cu nuanță de ironie sau de amenințare cu care cineva se adresează unui bărbat, indiferent de vîrstă. Ha, ha! măi badeo, mi-ai căzut la mînă acu! (ALECSANDRI). 2. Termen cu care femeile de la țară se adresează bărbatului iubit; p. ext. iubit, ibovnic. [Art.: badea]

BALÁNȚĂ (< fr.) s. f. 1. Instrument pentru măsurarea forțelor (ex. greutatea) sau a cuplurilor de forțe prin echilibrare cu forțe cunoscute. După principiul de funcționare pot fi: cu pîrghie, cu arcuri, electrotensionometrice, hidraulice, hidrostatice; cîntar. ♦ Balanță romană = Instrument manual alcătuit dintr-un braț liber cu greutate, prevăzut la capete cu un platou pentru așezarea greutăților de măsurat. B. Roberval = B. cu pîrghie dublă și brațe egale pentru cîntărirea maselor pînă la 10 kg. B. analitică = b. folosită în analiza cantitativă. Permite cîntăriri cu o precizie de 0,0001 g (b.a. obișnuită) sau de 0,000001 g (microbalanță). B.a. poate fi cu oscilații libere sau cu amortizoare, cu greutăți aparte sau cu sisteme automate care permit așezarea greutăților fără a deschide cutia b. B. electronică = dispozitiv modern de cîntărire, care afișează direct masa măsurată. ♦ Expl. A pune în b. = a ține seama de fapte, de argumente înainte dea lua o hotărîre. 2. (EC.) Comparație, raportare între indicatorii necesar a fi corelați, echilibrați; concr. tabel, situație care are ca obiect asemenea comparație sau raportare. ♦ B. materială (cu indicatorii exprimați în unități naturale; ex. comparația între resurse și consum, în tone, în cazul unui produs). B. valorică (cu indicatorii în expresie bănească; ex. un buget) B. economiei naționale = sistem de b. și de tabele corelate care reflectă într-o formă sintetică procesul reproducției din cadrul economiei unei țări; cuprinde ca părți mai importante: b. produsului social, b. venitului național și b. forței de muncă. B. legăturilor dintre ramuri = model economico-matematic prin intermediul căruia se exprimă și se determină conexiunile proceselor de producție și consum din cadrul economiei naționale. B. comercială = raportul pe o anumită perioadă, de obicei un an, dintre valoarea exportului și cea a importului unei țări. B. de plăți = raportul pe o anumită perioadă, de obicei un an, dintre totalitatea încasărilor și plăților unei țări în relațiile sale cu străinătatea; deficitul ei determină diminuarea rezervelor valutare și a convertibilității. B. de conturi (sau de decontare) = raportul dintre creanțele și obligațiile apărute într-o anumită perioadă, de obicei un an, în relațiile unui stat cu alte state, indiferent de termenul scadenței lor. B. de venituri și cheltuieli = raportul dintre veniturile și cheltuielile unei întreprinderi, instituții etc. (CONT.) B. de verificare = raportul, de regulă de egalitate, dintre totalul rulajelor ori soldurilor debitoare și creditoare ale conturilor unei contabilități.

balsam (balsamuri), s. n. – Suc gros folosit ca preparat aromat și curativ. – Mr. balsam. Lat. balsamum, care a putut intra în rom. pe mai multe căi: mai probabil, prin folosirea cuvîntului în farmacia veche. Apare din sec. XVII, uneori sub forma valsam < ngr. μπάλσαμον, cf. ngr. βάλσμον, tc. balsam, alb. balsam, bg. balsam, și de asemenea germ. Balsam, it. balsamo. Accentul în rom. este indiferent. Der. bălsăma, vb. (a îmbălsăma, a parfuma); bălsămi, vb. (înv.; a parfuma); balsamic, adj. (parfumat, aromat); îmbălsăma, vb. (a înmiresma, a parfuma; a impregna un cadavru cu anumite substanțe chimice); a îmbălsămi, vb. (a parfuma).

BANCĂ³ s. f. piesă de mobilier, cu sau fără rezemătoare, pe care pot ședea deodată mai multe persoane. ◊ scaun cu pupitru pe care stau elevii în clasă. ♦ a sta în banca sa = a fi neutru, a sta pasiv, indiferent. (< fr. banc, germ. Bank)

BAZARDA vb. tr. (fam.) a se debarasa de ceva pe căi cât mai rapide; a vinde de urgență, indiferent de preț. (< fr. bazarder)

BĂIAT, băieți, s. m. 1. Copil de sex bărbătesc. ◊ (Reg.; la pl.) Copii (indiferent de sex). 2. Persoană de sex bărbătesc ieșită nu de mult din vârsta copilăriei; p. ext. adolescent, flăcău. ◊ (Cu nuanță afectivă, despre bărbați mai în vârstă) Bun băiat! 3. Fiu, fecior (al cuiva). 4. (Rar) Servitor, slugă. Băiat la vite. ◊ Băiat de prăvălie = adolescent care învăța negoțul, lucrând într-un magazin; p. ext. vânzător comercial. [Var.: (reg.) băiet s. m.] – Et. nec.

BĂIAT băieți m. 1) Copil de sex masculin. * Bun ~, ~ de treabă se spune, cu o nuanță afectivă, despre o persoană, indiferent de vârstă. 2) mai ales la pl. Persoană de sex masculin neajunsă încă la maturitate; tânăr. 3) Persoană de sex masculin, luată în raport cu părinții săi; fecior; fiu. 4) înv. Tânăr angajat ca servitor la o casă boierească; valet. /Orig. nec.

bineface (-c, ăcut), – vb. (Înv.) A face binele. De la bine și face, compus ca în gr. εὐποιεῖν, sl. blagotvoriti, cf. lat. benefacere. Este formă înv., care supraviețuiește în der., și a cărei compunere se simte încă, astfel încît se poate spune indiferent binefacere sau facere de bine. – Der. binefăcător, adj. (care folosește, care face bine); binefacere, s. f. (faptă bună; ajutor dat cuiva).

blaza (blazez, blazat), vb. – A deveni indiferent, a obosi. Fr. blaser.

A SE BLAZA mă ~ez intranz. (despre persoane) A deveni indiferent; a se dezgusta. /<fr. blaser

BLAZA vb. refl., tr. a (se) plictisi, a (se) dezgusta de toate, incapabil de emoții, indiferent. (< fr. blaser)

BLAZA, blazez, vb. I. Refl. și tranz. A(-și) toci, a(-și) pierde sau a face să piardă intensitatea simțurilor și a emoțiilor; a (se) dezgusta, a deveni sau a face să devină indiferent. – Din fr. blaser.

BLAZA vb. I. refl. A se plictisi, a se dezgusta de toate. ♦ tr. A face pe cineva incapabil de emoții, de impresii puternice; a face insensibil, indiferent la toate. [< fr. blaser].

BLAZAT, -Ă, blazați, -te, adj. Dezgustat, incapabil de emoții și de sentimente, indiferent. – V. blaza.

BUDA, budez, vb. I. Tranz. (Livr.) A ține la distanță, a-și exprima nemulțumirea (față de cineva) printr-o atitudine indiferentă sau morocănoasă. – Din fr. bouder.

BUDA vb. intr. A se arăta nemulțumit (față de cineva) printr-o atitudine îmbufnată sau indiferentă. ◊ (fam.) a face mutre (cuiva). (< fr. bouder)

CALD, -Ă, calzi, -de, adj. 1. Care se găsește la o temperatură relativ înaltă (fără a fi fierbinte) față de mediul ambiant sau corpul omenesc; care dă senzația de căldură. ◊ Expr. Nu-i ține nici de cald, nici de rece sau nu-i e nici cald, nici rece = nu-l interesează, îi este indiferent. Nici caldă, nici rece = așa și așa, nici așa, nici așa. (Substantivat) Mă ia cu cald = sunt cuprins de fierbințeală, am febră. ♦ Fierbinte, încins. ♦ (Despre pâine) Proaspăt. ♦ (Despre îmbrăcăminte) Călduros, gros. 2. (Despre zone, regiuni, țări etc.) Cu temperatură constant ridicată în tot cursul anului. ♦ 3. Fig. Aprins, înfocat; pătimaș, prietenos, afectuos. Cuvinte calde. Privire caldă. ♦ 4. Fig. (Despre vești, știri, informații etc.) De ultimă oră, recent. – Lat. caldus (= calidus).

cap (-pete), s. n. – 1. Extremitatea superioară a corpului omenesc. – 2. Aspect, înfățișare. – 3. Minte, inteligență, spirit. – 4. Viață, existență. – 5. Individ, ins. – 6. (Pl.) Capital, avuție. – 7. Șef, căpetenie, conducător. – 8. Partea cea mai înaltă, mai importantă. – 9. Început, parte inițială. – 1O. Extremitate, parte extremă cu care se sfîrșește ceva. – 11. Față, avers, parte a monedei cu efigia. – 12. (Înv.) Capitol, paragraf. – 13. Pomană din 33 de colaci care se împart pentru odihna sufletului celor morți; se face de obicei chiar în ziua morții (capul de țărînă) la 6 și la 12 săptămîni. – Mr. cap, capite; megl. cap, cǫp, capiti, istr. cǫpete. Lat. *capum, forma vulgară de la caput (Pușcariu 269; Candrea-Dens., 236; REW 1668; DAR; Rohlfs, Differenzierungen, 51); cf. it. capo, prov., cat., fr. chef, sp., port. cabo, toate cu sensuri der. Din punct de vedere semantic, cuvîntul rom. reprezintă, deci, o fază arhaică, întocmai ca sp. cabeza, față de fr. și it. Cf. căpătîi, căpățînă, căpcăun, capîntortură. Pl. reproduce lat. capita (cf. om, pl. oameni). Totuși, s-a dezvoltat un pl. analogic, capi, care se folosește numai cu sensul 7, și într-un mod destul de oscilant: Bălcescu scrie indiferent capetele armatei și capii armatei. Der. capăt, s. n. (parte extremă; sfîrșit, deces, moarte; bucată, fragment; extremitatea osiei carului; colac care se dă de pomană pentru odihna sufletului morților; înv., capitol, paragraf), sing. analogic format pe baza pl. capete (ca sunet-sunete, ropot-ropote etc.); timbrul ă se explică prin labiala precedentă cf. omăt-omeți, făt-feți; capeș, adj. (tenace; încăpățînat), cuvînt derivat artificial de Odobescu; căpețel, s. m. (înv., început; capăt, fragment, crîmpei; colac de pomană), dim. al lui capăt cu suf. -el (După Candrea-Dens., 237; REW 1636 și DAR, din lat. capĭtĕllum „căpșor”; dar semantismul corespunde mai bine der. pe care o sugerăm); căpețea (var. căpățea(lă), capețea, căpețeală), s. f. (parte a frîului care trece peste capul și botul calului), der. de la căpețel (cf. cel-cea; purcel-purcea; cățel-cățea etc.), așa cum pe drept a observat Candrea (pentru Pușcariu 277; REW 1637 și DAR, din lat. capĭtium al cărui rezultat *căpeț s-a format probabil cu suf. -ea); căpetenie, s. f. (căpetenie, șef), de la capete, cu suf. abstract -enie; căpui (var. încăpui) vb. (a pune stăpînire, a captura; a dota, a aproviziona; a împărți pomana numită cap sau căpețel), cuvînt pe care DAR; Pușcariu, Dacor., I, 595 și Scriban îl derivă de la mag. kapni „a căpăta, a obține”, dar care nu pare posibil a fi separat de cap, cel puțin cu ultimul său sens; este totuși probabil să se fi produs o contaminare între cele două cuvinte, singura care ar explica celelalte accepții din rom. De aceeași proveniență trebuie să fie căpușe, s. f. (mugure, mai ales de viță de vie; păduche al oilor, Melophagus ovinus; ricin, Ricinus communis), mr., megl. căpușă, prin intermediul suf. dim. -uș, f. -ușe (ca mănușe, picioruș, etc.). Der. propusă de Pușcariu, Dacor., I, 594, a fost acceptată de REW 1658 și DAR; cf. Rosetti, I, 113. Semantismul nu pare că reprezintă vreo dificultate; cf. sp. capullo, pe care A. Castro, RFE, 1918, 34, îl derivă de la caput și care are același sens. Celelalte explicații sînt mai puțin convingătoare (din bg., după Pascu, II, 184; de la *cap, postverbal de la capēre, su sensul de „(lucru) care se șterpelește”, după Giuglea, Contributions). Alb. këpušë („căpușă” și „fragă”), bg. kapuš, sb. kapuša trebuie să provină din rom. (cf. Capidan, Raporturile, 204; pentru relațiile cu alb., Philippide, II, 703 și Capidan, Meglonoromînii, 59). Der. căpuși (var. încăpușa), vb. (a înmuguri); căpușnic, s. m. (frăguță, Cirsium oleraceum); căpșună, s. f. (fruct, Fragaria elatior, Fragaria collina). Der. acestui ultim cuvînt nu lasă nici o îndoială (cf. alb. și mr. căpușă „căpușă” și „fragă”); pentru suf. Pușcariu, Dacor., I, 593, propune -ună, care nu este curent în rom (cf. REW 1668). Probabil trebuie plecat de la *căpușun, cu suf. -un, cf. gărgăun, și cu sing. refăcut pe baza pl. Der. căpșunică, s. f. (frăguță; specie de plantă); căpșuniu, adj. (culoarea căpșunii). Capsoman, s. m. (prost, nătîng), pare a fi un der. expresiv de la cap, cu suf. -man, ca gogoman, hoțoman etc. Der. nu este clară; poate fi vorba de o contaminare cu ngr. ϰαφο- „sărac” sau mai curînd de un infix expresiv ca in cotoșman.

CARDAN s.n. Sistem de suspensie sau de articulație care permite uneia dintre părțile lui să-și păstreze o anumită poziție sau direcție indiferent de mișcările suportului ei. [Pl. -ne, -nuri. / < fr. cardan, cf. Cardan – matematician italian].

CARDAN ~e n. Sistem de suspensie sau de articulație care permite deplasarea în toate direcțiile, indiferent de mișcările suportului ei. /<fr. cardan

CARDAN s. n. sistem de suspensie sau de articulație care permite uneia dintre părțile lui să-și păstreze o anumită poziție sau direcție, indiferent de mișcările suportului ei. (< fr. cardan)

CARDANIC, -Ă, cardanici, -ce, adj. 1. (Despre un sistem de suspensie) Care permite unui obiect suspendat să-și păstreze poziția orizontală. 2. (Despre un sistem de articulație a două piese ale unui mecanism) Care permite uneia dintre piese să-și păstreze poziția favorabilă transmiterii mișcării, indiferent de poziția celeilalte piese. ◊ Ax cardanic sau axă cardanică = arbore de transmisie (la automobile și la alte mașini) care leagă cutia de viteză cu arborele diferențialului. – Cardan + suf. -ic.

CAREVA pron. nehot. Indiferent care; cineva; vreunul; oricare. /care + va

CHIT¹ adv. (Fam.; în expr.) A fi chit (cu cineva) = a nu mai datora nimic (cuiva); a nu mai avea de dat (cuiva) nici o socoteală. Chit că... = chiar dacă..., indiferent dacă... – Din fr. quitte.

