SCOTOFOBIE s.f. Teamă patologică de întuneric. [Gen. -iei. / cf. gr. skotos – întuneric, phobos – frică].

acluofobíe s.f. (med.) Teamă patologică de întuneric sau de locuri întunecoase. • sil. -clu-o-. g.-d. -iei. / <engl. achluophobia, fr. achluophobie; cf. gr. άχλύς „întuneric”, φόβος „frică”.

urât¹ sn [At: PSALT. 43 / V: (îrg) urit, (reg) ~ă sf / Pl: ? / E: urî¹] 1 (Îvr) Dușmănire. 2 Sentiment de neplăcere (instinctivă) față de ceva sau de cineva Si: antipatie (1), aversiune (1), dezgust. 3 (Pop; îe) A-i fi (cuiva) ~ de (cineva) A nu simpatiza pe cineva. 4 (Înv; îe) A-i fi cuiva (cu) ~ a... (sau să...) A nu-i plăcea să... 5 (Înv; îe) A cădea (ceva) cu ~ (cuiva) A-i displăcea (1). 6 (Mun; îe) A-și face de ~ cu (cineva) A se purta rău cu cineva. 7 (În superstiții; îe) A fi rău de ~ A fi neprielnic cuiva, făcându-l să nu fie iubit. 8 (Reg; îe) Nu ți-e ~ Se spune în chip de dojană unuia care a făcut un lucru nepermis, reprobabil, lipsit de cuviință. 9 Stare sufletească apăsătoare, provocată de lipsa de ocupație, de monotonie, de singurătate etc. Si: plictiseală. 10 (Îe) A-și face de ~ A-și alunga plictiseala Si: a se disfra (3). 11 (Adesea construit cu verbele „a fi”, „a se face” și cu subiectul logic în dativ) Stare de neliniște și de tulburare pe care o încearcă cineva în prezența sau la gândul unui pericol, în singurătate, în întuneric etc. Si: frică (1), teamă. 12 (Bot; reg; îc) ~a-fetei Oreșniță (Lathyrus tuberosus).

ÎNFRICOȘĂTOR² ~oare (~ori, ~oare) Care înfricoșează; în stare să provoace frică; înspăimântător; îngrozitor; înfiorător; sinistru. Întuneric ~. /a înfricoșa + suf. ~ător

NICTOFOBIE s.f. Teamă de întuneric (nocturn). [Gen. -iei. / cf. germ. Nyktophobie, it. nictofobia < gr. nyx – noapte, phobos – frică].

FRICĂ, (rar) frici, s. f. Stare de adîncă neliniște și tulburare provocată de un pericol real sau imaginar; lipsă de curaj. V. teamă, spaimă, groază. O dată cu noaptea, frica rece începu a rătăci prin sufletul boierului ca o mînă care se tîrăște prin întuneric, pipăie și caută să apuce ceva. SADOVEANU, O. III 76. Copilul încremenește de frică, cu țipătul înăbușit pe buzele vinete. C. PETRESCU, S. 46. Omul... a uitat toate spaimele, fricile și nevoile cîte le-a fost suferit într-un an de zile. SBIERA, P. 311. O frică fantastică i-a închipuit niște năluciri fioroase. NEGRUZZI, S. I 28. Frica păzește bostănăria. ◊ (Motivul se indică prin determinări introduse prin prep. «de» sau exprimate printr-un genitiv obiectiv ori printr-o propoziție secundară) De frica ocnei s-a răznit. COȘBUC, P. I 230. Se întoarnă înapoi... de frică să nu-i mai rupă cineva și celalalt picior. CREANGĂ, P. 96. Mi se pare mie că și boieriul, cît era de boieri, luase frica turbincăi. id. ib. 307. ◊ (În construcție cu verbul «a fi» și cu subiectul logic în dativ) Eram copil și cînd am venit să văz cum se treieră, îmi bătea inima și mi-era frică. PREDA, Î. 27. Dacă ți-i frică, bade, au să te mănînce cînii. CAMILAR, TEM. 67. ◊ (Mai rar, construit cu verbul «a avea») N-ai frică, scumpa me... Nici moartea nu mă va putea smulge de lîngă tine. ALECSANDRI, T. I 367. ◊ Loc. adv. Cu frică = cu teamă, temîndu-se. Intră în ograda lui Tăun cu frică, parcă se temea să nu-l înșface de picioare niște zăvozi. CAMILAR, TEM. 118. Ne-am iubit cu multă frică, Ș-ai noști n-au știut nimică. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 55. Fără (nici o) frică = nefiindu-i frică, fără teamă, cu curaj. Însă cum a asfinți soarele, să știi că a murit cerbul. Și atunci să ieși fără frică, să-i jupești pielea. CREANGĂ, P. 225. De-acum pot, fără nici o frică, să trec prin ietacul babei. ALECSANDRI, T. I 53. Nici de frică = nicidecum, de loc, o dată cu capul. Bre, da ră-i apa astăzi! Nu-mi merge pe gît nici de frică. ALECSANDRI, O. P. 248. ◊ Loc. adj. Fără frică = neînfricat, curajos. Nică fără frică [titlu]. CASSIAN. ◊ Expr. A băga (cuiva) frica în oase = a înfricoșa (pe cineva). A duce frica cuiva (sau a ceva) = a) a-i fi teamă de cineva; b) a-i fi teamă să nu i se întîmple cuiva ceva rău. A lua frica cuiva v. lua. A fi cu frica-n spate (sau în sîn) = a fi într-o continuă stare de neliniște și teamă. Mai bine... mă întorceam binișor acasă; încai acum n-aș fi cu frica-n spate. ALECSANDRI, T. 316. A ști de frica (cuiva) = a asculta de cineva, fiindu-i frică de el. ◊ (În expresii hiperbolice, arătînd intensitatea sentimentului) A fi (mai) mort de frică. ▭ Cum îl văzu fata că este așa de grozav, niște răcori o apucară și i se făcu părul măciucă de frică. ISPIRESCU, L. 18. Cînd știa că are să deie peste Ivan, i se tăiau picioarele ș-o strîngea în spate de frică. CREANGĂ, P. 314. – Pl. și: (rar) frici (SBIERA, P. 311).

NEGUROS, -OĂSĂ adj. 1. Acoperit, învăluit de negură (1), cu negură, cețos, pîclos, (rar) neguratic, neguriu, (în dicționarele din trecut) nebulos (3); p. ext. întunecat, mohorît (2), posomorit, obscur; de culoare închisă. Pămînt întunecos și neguros. biblia (1688), ap. tdrg. Iarna foarte friguroasă și neguroasă. calendariu (1814), 68/4, cf. lb. Marea neguroasă, heliade, o. i, 338, cf. asachi, s. l. i, 132. Pe țermurile neguroase ale Nevei. negruzzi, s. i, 332, cf. pontbriant, d. Sub cerul neguros al Parisului. alecsandri, s. 154. Ochii săi, învăluiți în niște gene lungi și neguroase, i se înecară în lacrimi. bolintineanu, o. 369, cf. lm. Visul amăgitoarei Loreley, de pe țărmurile neguroase ale Rinului, odobescu, s. iii, 112. Cei întîi fulgi de zăpadă înecînd cu puful lor de argint aerul neguros și rece al munților. eminescu, g. p. 109. Voi avea plăcerea să mai stau de vorbă cu d-ta la un pahar, într-o noapte neguroasă. caragiale, o. vii, 172. Transportați-l pe tărîmul artei, de sub cerul neguros al patriei sale, sub cerul albastru și plin de soare al picturii italiene. MACEDONSKI, O. IV, 72, cf. DDRF. Rîzi cu hohot la privirea neguroșilor Bucegi? coșbuc, p. i, 165, cf. alexi, w. În urmă zarea se stingea în întunericul munților neguroși. sadoveanu, o. i, 280. Noaptea neagră și neguroasă se întinse pretutindeni. id. ib. ii, 60. Într-o Sară neguroasă Care vîră frică-n oase Mergeam în negustorie într-o pădure pustie. marian, sa. 201, cf. alr ii/i mn 116, 3 783/848. ◊ Fig. În durerile și furtunile negurosului nostru trecut, doina și cîntecul bătrînesc au fost izvoare de viață și energie. sadoveanu, e. 17. 2. Fig. (Despre oameni și despre ochii, privirea etc. lor) Mohorît (3), posomorit, trist, (în dicționarele din trecut) nebulos (3). Niciodată n-a văzut ochi mai neguroși și mai plini de amurg de toamnă, decît ochii lui Eminescu. sadoveanu, e. 135. La acestea se gîndea cu amar Stroe Vardaru... privind neguros la ropotul ploii. c. petrescu, a. r. 54. Ochii-i erau neguroși, scăldați în lacrimi. vornic, p. 17. 3. Fig. Neclar, imprecis, confuz, nebulos (4). Orice progres începe printr-o stare neguroasă și plină de nedomiriri. ghica, s. xxii. Idealul iubirei este nehotărit, neguros. gherea, st. cr. i, 166. Susține cu puternice argumente că atunci joacă mai bine cînd mintea îi e cam neguroasă. i. negruzzi, s. i, 230, cf. petică, o. 312. Orice om cu mintea limpede nu poate amesteca visuri neguroase și atitudini lirice acolo unde operează cifrele. sadoveanu, o. xii, 528. – pl.: neguroși, -oase. – Negură + suf. -os. cf. lat. nebulosus.

MĂRMURÍT, -Ă adj. 1. (Învechit) Sculptat, lucrat în marmură¹; care are aspectul marmurei. Cf. POLIZU. Cufundat în întuneric, lîng-o cruce mărmurită într-o umbră neagră, deasă, ca un demon el veghează. EMINESCU, O. I, 50, cf. BARCIANU. 2. Fig. (Învechit și popular) Înmărmurit, încremenit (de frică, de groază, uimire etc.) Mărmurită, nu putea nici să grăiască de frică și căzu jos (a. 1 675). GCR I, 222/22. Toți boierii se îngrozise de frica lor și sta mărmoriți. ȘINCAI, HR. III, 60/10, cf. MAG. IST. I, 304/5, HELIADE, O. I, 405, COSTINESCU. Să luăm calea pădurilor, strigă un flăcău din mijlocul lumei mărmurite. DELAVRANCEA, S. 199. Licescu, dinaintea oglindei, părea însă mărmurit într-o nepăsare bizară. MACEDONSKI, O. III, 71. ♦ (Despre obiecte, spații etc.) Neclintit, nemișcat. Trăsnetul încă tot doarme, ș-în cîmpul cel mărmurit O prea jalnică tăcere cu groaza s-a răspîndit. HELIADE, O. I, 100. Toate în preajmă-i stau mărmurite și reci ca gheata. ODOBESCU, S. I, 93. - Pl.: mărmuriți, -te. – Și: mărmorít, -ă adj. – V. mărmuri.

PRĂVĂLI, prăvălesc și prăvăl, vb. IV. 1. Refl. A se duce de-a rostogolul pe un povîrniș; a se rostogoli, a se precipita. Ai zice că stau să se prăvale pilcurile de brazi și fagi din coasta muntelui. I. BOTEZ, ȘC. 223. Pe unele locuri, ne uităm cu frică-n sus, la stîncile ieșite din zid, gata să se rupă și să se prăvale peste noi. VLAHUȚĂ, O. AL. I 133. Stînca stă să se prăvale În prăpastia măreață. EMINESCU, O. I 54. ◊ Fig. Cît de zdrobite mi se prăvăleau. gîndurile, ca într-un potop de întuneric, în viitoarea pustiitoarei vremi. VLAHUȚĂ, N. 122. ♦ Tranz. A rostogoli, a da de-a rostogolul, a arunca la vale. Măi slăbănogilor, eu pe voi vă pălesc în numele tatălui și vă prăvălesc cu piciorul în rîpă. SADOVEANU, E. 123. Peste piuă prăvăli o bucată de stînca. EMINESCU, N. 7. ◊ Fig. Cei doi tovarăși au început a prăvăli la vale spre stină chemări lungi și repetate. SADOVEANU, O. L. 176. ♦ (Despre ființe) A fugi în goana mare, a se năpusti ja vale; a năvălii a se repezi spre ceva. Ilie sări din drum în tufișuri și începu să se prăvălească la vale către sat. DUMITRIU, N. 203. S-au prăvălit de pe culmi, rotindu-și săbiile, călăreții. GALAN, Z. R. 68. Străinul se prăvăli spre cal și slugile lui pedestre îl aburcară în șa. SADOVEANU, O. VII 32. ♦ (Despre ape) A curge cu repeziciune, căzînd de la înălțime. Se auzea... glasul unui pîrîuaș ce venea ca și noi din deal în vale, prăvălindu-se și izbindu-se de cele stînci. CREANGĂ, A. 31. Pîraie răpezi... se prăvălesc în cataracte printre acele amenințătoare stînci de piatră. ODOBESCU, S. III 516. ♦ Fig. A se întinde, a se revărsa. Un fuior de fum... se prăvale peste grădinile prăfuite, învăluindu-le într-o ceață cenușie. REBREANU, I. 10. Trandafirii împreună cu glicinele... se prăvălesc de-a lungul zidurilor. MACEDONSKI, O. III 91. 2. Refl. (Despre vînt, ploaie) A se dezlănțui cu putere. S-a prăvălit de pe muntele cel mare un vînt rece, trăgînd după dînsul nouri negri și vîrtejuri de ninsoare: SADOVEANU, B. 128. 3. Refl. A cădea, răsturnîndu-se (peste ceva). V. surpa, dărîma, răsturna. Brazdele se prăvăleau, drepte, grele, mirositoare. REBREANU, I. 53. Toate s-au prăvălit pe punte și clopotul bordului începu să bată într-o dungă. BART, S. M. 52. Două ziduri din palat se prăvălesc de izbirile artileriei. BĂLCESCU, O. II 45. ◊ Fig. Lumea veche se prăvălește și pe a ei dărîmături slobozenia se înalță. RUSSO, O. 23. 4. Tranz. A răsturna, a da peste cap. După ce-am adus-o aici numai într-o fugă de cal... cînd la plată... vrea să-mi mănînce dreptul, sub cuvînt c-am prăvălit-o [cu căruța] de cinci ori. ALECSANDRI, T. I 216. Acest pîrîiaș... se face atît de mare, încît adese prăvale carele încărcate. NEGRUZZI, S. I 316. 5. Tranz. (Cu privire la ființe) A doborî, a culca la pămînt, a trînti. Au sărit în spinarea turcului, l-au prăvălit la pămînt. STANCU, D. 22. Calul i se poticni și-l prăvăli. SADOVEANU, O. VII 32. Vînătorul întinse arcul și, cînd zbură săgeata, prăvăli fiara sălbatică. ISPIRESCU, L. 141. ◊ Refl. Trupul se prăvăli în lături și calul se opri tremurînd și sforăind. SADOVEANU, O. VII 13. Baba tace și înghite, iar moș Anghel se prăvălește pe-o coastă în bătaia focului, se uită poznaș la babă. DUNĂREANU, CH. 87. ◊ Fig. A închis ochii și s-a prăvălit iarăși în fumuiagul lui cu. știme de iad. POPA, V. 156. 6. Tranz. (Învechit) A înfrînge, a răpune. De trei ori romînii împinseră și prăvăliră pe turci și de trei ori fură respinși înapoi. BĂLCESCU, O. II 90.

NĂLUCIRE s. f. Faptul de a (se) năluci și rezultatul lui. 1. Nălucă (1). Ei să spăriiară de dzicea că iaste o nălucire. varlaam, c. 196. Nălucirile nopților tăcute, carile prin întunearec îmblă și vîjiesc. cantemir, Ist. 231. Mă fac în multe chipuri di năluciri (a. 1800). gcr ii, 172/2. De năluciri și de vidme, mintea le painjiniră. conachi, p. 303. O frică fantastică i-a închipuit niște năluciri fioroase. negruzzi, s. i, 28. Planuri viitoare și amăgiri trecute Se șterg ca năluciri. alexandreSCu, m. 38. Cum cată pruncul mîna să și-o poarte, Spre tot ce vede: chipuri, năluciri. cerna, p. 62. Bătrîna i se păru o nălucire din visurile lui, întruchipînd mizeria și întunericul. rebreanu, i. 209, cf. 443. Nu-i pasă de năluciri de pe altă lume. sadoveanu, o. xvii, 209. I se părea că vede nălucire. vornic, p. 194. Nu vă spun acum nici poveste cu zmei și bălauri, nici cu împărați și cu crai, nici cu alte năluciri, ca de altă dată. reteganul, p. i, 11, cf. alr i 1 405/295. ♦ Închipuire; halucinație; delir. De frică li se aprinde nălucirea în minte și li se turbură sîngele. Țichindeal, f. 20/8. Socotesc a fi ceriul... ca o nălucire a minții. molnar, ret. 57/1, cf. maiorescu, cr. i, 82. Urmă a se zvîrcoli, vorbind ca-ntr-o nălucire în care și-l închipuia de față pe dușmanul său. sadoveanu, o. x, 324. 2. Imagine, gînd etc. care obsedează. În zădar se sile să gonească această nălucire. drăghici, r. 162/6. Nu mai dormea de multă vreme decît un ceas, două pe noapte și-l chinuiau fel de fel de năluciri și gînduri rele. camil petrescu, o. i, 223. 3. (Învechit) Bănuială; presupunere. Comandantelui cetății i s-a fost nălucit că românii ar avea de cuget a-i lua comanda... Această nălucire ridiculă a schimbat tot planul de a ne mai ținea pe noi în cetate. bariȚiu, p. a. ii, 512. 4. Imagine fugară și înșelătoare, închipuire deșartă; iluzie, himeră, nălucă (2), năzărire. Privind la dînsul... au cunoscut cum că nu iaste nălucire vedearea, ce adevăr. aethiopica, 17^r/18. Nălucirea în junie își găsește vremea sa. heliade, o. i, 426, cf. 176. Toate au fost vis..., nălucire! marcovici, c. 16/18, cf. 32/20. Zile, nopți petrec cu gîndul la dulcea închipuire Ce pururea îmi aduce și-mi sfetește nălucire. conachi, p. 82. Care dureri ascunse, vrăjmașe bucuriei, A vîrstei nălucire și visuri ți-au răpit-o? alexandrescu, o. i, 153, cf. 119, 154, baronzi, l. 114. Tu ești un om, în viață Condus de năluciri. alecsandri, t. ii, 329, cf. 259, id. p. i, 124, 133, maiorescu, cr. i, 19, 161. Singur mai trăiește-amorul, ca o dulce nălucire. macedonski, o. i, 238. Atunci el cu o privire nălucirea i-ar discoasă, Cum că ea – frumoasa fată, a ghicit că e frumoasă. eminescu, o. i, 80. Odată, Rîdeam de nălucirea oricărui visător. coșbuc, s. 68. Cine știe ce nădejde pune el pe alba-ți frunte?... – Năluciri nebune. davila, v. v. 27. De cîte ori închipuirea nu întrupează nălucirile deșerte ale sufletului. hogaș, m. n. 59. Eugenia îl fermecase așa, încît o și visase, dar acum trebuia să-și astîmpere admirația, zicîndu-și că nu-i timpul să se țină de năluciri. rebreanu, i. 419. A doua lui eroare a fost că te-a încurajat într-o nălucire absurdă. c. petrescu, r. dr. 310, cf. id. a. r. 14. Noi, în viața noastră, n-am trăit din năluciri. sadoveanu, o. xvii, 392. Ce aud? E-adevărat, ori numai nălucire? v. rom. septembrie 1954, 63, cf. popescu, b. iii, 119. 5. (Învechit) Strălucire, pompă, fală (care uimește). Are grăi de măria sa că cu nălucire s-au arătat. varlaam, c. 191. Și îmbla drumurile în vedeare cu nălucire de agiuns, împlînd văzduhul de mirodeniile aromatelor ș-a moscului. dosoftei, v. s. octombrie 51^v/14. – pl.: năluciri. – v. năluci.

pe și (vechĭ) pre prep. (lat. per, it. vsp. per, fr. par, sp. pg por. V. pin 2). 1. Deasupra: paharu e pe masă, șed pe scaun, pe cal (îs călare); mă suĭ pe scaun, pe cal (încalec); dorm pe ĭarbă, merg pe drum, pe apă; scriŭ pe hîrtie, mă spăl pe față, pe cap (V. spăl). Ce era pe el! În ce stare era (de murdărie, de bucurie, de frică). Fig. A trăi pe spinarea altuĭa, a trăi din munca altuĭa. 2. În timpu: pe drum (în timpu călătoriiĭ), pe vremea mea (în timpu tinerețeĭ mele), pe atuncĭ (în timpu de atuncĭ). 3. Pin: îĭ curge sînge pe nas și pe gură, a ĭeșit pe fereastră, merg pe soare, pe lună, pe’ntuneric, pe ger. Fig. (în jurăminte). Jur pe Dumnezeŭ, pe vĭața mea, pe onoarea mea. 4. Pin cutare loc: merg pe aci, pe la dreapta, pe unde e drumu maĭ bun, pe supt apă, pe deasupra, pe dedesupt. 5. Pentru (arătînd timpu): pe mîne, pe viitor pe tot-de-a-una, un franc pe zi, opt chilometri pe oră. 6. Pentru, în schimbu: a da un franc pe o carte, a da cinstea pe rușine (V. rușine), a strica orzu pe gîște (în schimbu folosuluĭ pe care ți l-ar aduce gîștele), a da vrabia din mînă pe cĭoara din par (V. cĭoară), a vinde pe aur, a lupta pe vĭață și pe moarte. 7. Cam, aproape: pe la dreapta, pe la ceafă, pe la toacă, pe înserate. 8. După, conform: pe voĭe, pe plac, pe gust, așa se zice pe (fals în!) românește, pe limba românească. 9. Cît, egal cu: pe un sfert, pe jumătate, vînd pe atît, pe acest preț. 10. Asupra, contra (adică: „răpeziți-vă!”): pe eĭ, măĭ Românĭ! 11. Arată acuzativu: Romaniĭ ĭ-aŭ învins pe Dacĭ și aŭ învins multe alte popoare pe care le-aŭ asimilat. Pe cine nu-l lașĭ să moară, nu te lasă să trăĭeștĭ. (La pronume se pune tot-de-a-una pe la acuzativ, ĭar la substantive nu se pune cînd îs indefinite saŭ articulate: lupu mănîncă oĭ, lupu mănîncă oile, dar: lupu le mănîncă pe oĭ, lupu le mănîncă pe oile cele fără cînĭ). 12. Formează adverbe (saŭ loc. adverbiale) de mod: pe față, pe dos (ca adj. om pe dos, om sucit), pe ascuns, pe furiș, pe jos (pe picĭoare, adică „mergînd”), pe sus (în căruță), l-a luat pe sus (cu forța, l-a dus la arest), pe supt mînă (pe ascuns), pe rînd, pe scurt, pe deplin, pe întrecute, pe sărite, pe furate, pe nedrept. 13. Aritm. Arată o fracțiune: 5/8 („5 pe 8” saŭ „cincĭ optimĭ”, dar o odaĭe 5 pe 8 arată 5 metri în lățime și 8 în lungime). Pe din, în partea din: pe din ăuntru, pe din afară, pe din față, pe din dos (orĭ pin ăuntru, pe afară, pin față, pin dos). Cînd înseamnă „pe de rost”, se zice numaĭ pe din afară). Pe din doŭă, în jumătate, pe jumătate (împărțind). Pe cît, întru cît, atît cît: pe cît știŭ, pe cît se poate. De pe, începînd de pe la: de pe la toacă, de pe la cîntatu cocoșilor. – În Munt. pop. pă: pă jos, p’afară; în est pi.

MISTUI, mistui și mistuiesc, vb. IV. 1. Tranz. A transforma alimentele (prin organele digestive) în substanțe direct asimilabile de organism; a digera. Nevasta zmăului celui mai tare au zis: cînd a trece el pe-acolo, eu am să-l înghit de viu și am să-l mistuiesc în mine o săptămînă întreagă. SBIERA, P. 105. Deși mînca foarte puțin, nu putea mistui nimic. NEGRUZZI, S. II 154. ◊ Fig. Vițele stăteau în aer... cu frunzele întinse în soare, gata să prefacă și să mistuie hrana. DUMITRIU, N. 249. ◊ Refl. pas. Racii greu se mistuiesc. CONTEMPORANUL, II 911. ♦ Fig. A primi ca bun, a suferi, a suporta. Feciorii de boieri nu putură mistui vorbele ciobănașului. ISPIRESCU, L. 247. Pesemne inima le spune că spînul nu le este văr și de aceea nu-l puteau mistui. CREANGĂ, P. 210. 2. Tranz. Fig. (Mai ales despre foc) A distruge, a nimici; a consuma. Toată noaptea spre sîmbătă cînd Amarei fu însîngerat de jocul flăcărilor ce mistuiau castelul Iuga. REBREANU, R. II 206. Focul somnoros mistuia, fumegînd, cel de pe urmă tăciune. HOGAȘ, M. N. 169. Spuie rîul cel oltean Și codrul călugărean Cîte lupte au privit, Cîte oști au mistuit, Cîte oase-au înălbit. ALECSANDRI, P. P. 214. ♦ A roade, a chinui, a istovi sufletește. Un foc ascuns și groaznic îl mistuie pe popa Tonea! GALACTION, O. I 172. Umilințele și rușinea îl mistuiau amarnic. VLAHUȚĂ, O. A. 149. Visurile tale toate, ochiul tău atît de tristu-i, Cu-a lui umedă-adîncime toată mintea mea o mistui. EMINESCU, O. I 155. ◊ Absol. Călca în gerul aspru al iernii... cu mersul unui om în care s-a cuibărit o boală, mistuind deocamdată ascuns. C. PETRESCU, Î. II 151. ◊ Refl. Gogu Vlahopol se mistuia ca o fiară în cușcă. C. PETRESCU, S. 120. Se mistuia amarnic în necurmatu-i zbucium, se topea de pe picioare. VLAHUȚĂ, O. A. 141. 3. Refl. (Regional) A dispărea, a se face nevăzut, a pieri. Două umbre omenești se depărtară în fugă, mistuindu-se în întuneric spre pădure. SADOVEANU, B. 103. Bătrînul se desprinsese dintre oameni pe nebăgate în seamă și se mistuise într-o porumbiște. POPA, V. 110. În o clipă, dispăru și se mistui, ca înghițită de privazul întunecos al unei uși întredeschise. HOGAȘ, M. N. 16. ♦ A se ascunde. [Pupăza] sărmana, se vede că se mistuise de frica mea prin cotloanele scorburii. CREANGĂ, O. A. 59. ♦ Tranz. (Rar) A face ca ceva să nu se mai vadă, să dispară. Banul luci numai o clipă și bătrîna îl mistui în gheara ei. SADOVEANU, O. VII 54.

PETRECE, petrec, vb. III. I. (Cu sens temporal) Tranz. A-și ocupa timpul, a trăi. Cînd sună la urechea noastră istorisiri din vechime ori din locuri depărtate, noi moldovenii petrecem ca într-o clipă nopțile. SADOVEANU, N. P. 40. Cînd gîndesc că am să merg la București ca să-mi petrec iarna, nu mă ține locul de bucurie. ALECSANDRI, T. I 272. Nu ți-i jele De tinerețele mele, Să le lași așa de grele? Că le trec Și le petrec Tot cu dor și cu năcaz Și cu lacrămi pe obraz! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 101. ◊ Expr. A(-și) petrece noaptea (undeva) = a rămîne peste noapte, a mînea, a dormi undeva. Să-ți petreci noaptea asta în casa mea ca să te odihnești. CARAGIALE, O. III 63. Căruțele sosesc la tîrla sau La stîna unde vînătorii au să petreacă noaptea. ODOBESCU, S. III 18. A petrece (ceva) în minte (sau în amintire) = a depăna firul amintirilor, a-și aduce aminte, a-și aminti. Poetul petrece în amintirea sa aceste fapte și aceste icoane ale trecutului. SADOVEANU, E. 59. Departe sînt de tine și singur lîngă foc, Petrec în minte viața-mi lipsită de noroc. EMINESCU, O. I 107. ◊ Intranz. Nițu rămase în palatul unchiașului și petrecu acolo mai mulți ani. POPESCU, B. IV 40. O, vino iar! Cuvinte dulci inspiră-mi. Privirea ta asupra mea se plece, Sub raza ei mă Lasă a petrece Și cînturi nouă smulge tu din liră-mi. EMINESCU, O. I 120. 2. Intranz. A se bucura de viață, a se veseli, a se desfăta, a se distra. Și voi, iubiți prieteni, petreceți sau cîntați, Lăsați-mi însă mie odihna cea tăcută. MACEDONSKI, O. I 50. Foaie verde de trifoi, Vino, bădiță, la noi Să petrecem amîndoi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 77. Toți mîncați, cu toții beți Și cu bine petreceți; Numai unul poftă n-are De beut și de mîncare. ALECSANDRI, P. P. 201. ◊ Refl. (Cu pronumele în dativ; popular) Hai să mincăm, să bem și să ne petrecem pînă în deseară. RETEGANUL, P. II 56. Căpitane! Mi se pare Că tu-ți cam petreci cu glume și-ai uitat de răzbunare. HASDEU, R. V. 68. ♦ Tranz. A distra, a amuza. Să spun minciuni ca să petrec mintea ta ușoară? EMINESCU, N. 113. 3. Refl. (Despre evenimente, acțiuni) A avea loc, a se întîmpla, a se desfășura. Istoria poporului nostru și dezvoltarea vieții noastre sociale nu s-au putut petrece în condiții normale. SADOVEANU, E. 21. Părintele mai în toată ziua da pe la școală și vedea ce se petrece. CREANGĂ, A. 2. Se strecurase atîta timp, se petrecuseră atitea întîmplări, încît nu putea fi altă decît acea impresie a tinereții care rămîne pururea în sufletul omului. NEGRUZZI, S. I 68. ◊ (Despre idei, sentimente) E cu neputință de explicat și de analizat ce se petrece în capul meu. GALACTION, O. I 58. Nu-i vorbă, și ea fura cu ochii din cînd în cînd pe Harap-Alb și în inima ei parcă se petrecea nu știu ce.. poate vreun dor ascuns, care nu-i venea a-l spune. CREANGĂ, P. 276. Te îmbeți de feeria unui mîndru vis de vară, Care-n tine se petrece. EMINESCU, O. I 159. ♦ Tranz. (Popular) A păți, a îndura, a suferi. La vămi cînd vei trece. Frică vei petrece. MARIAN, Î. 230. [Fata] au spus părinților toate cîte au petrecut ea... și cum numai, ca prin urechea acului, au scăpat ea de moarte. SBIERA, P. 280. 4. Refl. A se trece, a se consuma, a se sfîrși. După ce mîncările se petrecută și lăutarii își sfîrșiră cîntecele, își făcu loc, lîngă jarul care clipea rubiniu prin întuneric, moș Liță, vierul. SADOVEANU, O. V 40. Toate s-au petrecut, s-au schimbat și s-au înlocuit într-o primenire îndelungă, de la veac la veac, pînă la fața de astăzi a oamenilor și a locurilor. C. PETRESCU, R. DR. 48. ◊ (În unele construcții fixe) A se petrece din lumea noastră (sau din această lume) = a muri. De-atunci s-a și petrecut din lumea noastră domnița. SADOVEANU, O. VIII 54. ♦ Tranz. A folosi, a consuma, a cheltui. Slava domnului, nu caut avere, zile de-aș avea s-o petrec pe care o am. CONTEMPORANUL, VI_II 14. 5. Tranz. (Popular) A desface, a vinde (mărfuri, produse). Țăranii stau binișor de pe urma vinului pe care-l petrec în județele Argeș și Muscel. DELAVRANCEA, la TDRG. II. Tranz. (Cu sens spațial) 1. A însoți pînă într-un loc, a întovărăși o bucată de drum; a conduce. Cucoana Sanda petrecu pe domnul Niță pînă la poartă și se uită pe urma lui, pînă ce nu-l mai văzu. ARDELEANU, D. 72. Dacă Gheorghe pleacă, am venit și eu să-l petrec. BUJOR, S. 66. Copiii mei nu s-or juca Mai mult cu frunze-n coama ta, Nu te-or petrece la izvor, De-acum smochini, din mîna lor, Ei n-or avea cui da! COȘBUC, P. I 111. ◊ (Poetic) Un car cu fîn... își duce parfumata lui povară, Și-n cale-i luna plină îl petrece. CAZIMIR, L. U. 18. Se duc, și-n drum pe unde trec, cu plîns izvoarele-i petrec. NECULUȚĂ, Ț. D. 135. Trăind în cercul vostru strîmt Norocul vă petrece. Ci eu în lumea mea mă simt Nemuritor și rece. EMINESCU, O. I 181. ◊ Expr. A petrece (pe cineva sau ceva) cu ochii (rar cu ochiul) sau cu privirea = a urmări, a însoți (pe cineva sau ceva) cu privirea. Ca într-o înfiorare, Tudor ii petrecu pe toți cu privirea-i scăpărătoare. SADOVEANU, O. VII 160. Ea pleacă, eu mă fac că plec, Dar stau acolo și-o petrec Cu ochii cît e zarea. COȘBUC, P. I 118. Cîntă păsărica-n iarbă, Trece badea, nu mă-ntreabă Pare că nu i-am fost dragă; Da eu încă nu-l întreb, Numai cu ochii-l petrec. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 165. 2. (Astăzi rar) A străbate, a parcurge. Astfel robit de-aceeași jale. Petrec mereu același drum... în taina farmecelor sale E-un «nu știu ce ș-un «nu știu cum». EMINESCU, O. I 208. ◊ Intranz. Printr-această baltă curge girla Rinul, ce izvorăște din munții Alpi ai Elveții și petrecind prin baltă și ieșind face hotarul Elveții de cătră Baden. GOLESCU, Î. 161. ♦ A face, a îndeplini, a efectua o serie de operații succesive. Doctorul era încîntat de statura lui Ion, dar ceialalți membri ai comisiunii au făcut pe doctor să petreacă toate formalitățile, CONTEMPORANUL, III 778. ♦ A colinda, a vizita, a cerceta. Cîte crîșme treci, Toate le petreci. BIBICESCU, P. P. 218. Și mă sui pe plai la munte, Unde-s oile mai multe, Merg la stîne, le petrec Și de-acolo încă plec. ALECSANDRI, P. P. 314. ♦ Refl. A se perinda. Poate ați aflat că și alte oștiri s-au petrecut pe aici, iar acum le albesc ciolanele pe cîmpuri. C. PETRESCU, A. 20. Pe drumul mare, Trec Și se petrec Stoluri de voinici Pe cai povîrnici. TEODORESCU, P. P. 91. 3. (Popular) A căra, a duce, a transporta (ceva) dintr-un loc în altul; a strămuta. În două luni, mîinile femeii lui Vasile Mucenica și spinarea voluntarului Gheorghe Dima au petrecut dintr-un loc intr-altul maluri întregi de pămînt... să întărească zăgazul. GALAN, Z. R. 43. Expr. A petrece (ceva) din mînă în mînă = a trece (ceva) de la unul la altul, pe rînd, pe la fiecare. Ca să mai uite de aste valuri Lumești, petrec din mînă-n mînă cîte-un ulcior de rachiu. ȘEZ. IV 17. 4. A trece sau a face să treacă prin..., între..., pe după. Își petrecuse pe după gît hățurile. DUMITRIU, N. 145. Își petrecu degetele... pe sub șfichiurile albe ale musteților. MIRONESCU, S. A. 31. A petrecut cîte o păreche de ață neagră de păr de cal prin cele nojițe. CREANGĂ, A. 25. ◊ Refl. pas. La capăt are un cui... care se petrece prin cerbicea jugului. PAMFILE, A. R. 44. ♦ (Popular) A înfige, a împlînta străpungînd. Paloșul... Printr-însul îl petrecea, Jos la pămînt îl trîntea Și-ntre morți îl trămitea. TEODORESCU, P. P. 632. ◊ (Subiectul este lucrul care străpunge) Plumbul intrînd... a frînt o coastă și, petrecînd inima, a ieșit prin spate. NEGRUZZI, S. I 29. ♦ A cerne. Fata, după ce a petrecut făina printr-o sită, o petrece din nou prin a doua ș-apoi prin a treia. SEVASTOS, N. 77.