CINEMATICĂ f. Ramură a fizicii care se ocupă cu studiul mișcării corpurilor, indiferent de cauzele care produc mișcarea lor. ~a mecanismelor. [G.-D. cinematicii] /<fr. cinématique

CLASĂ, clase, s. f. 1. Grup (mare) de obiecte, de elemente, de ființe, de fenomene care au însușiri comune. 2. (De obicei cu determinarea „socială”) Ansamblu de persoane grupate după criterii economice, istorice și sociologice. ◊ Loc. adj. De clasă = care se referă la o clasă socială sau la raporturile reciproce dintre clase; propriu, caracteristic unei clase sociale. 3. Fiecare dintre diviziunile fundamentale ale regnului animal sau vegetal, mai mică decât încrengătura și mai mare decât ordinul. 4. Unitate organizatorică de bază în sistemul învățământului, compusă dintr-un număr de elevi care au aceeași vârstă, o pregătire școlară egală și învață împreună în cursul unui an pe baza aceleiași programe de învățământ. ♦ Unitate organizatorică într-un institut de artă, cuprinzând pe toți elevii unui profesor, indiferent în ce an de studii se află. ♦ Sală în care se țin cursurile pentru asemenea grupuri de elevi. ♦ (Franțuzism) Timpul în care se ține o lecție; oră de curs. 5. Fiecare dintre grupele de câte trei cifre ale unui număr cu mai multe cifre. Clasa miilor. 6. Categorie (după confort și tarif) a vagoanelor, compartimentelor, cabinelor etc. pentru călătoria cu trenul, cu tramvaiul, cu vaporul. 7. Categorie, grad, rang, care se acordă unui salariat potrivit funcției avute. 8. (În expr.) De (mare) clasă sau (de) clasa întâi = de calitate superioară, de prima calitate, de (mare) valoare. [Var.: (înv.) clas s. n.] – Din fr. classe, germ. Klasse.

clinoform, (engl.= clinoforme)dom. subacvatic de acumulare a sedimentelor corespunzător marginii continentale (povârnișuri, praguri, canioane cu pante de 3-6o), indiferent de natura și adâncimea baz. respectiv. V. și fondoform.

colaps, (engl.= collaps) prăbușire, de obicei, deasupra unor goluri naturale în scoarță, indiferent de originea lor (erozivă, explozivă etc.); în zonele vulcanice c. conduce la individualizarea unor caldere, în reg. carstice, la formarea unor doline sau în zone cu sare, după dizolvare la brecii.

COMPAS instrument principal de navigație aflat la bordul aeronavelor utilizat pentru materializarea direcției de referință N-S și pentru determinarea direcțiilor în aer, drumul aeronavei și revelmentele la obiectivele de pe sol. Sin. busolă de aviație. Există mai multe feluri de compasuri: compas magnetic (funcționează bazându-și orientarea în spațiu pe influența câmpului magnetic terestru, direcțiile compas fiind convertite în direcții adevărate pentru a putea fi utilizate prin aplicarea unei corecții care ține seama de declinația magnetică (unghiul format de direcția N geografic și N magnetic terestru) și deviație (unghiul format între direcția N magnetic terestru și direcția N indicată de compas); compas cu inducție magnetică (este utilizat în situații când acul magnetic oscilează, îngreunând menținerea corectă a direcției de zbor, receptoarele de inducție care determină direcția câmpului magnetic terestru prin crearea unei forțe electromagnetice într-o înfășurare mobilă sau fixă; există compas cu inducție cu curent continuu, compas cu inducție cu curent alternativ, compas cu inducție cu sistem de urmărire fără piese rotative); compas giroscopic (funcționează pe principiul inerției și precesiei, îmbinând energia mecanică cu cea electrică. Sub influența gravitației, giroscopul se stabilește cu axa lui principală în planul meridianului adevărat și se menține în acest plan indiferent de drumurile pe care le ia aeronava); compas giroinductiv (indică direcția de zbor, având un element sensibil un electromagnet care reacționează la liniile de forță ale magnetismului terestru, stabilitatea indicațiilor și a corecțiilor realizându-se cu ajutorul unui compas giroscopic asociat); compas giromagnetic (are la bază acțiunea reciprocei a unui compas magnetic și a unui compas giroscopic).

consonanță, relație succesivă (mai ales) simultană de sunete a căror audiție produce o impresie agreabilă, de echilibru, destindere. Noțiunea rămâne cu precădere în sfera psihologicului, „impresia constituind” – cu tot caracterul ei subiectiv – elementul definitoriu al c.: o soluție așteptată, un moment static în raport cu disonanța*. Cu toate acestea, puține au fost problemele care, asemenea aceleia a c., au preocupat în egală măsură pe acusticieni și pe teoreticienii muzicii, încă de la apariția științelor pe care aceștia le reprezentau. În ciuda tuturor dificultăților, s-a căutat permanent fundamentarea atât obiectivă cât și absolută a c., cercetările nefiind descurajate nici astăzi de tribulațiile și necunoscutele pe care le introduc în discuție factorii fiziopsihologici și estetici, cu aspectele lor din ce în ce mai nuanțate. Problema c. se concentrează, în principal, asupra următoarelor puncte: 1) natura c.; 2) gradele c.; 3) hotarul dintre c. și disonanță. ♦ Cea mai veche explicație a c. din perimetrul culturii europ. este aceea datorată lui Pitagora și, în mod sigur, școlii sale. Conform reprezentanților școlii, intervalele consonante erau considerate ca afinități între sunetele componente iar disonanțele ca eterogenități. Un interval este cu atât mai consonant cu cât raportul dintre lungimile de coardă (măsurate pe monocord*), corespunzătoare sunetelor rezultate, este mai mic. Astfel singurele „rapoarte simple” (în lungimi de coardă: 1/1, 1/2, 2/3 și 3/4) defineau singurele c.: prima*, octava*, cvinta* și cvarta*. Cu cât raportul devenea mai complicat, c. era mai mică; de aceea un raport 16/15 (secundă* mică) caracteriza deja o disonanță. Acestei definiri a c., mai mult metafizică decât fizică, în concordanță cu concepția filozofică pitagoreică a armoniei (1) universului, în care numărul realizează totul, i s-a adus obiecția logică a imposibilității stabilirii unei demarcări obiective între rapoartele simple și cele complicate, pe de o parte, și obiecția rezultată din experiment, pe de alta, potrivit căreia, în cazul temperării, deși cvinta perfectă este foarte puțin alterată (ex. 3/2 devine 2,9999/1,499), ea sună la fel de bine, deși raportul numeric este acum foarte complicat. Indiferent însă de fundamentările fizice ale c. în diferitele epoci și de concepțiile care le-au dominat, ideea rapoartelor simple ale principalelor intervale consonante a jucat (și joacă încă) un rol pozitiv în gândirea muzicală pragmatică; aceasta și datorită faptului că principalele c. (c. primare) sunt aproape aceleiași în toate sistemele – prima, octava și cvinta nefiind de nimeni contestate – iar capacitatea discriminatorie a auzului*, ulterior descoperită, prin care frecvențe* dintr-o bandă foarte îngustă sunt percepute identic, nu este decât în favoarea acestei gândiri pragmatice. Nuanțarea concepției pitagoreice s-a produs încă în antic.; astfel, pentru filosofii platonicieni, c. era o contopire a sunetelor într-o impresie unică, globală, pe când disonanța era considerată ca fiind lipsită de această contopire. Concepția aristoxenică pune și mai mult accentul pe impresie, pe simțul muzical, ajungând chiar să nege rolul numerelor în determinarea c. Dominând concepția teoretică până la finele Renașterii*, concepția pitagoreică a fructificat și chiar a determinat apariția polifoniei* profesioniste (nu însă și a aceleia spontane, pop.). Apariția armoniei (III, 1, 2) impunea totuși revizuirea, chiar dacă nu înlocuirea pitagoreismului, astfel încât în intervale ca terța* și sexta*, devenite componente ale acordului*, primesc, începând cu Zarlino, tot rapoarte simple (în frecvențe): 5/4 = terță mare; 5/3 = sextă mare; 6/5 = terță mică; 8/5 = sextă mică. ♦ Descoperirea armonicelor* superioare ale unui sunet fundamental a dat un nou impuls cercetării obiective a raportului dintre c. și disonanță, natura acestora părând a fi definiv elucidată pe baza legilor fizice. O primă observație a fost aceea a înrudirii sunetelor pornind de la armonicele lor comune, astfel încât: a) două sunete sunt cu atât mai înrudite, cu cât au mai multe armonice comune și cu cât acestea sunt mai grave; b) gradul de înrudire a sunetelor componente ale unui interval scade treptat în ordinea intervalelor: primă, octavă, duodecimă, cvintă, cvartă, terță mare, sextă mare, septimă mare, secundă mică; c) cu cât gradul de înrudire scade, cu atât scade și gradul de c. și invers. Principiul înrudirii sunetelor a fost emis de Helmholtz, care a adăugat acestuia – în cunoștință de cauză sau nu privind ideile mai vechi ale lui Sauveur – încă două criterii: bătăile* acustice și sunetele rezultante. Astfel, pe lângă gradul redus de înrudire provenit din numărul mic al armonicelor comune ale sunetelor ce compun un interval, disonanța s-ar mai datora bătăilor acustice, adică acelor oscilații de intensitate a sunetelor create de interferențe dintre tonurile fundamentale sau/și dintre armonicele acestora (dacă frecvența bătăilor crește, ansamblul sunetelor interferente devine mai aspru, mai dezagreabil). La rândul lor, sunetele rezultante [v. sunet (8)], descoperite de A. Sorge și de Tartini, sub forma sunetelor diferențiale și completate de Helmholtz cu sunetele adiționale, au fost invocate de către cel din urmă pentru întregirea imaginii c. – disonanță, în sensul că ele pot să întărească unul dintre sunetele intervalului, stând într-un raport de c. sau de disonanță cu acestea. ♦ O reprezentare schematizată, dictată de necesități pragmatice, a teoriei c. bazată pe seria armonicelor este explicarea intervalelor consonante prin frecvența apariției lor în seria armonicelor. S-a observat, pe bună dreptate, că primele 16 armonice conțin intervalul de octavă de opt ori, cvinta de 5 ori, cvarta de 4 ori, terța mare și sexta mare de trei ori, terța mică și sexta mică de două ori; intervalele disonante (secundele și septimele) apar numai câte o singură dată. Ne aflăm, ca și în cazul pitegoreismului, în prezența unei logici în sine a numerelor nu și în aceea a unei explicații propriu-zise. Dar faptul nu a împiedicat teoretizarea c. în unele sisteme componistice actuale (Schönberg, Hindemith) pornind tocmai de la acest criteriu pragmatic. ♦ Dacă sub aspect experimental explicațiile numerice nu au mai fost satisfăcătoare în epoca pozitivismului științific, chiar și teoriile bazate pe seria armonicelor superioare nu au răspuns – cu tot pasul înainte făcut spre coroborarea datelor fizice cu cele fiziologice și cele psihice – la toate întrebările pe care practica muzicală le ridică. Teoria lui Helmholtz se aplică, astfel numai gamei* naturale și este dezisă de către temperare*. Ea se aplică, de asemenea, intervalelor, nu și trisonurilor sau acordurilor* de mai multe sunete (în acordurile perfect major* sau perfect minor*, ce constituie baza armoniei clasice, apar bătăi chiar de la a treia armonică a celor trei sunete componente, ceea ce ar face ca acordurile să fie considerate numai imperfect consonante). În virtutea teoriei bătăilor, disonanța ar scădea la frecvențele înalte, când numărul bătăilor este foarte mare, or, în practică, se constată că un interval disonant (ex. secunda mică) este extrem de strident tocmai în registrul (I) acut. Sunetele întreținute, ale înstr. cu coarde și arcuș, ale celor de suflat (mai ales cele cu sunet fix ca orga* sau armoniul*) măresc efectul disonanțelor. Cercetările mai noi din domeniul fiziologiei auzului (I, 1) (R. Husson) pun sub semnul întrebării rolul bătăilor în determinarea disonanței, punând, dimpotrivă, accentul pe excitarea fibrelor nervoase; aceeași fibră nervoasă trebuie să fie excitată de cele două sunete ale intervalului pentru a avea senzația de disonanță și, de asemenea, să fie suficient de îndepărtate pentru a comunica fibrei nervoase impulsuri cu sensuri mai mult sau mai puțin opuse. ♦ Principalul punct ce desparte accepțiunile teoretice ale c. și distonanței de accepțiunile artistice este considerea acestor categorii în mod static, în primul caz, și în mod dinamic (deci complex relațional), în cel de-al doilea caz. Atâta timp cât muzica a cunoscut în exclusivitate monodia*, acestă dihotomie a ieșit în evidență, speculațiile teoretice necontrazicând fenomenele firești ale cântării. Mai mult decât atât, caracterul c. nici nu era primordial în structura melodiilor* (v. și consonantic, principiu) iar disonanțele (de ex. numeroasele secunde, mari și mici, incorporate oricărei melodii) nu erau percepute ca atare, ele constituind cărămizile de construcție ale acesteia. Odată cu apariția polifoniei* occid., se impune apriorismul c., care nu admitea decât paralelismul* c. primare: cvinta și cvarta. Contactul polif. savante cu practicile polif. pop. (în urma cercetărilor etnomuzicologice* s-a demonstrat și existența unor polif. bazate pe disonanțe și nu doar pe consonanțe imperfecte) a dus la apariția unor forme mixte (gymel*, fauxbourdon*) în care atât c. absolute cât și cele imperfecte (terțele) contribuiau la crearea ductului polif., în mișcări contrare* și antiparalele, care puneau tot mai mult sub semnul interdicției paralelismul, reductibil de sens sonor perceptibil, al octavelor și cvintelor. Odată cu afirmarea terței, cu toate tribulațiile mai mult teoretice ale acceptării ei în rândul c., statutul cvintei devine subsidiar, cvasiconsonant și chiar disonant în cadrul texturii polif. – arm. Aceste linii directoare păstrează, cu mici abateri, în procesul fundamentării polif. baroce și a armoniei clasice (v. anticipație; întârziere; cambiata; pasaj, note de). Tot ceea ce survine în stilistica muzicală în urma apariției cromatismului* wagnerian și, în general, romantic este o continuă tendință de „emancipare a disonanței” (Dahlhaus), până la gradul la care, așa cum se va întâmpla în atonalism* și în dodecafonie*, dihotomia c./disonanță practic dispare. Dependentă așadar de raportul în succesiune al formațiilor polif. – arm., de ceea ce precede și ceea ce urmează unei structuri „verticale”, c. este condiționată de numeroși factori subiectivi și obiectivi, de stilul* operei muzicale, de intențiile autorului, motivațiile acesteia fiind, în cele din urmă, mai mult estetice decât de ordin pur fizic.

corp de balet, ansamblu (1) de balerini care nu dețin roluri solistice. În timpul baletului* academic era constituit în număr fix de femei și bărbați și servea drept cadru, simetric, pentru evoluțiile solistice. În prezent, prin c. se înțelege, uneori, totalitatea balerinilor dintr-un teatru, indiferent de ierarhia lor.

cum adv. și conj. – 1. În ce fel? (funcție modală, servește pentru interogație directă sau indirectă): cum ai făcut? (Ispirescu). – 2. Ce? (adv. inter., prin care se răspunde la o chemare sau o întrebare, așteptîndu-se mai multe lămuriri). – 3. (Funcție emfatică, în propoziții interogative sau exclamative): cum să nu știu? (Creangă), cum vîjîie codrul! (Coșbuc). – 4. De ce? (funcție cauzală): cum s-o părăsesc? (Popular Jarnik). – 5. Cît (funcție comparativă): cumu mai curund (Dosoftei), urmat de un comparativ, astăzi se preferă cît. – 6. La fel ca (funcție comparativă): ai fost om cum sunt și dînșii (Eminescu). – 7. În felul în care (funcție comparativă emfatică): tăia cum se taie (Fundescu); las-să mă cheme cum m-a chemat (Creangă). – 8. Așa precum (funcție explicativă întemeiată pe funcția comparativă): cum zice Scriptura (Coresi). – 9. Cînd, pe cînd (funcție temporală): cum venea, cît de colo vede cele două capete (Creangă). – 10. Cînd, îndată ce (funcție temporală): cum au văzut apa, cum au năvălit (M. Costin). 11. (Înv.) Ca să (funcție finală, cu conjunctivul): își va pune toate puterile, cum să-și sfîrșească slujba (Ispirescu). – 12. Funcție conjunctivă, ma ales împreună cu că: din inima lui simte un copac cum că răsare (Eminescu). – Mr., megl., istr. cum. Lat. quomo(do) (Diez, I, 135; Pușcariu 439; Candrea-Dens., 433; REW 6972; DAR); cf. it. come, prov. co(m), fr. comme, sp., port. como. V. și Gamillscheg, s. v. comme, și J. Vising, Quomodo in den rom. Sprachen, în Abhandlungen A. Tobler, Halle 1895, p. 113-23. Comp. cum se cade, adv., adj. (în mod cinstit; cinstit; perfect), care uneori se scrie într-un singur cuvînt, se întemeiază pe vb. a se cădea, „a se cuveni”; cumva, adv. (oarecum; poate, posibil, eventual), cu va de la vb. vrea (nu cumva?); necum, adv. (nici măcar; chiar mai puțin); oarecum, adv. (într-un fel; puțin, ușor); oricum, adj. (în orice fel, indiferent cum), cu var. orișicum; precum, conj. (așa cum; după), cu prep. pre.

DELĂSĂTOR adj. 1. v. indiferent. 2. v. neglijent.

DERELICȚIUNE s. f. (fil.) stare de însingurare și neputință, de împotrivire în fața unui destin amenințător și implacabil; sentiment al „aruncării” omului într-o lume indiferentă și ostilă. (< fr. déréliction)

DEZINTERES n. 1) Lipsă de interes; nepăsare; indiferență. 2) Atitudine indiferentă; indiferență. /v. a dezinteresa

EGAL, -Ă, egali, -e, adj. 1. (Adesea adverbial și substantivat) Care este la fel cu altul într-o anumită privință; (despre cetățeni, națiuni etc.) care au aceleași drepturi și aceleași îndatoriri. ◊ Fără egal = excepțional, neasemuit, neîntrecut. ◊ Expr. A trata (pe cineva sau ceva) de la egal la egal = a se comporta într-o împrejurare dată ca fiind în aceeași situație, pe aceeași treaptă cu partenerul său; a duce tratative cu cineva în condiții de egalitate (2). (Sport) A fi egal = a avea același număr de puncte. 2. (Mat.) Care are aceeași valoare în aceeași unitate de măsură. ◊ Semn egal (și substantivat, n.) = semn grafic format din două liniuțe paralele așezate orizontal între două expresii, care exprimă o egalitate. ♦ (Despre figuri geometrice) Care coincide, prin suprapunere, cu o altă figură. 3. (Despre obiecte, fenomene sau ființe, comparate cu ele însele sub diverse aspecte, stări) Neschimbat, statornic; uniform, invariabil; monoton. ◊ Expr. (Adverbial) A-i fi (cuiva) egal = a-i conveni în aceeași măsură și o alternativă și cealaltă; a-i fi indiferent. – Din fr. égal.

EGAL¹ adv. În aceeași măsură; deopotrivă; la fel. A împărți ~. ◊ A-i fi (cuiva) ~ a-i fi (cuiva) indiferent. /<fr. égal

EGALITARISM s.n. Concepție social-politică utopică care preconizează împărțirea egală a bunurilor, indiferent de aportul individual la producerea lor, nivelarea, egalizarea retribuirii muncii, a trebuințelor și consumului personal al membrilor societății. [< fr. égalitarisme].

EGALITARISM s. n. concepție socială utopică care preconizează împărțirea egală a bunurilor, indiferent de aportul individual la producerea lor, nivelarea, egalizarea retribuirii muncii, a trebuințelor și consumului personal al membrilor societății. (< fr. égalitarisme, rus. egalitarizm)

ENDECASILAB s.m. Vers de unsprezece silabe, indiferent de natura lor. [< fr. hendécasyllabe, lat. hendecasyllabus, cf. gr. hendeka – unsprezece, syllabe – silabă].

e tot un drac expr. 1. e la fel!; e totuna!. 2. mi-e indiferent!

FIECÂND adv. înv. Indiferent când; oricând. [Sil. fi-e-] /fie + când

FIECE pron. nehot. Indiferent ce; nu importă ce; orice. [Sil. fi-e-] /fie + ce

FIECINE pron. nehot. rar Indiferent cine; nu importă cine; oricine. [Sil. fi-e-] /fie + cine

FIECUM adv. înv. Indiferent cum; oricum. [Sil. fi-e-] /fie + cum

FIEUNDE adv. rar Indiferent unde; oriunde. [Sil. fi-e-] /fie + unde

finală (finalis)(< lat. vox finalis „sunet final”), sunetul (treapta* de încheiere a unui mod*), prin care se determină cu precădere, modul și față de care se raportează, ierarhic, celelalte trepte ale acestuia (dintre cele mai importante: confinalis*; repercussa*). Un mod plagal are aceeași f. cu autenticul său, dar o altă dispoziție a perechii tetracord*-pentacord* în cadrul ambitusului (2) modal. ♦ P. ext., f. este sunetul de încheiere al oricărui fragment melodic (finit), indiferent dacă prin aceasta se difinește modul, concluzia unei evoluții formale, sau numai reperul față de care se sistematizează un material melodic (ex. f. sol în folcloristică).

fondoform, (engl.= fondoform), dom. subacvatic de acumulare a sedimentelor, corespunzător unei câmpii abisale, indiferent de natura și adâncimea baz. respectiv. V. și clinoform.

FRATE, frați, s. m. 1. Persoană de sex masculin considerată în raport cu altă persoană (indiferent de sex), născută din aceiași părinți sau din același tată ori din aceeași mamă; frățâne. ◊ Frate bun (sau adevărat, drept sau, reg., dulce) = fiecare dintre frații născuți din același tată și din aceeași mamă în raport unii cu alții. Frați de lapte = copii care au supt la aceeași doică. Frate de mână = băiat care servește mireasa în timpul nunții. Frate de cruce = fârtat. ♦ (La pl.) Nume dat copiilor (în cazul când se află între ei și băieți) născuți din aceiași părinți sau numai din același tată ori din aceeași mamă. 2. Termen familiar, prietenesc, cu care cineva se adresează unei persoane (indiferent de sex). 3. Grad în ierarhia călugărească dat unui călugăr care nu este cleric și care ajută la treburile gospodărești; călugăr care are acest grad. 4. Lăstar care se formează la subsuoara frunzelor cerealelor păioase din nodurile de la baza tulpinii. 5. (Bot.; în compusul) Fratele-priboiului = plantă erbacee din familia geraniaceelor, cu flori purpurii-violacee, care crește prin păduri sau locuri pietroase, umede și umbroase (Gerranium silvaticum). – Din lat. frater, -tris.

FUNCȚIONARISM s.n. Tendința birocratică a unei persoane de a considera toate problemele numai din punctul său individual de vedere și nu din acela al interesului general; atitudine indiferentă, lipsită de interes și devotament față de munca îndeplinită; birocratism. [Pron. -ți-o-. / cf. fr. fonctionnarisme].

FUNCȚIONARISM s. n. Tendință birocratică de a considera problemele din punct de vedere individual, nu general; atitudine indiferentă, lipsită de interes și de devotament față de muncă; birocratism, birocrație. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. fonctionnarisme (după funcționar).

FUNCȚIONARISM n. 1) Tendință birocratică de a rezolvă problemele din punct de vedere individual și nu general. 2) Atitudine indiferentă față de muncă. [Sil. -ți-o-] /<fr. fonctionnarisme

GHEAȚĂ, (2) ghețuri, s. f., adj. invar. 1. S. f. Apă aflată în stare solidă, în urma înghețării. ◊ Expr. A se da cu patinele pe gheață = a patina². A (se) sparge sau a (se) rupe gheața = a dispărea sau a face să dispară atmosfera ori senzația de jenă existentă la un moment dat; a (se) înlătura primele dificultăți în bunul mers al unei acțiuni. ♦ (Reg.) Grindină, piatră (I 7). 2. S. f. (La pl.) Întinderi mari de gheață (1) aflate pe uscat sau pe apă. ◊ Loc. adj. De gheață = indiferent, nepăsător, nesimțitor. 3. S. f. Senzație neplăcută de răceală, provocată de frică, emoție etc. 4. S. f. Plantă erbacee cu flori mici, albe, roz sau roșii, având frunzele acoperite cu papile albe care seamănă cu cristalele de gheață (1) (Mesembryanthemum crystallynum). 5. S. f. Plantă erbacee cu tulpina cărnoasă, ramificată, cu frunze ovale-rotunde și cu flori numeroase, albe, mai rar roz sau roșii (Begonia semperflorens). 6. Adj. invar. (În sintagma) Bani gheață = bani în numerar, plătiți pe loc, bani lichizi (2), bani peșin. – Lat. glacia (= glacies).

GNOMIC, -Ă adj. 1. care conține maxime, sentințe și reflecții morale; aforisme. 2. (despre timpuri verbale) care exprimă o acțiune ce se îndeplinește indiferent de timp. (< fr. gnomique, gr. gnomikos)

GNOMIC, -Ă, gnomici, -ce, adj. 1. (Despre scrieri) Care cuprinde maxime, sentințe, reflecții, sfaturi morale. ◊ Poeți gnomici = poeți din Grecia (și din Roma) antică, autori ai unor opere gnomice (1). 2. (Lingv.; despre unele timpuri verbale) Care indică acțiunea sub formă generală sau care se îndeplinește indiferent de timp. – Din fr. gnomique.

GNOMIC, -Ă adj. Care conține maxime, sentințe și reflecții morale. ◊ (Gram.) Prezent gnomic = prezent care exprimă o acțiune care se îndeplinește indiferent de timp. [Cf. fr. gnomique, cf. gr. gnomikos – sentențios].

Grijuliu ≠ indiferent, neglijent

harfă (harpă) (it. arpa; fr. harpe; germ. Harfe; engl. harp; rus. арфа), instrument cordofon fără tastieră cu coardele ciupite, de origine străveche, cunoscut de mai multe popoare, sub diferite numiri; magadis (1) la greci [μάγαδις], nablium la romani, trigonon la sirieni [τρίγωνον], kinnor la evrei, lebed la popoarele din Asia Centrală etc. Primele instr. aveau forma unui arc, formă prin care este redată și de hieroglifele și basoreliefurile egiptene. H. „eoliană” populară în Elada, de formă pătrată, montată în aer liber, emitea la atingerea brizei sunetele armonice* ale fundamentalelor respectivelor coarde. În Europa, h. apare probabil pentru prima oară la popoarele nordice. În sec 1 î. Hr., istoricul roman Diodor din Sicilia pomenește de h. „gotică”. Un alt tip clarsach este cunoscut de celți în sec. 9. Denumiri ca chitarra anglica, h. „nordică”, h. „irlandeză” justifică de asemenea presupunerile referitoare la originea nordică a h. pe continentul nostru. Aceste instr. aveau deja trei părți esențiale: cutia de rezonanță* (așezată în partea inferioară a instr.), consola și coloana de susținere, care le unește sub forma unui triunghi. Între cutia de rezonanță și consolă sunt montate un număr oarecare de coarde, accesibile din ambele părți ale instr. În procesul de evoluție a h., în sec. 13, apare, pentru o scurtă perioadă, un tip denumit psalterion (cuv. lat. provenit din gr. ψαλτήριον; it. arpanetta, arpa doppia; germ. Spitzharfe, Doppelharfe, Harfenett, Rotta, Rotte), având cutia de rezonanță plată, așezată vertical, coardele fiind întinse pe ambele părți ale acesteia. Acordajul (1-2) h., indiferent de numărul coardelor, era diatonic*, rămas ca atare până în zilele noastre. Pentru a putea utiliza h. în diverse tonalități (2), în sec. 17 s-a construit un tip numit Hakenharfe (germ.) h. cu „cârlige”, cu ajutorul cărora coardele puteau fi scurtate cu un semiton*. În sec. 18, Christian Hochbrucker construiește o h., la care același efect se poate obține prin utilizarea a 7 pedale (1). Georges Cousineau și Sebástien Érard perfecționează acest mecanism în așa fel încât coardele pot fi scurtate cu două semitonuri. Acest instr., denumit h. cu două crestături, are 47 de coarde și o întindere între do bemol² – sol diez⁴. Fixând cele 7 pedale în prima crestătură, acordajul inițial de do bemol major se schimbă în do major. Fixarea pedalelor în a doua crestătură transformă acordajul în do diez major. Astfel, la h. contemporană se pot executa lucrări în toate tonalitățile. Pedalele sunt unite cu mecanismul de scurtare a coardelor prin sârme de oțel care trec prin interiorul coloanei de susținere. Fiecare pedală acționează simultan asupra tuturor coardelor acordate identic. Prin fixarea potrivită a pedalelor, cordele învecinate pot fi acordate și enarmonic (2), cu excepția sunetelor re, sol, la (de. ex. do diez – re bemol, mi diez – fa, sol, la diez – si bemol). Coardele sunt acordate (2) cu ajutorul unei chei de acordaj. În Franța s-au construit și harpe cromatice (cu 80 de coarde) și un tip mai mic denumit harpe-luth, care nu s-au impus. Începând cu Berlioz și Listz, h. este tot mai frecvent utilizată în orch. simf. și de operă. Romanticii au folosit-o ca instr. de acomp., impresioniștii și îndeosebi compozitorii contemporani utilizează toate posibilitățile instr. (flageolete [1], glissando*-uri, ciupirea coardelor pe lângă cutia de rezonanță, „sunete fluide” etc.).