ÎNTUNECIME, întunecimi, s. f. Întuneric adînc, beznă, obscuritate. Pădurea se desfăcea ca două aripi negre, prin întunecimea serii. SADOVEANU, O. IV 465. Și sosind l-al porții prag, Vom vorbi-n întunecime. EMINESCU, O. I 55. Apriga furtună Prin neagra-ntunecime răspînde reci fiori. ALECSANDRI, P. A. 110. ◊ (Personificat) Cu vreascuri uscate, puse mai dinainte la adăpost, ațîțai un foc uriaș, și întunecimile îngrozite fugiră să-și adăpostească frica lor la marginile cele mai depărtate ale pămîntului. HOGAȘ, M. N. 179. ◊ (Popular) Întunecime de soare = eclipsă de soare.

UMBRĂ (pl. -bre) sf. 1 Parte de loc întunecoasă pricinuită de un corp opac care împiedică de a pătrunde lumina acolo (👉 🖼 3654): umbra pămîntului cauzează eclipsa de lună; umbrele cresc la apusul soarelui; Ale zidurilor umbre peste unde stau culcate (ALX.); umbra arătătorului arată ceasul pe un cadran solar; Ce e cît lumea de mare Și ~ nu mai are? (GOR.), ghicitoare despre „drum” umbre chineze 👉 CHINEZ²I 2; (P): tot paiul își are umbra sa 👉 PAIU1; Ⓕ: a face ~ pămîntului, a trăi fără nici un rost pe lume (vorb. de oamenii foarte bătrîni, de cei neînsemnați sau nevrednici): iacă fac și eu ~ pămîntului pînă într’o zi... (ISP.); Ⓕ a face ~ cuiva, a lăsa în ~ pe cineva, a lăsa mai pe jos, a întuneca, a eclipsa (meritele cuiva); a rămînea în ~, a rămînea mai pe jos: pe lîngă frate-său, el a rămas în ~ (PAMF.) ¶ 2 Lipsă de lumină intensă, de arșiță, produsă de frunzișul copacilor, de ziduri, care împiedică trecerea razelor solare: numai așa am putut urma a ne folosi de umbra și de răcoarea bătrînului stejar (I.-GH.); pr. anal.: împăratul... tot punea mîna la ochi, făcîndu-și ~ (ISP.); la ~, locul unde nu bate soarele; ziua, cînd era căldura mare, stau la ~ în lăstar (BR.-VN.); a se culca la ~; a da, a ținea ~; pătlăgelele... să le pui să se usuce la ~, unde să nu bată nici soarele nici vîntul (DRĂGH.) ¶ 3 Ⓕ Adăpost, protecțiune ¶ 4 Lipsă de lumină, întunerec; noapte: umbrele se întindeau pe văi (ALECS.); umbrele ne înconjurau de toate părțile; soarele risipește umbrele; În al umbrei întuneric, Te aseamăn unui prinț (EMIN.) ¶ 5 Ⓕ Ⓟ Arest, închisoare, temniță: mă băgară frumușel la ~ și trimiseră cărți în toate părțile doar s’o afla cineva să-mi taie capul (RET.) ¶ 6 Imaginea corpului omenesc proiectată de umbră: cînd umbla, aluneca ușor ca umbra ce însoțește pașii omului (DLVR.); seara, cînd stai la lumînare, să nu te uiți la umbră-ți pe perete, că-i de foc (GOR.); Ⓕ: i-e frică, se sperie, se teme și de umbra Iui, se zice despre un om foarte fricos ¶ 7 Sufletul morților, nălucă, stafie, fantomă: sburător cu plete negre, ~ fără de noroc (EMIN.); lăcașul umbrelor, infernul ¶ 8 Ⓕ Se zice despre o persoană, despre o instituțiune, etc. care a pierdut ceea-ce alcătuia puterea, măreția, prosperitatea ei de mai’nainte; imagine imperfectă: republica romană ajunsese a fi numai umbra aceleia ce fusese înainte; (era) o ~ de om, un bătrîn cu barba pînă la genunchi... de parcă mînca numai vinerea (ISP.); în fundul unui pat de nuc, cu perne la perete, ședea ghemuită o ~ de femeie (D.-ZAMF.) ¶ 9 Ⓕ Părere, aparență ușoară: o ~ de seriozitate acoperi frunțile Hanganilor (ALECS.); cine se razimă pe ~, greșește (ZNN.) ¶ 10 Ⓕ Slabă aparență, urmă: n’are nici o ~ de bun simț; voiu să-mi lipsească chiar umbra îndoielii (GN.); văd în toate acestea numai umbra unei dificultăți ¶ 11 🔷 Coloare mai închisă ce se întrebuințează într’un tablou spre a înfățișa obiectele mai puțin luminate și pentru a da mai mult relief obiectelor luminate ¶ 12 🌿 UMBRA-CUCULUI = SPARANGHEL; – UMBRA-IEPURELUI¹👉 IEPURE4; – UMBRA-IEPURELUI² = SPARANGHEL; – UMBRA-NOPȚII = ZÎRNĂ1 [lat. ŭmbra].

GHICI, ghicesc, vb. IV. Tranz. 1. A descoperi, a afla, a înțelege (prin iscusința minții). Îl măsor și eu, încercînd să ghicesc ce gînduri are. CAMIL PETRESCU, U. N. 199. Frumos, chipeș, avea o uitătură lungă, vie și cam ascunsă, de nu-l ghiceai nicicît ce-ar vrea și ce n-ar vrea. DELAVRANCEA, S. 25. Frumoasa fată-a ghicit că e frumoasă. EMINESCU, O. I 80. ♦ (Cu privire la o ghicitoare) A dezlega, a-i afla răspunsul. Ghici ghicitoarea mea. TEODORESCU, P. P. 225. 2. Fig. A intui, a simți, a întrezări. Cîrduri de ciori goneau buimace spre adăposturile ghicite în zare. GALACTION, O. I 79. Din mlădierea glasului... a ghicit îndată că, prin întuneric, umbra a surîs cu intenții pacifice. C. PETRESCU, A. 278. ◊ Refl. pas. Afară, întunerecul stăruie compact. Se ghicesc totuși siluetele masive ale munților apropiați. BOGZA, Ț. 60. 3. (În credința și practicile obscurantiste) A prezice viitorul. A îmblat pe la vraci și filozofi, ca să le caute la stele și să le ghicească dacă or să facă copii. ISPIRESCU, L. 1. ◊ Absol. Se gîndi să trimită după baba țigancă pe care o știa ea, să-i ghicească, dar pe urmă i se făcu frică, se răzgîndi și începu să-și ghicească singură. DUMITRIU, N. 104. – Imperativ: ghicește și ghici. - Variantă: (Mold., Transilv.) gîci (CREANGĂ, P. 150, ALECSANDRI, T. 944, JARNÍK-BÎRSEANU, D. 31) vb. IV.

SUI, sui, vb. IV. 1. Refl. și intranz. A se îndrepta spre un loc mai ridicat, a merge, a se duce în sus, la deal; a se urca. La deal caii suiau la pas și clopotul suna încet. SADOVEANU, O. VII 233. Pe o potecă de lut clisos... un om înalt și gros suia încet spre vîrful muntelui, spre pădure. POPA, V. 240. Nu putea merge altfeli, decît suindu-se pe brînci și ajutîndu-se cu toiagul. ISPIRESCU, L. 56. Cu cît ne suiam pe coastă, cu atît vorbirea noastră devenea mai aprinsă. GHICA, S. A. 148. (Fig.) Oltul suie ca un șarpe. BOGZA, C. O. 18. ◊ Tranz. (Complementul indică locul pe care urcă cineva) Suim coasta pe un drumeag rîpos. SADOVEANU, O. VII 193. Ia mai dă-te și d-ta oleacă pe jos, pîn-om sui dealul. CREANGĂ, P. 123. El sui iute scările și bătu tare în ușa tinzii. EMINESCU, N. 51. (Complementul indică obiectul urcat) Cînd să suie [carul] la deal, suie-l dacă poți. CREANGĂ, P. 41. ♦ Fig. A înainta, a ajunge pînă la... Ce bătrîn, frate Coste? ce bătrîn? Ai să te sui pîn’ la un veac. SADOVEANU, O. I 499. 2. Refl. și (rar) intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «în», «pe», «deasupra») A se așeza pe ceva ridicat, a se urca. Pe estradă, lîngă Roman Lupu, s-a suit un turnător bine cunoscut de către toți. GALAN, Z. R. 26. Sui în căruță, cumnate! SBIERA, P. 137. Malca își ia ziua bună de la socri și se suie deasupra saltelelor, în fundul căruței. CREANGĂ, P. 117. Dacă nu știi ce-i apa, nu te sui în luntre. ◊ Expr. A (se) sui pe cal (sau în șa) = a încăleca. Îndată ne suim în șa și ne ducem la apa Prutului, la Ștefănești. SADOVEANU, B. 289. Sui pe cal și treci la mine Să-ți dau pîne cu masline. ȘEZ. I 13. Apoi, dragă, să-mi nechezi, Apoi să te depărtezi... Nime frîul să nu-ți puie, Nici pe tine să se suie. ALECSANDRI, P. P. 76. (Tranz., neobișnuit) Iar de-i vedea tu pe gios Un voinic tiner, frumos... Tu să-l lași ca să te suie, Mîna-n coamă să ți-o puie. ALECSANDRI, P. P. 76. (Despre regi, domnitori) A se sui pe tron (sau în scaun) = a prelua domnia, a ajunge la domnie. Doi ani după ce se suise pe tron, Carol I a făcut strălucita afacere a căilor ferate Strussberg, pe spatele țării. LIT. ANTIMONARHICĂ 132. În locul lui se sui pe tron Ștefan. NEGRUZZI, S. I 144. (Tranz.) Îi puseră coroana pe cap și-l suiră în scaun. DELAVRANCEA, O. II 250. A i se sui (cuiva) în cap = a abuza de bunătatea cuiva, a pune stăpînire pe cineva. Era bun... și copiii... i se suia în cap. La TDRG. S-a suit scroafa în copac, se spune despre un parvenit înfumurat. ◊ Tranz. Se lăsase suită în trăsură. DUMITRIU, N. 132. L-am suit pe cetățean în birjă și am pornit la piață. CARAGIALE, O. II 359. 3. Refl. A se înălța, a se ridica (în văzduh). Ia buzduganul de coadă și, cînd îl zvîrle, se suie așa de tare, de nu se mai vede. CREANGĂ, P. 56. Icoana stelei ce-a murit Încet pe cer se suie: Era pe cînd nu s-a zărit, Azi o vedem, și nu e. EMINESCU, O. I 234. Umbrele se suiseră treptat, ascunzînd în întuneric stîncele mari și codrii sălbatici. ALECSANDRI, C. 39. ◊ Expr. A i se sui (cuiva) sîngele în obraz = a se înroși la față (de mînie, de rușine etc.), a se congestiona. A i se sui la cap = a fi plin de sine, a se îngîmfa. A i se sui (cuiva) vinul la (sau în) cap = a se ameți de băutură, a se îmbăta. A i se sui părul în vîrful capului = a i se face părul măciucă, v. măciucă. Lui Ipate i s-a suit tot părul în vîrful capului de frică. CREANGĂ, P. 159. A i se sui piperul la nas v. piper. ◊ Intranz. Ziua avea o strălucire de cleștar și soarele suia cătră crucea amiezii... SADOVEANU, N. P. 284. ◊ Tranz. (Rar; complementul indică o parte a corpului) Sprîncenele dumitale. Pene de privighitoare; Cînd le sui, cînd le ridici, Rău la inimă mă strici. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 24. 4. Refl. (Despre numere, prețuri, sume; astăzi rar) A crește, a se urca, a se mări, a spori. Pe la luna lui septembrie 1865 prețul unei vaci se pogorîse... iar prețul popușoilor se suise. I. IONESCU, D. 164. ◊ Expr. A se sui (pînă) la... = a se urca, a ajunge (pînă) la... Numărul... locuitorilor insulei se suie, cu mic cu mare, la 90000 de suflete. GHICA, S. 532. Holera, după ce s-au suit pînă la 60 morți pe zi, au scăzut acum mai de tot. KOGĂLNICEANU, S. 121. ◊ Tranz. (Folosit și absolut) Dau să număr la fuștei. – Uite-i, frate, doisprezece!... A greșit, îmi spuneți voi? Cum de n-a greșit să spuie Treisprezece? Să mai suie, Nu să-mi facă mai vreo doi! COȘBUC, P. I 202. 5. Intranz. Fig. (Despre glas; p. ext. despre cîntăreți) A intona note (din ce în ce mai) înalte. Că de loc nu suie bine, Că glasul ei prea lung ține, Filomelei tot zicea. ALEXANDRESCU, P. 34.

CURAJ s. n. (în opoziție cu frică, lașitate; adesea în construcție cu verbele «a avea», «a dovedi», «a prinde», «a căpăta» etc.) Forța morală de a înfrunta cu îndrăzneală primejdiile și neajunsurile de orice fel; îndrăzneală, fermitate în acțiuni sau în manifestarea ideilor, a convingerilor. V. bărbăție. Curajul de care au dat dovadă partidele comuniste în timpul celui de al doilea război mondial, îndrăzneala cu care au dus lupta pentru adevăratele interese naționale ale popoarelor lor le-a cîștigat stima și simpatia a milioane de oameni. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 3-4, 190. Hei! de-aș avea curaj... ce i-aș mai spune prin întuneric! ALECSANDRI, T. I 53. Ochii lui albaștri ca azurul, plini de foc, dovedeau curaj. NEGRUZZI, S.I 30. ♦ (Cu valoare de interjecție) Fii îndrăzneț, tare! nu șovăi! nu te lăsa! – Variantă: (popular) coraj (PREDA, Î. 10, SADOVEANU, B. 98, ALEXANDRESCU, M. 32) s. n.

face [At: CORESI, PS. 197 / V: (reg) fa, făcea / Pzi: fac / Ps: 1 făcui, 2 făcuși, 3 făcu, 4 făcurăm (înv făcum), 5 făcurăți (înv făcunt), 6 făcură (Mun făcutără); (reg) 1 feciu (S și: feci), 2 feciși, 3 feace, (fece), 4 feacemu, 5 feacetu (feceți, fecerăți), 6 feaceră, feapse / Par: făcut, (îrg) fapt / Imt: fă!, nu face! (Mun; rar) nu făcea! / E: ml facere] 1 vt A săvârși o acțiune oarecare. 2 vt (Îe) Tace și ~ Se spune despre un om care acționează rapid și eficient. 3 vt (Îe) Facă ce-ar ~ Orice ar întreprinde. 4 vt (Îe) Fă ce-i ~ Îndeplinește indiferent ce ca să... 5 vt (Îe) Orice aș ~ Oricât mi-aș da silința... 6 vt (Îe) ~ ce ~ și... Încearcă prin toate mijloacele și reușește să... 7 vt (Îae) Nu știu cum procedează că... 8 vt (Îae) Vorba e că... 9 vt (Îe) A nu avea ce ~ (sau ce să facă) A nu avea ocupație. 10 vt (Îae) A nu avea posibilitatea să schimbe o situație. 11 vt (Îae) A nu avea posibilitatea să se împotrivească, să obiecteze Si: a nu avea încotro. 12 vt (Irn; îae) Se spune despre cineva (sau cuiva) care comite sau este pe punctul de a comite o imprudență, o gafă. 13 vt (Îe) A nu (mai) avea ce-i ~ (sau ce să-i facă) A nu mai putea să repare ceva. 14 vt (Îae) A recunoaște superioritatea evidentă a cuiva (într-o confruntare). 15 vt (Îae) A nu putea influența (în bine) pe cineva. 16 vt (Înv; îe) A nu avea ce-și ~ capului A nu putea evita să... 17 vt (Îe) A nu avea ce ~ cu... A nu avea (nici o) nevoie de... 18 vt (Îae) A nu-i servi la nimic. 19 vt (Îe) Ce puteam ~? Nu m-am putut împotrivi. 20 vt (Îe) Ce (tot) faci (sau ce ai făcut de)... ? Ce ți s-a întâmplat că... ? 21 vt (Îae) De ce... ? 22 vt (Îe) Ce (mai) faci? Cum îți merge? 23 vt (Îe) A ~ totul (sau tot posibilul, în toate chipurile, posibilul și imposibilul) să (sau ca să)... A depune toate eforturile (pentru a realiza ceva). 24 vt (Exprimând surpriza neplăcută și purtând accentul în frază; îe) Ce ~? Cum?! Cum se poate una ca asta! 25 vt (Îrg; Îlav) Nu ~ alta, decât... Numai. 26 vt (Îe) N-am făcut nimic N-am rezolvat nimic. 27 vt (Îae) Nu m-am ales cu nimic. 28 vt (Îae) Nu sunt vinovat. 29 vt (Îe) Ce-i de făcut (cu cineva sau cu ceva)? Cum să se procedeze (cu cineva sau cu ceva). 30 vt (Îe) Văzând și făcând Procedând în funcție de împrejurări. 31 (Îe) A avea a (sau de-a) ~ cu cineva (sau cu ceva) A avea ceva în comun cu cineva sau cu ceva. 32 (Îae) A suporta consecințele faptelor sale Si: a o păți. 33 vt (Îe) Ce are a ~? Ce legătură este (între un lucru și altul)? 34 vt (Îae) Ce interesează? 35 vt (Îae) Și ce-i cu asta? 36 vt (Îe) N-are a face! Nu interesează! 37 vt (Îae) N-are importanță! 38 vr (Îe) S-a făcut! Sunt de acord! 39 vr (Îae) Fii fără grijă! 40 vt (Pop; îe) ~ a(ce)lea, a(ce)stea Astfel lucrează. 41 vt (Pop; îe) De-acestea (sau de-acelea) ~ Astfel se comportă. 42-43 vt (Euf; îe) A-și ~ nevoile A urina sau a defeca. 44-45 vt(a) (Euf; îe) A ~ pe el A urina sau a defeca pe el. 46 vt(a) (Dep; complinit și cu „de frică”; îae) A fi îngrozit. 47 vt A provoca. 48 vt A da naștere la... 49 vt A pricinui. 50 vt (Îe) Nu ~ nimic! N-are nici o importanță. 51 vt (Îae) Răspuns de complezență dat celui care își cere scuze că a produs, fără voie, o neplăcere. 52 (Îvp; îe) A ~ mult din ceva A acorda unui lucru o atenție prea mare. 53 vt (C. i. zgomot, gălăgie etc.) A produce zgomot. 54 vt (Înv; îe) A ~ zurbavă A stârni agitație în mulțime. 55 vt (Îe) A ~ capăt (sau sfârșit, înv, coneț) A sfârși. 56 vt (Îae) A face să înceteze. 57 vt (C. i. ființe; îae) A omorî. 58 vt (Îvp; îe) A ~ vârf la ceva A termina ceva. 59 vt (Îvp; îe) A ~ nădejde A da speranțe. 60 vt (Înv; îe) A ~ cercare A cerceta. 61-62 vt (Îvp; îe) A ~ prietenie (sau tovărășie) cu cineva A avea cu cineva relații de prietenie (tovărășie) cu cineva. 63 vt (Îe) A ~ dragoste cu cineva A avea relații sexuale cu cineva. 64 vt (Înv; îe) A ~ pre osândă A osândi pe cineva. 65 vt (Înv; îe) A ~ din plineală (sau, Trs, destul) A satisface. 66 vt (Îvp; îe) A ~ de știre (cuiva) A anunța (pe cineva). 67 vt (Pop; îe) A ~ aiasmă (sau moliftă) A sfinți casa. 68 vt (Îvp; îe) A ~ credința A se logodi. 69 vt (Înv; îe) A ~ mește(r)șug A întrebuința mijloace incorecte spre a realiza ceva. 70 vt (Jur; înv; îe) A ~ lege (sau leage) A da sentința. 71 vt (Îae) A pedepsi. 72 vt (Nob; îe) A ~ cuvânt A ține o cuvântare. 73 vt (Îvp; îe) A ~ inimă bună cuiva A îmbărbăta pe cineva. 74 vt (Îae) A îmbuna pe cineva. 75 vt (Îe) A ~ bine cuiva cu ceva A ajuta pe cineva cu ceva. 76 vt (Îae) A împrumuta pe cineva cu ceva. 77 vt (Îe) A-i ~ rău A-i produce o neplăcere (fizică sau morală). 78 vt (Îe) A-i ~ bine A-i prii. 79 vt (Îe) A nu ~ nimic cuiva A lăsa în pace pe cineva. 80 vt (Îae) A nu agresa fizic pe cineva. 81 vt (Îe) A i-o ~ (bună sau cu vârf și îndesat sau lată) ori a-i ~ (cuiva) una (și bună) A pricinui cuiva un rău, un prejudiciu. 82 (Irn; îae) A juca o festă cuiva. 83 vt (Îvp; îe) A ~ cuiva în silă A produce neplăcere cuiva. 84 vt (Îlv) A-și ~ curaj A se îmbărbăta. 85 vt (Irn; îal) A bea ca să prindă curaj. 86 vt (Îvp; Îe) A-și ~ facerea A se omorî. 87 vt (Îe) A-și ~ gânduri (sau închipuiri ori griji) A fi îngrijorat. 88 vt (Îe) A-și ~ (o) idee A-și închipui. 89 vt (Îae) A înțelege în linii mari. 90 vt (Îe) A-și ~ inimă bună A se înveseli. 91-92 vtr (Îe) A(-și) ~ inimă rea (sau amară sau sânge rău) A (se) supăra. 93 vt (Îrg; îe) A-și ~ măsuri A chibzui. 94 vt (Îe) A-și ~ milă de (sau cu) cineva A se milostivi. 95 vt (Îvp; îe) A-și ~ spaimă A se speria (fără motiv și a fugi). 96 vt (Îe) A-și ~ râs (de cineva sau de ceva) A râde de cineva (sau de ceva). 97 vt (Îae) A batjocori. 98 vt(a) (Trv; îe) A(-și) ~ cu mâna (sau din mână) A se masturba. 99 vt (Pop; îe) A ~ farmece (sau fermecătură, descântec(e)) (cuiva) A fermeca (pe cineva). 100 vt(a) (Pop; îe) A ~ cuiva de urât A fermeca pe cineva pentru ca acesta să urască pe cineva sau pentru a-și pierde pofta de viață. 101 vt(a) (Îae) A descânta pe cineva împotriva farmecelor de urât. 102 vt(a) A-i ~ cu ulcica (cuiva) A fermeca pe cineva pentru a se îndrăgosti de o anumită persoană. 103 vt(a) (Pop; îe) A ~ de ursită A ghici. 104 vt(a) (Pop; îe) A ~ pe dragoste A face vrăji pentru a atrage dragostea unei persoane. 105 vt(a) (Pop; îe) A ~ pe fapt A face vrăji ca o anumită persoană să nu aibă noroc. 106 vt (Îvp; îlv a ~ + abstract) Indică acțiunea verbului corespunzător: Fac hotărâre Hotărăsc. Fac (cuiva) chemare Îl chem. 107 vt (C. i. un substantiv abstract ca „faptă”, „lucru”, „minuni”, „păcat”) A săvârși. 108 vt (C. i. un substantiv abstract ca „faptă”, „lucru”, „păcat”) A comite. 109 vt A manifesta. 110 vt A acorda. 111 vt A îndeplini. 112 vt A realiza. 113 vt (Pop; îe) A ~ (un) târg (sau târgul) A încheia o tranzacție comercială. 114 vt (Spt) A juca (un meci). 115 vt A practica o meserie. 116 vt A exercita. 117 vt A urma un curs sau o formă de învățământ Si: a studia. 118 vt (Pop; îe) A ~ la miliție A îndeplini stagiul militar. 119 vt (D. festivități, servicii religioase etc.) A ține. 120 vt (D. festivități, praznice, servicii religioase etc.) A organiza. 121 vt A realiza o mișcare sau un gest. 122 vt (Îe) A ~ un cerc A descrie un cerc. 123 vt (Îe) A ~ cotituri A coti. 124 vt (Îe) A ~ o temenea (sau un compliment) A se înclina (în semn de supunere și respect). 125 vt (Îe) A ~ (un) semn (cu capul, cu mâna etc. sau din cap) A atrage atenția printr-un gest. 126 vt (Îae) A da să se înțeleagă printr-un semn că... 127 vt (Îe) A ~ cu mâna (sau din mână) A porunci. 128 vt (Îae) A chema. 129 vt (Îe) A ~ cu capul (să... sau că...) A porunci. 130 vt (Îae) A chema printr-o mișcare a capului. 131 vt (Îae) A mișca încoace și încolo capul. 132-133 vt (Îe) A ~ din cap că da (sau nu) A aproba (sau a refuza). 134 vt (Îe) A ~ (cuiva) cu ochiul (sau din ochi) A face cuiva un semn simbolic (închizând și deschizând un ochi). 135 vt (D. femei; îae) A cocheta cu îndrăzneală. 136 vt (Fig; d. mărfuri, alimente etc.; îae) A îmbia. 137 vt (Rar; d. bărbați; îe) A ~ cu mustața A cocheta. 138 vt (Pop; rar; îe) A ~ cu măseaua A zâmbi ipocrit, arătându-și dinții. 139 vt (Îe) A ~ (cuiva) cu degetul A amenința pe cineva cu degetul arătător. 140 vt (Pop; îe) A făcut hojmâc! „A căzut fără sine!”. 141 vt (Îe) A ~ roată (sau cerc) (în jurul...) A se așeza în cerc) (în jurul... ) 142 vt (D. rochii sau fustele femeilor care dansează; îae) A se înfoia prin rotire. 143 vt A parcurge un drum sau o distanță. 144 vt (Îe) A ~ drum (sau cale) A merge. 145 vt (Îae) A călători. 146 vt (Îe) A ~ un pas (sau câțiva pași) A păși. 147 vt (Îe) A ~ câțiva pași A se plimba. 148 vt (Fig; îe) A ~ pasul (acesta sau, înv, tot pasul) A întreprinde ceva (important). 149 vt (Îe) A ~ pași mari A înainta (rapid). 150 vt (Fig; îae) A progresa mult. 151 vt (Îe) A ~ stânga (sau, înv, hoisa) A merge spre stânga. 152 vt (C. i. o perioadă de timp) A petrece. 153 vt (C. i. o perioadă de timp) A lăsa să treacă. 154 vt (Îe) A-și ~ veacul A petrece multă vreme undeva. 155 vt A serba. 156 vt (Pop; îe) A ~ amiazul A mânca de prânz. 157 vt (Îae; șîe a-și ~ siesta) A se odihni după masă. 158 vt A alcătui. 159 vt A produce un bun material Si: a fabrica (2). 160 vt A construi. 161 vt (Pop; îe) A ~ pereți A zidi. 162 vt (Fig; fam; îe) A ~ trotuarul A practica prostituția. 163 vt (Reg; fig; îe) A ~ rachiu (sau bere) pisicii (sau mâței) A plânge. 164 vt (Rar; fig; îe) A ~ (cuiva) un topor A-i juca o festă cuiva. 165 vt (Îe) A ~ la loc (sau iar) A reface. 166 vt (Tlg; d. divinitate) A da ființă la ceva din neant Si: a crea (6). 167 vt A inventa. 168 vt A scrie o operă literară. 169 vt A realiza o operă artistică. 170 vt A compune muzică. 171 vt (Îe) A ~ muzică A cânta. 172 vt (Înv; îe) A ~ slova A imita scrisul cuiva. 173 vt A stabili o lege, o convenție, o înțelegere. 174 vt A institui. 175 vt (Îvp) A alege (prin vot). 176 vt (D. praf) A stârni. 177 vt A lăsa urme pe ceva. 178 vt A pregăti ceva într-un anumit scop. 179 vt (Îe) A ~ focul (Ban, lumină) A aprinde focul. 180 vt (Îae) A ațâța focul. 181 vt (Îe) A ~ fân A cosi (a usca și a strânge) iarba. 182 vt (Trs; îe) A ~ poală A tivi partea de jos a unei rochii. 183 vt (Îvp; îe) A ~ prânz A mulge oile pentru întâia oară, primăvara. 184 vt (Îvp; îe) A ~ aplecători A se începe mulgerea oilor, pentru brânză. 185 vt (Îvp;îe) A ~ lapți A mulge oile, ca să facă lapte pe timpul iernii. 186 vt (Îe) A-și ~ toaleta A se spăla (și a se îmbrăca). 187 vt A aranja (părul, sprâncenele, hainele etc.). 188 vt (Spc; îe) A-și ~ părul A se coafa. 189 vt (Îe) A-și ~ unghiile A-și face manichiura. 190-191 vtr A (se) farda. 192 vt (Îe) A ~ cărțile (la joc) A amesteca și a împărți cărțile. 193 vt (Îe) A ~ patul (sau, înv, culcușul) A întinde așternuturile. 194 vt (Îe) A ~ masa A pune masa. 195 vt (Înv; îe) A ~ baia A potrivi temperatura apei, pentru baie. 196 vt (Îe) A ~ ghetele A curăța și a lustrui încălțămintea. 197 vt (La biliard; îe) A ~ o bilă (sau un carambol) A nimeri cu bila alte bile. 198 vt (Pop; îe) A ~ cu spoială (sau cu humă, cu var etc.) A spoi (cu humă, cu var etc.). 199 vt (Îrg; îe) A ~ gata A pregăti. 200 vt (Îae) A furniza. 201 vt (Îe) A ~ cuiva cale (sau drum) A lăsa să treacă. 202 vt (Îae) A ajuta să treacă sau să se răspândească. 203 vt (Pex; îae) A ajuta. 204 vt (D. mâncăruri) A găti. 205 vt (Șîe a ~ rost) A procura. 206 vt A comanda confecționarea unui obiect. 207 vt A cumpăra. 208 vt (C. i. bani) A câștiga. 209 vt A agonisi (1). 210 vt A economisi. 211 vt (Spc; îe) A ~ avere (sau bani, îvp, parale) A se îmbogăți. 212 vt (D. femei; fșa) A naște. 213 vt (Pop; îe) Mă-sa l-a făcut dormind Se spune despre o persoană apatică sau leneșă. 214 vt (Pfm; îe) De când l-a făcut mă-sa (sau de când mă-sa l-a făcut) De când s-a născut. 215 vt (Îae) Dintotdeauna. 216 vt (D. soți) A procrea. 217 vt(a) (Pop; d. o femeie; îe) E de-a ~ Este însărcinată. 218 vt (Urmat de pp „cu” și numele partenerului) A concepe cu... 219 vt (Înv; d. bărbați) A avea un copil. 220 vt (D. mamifere) A făta. 221 vt (Reg; îe) A ~ un mânz mort Se spune despre o persoană care a realizat ceva neviabil. 222 vt (D. păsări) A oua. 223 vt (D. pomi) A da roade. 224 vt (D. plante) A da muguri, frunze, flori etc. 225 vt (D. ființe și plante, c.i. paraziți etc.) A căpăta. 226 vt (D. ființe și plante) A-i crește ceva pe corp. 227 vt (C. i. numele unei boli) A se îmbolnăvi de... 228 vt (C. i. membre) A(-i) crește. 229 vt (D. puii unor animale; îe) A ~ ochi A putea deschide ochii (la câteva zile de la naștere). 230 vt (Fam; d. oameni; îae) A se trezi din somn. 231 vt (Îe) A ~ ochi(i) mari (sau ca de bou) A se holba. 232 vt (Pfm; îe) A ~ o gură cât o șură A deschide gura mare. 233 (Pfm; îe) A ~ burtă (sau pântece, fălci) A se îngrășa. 234 vt (Pfm; fig; îe) A ~ fălci A se împotrivi. 235 vt (D. pantaloni; îe) A ~ genunchi A se deforma în dreptul genunchilor. 236 vt A da cuiva posibilitatea de a... 237 vt A îndemna. 238 vt A convinge. 239 vt (Fam; îe) A ~ din vorbe A minți. 240 vt (Îae) A înșela. 241 vt A obliga. 242 vt A predispune la ceva. 243 vt (Îvp) A învăța minte. 244 vt A ajuta pe cineva să ajungă într-o anumită situație (socială). 245 vt (Îe) A ~ copil de suflet pe cineva A adopta pe cineva. 246 vt (Pop; îe) A ~ (de) nevastă A se însura. 247-248 vtr (Îe) A (se) ~ bine (sau sănătos) A (se) vindeca. 249 vt A transforma. 250 vt (Pop; îe) A ~ din două babe o nevastă A coase din două cârpe o cămașă. 251 vt (Pop; îe) A ~ din babă nevastă A repara o casă veche. 252 vt (Pop; îe) A ~ (cuiva) coastele pântece (sau spinarea cobză) sau a ~ pe cineva ghem A bate (pe cineva) tare. 253 vt (Îe) A ~ pe cineva cobză A lega fedeleș. 254 vt (Îe) A-și ~ ochii roată A se uita de jur-împrejur. 255 vt (Îe) A ~ ochii în patru A fi foarte atent. 256 vt (Îe) A ~ în două (bucăți sau părți) A tăia în două bucăți Si: a despica, a înjumătăți. 257 vt (Înv; c. i. ființe; îe) A ~ întru mii A înmulți. 258 vt (Înv; îe) A ~ un loc în „n” bătrâni A împărți un loc în „n” loturi. 259 vt (Îlv) A ~ ceva cunoscut A anunța. 260 vt (Îe) A ~ pe cineva cunoscut cuiva A prezenta pe cineva cuiva. 261 vt (Îe) A ~ pe cineva cunoscut (sau, înv, numit) A pune pe cineva în centrul atenției publicului. 262 vt A califica pe cineva drept... Si: a declara, a numi, a zice. 263 vt (Îe) A învinui pe cineva de... 264 vt (Îe) A ~ de minciună pe cineva A arăta, în public, că o persoană este mincinoasă. 265 vt A ~ (pe cineva) cum îi vine la gură A batjocori (pe cineva). 266 vt (Îae) A certa rău pe cineva, fără a-și alege cuvintele. 267-268 vt (Îe) A ~ pe cineva scăpat A lăsa (sau a ajuta) pe cineva să scape. 269 vt (Îe) A ~ (ceva sau pe cineva) pierdut A lăsa (ceva sau pe cineva) să se piardă, dând impresia că fără voia lui. 270 vt (Îae) A fura. 271 vt (Îe) A ~ (pe cineva sau ceva) uitat A uita (de ceva sau de cineva). 272 vt (Îae) A nu mai pomeni de cineva sau ceva. 273 vt (Îvp; îe) A ~ scos de vânzare A expune spre vânzare. 274 vt (D. mărfuri sau obiecte de schimb) A justifica prețul cerut Si: a merita, a valora. 275 vt (Îvp; îe) ~ parale(le) Merită banii. 276 vt (Îe) Nu ~ parale(le) (sau nici o para, o para chioară, nici două parale) Nu are nici o valoare. 277 vt(a) (Îe) (E) scump, dar ~ (sau fie, că ~)! E scump, dar merită (banii)! 278 vt (Fam; îlv) A ~ un dans (pe cineva sau cu cineva) A dansa (cu cineva). 279 vi A proceda. 280 vi A acționa. 281 vi A se comporta. 282 vi (Îe) A ~ (așa) după cum (sau cum, precum) zice (sau poruncește etc.) (cineva) A se conforma unei porunci. 283 vi (Îae) A se comporta după cum i s-a cerut. 284 vr (În construcții interogative) A se descurca într-un anumit fel Ce se face acum?. 285 vi A-i merge cuiva bine (sau rău). 286 vi (Pop; în superstiții, determinat de „a bine”, „a rău”, „a ploaie” etc.) A prevesti. 287 vi (Îae) A cobi. 288 vi A costa. 289 vim A merita (să...). 290 vim (Îae) A se cuveni (să...). 291 vi (Fam; îe) Nu ~ pentru... Nu e potrivit pentru... 292 vi (Îae) Nu e de prestigiul cuiva. 293 vi A se îndrepta spre... 294 vi A merge. 295 vi A o coti (spre...). 296 vi (Fam; îe) A ~ la stânga A fura. 297 vr (Fam) A se abate. 298-299 vr (Fam) A se duce sau a veni. 300 vr (Fam) a se apropia. 301 vi A zice. 302 vr (D. fenomene atmosferice) A se produce. 303 vr (D. zi) A se ivi. 304 vr (D. noapte, întuneric etc.) A se lăsa. 305 vru (Îe) Se ~ frumos Se înseninează. 306 vr (Îe) A i se ~ (cuiva) negru (sau roșu) înaintea ochilor A i se face rău (de supărare, mânie etc.). 307 vr (Îae) A se mânia foarte tare. 308 vim (Pop) A i se părea cuiva că vede sau că aude ceva sau pe cineva (în vis sau în imaginație) Se făcea că vede un palat. 309 vr (Pop; d. drumuri, văi etc.) A se desfășura (înaintea ochilor) Se făcea o vale lungă. 310 vr (D. senzații sau sentimente; construit cu dativul pronumelui) A fi cuprins (brusc) de... I s-a făcut frică. 311 vr A fi cuprins de o dorință nestăpânită pentru ceva I s-a făcut de ducă. 312 vr (Îe) A i se ~ cuiva (de ceva sau cineva) A fi puternic atras de... 313 vru (Pop) A se întâmpla Ce s-a făcut cu el? 314 vru (Îe) Ce s-a făcut (cineva)? Ce a devenit? 315 vru (Îae) Cum s-a descurcat? 316 vru (Îe) Cum se face că... (sau de...)? Cum e posibil ca? 317 vr A deveni. 318 vr (Îlv) A se ~ (roșu) ca sfecla (sau ca focul) A se înroși. 319 vr (Îlv) A se ~ galben (ca lămâia, ca șofranul) A se îngălbeni. 320 (Îlv) A se ~ vânăt A se învineți. 321 vr (Îe) A se ~ stăpân pe ceva A lua un lucru în stăpânire, prin forță sau viclenie. 322 vr (D. drumuri, rețele etc.; îlv) A se ~ în două A se bifurca. 323 vr (Îvp) A ajunge la numărul de... Ceata se face de două sute de oșteni. 324 vr A se pune în situația de... 325 vr A îmbrățișa cariera de... 326 vi A îndeplini o treabă sau o funcție ocazională. 327 vr (Îe) A se ~ (o) rană A se umple de răni. 328 vr (Îe) A se ~ trup și suflet A se uni strâns. 329 vr (Îe) A se ~ mare A crește. 330 vr (Îe) A se ~ frumos A deveni frumos. 331 vr (Îae) A se împodobi. 332 vr (Îe) A se ~ mare și tare A-și da importanță. 333 vr (Determinat prin „la loc”, „din nou”, „iarăși” etc.; șîe, pop, a se ~ ca întâiu) A redeveni. 334 vr (Îe) A se ~ (tot sau, înv, tot de) una A se contopi. 335 vr (Îe) A se ~ de (sau să...) A ajunge să... 336 vr A-i reveni. 337 vr A împlini o numită vârstă. 338 vr A se aduna. 339 vr (D. plante) A ajunge la maturitate. 340 vr (D. fructe sau grâne) A se coace. 341 vr (D. mâncăruri) A ajunge bune de mâncat. 342 vr (Uneori fără conjuncție) A simula Se face că pleacă. 343 vr A se da drept. 344 vr A pretinde că este... 345 vi A-și lua înfățișarea de... Face pe nevinovata. 346 vi A-și da aere Face pe deșteptul. 347 vi (Fam; d. actori) A juca rolul de...