hexacord (< lat. hexachordum), scară de șase sunete diatonice* care alcătuiesc o formație intervalică fixă (succesiunea ton*-ton-semiton*-ton-ton), având totdeauna semitonul în centru, scară pe care Guido d’Arezzo și-a bazat sistemul propriu de solmizare (începutul sec. 11), utilizat ca mijloc didactic de predare a cântului. Deoarece pe atunci erau admise și practicate semitonuri numite astăzi mi-fa, si-do și la-si bemol, h. puteau fi numai trei. Sunetele lor purtau aceleași nume (ut...la), deși poziția pe scara înălțimilor (2) nu era aceeași. Denumirea h. natural (do...la) nu-l cuprindea pe si; h. dur (lat. durum) (sol...mi) îl cuprindea pe si becar, iar h. moale (lat. molle) (fa...re) pe si bemol. Numele dat ultimelor două h. proveneau de la grafia literei b*: colțuroasă, dură, în primul caz (b. quadratum sau b quadrum), și rotundă, „moale” (b rotundum sau b molle) în al doilea. Se mai adaugă faptul că intonarea cu si becar a intervalului fa-si crea o impresie de asprime, de duritate („Si contra fa est diabolus in musica”; v. triton), pe când intonarea cu si bemol elimină această duritate. În perspectiva istorică a teoriei* muzicale, h. au fost în ev. med. ceea ce erau în antic. gr. și ceea ce este astăzi octava*. Înainte de Guido se vorbea numai de tetracorduri, iar după el numai de h. Abia după 1700 octava a început a avea importanța actuală. ♦ Căutând un mijloc pentru fixarea în memorie a intonației celor 3 h. cu structura lor fixă, Guido a găsit un imn greg. dedicat Sf. Ioan Botezătorul și atribuit lui Paolo Diacono (anul 770), ale cărui emistihuri începeau fiecare, în ordine, cu succesiunea tipică a intervalelor h.: ton-ton-semiton-ton-ton. Prima silabă a fiecărui emistih (formând succesiunea celor trei ut...la) a fost aplicată sunetelor celor trei h., indiferent de înălțimea reală a sunetelor. Ca urmare, o silabă oarecare, de ex. sol, nu era suficientă pentru determinarea fără echivoc a poziției notei pe scara celor 20 de sunete folosite de Guido (lui sol îi corespundeau trei sunete diferite). De aceea în teoria sa a solfegierii (v. solmizare), Guido a adoptat un sistem de notare și citire a notelor compus dintr-o literă urmată de 1-3 silabe (Ex.: cel mai grav sol se numea Γ (gamma)-ut, cel din octava superioară G-sol-re-ut, iar ultimul g-sol-re-ut). Adoptând h. natural, Guido nu mai avea nevoie de cea de a șaptea notă (si de mai târziu) și, împreună cu celelalte două h., evita tritonul fa-si, „teroarea” teoreticienilor din ev. med. Este greșită ideea că Guido a introdus denumirile silabice pentru a înlocui cu ele literele moștenite din antic. greco-romană (v. notație). Adevăratul scop a fost acela de a ușura fixarea în memorie a sunetelor h. natural, intonând cu precizie imnul citat.

HOMEOTERM, -Ă, homeotermi, -e, adj., s. m. și f. (Organism) care își păstrează temperatura internă constantă, indiferent de variațiile temperaturii externe. [Pr.: -me-o-] – Din fr. homéotherme.

IDENTITATE s. f. 1. însușirea a ceea ce este identic. ◊ asemănare, similitudine perfectă. 2. ansamblu de date prin care se identifică o persoană. 3. (mat.) egalitate între două expresii algebrice, adevărată, indiferent de valorile numerice ale literelor ce le compun. (< fr. identité, lat. identitas)

IMPASIBIL, -Ă adj. nepăsător, indiferent, insensibil. (< fr. impassible, lat. impassibilis)

IMPASIBIL adj. v. apatic, delăsător, indiferent, indolent, lăsător, nepăsător, pasiv, placid, tembel.

IMPASIBIL, -Ă, impasibili, -e, adj. (Livr.) Nepăsător, indiferent. – Din fr. impassible, lat. impassibilis.

INDEPENDENT, -Ă, independenți, -te, adj. 1. Care nu depinde de cineva sau de ceva; (despre un popor, un stat) care se bucură de independență, liber², autonom. ◊ Loc. prep. Independent de... = fără a ține seamă de..., indiferent de... 2. (Despre oameni și manifestările lor) Care se bizuie pe puterile proprii, cu inițiativă personală. – Din fr. indépendant.

Indiferent ≠ grijuliu

INDIFERENT, -Ă adj. 1. Care nu are însemnătate, care nu prezintă nici un interes. 2. Care nu poartă, nu manifestă interes pentru nimeni și pentru nimic; nepăsător. [Cf. fr. indifférent, it. indifferente].

INDIFERENT ~tă (~ți, ~te) 1) (despre persoane) Care nu manifestă interes pentru nimeni și pentru nimic; nepăsător. 2) Care nu prezintă nici un interes; fără însemnătate; neimportant; neînsemnat. /<fr. indifferent, lat. indifferens, ~ntis

indiferent adj. m., pl. indiferenți; f. sg. indiferentă, pl. indiferente

INDIFERENT, -Ă adj. 1. care nu are însemnătate, nu prezintă nici un interes. 2. care nu manifestă interes pentru nimeni și pentru nimic; nepăsător. 3. (chim.) care nu manifestă nici o afinitate, nu reacționează în nici un fel. (< fr. indifférent, lat. indifferens)

INDIFERENT, -Ă, indiferenți, -te, adj. 1. Care nu arată nici un fel de interes (pentru cineva sau ceva); nepăsător, impasibil. 2. Care nu prezintă nici o însemnătate, care nu trezește interes. ◊ Loc. conj. Indiferent dacă... = fără a acorda importanță faptului că...; fie că... ◊ Loc. prep. Indiferent de... = fără a ține seamă de..., oricare ar fi... – Din fr. indifférent, lat. indifferens, -ntis.

INDIFERENT adj. 1. v. nepăsător. 2. apatic, delăsător, indolent, lăsător, nepăsător, pasiv, placid, tembel, (livr.) impasibil, (reg.) nebriștit, (fig.) rece. (Om ~; atitudine ~.) 3. nepăsător, nesimțitor, (fig.) surd. (A rămas ~ la rugămințile mele.)

INDIFERENȚĂ s. f. Starea, atitudinea celui indiferent; lipsă de interes față de cineva sau de ceva; nepăsare, impasibilitate, insensibilitate; răceală. – Din fr. indifférence, lat. indifferentia.

INDIFERENȚĂ f. 1) Caracter indiferent. 2) Atitudine indiferentă; nepăsare. [G.-D. indiferenței] /<fr. indifférence, lat. indifferentia

INDOLENT adj., s. 1. adj. v. indiferent. 2. adj. v. bleg. 3. adj., s. leneș.

INTERSECȚIE s.f. Întretăiere; punct, loc de întretăiere. ♦ Loc de întîlnire sau de încrucișare a două sau mai multor drumuri publice, indiferent de unghiurile pe care le fac axele lor. ♦ (Mat.) Punctele comune a două linii, suprafețe, corpuri etc. [Gen. -iei, var. intersecțiune s.f. / cf. fr. intersection, lat. intersectio].

interval (< fr. intervalle), în general, diferența de înălțime* dintre două sunete. Obiectiv, I. este domeniul sonor cuprins între două sunete muzicale diferit intonate [v. intonație (I, 1)]; subiectiv, senzația auditivă corespunzătoare raportului numeric dintre frecvențele* a două sunete muzicale diferit intonate. Nota gravă este baza i. iar cea înaltă vârful lui. I. pot fi clasificate din mai multe puncte de vedere. I. este melodic dacă sunetele lui sunt intonate succesiv; el devine armonic dacă intonarea este simultană. Un i. melodic este descendent în succesiunea vârf-bază și ascendent în succesiunea inversă. Cantitativ, după numărul de trepte*, cuprins între bază și vârf, i. se clasifică în secunde*, terțe* etc. În continuare, i. după o anumită mărime cantitativă se clasifică după mărimea (valoarea) lor calitativă, adică după numărul de tonuri* sau semitonuri* temperate* conținut. (Ex.: terța mică, 1 1/2 tonuri, terța mare, 2 tonuri). Considerând i. în funcție de alterațiile* simple, i. perfecte (octava*, cvinta* și cvarta*) au trei mărimi calitative (ex.: cvartă micșorată, 2 tonuri; cvartă perfectă, 2 1/2 tonuri; cvartă mărită, 3 tonuri). Celelalte i. au patru mărimi calitative (ex.: terță micșorată, 1 ton; terță mică, 1 1/2 tonuri; terță mare, 2 tonuri; terță mărită, 2 1/2 tonuri). Dacă se consideră și dublele alterații, se obțin mai multe mărimi calitative. (ex.: cvarta dublă micșorată, 1 1/2 tonuri, iar cea dublu mărită, 3 1/2 tonuri). I. enarmonice (2) sunt cele care conțin același număr de semitonuri temperate, indiferent de denumirea lor (ex. i. de cvintă micșorată do – sol bemol este enarmonic cu cel de cvartă mărită do – fa diez). I. mai mici decât octava sunt simple, iar cele mai mari compuse, constând dintr-un i. de octavă plus unul simplu (ex.: decima* mare do-mi este formată din octava do-do și terța mare do-mi). I. consonante sunt octava, cvinta și cvarta perfecte, terța și sexta mari și mici; celelalte sunt disonante*. În știința armoniei (III, 1), cvarta este considerată i. mixt, consonant în unele situații și disonant în altele. Terțele și sextele au fost denumite și consonanțe imperfecte și au fost admise târziu (din sec. 14) printre consonanțe. I. sunt diatonice* dacă fac parte din aceeași gamă diatonică*. Ele se numesc cromatice dacă unul din sunetele lor (sau ambele) nu fac parte din scara diatonică considerată (ex.: intervalul re-fa diez este diatonic în gama re major și cromatic în gama do major). Un i. armonic simplu este răsturnat* dacă baza lui trece la vârf sau invers (ex.: terța mică re-fa este răsturnată dacă nota re este ridicată cu o octavă sau fa coborâtă cu o octavă; se obține sexta mare fa-re). La i. compuse răsturnarea se efectuează ridicând baza cu două octave sau coborând vârful cu două octave. În armonia tonală, i. disonante cer de regulă să fie rezolvate, adică să fie urmate de un i. consonant. Rezolvarea* se obține mișcând fie baza, fie vârful i. fie ambele sunete (ex.: i. disonant do-re poate fi rezolvat în si bemol-re, do-mi bemol sau chiar si bemol-sol). ♦ În acustica* muzicală, cel mai simplu mod de a determina valoarea numerică a unui i. este acela de a o exprima prin raportul supraunitar al frecvențelor* sunetelor componente, după scara muzicală considerată (ex. în scara pitagoreică și în cea naturală, octava = 2/1 = 2, cvinta perfectă 3/2 = 1,50, cvarta 4/3 = 1,33 etc.). În scara sunetelor egal temperate (v. temperare) se ia direct valoarea finală a raporturilor de frecvență, plecând de la semitonul temperat 2^1/12 = 1,059. În această scară, octava = (2¹²)^1/12 = 2, cvinta = (2⁷)^1/12 = 1,498, cvarta = (2⁵)^1/12 = 1,334 etc. Pentru determinarea și compararea valorilor i. din scările netemperate (pitagoreică, naturală etc.) se calculează logaritmii* raporturilor supraunitare de frecvență care caracterizează i. respective. Din aplicarea logaritmilor în baza 10 derivă unitatea de măsură savart*, iar din a celor cu baza 2^/12 unitatea de măsură cent*. Se mai aplică și calculul cu logaritmi cu baza 2, luându-se pur și simplu valorile numerice din tabele, neexistând o unitate de măsură derivată precum cele două citate. ♦ În antic. îndepărtată, elemente de studiu al i. se găsesc în muzica unor popoare extraeuropene (chinez, indian etc.), dar studiul sistematic al i. a început în Europa, în cadrul școlii pitagoreice (sec. VI î. Hr.), și a fost dezvoltat de teoreticienii următori lui Pitagora (Aristoxenos din Tarent, Euclide, Didymos, Claudiu Ptolemeu etc.). Experimental, studiul i. se efectua pe monocord*. În teoria greacă a muzicii (ἁρμονιϰή), i. consonante erau numai cvarta (diatessaron*), cvinta (diapente*) și octava [diapason (1)]. Cvarta (v. tetracord) avea o importanță comparabilă cu cea acordată astăzi octavei. În gama prin cvinte (Pitagora), i. de ton sunt egale (9/8), dar cele de semiton sunt de două feluri: lima (λεῖμμα, semitonul diatonic, 256/243= 1,053) și apotema (semitonul cromatic, 2187/2048= 1,067). În această gamă apare și un microinterval*, coma* pitagoreică sau diatonică, 531441/524288= 1,013, ca diferență dintre suma a 12 cvinte și suma a șapte octave. În gama naturală* (Zarlino, sec. 16) există două feluri de i. de ton: mare (9/8= 1,125, egal cu tonul pitagoreic) și mic (10/9= 1,111). Experiența tonului mic face să apară i. neexistente în gama pitagoreică: coma* sintonică sau didimică (diferența dintre tonul mare și cel mic, 81/80= 1,012), coma mare etc., cum și o serie de i. „joase” și „înalte” (ex. în gama do major, cvinta joasă re-la = 40/27 = 1,481 și răsturnarea ei, cvarta înaltă 27/20 = 1,350). În gama solfegistică (sistemul Mercator-Holder) octava este divizată în 53 de microintervale (come Mercator-Holder), iar mărimea oricărui i. este măsurată de un număr întreg de come (ex. semitonul diatonic, 4 come; semitonul cromatic, 5 come; tonul, 9 come; cvarta perfectă, 22 de come; cvinta perfectă, 31 de come etc.). Această comă are valoarea 2^1/53 = 1,013.

IZOCEFALIE s. f. principiu compozițional în pictura bizantină potrivit căruia toate capetele personajelor dintr-un tablou erau prezentate la aceeași înălțime, indiferent de planuri, atitudini și talie. (< fr. isocéphalie)

ÎNCOTRO adv. (Adesea interogativ) În ce direcție, unde; oriunde. ◊ Expr. Ori încotro = indiferent în ce direcție, oriunde. Care încotro (poate) = care pe unde poate, în toate direcțiile. A nu (mai) avea încotro = a nu (mai) avea nici o posibilitate (decât...), a nu putea face altfel, a nu avea altă soluție, altă scăpare. – Lat. in-contra-ubi.

LAZY LEIZI/ s. n. (jaz) manieră de a cânta a unor muzicieni, care, aparent, sunt indiferenți la ceea ce exprimă. (< engl. lazy, obosit)

LĂSA, las, vb. I. 1. Tranz. A da drumul unui lucru sau unei ființe ținute strâns. ◊ Expr. A lăsa (cuiva) sânge = a face să curgă din corpul cuiva, printr-o incizie, o cantitate de sânge. Lasă-mă să te las, se spune despre un om indiferent, lipsit de energie, neglijent, comod. ♦ Spec. A da drumul să cadă; a lepăda. ♦ A pune, a depune ceva undeva. 2. Tranz. A permite, a îngădui, a admite, a nu opri; spec. a accepta ca cineva sau ceva să rămână într-o anumită stare, într-o anumită situație, a nu interveni pentru a modifica, a schimba sau a întrerupe ceva. ◊ Expr. A lăsa (pe cineva) cu zile sau a-i lăsa (cuiva) zilele = a cruța viața cuiva. A lăsa (pe cineva) în pace (sau încolo) = a nu deranja pe cineva, a nu-l supăra, a-l lăsa să facă ce vrea; a se dezinteresa de cineva. A lăsa (pe cineva) în boii (sau în banii, în apele) lui = a nu se amesteca în treburile cuiva, a lăsa pe cineva în situația în care se află, a nu contraria în planurile, în ideile lui pe cineva. A lăsa (pe cineva) în voie = a da cuiva multă libertate sau întreaga libertate. A lăsa (pe cineva) rece = a nu impresiona, a-l face să rămână indiferent. (Refl.) A (nu) se lăsa (mai) pe (sau pre) jos = a (nu) îngădui să fie întrecut de cineva; a (nu) se strădui să ajungă pe cineva. A nu se lăsa (cu una, cu două, o dată cu capul etc.) = a nu admite să cedeze, a se împotrivi cu îndârjire. A se lăsa păgubaș = a renunța la ceva. ♦ Refl. A-și îngădui o anumită ținută. ♦ A nu face ceva imediat, a amâna; a aștepta, a păsui¹. 3. Tranz. A se îndepărta de cineva sau de ceva, a părăsi (plecând); p. ext. a nu se mai interesa, a nu se mai preocupa de cineva sau de ceva. ◊ Expr. A lăsa pe cineva (sau, refl., a se lăsa) în (sau pe) seama (sau grija, voia) sau pradă cuiva = a (se) da în seama (sau în grija, voia) sau pradă cuiva; a (se) încredința cuiva. Lasă (sau, refl., lasă-te) pe mine (sau pe noi)! = ai încredere în mine (sau în noi)! A lăsa (pe cineva sau ceva) la naiba (sau naibii, dracului, focului) = a nu se mai gândi la... ♦ A nesocoti; a omite, a elimina, a trece cu vederea. ♦ Intranz. (La imper., urmat de o propoziție care cuprinde o concesie, o îngăduință sau o amenințare) Așteaptă să vezi! ◊ Expr. Las’ dacă = a) desigur că nu; b) (în legătură cu o negație) nu mai încape îndoială că... Lasă că... = în afară de faptul că... ♦ (Despre facultăți fizice sau intelectuale ori despre obiecte care se uzează prin folosință) A nu mai ajuta, a nu mai servi pe cineva (decât într-o mică măsură). ♦ (Despre dureri) A înceta, a trece. ♦ (Determinat prin „în urmă”; adesea fig.) A trece înaintea cuiva sau a ceva; a depăși, a întrece. ♦ Refl. A se dezbăra de un obicei rău, de un nărav. ♦ Refl. A renunța la o întreprindere proiectată. 4. Tranz. A ceda un bun cuiva; a transmite ceva prin moștenire. ♦ A face să rămână, să persiste, să se mențină în urma sa; a degaja, a răspândi în urmă; a provoca, a pricinui. ♦ A da o poruncă, a transmite o dispoziție (în momentul plecării, la despărțire); (despre divinitate) a rândui, a statornici, a hotărî. ◊ Expr. A lăsa cu limbă de moarte (sau cu jurământ) = a da, în ultimele momente ale vieții, dispoziții care să fie îndeplinite după moarte. 5. Refl. A merge la vale, a coborî o pantă. ♦ A se așeza pe ceva venind din zbor. ♦ Fig. (Despre întuneric, ger, căldură etc.) A începe, a se produce, a veni. ◊ Expr. (Tranz.) A lăsa sec(ul) = a) a începe zilele de post (al Paștelui); b) a petrece cu ocazia ultimei zile dinaintea postului (Paștelui). 6. Tranz. A da (mai) jos; a coborî, a apleca. ♦ Intranz. A reduce din preț, a vinde mai ieftin; a ieftini. 7. Refl. A se îndoi, a se apleca (sub o povară); a se așeza; a se culca. ◊ Expr. A se lăsa greu = a) a apăsa cu toată greutatea corpului; b) a consimți cu mare greutate să facă ceva. – Lat. laxare.

LĂSĂTOR adj. v. indiferent.

litic, (engl.= lithic), despre un constituent alogen al unei roci sedimentare, reprezentat printr-un fragment de rocă preexistentă, indiferent de natura sa petrografică. Fragmentele l. sunt principalii constituenți ai breciilor și conglomeratelor, ai gresiilor l., ai graywackelor l. etc.

LUT ~uri n. 1) Rocă sedimentară de culoare galbenă-roșcată sau cafenie, folosită în construcții și în olărie; argilă. ◊ Greu ca ~ul foarte greu. 2) poet. Trupul omenesc (după moarte). ◊ Chip de ~ se spune despre o persoană indiferentă. /<lat. lutum

major, atribut al unor formațiuni muzicale tipizate, în succesiune (melodice) sau în simultaneitate (armonice), formațiuni concepute la nivel de schemă și nu obligatoriu la nivel sintactic*; sensul m. derivă structural – și numai relativ – din dispunerea unor intervale* și – în chip absolut – din antinomia față de minor*; m. este, de aceea, o stare, un caracter, un gen (II), chiar un mod*, în sensul său logic și istoric restrâns [tonalitatea (1) comportă numai două moduri: cel m. și cel minor]. ♦ În modurile (I, 1) eline, caracterul [ethosul (1)] avea, pe de o parte, surse „etnice” și psihologice particulare, iar pe de alta viza mai curând genul diatonic*, cromatic* sau enarmonic (1) decât raportarea intervalului determinant (terța* mare) la finală*, mai ales că această noțiune apare odată cu schimbarea de sens a modurilor (1, 3) în ev. med. și cu fixarea unui astfel de punct de referință. Deși ehurile* biz. au vădit (mai bine zis, au determinat) o astfel de schimbare de optică, etosul lor rămâne, până la începutul sec. 20, orientat ca și cel elin spre particularul fiecărui mod: „Din vechile gramatici, nu se înțelege ce este un mod m. și ce este minor, ci se spune doar că toate glasurile au, fiecare separat, scară proprie. Nu este de mirare, deci, că psalți renumiți nu pot să răspundă care din cele 8 glasuri au caracter m. și care minor” (Gr. Costea, N. Lungu, I. Croitoru, Gramatica muzicii psaltice, 1951). Prima mențiune a unei diferențieri duale a caracterelor modale apare la Boethius și, mai ales, la urmașii săi medievali, care considerau diatonismul*, al cărui interval caracteristic era tonul* întreg, ca durum (lat. „tare”; germ. Dur*) iar cromatismul*, al cărui interval caracteristic era semitonul* ca molle (lat. „moale”; germ. Moll*). De aici denumirea h durum pentru h* și b molle pentru b*. Prin preluarea lui h durum în hexacordul sol-mi, acest hexacord s-a numit hexacordum durum, iar prin preluarea lui b molle în hexacordul fa-re, acest hexacord s-a numit hexacordum molle. ♦ Primele semne ale unei noi ordini se întrevăd la Glareanus care, în al său Dodekachordon (1547), adaugă celor opt moduri tradiționale, chiar un mod eolic pe la (al 9-lea) și plagalul său (al 12-lea). Cel din urmă curent în practica muzicală, cu deosebire în cea pop., era considerat de Glareanus ca fiind adecvat dansului*. Urmându-l pe Glareanus, Zarlino creează un sistem al celor 12 moduri la baza căruia nu se mai află modul doric (re) ci ionicul (do). Sistemul se divide în două grupe: cea a modurilor cu terță* mare (majoră) deasupra finalei* și cea a modurilor cu terță mică (minoră). În contextul unei gândiri armonice tot mai conturate, aceste proprietăți ale modurilor se conjugă cu determinarea prin diviziune (6) armonică a trisonului (v. acord) m. și, respectiv, aritmetică a celui minor; una „sună” allegro „veselă” iar cealaltă mesta „trista”, ceea ce impune o nouă și, desigur, restrictivă accepțiune a etosului modal, dar dominantă pentru mentalitatea muzicală occid. Cu apariția temperării* egale, ele deveneau singurele două genuri posibile (mode sau ton m. sau minor, în terminologia fr.) ale tonalității. ♦ Cu stabilirea legilor armoniei (III, 2) de către Rameau, se identifică tot mai mult m. cu proiecția sa vertical-armonică, o tonalitate (2) fiind definită prin cele trei acorduri m. ale funcțiilor de T, D și Sd; tonalitatea minoră este, principial, definită prin aceleași funcții (minore). Deoarece aceste trei acorduri ale funcțiilor principale, conțin întregul material al modului, orice melodie nemodulantă (v. modulație) poate fi armonizată numai prin aceste trei acorduri. ♦ M. și raportul său cu minorul, considerate ca aspecte contrastante, contrare și poate ale tonalității, au preocupat teoria muzicală, indiferent de orientarea geometrizantă polaristă*, atracționistă, energetistă* sau dualistă* a acesteia. Mai ales cea din urmă orientare a căutat să coroboreze datele teoriei armoniei cu cele fizicaliste, sperând în fundamentarea obiectivă a m. și a minorului. Eșecul deducerii minorului dintr-o inexistentă serie a armonicelor* inferioare, se explică prin incompatibilitatea abstracțiunii intelectuale a unui fenomen (reprezentare abstract-caracteriologică a acestor stări modale, cu o certă aplicabilitate practică dar circumscrisă unor condiții istorice precise) prin concretețea și universalitatea în sine a legilor fizice. Cu toate acestea, deși practica de creație a restrâns până la anulare valabilitatea noțiunii de m. și de minor, într-un interval extrem de scurt: apariția cromatizării* din „Tristan” și afirmarea atonalismului*, gândirea pragmatică a modernilor (Hindemith, Schönberg, Messiaen) nu exclude acest determinativ. În teoriile neo-modaliștilor din sec. 20, ce s-au format nu doar în condițiile vehiculării unor structuri monodice* ci, mai ales multivocale*, dualitatea m. – minor constituie, ca și pentru Zarlino, o trăsătură caracteriologică suplimentară și complementară în clasificarea modurilor.

manierism 1. Conceptul de manierism [manierismo (ital.), maniérisme (fr.), mannerism (engl.), Manierismus (germ.)] în istoria artei: își are originea în termenul it. de maniera din sec. al 16-lea (v. Giorgio Vasari, Le vite de ’piu eccelenti architetti, pittori, et scultori italiani, Florența 1550). Maniera însemna arta profund individualizată a unui artist de a-și concepe creațiile. Manierismul va desemna stilul perioadei între Renaștere* și Baroc*, cu tendință manifest anticlasică. Sensul negativ al m. apare mai târziu, după jumătatea sec. 17, criticii de artă și literari vor defini arta manieristă drept „decadentă”. În teoria literară a sec. 16-17, precum și în scrierile muzicale, termenul nu pătrunde cu același interes manifestat de plasticieni. Abia în prima jumătate a sec. 20, termenul își regăsește valoarea pozitivă. Conceptul modern al m., valorizat pozitiv, apare în istoria artei în jur de 1920: W. Weisbach (1918-1919), M. Dvořák (1921), W. Friedländer (1925). În numeroase lucrări de istoria artei și de critică literară se observă o pledoarie în favoarea unui stil ne-clasic sau anti-clasic (cu distincția necesară), ca manifestare artistică individuală nu neapărat legată de o anumită epocă, dar și ca epocă între ca. 1520-1630. Atributele sale, raportate la cele clasice, s-ar defini succint astfel: tensiune în loc de armonie, anormal în loc de normal, artificial în loc de natural, exagerare în loc de fidelitate, jocul cu regulile în loc de respectarea canonului, subiectivitate în loc de obiectivitate. În critica literară, E.R. Curtius (1948) va lansa ideea m. ca o constantă neclasică în istoria culturii, idee perpetuată de G.R. Hocke (1957-1959). Interesul pentru m., fie ca perioadă delimitată istoric, fie ca o manifestare ce revine ciclic de-a lungul secolelor, va determina diverse alte abordări ale temei în a doua jumătate a sec. 20. 2. Cercetări muzicologice asupra m.: Primele scrieri muzicologice despre maniera corespund ascensiunii interesului pentru acest concept: 1928-H. Trede, 1934-L. Schrade. Apoi se pot găsi referiri la o categorie istoriografică a m. la Willi Apel (lucrările sale între 1942-1950), fără legătură conceptuală însă cu teoriile istoricilor de artă și de literatură contemporani. O discuție mai temeinică asupra conceptului, cu implicațiile sale istorice, de stil, estetice, o vor genera B. Cannon / A. Johnson / W. Waite (1960), H. Hucke (1961), H. Besseler (1966), Cl. Palisca (1972), L. Finscher (1972), H. Federhofer (1973), C. Dahlhaus (1982). Relația muzicii cu celelalte arte, posibil de definit și în cazul acestui stil, deși cu largi perspective, a fost doar sporadic cercetată, mai mult în studii, mai puțin în vol. dedicate subiectului (M.R. Maniates, 1979 – m. ca perioadă a istoriei muzicii, V. Sandu-Dediu, 1997 – m. ca o constantă stilistică în istoria muzicii). S-au acceptat și în scrierile muzicologice granițele temporale valabile și pentru m. literar (1580-1650), menționându-se Gesualdo ca un caz exemplar pentru m. muzical, sau alte piese vocale scrise pe poezii manieriste. În orice caz, în muzică nu se poate delimita cu aceeași precizie ca în artele plastice sau în literatură un stil manierist. Căutarea unei constante manieriste de-a lungul istoriei muzicii trebuie să aibă în vedere definirea coerentă a atributelor de stil ce-i unesc pe compozitori din zone și timpuri diferite. Un text muzical manierist (indiferent de plasarea sa istorică) va conține simboluri, încifrări nu accesibile oricui, de genul literelor și cifrelor transformate în sunete sau chiar de tipul citatului (autocitatului) aluziv, va avea în principiu o construcție de maximă abstracție a gândirii componistice, de complicație, artificialitate (precum „pătratul magic” sau „labirintul” – posibil de aplicat în arhitectura sonoră, după cum am văzut). În general, atributele musicii riservata* (concept afirmat în sec. m. plastic-literar) se pot aplica astfel în variate epoci muzicale, la diverși compozitori. Uneori însă, reducerea la un joc pur al fanteziei sonore, într-o compoziție ce aderă (manifest sau nu) la ideea „artei pentru artă” poate degenera în manifestări ale „manieristicii”, în exagerarea autonomiei artistice, așadar în demersuri sterile (precum contrapunctul* pe zeci de voci de la sfîrșitul Renașterii*), în lucrări ininteligibile și fără viabilitate.