SCÎNDURĂ, scînduri, s. f. Piesă de lemn lată, cu secțiunea dreptunghiulară, groasă de cel mult 5 cm, obținută prin tăierea în lung a unui trunchi de copac și întrebuințată la lucrări de construcție și de tîmplărie. V. blană². Lumina feștilei de seu... pătrunde în raze fine pînă la mine, prin crăpăturile scîndurilor de brad. SADOVEANU, O. VIII 179. Se opri să reteze, cu un ferestrău îngust, capătul scîndurii. C. PETRESCU, Î. II 181. Pe un pat de scînduri goale doarme tînăra nevastă, În mocnitul întuneric și cu fața spre fereastă. EMINESCU, O. I 84. ◊ Expr. Scîndură de salvare v. salvare. A fi (a se usca sau a rămîne) ca scîndura = a slăbi foarte mult. Să arză pîn’ la butuc, Dorul... să nu-l mai duc, Că de cînd dor am purtat Ca scîndura m-am uscat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 91. A lăsa pe cineva scîndură (sau ca scîndura) = a-l lăsa sărac de tot. Dragele fetițele Mi-au tocat paralele, M-au băut și m-au mîncat, Ca scîndura m-au lăsat. TEODORESCU, P. P. 306. ♦ (Mai ales la pl.) Podele, dușumea. Ia-mă la tine. Mi-e frică. Dorm jos, pe scîndură... Înțelege că mi-e frică. C. PETRESCU, C. V. 269. Așa se simțea Manlache, întins pe scîndura prispei de la hambar. POPA, V. 303. Deodat-aud foșnirea unei rochii, Un moale pas abia atins de scînduri. EMINESCU, O. I 119. ◊ (Popular, sugerînd sicriul) Că urîtu n-are leac Făr’ patru scînduri de brad Și-o piatră mare la cap. HODOȘ, P. P. 140. Și mă cată, mamă, cată... La capul șireagului, Chiar la poala steagului; Eu acolo-i fi-ngropat, Fără scîndură de brad. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 324. ◊ Expr. (Familiar) A-i suna (cuiva) scîndura = a muri. De băut eu m-oi lăsa, Cînd mi-a suna scîndura. SEVASTOS, N. 277. Lume, lume, soro, lume, De tine m-oi sătura Cînd mi-o suna scîndura. TEODORESCU, P. P. 287.

FACE, fac, vb. III. A. Tranz. I. 1. A întocmi, a alcătui, a făuri, a realiza, a fabrica un obiect. Face un gard. ♦ A procura un obiect, dispunând confecționarea lui de către altcineva. Își face pantofi. 2. A construi, a clădi; a ridica, a așeza. Face o casă. Face fânul stoguri. 3. A găti, a prepara, a pregăti un aliment, o mâncare. 4. A compune, a scrie, a crea o operă literară; a executa, a realiza o operă artistică. 5. A stabili o lege, o convenție, o înțelegere. 6. A câștiga, a agonisi, a strânge bani, avere. 7. A pregăti ceva într-un anumit scop. Își face bagajele. ◊ Expr. A face focul = a ațâța, a aprinde focul. ♦ A aranja (părul, sprâncenele, buzele, unghiile etc.). II. 1. (Despre femei) A naște. ◊ Expr. (Pop. și fam.) De când l-a făcut mă-sa sau de când mă-sa l-a făcut = de când s-a născut, dintotdeauna. ♦ (Despre soți) A procrea. ♦ (Despre mamifere) A făta. ♦ (Despre păsări) A oua. 2. (Despre pomi) A produce, a da roade; (despre plante) a scoate, a da muguri, frunze, flori etc. 3. (Despre ființe și plante) A căpăta, a dobândi; a-i apărea. A făcut o bătătură. ♦ A se îmbolnăvi de... A făcut scarlatină. 4. (În expr.) A face ochi = a) (despre puii unor animale) a putea deschide ochii (la câteva zile după naștere); b) (fam., despre oameni) a se trezi, a se scula din somn. A face burtă (sau) pântece = a se îngrășa. A face genunchi = (despre pantaloni) a se deforma (de multă purtare) în dreptul genunchilor. III. 1. A întocmi, a potrivi lucrurile astfel ca să...; a da cuiva posibilitatea de a... Ce-a făcut, ce-a dres, că a reușit... 2. A determina, a convinge. Nu l-au putut face să se însoare. 3. A obliga, a sili, a constrânge, a pune pe cineva să... Nu mă face să plec. 4. A predispune la ceva; a îndemna. Timpul urât îl face trist. IV. 1. A determina sau a ajuta pe cineva sau ceva să-și schimbe starea inițială, să ajungă într-o anumită situație. L-a făcut om. ◊ Expr. A face (sau, refl., a se face) bine (sau sănătos) = a (se) însănătoși, a (se) vindeca. 2. A preface, a schimba, a transforma în... Faceți din piatră aur. ◊ Expr. A face din țânțar armăsar = a exagera mult. A face (cuiva) coastele pântece (sau spinarea cobză) = a bate (pe cineva) tare. A face noaptea (sau din noapte) zi = a nu dormi, a rămâne treaz toată noaptea. A face (sau, refl., a se face) praf = a (se) distruge, a (se) nimici. 3. A zice, a spune (despre cineva sau cuiva) că este..., a califica; a învinui, a acuza pe cineva de... L-a făcut măgar. ◊ Expr. A face (pe cineva) cum îi vine la gură = a ocărî sau a certa (pe cineva) rău, fără a-și alege cuvintele, a batjocori (pe cineva). A face (pe cineva) cu ou și cu oțet v. oțet. V. 1. A săvârși, a făptui, a comite. A făcut o eroare. ◊ Expr. Face ce face și... = încearcă prin toate mijloacele și izbutește să...; nu știu cum procedează că...; vorba e că... A nu avea ce face (sau ce să facă) = a) a nu avea o ocupație; b) a nu-i rămâne cuiva nimic de schimbat într-o situație, a nu avea posibilitatea să se împotrivească, să obiecteze, să ajute cu ceva; a nu avea încotro; c) se spune despre cineva (sau cuiva) care comite sau este pe punctul să comită o imprudență, o prostie, o gafă. A nu avea ce face cu... = a nu avea (nici o) nevoie de..., a nu-i trebui; a nu-i folosi, a nu-i servi la nimic. Ce (mai) faci? = cum îți merge? cum o (mai) duci? A face totul sau a face tot posibilul (sau în toate chipurile, posibilul și imposibilul) să (sau ca să) = a depune toate eforturile (pentru a realiza ceva). (Exprimând surpriza neplăcută și purtând accentul în frază) Ce face?! = cum?! cum se poate (una ca asta)? Ce (tot) faci (sau ce ai făcut de)...? = ce ți s-a întâmplat că...? care e cauza că...? Ce-i de făcut (cu cineva sau cu ceva)? = cum să se procedeze (cu cineva sau cu ceva)? N-am făcut nimic = a) nu am realizat nimic, nu m-am ales cu nimic; b) nu sunt vinovat, nu am comis ceea ce mi se impută. Văzând și făcând = procedând conform situației, împrejurărilor, fără un plan dinainte stabilit. A avea a (sau de-a) face cu cineva (sau cu ceva) = a) a avea ceva comun cu cineva (sau cu ceva), a exista anumite relații între...; b) a o păți, a suporta consecințele faptelor sale. Ce are a face? = ce legătură este (între un lucru și altul)? ce interesează? și ce-i cu asta? N-are a face! = nu interesează! n-are importanță! (Refl.) S-a făcut! = ne-am înțeles! s-a aranjat! Fii fără grijă! 2. A provoca, a da naștere la..., a cauza, a pricinui. A făcut o încurcătură ◊ Expr. Nu face nimic! = (formulă de politețe cu care se răspunde celui ce-și cere scuze pentru un neajuns sau o supărare pricinuită fără voie) nu are nici o importanță! A i-o face (bună sau lată sau cu vârf) sau a-i face (cuiva) una (și bună) = a-i pricinui cuiva un rău, un neajuns. A(-și) face inimă rea (sau sânge rău) = a (se) supăra, a (se) consuma. A-și face gânduri (sau griji) = a se îngrijora. ♦ A arăta, a manifesta, a acorda. I-a făcut toate onorurile. 3. A aduce la îndeplinire; a realiza, a îndeplini, a împlini. Și-a făcut datoria. ◊ Expr. A face (un) târg (sau târgul) = a cădea de acord, a încheia o tranzacție (comercială). ♦ A juca (un meci). 4. A exercita, a practica o meserie. Face avocatură. ♦ A studia, a urma un curs sau o formă de învățământ. Face medicina. 5. (Cu complementul „semn”) A atrage cuiva atenția printr-un gest; a da cuiva să înțeleagă ceva printr-un semn. (Cu elipsa complementului) Face din cap că a înțeles. ◊ Expr. A face (cuiva) cu degetul = a amenința (pe cineva) cu degetul arătător. A face (cuiva) cu ochiul = a) a face (cuiva) un semn simbolic (închizând și deschizând un ochi); b) a atrage, a îmbia. 6. A parcurge, a străbate un drum sau o distanță. A făcut 2 kilometri. 7. A petrece, a parcurge un interval de timp. Cu el și-a făcut veacul. B. Intranz. I. 1. A proceda; a acționa; a se comporta. Fă cum știi. ♦ Refl. (În construcții interogative) A se descurca într-un anumit fel. Ce se face acum? 2. A-i merge cuiva bine (sau rău), a o duce bine (sau rău). 3. (În superstiții, determinat prin „a bine”, „a rău”, „a ploaie” etc.) A prevesti, a cobi. Porcul face a ploaie. 4. (Pop.; în superstiții) A vrăji, a fermeca; a descânta. I-a făcut de boală. II. 1. A valora, a prețui; a costa. Cât fac pantofii? 2. (La pers. 3; cu valoare impersonală) A fi vrednic (de a...), a merita (să...). Scump, dar face! 3. (Fam.; în expr.) Nu face pentru... = a) nu e potrivit, nu corespunde pentru...; b) nu e de prestigiul cuiva, nu cadrează cu... III. 1. A se îndrepta, a merge, a porni (către sau spre...); a o coti (spre...). Am făcut la dreapta. ♦ Refl. (Fam.) A se abate, a se duce (sau a veni), a se apropia. Fă-te încoace! 2. A zice, a spune. Am să te cert, făcea el. C. Refl. I. 1. (despre zi, noapte, întuneric etc.) A se produce, a se ivi, a se lăsa. ◊ Expr. A i se face (cuiva) negru (sau roșu etc.) înaintea ochilor = a nu mai vedea, a i se face rău (din cauza supărării, a mâniei); a se supăra, a se mânia foarte tare. ♦ Impers. (Pop.) A i se părea cuiva că vede sau că aude ceva sau pe cineva (în vis sau în imaginație). Se făcea că vede un palat. 2. (despre drumuri, văi etc.) A se desfășura, a se deschide (înaintea ochilor). Se făcea o vale lungă. 3. (despre senzații sau sentimente; construit cu dativul pronumelui) A se naște, a se produce (în cineva) deodată, a fi cuprins de... I s-a făcut frică. ♦ A fi cuprins de o dorință nestăpânită pentru ceva, a simți dorul de... I s-a făcut de ducă. 4. (Pop.) A se întâmpla. Ce s-a făcut cu el? ◊ Expr. Ce s-a făcut (cineva)? = ce a devenit? cum s-a descurcat? Cum se face că... (sau de...)? = cum e posibil ca...? II. 1. A ajunge, a deveni. Copilul s-a făcut mare. ◊ Loc. vb. A se face galben = a se îngălbeni. A se face vânăt = a se învineți. A se face roșu = a se înroși, a se îmbujora. ◊ Expr. A se face stăpân pe ceva = a lua un lucru în stăpânire cu forța sau fără a-i aparține. A se face în două = (despre drumuri, rețele etc.) a se bifurca, a se despărți, a se ramifica. ♦ A ajunge la numărul de..., la un total de... Ceata se face de două sute de oșteni. ♦ A îmbrățișa cariera de..., a deveni. Se face muncitor metalurgist. ♦ Intranz. A îndeplini o treabă sau o funcție ocazională. ♦ (Determinat prin „la loc”, „din nou”, „iarăși” etc.) A redeveni. S-a făcut din nou om. 2. A se preface, a simula. Se face că pleacă. ♦ Intranz. A-și lua înfățișarea de..., a se arăta, a-și da aere de... Face pe nevinovata. – Lat. facere.

FACE, fac, vb. III. A. Tranz. I. 1. A întocmi, a alcătui, a făuri, a realiza, a fabrica un obiect. Face un gard. ♦ A procura un obiect, dispunând confecționarea lui de către altcineva. Își face pantofi. 2. A construi, a clădi; a ridica, a așeza. Face o casă. Face fânul stoguri. 3. A găti, a prepara, a pregăti un aliment, o mâncare. 4. A compune, a scrie, a crea o operă literară; a executa, a realiza o operă artistică. 5. A stabili o lege, o convenție, o înțelegere. 6. A câștiga, a agonisi, a strânge bani, avere. 7. A pregăti ceva într-un anumit scop. Își face bagajele. ◊ Expr. A face focul = a ațâța, a aprinde focul. ♦ A aranja (părul, sprâncenele, buzele, unghiile etc.). II. 1. (Despre femei) A naște. ◊ Expr. (Pop. și fam.) De când l-a făcut mă-sa sau de când mă-sa l-a făcut = de când s-a născut, dintotdeauna. ♦ (Despre soți) A procrea. ♦ (Despre mamifere) A făta. ♦ (Despre păsări) A oua. 2. (Despre pomi) A produce, a da roade; (despre plante) a scoate, a da muguri, frunze, flori etc. 3. (Despre ființe și plante) A căpăta, a dobândi; a-i apărea. A făcut o bătătură. ♦ A se îmbolnăvi de... A făcut scarlatină. 4. (În expr.) A face ochi = a) (despre puii unor animale) a putea deschide ochii (la câteva zile după naștere); b) (fam., despre oameni) a se trezi, a se scula din somn. A face burtă (sau) pântece = a se îngrășa. A face genunchi = (despre pantaloni) a se deforma (de multă purtare) în dreptul genunchilor. III. 1. A întocmi, a potrivi lucrurile astfel ca să...; a da cuiva posibilitatea de a... Ce-a făcut, ce-a dres, că a reușit... 2. A determina, a convinge. Nu l-au putut face să se însoare. 3. A obliga, a sili, a constrânge, a pune pe cineva să... Nu mă face să plec. 4. A predispune la ceva; a îndemna. Timpul urât îl face trist. IV. 1. A determina sau a ajuta pe cineva sau ceva să-și schimbe starea inițială, să ajungă într-o anumită situație. L-a făcut om. ◊ Expr. A face (sau, refl., a se face) bine (sau sănătos) = a (se) însănătoși, a (se) vindeca. 2. A preface, a schimba, a transforma în... Faceți din piatră aur. ◊ Expr. A face din țânțar armăsar = a exagera mult. A face (cuiva) coastele pântece (sau spinarea cobză) = a bate (pe cineva) tare. A face noaptea (sau din noapte) zi = a nu dormi, a rămâne treaz toată noaptea. A face (sau, refl., a se face) praf = a (se) distruge, a (se) nimici. 3. A zice, a spune (despre cineva sau cuiva) că este..., a califica; a învinui, a acuza pe cineva de... L-a făcut măgar. ◊ Expr. A face (pe cineva) cum îi vine la gură = a ocărî sau a certa (pe cineva) rău, fără a-și alege cuvintele, a batjocori (pe cineva). A face (pe cineva) cu ou și cu oțet v. oțet. V. 1. A săvârși, a făptui, a comite. A făcut o eroare. ◊ Expr. Face ce face și... = încearcă prin toate mijloacele și izbutește să...; nu știu cum procedează că...; vorba e că... A nu avea ce face (sau ce să facă) = a) a nu avea o ocupație; b) a nu-i rămâne cuiva nimic de schimbat într-o situație, a nu avea posibilitatea să se împotrivească, să obiecteze, să ajute cu ceva; a nu avea încotro; c) se spune despre cineva (sau cuiva) care comite sau este pe punctul să comită o imprudență, o prostie, o gafă. A nu avea ce face cu... = a nu avea (nicio) nevoie de..., a nu-i trebui; a nu-i folosi, a nu-i servi la nimic. Ce (mai) faci? = cum îți merge? cum o (mai) duci? A face totul sau a face tot posibilul (sau în toate chipurile, posibilul și imposibilul) să (sau ca să)... = a depune toate eforturile (pentru a realiza ceva). (Exprimând surpriza neplăcută și purtând accentul în frază) Ce face!? = cum?! cum se poate (una ca asta)?! Ce (tot) faci (sau ce ai făcut) de...? = ce ți s-a întâmplat că...? care e cauza că...? Ce-i de făcut (cu cineva sau cu ceva)? = cum să se procedeze (cu cineva sau cu ceva)? N-am făcut nimic = a) nu am realizat nimic, nu m-am ales cu nimic; b) nu sunt vinovat, nu am comis ceea ce mi se impută. Văzând și făcând = procedând conform situației, împrejurărilor, fără un plan dinainte stabilit. A avea a (sau de-a) face cu cineva (sau cu ceva) = a) a avea ceva comun cu cineva (sau cu ceva), a exista anumite relații între...; b) a o păți, a suporta consecințele faptelor sale. Ce are a face? = ce legătură este (între un lucru și altul)? ce interesează? și ce-i cu asta? N-are a face! = nu interesează! n-are importanță! (Refl.) S-a făcut! = ne-am înțeles! s-a aranjat! fii fără grijă! 2. A provoca, a da naștere la..., a cauza, a pricinui. A făcut o încurcătură ◊ Expr. Nu face nimic! = (formulă de politețe cu care se răspunde celui ce-și cere scuze pentru un neajuns sau o supărare pricinuită fără voie) nu are nicio importanță! A i-o face (bună sau lată sau cu vârf) sau a-i face (cuiva) una (și bună) = a pricinui cuiva un rău, un neajuns. A(-și) face inimă rea (sau sânge rău) = a (se) supăra, a (se) consuma. A-și face gânduri (sau griji) = a se îngrijora. ♦ A arăta, a manifesta, a acorda. I-a făcut toate onorurile. 3. A aduce la îndeplinire; a realiza, a îndeplini, a împlini. Și-a făcut datoria. ◊ Expr. A face (un) târg (sau târgul) = a cădea de acord, a încheia o tranzacție (comercială). ♦ A juca (un meci). 4. A exercita, a practica o meserie. Face avocatură. ♦ A studia, a urma un curs sau o formă de învățământ. Face medicina. 5. (Cu complementul „semn”) A atrage cuiva atenția printr-un gest; a da cuiva să înțeleagă ceva printr-un semn. (Cu elipsa complementului) Face din cap că a înțeles. ◊ Expr. A face (cuiva) cu degetul = a amenința (pe cineva) cu degetul arătător. A face (cuiva) cu ochiul = a) a face (cuiva) un semn simbolic (închizând și deschizând un ochi); b) a atrage, a îmbia. 6. A parcurge, a străbate un drum sau o distanță. A făcut 2 kilometri. 7. A petrece, a parcurge un interval de timp. Cu el și-a făcut veacul. B. Intranz. I. 1. A proceda; a acționa; a se comporta. Fă cum știi. ♦ Refl. (În construcții interogative) A se descurca într-un anumit fel. Ce se face acum? 2. A-i merge cuiva bine (sau rău), a o duce bine (sau rău). 3. (În superstiții, determinat prin „a bine”, „a rău”, „a ploaie” etc.) A prevesti, a cobi. Porcul face a ploaie. 4. (Pop.; în superstiții) A vrăji, a fermeca; a descânta. I-a făcut de boală. II. 1. A valora, a prețui; a costa. Cât fac pantofii? 2. (La pers. 3; cu valoare impersonală) A fi vrednic (de a...), a merita (să...). Scump, dar face! 3. (Fam.; în expr.) Nu face pentru... = a) nu e potrivit, nu corespunde pentru...; b) nu e de prestigiul cuiva, nu cadrează cu... III. 1. A se îndrepta, a merge, a porni (către sau spre...); a o coti (spre...). Am făcut la dreapta. ♦ Refl. (Fam.) A se abate, a se duce (sau a veni), a se apropia. Fă-te încoace! 2. A zice, a spune. Am să te cert, făcea el. C. Refl. I. 1. (Despre zi, noapte, întuneric etc.) A se produce, a se ivi, a se lăsa. ◊ Expr. A i se face (cuiva) negru (sau roșu etc.) înaintea ochilor = a nu mai vedea, a i se face rău (din cauza supărării, a mâniei); a se supăra, a se mânia foarte tare. ♦ Impers. (Pop.) A i se părea cuiva că vede sau că aude ceva sau pe cineva (în vis sau în imaginație). Se făcea că vede un palat. 2. (Despre drumuri, văi etc.) A se desfășura, a se deschide (înaintea ochilor). Se făcea o vale lungă. 3. (Despre senzații sau sentimente; construit cu dativul pronumelui) A se naște, a se produce (în cineva) deodată, a fi cuprins de... I s-a făcut frică. ♦ A fi cuprins de o dorință nestăpânită pentru ceva, a simți dorul de... I s-a făcut de ducă. 4. (Pop.) A se întâmpla. Ce s-a făcut cu el? ◊ Expr. Ce s-a făcut (cineva)? = ce a devenit? cum s-a descurcat? Cum se face că... (sau de...)? = cum e posibil ca...? II. 1. A ajunge, a deveni. Copilul s-a făcut mare. ◊ Loc. vb. A se face galben = a se îngălbeni. A se face vânăt = a se învineți. A se face roșu = a se înroși, a se îmbujora. ◊ Expr. A se face stăpân pe ceva = a lua un lucru în stăpânire cu forța sau fără a-i aparține. A se face în două = (despre drumuri, rețele etc.) a se bifurca, a se despărți, a se ramifica. ♦ A ajunge la numărul de..., la un total de... Ceata se face de două sute de oșteni. ♦ A îmbrățișa cariera de..., a deveni. Se face muncitor metalurgist. ♦ Intranz. A îndeplini o treabă sau o funcție ocazională. ♦ (Determinat prin „la loc”, „din nou”, „iarăși” etc.) A redeveni. S-a făcut din nou om. 2. A se preface, a simula. Se face că pleacă. ♦ Intranz. A-și lua înfățișarea de..., a se arăta, a-și da aere de... Face pe nevinovata. – Lat. facere.