MARMURĂ ~i f. 1) Rocă calcaroasă dură, de diferite culori, care, prin șlefuire, capătă aspect lucios și neted, fiind folosită în construcție și ca material pentru sculptură. * A rămâne de ~ a încremeni pe loc; a înmărmuri. A fi de ~ (sau a fi rece ca ~a sau ca o ~) a fi indiferent, nepăsător, rece față de orice. 2) Bloc sau sculptură din asemenea material. [G.-D. marmurii] /<lat. marmor, ~oris^[1]

MARMURĂ, (2, rar) marmuri, s. f. 1. Rocă calcaroasă cristalină, de diverse culori, care se poate ciopli și lustrui, întrebuințată la lucrări de sculptură și arhitectură. ◊ Expr. A fi marmură sau a fi rece ca o marmură (sau ca marmura) = a fi insensibil, a rămâne indiferent față de orice. 2. Bloc sau bucată de marmură (1) cioplită și lustruită; sculptură, statuie de marmură. [Var.: marmoră s. f., (înv.) marmor s. n.] – Lat. marmor, -oris.

măcar adv. – 1. Chiar, pînă și. – 2. Cel puțin, chiar dacă. – 3. (În comp.) Indiferent de. – Var. (Mold.) macar, mr. măcar, megl. macar. Ngr. μαϰάρι „măcar”, și „și chiar dacă”, din gr. μαϰάριος „fericit” (cf. Corominas, III, 190, unde se stabilește că der. din per. magar, general acceptată, nu este posibilă; pentru această ultimă ipoteză, cf. Miklosich, Türk. Elem., II, 125; Berneker, II, 8; Lokotsch 1456; REW 5224), cf. it. magari, sp. maguer (sec. X), tc. magar, alb., bg., sb., cr., slov. makar.

MÂR interj. (se folosește pentru a reda mârâitul câinelui). ◊ (A nu face) nici câr, nici ~ a nu spune nimic; a fi indiferent la toate. /Onomat.

nebăgător, nebăgătoare, adj. (înv. și pop.; în expr.) nebăgător de seamă = indiferent, nepăsător; disprețuitor; care poate fi trecut cu vederea; neglijabil, imperceptibil.

NEBRIȘTIT adj. v. apatic, delăsător, indiferent, indolent, lăsător, nepăsător, pasiv, placid, tembel.

NEPĂSĂTOR adj. 1. v. indiferent. 2. flegmatic, impasibil, imperturbabil, indiferent, insensibil, nesensibil, nesimțitor, pasiv, (grecism înv.) adiafor, (fig.) rece. (Ce tip ~!) 3. indiferent, nesimțitor, (fig.) surd. (A rămas ~ la rugămințile mele.)

NEPĂSĂTOR, -OARE, nepăsători, -oare, adj. Care nu-și face griji, necazuri; calm, senin; (curent) care nu manifestă nici un fel de interes față de ceea ce se petrece în jurul său; indolent, apatic; indiferent. – Ne- + păsător (înv. „grijuliu” < păsa).

NEPĂSĂTOR² ~oare (~ori, ~oare) Care manifestă nepăsare; lipsă de grijă, de interes; neglijent; indiferent. /ne- + păsător

NESIMȚITOR adj. 1. v. insensibil. 2. v. nepăsător. 3. v. nesimțit. 4. indiferent, nepăsător, (fig.) surd. (A rămas ~ la rugămințile mele.)

NEUTRAL, -Ă, neutrali, -e, adj. 1. (Rar) Neutru (1). 2. (Despre sensul cuvintelor) Care este indiferent față de genul (feminin sau masculin) indicat de forma cuvântului; care se poate referi la obiecte de orice gen. 3. (Chim.; rar) Neutru (4). [Pr.: ne-u-] – Din lat. neutralis, it. neutrale.

NEUTRU, -Ă, neutri, -e, adj. 1. (Despre state, popoare etc.) Care este în stare de neutralitate, care nu face parte din beligeranți sau dintre părțile adverse; neutral (1). ◊ Zonă neutră sau teritoriu neutru = teritoriu situat între granițele a două țări pe care nu staționează forțe armate. ♦ P. ext. (Despre oameni sau grupuri sociale) Care nu se încadrează în nici un partid, în nici un curent etc.; care se abține de la a se pronunța pro sau contra, păstrând o atitudine rezervată, pasivă. 2. Care nu poate fi calificat nici în sens pozitiv și nici în sens negativ, care nu trezește nici un interes deosebit, care este nesemnificativ, indiferent; care manifestă indiferență, lipsă de participare; spec. lipsit de valoare afectivă sau stilistică. ♦ (Fon.) Care nu participă la o anumită opoziție fonologică. 3. (Gram.; în sintagmele) Gen neutru (și substantivat, n.) = formă a unor părți de vorbire (substantivul, adjectivul etc.) atribuită numelor de lucruri. Substantiv neutru (și substantivat, n.) = substantiv de genul neutru. Vocală neutră = vocală medială. ♦ (Despre sensul cuvintelor) Care este indiferent față de genul (feminin sau masculin) indicat de forma cuvântului; care se poate referi la obiecte de orice gen; neutral (2). 4. (Chim.) Care nu are nici caracter acid, nici caracter bazic; neutral (3). ♦ La care ionii de hidrogen ai acidului au fost înlocuiți cu metale. 5. (Fiz.) Care nu are sarcină electrică; care posedă în cantități egale sarcină electrică pozitivă și negativă. – Din fr. neutre, lat. neuter, -tra, it. neutro.

NEUTRU, -Ă adj. 1. Care nu ia partea nimănui, care nu este de partea nimănui; (despre un stat) care nu se amestecă în conflictul dintre mai multe state, care nu participă la pacte sau alianțe militare; (despre persoane) neîncadrat în nici o mișcare, în nici un partid etc. 2. Indiferent. 3. Gen neutru (și s.n.) = formă pe care o iau substantivul, adjectivul etc. pentru a denumi în special obiecte inanimate, unele nume colective și generice, precum și unele animale. ◊ Vocală neutră = vocală medială. 4. (Chim.; despre compuși) Care nu prezintă nici caractere de acid, nici caractere de bază. ♦ (Despre corpuri) Care nu are sarcină electrică. [< fr. neutre, it. neutro, cf. lat. neuter – nici unul din doi].

NEUTRU, -Ă adj. 1. care nu este de partea nimănui; (despre un stat) care nu face parte dintre beligeranți, care nu participă la pacte sau alianțe militare; (despre persoane) neîncadrat în nici o mișcare, în nici un partid etc. 2. nesemnificativ, indiferent. 3. gen ~ (și s. n.) = gen gramatical care cuprinde nume ce au la singular formă masculină și la plural formă feminină. ♦ vocală ~ă = vocală medială. 4. (despre compuși) care nu prezintă nici caracter de acid și nici bazic. ◊ (despre corpuri) care nu are sarcină electrică. 5. (despre organisme) care nu are un sex bine definit; asexuat. ◊ care nu are gonade funcționale; steril. (< fr. neutre, it. neutro, lat. neuter, -tra)

A SE NIMERI mă ~esc intranz. 1) A se întâmpla să fie într-un anumit fel. ◊ Ce se ~ește indiferent ce; orice. Cu ce se ~ește cu orișice. 2) A se afla din întâmplare (undeva); a se întâmpla. 3) pop. A avea trăsături comune; a fi pe potrivă (unul cu altul); a se potrivi. /<bulg. nameria

NONȘALANT, -Ă adj. indiferent, nepăsător; degajat. (< fr. nonchalant)

NONȘALANȚĂ f. livr. Atitudine indiferentă; lipsă de griji. /<fr. nonchalance

OARECARE, oarecare, adj. nehot., pron. nehot. I. Adj. nehot. 1. Care nu a fost identificat sau precizat mai îndeaproape; oareșicare. ♦ Anumit. 2. Indiferent care; careva. 3. Fără importanță, neînsemnat; care nu iese din comun. II. Pron. nehot. (Înv. și reg.) Cineva, unul; careva. – Oare + care.

OCHI¹, (I, II 4, 7, 11, 12, III) ochi, s. m., (II 1, 2, 3, 4, 5, 6, 8, 9, 10, 13) ochiuri, s. n. I. S. m. 1. Fiecare dintre cele două organe ale vederii, de formă globulară, sticloase, așezate simetric în partea din față a capului omului și a unor animale; globul împreună cu orbita, pleoapele, genele; irisul colorat al acestui organ; organul vederii unui animal sau al unei insecte, indiferent de structura lui. ◊ Loc. adv. Văzând cu ochii = repede. Ochi în ochi = privindu-se unul pe altul. Cu ochii închiși = a) fără discernământ; b) pe dinafară, pe de rost; foarte ușor, fără dificultăți. ◊ Expr. (A fi) numai ochi (și urechi) = (a privi) foarte atent (la ceva). A dormi numai cu un ochi = a dormi ușor, neliniștit; a dormi iepurește. Cât vezi cu ochii (sau cu ochiul) = cât cuprinzi cu privirea, până la depărtări foarte mari. A vedea cu ochii lui = a vedea el însuși, a fi de față la o întâmplare. A vedea cu ochii altuia = a nu avea păreri proprii, a judeca prin prisma altuia. A păzi (sau a îngriji) pe cineva ca ochii din cap = a păzi, a îngriji etc. pe cineva cu cea mai mare atenție. A arăta (pe cineva sau ceva) din ochi = a semnala cuiva în mod discret (pe cineva sau ceva), făcând o mișcare ușoară a ochilor în direcția voită. A iubi pe cineva (sau a-i fi drag cuiva) ca lumina ochilor (sau mai mult decât ochii din cap) = a iubi (sau a fi iubit) din tot sufletul. A i se scurge (sau a-i curge) cuiva ochii după cineva (sau după ceva) = a se uita cu mult drag la cineva sau la ceva, a-i plăcea foarte mult cineva sau ceva, a ține mult la cineva sau la ceva. A nu avea ochi să vezi pe cineva = a fi mânios pe cineva, a nu putea suferi pe cineva. A privi pe cineva cu (sau a avea pe cineva la) ochi buni (sau răi) = a (nu) simpatiza pe cineva. A nu vedea (lumea) înaintea ochilor = a fi foarte supărat, a fierbe de mânie. A da ochii (sau ochi) cu cineva = a întâlni pe cineva (pe neașteptate). A da cu ochii de cineva (sau de ceva) = a vedea ceva sau pe cineva care îți iese întâmplător în cale; a zări. A-și vedea visul cu ochii = a-și vedea realizată o dorință. E cu ochi și cu sprâncene = e evident, e clar. A i se întoarce (cuiva) ochii în cap (sau pe dos), se zice când cineva este în agonie, când moare. A(-și) da ochii peste cap = a) a cocheta, a afecta²; a face fasoane; b) (a fi pe punctul de) a muri. A privi cu ochii mari = a privi atent, a fi uimit de ceea ce vede. A pune (o armă) la ochi sau a lua la ochi = a ținti, a ochi. A lua (pe cineva) la ochi = a avea bănuieli asupra cuiva, a suspecta. A pune ochii (pe cineva sau pe ceva) = a-i plăcea cineva sau ceva; a pune sub observație, a urmări. A face un lucru cu ochii închiși = a face un lucru foarte ușor, fără dificultate, fără ezitare. Între patru ochi = fără martori, în intimitate. Plin ochi = foarte plin. (Fam.) Cu un ochi la făină și cu altul la slănină, se spune despre cel care: a) se uită cruciș sau b) râvnește la două lucruri deodată. (Muncește, lucrează, aleargă, se ferește, fuge etc. de ceva) de-și scoate ochii = (muncește, lucrează etc.) cât poate, din răsputeri. 2. Facultatea de a vedea, simțul văzului, vedere; privire, uitătură. ◊ Loc. adv. Cu ochi pierduți = cu privirea neconcentrată, privind în gol; în extaz. Sub ochii noștri = a) sub privirea noastră; b) acum, în prezent. În ochii cuiva = după părerea cuiva, după aprecierea cuiva, în conștiința cuiva; în fața cuiva. De (sau pentru) ochii lumii = de formă, pentru a salva aparențele. ◊ Expr. A privi cu ochi de piatră = a privi nepăsător, rece, înmărmurit. A avea ochi = a se arăta priceput în a aprecia un lucru dintr-o privire. A măsura (sau a judeca, a prețui etc.) din ochi = a aprecia cu aproximație, cu privirea, însușirea unui obiect sau a unei ființe; a studia, a cerceta, a analiza cu privirea ceva sau pe cineva. A vinde (sau a da, a cumpăra) pe ochi = a vinde (sau a cumpăra) apreciind cantitatea cu privirea. A sorbi pe cineva din ochi = a ține foarte mult la cineva, a-l privi cu drag. A mânca (sau a înghiți) cu ochii = a mânca cu mare poftă; a pofti. Încotro vede cu ochii sau unde îl duc ochii = indiferent unde, în orice direcție, fără țintă, aiurea. ♦ Fig. Putere de pătrundere, discernământ; judecată, rațiune. 3. (La pl.) Obraz, față. ◊ Loc. adv. De la ochi sau (verde) în ochi = cu îndrăzneală, fățiș, fără cruțare. II. P. anal. 1. S. n. Fiecare dintre spațiile libere ale unei ferestre, în care se montează geamurile; panou de sticlă care închide fiecare dintre aceste spații. ♦ Mică deschizătură închisă cu sticlă, făcută într-un perete exterior, folosind la aerisirea sau la iluminarea unei încăperi. ◊ Ochi de bou = nume dat ferestrelor rotunde de mici dimensiuni folosite pentru iluminarea și aerisirea podurilor, a mansardelor sau a încăperilor de serviciu ale unui edificiu. 2. S. n. Porțiune de loc, în formă circulară, acoperită cu altceva (apă, nisip, zăpadă etc.) decât mediul înconjurător. 3. S. n. Întindere de apă în formă circulară, în regiuni mlăștinoase, mărginită cu papură; loc unde se adună și stagnează apa. ♦ Vârtej de apă, bulboană; copcă. 4. S. n. și m. Orificiu făcut într-o pânză de navă, plasă, foaie de cort, prin care se poate petrece o sfoară, o frânghie, un cablu; ocheț. ♦ Buclă formată prin îndoirea unei sfori, a unei frânghii etc., petrecută cu un capăt prin îndoitură; laț. ♦ Fiecare dintre golurile (simetrice) aflate între firele unei împletituri, ale unor țesături, ale unor plase etc.; golul împreună cu firele care îl mărginesc. ♦ Fiecare dintre verigile din care se compune un lanț; za. 5. S. n. Orificiu circular situat pe partea superioară a unei mașini de gătit, pe care se așază vasele pentru a le pune în contact direct cu flacăra. 6. S. n. (Mai ales la pl.) Mâncare făcută din ouă prăjite în tigaie sau fierte fără coajă, astfel ca gălbenușul să rămână întreg (cu albușul coagulat în jurul lui). 7. S. m. Complex de muguri existent pe nod la vița de vie sau la subsuoara frunzelor unor plante. 8. S. n. Despărțitură într-o magazie, într-un hambar etc.; boxă. 9. S. n. Fiecare dintre petele colorate de pe coada păunului. 10. S. n. Particulă rotundă de grăsime care plutește pe suprafața unui lichid. 11. S. m. (În sintagmele) Ochi magic = tub electronic cu ecran fluorescent, care se folosește în special la aparatele de recepție radiofonică sau radiotelegrafică, ca să arate în ce măsură este realizat acordul pe lungimea de undă dorită; indicator de acord. 12. S. m. Fiecare dintre punctele de pe zaruri, cărți de joc etc. 13. S. n. Fig. Pată de lumină, licărire, punct strălucitor. III. S. m. Compuse: ochi-de-pisică = a) disc de sticlă sau de material plastic (montat într-o garnitură de metal) care reflectă razele de lumină proiectate asupra lui și care este folosit ca piesă de semnalizare la vehicule sau la panourile fixe de pe șosele; b) varietate de minerale care, șlefuite într-un anumit mod, capătă o luminozitate neobișnuită; ochi-de-ciclop = fereastră specială care separă acustic încăperile unui studio, permițând însă o vizibilitate bună; ochiul-boului = a) (Bot.) nume dat mai multor plante din familia compozeelor, cu inflorescențe mari, albe sau viu colorate; b) (Ornit.) pitulice; ochiul-lupului = a) plantă erbacee cu flori mici albastre și cu fructe nucule (Lycopsis arvensis); b) plantă erbacee cu tulpina ramificată și cu florile dispuse în formă de spice (Plantago indica); ochii-păsăruicii = a) plantă erbacee cu frunze lanceolate și cu flori albastre, albe sau roșii (Myosotis palustris); b) nu-mă-uita; ochiul-șarpelui = a) plantă erbacee cu frunze mici în formă de rozetă, acoperite cu peri albi mătăsoși, cu flori albastre, rar albe, plăcut mirositoare (Eritrichium nanum); b) mică plantă erbacee cu frunze păroase și cu flori mici, albastre închis (Myosotis arvensis); ochii-șoricelului = a) mică plantă erbacee cu tulpini roșietice, cu frunzele bazale dispuse în rozetă, cu flori alburii, rareori liliachii (Saxifraga adscendens); b) nu-mă-uita; ochiul-soarelui = vanilie sălbatică; ochiul-păunului = fluture de noapte care are pe aripi pete rotunde, colorate, asemănătoare cu cele de pe coada păunului (Saturnia pyri); Ochiul-Taurului = numele unei stele din constelația Taurului. – Lat. oc(u)lus.

OPINCĂ ~ci f. 1) Obiect de încălțăminte purtat în trecut de țărani, confecționat dintr-o bucată dreptunghiulară de piele, strânsă pe picior și fixată cu nojița. ◊ Pe unde și-a spart dracul ~cile a) foarte departe; b) în locuri necunoscute. Fiecare știe unde-l strânge ~ca fiecare știe mai bine decât alții nevoile și neajunsurile sale. A călca (pe cineva) pe ~ a jigni pe cineva; a leza demnitatea cuiva. 2) la sing. fig. înv. Totalitate a țăranilor; țărănime. ◊ De la vlădică până la ~ toți, indiferent de proveniența socială. A fi din ~ a se trage din țărani, din popor. /<bulg. opinka, opinăk

ORICARE pron. nehot. Indiferent care, care vrei, fiecare, orișicare. ◊ (Adjectival) Îl interesează oricare problemă. [Gen.-dat.: (ca pron. nehot.) sg. m. oricăruia și (rar) oricărui, sg. f. oricăreia, pl. oricărora; (cu valoare adjectivală) sg. m. oricărui, sg. f. oricărei, pl. oricăror] – Ori + care.

ORICARE pron. nehot. Indiferent care; care va fi; cineva. /ori + care

ORICÂND adv. 1. În orice timp, indiferent când, totdeauna, orișicând. 2. (Precedat de prep. „ca”, „decât”, în comparații) În oricare alt moment. – Ori + când.

ORICÂND adv. Indiferent când; în orice timp. ◊ Ca ~ ca altădată; ca de obicei. /ori + când

ORICÂT, -Ă, oricâți, -te, pron. nehot., adv. 1. Pron. nehot. Indiferent cât, indiferent de număr sau de cantitate. ◊ (Adjectival) Oricâți bani ai avea, tot nu-ți ajung. 2. Adv. (Adesea cu valoare de conjuncție concesivă) Indiferent cât, cât de mult, cât de tare; orișicum. – Ori + cât.

ORICÂT ~tă (~ți, ~te) pron. nehot. și adverbial Indiferent cât; în orice cantitate. /ori + cât

ORICE, pron. nehot. Indiferent ce, tot ce vrea cineva, orișice. ◊ (Adjectival) Cunoaște orice problemă. – Ori + ce.

ORICE pron. nehot. Indiferent ce (sau care). ◊ În ~ caz indiferent de situație; întotdeauna. ~ ar fi oricare ar fi situația. Cu ~ preț a) oricât de mult ar costa; b) cu tot riscul. /ori + ce

ORICINE pron. nehot. Indiferent care persoană; cineva, orișicine. ♦ (Depr.) Cineva neînsemnat, fără importanță, un oarecare. [Gen.-dat.: oricui] – Ori + cine.

ORICINE pron. nehot. Indiferent cine. /ori + cine

ORICUM adv. Indiferent cum; în orice mod. /ori + cum

ORICUM adv. Indiferent cum, în orice fel; orișicum. – Ori + cum.

ORIÎNCOTRO adv. Indiferent încotro; în orice direcție. [Sil. ori-în-] /ori + încotro

ORIÎNCOTRO adv. Indiferent în ce direcție, încotro vrei. [Pr.: ori-în-] – Ori + încotro.

ORIUNDE adv. Indiferent unde; în orice loc. [Sil. ori-un-] /ori + unde

ORIUNDE adv. (Adesea cu valoare de conj., introduce o propoziție circumstanțială de loc) În orice loc, indiferent unde, pretutindeni; orișiunde. [Pr.: ori-un-] – Ori + unde.

PACIFISM s. n. Curent politic care propovăduiește pacea și condamnă orice război, indiferent de conținutul lui; p. ext. atitudinea celui care vrea pace; propovăduire a politicii de pace. – Din fr. pacifisme.

PASIV adj. 1. v. inactiv. 2. v. indiferent. 3. v. nepăsător. 4. (GRAM.) (înv.) pătimitiv, pătimitor. (Diateza ~.)

PĂS ~uri n. Durere sufletească apăsătoare. ◊ Fără ~ fără griji; nepăsător; indiferent. /<lat. pensum

PĂS, păsuri, s. n. Durere (sufletească) greu de suportat; suferință, chin; necaz, supărare; grijă; împrejurare dificilă, impas. ◊ Loc. adv. Fără păs = nepăsător; indiferent. – Lat. pensum.

păs (păsuri), s. n. – Greutate, neliniște, povară. Lat. pensum „povară” (Pușcariu 1279; Candrea-Dens., 1348; REW 6394), cf. it., sp., port. peso, prov., cat. pes. Semantismul este normal, cf. sp. și Bogrea, Dacor., IV, 411. – Der. păsa, vb. (a cîntări, a împovăra, a copleși; a durea, a supăra; a avea importanță, a îngrijora), direct din lat. pensare (Pușcariu 1277; Candrea-Dens., 1347; REW 6391), cf. it. pesare, prov., sp., port. pesar, fr. peser (pentru ultimul sens, cf. calabr. mi pisa „îmi displace”); nepăsare, s. f. (indiferență, apatie); nepăsător, adj. (indiferent, impasibil); pasă-mi-te, adv. (după cîte se vede), formație obscură, pe care Candrea o deduce din îmi pasă „mă privește”, cu suf. bg. -mi-te, explicație aparent insufientă. – Cf. apasa.

PĂSARE s. f. (Pop.) Faptul de a-i păsa¹ (1) cuiva ceva; grijă, interes, preocupare (pentru cineva sau ceva); îngrijorare, teamă. ◊ Loc. adj. și adv. Fără (de) păsare = nepăsător, indiferent. – V. păsa¹.

pelit, (engl.= pelite) termen textural folosit pentru a desemna dep. detritice fine, alcătuite din particule cu dimensiuni mai mici de 0,0039 mm, indiferent de gradul lor de consolidare. Sin. lutit.

PERFID, -Ă, perfizi, -de, adj. (Despre oameni) Care, sub o înfățișare binevoitoare sau indiferentă, ascunde răutate, viclenie, necinste; care vatămă pe cel care îi acordă încredere. ♦ (Despre manifestările oamenilor, fenomene, lucruri) Care este vătămător, periculos, fără să pară astfel. – Din fr. perfide.

PLACID ~dă (~zi, ~de) și adverbial (despre persoane) 1) Care vădește blândețe și calmitate. Rămânea ~ în toate împrejurările. 2) Care nu manifestă interes pentru nimic și pentru nimeni; nepăsător; indiferent. /<fr. placide

PLACID adj. 1. v. indiferent. 2. v. calm. 3. v. monoton.

PLACID, -Ă, placizi, -de, adj. Calm, potolit, liniștit, blajin; exagerat de calm, indiferent, flegmatic, pasiv. – Din fr. placide.

postvulcanic, (engl.= postvolcanic) termen utilizat pentru a desemna totalitatea manifestărilor vulcanice ulterioare activității paroxismale, efuzive sau explozive, indiferent de natura lor, de poziția acestora în raport cu craterul central și de intervalul de timp față de aceasta. Principalele manifestări p. sunt → mofetele, → soffionii, → geyserii, izvoarele termale cu apă juvenilă etc.

PRUNC, prunci, s. m. 1. (Înv. și pop.) Copil (indiferent de vârstă sau sex); (sens curent) copil în primele luni de viață. 2. (Înv. și reg.) Copil în raport cu părinții săi; fiu. – Et. nec.

psamit, (engl.= psamite) termen textural folosit pentru a desemna dep. detritice alcătuite din granule cu dimensiuni cuprinse între 2 și 0,063 mm, indiferent de gradul lor de consolidare. Din p.d.v. granulometric, psamitele reprezintă termeni intermediari între psefite și aleurite (ex.: nisip, gresie). Sin. arenit.

psefit, (engl.= psefite) termen textural folosit pentru a desemna dep. detritice grosiere alcătuite din granule colțuroase sau rotunjite, cu dimensiuni mai mari de 2 mm, indiferent de gradul lor de consolidare (ex.: pietriș, conglomerat). Sin. rudit.

RĂCI, răcesc, vb. IV. 1. Refl. și tranz. A deveni sau a face să devină (mai) rece, a(-și) scădea, a(-și) micșora temperatura. ◊ Expr. (Tranz.) A-și răci gura degeaba (sau în zadar, de pomană, de-a surda) = a vorbi fără folos, a insista zadarnic, fără rezultat. ♦ A pierde sau a face să piardă căldura vitală obișnuită (din cauza unei spaime, a unei emoții etc.); a îngheța, a încremeni. 2. Intranz. A se îmbolnăvi contractând o răceală (3). 3. Fig. A-și pierde însuflețirea, interesul (pentru cineva sau ceva); a deveni indiferent; a se înstrăina, a se îndepărta. – Din rece.

A SE RĂCI mă ~esc intranz. 1) A deveni mai rece; a se răcori. 2) fig. A-și pierde interesul (față de ceva sau de cineva); a deveni indiferent. /Din rece

RĂDĂCINĂ, rădăcini, s. f. 1. Parte a unei plante superioare prin care aceasta se fixează de sol și își absoarbe substanțele hrănitoare; (pop.) parte a plantei aflată în pământ, indiferent de structura și funcțiile pe care le are. ◊ Compus: (Bot.) Rădăcina vieții = ginseng. ♦ Fig. Origine, izvor, cauză. ◊ Expr. A curma (sau a tăia, a stârpi) răul din (sau de la) rădăcină = a desființa un rău cu totul și definitiv. 2. Parte prin care un organ al corpului este fixat într-un țesut. Rădăcina unui dinte. ♦ Partea profundă a unei tumori. 3. Partea de lângă pământ a tulpinii unui copac. 4. P. anal. Partea de jos a unui zid, a unui munte etc.; bază, temelie. ♦ Partea de la baza anumitor organe. Rădăcina nasului. ♦ Limita de adâncime a anumitor obiecte. 5. Valoarea necunoscutei dintr-o ecuație; radical. ◊ Rădăcina pătrată (a unui număr sau a unei expresii algebrice) = număr (sau expresie algebrică) care, înmulțit cu sine însuși, reproduce numărul dat (sau expresia algebrică dată). Rădăcina cubică (a unui număr sau a unei expresii algebrice) = număr (sau expresie algebrică) care, înmulțit succesiv de două ori cu sine însuși, reproduce numărul dat (sau expresia algebrică dată). 6. (Lingv.) Element al unui cuvânt, ireductibil din punct de vedere morfologic, comun cuvintelor din aceeași familie și care conține sensul lexical al cuvântului; radical. – Lat. radicina (cu unele sensuri după fr. racine).

RĂSPUNDERE ~i f. Atitudine responsabilă de obligațiile proprii; responsabilitate. Lucrează cu toată ~ea. ♦ A purta ~ a fi responsabil. A avea simț de ~ (sau simțul ~ii) a-și da seama de importanța sarcinilor ce urmează a fi realizate. Lipsă de ~ atitudine indiferentă față de obligațiile proprii. A trage (sau a chema) pe cineva la ~ a cere cuiva socoteală în fața unor instanțe. Pe ~ea cuiva pe garanția cuiva. /v. a răspunde

RECE, reci, adj. 1. Care are o temperatură (mai) scăzută față de o limită dată, față de un mediu oarecare sau față de căldura corpului omenesc; lipsit de căldură; care dă senzația de frig, care aduce frig. ◊ Climă rece = climă polară; p. ext. clima regiunilor situate în apropierea cercului polar, unde temperatura nu depășește, de obicei, 10°C. Abces rece = abces fără caracter inflamator. ♦ (Substantivat, n. sg.) Temperatură scăzută, răceală, frig. ◊ Loc. adv. La rece = a) la o temperatură scăzută, în jurul lui 0°C; b) la temperatura normală, fără a încălzi; c) fig. neinfluențat de sentimente, nepărtinitor, obiectiv. ♦ Fig. Care înfioară, care înfrigurează. ◊ Expr. (Substantivat) A-i trece (cuiva) rece prin inimă (sau prin spate) = a se înfiora. ♦ (Despre hrană) Care și-a pierdut căldura; răcit; care se compune din alimente neîncălzite; care se consumă fără a fi în prealabil încălzit. ♦ (Despre produse de panificație, în special despre pâine) Care nu e proaspăt; vechi, uscat. ♦ (Despre îmbrăcăminte) Care nu ține cald. ♦ (Despre oameni, p. ext. despre organele sau membrele lor) Cu temperatura scăzută sub nivelul normal; p. ext. înțepenit (de frig, de emoție). ◊ Expr. A(-i) fi (cuiva) inima rece = a-i fi mereu teamă. (Cu) sânge rece = (cu) calm, (cu) prezență de spirit. ♦ Care și-a pierdut sau e lipsit de căldura animală; inert, neînsuflețit, țeapăn. 2. Fig. (Despre oameni) Lipsit de căldură sufletească; insensibil, indiferent; neprietenos, distant. ♦ (Despre manifestări ale oamenilor) Care exprimă ostilitate, indiferență, lipsă de sensibilitate. ♦ Nepăsător, impasibil, imperturbabil. ♦ (Despre gândire, idei, noțiuni etc.; adesea peior.) Cu caracter obiectiv, bazat numai pe elemente logice. ♦ (Despre o încăpere) Neprietenos, neospitalier, străin. – Lat. recens „proaspăt, recent”.