umbră sf [At: PSALT. HUR. 121714 / V: (înv) îm~, umră, (reg) ~bâră / Pl: ~re / E: ml umbra] 1 Regiune întunecată din spațiu sau de pe suprafața unui obiect, care nu este luminată direct de o sursă, razele de lumină ale acesteia fiind oprite de un corp opac. 2 Umbrar (1). 3 (Pex) Răcoare. 4 (Pop; îs) Copil de la ~ (sau de la ~ra gardului) Copil din afara căsătoriei. 5 (Îla) Din ~ Care acționează pe furiș. 6 (Îlav) Din (sau în) ~ Fără a se arăta pe față Si: pe neștiute. 7 (Îe) A face (sau a ține) (doar) ~ pământului (degeaba) A trăi (degeaba). 8 (Îae) A nu fi bun de nimic. 9 (Îe) A sta (sau a fI, a rămâne etc.) în (sau la) ~ A sta (sau a fi, a rămâne etc.) ascuns, retras, neștiut. 10 (Îae) A sta (sau a rămâne etc.) deoparte. 11 (Îae) A fi modest. 12 (îe) A pune (sau a lăsa) în ~ pe cineva sau ceva A lăsa (intenționat) neobservat (ceva sau pe cineva) Si: a estompa, a diminua, a eclipsa. 13 (Îe) A scoate din ~ (ceva sau pe cineva) A face cunoscut. 14 (Îae) A dezvălui amănunte (despre cineva sau ceva). 15 (Îe) A face ~ (cuiva) A întuneca renumele cuiva. 16 (Îae) A face cuiva necazuri. 17 A băga (sau a pune, a turna) (pe cineva) la ~ A aresta (1). 18 (Îae) A băga pe cineva la închisoare Si: a întemnița. 19 (Pan; precedat de prepozițiile „în”, „la”, „sub” și urmat de un genitiv) Ocrotire. 20 (Reg; șîs) ~ra-soarelui Parte a unui deal unde nu bate soarele. 21 (Fig) Taină. 22 (Bis; înv; îs) ~ra morții Întunericul care însoțește moartea Si: infern, iad. 23 Lipsă de cunoștințe despre ceva Si: ignoranță. 24 Pată sau zonă mai întunecată Si: umbritură. 25 Nuanță mai închisă Si: umbrire (5). 26 (Îla) Fără ~ Desăvârșit (4). 27 Parte mai întunecată dintr-o imagine plastică. 28 (Pex) Ocru brun sau roșcat folosit în pictură. 29 (Fig) Expresie de îngândurare a feței sau a ochilor cuiva. 30 (Fig) Amintire nostalgică. 31 (De obicei urmat de determinări în genitiv sau introduse prin pp „de”) Formă reprezentată de umbra (1) unui corp proiectată pe o suprafață (mai) luminată Si: umbrușoară (3). 32 (Îs) ~re chinezești Umbre pe pereți. 33 (Îs) Teatru de ~re Gen de spectacol teatral, cultivat în Orient, în care siluetele personajelor evoluează în spatele unui ecran transparent. 34 (Îe) A se teme (sau a se speria, a-i fî frică, a fi fricos) (și) de (o) ~ (sau și de ~ra lui) A-i fi cuiva foarte frică. 35 (Îe) A fi (ca o) ~ sau a rămâne numai ~ra de cineva, sau parcă i-a luat ~ra, sau n-are ~ A fî foarte slab și fară vlagă (din cauza unei boli îndelungate). 36 (Îe) A fi ~ra cuiva sau a se ține (după cineva) ca ~ra după om A fi mereu în preajma cuiva. 37 (Îae) A imita întru totul pe cineva. 38 (Îe) A lua (sau a fura) ~ra cuiva A măsura lungimea umbrei cuiva cu un băț sau cu o trestie, care apoi urmează a fi pusă la temelia construcției ce se clădește pentru a fi mai rezistentă. 39 (Îe) Fi-i-ar (sau fie-i) ~ra (sau ~rele) Se spune pentru a ura cuiva viață îndelungată. 40 (Pex) Imagine reflectată (în apă). 41 (Fig) Imagine. 42 (Pex) Simbol. 43 Imagine neclară, nedeslușită a unei ființe (sau a unui obiect) așa cum se vede prin ceață, în întuneric, din depărtare etc., sau privită printr-un corp puțin transparent. 44 (În concepții idealiste, mistico-religioase și în basme) Partea eternă, spirituală, a ființei umane. 45 (În concepții idealiste, mistico-religioase și în basme) Duhul unui om mort Si: fantomă (1), stafie. 46 (În concepții idealiste, mistico-religioase și în basme) Ființă supranaturală Si: nălucă. 47 (Îs) Împărăția (sau lumea) „relor Lumea morților. 48 (În credințele populare) Știmă² a comorilor. 49 (Fig) Ființă foarte slabă (și bolnavă) care și-a pierdut înfățișarea și puterea de mai înainte. 50 (Fig) Ceea ce a rămas, lipsit de vigoare, din ce a fost odinioară. 51 (De obicei udp ”de„) Semn abia perceptibil Si: urmă (49), (îvr) umbrire (8). 52 (De obicei udp ”de") Cantitate foarte mică din ceva. 53 (Fig) Credință neîntemeiată, care nu corespunde realității sau logicii faptelor. 54 (Fig) Ceea ce amăgește simțurile sau mintea Si: părere. 55 Plăsmuire a imaginației Si: arătare (24), vedenie. 56 (Bot; îc) ~-ra-iepurelui Plantă cu tulpina rotundă, erectă, cu frunze glabre, cu flori alburii cu dungi verzi, cu fructele bace negre, mărunte Si: sparanghel sălbatic (Asparagus tenuifolius). 57 (Bot; reg; îae) Sparanghel (Asparagus officinalis). 58 (Bot; îae) Plantă cu tulpina erectă, rotundă, cu ramuri rotunde, striate, cu frunze ascuțite cu fructe bace roșii, mărunte (Asparagus polyphylus). 59 (Bot; îae) Plantă cu tulpina înaltă, erectă, ramificată, cu frunze ascuțite, glabre și cu flori galbene-verzui (Asparagus collinus). 60 (Bot; îae) Nume dat unui arbore mic, cu flori galbene dispuse în racem fals (Sarothamnus scoparius). 61 (Bot; reg; îae) Aglică (Filipendula vulgaris). 62 (Bot; îa) Ferigă (Aspidium). 63 (Bot; reg; îae) ~ra-nopții Lăsnicior (Solanum dulcamara). 64 (Orn; reg; îae) Cucuvea (1) (Athene noctua). 65 (Bot; reg; îae) Zârnă (Solanum nigrum). 66 (Bot; reg; îae) Plantă nedefinită mai îndeaproape (care-și deschide florile la căderea nopții). 67 (Bot; reg; îc) ~ra-cucului Sparanghel (Asparagus officinalis). 68 (Reg; îae) Plantă mică, stoloniferă, cu fructe sub forma unor boabe roșii de mărimea cireșelor. 69 (Bot; reg; îc) ~ra-muntelui Crețișoară (4) (Alchemilla vulgaris). 70 (Bot; reg; îc) ~ra-furnicii Plantă erbacee cu frunze acuminate și cu flori roz-deschis, dispuse în inflorescență (Goniolimon besserianum). 71 (Orn; reg; îc) ~ra-boului Pasăre foarte mică, nedefinită mai îndeaproape, al cărei obicei este să stea pe lângă boii care pasc. 72 (Orn; reg; îc) ~ra-găiții Pasăre nedefinită mai îndeaproape.

STRÎNGE, strîng, vb. III. I. 1. Tranz. A trage tare de capetele unei sfori, ale unei curele etc. înnodate sau înfășurate în jurul cuiva sau a ceva, spre a lega (mai) bine; a face mai strîmt (un laț, o cingătoare); a fixa. Făt-Frumos înșelă și înfrînă calul, și chinga o strînse mai mult decît altădată, și porni. ISPIRESCU, L. 5. Iute, iute, că strîng lațul! – Ce i l-aș strînge eu însumi, de nu mi-ar fi teamă! ALECSANDRI, T. I 333. Deci, o au strîns tare cu lațul, și apoi au tras-o în pădure. DRĂGHICI, R. 99. Voinicel tras prin inel Așa din gură zicea: Vină, puiculița mea, Vin’ de strînge brîul meu. ȘEZ. II 6. Expr. A strînge frîul (sau de frîu, mai rar frîiele) = a trage de frîu pentru a opri, a stăpîni, a îndemna sau a conduce calul. Strîngea de frîu și tremura: Iar calul, ud de cale, Pămîntu-n loc îl frămînta. COȘBUC, P. I 195. Strînse frîul calului cu mîna stîngă, îi dete călcîie și cu paloșul în dreapta se repezi asupra acelui balaur. ISPIRESCU, L. 18. Plecînd apoi cu toții, strîng frîiele, dau pinteni, În sprintene dezghinuri își saltă caii sprinteni. ALECSANDRI, P. III 227. A strînge cureaua = a răbda. ♦ A petrece una peste alta marginile unui veșmînt, pentru a acoperi bine corpul (și a-l feri de frig). Pe după-amiază, cu greu suind, îmi strînsei bine cojocul la piept. SADOVEANU, O. VIII 10. Oamenii își strîngeau sumanele și înfundau căciulile. REBREANU, R. II 17. ♦ Fig. A întări o legătură care unește pe oameni. A strînge o prietenie. A strînge o alianță. ▭ Mintea, vremea și ispita necontenit ne arată A strînge încă mai tare acea dragoste-nchegată. CONACHI, P. 295. 2. Tranz. A prinde cu mîna, a apuca și a apăsa (puternic). Îl strîngea de braț pe Pătru, îi spunea iarăși și iarăși focul lui din noaptea trecută. DUMITRIU, N. 171. El strînge banii mai cu foc Și pleacă, beat de mult noroc. COȘBUC, P. I 110. Cînd văd că mîța face mărazuri, ț-o strîng de coadă, de mănîncă și mere pădurețe, că n-are încotro. CREANGĂ, P. 230. Expr. A(-i) strînge (cuiva) mîna = a da mîna (cu cineva) (în semn de salut). I-a strîns mîna, rostind: domnule Vartolomeu Diaconu, țin să-ți mulțumesc pentru ospitalitate! C. PETRESCU, A. 298. Îmi strînse mîna și-mi făgădui prietenia lui, cu aerul unui viitor ministru care promite o slujbă unui protejat. VLAHUȚĂ, O. A. 192. A strînge (pe cineva) de gît = a gîtui, a sugruma; fig. a sili pe cineva să facă un lucru, a impune cuiva o constrîngere, a constitui pentru cineva o oprimare. Nu vă-ntreabă nimenea de pungă, Nu vă strînge nimenea de gît, Dar viața-i scurtă, vremea lungă. BENIUC, V. 117. Constantin s-a înapoiat la cazarmă. A găsit-o posomorîtă... Serviciul era greu, disciplina îl strîngea de gît, ranița crescuse cît un munte. GALACTION, O. I 135. Schimonositurile aceste mă strîng de gît... În toate zilele tot țipete și bocete. ALECSANDRI, T. 1015. A strînge pe cineva în brațe (la piept etc.) = a îmbrățișa pe cineva cu dragoste sau a înșfăca pe cineva cu putere pentru a-i zdrobi corpul. Crăiasa-n veselia ei cu grabă se-nvoiește: «Mă strîngi la piept și-atîta ce-i?». Și pieptul Anei crește. COȘBUC, P. I 68. Atunci strînse pe zmeu în brațe, îl ridică în sus, și cînd îl lăsă în jos, îl băgă pînă în genunchi în pămînt. ISPIRESCU, L. 88. Vis frumos avut-am noaptea. A venit un zburător Și, strîngîndu-l tare-n brațe, era mai ca să-l omor. EMINESCU, O. I 80. Se înțelege... am să te strîng în brațe pînă ți-o ieși sufletul. ALECSANDRI, T. I 445. (Fig.) Gerul aspru și sălbatic strînge-n brațe cu jălire Neagra luncă de pe vale care zace-n amorțire. ALECSANDRI, P. III 11. (Eliptic) Îl îmbrățișa pe bărbatu-său, îl strîngea, vorbea fără șir. DUMITRIU, N. 163. (Refl. reciproc) Ei la luptă s-au luptat, Cu putere s-au luptat, Cînd la vale se izbea, Cînd la piepturi se strîngea. ȘEZ. II 6. 3. Tranz. A presa, a apăsa (cu ceva) din două părți sau din toate părțile. Și sosind acolo găsi un bălaur foarte groaznic strîngînd în gură un biet cerb. RETEGANUL, P. III 15. Haț! dracul subsuoară și-l strînge cu atîta putere, de era bietul drac să-și dea sufletul. CREANGĂ, P. 53. ◊ Expr. A strînge (pe cineva) cu ușa (sau în clește, în balamale, în chingi, în pinteni) = a sili (pe cineva) să facă ceva; a lua din scurt. Îmi vine să-i strîng cu ușa pe Bondicescu și pe Pungescovici ca să-mi hotărască odată ce gînduri au. ALECSANDRI, T. I 134. I-am prins mai dinioare cu oca mică, la picioarele fetelor în genunchi... și tronc! i-am strîns cu ușa. De-acum poți să-i privești ca ginerii mei. id. T. 444. ♦ (Despre obiecte de îmbrăcăminte) A apăsa asupra corpului (fiind prea îngust, prea strîmt) și a provoca o jenă, o durere. Uf! că tare mă strîng pantofii! DELAVRANCEA, O. II 308. Dar brîul meu astăzi mă strînge, La copcii cu greu îl ajung. COȘBUC, P. I 64. Este o persoană care ar dori foarte mult să gioace o polcă cu d-ta. – Cît de rău îmi pare... dar mă strînge o cizmă dă mă usc ca o prună pă streșină. ALECSANDRI, T. I 160. Fiecare știe unde-l strînge cizma (= fiecare își știe păsul său, necazurile sale). ◊ Expr. A-l strînge (pe cineva) în spate (de frig sau de frică) = a se înfiora (de frig sau de frică). Doar s-a încălzi cîtuși de cît și n-a mai clănțăni atîta din măsele... că parcă mă strînge în spate cînd îl văd așa. CREANGĂ, P. 246. Dar cînd știa că are să deie peste Ivan, i se tăiau picioarele ș-o strîngea în spate de frică. id. ib. 314. ♦ A fixa (printr-o mișcare de învîrtire) o piesă filetată a unui mecanism; a înșuruba tare. ◊ Expr. A strînge șurubul = a întrebuința mijloace (abuzive) de constrîngere, a înăspri regimul (împotriva cuiva). [Arestații] fuseseră trimiși spre arestul tribunalului. Scăpaseră de «șurubul» pe care numai subalternul mustăcios învățase să-l strîngă cu atîta îndemînare, încît ar fi smuls adevărul și din piatră. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. I 77. ♦ Fig. A sili, a constrînge. Nici o grijă. Am să știu cum să-i strîng pe patroni să vă aprobe revendicările. PAS, Z. IV 191. Prin foame nu era chip să-i strîngă. CARAGIALE, O. III 91. ♦ A aduna laolaltă (făcînd să ocupe un spațiu mai mic); a înghesui. Și te-o strînge-n două șiruri, așezîndu-te la coadă, În vro notă prizărită sub o pagină neroadă. EMINESCU, O. I 134. 4. Tranz. (Complementul indică anumite părți ale corpului omenesc) A închide (cu putere), a încleșta. Strînsei pleoapele mai tare, ca să văd mai bine. HOGAȘ, M. N. 17. Strîngînd ochii silit și tare, a alunecat cu visul său în întuneric – n-a mai văzut nemic. EMINESCU, N. 47. ◊ Expr. A-și strînge gura, buzele (sau, intranz. a strînge din buze) = a încleșta gura (buzele etc.), de obicei pentru a se reține să nu vorbească, să nu plîngă etc. Bătrîna se uită la el, strînse buzele pungă și clipi din ochi. DUMITRIU, N. 240. Vitoria oftă. Își strînse și-și strîmbă buzele. – Se poate; numai greu îmi vine a crede una ca asta. SADOVEANU, B. 52. Fiecare drac și-a făcut cîte o pipă de lut... și, umplîndu-le de tutun și dîndu-le foc, începură a strînge din buze și a face: pî! pî! pî! RETEGANUL, P. II 67. Baba scrîșni din dinți ca apucată, dar apoi își strînse moara cea hîrbuită de gură, ca să nu iasă prin ea veninul ce-i răscolea inima pestriță. EMINESCU, N. 22. A-și strînge fruntea (sau sprîncenele, ochii) sau (intranz.) a strînge din sprîncene, din ochi = a lua o înfățișare posomorîtă; a-și încreți fruntea (sau sprîncenele) cu încruntare; a se încrunta, a se posomorî. Nu-ți strînge fruntea, că nu mă sperii. DAVIDOGLU, M. 20. Decebal își strînge sprîncenile-ncruntate, Privește înc-odată spre scumpa lui cetate, Scrutează nesfîrșitul iubitei sale țări Ce arde-nflăcărată din zări și pînă-n zări. EFTIMIU, Î. 145. Te-a cuprins necaz deodată Și din ochi cu ciudă strîngi. COȘBUC, P. I 219. A-și strînge pumnii = a-și încleșta pumnii în semn de mînie. George-n munte pumnii-și strînge. Buza cruntă-n dinți o mușcă Și de multă ciudă plînge. COȘBUC, P. I 62. (Intranz.) A strînge din umeri = a ridica din umeri în semn de dispreț, nepăsare, nehotărîre, nedumerire. Sabina strînse din umeri la acest refuz. C. PETRESCU, C. V. 116. Harap-Alb și cu ai săi au început a strînge din umere nepricepîndu-se ce-i de făcut. CREANGĂ, P. 263. Le privesc strîmbîndu-se și strîngînd din umeri. NEGRUZZI, S. I 37. 5. Tranz. A aduna laolaltă marginile, faldurile unui obiect (de pînză); a înfășura, a îndoi, a împături. O găsește în sală, strîngînd sul covorul. BASSARABESCU, S. N. 17. Strînge-ți pînzele, că se pre clatină corabia! – Mergi de te razămă de-un catarg! ALECSANDRI, T. I 330. Naframa nu se duce așa, ci se strînge binișor și se pune sub brîu ori în sîn. ȘEZ. I 89. ◊ (Prin analogie) [Păsările călătoare] se abat în șesuri la asfințit de soare, Strîngînd ale lor aripi căzute de lung zbor. ALECSANDRI, O. 75. (Fig.) Apoi închipuirea își strînge-a sa aripă; Tablourile toate se șterg, dispar încet. ALECSANDRI, O. 166. ◊ Refl. (În expr.) A i se strînge (cuiva) funia la par, se spune cînd cineva ajunge într-o situație fără ieșire (în special cînd i se apropie moartea). Facă moartea ce va voi cu mine, căci văd eu bine că mi s-a strîns funia la par; încep a slăbi văzînd cu ochii. CREANGĂ, P. 320. ♦ Refl. (Despre fire textile, țesături etc.) A-și reduce volumul sau lungimea; a se strîmta, a intra (la spălat). 6. Refl. (Despre ființe) A se ghemui, a se zgîrci, a-și contracta trupul (mai ales din cauza frigului). Streinul s-a strîns lîngă sobă și a rămas timp îndelung pe scaun, cu obrajii în palme, cu coatele pe genunchi. C. PETRESCU, A. 290. Fiecare s-a strîns mai mult în patul lui cald, încolăcindu-și trupul, ferindu-se de ceva rece. SAHIA, N. 118. S-a strîns de spaimă toată lîngă pom. COȘBUC, P. I 253. Din ce în ce mai mult crivățul se întețea și frigul mă pătrundea; m-am strîns cît m-am strîns, dar, dacă am văzut ș-am văzut, m-am dat jos. GHICA, S. A. 96. (Tranz.) Își strînge Florea capul între umeri și tace. GALAN, Z. R. 61. Pe urmă își strîngea genunchii la gură și rămînea așa. SAHIA, N. 115. ◊ Expr. A se strînge în sine = a deveni puțin comunicativ, a se închide în sine. În ceasurile de odihnă, Cocor ședea uneori tăcut și se strîngea în sine. SADOVEANU, M. C. 114. A i se strînge (sau, tranz., strînge cuiva) inima (sau, rar, sufletul) = a simți (sau a face pe cineva să simtă) o neliniște, o îngrijorare, o teamă. Inima-n piept mi se strînge: Prin crîngul cel desfrunzit, De chiciură albă-nflorit, Crivățul șuieră... plînge. MACEDONSKI, O. I 17. Ele plîng, și mi se strînge Inima cum stau și-ascult, COȘBUC, P. I 263. Un sentiment de groază... îi strîngea inima. VLAHUȚĂ, la TDRG. Să iubească – ideea aceasta îi strîngea adesea inima. – Cum ar fi știut el să iubească! EMINESCU, N. 36. Bucuria, uimirea îi strîngea sufletul. id. ib. 48. II. 1. Tranz. A aduna lucruri căzute, risipite (pentru a le pune laolaltă, a face o grămadă, a le așeza la păstrare etc.). Chiaburul continuă să strîngă semințele, înspăimîntat de tăcerea brigadierului. MIHALE, O. 494. Un teanc de dosare se prăvăli și curse împrăștiindu-se pînă sub picioarele colonelului. Furierul se repezi vertiginos și începu să le strîngă. SAHIA, N. 81. De ziua numelui, în dar, Primise roze Anișoara... Le-a strîns frumos într-un pahar. IOSIF, PATR. 43. ◊ Fig. Cu amîndouă mîinile Toto strîngea felicitări călduroase de la bunii săi prieteni. MIRONESCU, S. A. 109. Nu mi-i ciudă că te-ai dus, Mi-i ciudă că nu mi-ai spus Cu dragostea ce-ai făcut. – Am strîns-o mănunchi-n mînă Și-am zvîrlit-o-ntr-o grădină. ȘEZ. I 48. ♦ (Cu complementul «recolta» sau un echivalent al acesteia) A culege. Crezi tu că vom putea noi singuri secera și strînge atîta amar de grîu? CREANGĂ, P. 155. Tocmai acum cînd e timpul de strîns pînea de pe cîmp, să o lase ca să putrezească, pentru ce? ALECSANDRI, T. I 249. ◊ Refl. pas. Cătră toamnă, cînd se strînge de pe cîmp, ei au adunat... de la fiecare om... ȘEZ. I 261. ♦ A culege, a aduna spre a face provizii. Să strîngem niște tîrșuri și să facem toată noaptea foc, să fugă țînțarii. CREANGĂ, P. 129. Mai întîi s-au abătut pe la copaciul cocos, din care ș-au luat cîteva poame de mîncare, apoi mergînd la țărmurile mării, ș-au strîns și ceva stridii. DRĂGHICI, R. 60. De la copacul căzut toți aleargă lemne să strîngă. ♦ Refl. A se aduna. Dar pîn’ ce s-or strînge nourii vremii rele și-or ține sfat mormăind din tunete și clipind din fulgere, noi ajungem. SADOVEANU, N. P. 127. ♦ Refl. (Despre lapte) A se închega, a se coagula. ♦ Refl. (Despre lichide sau despre corpuri care conțin lichide) A îngheța, a se solidifica. Peste zi începuse un vînt rece și noroiul se învîrtoșa, strîngîndu-se de frig, încît, încet, încet, se făcuse tare ca fierul. GHICA, S. A. 96. 2. Tranz. (Cu privire la bani, avuții) A pune deoparte; a agonisi, a acumula, a economisi. N-am decît atîta cît îmi trebuie ca să plătesc corabia... Și cu ce greutăți, frățioare, am putut să strîng și atîta lucru! GALACTION, O. I 84. Pe Buzești, moș Gheorghe are toată vremea să-și vie în fire și să cate mai de aproape de mersul tramvaiului. – Bune parale trebuie să strîngă iștia cu tramvaiele. SP. POPESCU, M. G. 54. Strînge bani albi pentru zile negre (= fii econom). ◊ Absol. [Boierii] strîng, strîng... și la sărăcime nu se mai gîndesc. SP. POPESCU, M. G. 55. ♦ A aduna (prin colectă); a colecta. Muncitorii din comună au strîns bani prin autoimpunere și au cumpărat sîrma și aparatele trebuitoare pentru instalarea rețelei [electrice]. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2821. ♦ A percepe, a încasa. A strînge birurile. ▭ Se vorbi apoi și de chipul d-a impune și d-a strînge dăjdiile. BĂLCESCU, O. II 35. 3. Refl. (Despre un număr de ființe) A veni, a sosi; (în special) a se aduna (la un loc, împrejurul cuiva etc.); a se întruni. În jurul coroanei, la picioarele tronului, se strîngeau neîmpăcați și hotărîți toți dușmanii poporului. COCEA, P. 29. Și după ce-am ieșit cu mare greu din apă, și m-am pus pe mal țiindu-mă cu mîinile de inimă, băieții s-au strîns ciotcă împrejurul mieu. CREANGĂ, A. 61. La Nicopole văzut-ai cîte tabere s-au strîns Ca să steie înainte-mi ca și zidul neînvins. EMINESCU, O. I 147. Vîntul cînd a bate Prin ele-a răzbate Ș-oile s-or strînge, Pe mine m-or plînge Cu lacrimi de sînge. ALECSANDRI, P. P. 2. (Expr.) A se strînge (acasă) de pe drumuri = a nu mai fi hoinar, a sta acasă, a se face om așezat. Spune domnului să se strîngă de pe drumuri, ca să nu se-ntoarcă și biruitor și biruit. DELAVRANCEA, O. II 203. Întorcîndu-se la palaturile tatălui său, socotea că acum s-a sfîrșit; are să se strîngă după drumuri. ISPIRESCU, L. 367. ◊ Tranz. [Tinerii] dau bucium și zvoană spre depărtări, Să-și strîngă tovarăși de rodnică muncă. DEȘLIU, G. 28. Am plecat trimeasă-n lume, Oaspeții să-i strîng. COȘBUC, P. II 33. (Expr.) A strînge dumnezeu (sau moartea) pe cineva (la sine) = a muri. Acolo și-a petrecut zilele cu bărbatul ei Ioniță Crăciun pe care l-a strîns dumnezeu acum vreo zece ani. REBREANU, R. I 149. Păcat că moartea ni l-a strîns, Că drag le-a fost el tuturora. PĂUN-PINCIO, P. 56. Dumnezeu strîngînd la sine pe scumpa lui soție, el de atunci ca mai ba să-și puie cap sănătos sub evanghelie. GANE, N. III 163. A nu-și (mai) strînge picioarele (de pe drumuri) = a nu (mai) înceta hoinăreala, a hoinări într-una. Umblă din casă în casă și din colibă în colibă și nu-și strînse picioarele după drum pînă ce nu găsi prin apropiere de palat o cucoană bătrînă și văduvă care avea drept orice avere o căsuță mică și o singură fată. POPESCU, B. III 80. Cît era ziulica de mare, nu-și mai strîngea picioarele; dintr-o parte venea și-n alta se ducea. CREANGĂ, P. 284. (Glumeț, parafrazînd expresia) Mai bine ogoiește-te oleacă și mai strînge-ți buzișoarele acasă. CREANGĂ, P. 253. ♦ A se îngrămădi, a se îmbulzi. Uzi leoarcă și rebegiți de frig... se strîngeau, se înghesuiau unul într-altul, ca să se încălzească. VLAHUȚĂ, O. A. 136. 4. Tranz. A lua și a pune la loc, a pune bine; a așeza în ordine. Strînge cărțile de pe masă. Strînge tacîmurile. ▭ Astăzi nu mai era chip de lucrat în pămîntul ud și lipicios. Începură să strîngă roaba și ciurul, la loc ascuns. C. PETRESCU, R. DR. 62. Să le dai răvașul meu să-l cetească și să-l strîngă, ca la întoarcerea me să găsăsc toate scrisorile mele, ca să nu uit ce am văzut. KOGĂLNICEANU, S. 6. Cum mergea e gîndind și uitîndu-se pe jos, vede o nucă. Se plecă, o luă, o strînse și sara, cînd se întoarse de la tîrg, o dădu fetei sale. ȘEZ. V 65. Pe negrul încălica, Arc, săgeată își strîngea Și-napoi că se-ntorcea. TEODORESCU, P. P. 81. ◊ Expr. A strînge masa v. masă. A strînge prin casă (prin odaie, prin cameră) = a deretica, a face ordine. – Forme gramaticale: perf. s. strînsei, part. strîns.

MIJI, mijesc, vb. IV. Intranz. 1. A apărea, a începe să se vadă, a se ivi, a licări. Pe fețele tuturor vedeai mijind o duioșie înseninată de nădejde. BUJOR, S. 104. Dimprejurul alb al brațului ei, mijeau cu scînteieri palide-roșii, boabele mari ale unei brățări de mărgean. HOGAȘ, M. N. 20. ◊ Fig. Întreg spectacolul părea de înmormîntare, trist, dar în el mijea un început de răscoală. SAHIA, N. 92. În mintea mea aburită mijea frica. M. I. CARAGIALE, C. 8. ◊ Expr. A miji de ziuă = a se face ziuă, a se crăpa de ziuă. Mijea de ziuă, cu lumină sfioasă și întîrziată de norișori. POPA, V. 126. Se trezi pe cînd mijea de ziuă. EMINESCU, N. 20. ◊ (Refl. impers.) Se tot urcă voinicește, Doară culmea va sui-o Pe cînd s-o miji de ziuă. EMINESCU, L. P. 122. Se porni... cînd abia se miji de ziuă și ajunse deodată cu zorile. ODOBESCU, S. III 186. ♦ (Cu determinări introduse prin prep. «a») A prinde să. Kira, mijind a rîs, răspunde... DELAVRANCEA, S. 167. Frunză verde de săcară, Cînd mijește-a primăvară Și cînd vin berzele-n țară. ȘEZ. VII 44. 2. (Despre iarbă, frunze, muguri etc.) A răsări, a ieși, a încolți. Pe grinduri mijea colțul ierbii. SANDU-ALDEA, U. P. 220. Verdeața a prins să mijească pretutindeni și negrul crengilor să lege frunză. ANGHEL-IOSIF, C. L. 123. ◊ (Despre mustăți) Era între 19 și 20 de ani; mustața îi mijea. BUJOR, S. 22. Mustăcioara îi mijește. TEODORESCU, P. P. 306. 3. (Rar) A face ochii mici, a strînge pleoapele spre a vedea mai bine sau spre a se deprinde cu lumina ori cu întunericul. Adormind strănută îndată și miji din ochi; deși nu era încă destulă lumină, văzu că se află în mijlocul unei odăi mari. CARAGIALE, O. III 67. ◊ Tranz. Cu cît mijesc ochii mai tare, cu atît bătrîna mea prietină apare mai limpede între cei patru salcîmi venerabili. CARAGIALE, O. II 98. ♦ (Despre ochi) A se face mici, a se închide, a se împăienjeni (de somn sau de oboseală); a clipoci. Ochii îi mijeau obosiți și tulburi, sufla greu. VLAHUȚĂ, O. A. 105. 4. (La unele jocuri de copii) A sta cu ochii închiși sau legați în timp ce ceilalți se ascund, ascund un obiect etc. Cine mijește? – Variantă: (rar) amiji (SBIERA, P. 100) vb. IV.

DRAC, draci, s. m. 1. (În concepțiile religioase și în superstiții; familiar, mai ales în zicători, proverbe, expresii, de obicei nearticulat) Ființă imaginară considerată ca spirit al răului, al întunericului; diavol, necuratul. Eu nu m-am închinat nici domnului, nici dracului. BENIUC, V. 13. Stai, nu fugi; nu e drac; e un biet om ca toți oamenii. SADOVEANU, D. P. 101. Tremurau, într-un fluid luminos și vioriu, draci mici, spînzurați de coarne, care zupăiau din piciorușe. EMINESCU, N. 56. Rîde dracu de porumbe negre și pe sine nu se vede, se zice cînd cineva critică pe altul, fără să-și vadă propriile greșeli. Nu-i chiar atît de negru dracu după cum se spune (= lucrurile nu se prezintă atît de rău pe cît arată aparențele). ◊ Expr. A fi dracul gol (sau împielițat, în picioare) = a întrupa toate însușirile negative ale dracului, a fi rău, cîinos, afurisit. Slujitorul domnului este dracul împelițat. NEGRUZZI, S. I 235. Ești dracul împelițat. Dar și Copiii oamenilor sînt draci goi. PANN, P. V. II 122. Omul (sau salba, poama) dracului = om rău, ticălos, afurisit. De omul dracului să dai și să scapi. ISPIRESCU, L. 43. Nu știți d-voastră ce poam-a dracului e Harap-Alb. CREANGĂ, P. 230. Deși sîngele apă nu se face și cămeșa e mai aproape decît anteriul, dar nepotul e salba dracului. NEGRUZZI, S. I 249. A se teme (de ceva) ca de dracul (sau ca dracul de tămîie) = a se teme foarte tare, a-i fi foarte frică (de ceva). A se uita (la cineva) ca la dracul = a se uita (la cineva) urît, cu dușmănie. E tot un drac = e totuna. A avea draci, a fi cu draci sau a avea pe dracu! în el = a) a fi energic, plin de viață, zvăpăiat, neastîmpărat. Sora asta a noastră are glas blînd, dar știe să poruncească. Are în ea draci. Îmi place. SADOVEANU, P. M. 240. Da știi c-ai chitit-o bine, măi Chirică? Tot cu draci ești tu, bine zic eu. CREANGĂ, P. 163; b) a avea toane rele, a fi rău dispus. Are draci astăzi. A băga pe cineva în draci (sau în toți dracii) = a intimida pe cineva, a vîrî frica în cineva. Trebuie să fie un drac la mijloc, se spune cînd nu se poate găsi o explicație logică unei situații încurcate sau cînd se bănuiește o urzeală, ceva ascuns. Aici tot trebuie să fie un drac la mijloc! SADOVEANU, Z. C. 292. Și-a băgat (sau și-a amestecat) dracul coada, se spune cînd o situație care părea clară se complică dintr-o dată, cînd doi prieteni se învrăjbesc pe neașteptate etc. (Cu o construcție mai puțin obișnuită) Aici și-a amestecat coada un drac. C. PETRESCU, R. DR. 127. A trage pe dracul de coadă = a fi foarte sărac, a trăi în mizerie, de azi pe mîine; a trage mîța de coadă. A căuta pe dracul, se spune despre cel care lucrează fără prevedere, care își produce singur încurcături și neplăceri. Cînd i-i bine, caută pe dracu. SEVASTOS, la TDRG. A da de (sau peste) dracul sau a vedea (sau a-și găsi) pe dracul = a-și găsi beleaua, a o păți. Să ne apropiem... poate e cu cineva, să nu dăm de dracu! PREDA, Î. 146. Să nu te mai aud vorbind de asta, că dai de dracu. SADOVEANU, P. M. 108. Să se ieie amîndoi la harță, să se taie în vorbe ca-n săbii: ș-apoi a vedea franțuzul pe dracu! id. Z. C. 49. A să treacă prin strîmtori, prin păduri, unde ș-ar putea găsi pe dracul. ALECSANDRI, la TDRG. A căuta pe dracul și a găsi pe tată-său sau a ajunge de la dracul la tată-său = a ajunge din rău în mai rău, a cădea din lac în puț. A trimite (pe cineva) la dracul = a-l da (pe cineva) încolo, a-l da dracului. A trimite (pe cineva) de la dracul la tată-său = a face (pe cineva) să alerge mult încoace și încolo, a purta (pe cineva) de ici-colo. A cere (pentru un obiect oferit spre vînzare) pe dracul și pe tată-său (sau cît dracul pe tată-său) = a cere un preț exagerat. A face pe dracu-n patru = a face tot posibilul, a depune toate eforturile, a încerca toate mijloacele (pentru a aduce ceva la îndeplinire). Domnul Mihalache... aștepta cu catastiful deschis pe geantă, să facă datornicul pe dracu în patru și s-aducă de prin vecini cîțiva lei. PAS, Z. I 153. Făcu pe dracul în patru și se urcă deasupra muntelui. ISPIRESCU, L. 195. Măcar fă pe dracul în patru... dar numaidecît să-mi aduci pielea cerbului. CREANGĂ, P. 218. Fă-te frate cu dracul pînă treci puntea = aliază-te cu oricine, chiar cu un dușman, pînă trece primejdia. A da sau a lăsa (pe cineva sau ceva) dracului = a părăsi (pe cineva) în voia întîmplării, a nu se mai interesa (de cineva sau de ceva), a abandona. Să dau dracului treaba? PORUMBACU, A. 39. Dă-l dracului de tutun. C. PETRESCU, C. V. 54. A da (pe cineva) dracului (sau la toți dracii) = a înjura, a blestema; a drăcui. Călcînd pe bătăturile moșnegilor care mă da la toți dracii... am alergat la celalalt capăt a galeriei. NEGRUZZI, S. I. 38. A se duce dracului = (se spune în legătură cu persoane dezagreabile) a se duce fără să se mai întoarcă; (despre lucruri, stări etc.) a se prăpădi, a se irosi fără rost. Tinereță, studii, se duseseră toate dracului. CAMILAR, N. I 32. (În imprecații) Du-te dracului! A se duce la dracul = a pleca în treaba lui (fără să-i mai știe cineva de urmă). Acum vino... la masă cu noi, ș-apoi te poți duce la dracu cu toate gebelele tale. HOGAȘ, M. N. 9. (În imprecații) Du-te la dracu! A lua (pe cineva sau, mai rar, ceva) dracul (sau dracii sau mama dracului) = a se prăpădi; a o păți rău. Nu l-au mîncat nici lupii, nu l-au luat nici dracii. VISSARION, B. 56. (În amenințări) Nu blestema, babo, că te ia mama dracului. PAS, Z. I 51. (În imprecații) Să-l ia dracu de bagaj! GALAN, Z. R. 132. Bată-te dumnezeu să te bată și te-ar lua dracu, și n-ai mai ajunge. SADOVEANU, Z. C. 291. Lua-i-ar dracu pe ciocoi, Căci ei au stîrnit război. ANT. LIT. POP. I 21. Parcă a intrat dracul (în cineva), se spune despre cel aprig la mînie (sau la treabă). Într-un nor de colb ce zbura pe fața pămîntului, caii alerga ca și cînd ar fi intrat dracul într-înșii. ALECSANDRI, C. 112. La dracul (cu ceva), formulă de dispreț prin care se exprimă dorința de a renunța la ceva, de a se lepăda de ceva. La dracu măriile, cnutul, zăbrelele... La dracu pungașii, călăii, lichelele! DEȘLIU, G. 54. Al dracului! sau ptiu, drace! exclamații exprimînd uimire sau enervare. Ptiu, drace! minunați-vă, creștinilor. SADOVEANU, P. M. 46. Ptiu! drace, iaca în ce încurcătură am intrat. CREANGĂ, P. 201. N-am (sau n-ai etc.) nici pe dracul = n-am (sau n-ai etc.) suferit nici o vătămare, nici o durere; nu sînt (sau ești etc.) atins de nici o infirmitate, de nici o boală; sînt (sau ești etc.) sănătos. Nu ești lovit pe dinăuntru?... – N-am nici pe dracu. DAVIDOGLU, M. 25. Pe dracul, formulă de negație; nimic. N-ai bani, creștine?... – Am pe dracu. La TDRG. Bagă bine de seamă, să poți scăpa, că de nu – mîne mîncăm pe dracul, vezi că sîntem hămesite de foame? RETEGANUL, P. III 51. ◊ (În imprecații; uneori cu sens atenuat) Să fiu al dracului dacă înțeleg. SADOVEANU, P. M. 65. Dă-te jos de-acolo, măi băiete, că-mi dărîmi portița, fire-ai al dracului! REBREANU, R. I 146. (În formule impersonale) Ei, să fie al dracului, pe ce stradă, nene? C. PETRESCU, Î. II 171. ◊ (În formule de generalizare extremă, cu sensul de «orice», «oriunde», «fie cine-o fi») Face și pe dracul. Se duce și la dracul. ▭ Cînd își pune în gînd să facă ceva, nici dracul nu i-o scoate din cap. ISPIRESCU, L. 102. De nime nu-mi pasă! Nici de vornic, nici de dracul. ALECSANDRI, P. A. 58. ◊ Expr. La dracu-n praznic sau la mama dracului, unde și-a înțărcat dracul copiii, unde și-a spart dracul opincile, sau unde și-a pierdut dracul potcoavele = foarte departe, într-un loc pe care nu-l cunoaște nimeni. Vă duc și pînă la măru-roș, dacă vreți și pînă la calea-ntoarsă... – Și pînă la dracu-n praznic. ALECSANDRI, T. I 398. ◊ (Ca atribut genitival imprimă substantivului pe care-l determină un sens peiorativ, injurios, disprețuitor) Hi, gloaba dracului! ◊ Loc. adj. și adv. Al dracului (de... ), formează expresii cu nuanțe superlative: a) foarte, tare, afară din cale, peste măsură de..., grozav. Primejdia are să fie... a dracului de grea. CAMILAR, N. I. 247. Drumul ăsta... e lung al dracului. CAMIL PETRESCU, U. N. 231. Cînd bate vîntul mai a dracului. La TDRG; b) care dă de furcă, afurisit, incomod. Poziția e cam a dracului. CAMIL PETRESCU, U. N. 281. (Cu sens atenuat) Fugea șchiopătînd după niște ale dracului de vaci. PREDA, Î. 16; c) energic, capabil. Mic și al dracului; d) (admirativ) strașnic, extraordinar. Mă! da al dracului cucoș i-aista! CREANGĂ, P. 65; e) foarte rău, păcătos. Sturza era cel mai al dracului [boier]. CAMILAR, T. 203. Ai să vezi și dumneata, al dracului ce e... De ce-i zice lui «Titircă Inimă-Rea»? CARAGIALE, O. I 80. Pentru boala urîtului, care-i boala cea mai a dracului din lume... ascultați. ALECSANDRI, T. I 107. ◊ Expr. (Așa,) de-al dracului = fără nici un motiv, fiindcă așa vreau! Lucrul dracului = poznă, pătăranie. Mai știi, lucru dracului, să nu se întîmple să ne ia nevestele noastre pe unul drept altul! MACEDONSKI, O. II 407. ◊ (Glumeț și ironic) Buruiana (sau iarba sau tămîia) dracului = tutun. ◊ (Ca element stilistic exprimînd nemulțumirea, reproșul, supărarea, indignarea) Dracul mă punea să-mi bat capul cu gramatica? CREANGĂ, A. 114. ◊ (Mai ales în propoziții interogative, exprimînd nedumerire, surpriză, mirare, uimire) Prefectul își drese glasul și zise: Ce dracu au oamenii azi, măi? DUMITRIU, N. 32. Unde dracul am mai auzit eu despre doi corbi? CAMILAR, N. I 126. Ce dracu cauți aice? NEGRUZZI, S. I 88. ◊ (În construcție cu verbele «a ști», «a asculta», «a face», «a înțelege» etc., exprimă nedumerire sau negație) Dracul știe ce are, cică a prins niște iepuroi. CREANGĂ, P. 304. Se uita, dracu știe, cu interes ori așa numai, la un portret. EMINESCU, N. 37. Măi bădiță, pentru tine Multe dau cu lemnu-n mine, Multe dau și mulți mă-nfruntă, Dar cine dracu-i ascultă? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 69. 2. Fig. Om plin de păcate, rău, crud; (cu sens atenuat și cu nuanță afectivă) nebunatic, șturlubatic. Nu era același drac zvăpăiat care își arunca cartea în pridvor cînd se întorcea de la școală și mă prindea de gît cu amîndouă mîinile pentru ca să o duc în cîrcă? DELAVRANCEA, la TDRG. E și drac, dar e și sfîntă. MACEDONSKI, O. I 57. Olio, tu leică, Ce mai drac frumos de noră! COȘBUC, P. I 97. ◊ (La vocativ, fără a se adresa cuiva anume) Haide, drace, haide! să intri tu pe strada lui Marcu Aoleriu ori Catilina, și lasă! CARAGIALE, O. I 47.

NOR¹ s. m. 1. (Mai ales la pl.) Grupare delimitată de picături de apă sau cristale de gheață aflate în suspensie în atmosferă, în urma condensării sau sublimării vaporilor de apă. Noorii străbătură grindire. psalt. hur. 12^r/9. Și-i duse cu nuor dzua și toată noaptea cu luminră de focu. ib. 65^v/23, cf. 123^v/13. Rădică nuorii din cumplitele pămîntului. psalt. 281, cf. 26, 201, 204, 221. Nuor și negură împrejurul lui. coresi, ev. 37. Aceasta lui grăind, fu un nour, de deștinse pre el. id. ib. 532, cf. 177, 178, 267, 534. Întunecată apă întru nuori de sus. id. ps. 37/7. Nuori fără de apă, de vînt purtați (a. 1569-1575). gcr i, *12/2. Ivi-se u noor din ceriu (cca 1580). cuv. d. bătr. ii, 148/7, cf. 374. Arcul mieu voi pune în nuori. palia (1581), 40/1, cf. gcr i, 83/39, 202/28. Să arătă deasupra lor un nuăr întunecat. varlaam, c. 390, cf. 22, 24, 129, 334, 443. Iaca nuor luminat umbri pre ei. n. test. (1648), 22^r/22. Să tinză nuăru ca un șes pînă la dînșii agiungînd. dosoftei, v. s. decembrie 230^r/29. Rîdicatu-s-au nuărul de pre fața soarelui. cantemir, ist. 123. Din ceriu fulgere, din nuori smida și piatra. id. ib. 170. Vom fi răpiți spre noorii întru întîmpinarea Domnului (a. 1698). gcr i, 316/7, cf. 302/33, ii, 23/1, 56/27. Au socotit să-și puie scaunul peste norurile ceriului. R. greceanu, cm ii, 180. Nor, ...slobozești din tine ape. mineiul (1776), 106^r2/12, cf. 185^r1/25, budai-deleanu, ț. 78. Apoi rămîne cu ochii pe un nor și ne spune... că acolo e biata fericire. heliade, o. ii, 108. Cerul să acoperă cu nori. marcovici, d. 14/20, cf. 3/17. Au năvălit ca un nour luminat de soare o nespusă mulțime de omăt. ar (1839), 47¹/28. Cerul era turburat; nori groși se primblau ca niște munți pe el. negruzzi, s. i, 57. La apus se adun nori, se întind ca un veșmînt. alexandre s cu, m. 17. Pe cer se afla o mulțime de nori mici. filimon, o. i, 115. Iar pe lîngă alba lună, Nouri vineți se adună. alecsandri, p. ii, 123, cf. id. o. p. 255, id. o. 201, id. t. i, 400. Luna palidă trecea prin nouri suri ca o față limpede prin mijlocul unor vise turburi. eminescu, n. 23, cf. 4, id. o. i, 92, 95, 144, iv, 125. Gîndit-ai vreodată că ai să ajungi soarele cu picioarele, luna cu mîna și prin nouri să cauți cununa? creangă, p. 196, cf. 213, 294. Cerul este acoperit cu nori. caragiale, o. iv, 294. Nourul cel plin de apă, iubitorul de ogoare, în albastru, iată-l, vine repede, mînat de vînt. beldiceanu, p. 65. Munții erau nalți încît întreceau norii. ispirescu, l. 56, cf. poni, f. 189. O pată de nor, înfiptă pe creștetul bolții, Vreme-ndelung-a rămas. coșbuc, p. ii, 62, cf. id. f. 77. Norii, jos de tot, se mișcau în palii lungi. d, zamfirescu, r. 254. Cerul era învălit în nori. f (1906), 37/1, cf. 7/2. Pe cer se mișcau alene cîțiva nouri de aramă. dunăreanu, cii. 67. Peste creștet de dumbravă, Norii suri își poartă plumbul. goga, p. 103, cf. 53, 68. Trist, încărcat de plîns, ca norul, Jelește-acum în mine dorul. cerna, p. 120, cf. 78, 157. Cresc nori ca aburi grei dintr-o căldare. anghel-iosif, c. m. ii, 16. Norii vin... ca să se ducă. iosif, v. 33, cf. 55, 63, pamfile, dușm. 314. Suflă austrul subțiind norii printre care încep să se ivească stele. brătescu-voinești, î. 14. O mică cisternă pe care norii văzduhului erau porunciți s-o țină veșnic plină. hogaș. dr. i, 18. Vezi, cînd se despică norii grei Și negri, Zigzagul de argint al fulgerului viu. camil petrescu, v. 8, cf. id. u. n. 286. Nori leneși își risipesc agale spuma. c. petrescu, s. 142, cf. 43. La spatele cernit al unui nor uriaș se dezvelise o boltă roșie-aprinsă de lumină. rebreanu, Nuv. 10, cf. id. i. 118. Norii lungi, în hore pure, Trec și ei pe calea lumii. arghezi, v. 34. S-a posomorît și a cuvîntat pămîntului cu fulgere și nori. id. t. c. 22, cf. id. c. o. 91, id. vers. 167, 298, id. f. 19. Se-ntrezăreau nourii groși, tîrîndu-se. mironescu, s. a. 97. Prin fumul de țigări, ca-n nouri, Gîndeam la lumi ce nu există. bacovia, o. 32, cf. 126, 204. Și norii plini și grei de-o ploaie nouă Au hotărît solemn să nu mai plouă. minulescu, v. 193, cf. 19. Și străbătînd a norilor perdele... Sclipeau în întuneric șapte stele. topIrceanu, b. 87, cf. 11, 23, id. p. o. 117. Norii... au venit deodată călători ca niște fumuri. d. botez, p. o. 49. Prin văzduh, pe sub păcura nourilor, fugeau coloane de neguri despletite. sadoveanu, o. i, 431, cf. vi, 350. Nori negri s-au pogorît peste pădure. stan cu, u.r.s.s. 170, cf. cișman, Fiz. i, 560, agrotehnica, i, 253. Norii se formează dacă există o depresiune barometrică. carafoli-OROVEANU, m. f. I, 78, cf. DEȘLIU, G. 41, v. rom. mai 1957, 35. Să duceți traiul pulberii hoinare Și-al nourilor fugăriți de vînt! labiș, p. 36, cf. 41. Pe cerul acoperit de zdrențe de nori, plutea o lună rotund. t. popovici, se. 38. Era o zi de mai, înnăbușitoare, cu un cer plin de nori. barbu, ș. n. 7. Nori albi trec peste crestele munților. contemp. 1953, nr. 359, 1/3, cf. tribuna, 1962, nr. 267, 1/3. Și pin gratii tot privește Cînd la nori purtați de vînt Care plouă pe pâmînt. alecsandri, p. p. 141. Grei nori de ploaie vin. pop., ap. gcr ii, 330. Și din lună și din nor, Eu cetesc numai tot dor! jarnIk-bîrseanu, d. 143. Cînd merg norii asupra vîntului, are să ploaie. șez. iv, 120, cf. 119. Vin așa nuviri și să-mpreună amîndoi nuviri[i]. arh. folk. iii, 141, cf. candrea. ț. o. 32, 51, vîrcol, v. 96, pamfile, văzd. 61. Nu e cer fără nori. zanne, p. i, 18. Cui i-e frică de orice nor nici o călătorie face. id. ib. 55. Norii cei mici se duc la cei mari. id. ib. Vine-un nour nourat cu gorilă (?) amestecat (Ploaia). șez. vii, 120. Ce trece peste apă și nu face valuri? (Norul). ib. xiii, 26, cf. pascu, c. 58. ◊ Fig. Scăpăm de norul nesațiului și de bură și de cufundarea fără de măsură. coresi, ev. 45. Mare și întunecat nor și plin dă fulgere și de trăsnete au căzut pă Țara Rumânească cu Șărban Vodă. r. popescu, cm i, 446, cf. mineiul (1776), 165^r2/27. Între norii obrazului strălucesc și fulgerile măniii. molnar, ret. 8/6. Raze mîngîitoare vor lumina întunecosul și tristul nor ce mă încungiură. marcovici, c. 50/10. [Iubirea] înaurește cu raze nourii de desfătare. conachi, p. 287. Soarele nostru va răsări iarăși din norul ce-l acopere, nu vom lucra decît numai cu dreptatea și frăția. bolliac, o. 224. Cîteodată, un nor de neîncredere în viitor schimba într-o clipă fața fizionomiei sale. filimon, o. i, 126. Iar pe fruntea Udrei se lasă un nor. bolintineanu, O. 51. Cine va șterge de nori fruntea ta? id. ib. 460. Cînd gîndesc la tine, Sufletul mi-apasă nouri de suspine. eminescu, o. i, 10. Fruntea lui rămase liniștită, dar se acoperi cu un nour de vise. id. g. p. 61. Era o zi senină ca fruntea de fecioară Ce e neturburată de-ai patimilor nori. macedonski, o. i, 114. De nicăiri o altă rază de lumină nu va mai veni să dea strălucire norilor posomorîți ai vieții! hogaș, m. n. 109. Priveam cam cu sfială la ochii lui plini de nouri de mînie. sadoveanu, o. vii, 297. ◊ loc. adj. și adv. Pînă la (sau în) nor(i) = a) (care se înalță) foarte sus, (care este) foarte înalt. Acei munți pînă la nouri, acele stânci despicate. conachi, p. 101, cf. 85. Rîndunelele zboară pînă în nouri, încet. pamfile, văzd. 57; b) (învechit) pretutindeni. D[oa]mne, în ceriu domniia ta și pănră la nuor. psalt. hur. 30^r/21. Se mări pînră la ceriu domniia ta și pînră la nuoriu e adevărul tău. ib. 48^r/11. ◊ Expr. A fi sau a trăi (cu capul) în nori = a trăi izolat de realitatea înconjurătoare, într-o lume fantezistă; a fi distrat. Tot în nouri și visuri ai să trăiești? i. negruzzi, ap. ddrf, cf. zanne, p. <span style=„font-variant-caps: all-small-caps;”>i</span>, 55. Parcă ar fi căzut din nori, se zice despre o persoană străină de cele ce se petrec în jurul ei. A bate cu fruntea-n nori = a) a fi foarte înalt. cf. zanne, p. ii, 161; b) a fi mîndru. id. ib. (Regional) L-a purtat prin nouri = l-a bătut tare. id. ib. ix, 414. ◊ (Cu sens colectiv) Am voi... Ca nici văzduhul de nour să fi pătimit cernire. conachi, p. 266. Mi-e dor de munți... de Caraimanul Pe veci acoperit de nor. iosif, v. 82. Norul de demineață vesteaște ploaie. zanne, p. ix, 414. Nici de nor de vară să te-ntristezi, nici de senin de vară să te înveselești. id. ib. i, 55. După nor și ploaie Răsare și soare. id. ib. (loc. vb.) E nor sau (rar) sînt nori = e înnorat. Va fi nor și liniște. pamfile, s. t. 123. Du-te dor Pînă e nor. reteganul, ch. 83, cf. alr i 1 228/744, 1 234/85, 1 267/129. Îi nuvăr pe ceri. alr ii 2 449/2, cf. 2 449/551, 836. ♦ (Geol.) Nor arzător = masă de gaze și de cenușă vulcanică, cu temperatura ridicată (cca 700°C), care este expulzată în atmosferă în timpul erupției unui vulcan. cf. ltr². Înălțarea norului arzător în atmosferă este însoțită de puternice descărcări electrice. der. (Astron.) Nor de stele = grupare de stele, cu limite neregulate, aflată în diverse galaxii. Dimensiunile norilor de stele sînt de ordinul sutelor de ani-lumină. ib. Norii lui Magellan = numele a două sisteme stelare aflate în afara galaxiei noastre, ib. 2. p. anal. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. „de”) Masă densă (și mobilă) de praf, fum etc. Văzuiu un nuoru de focu presprea totu pămîntul (cca 1550). gcr i, 2/20. Intră nuor de foc în peșteră. dosoftei, v. s. octombrie 83^v/18, cf. cuv. d. bătr. ii, 420/16. Și văzu prea sfînta un nuor de foc tinsu (a. 1580). cuv. d. bătr. ii, 328/16, cf. cod. tod. 203, 211. Priviți colo norul cel de colb care se-nalță pîn’la cer? alecsandri, t. ii, 12. Un nor de colb îi cuprinse, căci Genarul venea în fuga calului. eminescu, n. 15. Un nor de praf ne învăluia în acel vîrtej de goană. delavrancea, t. 35. Pe drum pustiu, un car cu boi Se leagănă încet departe – Cresc nori de pulbere-napoi. iosif, patr. 50. O caravană prin deșert, care se pierde, sufocată în norii de nisip rătăcitor. camil petrescu, v. 15. Vezi un nor de colb ce urcă și coboară coasta lină? eftimiu, î. 109. Și lasă-n urma lui, pe drum, Miros albastru de benzină Și nori de pulbere Și fum. topîrceanu, p. o. 80. Se plimba ca un Dumnezeu printre norii groși ai aburilor cocliți. sahia, n. 33. Un nor de praf alb învăluie tot timpul concasorul. bogza, c. o. 182. Îi apăru în față, departe, la o cotitură, un nour de pulbere. v. rom. august 1954, 37. Un ion oarecare este înconjurat de un nor de ioni de semn contrar. Chim. an. călit., 34. Șoseaua Nordului era pustie. Deasupra plutea un nor mare de praf. barbu, ș. n. 31. Virusul gripei... se elimină în timpul vorbirii, strănutului sau tusei, formînd un nor de picături mici. tribuna, 1962, nr. 267, 2/4. A bătut un vînt de sus, Nori de praf a răspindit. teodorescu, p. p. 625. ♦ Mulțime compactă (și mobilă) de ființe. Și nuor de lăcustă în groză de goni. dosoftei, v. s. ianuarie 10^v/25. Ni-am timpinat cu nuorul cel de lăcuste. m. costin, ap. gcr i, 201/19. Un nour de corbi fîlfîia pe deasupra croncăind. russo, s. 139. Și toți pe loc la fugă plec iute, se duc orbi, Cum pleacă din cîmpie un nor întins de corbi. alecsandri, p. iii, 292. Duduind își mișcau norul negru de turme bisonii. boureanu, s. p. 18. – pl.: nori și (regional, n.) noruri. – Și: nour (pl. nouri și, regional, n., noururi, alr i 1 240/388), (învechit și regional) noor, nuăr, nuîr (gcr i, 49/37), nuor, (regional) noăr (a ix 3), nouor (alr i 1 228/129, 1 234/820, 850), năure (pl. năuri, ib. 1 240/684, alr ii 2 449/682), nuvăr (pl. nuvări și nuviri) s. m. – lat. nubilum.

NENE s. m. 1. (Învechit și regional) Tată. M-au părăsît neanea ș-am rămas de mamă. dosoftei, ps. 83/5. Eu-s, neaneo, hiică-ta Eufrosina. id. v. s. septembrie 27^v/8. Am avut o giumătate de mo(a)ră partea no(a)stră moșie dre(a)ptă făcut(ă) de neanea din pajiști. (a. 1686). ștefanelli, d. c. 10. Mamă, zi să vie nenea Ca să-mi mai scuture lenea. pann, p. v. i, 107/16. Și socru-tău nu ți-i nene, Să-ți deie faguri de miere. marian, nu. 246. Ridică hobotul tău Și-i vedea pe socru-tău Și ți-a părea tată-tău. Ba! poate-i și mai frumos, Numai nu-i așa milos Cum al tău nene ți-a fost. id. ib. 637. Are să mă deie nenea, cu bună samă, după acest țigan pogăn! sbiera, p. 125, cf. com. din bilca-rădăuți și din straja-rădăuți. Cînd rămîn pruncii de nene, Străinei îs făr’de vreme. bîrlea, C. P. 120, cf. T. PAPAHAGI, m. 227, COMAN, GL., alrm i/II h 212. ♦ spec. (Regional) Tată vitreg. alrm i/ii h 214. ♦ (Regional; la pl.) Părinți (Cotîrgași-Vatra Dornei). șez. ii, 209. Nu-i cum iera pi vremea cîn neni, moșî (părinții și bunicii) noștri iera tiniri ca noi. ib. 2. (Popular) Termen de respect folosit pentru a vorbi cu (sau despre) un frate mai în vîrstă; (popular) neică (1). v. bade. cf. valian, v., POLIZU, COSTINESCU, DDRF, BARCIANU, ALEXI, W., pușcariu, l. r. i, 48. Dă-mi și mie roșcove, nene! stancu, d. 40, cf. h ii 256. Chivuța se-nspâimînta Și cătră nen’ său grăia. jarnfk-bîrseanu, d. 492. Au, nene și frățioare! Ce fuse și ăst păcat, D-arde foc la noi in sat?! păsculescu, l. p. 209, alr i/ii h 162, alrm i/ii h 224. Tata Lungul, Mama Lata, Nenea Fluierătoru (Coșul, vatra, fumul), teodorescu, p. p. 225, cf. gorovei, c. 107. ♦ Spec. (Regional) Frate vitreg. alrm i/ii h 223. 3. (Regional) Termen de respect folosit de nepoți pentru a vorbi cu (sau despre) un unchi. Pe mine însă nu cuteza să mă ceară nenea Ghiță al popii, deși îmi era unchi. f (1906), 4. Nenea Antonache era fratele mamei. brătescu-voinești, Î. 25, cf. alrm i/ii h 232, 233. 4. (Familiar) Termen de respect folosit (de obicei de cei mai tineri) pentru a vorbi cu (sau despre) un bărbat (mai) în vîrstă; (popular) neică (2), (regional) nană¹. v. bade, moș (I 2). Eu așa am grăit cu nenea Enache (a. 1752). iorga, s. d. xII, 61. Neane, dar ești tu cu minte! Ce duci cînele în spate? țichindeal, f. 348/2. Rău îmi pare, nea cutare și cutare, Că îmi uitai ca pămîntul. pann, h. 50/22. Să venim la istoria d-tale, nene Bogonos. negruzzi, s. i, 224. Ha, ha, ha!... răpide mi-l luași pe bietul dorobanț, nene. alecsandri, t. 400. Mă! spune lui nen' tu Chiriac nu uite de ce ne-a fost vorba. caragiale, t. ii, 19, cf. 17. Nea Budulea... avea un picior mai scurt decît celălalt. slavici, n. i, 147. Da unde te duci, nene George? ispirescu, l. 139, cf. f (1906), 4. Avusese cîteva, discuții cu nenea Tomiță, care o recomandase pe Evantia. bart, e. 319. Nenea Vasilescu și tovarășii lui au cîte-o încăpere, în fundul magazinului. arghezi, b. 44. Pot demonta tractorul și noaptea pe întuneric și îl fac la loc pe pipăite cu ochii legați, dacă mă ajută nea Prodan la carburator, galan, b. ii, 63. Las' că și nenea Gherasim, cîrmaciul, cu toate că strigă uneori cu asprime, are o inimă, să nu-i găsești pereche în lume. tudoran, p. 171, cf. 18. Mă băiete, scoal în sus și pune un scaun lui nean’ tău Matei sub picioare. preda, î. 76, cf. 107. Mîine o să meargă la nenea Dobre. barbu, ș. n. 12. Fluieră i făcuse nenea Pahon. reteganul, p. i, 14. Într-un papuc și-o opincă, lipa, lipa nea Stănică, se zice despre omul leneș. cf. pann, p. v. i, 155/20. Vorbi și nenea Ion, că este și el om sau vorbi și nea Vlad, că-i și el din sat, se zice despre omul prost (care se amestecă într-o discuție), zanne, p. vi, 160, cf. 88, 162, 163, 169, 253, 274, 441, 442. ◊ (Glumeț) Nenea Acul, țața Ața își pierdură dimineața Pe un cot de postav sau șeviot. arghezi, s. p. 27. ◊ (Apelativ familiar pe care și-l dă o persoană mai în vîrstă, vorbind cu cineva mai tînăr) Știi dumneata că d-atunci trebuie să fie aproape șaptezeci de ani? – Or fi, nento, îmi răspunse el. ghica, s. 15. ◊ Nenea Martin = moș Martin, v. moș (I 2). Oare nu cumva nenea Martin a dat raita pe la d-ta pe-acasă? creangă, p. 31, cf. candrea, f. 265. De frică, i se îmmoaie labele lui nenea Martin și cade. rădulescu-codin, Î. 86. ♦ (Prin Olt.) Unul dintre numele dracului. Te ia nen’ tu. arh. Olt. xxi, 271. 5. Termen de adresare prin care se exprimă dezaprobarea, surprinderea neplăcută. Vasăzică ai prins... cîți ai zis. Păi asta se cheamă pescuit, nene? sebastian, t. 19. La horă, nene, cu țăranii, în mijlocul poporului. t. popovici, se. 508. 6. (Familiar) Termen întrebuințat în cursul unei povestiri sau conversații și care, fără a fi adresat unei persoane anumite, exprimă mirare, satisfacție etc.; (popular) neică (4). Și cînd venea ea, nene, dobora copacii. ispirescu, l. 5, cf. 78, 130, 213. Se-ntind, nene, de căldură, De le-ajung genunchii-n gură. coșbuc, p. ii, 48. Cînd ceața să ridica, Ei, nene, să pomenea Din inima cîmpului, În buricul pămîntului. păsculescu, l. p. 212. 7. (Argotic) Stăpîn al unei case de toleranță sau proxenet, codoș. v. pește¹. „Am să mă fac nene”, răspunse, m. i. caragiale, c. 116, cf. bul. Fil. ii, 206, 211, vii, 282, scl 1963, 24. – pl.: (rar) neni. – art.: nenea. gen. dat.: lui nenea. voc. și: (învechit) neaneo. – Familiar, urmat de adj. pos. pers. 2 și 3 sg.: nen’ tău, nen’ tu, (rar) nean’ tău (cu voc. nento), nen’ său, nen’ su. – Și: (formă prescurtată) nea, (învechit) neăne s. m. – cf. bg. неня , scr. nena.