RECE adj. v. academic, apatic, aspru, convențional, delăsător, distant, flegmatic, impasibil, imperturbabil, indiferent, indolent, insensibil, lăsător, nepăsător, neprietenos, nesensibil, nesimțitor, nesociabil, pasiv, placid, răstit, rezervat, ridicat, tembel.

RECE² adv. 1) Fără nici un interes; cu răceală. ◊ A lăsa pe cineva ~ a nu produce nici o impresie asupra cuiva; a lăsa indiferent pe cineva. 2) În mod obiectiv; dezinteresat. A judeca la ~. /<lat. recens

RECE adj., s. 1. adj. v. friguros. 2. s. v. frig. 3. adj. reavăn, răcoros, (înv.) răcoare. (Aerul cel ~ al nopții.) 4. adj. v. geros. 5. adj. (GEOGR., MET.) polar, (înv.) polaric. (Climă, zonă ~.) 6. adj. răcit. (Ciorba e ~.) 7. adj. proaspăt. (A băut un pahar cu apă ~.) 8. adj. v. uscat. 9. adj. v. mort. 10. (fig.) indiferent, insensibil, nesensibil, pasiv. (Femeie ~.)

SEMIOTIC, -Ă I. adj. referitor la semiotică. II. s. f. știință care studiază semnele, indiferent de natura acestora; studiul simbolurilor; semiologie (2). ◊ orientare în gândirea teoretică contemporană care studiază fenomenele de semnificare și procese de comunicare. (< fr. sémiotique)

SINCHISI, sinchisesc, vb. IV. (Fam.; mai ales în construcții negative). 1. Refl. A-i păsa cuiva de cineva sau de ceva, a lua în seamă ceva sau pe cineva; a nu rămâne indiferent; a se neliniști, a se îngrijora. 2. Tranz. (Rar) A incomoda, a deranja, a tulbura. – Din ngr. sinhízo.

A SE SINCHISI mă ~esc intranz. (mai ales la forma negativă) A nu rămâne indiferent; a se neliniști; a se îngrijora. Nici nu se sinchisește. /<ngr. sinhízo

SPATE, spate, s. n. 1. Partea posterioară a corpului omenesc, de la umeri până la șale; partea superioară a corpului animalelor, cuprinzând regiunea coloanei vertebrale dintre articulațiile membrelor; spinare. ◊ Loc. adv. În (sau pe) spate = pe umeri sau pe partea dorsală a corpului; în spinare. Pe spate = a) culcat cu fața în sus; b) spre ceafă. Din (sau la, pe la, de la, în) spate = în (sau din) urmă. ◊ Expr. A întoarce (cuiva) spatele = a nu mai vrea să știe de cineva sau de ceva; a deveni indiferent. A-l strânge pe cineva în spate = a) se spune când o haină este prea mică pentru cineva; b) se spune când cineva se înfioară de frig sau de spaimă ori când este preocupat de un lucru dificil. A nu ști nici cu spatele = a nu ști nimic despre ceva, a nu avea habar. A avea spate (tare) = a avea sprijin, protecție. A da (un pahar cu băutură) pe spate = a bea repede și dintr-o dată, pe nerăsuflate. A arunca ceva pe (sau în) spatele cuiva = a arunca vina, responsabilitatea pe cineva. (Fam.) Mă doare în spate = puțin îmi pasă, mă lasă indiferent. ♦ Procedeu de înot pe spate (1); probă sportivă de înot care folosește acest procedeu. 2. Parte a unor obiecte opusă feței; parte a unei așezări, formații etc. opusă direcției spre care este orientată. ♦ Parte a unei haine care acoperă spatele (1). ♦ Ceea ce se află în spatele (2) unei așezări, unui obiect etc. 3. Spătarul, speteaza scaunului; rezemătoare. [Pl. și: spete] – Lat. spathae (pl. lui spatha).

STABILIZATOR, -OARE I. adj. care stabilizează, care dă stabilitate; stabilizant. II. s. n. 1. partea fixă a ampenajului orizontal, care asigură stabilitatea avionului în timpul zborului. 2. dispozitiv bazat pe principiul giroscopului, care reduce oscilațiile unei nave. 3. aparat pentru menținerea constantă a tensiunii surselor de alimentare cu energie electrică. 4. dispozitiv automat care contribuie la menținerea constantă a liniei de ochire a tunului de pe tanc, indiferent de mișcările acestuia. III. s. m. substanță care se adaugă unei soluții coloidale, unei suspensii pentru a-i mări stabilitatea; stabilizant. (< fr. stabilisateur)

STABILIZATOR² ~oare n. 1) Aparat care menține constantă tensiunea electrică de alimentare, indiferent de variațiile tensiunii din rețea. 2) Parte imobilă la un aparat de zbor menită să-i asigure stabilitatea în atmosferă. 3) Dispozitiv care împiedică oscilațiile prea mari ale unui vehicul de apă. /<fr. stabilisateur

STANDARD s. n. 1. tip, model de probă. ◊ normă sau ansamblu de norme oficiale într-un document care reglementează condițiile dimensionale de funcționare ale unor materiale, piese, utilaje etc. ♦ ~ de stat (abr. STAS) = standard cu aplicare obligatorie, aprobat de guvern. ◊ ~ de viață = nivel de trai. ◊ (fig.; adj.) lipsit de originalitate; făcut după șablon. ◊ limbă ~ = limbă însușită de întreaga colectivitate, indiferent de apartenența dialectală a vorbitorilor; limba comună, curentă. 2. (fin.) ~ -aur = sistem al circulației bănești în baterea și libera circulație a monedelor de aur cu valoare intrinsecă. 3. melodie de mare popularitate, care a rezistat modificărilor gustului de-a lungul anilor, rămânând în repertoriul permanent al jazului. (< fr., engl. standard)

STRÂMB¹ adv. 1) (în opoziție cu drept) Cu deviere de la poziția normală; într-o parte. A merge ~. A crește ~. ◊ A sta (sau a ședea) ~ și a judeca drept a se comporta cum se cuvine, indiferent de condiții. A râde (sau a zâmbi, a surâde) ~ a râde (sau a zâmbi, a surâde) forțat. A se uita ~ a privi cu ochii răi. A călca ~ a apuca pe o cale greșită. 2) fig. În mod neadevărat, mincinos. A vorbi ~. /<lat. strambus

SUBSTANȚĂ ~e f. 1) Materie din care sunt formate lucrurile. ~ lichidă. ~ gazoasă. ~ solidă. 2) Esență calitativă a materiei, care există prin sine însăși și constituie esența lucrurilor indiferent de varietatea și modificarea lor. 3) chim. fiz. Corp fizic omogen din punctul de vedere al structurii și al compoziției. ~ organică. ~ toxică. 4) Parte concretă sau materială a lucrurilor și a fenomenelor. ~ a limbii. 5) fig. Parte constitutivă a unui lucru; conținut principal; esență. [G.-D. substanței] /<lat. substantia, fr. substance

SURD adj. v. ascuns, confuz, difuz, imprecis, indefinit, indiferent, neclar, nedefinit, nedeslușit, nelămurit, nepăsător, neprecis, nesimțitor, reținut, tăinuit, vag.

tefra, (engl.= tephra) termen colectiv care definește totalitatea depozitelor piroclastice mobile, indiferent de originea lor (acumulate prin → curgere piroclastică, → cădere piroclastică sau → val piroclastic). Sin. tephra.

TEMBEL ~ă (~i, ~e) rar 1) (despre persoane sau despre manifestările lor) Care vădește nepăsare, indiferență; nepăsător; indiferent. 2) Care denotă facultăți intelectuale reduse. /<turc. tembel

TEMBEL adj. v. indiferent.

TEMBEL, -Ă, tembeli, -e, adj. Nepăsător, indiferent; indolent, lăsător; tâmpit, idiot. – Din tc. tembel.

TERMOREGLARE, termoreglări, s. f. Mecanism fiziologic prin care temperatura animalelor cu sânge cald este menținută constantă, indiferent de variațiile temperaturii mediului ambiant. – Termo- + reglare.

tirimi adv. – Egal, indiferent. Ngr. ταïρι μοι „mi-e totuna” (Bogrea, Dacor., I, 268). Cuvînt rar, puțin atestat. Poate Bogrea l-ar fi confundat cu tîromi, vb. (a lenevi, a trîndăvi), și tîromeală, s. f. (inerție, pasivitate, indolență), cuvinte din Olt., care par să fie var. lui aromi cu pref. expresiv tă-, cf. tămînda.

top, topuri s. n. 1. clasament muzical. 2. piesă vestimentară scurtă, asemănătoare corsajului, care acoperă bustul. 3. (pub.) clasament (indiferent de domeniu).

TOT² adv. 1) Ca și până în prezent; în continuare. ~ mai înveți? 2) Timp îndelungat; mereu; totdeauna. Să ~ lucrezi. 3) De multe ori; adesea. Se ~ plimbă pe sub geam. 4) Din ce în ce (mai). Spre amiază soarele arde ~ mai tare și mai tare. 5) La fel; (de) asemenea. Prietenul e ~ din sat. ◊ ~ atât în aceeași cantitate. ~ atunci în același timp. ~ acolo în același loc. Mi-i ~ atâta mi-i indiferent. 6) (însoțit de substantive sau pronume) Ca totdeauna; iarăși. ~ el venise primul. 7) pop. Numai. ~ cu oameni harnici să lucrezi. ◊ ~ unul și unul într-ales; de frunte; de vază; de seamă. 8) Într-un fel sau altul; oricum; totuna. Nu plecăm că e ~ vreme urâtă. 9) Totuși; cu toate acestea. Mănâncă și ~ nu se mai satură. /<lat. totus

TOTUNA adv. 1) În aceeași măsură; la fel; același lucru; deopotrivă. ◊ A-i fi (cuiva) ~ a-i fi (cuiva) indiferent. 2) rar Fără a se opri; întruna. /tot + una

UITA, uit, vb. I. I. 1. Tranz. și intranz. A pierde din memorie (momentan sau pentru totdeauna), a nu-și (mai) aduce aminte, a nu (mai) ține minte. ◊ Expr. (Fam.) A ști cât au uitat alții = a nu ști (mai) nimic. 2. Tranz. și intranz. A înceta să se preocupe, să se gândească la cineva sau ceva, a deveni indiferent față de o persoană sau de un obiect (drag); a se dezinteresa. ♦ A scăpa din vedere, a omite; a nu ține seamă de... 3. Tranz. A se comporta ca și cum a încetat să se gândească la ceva, a trece sub tăcere, a nu da urmare. 4. Tranz. A lăsa undeva (din distracție, din nebăgare de seamă) ceva sau pe cineva care trebuia luat; a nu lua cu sine. II. Refl. A-și îndrepta privirea spre cineva sau ceva pentru a vedea, a cerceta, a observa; a privi. ◊ Expr. A se uita în gura cuiva = a fi atent la ce spune cineva, a da ascultare (în mod mecanic) sfaturilor cuiva. A nu se uita la cineva = a nu iubi pe cineva, a nu ține la cineva; a refuza orice relații cu cineva. ♦ (La imperativ, cu valoare de interjecție, în forma uite) Iată! iacă! vezi! ♦ A băga de seamă, a avea în vedere, a da atenție; a lua în considerare. [Imper. și: (II) uite!] – Lat. *oblitare (< oblitus).

VARIABILĂ ~e f. mat. Mărime care poate căpăta diferite valori numerice. ◊ ~ independentă variabilă a cărei valoare se poate schimba indiferent de valorile altei mărimi. /<lat. variabilis, fr. variable

VREA, vreau, vb. II. Tranz. I. (Urmat de o completivă directă cu verbul la conjunctiv sau, rar, de un infinitiv). 1. A fi hotărât, a fi decis să...; a avea de gând să..., a voi, a intenționa. ◊ Expr. Vrea (sau va) să zică = a) înseamnă, are semnificația de...; b) (cu valoare de conjuncție) așadar, deci. Ce vrea (sau va) să zică asta? = ce înseamnă, ce rost are? Cum (sau ce) va vrea = orice. 2. A pretinde, a cere; a aștepta ceva de la cineva. 3. A dori, a pofti; a-i plăcea ceva sau cineva. ◊ Loc. adv. Pe vrute, pe nevrute = indiferent dacă dorește sau nu, vrând-nevrând. ◊ Expr. Vrei, nu vrei = de voie, de nevoie, fie că dorești, fie că nu dorești. Vrei, nu vrei, bea Grigore agheazmă, se spune despre cel care trebuie să îndeplinească ceva împotriva dorinței sale. Vrând-nevrând = mai mult de silă decât de bună voie; constrâns de împrejurări. A face tot ce vrea din (sau cu) cineva = a avea mare influență asupra cuiva. ♦ Refl. A dori să fie, să devină ceva ori cineva. Fiecare s-a vrut mai bun. 4. A consimți, a primi, a se învoi, a fi de acord. 5. (Mai ales în forma negativa) A putea, a fi în stare. Focul nu vrea să ardă. ♦ (Pop.) A fi gata, pe cale sau pe punctul de... Când vru să moară își chemă feciorii. II. (Ca verb auxiliar, servește la formarea viitorului) Mâine vei merge la teatru. ◊ (Forma de pers. 3 sg. va se substituie tuturor persoanelor sg. și pl. pentru formarea viitorului cu conjunctivul prez. al verbelor de conjugat) Vestitor al unei vremi ce va să vie. ◊ Expr. Va să fiu (sau să fii etc.) = trebuie să fiu (sau să fii etc.) [Prez. ind. și: (II) voi (pop. oi), vei (pop. ăi, ei, îi, i, oi), va (pop. o, a), vom (pop. om), veți (pop. ăți, eți, oți), vor (pop. or). – Var.: vroi vb. IV] – Lat. *volere.

VREUN vreo adj. nehot. Indiferent care; care ar fi. /<lat. vere-unus

vulcanoclast, -ic, -it, (engl.= volcanoclastic) 1. component de origine vulcanică ce poate fi un → piroclast sau un → epiclast; 2. despre un depozit sau produs natural (rocă) format din particule de origine vulcanică, indiferent dacă acestea au provenit în urma exploziilor vulcanice (și sunt piroclaste) sau din dezagregarea și fragmentarea unor vulcanite vechi (andezite, bazalte, tufuri etc.); aceste v. au caracter de → epiclaste, ele fiind deplasate prin transport datorat curenților de apă (tracțiune, suspensie, curgere în masă); 3. v-it. orice produs (rocă) format din v.