FACE, fac, vb. III. A. Tranz. I. (Complementul e un substantiv concret; verbul exprimă acțiunea de a realiza, de a produce ceva). 1. (Cu privire la obiecte) A întocmi, a alcătui, a făuri, a fabrica. Am dat să-mi facă o pereche de pantofi. Copilul își face o jucărie. ▭ Ercule făcu un laț cu meșteșug. ISPIRESCU, U. 40. Îndată i se aduc cele cerute și tălpoiul [iadului] face iute o darabană. CREANGĂ, P. 310. ◊ Expr. A face cuie v. cui. (Cu privire la obiecte de îmbrăcăminte) A executa, a confecționa. Fă-mi cămașă de fuior, Că mi-i gîndu să mă-nsor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 365. ♦ A procura un obiect, dispunînd confecționarea lui de către altcineva. Făcîndu-i haine frumoase, se cunună cu ea. ȘEZ. V 67. Mîndrulița de pe deal Cere ca să-i fac caftan. SEVASTOS, N. 277. 2. (Cu privire la construcții) A construi, a clădi, a dura². Și-a făcut casă. Făcu gard în jurul grădinii. ▭ Împăratul a dat de știre... că oricine s-a afla să-i facă... un pod de aur... aceluia îi dă fata. CREANGĂ, P. 77. Aice își făcură o colibă. ȘEZ. II 201. ◊ Fig. Cînd (îți faci gard cu norocul, Dacă el nu-și schimbă locul, Scîrbă-n casă dacă nu-i, Toți copiii ți-s sătui. BELDICEANU, P. 88. ◊ Expr. A face zid în jurul cuiva v. zid. ♦ (Cu privire la clăi, stoguri etc.) A ridica, a așeza, a clădi. Unii secerau, alții legau snopi, alții făceau clăi. CREANGĂ, P. 158. Făcea căpiți din iarba cosită. ȘEZ. I 85. 3. (Cu privire la mîncări, alimente etc.) A găti; a prepara. Gospodina face de mîncare. ▭ Cînd a veni bărbatu-tău de la drum, vom face plachie cu costițe de porc. CREANGĂ, P. 5. Făce brînză din lapte. DRĂGHICI, R. 149. Io-i fac zeamă pipărată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 173. ◊ Expr. A nu face brînză (cu cineva) v. brînză. ◊ Refl. pas. Ușor îi a zice plăcinte, da mult îi pîn’se fac. ȘEZ. I 219. 4. (Cu privire la lucrări scrise, mai ales literare) A compune, a scrie. Face versuri. ▭ Îndată ce Iancu Văcărescu, Eliad, Alexandrescu sau Anton Pann făceau o poezie, a doua zi el [Filimon] o știa pe dinafară. GHICA, S. A. 79. Ca să nu uite curgerea zililor, au socotit să facă un calendari. DRĂGHICI, R. 54. ♦ (Cu privire la opere artistice) A executa, a realiza. A făcut un portret. 5. (Cu privire la legi) A crea, a stabili, a institui. În cămeși cu mîneci lunge și pe capete scufie, Ne fac legi și ne pun biruri, ne vorbesc filozofie. EMINESCU, O. I 150. Puterea d-a face legi... sta în adunarea sau soborul a toată țara. BĂLCESCU, O. II 13. 6. (Cu complementul «foc») A ațîța, a aprinde. Ca să facem foc și să aprindem lampa, e nevoie înainte de toate să avem lemne și petrol! C. PETRESCU, A. 279. Își fac foc, își fac de cină. RETEGANUL, P. II 71. Să facă un foc la marginea cetății. ISPIRESCU, L. 199. 7. (Cu complementul «praf») A stîrni, a ridica. Nu mai săriți atîta prin casă, că faceți praf. 8. (Cu complementul «urmă», «dîră») A lăsa. Unde calci, Urmă nu faci. BIBICESCU, P. P. 367. 9. (Cu privire la bani, la avere) A cîștiga, a agonisi, a strînge. Cînd faci avere, începi să păcălești lumea. DUMITRIU, N. 270. Înțelege-te cu moș Alexa baciul și vindeți cît trebuie din oile canarale (= bătrîne și grase), ca să faceți bani. SADOVEANU, B. 44. Lapte, brînză, unt și ouă de-am putea sclipui să ducem în tîrg, ca să facem ceva parale, căci casa s-a mai îngreuiat cu un mîncău. CREANGĂ, P. 6. II. (Complementul e un substantiv concret; verbul exprimă acțiunea de a produce din sine). 1. (Despre femei) A naște. Nu se împlinește bine anul, și femeia lui Ipate face un băiet. CREANGĂ, P. 169. Împărăteasa făcu un fecior. EMINESCU, N. 4. L-a făcut mă-sa dormind se spune despre omul fără vlagă sau leneș. ◊ Expr. De cînd l-a făcut mă-sa = de cînd s-a născut. Nu ieșise din casă de cînd o făcuse mă-sa. ISPIRESCU, L. 17. Parcă era de-acolo, de cînd l-a făcut mă-sa. CREANGĂ, P. 153. ◊ Absol. Bătu la portiță, se rugă să o lase înăuntru să se odihnească nițel, mai cu seamă că îi și abătuse să facă. ISPIRESCU, L. 55. Mai umblu prin oraș... pîn-o face. – Cine să facă? – Nevastă-mea. – Ce? – O apucase aseară durerile. CARAGIALE, M. 199. ♦ (Despre soți) A procrea. Numai un copil o să faceți. ISPIRESCU, L. 2. ♦ (Despre mamifere) A făta; a puia. Vaca vecinului a făcut un vițel frumos. 2. (Despre păsări; de obicei cu complementul «ou») A oua. Baba atunci se duce cu fuga, să afle ce i-a făcut găina. CREANGĂ, P. 70. 3. A produce, a da. În fundul grădinii avea și un măr care făcea mere de aur. ISPIRESCU, L. 81. Pomul care nu face roadă, se taie și în foc se aruncă. CREANGĂ, P. 118. Nu toate muștele fac miere. ♦ (Despre plante, cu privire la muguri, frunze, flori etc.) A scoate, a-i crește. Hai, mîndro, pe deal în sus, C-a făcut făsuiu fus. TEODORESCU, P. P. 315. 4. (Despre oameni, animale, plante; complementul indică o boală, o rană, o excreție etc.) A i se ivi, a-i apărea. Nenorocitul domn se zvîrcolea în spasmele agoniei; spume făcea la gură. NEGRUZZI, S. I 165. Popușoii vor face tăciune. ȘEZ. I 191. Purceii mici hrăniți cu cir fac păduchi. ib. V 51. ◊ Expr. A nu face purici (mulți) într-un loc (sau nicăieri) v. purice. A face spume (la gură) v. spumă. A face zîmbre v. zîmbre. ♦ (Franțuzism) A se îmbolnăvi de... A făcut scarlatină. 5. (Cu privire la părți ale corpului; în expr.) A face o gură cît o șură = a deschide, a căsca gura mare. A face ochi = a) (despre puii unor animale) a deschide ochii (la cîteva zile după naștere). Cînd fată Griva opt-nouă căței, noi îi lăsăm să sugă o săptămînă pînă fac ochi. STANCU, D. 15. (Glumeț, despre oameni) Cunoaștem meșteșugul acesta de cînd am făcut ochi. C. PETRESCU, Î. II 138; b) (familiar) a se trezi, a se scula (din somn). În vremea asta coloniștii făceau ochi și se grăbeau să se adune la sfatul de dimineață. SADOVEANU, P. M. 249. Mai era vreme pîn’ la ziuă, cînd Andrieș se simți scuturat de mîna lui Morocine: – Ei, tinereță, încă n-ai făcut ochi? Scoală, scoală: trebuie s-o pornim. id. O. I 501. A face burtă (sau pîntece) = a căpăta burtă, a-i crește burta. [Cocoșul] a făcut un pîntece mare, mare, cît un munte. CREANGĂ, P. 66. A face față (cuiva sau la ceva) v. față. A face fețe-fețe v. față. A face mutre v. mutră (4). (Despre pantaloni) A face genunchi = a se vedea, după multă purtare, urmele genunchilor pe pantaloni. III. (Folosit și absolut; exprimă acțiunea de a provoca ceva; urmat de o propoziție completivă sau consecutivă uneori cu nuanță finală). 1. A aduce (pe cineva sau ceva) în situația de a..., a întocmi, a potrivi lucrurile astfel ca să...; a da (cuiva) posibilitatea de a... Eu oi face ca să nu te vadă nime. SBIERA, P. 201. Am venit să te întreb... dacă ai ceva leacuri, care să ne facă să avem copii. ISPIRESCU, L. 1. C-un zîmbet faci gîndirea-mi să se-mbete. EMINESCU, O. I 200. ◊ (Eliptic) Nu mă faceți, că ia acuși vă ard cîteva jordii! CREANGĂ, A. 128. ◊ Intranz. Lovi cu ciomagul coarnele cerbului, care și picară, și făcu de șarpele îl putu înghiți. RETEGANUL, P. II 42. Pesemne că și straiele acestea pocite fac să arăți așa de sfrijit. CREANGĂ, P. 148. ◊ Refl. Această împărăteasă, cu rostul ei cel blajin... se făcu de o iubiră pînă și cumnatele ei. ISPIRESCU, L. 40. 2. A determina; a convinge. Pînă la vremea asta, nici el de la sine, nici prietenii... tot nu l-au putut face să se însoare. CREANGĂ, P. 142. Cu umbre, care nu sînt, v-a-ntunecat vederea Și v-a făcut să credeți că veți fi răsplătiți. EMINESCU, O. I 59. M-ai făcut de te crezui. ALECSANDRI, P. P. 357. 3. A obliga, a sili, a constrînge, a pune (pe cineva) să... Nu mă face să-ți zic pe nume! ALECSANDRI, T. 750. Oh! părinte! Ce mă făcuși să fac! NEGRUZZI, S. I 163. 4. A predispune (la ceva); a îndemna. Susurul acestor izvoare o făcea să se uite galeș la ele și-i plăcea să le vadă curgerea lor. ISPIRESCU, L. 17. Eu te fac s-auzi în taină Mersul cîrdului de cerbi. EMINESCU, O. I 110. IV. (Exprimă acțiunea de a da sau de a atribui unei ființe sau unui lucru o altă stare, însușire, formă sau menire decît cea pe care o avea sau o are). 1. (Urmat de un nume predicativ exprimat printr-un adjectiv, o locuțiune adjectivală, un participiu etc.) A aduce (pe cineva sau ceva) într-o anumită stare. Stătea pe gînduri și se uita la lampă. O făcu iarăși mai mică. DUMITRIU, N. 277. Eu l-aș face într-o noapte căzut în Dunăre. BART, E. 287. Ieri mi te-am făcut scăpată; Azi nu-mi scapi nesărutată! COȘBUC, P. I 99. Stăpîne, dacă-i numai atîta, apoi lască te fac eu cu grîu. CREANGĂ, P. 155. Stăi, măi Fulgo, barbă neagră, Să te fac cu mintea-ntreagă. ALECSANDRI, P. P. 56. ◊ Expr. A face (refl. a se face) bine (sau sănătos) = a (se) însănătoși, a (se) vindeca. Se jură că într-un ceas îl face bine. VLAHUȚĂ, la TDRG. A face (pe cineva) cunoscut = a aduce (pe cineva) în situația de a fi cunoscut (de alții), de a fi renumit. A face (ceva) cunoscut = a vesti, a da de știre (prin lume). A face (ceva) de vînzare = a destina (ceva) vînzării. A face calea întoarsă = a se întoarce din drum. Dar acu, vei vrea cu oaste și război ca să ne cerți, Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale. EMINESCU, O. I 146. A face pe dracu-n patru v. drac. A face (refl. a se face) de ocară sau, de poveste, de rîs, de rușine v. c. A face (pe cineva sau ceva) una cu pămîntul v. unu. 2. (Urmat de un nume predicativ; numele ființei sau al lucrului care suferă transformarea stă în cazul acuzativ sau este introdus prin prep. «din») A aduce (pe cineva sau ceva) dintr-o stare în alta; a preface, a schimba, a transforma în... Însuși Sinan-pașa cel grozav... venise să facă țara pașalîc. ISPIRESCU, M. V. 25. I-a mai rămas o bucățică de mămăligă îmbrînzită și făcînd-o boț, a zis... CREANGĂ, P. 143. Faceți din piatră aur și din îngheț văpaie. EMINESCU, O. I 94. Și în sine împăcată stăpînea eterna pace!... Dar deodat-un punct se mișcă... cel întîi și singur. Iată-l Cum din haos face mumă, iară el devine tatăl. id. ib. 132. Negru-i, doamne, pămîntu, Da-i mai negru urîtu; Din om te face neom. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 212. ◊ Expr. A face din țînțar armăsar sau, mai rar, a face calul armăsar = a exagera, a da lucrurilor o importanță mai mare decît au în realitate. Că dușmanul e dușman, Face calul armăsar, Și se pune pe cărbuni, Umple satul cu minciuni. TEODORESCU, P. P. 316. A face (pe cineva) din cal măgar = a-și bate joc de cineva; a înjosi. Nu mă faceți din cal măgar, că vă veți găsi mantaua cu mine. CREANGĂ, P. 253. A face (pe cineva) cuc (sau tun) = a îmbăta pe cineva. Cucoana însă tot îndesa paharele boierului... pînă îl făcu cuc. ISPIRESCU, L. 181. A face (cuiva) coastele pîntece = a bate pe cineva tare. Și-i da piste un omușor, care ți-a face coastele pîntece. NEGRUZZI, S. I 250. A face noaptea (sau din noapte) zi = a nu dormi, a veghea toată noaptea. Biata femeie nopțile le făcea zi. ISPIRESCU, L. 58. A-l face (pe cineva) în două sau (în) patru = a despica (pe cineva) în două sau în patru, a tăia (pe cineva) în bucăți; a sfărîma, a ucide. Dacă nu se da în lături lupul, în două îl făcea cu paloșul. ISPIRESCU, L. 17. Pe butuc Că-l așeza, Cu baltac Patru-l făcea. TEODORESCU, P. P. 589. A face (refl. a se face) bucăți sau bucățele, fărîme, grămadă, praf, pulbere, scrum, țăndări etc. v. c. A face (cuiva) capul călindar v. calendar. A (-i sau a i se) face (cuiva) gura pungă v. gură (2). A-și face urechea toacă v. toacă. A-și face coada bîrzoi v. bîrzoi. A face (cuiva) pîntecele (sau spinarea) tobă v. tobă. A face (cuiva) chica topor v. topor. ◊ Refl. Lovi cerbul de trei ori în burtă și îndată se făcu dintr-însul o căruță cu doisprezece cai de foc. ISPIRESCU, L. 116. Dar atuncea greieri, șoareci, Cu ușor-măruntul mers, Readuc melancolia-mi, Iară ea se face vers. EMINESCU, O. I 106. Răul se face fire, simțirea amorțește. ALEXANDRESCU, P. 79. 3. (Urmat de un substantiv sau de un adjectiv predicativ) A zice, a spune (despre cineva) că este..., a învinui, a acuza (pe cineva) de... Credea că cei ce-l fac urît îl iau numai în batjocură. SBIERA, P. 228. A început a te lua lumea la ochi și a te face prost. ȘEZ. V 130. Vorbă-ndată-i trimetea Și netrebnic că-l făcea. TEODORESCU, P. P. 640. ◊ Expr. A face (pe cineva) cum îi vine la gură = a ocărî pe cineva rău, fără a-și alege cuvintele. Își adusese aminte Borțosul... că ea te-a adus la atelier, și a făcut-o cum i-a venit la gură. PAS, Z. I 276. ◊ Refl. Da ia lasă-mă la pîrdalnicul, stîpîne... Nu te mai face așa de bătrîn, că doar nu ți-i vremea trecută. CREANGĂ, P. 154. V. (Complementul e un substantiv concret; verbul exprimă acțiunea de a da unui lucru o formă definitivă sau potrivită destinației sale). 1. A aranja, a potrivi (ceva) pentru un anumit scop, a pregăti. Gospodina făcu paturile devreme. SADOVEANU, B. 102. Se întreceau care de care să facă baia mai potrivită de caldă stăpînului său. ISPIRESCU, L. 31. Făcu un culcuș stăpînului său. id. ib. 287. Preferanțul giucăm?... Eu fac cărțile. ALECSANDRI, T. I 74. Abia aveam vreme a-mi face toaleta. NEGRUZZI, S. I 53. ◊ Expr. A-și face ghetele (sau pantofii) = a-și lustrui ghetele (sau pantofii). 2. (Cu privire la păr, unghii, buze, sprîncene) A îngriji, a aranja, a drege. [Chirița:] Să mă arăte la o mulțime de boieri, cum m-am troienit în Păcurari, și cum îmi fac sprîncenile! ALECSANDRI, T. I 158. Haide, apucă-te de-ți fă părul, că acuși însărează. id. ib. 37. VI. (Complementul e un abstract; verbul are sens foarte larg, exprimînd acțiunea de a lucra, de a săvîrși ceva). 1. A săvîrși, a făptui. De cîte ori se lumina orizontul, ea făcea sforțări ca să poată privi în larg. BART, E. 387. Ce mi-ai făcut cu atîta sumedenie de oștire...? ISPIRESCU, M. V. 31. Toate trebile cîte le făcea, le făcea pe dos. CREANGĂ, P. 39. Mergînd ea acum zi și noapte, nu știu ce făcu, că se rătăci. id. ib. 288. Tu ești, Pepelaș? Ce faci acolo? ALECSANDRI, T. I 332. ◊ Absol. Dănilă face, Dănilă trebuie să desfacă. CREANGĂ, P. 46. Cine face, lui își face. Capul face, capul trage. Tace și face. ◊ Expr. A face abstracție de... = a ignora, a lăsa la o parte, a nu lua în considerare. Avînd un obiect de studiat, fie de ordine materială, fie de ordine psihică, [metafizicienii] fac abstracție de toate elementele lui, de toate condițiunile lui de existență reală. GHEREA, ST. CR. II 33. Face ce face (sau ce poate) și... = încearcă în toate felurile și izbutește să...; nu știu ce face, vorba e că... Muma zmeului făcu ce făcu și trecu muntele. ISPIRESCU, L. 25. Dar nu știu ce face dracul, că face el ce face și, cu mare greu, scapă din labele lui moș Ursilă. CREANGĂ, P. 53. Ce face și cum face... sau ce (sau cum) face și ce (sau cum) drege... = ce pune la cale și cum o învîrtește că... (sau ca să...). Nu știa cum să facă, cum să dreagă, ca să împlinească voia acelui împărat. ISPIRESCU, L. 11. El știe ce face, ce drege, de-mi aduce din cînd în cînd așa cîte puține [salate], de poftă. CREANGĂ, P. 211. A nu avea ce face (sau ce să facă) = a) a nu avea ocupație. Dracul cînd n-are ce face, știți ce face... Intră înlăuntru și începe a-și purta codița cea bîrligată pe la nasul unchiașului. CREANGĂ, P. 53; b) a nu-i rămîne nimic de schimbat într-o situație, a nu avea posibilitatea să se împotrivească, să obiecteze, să ajute cu ceva; a nu avea încotro. Boierul acela cică era cam zgîrcit, dar, văzînd că Ivan este om împărătesc, n-are ce să facă. CREANGĂ, P. 301. Vai de mine, cam m-aș duce Seara la guriță dulce!... N-am ce face, sus îi locul, Inima-mi arde ca focul. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 133; c) a face o gafă, o imprudență, o prostie, o trăsnaie. A nu avea ce face cu... = a nu avea (nici o) trebuință de..., a nu-i trebui; a nu avea (nici un) folos de... N-are ce face cu atîta avere. RETEGANUL, P. IV 33. Iți dau și dumitale punga asta, că eu n-am ce face cu dînsa. CREANGĂ, P. 45. Ce (mai) faci? = cum îți merge? cum o mai duci? Feciorul meu ce mai face? – Face bine, că-i sănătos. RETEGANUL, P. II 62. Dar tu, dragă, ce mai faci? BIBICESCU, P. P. 61. A face totul sau a face tot posibilul (sau toate chipurile) să (sau ca să)... = a încerca tot posibilul, a se căzni în toate felurile spre a... Nu putem trăi în casa aceasta, de n-om face toate chipurile să scăpăm de hîrca de babă. CREANGĂ, P. 12. Ce face? = ce? cum? (exprimînd surpriza sau faptul că nu sîntem de acord cu cele auzite). Iartă-mă! – Ce face? Să te iert?- Eu, o tigoare, o scorpie? NEGRUZZI, la TDRG. Ce (tot) faci (sau ce ai făcut) de...? = ce ți s-a întîmplat că...? care e cauza că...? Vai, mîndruță de departe, Ce tot faci de nu scrii carte? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 142. Ce-i de făcut (cu cineva sau cu ceva)? = cum să se procedeze (cu cineva sau cu ceva)? Să lăsăm toate la o parte și, pănă la una alta, hai să vedem ce-i de făcut cu cerbul. CREANGĂ, P. 224. N-am făcut nimic = n-am realizat nimic, nu m-am ales cu nimic, n-am nici un folos. Ai fost ieri la tîrg? – Da, dar n-am făcut nimic. Fă bine și... (sau de...) v. bine² (3). Văzînd și făcînd = procedînd conform situației, împrejurărilor, fără un plan stabilit dinainte. [De cel mai mic copil] nu se despărțea, îl ținea lîngă dînsa, și mai tîrziu – «văzînd și făcînd». MACEDONSKI, O. III 23. A avea a (sau de-a) face cu cineva sau cu ceva = a avea de lucru cu cineva (sau cu ceva), a avea ceva comun cu cineva (sau cu ceva). Așa mi ți-a fost povestea? zise el încetișor, stai măi, dară, să-ți arăt eu cu cine ai a face. ISPIRESCU, L. 377. (Amenințător) O să ai de-a face cu mine. Ce are a face? = ce legătură este (între un lucru și altul)? ce interesează? și ce-i cu asta? și ce dacă? Harap-Alb, Gerilă, Ochilă și Păsări-Lăți-Lungilă se pun ei de ospătează și beu cît le trebuie. Dar ce are a face? parcă nici nu se cunoștea de unde au mîncat și au băut. CREANGĂ, P. 260. N-are a face! = nu interesează! n-are importanță! A-și face apariția v. apariție. A face caz (de ceva sau de cineva) v. caz. A face cunoștință (cu cineva) v. cunoștință. A(-și) face loc v. loc. A-și face mendrele v. mendre. A face moarte (de om) v. moarte. A face parte din... v. parte. A face pasul... v. pas. A face pași mari v. pas. A face rost (de ceva) v. rost. ◊ Refl. (În expr.) S-a făcut = ne-am înțeles, s-a aranjat, fii fără grijă. Adu-mi cărțile împrumutate. – S-a făcut! ◊ (Învechit și popular; în locuțiuni verbale) A-și face închipuire = a-și închipui. A-i face trebuință = a-i trebui. A face tocmeală = a se tocmi etc. A-și face joc = a se juca. Apoi ca-n glumă el le prinde De mînecă, și-aprins de dor, Își face joc prin părul lor. COȘBUC, P. I 88. A face o știre = a înștiința. Ieremia-vodă... făcu o știre cardinalului, că Mihai-vodă voiește a intra în Ardeal. BĂLCESCU, O. II 222. A face monopol = a monopoliza. Monopol fac azi de drepturi. ALEXANDRESCU, P. 139. A face întrebare = a întreba. Moșul iarăși... face întrebare. PANN, P. V. I 12. 2. A provoca, a da naștere la..., a cauza. Cine știe ce încurcătură vei face p-acolo! ISPIRESCU, L. 13. Începe a face un tărăboi, de s-a sculat toată ograda în gura lui. CREANGĂ, P. 304. Acel soi ciudat de barzi... Sînt cîntați în cafenele și fac zgomot în saloane. EMINESCU, O. I 137. ◊ Expr. Nu face nimic = (formulă de politețe cu care se răspunde celui ce-și cere scuze pentru un neajuns sau o supărare pricinuită fără să vrea) n-are nici o importanță. A o face lată v. lat. ◊ Refl. Mare vîlvă se făcu în împărăție. ISPIRESCU, L. 31. De la o vreme se face tăcere. CREANGĂ, P. 227. ♦ (Cu determinări în dativ, indicînd persoana care e interesată în acțiune) A pricinui, a cășuna. Și-o întreb, și nu-mi răspunde! Și mă mir ce i-am făcut! COȘBUC, P. I 49. Își ceru iertăciune pentru relele ce-i făcuse. ISPIRESCU, L. 144. Să nu cumva să te împingă păcatul să-i faci vrun neajuns! CREANGĂ, P. 87. De astă dată nu-ți fac nemica. EMINESCU, N. 15. Nu-mi mai face supărare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 16. ◊ Expr. A i-o face (bună sau lată sau cu vîrf) sau a-i face (cuiva) una (și bună) = a aduce cuiva un rău, o vătămare; a învăța minte (pe cineva). Stăi, măi, că ți-o fac eu. ISPIRESCU, U. 41. Taci! că i-oi face eu cumătrului una, de și-a mușca labele, CREANGĂ, P. 29. Eu i-am făcut-o cu vîrf. TEODORESCU, P. P. 656. A face (cuiva) bine cu ceva v. bine² (3). A-i face (cuiva) bine (sau rău) v. bine² (3), rău. A face sfîrșit sau capăt (cuiva sau unui lucru) v. sfîrșit. A face (cuiva) zile fripte v. fript ◊ Refl. (Cu pronumele în dativ și formînd, împreună cu complementul care indică o stare sufletească locuțiuni verbale cu sensul determinat de complinire) A-și face gînduri sau griji ( = a se îngrijora). A-și face inimă rea ( = a se întrista). ▭ Bătrîna a ieșit clătind din cap și zicînd: maica domnului să-și facă milă de fata mea! NEGRUZZI, S. I 27. Și-au făcut curaj, urmîndu-și drumul. DRĂGHICI, R. 91. Tot vin beau și tot mîncau, Voie bună își făceau. BIBICESCU, P. P. 302. Întru-n casă la copile, Ele-și fac spaimă de mine, Parcă-i ursul din pădure. ȘEZ. I 49. (Expr.) A-și face de lucru (cu cineva) v. lucru. A-și face de lucru (cu ceva) v. lucru. A-și face osîndă (cu cineva) v. osîndă. A-și face (singur sau însuși) seama v. seamă. ♦ A arăta, a manifesta, a acorda. (Refl. pas.) Negustorul se minună de atîta cinste ce i se făcu. ISPIRESCU, L. 277. 3. A aduce la îndeplinire, a realiza, a îndeplini, a împlini. Nu știau ce voie să-i facă. ISPIRESCU, L. 11. Și-a făcut datoria de ostaș. CREANGĂ, P. 297. Piste o săptămînă... voi face poronca d-tale. KOGĂLNICEANU, S. 47. ◊ Expr. A face tîrg = a încheia tîrgul, a cădea de acord. Nouă ne-a plăcut de d-voastră și am făcut tîrg. SEVASTOS, N. 62. ♦ A executa. Facem o partidă de șah? 4. (Complementul indică o ocupație, o meserie) A exercita, a practica. Face avocatură. ▭ Mai făcea el, nu-i vorbă, și alte negustorii. CREANGĂ, P. 112. ♦ (Complementul indică un obiect de studiu sau o formă de învățămînt) A studia, a urma. Face medicina la București. 5. (Cu complementul «semn»; adesea urmat de determinări introduse prin prep. «cu» sau «din», indicînd o parte a corpului) A atrage cuiva atenția printr-un gest; a da cuiva să înțeleagă ceva printr-un semn. Copiii... nu mai îndrăzneau să se apropie, cînd ea le făcea semn. PAS, Z. I 87. Face semn dracului cu mîna. CREANGĂ, P. 52. N-au avut decît cu ochiul ori cu mîna semn a face. EMINESCU, O. I 146. ◊ (Cu elipsa complementului) A face din cap că da. ▭ Ipate care da oca pe spate Și face cu mîna, să-i mai aducă una. CREANGĂ, P. 150. Cînd treci tu pe lîngă noi, Nu face cu pălăria, Să priceapă dușmănia. HODOȘ, P. P. 69. C-o mînă pe carte scrie Și cu alta-mi face mie Să merg în cănțelărie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 26. ◊ Expr. A face (cuiva) cu degetul = a amenința (pe cineva) cu degetul arătător. Zărindu-l în slava cerului printre stolul de corbi, începu a-i face cu degetul și-i zise... dă-te jos d-acolo, omule! ISPIRESCU, L. 46. A face (cuiva) cu mustața = (despre bărbați) a cocheta (cu cineva). Într-o zi se încumese a-i face cu mustața, dară cam cu sfială. ISPIRESCU, L. 391. A face (cuiva) cu ochiul (sau, mai rar, din ochi) = a) a face (cuiva) un semn ascuns sau cochet. Tovarășul își puse degetul la buze și face cu ochiul, arătînd mutește la cei care dormeau în jurul focului. BART, E. 279. S-auzi zornetul de pinteni și foșnirile de rochii. Pe cînd ei sucesc musteața, iară ele fac cu ochii? EMINESCU, O. I 157. Poftim! ca și cînd eu, Balașa, la vîrsta me, aș face cu ochiu logofeților! ALECSANDRI, T. 942; b) fig. a atrage, a îmbia. [Copiilor] le face cu ochiul hambarul. BENIUC, V. 84. Am un pui de cotnari, care face cu ochiul. ALECSANDRI, T. I 328. 6. (Complementul indică un drum sau o distanță) A străbate, a parcurge. Trenul face 50 km pe oră. Am făcut un drum lung. 7. (Complementul exprimă o noțiune temporală) A petrece; a împlini. Aci se așeză, ca... să-și facă amiazul. RETEGANUL, P. I 63. A făcut, atîția ani de slujbă. ȘEZ. II 60. Pe toate le-aș culege, Să-mi fac traiul și să mor, Legănat pe sînul lor! ALECSANDRI, P. P. 337. 8. (Cu privire la prietenie, tovărășie) A lega, a întreține. Cine-a mai dori să facă tovărășie cu tine aibă-și parte și poarte-ți portul, că pe noi știu că ne-ai amețit. CREANGĂ, P. B. Intranz. I. (Urmat de determinări modale) 1. A proceda, a se comporta. Se coborî cel mijlociu și făcu și el ca cel dintîi. ISPIRESCU, L. 84. Apoi dar fă cum știi, moș Nichifor, numai să fie bine. CREANGĂ, P. 128. Cine-a face altă dată ca mine, ca mine să pățească. CREANGĂ, P. 253. Așa mi-ai poroncit, așa am făcut. ALECSANDRI, T. I 179. Cu scurteica de atlaz, Face multora-n necaz. TEODORESCU, P. P. 314. ◊ Expr. A face bine (sau rău) că (sau de...), exprimă o aprobare sau o dezaprobare a acțiunilor cuiva. Bine faci că nu te arăți mic la suflet. DRĂGHICI, R. 91. A face bine (sau a nu face rău) să..., (numai la modul optativ) se spune pentru a da cuiva un sfat. Ai face bine să mai înveți. N-ați face rău să veniți deseară la noi. A-și face de cap v. cap¹ (I 5). A face (ceva) de (sau din) capul său v. cap¹ (I 4). A face frumos v. frumos. ◊ (Determinat de o onomatopee prin care se imită o mișcare repede și zgomotoasă sau vîjîitoare) Să faci cu el zup! în fundul pămîntului. RETEGANUL, P. III 55. Voinicul face harști! cu sabia și-i taie capul. SBIERA, P. 125. Talpa iadului atunci face țuști! înlăuntru și dracii tronc! închid poarta. CREANGĂ, P. 311. ♦ (În comparații în care o acțiune se compară cu ea însăși e întrebuințat în locul verbului care exprimă acea acțiune și care îl precedă, îl urmează sau se înțelege din context) A proceda, a lucra (în felul cum obișnuiește... ). Mă rugați... să cînt cum cîntă cocoșii, să fac cum latră cîinii? CAMIL PETRESCU, T. II 105. Ele începură a zîzîi într-un chip scîrbos așa cum face o mare mulțime de... țînțari. ISPIRESCU, U. 100. Judecau... pricinile de vini mari politice, cum fac camerele lorzilor. BĂLCESCU, O. II 13. ♦ Refl.(Sens contaminat cu acela de «a făptui», «a săvîrși»; apare în construcții interogative și interogative indirecte, cu un complement exprimat prin pron. «ce»; uneori cu determinări introduse prin prep. «cu», indicînd persoana sau lucrul cu care cineva nu știe cum să procedeze, alteori cu determinări introduse prin prep. «de», indicînd cauza care face pe cineva să nu știe cum să procedeze) Ce mă fac cu tine, dacă te îmbolnăvești? ▭ Nu știa ce să se mai facă de frică. SEVASTOS, N. 272. E! Ce te faci tu acum? căci seara se apropie, și loc de repaos nu este, și casă de găzduit, nici pomeneală. ISPIRESCU, L. 389. 2. (Popular; determinat prin «bine» sau «rău») A-i merge, a o duce. Ce mai face lelița Anica?... – Face bine, mi-a răspuns el. SADOVEANU, N. F. 13. 3. (Determinat prin «a bine», «a rău», «a ploaie» etc.; uneori în superstiții) A prevesti (ceva). Iaca, și acuma fac nourii a ploaie. SADOVEANU, M. 180. Parcă nu faceți a bine, de nu vă mai astîmpără dracul nici la vremea asta. CREANGĂ, P. 254. Vuia în sobă tăciunele aprins, care se zice că face a vînt și vreme rea. id. A. 34. 4. (În superstiții; de obicei urmat de determinări introduse prin prep. «de») A vrăji, a fermeca, a lega prin vrăji. [Usturoiul] e bun de făcut de dragoste. SEVASTOS, N. 4. Băbătia lui, de la o vreme încoace, nu știu ce avea, că începuse a scîrțîi; ba c-o doare ceea, ba c-o doare ceea, ba-i e făcut de năjit, ba că-i e făcut pe ursită, ba că-i e făcut de plînsori. CREANGĂ, P. 111. Îți face cu ulcica, se vede... cela... Știi tu?... ALECSANDRI, T. 144. Nu ți-am făcut ca să mori, Ți-am făcut ca să te-nsori. ȘEZ. II 10. II. (Echivalează cu verbe care conțin ideea de «valoare») 1. A valora, a prețui. L-au prețuit că face mai mult decît o împărăție. SBIERA, P. 44. Nu face băietul ista atîția husăși, cu straie cu tot, cîți am dat eu pentru dînsul pînă acum. CREANGĂ, A. 16. ◊ Expr. Nu face fața cît ața v. ață. ♦ (În operațiile aritmetice) A fi egal cu... Doi cu doi fac patru. 2. A costa. Cît face untul? ▭ Murgulețu tare-mi place, Spune-mi mie, cîți bani face? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 487. 3. (La pers. 3, cu valoare impersonală; de obicei urmat de o propoziție subiectivă) A fi vrednic (de a...), a merita (să...). Face să vezi spectacolul acesta. ◊ Expr. Fie, că face! sau scump, dar face! se exclamă în fața unui lucru scump, greu de dobîndit, dar valoros (bun, frumos etc.). În adevăr, mobilarea-i prea frumoasă, dar și ține cam scump. – Fie, că face! ALECSANDRI, T. 802. Face parale v. para. Nu face parale sau nu face nici o para (chioară) sau nici două parale v. para. 4. (În expr.) Nu face pentru... = a) nu e potrivit, nu corespunde pentru... E iute! N-are cumpăt... nu face pentru un prefect. CARAGIALE, O. I 111; b) nu e de prestigiul cuiva. Domnule Iancule, nu face pentru d-ta să stai între boccii. CARAGIALE, M. 285. III. (Întrebuințat în locul altor verbe) 1. (Determinat printr-un adverb, o locuțiune adverbială sau un complement circumstanțial de loc care indică o direcție) A se îndrepta, a merge, a porni, a o apuca, a o lua. Fă-ndărăt, bărbate, – i-a mai zis nevasta. VISSARION, B. 97. Cînd noi voiam să facem hoisa, ne sfătuiai să luăm ceala, pentru ca să nu putem da de urma tîlharilor. ALECSANDRI, T. 233. Mi-am pus șaua pe cal Și-am făcut pe Olt la deal. ȘEZ. I 78. Bădiță, la chip frumos, Fă-n pădurea cea din dos, Că-i găsi un păltinel Să durezi luntre din el. ALECSANDRI, P. P. 51. ◊ Expr. (Învechit) A nu avea încotro face = a nu se putea împotrivi, a se resemna. La vîrsta me să duc dorul... nebuniilor? eu, o babă cuminte... Căci sînt babă... n-am încotro face... și cuminte... de nevoie. ALECSANDRI, T. 1198. ♦ Refl. (Familiar; cu determinări locale) A se abate, a se da, a se duce (sau a veni). Fă-te-n lături! ▭ Vai, sărace poloboace, de te-ai face mai încoace. CREANGĂ, A. 139. 2. A zice; a spune. Alinierea! face. Nu ești aliniat. DUMITRIU, B. F. 24. «Am să-ți rup oasele», făcea el. PREDA, Î. 52. De unde vii, măi Toadere? făcu Serafim Mogoș, ieșind în uliță. REBREANU, R. II 67. C. Refl. I. (Exprimă faptul de a apărea, de a se produce, de a se ivi) 1. (Despre zi, noapte, întuneric etc.) A se produce, a se ivi. În sufletul lui Melchior se făcuse însă furtună, o furtună pe care n-o mai avusese și nici nu știa cum s-o stingă. V. ROM. martie 1952, 145. Se făcea întunerec pe pămînt. ISPIRESCU, U. 43. Cînd începu a se face ziuă, Mihai-vodă ridică tabăra. BĂLCESCU, O. II 96. ◊ (Poetic) Albastru e cerul pe luncă Și-n suflet se face senin. CORBEA, A. 67. ◊ Expr. A i se face (cuiva) negru (sau roșu, verde, galben) înaintea ochilor = a vedea negru (sau roșu etc.) înaintea ochilor, v. vedea. I se făcea galbăn înaintea ochilor. VLAHUȚĂ, N. 12. ♦ Impers. (Arătînd că acțiunea se petrece în vis sau în fantezie) A se arăta, a apărea înaintea ochilor. Se făcea că e toamnă și că începe culesul porumbului. PREDA, Î. 176. Deseori mi se întîmplă să mă răsucesc în somn... Se face că plutesc pe o apă albastră, fără hotare. STANCU, D. 128. Se făcea că vede [în vis] pe Nechifor Lipan călare, cu spatele întors cătră ea, trecînd spre asfințit o revărsare de ape. SADOVEANU, B. 19. 2. (Despre drumuri, văi etc.) A se forma, a începe. Se face o cărare la stînga. ▭ Se făcea nu departe de poștă o vale lungă și răpide. ALECSANDRI, T. 51. 3. (Despre senzații sau sentimente; construit cu dativul persoanei) A se naște, a se produce (în cineva) deodată starea de..., a fi cuprins de... I s-a făcut sete. I s-a făcut frig. ▭ Pe urmă i se făcea somn. SBIERA, P. 140. I s-a făcut așa de jele, încît a început a plînge. CONTEMPORANUL, III 656. I se făcu frică. ȘEZ. I 162. ♦ Impers. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau prin conj. «să») A fi cuprins de o atracție puternică spre ceva, a simți dorul de... I s-a făcut de ducă. I s-a făcut de însurat. ▭ Du-te o dată, ori ți s-a făcut pesemne de vun conflict. CARAGIALE, O. I 71. Că mie mi s-a urît Și mie mi s-a făcut Să mînînc carne de cuc. TEODORESCU, P. P. 615. ◊ (Metaforic) În mirosul fără asemănare de dulce pe care-l dă cîmpului sulcina cînd e coaptă și iarba cînd i s-a făcut de coasă, în acest farmec măreț și liniștit al singurătății, inima lui atît de trudită la vîrsta de optusprezece ani, ușura de povara tuturor durerilor pămîntești. VLAHUȚĂ, N. 23. 4. A se întîmpla. «De asin dară, să se facă urechile lui Midas-împărat!» Și cum zise el, așa și se făcu. ISPIRESCU, U. 110. ◊ Expr. Ce s-a făcut (cineva)? = ce s-a ales (de cineva)? ce a devenit? cum s-a descurcat? Tovarășe... ce ne-am fi făcut noi, dacă nu era partidul? CAMILAR, TEM. 107. Nu știu ce s-a făcut omul meu. Am început să am grijă. SADOVEANU, B. 39. Furnicile parcă intrase în pămînt, s-au mistuit de nu se știe ce s-au mai făcut. CREANGĂ, P. 264. Ce s-a făcut cu...? = ce s-a întîmplat cu...? Au venit împăratul... și n-am știut ce s-au făcut cu dînșii. SBIERA, P. 191. Cum se face că... (sau de... )? = cum se poate întîmpla că...?, cum e posibil că...? Fata nu se putea domiri cum se face de bărbatu-său ziua este porc și noaptea om. ISPIRESCU, L. 54. Nu știu cum s-a făcut, că ori chersinul a crăpat, ori cumătrul a strănutat. CREANGĂ, P. 24. II. (Exprimă faptul de a deveni, de a ajunge într-o anumită stare) 1. A ajunge, a deveni. De ce creștea copilul, d-aceea se făcea mai isteț. ISPIRESCU, L. 2. Nici frumos pînă la douăzeci de ani, nici cuminte pînă la treizeci și nici bogat pînă la patruzeci nu m-am făcut. CREANGĂ, A. 71. Cu întemeierea acestor state evoluțiile istorice ale romînilor se fac mai lămurite. BĂLCESCU, O. II 12. Să te faci, grîule, faci, Să te faci, grîule, nalt Și să stai la secerat Ca mîndra la sărutat! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 377. ◊ Expr. A se face stăpîn pe ceva = a lua un lucru în stăpînire cu forța. (Despre un drum) A se face în două = a se despărți, a se bifurca. Cînd ajung la moara nouă Calea lor se face-n două. COȘBUC, P. I 131. A se face dunăre (turbată) v. dunăre. A se face foc v. foc. A se face oale și ulcele (sau ulcioare) v. oală. A se face trup și suflet cu cineva v. trup. A se face (tot) una cu cineva v. unu. ◊ (Urmat de adjective predicative, împreună cu care formează locuțiuni verbale echivalente cu verbele derivate de la adjectivele respective) Moșul se făcu galben. DUNĂREANU, CH. 22. Dragii mei copii, v-ați făcut mari; mergeți de vă căutați ursitele. ISPIRESCU, L. 33. Cînd văzu pe voinic, se făcu... vînăt. ȘEZ. I 69. Du-te-acasă, fa buhoasă, Și te lă, te fă frumoasă. ib. V 16. ♦ A ajunge la vîrstă de..., la numărul de... la un total de... Tata se făcuse de șaizeci de ani cînd a murit. ▭ Mai am unu, mai am doi [ibovnici], Cu Fălică se fac trei. ȘEZ. I 174. ♦ (Urmat de determinări care indică o profesiune) A îmbrățișa cariera de..., a deveni. Cînd voi fi mare, poate mă fac Inginer sau sondor. CASSIAN, H. 37. ◊ Tranz. Tata zicea că să mă facă profesor. SADOVEANU, P. M. 54. ♦ (Determinat prin «la loc» sau «iară») A ajunge din nou (ceea ce a fost înainte), a redeveni. Se făcuseră iară oameni. ISPIRESCU, L. 88. [Țugulea] se dete iară de trei ori peste cap și se făcu om la loc. id. ib. 315. ♦ (Despre preparate culinare etc.) A ajunge în starea potrivită pentru a fi folosit. V. reuși. Dulceața nu s-a făcut bine. ▭ Încetul cu-ncetul se face oțetul. 2. (Urmat de un nume predicativ exprimat printr-un infinitiv sau de o propoziție predicativă introdusă prin conj. «că», «să» sau loc. conj. «ca și cum») A se preface, a simula. Întoarse capul făcîndu-se că nu s-a întîmplat nimic și păși voinicește înainte. DUMITRIU, N. 150. La vorbă-n drum, trei ceasuri trec – Ea pleacă, eu mă fac că plec. COȘBUC, P. I 118. Mănîncă el acolo, bea bine, să ospătează, dar o dată se face ca și cum și-ar scăpa pălăria, și atunci toți îl văd. RETEGANUL, P. II 75. De vorbiți mă fac că n-aud, Nu zic ba și nu vă laud. EMINESCU, O. IV 201. ◊ (Urmat de un adjectiv predicativ) Se făcu bolnavă și sta zile întregi lîncezind în pat. BART, E. 61. Împăratul se făcu supărat. RETEGANUL, P. I 33. S-au făcut ca mort. SBIERA, P. 96. Toți ciobanii că fugea! Numai unul rămînea, Lîngă foc se întindea, Bolnăvior că se făcea. ALECSANDRI, P. P. 87. ◊ Expr. A se face niznai v. niznai. ◊ Intranz. (Popular, rar) Cînd a mai dezbrăca voinicul calul și o pune pielea jos, atunci fata împăratului să facă că se întinde și să împingă pielea cu picioarele în foc. SBIERA, P. 44. ♦ Intranz. (Urmat de determinări substantivale introduse prin prep. «pe») A-și lua înfățișarea de..., a se arăta, a-și da aere de... A face pe grozavul. A face pe prostul. ▭ Cocheta face pe nevinovata. NEGRUZZI, S. I 65. ♦ Intranz. (Urmat de determinări substantivale introduse prin «pe») A juca rolul de..., a împlini funcția de... Fusese șofer la oraș și acum făcea pe mecanicul. DUMITRIU, V. L. 130. – Part. și: (învechit și regional) fapt (PĂSCULESCU, L. P. 39, TEODORESCU, P. P. 29).

STA, stau, vb. I. Intranz. I. 1. A se opri din mers. Ajunge înaintea căsuței lui mohorîte, stă în drum și se uită mult la dînsa. SADOVEANU, O. II 150. Plec și fluier, stau și tac. COȘBUC, P. I 106. Îndemn calul cît pot; el se-ntoarce-n loc și pornește-napoi. Cîțiva pași... și iar stă sforăind. CARAGIALE, O. I 334. Fericit acel ce noaptea rătăcit în viscolire Stă, aude-n cîmp lătrare și zărește cu uimire O căsuță drăgălașă. ALECSANDRI, P. A. 114. ◊ (Prin analogie) Am să-l dau [pe cocoș] în haznaua cu bani; poate va înghiți la galbeni, i-a sta vreunul în gît, s-a îneca ș-oi scăpa de dînsul. CREANGĂ, P. 67. ◊ (Urmat de o propoziție finală) Au stat un timp ca să vadă cum se înalță o măreție de nouri asupra soarelui. SADOVEANU, F. J. 533. Așa, călare cum mă găseam, stătui un moment să privesc cu de-amănuntul la toate acestea. HOGAȘ, DR. 79. Copiliță, stăi să beu, Răcorite-ar dumnezeu! ALECSANDRI, P. P. 5. ◊ (Întărit prin «pe loc», «în loc» sau «locului») Stă pe loc și-i pare bine, Bate-n palme: Te știu eu: Nu mai viu! COȘBUC, P. I 117. Cînd vru să iasă, simți că i se taie picioarele subt dînsa, stătu în loc și privi dureros și aiurit în juru-i. VLAHUȚĂ, O. AL. 141. La apa Cernei însă voinicul a stat locului, fermecat de cîntecul unei zîne. id. ib. II 129. Ursan le-aține calea, și caii stau în loc. ALECSANDRI, P. A. 165. ◊ Fig. Soarele surîse și el în înfocata lui împărăție, chiar stătu pe loc, încît trei zile n-a fost noapte. EMINESCU, N. 4. ◊ Expr. Minte de stă soarele în loc = minte cu nerușinare. A sta țintuit (sau nemișcat) pe loc = a se opri brusc, a nu mai face nici o mișcare. Coboară iar îndărăt și stă țintuit pe loc. CARAGIALE, O. I 319. A nu-i (mai) sta (cuiva) picioarele v. picior (1). Stai că trag, formulă prin care cineva (de obicei o santinelă) somează pe altul să nu se apropie de un loc păzit. La spate auzea răsuflarea de taur a lui Duma și ca un geamăt: Stai... stai... că trag. CAMILAR, N. I 189. Fără să fi băgat el de samă, scoasei revolverul și-l întinsei spre locul cu pricina: Stăi că trag! strigai eu. HOGAȘ, DR. 75. ♦ A se opri într-un loc, a nu merge, a nu călători mai departe; a poposi. Am aflat că a stat în popas o jupîneasă de la Moldova, cu slujitori și roabe. SADOVEANU, F. J. 199. Stăturăm, deci, la umbra unui mesteacăn spre a ne odihni. HOGAȘ, DR. 36. Stați pe loc de ospătați Și la umbră vă culcați. ALECSANDRI, P. P. 21. ♦ (Despre ape; poetic) A nu mai curge. Ș-așa cîntă de cu jele De stă Oltul și nu mere, Ș-așa cîntă cu căldură De stă Oltul și nu cură. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 106. 2. A se întrerupe dintr-o acțiune, dintr-o mișcare începută, a nu mai face nimic, a nu se mai mișca. Să stea gîdea și să nu-și ascută sabia. SADOVEANU, D. P. 113. Stăi, să mai bem apă – zise mama pădurilor ostenită. Stătură și se răsuflară. EMINESCU, N. 10. Iată-n codru, iată, Că Ianuș deodată Cum benchetuiește Și se veselește, Stă, încreminește, Pe gînduri pornește. ALECSANDRI, P. P. 64. ◊ Expr. A nu-i mai sta (cuiva) gura = a vorbi într-una, a nu mai tăcea. ◊ (Întărit prin «pe loc», «în loc») Drag mi-i doamne, cel frumos, Și călare și pe jos, Și la lucru și la joc; Te face să stai pe loc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 34. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «din» și arătînd acțiunea întreruptă) Caii au păscut o toană și stau din ronțăit. Atunci e vremea să încălecăm iar. SADOVEANU, N. P. 127. ♦ (Despre aparate, mecanisme, dispozitive) A se opri din funcționare. A stat ceasornicul. ▭ Dar morile își țin neclintite aripile, pînă ce una din margine prinde a se mișca; apoi stă și aceea. SADOVEANU, F. J. 183. 3. (Despre fenomene atmosferice dezlănțuite) A conteni, a înceta. Acuma vîntul curge într-acolo, cătinel; dar cum va sta, prinde-va a suna mai tare căutîndu-și urma. SADOVEANU, N. P. 128. A-nceput de ieri să cadă Cîte-un fulg, acum a stat. COȘBUC, P. I 223. Poftiți ceva? o întrebă Ana, după ce ea se așeză. – Să stea ploaia, ca să pot pleca mai departe, îi răspunse asta cam peste umăr. SLAVICI, O. I 146. 4. (La imperativ, avînd și valoare de interjecție) Oprește, așteaptă. Stăi, întîi să te-ntreb. CARAGIALE, O. I 324. ◊ (În corelație cu alt verb, de care se leagă prin copula «și») Stai, comise, și lasă-mă să vorbesc, că atîta mi-a mai rămas pe lumea asta. SADOVEANU, F. J. 492. ◊ (Întărit prin repetiție) Stai, stai, nu te tulbura! zise, cu liniștea-i cumplită, Radianu. SADOVEANU, O. II 376. ◊ (Urmat de o propoziție finală) Stai să ne înțelegem, grăi Pintea mîhnit. SLAVICI, O. I 144. ◊ Expr. Apoi (ian) stai oleacă (sau puțin, un pic) sau (familiar) stai, frate. Apoi stai, frățioare dragă, a răsărit zbîrlindu-și ariciul bărbii Savu Frăsinel. Ce zvonuri am auzit eu în iarmaroc la Tuchilați? SADOVEANU, N. P. 14. Ian stăi oleacă, să te duc eu la tată-tău și să văd, el te-a trimis cu pupăza de vînzare, să spurci iarmarocul? CREANGĂ, A. 58. Stai să-ți spun (sau să vezi) = lasă-mă să-ți spun, ai răbdare, așteaptă. Da tu, Lizico, tu ce-ai vrea? – Eu?... Stai să-ți spui. VLAHUȚĂ, O. AL. I 92. Întîi numai bănuiam – acu mi-aș pune capul... Stai să vezi. CARAGIALE, O. I 311. Stai cu binișorul = nu te grăbi, fii cu răbdare. Dacă nu știi, ți-aș arăta Din bob în bob amorul, Ci numai nu te mînia, Ci stai cu binișorul. EMINESCU, O. I 174. II. 1. A rămîne nemișcat într-un loc, a nu se mișca, a nu se îndepărta de undeva. La vorbă-n drum, trei ceasuri trec – Ea pleacă, eu mă fac că plec, Dar stau acolo și-o petrec Cu ochii cît e zarea. COȘBUC, P. I 118. Nu te pîndesc eu? De azi dimineață de cînd îmi stai în prispă ș-aștepți să-ți vie craiul. VLAHUȚĂ, O. AL. I 50. Chiar pe mine, unchieșul Statu-Palmă-Barbă-Cot m-a osîndit să stau în tufarul ista. ALECSANDRI, T. I 421. ◊ (Întărit prin «pe loc», «în loc» sau «locului») De-abia te-i mai încălzi mergînd la drum, căci nu e bine cînd stai locului. CREANGĂ, P. 241. Mergeau așa de iute, încît i se părea că pustiul și valurile mării fug, iar ei stau pe loc. EMINESCU, N. 26. Dorul, mîndră, de la tine, Peste multe dealuri vine, Ș-așa vine de fierbinte, Să stau în loc m-aș aprinde. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 124. ◊ Expr. A nu (putea) sta locului (sau pe loc) = a alerga încolo și încoace, a se ocupa tot timpul cu ceva, a fi neliniștit, a nu avea astîmpăr. Nu putuse sta locului; ieșise să se plimbe. CARAGIALE, O. I 328. Nu pot sta pe loc... mi s-au aprins călcăiele. ALECSANDRI, T. I 393. ♦ A rămîne pe loc, în inactivitate (și așteptînd parcă ceva). Oamenii trec mereu spre comitet, murmură Ioana... și noi stăm, așteptăm c-o să ne pice mana din cer! MIHALE, O. 58. Parcă i-i silă să mai întrebe de ceva. Stă așa, la doi pași de căruță. SADOVEANU, O. II 167. Stă pe loc de mult între două căi, fără să poată intra nici pe una. CARAGIALE, O. I 319. ◊ Expr. A sta pe loc = a nu înainta, a nu progresa, a stagna. Volumul de lucrări nu era prea mult mărit. Își notă observația: «stăm pe loc». MIHALE, O. 499. Ce (mai) stai? = ce mai aștepți? Ce mai stai? Ziceai că te duci. SLAVICI, O. I 200. Cînd simți (Potcoavă) că gîdele nu se mișcă, se întoarse cătră el cu întrebarea: «Ce mai stai?». HASDEU, la TDRG. Ce stai, bade, cît colea, Cu-atîta inimă rea?... Da-ndrăznește de grăiește C-a mea inimă voiește! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 46. Stă ce stă și... = așteaptă o vreme și, așteaptă cît așteaptă și... Fata suspina, Mama sta ce sta Și iar cuvînta. COȘBUC, P. II 144. ◊ (Urmat de o propoziție finală) Omul zdravăn pune umărul și scoate carul din șanț, nu stă să i-l scoată alții. REBREANU, R. I 238. ♦ A rămîne într-un loc, a nu pleca de undeva. Unde te duci? Ce-ai să faci noaptea, pe drumuri? Stai aici. SADOVEANU, O. II 388. Tremuri și vorbind te-neci, Parcă stai de silă! Vrei să pleci! De ce să pleci? Cît ești de copilă! COȘBUC, P. I 179. Niță a fost îndemnat de camarazi și de părintele-directorul să iasă la plimbare; el a preferat să stea la școală. CARAGIALE, O. I 298. Ar fi stat Făt-Frumos locului, dar scumpă-i era frăția de cruce... mai scumpă decît mireasa. EMINESCU, N. 13. ◊ Expr. A sta (pe) locul său = a nu pleca din locul unde are obiceiul să stea sau unde trebuie să stea, a nu-și părăsi, a nu-și lăsa locul. Cînd a căzut la hotar trăsnetul și a prins a bate viforul, castelanii de margine au stat fiecare la locurile lor, ținînd lîngă sine oștile ce aveau. SADOVEANU, F. J. 182 ♦ (Despre vehicule) A aștepta într-un loc; a staționa. Pe urmă se tîngui că stă căruța la celălalt mal, pînă ce trec, pe pod, și caii. SADOVEANU, F. J. 73. Dar nu e vreme de discuții filologice: sosește trenul – și nu stă mult. CARAGIALE, O. II 160. 2. A rămîne într-o slujbă, într-o ocupație. Era funcționar. Casă, leafă, ocupație plăcută. Ai fi zis că-i cel mai fericit om. Într-o zi vine la mine și-mi spune că nu mai stă, că el mănîncă pîinea degeaba și-l mustră cugetul. VLAHUȚĂ, O. AL. I 292. Am fugit de la jupînul. – De ce? a-ntrebat bunica încruntată de cine știe ce urît gînd i-o fi fulgerat prin mintea ei veche. – Pentru că... nu mai vreau să stau. CARAGIALE, O. I 327. ◊ (Determinat prin «la stăpîn») Dacă n-a vrut să-nvețe carte și nici la stăpîn nu vrea să stea, atunci ce-o să se facă el? CARAGIALE, O. I 327. III. 1. A avea o anumită poziție sau atitudine, a se ține, a se așeza sau a fi așezat într-un anumit fel. Părul îi sta în cap de parcă ar fi fost pus cu furca. ISPIRESCU, L. 206. Acesta și-acoperi ochii să nu mai vază spăimîntătoarea icoană. O clipă stete așa, apoi bătu hotărît la ușă, intră desfigurat. CARAGIALE, O. I 317. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «în» sau «pe», arătînd locul de sprijin) Iată-i iepurii, nebunii, Coarne-n cap își pun, Stau în două labe unii, Alții peste cap s-aruncă. COȘBUC, P. II 19. Se suia pe o mulțime de scaune, puse unul peste altul, pînă deasupra, acolo sta pe cap și cu picioarele în sus. SBIERA, P. 262. ◊ (Construit cu un nume predicativ care indică poziția luată) Stătea răzămată de balustrada cafenie a cerdacului și, nemișcată, privea în zarea depărtată a drumului. HOGAȘ, DR. 94. Oare ce gîndește hîtrul de stă ghem și toarce-ntr-una? EMINESCU, O. I 48. Luau sama însă că... patru tunuri sta îndreptate spre poartă. NEGRUZZI, S. I 150. Tot corăbii ferecate Ce pe mare stau plecate Și-s cu tunuri încărcate. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 321. ◊ (Construit cu un nume predicativ care indică o atitudine, o stare sufletească etc.) O clipă, stăpînul locului stătu încordat, simțind în tălpile picioarelor cutremurul și auzind răcnetele de război. SADOVEANU, F. J. 253. Un basm cu pajuri și cu zmei Începe-acum o fată, Tu taci ș-asculți povestea ei Și stai îngîndurată. COȘBUC, P. I 192. Stăteau toate uimite pe cînd trecea păstorașul împărat, doinind și horind. EMINESCU, N. 5. Lumea-ntreagă stă pătrunsă de-al ei cîntic fără nume... Macul singur, roș la față, doarme dus pe ceea lume! ALECSANDRI, P. A. 126. ◊ Expr. A sta ca o stană (ca un stîlp) de piatră (sau ca o statuie) = a se ține mereu în aceeași poziție fixă, neclintită, fără a face nici o mișcare. La uși în cerdac stăteau ca stane de piatră oștenii cu platoșe făcînd straja cuvenită. SADOVEANU, F. J. 29. Împrejurul lui, curtenii, îmbrăcați în purpură de aur, stau ca niște statui nemișcate. VISSARION, B. 67. Ana stetea ca un stîlp de piatră înaintea lui și asculta cu încordată luare-aminte. SLAVICI, O. I 163. A sta ca vițelul la poarta nouă v. poartă. A sta ca o găină (sau ca o curcă) plouată, a arăta supărat, necăjit, fără vlagă, fără chef. Parcă nu te-aș fi crezut așa slab de înger, dar după cît văd, ești mai fricos decît o femeie. Hai, nu mai sta ca o găină plouată. CREANGĂ, P. 222. A sta drept ca lumînarea = a sta foarte drept. A sta poponeț v. poponeț. Să stăm strîmb și să judecăm drept v. strîmb¹ (1). (Popular) Pînă-i stă cuiva capul sus = cît timp trăiește cineva, pînă la moarte. Dar, dragă, nu te-ntrista, Că la turc eu nu te-oi da, Pînă capul sus mi-o sta! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 492. A sta piatră (țeapăn sau înfipt în pămînt) = a se ține nemișcat. Străinul parcă n-auzea Cuvintele; pe gînduri dus, Sta piatră și tăcea. COȘBUC, P. I 230. Înalt, cu mustața lungă, alb ca varul la fața neted rasă... Lică stetea înfipt în pămînt înaintea ei. SLAVICI, O. I 200. A sta smirnă sau smirna v. smirnă. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu», indicînd o parte a trupului) Se ridicase pe jumătate în pat și acum stătea cu ochii mari, largi, uimiți. REBREANU, N. 28. Vechilul lui Leonida stă cu mîinile în buzunar și e încredințat că, dacă n-ar fi el acolo, ar încremeni toate pe loc. VLAHUȚĂ, O. AL. I 70. Tu, cu ochiul plutitor și-ntunecos, Stai cu buze discleștate de un tremur dureros. EMINESCU, O. I 82. ◊ Expr. A sta cu degetul la gură = a ține degetul la gură, pentru a-și impune (sau a impune altora) tăcere. Moșule, tu știi pesemne, Stai cu degetul la gură, Și zîmbind șiret, ce dulce Amintirile te fură. IOSIF, V. 47. A sta cu degetul în gură v. deget. A sta cu nasul în pămînt = a sta cu capul plecat, în semn de căință, sfială etc. Sta cu nasul în pămînt și tăcea chitic. GALAN, Z. R. 244. A sta cu mîinile în sîn sau cu brațele încrucișate, cu brațele (cruciș) la piept = a sta în inactivitate, p. ext. a nu lua nici o măsură, a nu întreprinde nimic. Și ea să stea cu brațele cruciș la piept, să se uite și să n-aibă nici o putere... nici o putere... VLAHUȚĂ, O. AL. 134. Consiliul de familie nu stetea cu mîinile-n sîn. CARAGIALE, O. I 301. A sta cu dinții la stele = a răbda de foame. Mai bine se duce acasă, că-i plouă caii în spate și-i stau vitele cu dinții la stele din pricina slugilor. CREANGĂ, A. 154. A sta cu ochii pe cineva = a nu-și mai lua ochii de la cineva, a-l supraveghea. Mă tem de Alexe și de Lică... parcă stau numai cu ochii pe mine. MIHALE, O. 140. ♦ (Despre aparate, mecanisme, dispozitive) A nu funcționa. În ziua aceea de sărbătoare, moara sta cu roțile neclintite. SADOVEANU, F. J. 104. 2. (De obicei determinat prin «în picioare» sau «pe picioare») A se afla în poziție verticală, a se ține drept (în picioare), a nu fi așezat sau culcat. Cum stăteau cu toții în picioare, în cămăși, păreau niște umbre albe, desprinse cu greu din întuneric. MIHALE, O. 20. Unul dintre porcarii unsuroși mîna caii stînd în picioare. SLAVICI, O. I 118. Sacul gol nu poate sta-n picioare. ◊ Expr. De-abia stă de somn = nu mai poate de somn, pică de somn. Strada... șapte zile din săptămînă o ducea... într-un fel de moleșeală, ca un om care de-abia stă de somn. SADOVEANU, la TDRG. A nu mai putea sta pe picioare v. picior (1). Abia mai stă pe picioare = abia se mai ține pe picioare, e gata să cadă de oboseală. Acum începu să-l treacă sudorile și tremura, încît abia mai stetea pe picioare. SLAVICI, O. I 207. A sta în picioare = a rezista, a nu se da bătut. Toți ceilalți răzăși ipătești fiind împresurați și călcați de cneazul Bîrlădeanu, vornicul lui Petru-vodă, numai eu am stat în picioare. SADOVEANU, N. P. 7. ♦ Fig. (Învechit) A se ține tare pe poziție, a nu da înapoi. Asediații nu stătură mai puțin vitejește decît asediatorii. BĂLCESCU, O. II 46. ◊ Expr. A sta tare pentru ceva (sau cineva) = a apăra, a sprijini cu îndîrjire ceva (sau pe cineva). Tari au stat străbunii pentru acest pămînt. BOLINTINEANU, la TDRG. A sta (cuiva) împotrivă (sau a sta împotriva cuiva) = a se împotrivi, a se opune (cuiva). Eu nu pot pune în casa asta o vorbă înainte fără să stai împotrivă. SADOVEANU, F. J. 492. Nici valurile mării nu putură să le stea împotrivă. ISPIRESCU, L. 24. Dar cine poate sta împotriva lui Dănilă Prepeleac? CREANGĂ, O. A. 147. Văzînd eu că nu-i chip de stat împotriva părinților, începui a mă gîndi la pornire. id. A. 120. A sta pavăză = a apăra pe cineva. N-am a mă îngrijora de nimic, deoarece prietinii noștri care ne priveghează de trei zile stau pavăză. SADOVEANU, N. P. 193. 3. (Urmat de determinări modale) A fi, a se afla. David stătea în vremea aceasta întins în pat cu ochii la becul electric. REBREANU, N. 26. Ia, colea, zisei eu arătînd spre stînga locul unde, în adevăr, stătusem lungit. HOGAȘ, DR. 286. Lăpușneanul sta întins cu fața în sus, liniștit, dar foarte slab. NEGRUZZI, S. I 163. ◊ Expr. A sta în pat = a zăcea (de boală). Știi una, mamă?... Cîte zile sînt de cînd stau în pat? VLAHUȚĂ, O. AL. 135. 4. A ședea. În jurul său, așezați pe mesele de lucru, pe un butoi răsturnat și pe o bancă cu lemnul îmbîcsit de unsori, stăteau tractoriștii. MIHALE, O. 30. Întorcîndu-și privirea în locul unde stătuse mezinul, prezvitera a aflat scaunul gol. SADOVEANU, N. P. 51. Pe pat a șezut cineva de curînd, cineva care e învățat să stea numai în locul acela. BASSARABESCU, V. 171. ◊ (Întărit prin adv. «jos») La licărirea unui opaiț tustrei stau jos, în jurul unei mese mici, rotunde, cu picioarele scurte. VLAHUȚĂ, O. AL. I 56. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «pe» sau «în», arătînd obiectul pe care se șade) Stăteau pe niște scăunașe cu trei picioare împrejurul vetrei. SADOVEANU, N. P. 132. Am stat pe scaun, am luat dulceața. GALACTION, O. I 98. Capul mi-l proptesc pe coate, Stau pe prag, pe gînduri iar. COȘBUC, P. I 117. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «la») Stau la birou. ▭ Dacă poftești asta, dă-i mîna lui Ionuț Păr-Negru și stați alături la această masă. SADOVEANU, F. J. 28. ◊ (Urmat de o propoziție finală introdusă prin conj. «ca») Iară tu la gura sobei Stai ca somnul să te prindă. EMINESCU, O. I 76. ◊ Expr. A sta (ca) pe spini v. spin (I 1). Stai jos! formulă prin care cineva e invitat să se așeze, să ia loc. A sta la masă = a lua masa, a mînca. Încep a spune împrejurarea din capăt... cum a venit întîmplarea de au călătorit împreună, de au stat la masă împreună. CREANGĂ, A. 146. A sta în capul oaselor v. cap¹ (III 2). A sta grecește (sau turcește) = a ședea cu picioarele încrucișate sub trup. Mătușa Uțupăr stă în pat, grecește. STANCU, D. 14. Sta grecește pe tron cît e ziulica și nopticica de mare. ISPIRESCU, L. 205. A sta pe vine = a se lăsa jos, cu genunchii aduși înainte, sprijinindu-se pe vîrful picioarelor. O droaie de copii stau jos pe vine împrejurul unei străchini mari. VLAHUȚĂ, O. AL. I 90. A sta binișor = a ședea liniștit, fără să se agite. Și alăturea de mine Sta-vei oare binișor? EMINESCU, O. IV 369. 5. A lucra la... Mi-a ieșit gheb în spate stînd la stative. La TDRG. Eu stau la covată și cînt, Dar singură nu știu ce cînt. Și-n ochii mei lacrimi s-adună. COȘBUC, P. I 64. ♦ (Determinat prin «călare», «pe cal» etc.) A fi călare, a călări. Alți slujitori stăteau pe cămile. SADOVEANU, D. P. 81. Vede-un tînăr ce alături Pe-un cal negru stă călare. EMINESCU, O. I 66. Iar sultanul stînd pe cal, Sub un verde cort de șal, Barbă neagră-și netezea. ALECSANDRI, P. P. 107. 6. (Despre păsări) A fi în poziție de repaus. Numai colo-ntr-un frunzar Galben în lumină, Stă pe-o creangă de arțar Pasăre străină. TOPÎRCEANU, B. 10. Parcă mi te văd, drăguță, Că îmi zbori și că te scap. Stînd pe gard, privind la mine, Ai tot da cochet din cap. EMINESCU, O. IV 369. ◊ Expr. (Despre păsări) A sta pe ouă = a cloci. IV. 1. (În expr.) A-i sta cuiva bine (sau rău, mai rar frumos) = a-i ședea, a-i veni cuiva bine (sau rău). Cît de frumos îți va sta țărancă. GALACTION, O. I 464. Uite zău, acum iau seama Că-mi stă bine-n cap năframa, Și ce fată frumușică Are mama! COȘBUC, P. I 103. Braț de braț pășesc alături... le stă bine laolaltă, Ea frumoasă și el tînăr, el înalt și ea înaltă. EMINESCU, O. I 154. Rău îi stă muntelui, rău, Fără piatră, fără brazi, Ca și mie fără frați. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 319. Cum stă lucrul, treaba? = cum se prezintă, cum se desfășoară, cum merg lucrurile, treburile? Poftește înlăuntru și ne spune cum stau treburile prin acea parte de lume. SADOVEANU, F. J. 767. E, cum stau hotarele, pîrcălabi, Că după cum închideți ochii, așa doarme și țara. DELAVRANCEA, A. 21. M-am dus fără de veste, așa-zicînd, și nu ți-am spus, precum ar fi trebuit, cum stau lucrurile. SLAVICI, O. I 162. A ști cum stai = a ști în ce situație te afli, la ce te poți aștepta. Să se hotărască odată; să știu cum stau, căci viața mea tot e pierdută, dacă nu reușesc acum. SLAVICI, O. I 198. Cum stai (stă etc.)? = cum merge? care e situația? Andrei continuă cu tonul schimbat: Cum stați? – Mai bine. Dar trebui să zorim mereu. MIHALE, O. 147. A sta bine (sau rău) cu cineva = a fi în relații bune (sau rele) cu cineva. El ar voi să stea bine cu toată lumea și să nu supere pe nime. La TDRG. 2. (Rar) A fi posibil, a fi cu putință. Nu știu, zău, cum a sta și asta, îmi plesnește obrazul de rușine, cînd gîndesc cum am să mă înfățoșez înaintea femeii celeia, cu vorbe de acestea. CREANGĂ, O. A. 200. V. 1. (Cu determinări locale) A se afla, a se găsi, a fi într-un anumit loc. Dar ești departe, dragă, hai! – Ba bine, Atunci rămîi pe unde stai! COȘBUC, P. I 171. Unii cară clăile de pe cîmp, alții adună paiele în șiră, alții stau sus pe batoze și hrănesc mașina. VLAHUȚĂ, O. AL. I 70. Stau în fața unui local de noapte, o mică berărie. CARAGIALE, O. II 176. La castel în poartă calul Stă a doua zi în spume. EMINESCU, O. I 68. Mulți tătari stau împregiur Cu ochi mici ca ochi de ciur. ALECSANDRI, P. P. 77. ◊ Fig. Mă tem, căci grija și întristarea stau în sufletul nostru și rod ca un vierme neadormit. SADOVEANU, F. J. 508. ◊ Expr. A-i sta cuiva în cale (sau în drum) sau a sta în calea (sau în drumul) cuiva = a împiedica drumul cuiva, a nu lăsa pe cineva să treacă; fig. a împiedica pe cineva să facă ceea ce voiește, a-l încurca în socotelile lui, a-l deranja, a i se opune, a i se împotrivi. Dintr-o dată în calea lor, în acea zi de 20 august, rămasă de pomenire, au stătut călărimile în leafă ale măriei-sale Ștefan-vodă. SADOVEANU, F. J. 192. Nu zic că te duc [la furci]... Zic numai că te pot duce, dacă-mi stai în cale. SLAVICI, O. I 181. Cine ești tu de-mi stai în cale? – întrebă zmeul. RETEGANUL, P. IV 39. Căuta în tot chipul cum s-ar putea curăți de împărăteasa, ca să nu-i mai steie în drum. SBIERA, P. 108. A sta înaintea (cuiva) sau a-i sta (cuiva) înainte (sau în față) = a) a se ține, a se găsi la mică distanță în fața cuiva (privindu-l, vorbindu-i, așteptînd porunci). Mă duc la Timiș, stau înaintea domniilor-lor și le spun așa: solie de la Ionuț Păr-Negru. SADOVEANU, F. J. 138. Și noaptea, de zare deșteaptă... S-apropie de flacări și-aproape-n urmă stînd Viteazului în față, ea lung la el privește. COȘBUC, P. I 134. [Femeia din portret] zîmbea cu același zîmbet neuitat... Bătrînul stete mult... mult înaintea ei. CARAGIALE, O. I 315. Nici visezi că înainte-ți stă un stîlp de cafenele. EMINESCU, O. I 150; b) a servi pe cineva cu ceva, a-i oferi cuiva ceva. Muierea i-a ieșit întru întîmpinare... și i-a stat înainte cu dulcețuri și răcoritoare. SADOVEANU, D. P. 38; c) a se opune, a rezista cuiva, a sta în calea cuiva. La Nicopole văzut-ai cîte tabere s-au strîns Ca să steie înainte-mi ca și zidul neînvins? EMINESCU, O. I 147. Că băieții, făr’ de minte, Risipesc La gloanțe multe, Nu le stă nimeni-nainte. TEODORESCU, P. P. 291. (Despre sarcini, greutăți etc.) A sta în fața (cuiva) = a trebui, a urma să fie realizate, rezolvate. A sta de față = a fi de față, a asista. La această judecată stătuseră de față și mahalagii. SADOVEANU, D. P. 146. A sta față v. față (I 2). A sta la baza unui lucru = a constitui temelia unui lucru. Cunoașterea vieții stă la baza măiestriei artistului realist. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 7, 98. A sta în umbră = a fi modest, retras. Voi toți care ați stat pînă acum în umbră timizi... scuturați-vă, recăpătați încredere în voi. ANGHEL, PR. 186. Pe cînd alții, stînd în umbră și cu inima smerită, Neștiuți se pierd în taină ca și spuma nezărită. EMINESCU, O. I 133. A sta deoparte = a) a se ține la oarecare distanță (de...). Toți bărbații stau doparte, Iar la mijloc stau fecioare Și neveste-n largă horă. COȘBUC, P. I 72. Ia în duminica viitoare, stăpîne, să mergem în sat la horă. Eu oi sta deoparte cu băieții. CREANGĂ, O. A. 195; b) a fi rezervat, a se ține în rezervă, a nu se amesteca într-o chestiune, într-o discuție. A sta în mîna (cuiva) = a depinde de cineva, a fi în puterea cuiva. În mîna omului aceluia stetea liniștea călătorului. CARAGIALE, O. I 313. A-i sta (cuiva) ca un ghimpe în coaste (sau în inimă) = a constitui o stingherire sau o amenințare permanentă pentru cineva. (Familiar) A-i sta (cuiva) sub nas = a fi la îndemîna cuiva, în imediata sa apropiere. Niciodată, în clipe așa de înalte, inspirația nu trebuie căutată la un kilometru; ea ne stă sub nas. CARAGIALE, O. I 307. A-i sta (cuiva) pe limbă, se zice cînd cineva este gata să spună un lucru pe care n-ar trebui să-l spună sau cînd nu găsește termenul, cuvîntul pe care îl caută. (Despre gînduri, preocupări) A-i sta (cuiva) pe inimă = a preocupa pe cineva, a produce neliniște. A-i sta capul la... v. cap¹ (I 4). A sta (piatră) pe capul cuiva sau a-i sta cuiva pe cap = a împovăra, a incomoda pe cineva prin prezența sau purtarea sa. Ce poți să faci, bre? răspunse Leahu mai mult din buze. Nu vezi cum îmi stau pe cap? MIHALE, O. 139. De ce i-a murit bărbatul? – Nu l-am omorît eu, mamă. – Nu l-ai omorît tu! Caută-ți altul! Ce stai piatră pe capul nostru... STANCU, D. 15. (Mai ales în basme) A-i sta (cuiva) capul unde-i stau picioarele (sau tălpile) = a i se tăia cuiva capul. Dacă în șase luni măria-sa Ferid nu va ști tot ce se cuvine să știe ca să fii mulțămit luminăția-ta, atunci primesc să stea acest cap unde îmi stau acuma picioarele. SADOVEANU, D. P. 18. Împăratul... i-au poroncit ca să-i aducă calul zmeului numaidecît, că de nu i l-a aduce, apoi i-a sta capul unde-i stau acum tălpile. SBIERA, P. 74. ♦ A ocupa locul de la... O babă stă la fereastră și se uită cu drag la noi. VLAHUȚĂ, O. AL. I 84. În tot timpul ospățului, să steie numai la spatele stăpînu-său și nici măcar să-și rîdice ochii la ceilalți meseni. CREANGĂ, P. 231. ◊ Expr. A sta la poartă sau la ușă (sau la poarta, la ușa cuiva sau a ceva) = a păzi, a străjui la ușa cuiva sau a ceva. La ușă stătea un căpitan cu pistolul în mînă. CAMILAR, N. I 186. Acesta-i un alvanit, care stă de obicei la ușa măriei-sale, lămuri Alexăndrel-vodă. SADOVEANU, F. J. 31. A sta la căpătîiul cuiva v. căpătîi (1). ♦ A fi, a se găsi scris sau însemnat. Iar Negruzzi șterge colbul de pe cronice bătrîne, Căci pe mucedele pagini stau domniile romîne. EMINESCU, O. I 32. ◊ Fig. În mintea lui, ca pe un răboj, stau însemnate zilele de muncă. VLAHUȚĂ, O. AL. I 54. 2. A fi așezat, a fi pus, a se afla. Cinci cruci stau înaintea morii, două de piatră și trei altele cioplite din lemn de stejar. SLAVICI, O. I 115. Sala era naltă... iar în mijlocul ei stătea o mîndră masă, acoperită cu alb. EMINESCU, N. 6. Pită albă stă pe masă, Cum îi pita mai frumoasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 119. ◊ Expr. (Rar) A sta în iveală = a fi așezat la vedere. În mijloc stă-n iveală un cerb de patru ani, Încins pe-a sale laturi cu șiruri de fazani. ALECSANDRI, P. A. 140. A-i sta (cuiva) capul în par = a i se tăia cuiva capul. Ce să facă el acuma? Începe a plînge și a se văieta, că știa că desară i-a sta capul în par. SBIERA, P. 58. ◊ (Despre clădiri care domină locul unde se găsesc, exprimînd uneori și ideea de durabilitate, de soliditate) În țărmul celălalt, întăi stătea Cetatea stăpînind intrările. SADOVEANU, F. J. 240. E Ostrovul San-Giorgio, pe care-a stat odinioară un falnic castel zidit de genovezi. VLAHUȚĂ, O. AL. I 116. Stă castelul singuratic, oglindindu-se în lacuri, Iar în fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri. EMINESCU, O. I 152. ♦ A-și avea locul undeva. Toporul și mătura tot după ușă stau. SADOVEANU, O. II 181. ◊ (Urmat de determinări care arată felul cum sînt orînduite unele lîngă altele persoanele sau lucrurile) De jur împrejur lumea pestriță, de toate treptele, stă în semicerc. CARAGIALE, O. I 301. Iar de fagii-mbătrîniți Stau rînd caii priponiți. HODOȘ, P. P. 201. Toți copiii stau roată de jur împrejurul mesei cu gurile căscate. ȘEZ. I 91. ◊ Expr. A sta cot la cot cu... = a se găsi în imediata apropiere, strîns alăturat de..., a sta unul lîngă altul. Înaintea bătăliei de la Cahul, vodă chemase la sfat de război căpeteniile și au stat alături față de măria-sa «neamurile» cot la cot cu vatamanii țărănimii. SADOVEANU, N. P. 12. A sta grămadă = a fi îngrămădiți, înghesuiți. Norii s-au mai răzbunat Spre apus, dar stau grămadă Peste sat. COȘBUC, P. I 223. Convoiu-ntreg, nedezlipit, Îngenunchind se lasă Pe cîmpul alb și troienit, Sub negura geroasă, Și stă grămadă la un loc Făradăpost, nici foc. ALECSANDRI, P. A. 159. A sta roi = a se îmbulzi, a se îngrămădi. Cît ai bate în palme, stau toți acei slujitori roi împrejurul nostru. SADOVEANU, F. J. 169. 3. A fi fixat sau prins în ceva, a atîrna de ceva. Poarta este bine închisă cu o bîrnă grea d-a curmezișul, ale cărei căpătîie stau în cîte-o bortă în ziduri. CARAGIALE, O. I 290. Pînă-s mere mititele, Stau în creangă făloșele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 429. Cucuiata, vai de ea, Stă-ntr-un vîrf de nuia (Aluna). ◊ Expr. A-i sta (cuiva) viața numai într-un fir de ață v. fir (1). Nu știu la cît mi-a sta capul cu... v. cap¹ (I 1). A-i sta (cuiva) în cap = a preocupa pe cineva. Aș vrea să-ncep cu fapte bune, Dar n-am făcut, ori le-am uitat Și raiu-n cap puțin mi-a stat. Și-am fost și prost la numărat – Și n-am ce spune. COȘBUC, P. I 198. A-i sta (cuiva) în minte = a fi clar pentru cineva. Bine zici, dar nu-mi stă-n minte cum l-așa frumoasă fată Buturuga Statu-Palmă a putut să fie tată! ALECSANDRI, P. A. 150. ♦ Fig. A fi cuprins în..., a se găsi în..., a consta în... «Soacra cu trei nurori» plăcu, fără ca totuși junimiștii să-și fi dat seama în ce stă meritul. CĂLINESCU, I. C. 192. Dacă fiecare și-ar zice că suprema fericire stă în odihna eternă, în nirvana budistă, am ajunge desigur la desființarea oricărei idei de bine, de muncă și de progres. VLAHUȚĂ, O. AL. I 103. Și așa... se făcură toate bune. Procesul-verbal nici nu trebuia schimbat: totul sta în încheiere. CARAGIALE, O. I 307. ◊ Expr. A-i sta (cuiva) în (sau, rar, prin) putință = a-i fi cuiva posibil. (Sînt gata) a te sluji cu ce-mi va sta prin putință. FILIMON, la TDRG. A sta în firea (cuiva) = a fi în firea cuiva, a ține de caracterul cuiva. O, aș putea Să-ți fac aluzie... dar nu stă În firea mea. TOPÎRCEANU, P. 260. ♦ A se limita, a se mărgini la..., a se reduce la... Ce spui, cîrpaciule, zise văru-mieu... D-apoi numa-n ciubotele tale am stat eu, bicisnicule? CREANGĂ, A. 106. Frunză verde ș-un bănuț, Nu stă lumea-ntr-un drăguț... – Ba stă, zău, dacă-i mîndruț! Frunză verde ș-o frăguță, Nu stă lumea-ntr-o drăguță... – Ba stă, zău, dacă-i mîndruță! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 405. ♦ (Învechit) A fi format din... În timp de pace, oștirea sta din: darabanii cu căpitănia lor... simenii, a cărora căpitănie era aga. ISPIRESCU, la TDRG. 4. (Determinat prin «pe apă» sau «deasupra apei») A pluti. Untdelemnul stă deasupra apei. ▭ Și mi-l leagă, mîndră, leagă Într-un corn de cîrpă neagră, Și mi-l țipă pe Tîrnavă. De-i vedea că stă pe apă, Fie-ți inimioara-ntreagă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 111. VI. 1. (Cu determinări temporale sau locale) A petrece un timp oarecare într-un loc. Încă aproape un deceniu mai stă Eminovici la moșie, după căsătorie. CĂLINESCU, E. 15. M-am dus apoi cu comisul și am stat un timp la cetatea Dîmboviței. SADOVEANU, F. J. 75. Hei, domnule, cît ai stat d-ta aici? Două zile. Patruzeci să stai și n-ai să afli cîte știu eu. VLAHUȚĂ, O. AL. I 98. Oricum, Zibal mai stă la Podeni doar pîn’ la cîștiul viitor. CARAGIALE, O. I 285. ♦ A întîrzia într-un loc, a zăbovi. Mai stau puțin, ca să-mi iau bun rămas de la toate. SADOVEANU, D. P. 84. Mama nu stă... acum se întoarce. POPOVICI-BĂNĂȚEANU, la TDRG. El vine-așa de dragul lui, Cînd vine. Eu nu pot ușa să i-o-ncui. De stă prea mult, eu cum să-i spui? COȘBUC, P. I 129. ♦ A fi, a rămîne un timp oarecare împreună cu cineva, a-și petrece timpul cu cineva. Ori m-ai zărit vreodată stînd Cu muza altuia? Se poate. TOPÎRCEANU, M. 5. Comisarul află... că luni, ca ieri, Lică a stat cu Răuț, cu Buză Ruptă, cu Săilă Boarul și cu Ghiță la cîrciumă, că ei au vorbit cam în taină despre arendașul. SLAVICI, O. I 152. Ori mai știi păcatul? poate că nici crîșmăriței nu-i era tocmai urît a sta între noi, de ne cerca așa des. CREANGĂ, A. 98. 2. A trăi, a viețui. Eu stau aicea ca într-o sălbătăcie, tac și nu știu, nici nu spun nimic, iar domniile voastre bărbații știți și vorbiți toate. SADOVEANU, F. J. 495. Pentru ce stai sfinția-ta în asemenea pustietate, îl întrebai eu, dacă mai ales, după cum spui, hoții te calcă și te pradă? HOGAȘ, DR. 48. 3. A locui. Stăteam intr-o odăiță îngustă, rece, umedă, în strada Justinian. SADOVEANU, O. II 276. Aici nu mai stă nimeni De douăzeci de ani. ARGHEZI, V. 141. Am stat la un unchi, pe Romană, Țiu minte... dar unde n-am stat? TOPÎRCEANU, B. 63. Nu-i casa lor în care stau Și-n casă nici cenușă n-au! COȘBUC, P. I 127. 4. A fi, a exista. Puțin mai este și ai să ajungi împărat, care n-a mai stat altul pe fața pămîntului, așa de iubit, de slăvit și de puternic. CREANGĂ, P. 191. El singur zeu stătut-a nainte de-a fi zeii. EMINESCU, O. I 115. ♦ (Învechit) A avea loc, a se petrece. [Mohamed] a pus piatră săpată unde a stat bătălia. DELAVRANCEA, A. 10. 5. A continua să fie, a dăinui. Munte cu capul de piatră, de furtune detunată, Stă și azi în fața lumii. EMINESCU, O. I 31. Eu iubesc, baba iubește, Casa ni se pustiește; Dar de-aș iubi numai eu Casa noastr-ar sta mereu! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 414. ♦ A rămîne în ființă, a nu trece, a dura. Prea mult un înger mi-ai părut Și prea puțin femeie, Ca fericirea ce-am avut Să fi putut să steie. EMINESCU, O. I 185. ◊ (Intensificat prin «pe loc») La ce simțirea crudă a stinsului noroc Să nu se sting-asemeni, ci-n veci să stea pe loc? EMINESCU, O. I 127. VII. 1. (În locuțiuni verbale sau în legătură cu alt verb dă acestora un aspect de durată) a) (În coordonare cu un verb de care se leagă prin conj. «și») Unii oameni au asemenea noroc în viață, încît stai și te minunezi. SADOVEANU, F. J. 76. Prin atîtea schimbări a trecut sufletul meu, că uneori stau așa și mă-ntreb: oare cîte vieți am trăit? VLAHUȚĂ, O. AL. I 69. Stau cîteodată și-mi aduc aminte ce vremi și ce oameni mai erau în părțile noastre pe cînd începusem și eu... a mă rădica băiețaș la casa părinților mei. CREANGĂ, A. 1. b) (În coordonare cu un verb de care se leagă prin conj. «de») Și în buimăceala ceea, trezîndu-se cu Ion față-n față, unde nu se încinge între dînșii o bătaie crîncenă; ș-apoi stă de-i privește, dacă te rabdă inima... CREANGĂ, A. 112. (Expr.) Ce stai de vorbești? (sau spui?), întrebare prin care cineva își exprimă surprinderea pe care i-au produs-o cele spuse de altul. Fugi d-acolo, nevastă, ii răspunse el, ce stai tu de vorbești? ISPIRESCU, L. 66. c) (Urmat de un verb la gerunziu) Și eu am stat privindu-i, pînă ce și-au isprăvit jocul. VLAHUȚĂ, O. AL. 144. Și mi-i ciudă cum de vremea Să mai treacă se îndură, Cînd eu stau șoptind cu draga Mînă-n mînă, gură-n gură. EMINESCU, O. I 106. Amîndoi pe-o vale verde, la picioarele-unui munte Lungiți unul lîngă altul, stau grăind în limba lor. ALECSANDRI, P. A. 150. d) (Urmat de un verb la conjunctiv) Sus o dată-l răsucește Și-l azvîrlă peste gard. – O să stau acum cu tine Să mă lupt... Mai vrei ceva? COȘBUC, P. I 145. Nu știu dac-ai stat vreodată să-ți dai seama de ce fel de viață trăim noi aici. VLAHUȚĂ, O. AL. I 63. Multe trec pe dinainte, În auz ne sună multe. Cine ține toate minte Și ar sta să le asculte? EMINESCU, O. I 194. (În propoziții condiționale) De-aș sta să-i dau și eu răspuns, La cîte legi am fi ajuns! COȘBUC, P. I 127. Dac-ai sta să te potrivești lor. CREANGĂ, A. 39. e) (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu» și indicînd instrumentul) Dracilor, sînteți păgîni? Maica mea! Să stai cu bățul Ca la cîni! COȘBUC, P. I 226. f) (În expr.) A sta de (rar, la) vorbă (cu cineva) = a vorbi cu cineva; p. ext. a petrece un timp (oarecare) vorbind cu cineva despre unele și altele. De multe ori moșnegii stăteau de vorbă, povestind cu glasuri încete din necazurile vieții și din durerile prin care au trecut. DUNĂREANU, N. 17. L-am trimis la popa din Fundureni ca să-i spună că stau de vorbă cu voi. SLAVICI, O. I 132. Cocoană, dumneavoastră stați de vorbă aici... nu știți ce-i afară. CARAGIALE, O. I 333. Hai, dă răspuns cucoanei, ori așa, ori așa; că n-are vreme de stat la vorbă cu noi. CREANGĂ, P. 331. A sta la sfat (sau la sfaturi) cu cineva = a) a se sfătui cu cineva. Badea Ghiță s-a tras la o parte, lăcrămînd singur și stînd la sfat șoptit cu sufletul său. SADOVEANU, N. P. 55. Și pe teiul nostru-ntreabă: Cine sîntem, stau la sfaturi, Iară gazda noastră zice, Dîndu-și ramurile-n laturi... EMINESCU, O. I 101; b) a sta de vorbă. Intră-n casă? O, ba bine, Și-a găsit niște vecine, Stă la sfat... COȘBUC, P. I 106. A sta la taifas (la taclale sau la povești) = a pierde vremea vorbind fleacuri. Neguțătorul s-a supărat, dar n-avea cînd sta la taclale... SADOVEANU, D. P. 151. Au găsit pe primar și pe notar fumînd și stînd la taifas cu gospodarii cei doi. id. B. 194. A sta de fleacuri = a-și trece timpul cu lucruri lipsite de importanță. În vremea cînd toți cu care ai plecat într-un pas ți-au luat-o înainte, tu stai de fleacuri, de nuvele, ca un băietan de optsprezece ani. BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. 9. A sta (dus sau pierdut) pe (la sau, rar, în) gînduri = a) a fi preocupat, absorbit de gînduri. La fereastra solitară, Stă pe gînduri o femeie. COȘBUC, P. I 119. Ana stetea dusă în gînduri cînd auziră zuruitul unei trăsuri boierești cu trei cai și cu fecior pe capră. SLAVICI, O. I 146. Da... visam odinioară pe acea ce m-ar iubi, Cînd aș sta pierdut pe gînduri, peste umăr mi-ar privi. EMINESCU, O. I 157; b) a șovăi, a ezita, a se frămînta cu gîndul, neștiind ce hotărîre să ia; a sta la îndoială. Mai multă vreme am stat pe gînduri să-ți răspund ori să te las în plata domnului. VLAHUȚĂ, O. AL. I 14. Hai, nu mai sta la gînduri [zise calul]; încalecă pe mine. CREANGĂ, P. 220. Nu-i vreme de stat în gînduri, doamnă, adăogi Spancioc. NEGRUZZI, S. I 162. A sta la îndoială = a) a șovăi, a ezita înainte de a lua o hotărîre; a sta pe gînduri. Comisul cel bătrîn stătu puțin la îndoială, furat într-o parte de dragostea lui de părinte și țintuit în același timp de îndărătnicie. SADOVEANU, F. J. 98. Hai, nu mai sta la îndoială și dă-mi-le, căci atunci are să fie bine și de stăpînu-meu și de stăpîna-ta. CREANGĂ, P. 273; b) a se îndoi de ceva, a nu crede cu ușurință. Dac-ar fi găsit la Moara cu noroc, fie chiar în lada lui Ghiță, ceva din lucrurile furate de la arendașul, el tot ar mai fi stat la îndoială și ar fi zis că Ghiță poate să fie năpăstuit. SLAVICI, O. I 165. A sta în cumpănă (sau în cumpene) = a șovăi, a ezita. Omul stătu o clipă scurtă în cumpănă, apoi se întoarse și plecă repede. DUMITRIU, N. 252. Stătu puțin în cumpănă, plimbîndu-și ochii asupra mobilelor orășenești din juru-i, dar fără să le vadă. SADOVEANU, B. 38. Se pune ea pe gînduri și stă în cumpene cum să dreagă și ce să-i facă? CREANGĂ, P. 29. A sta de pază (sau de strajă) sau a sta strajă = a păzi, a străjui. Lae, pe care-l lăsase singur, nu era omul pe care-l poți pune să stea peste noapte de strajă la un mort. SLAVICI, O. I 166. De-atunci el stă de pază în mijlocul cîmpiei, Și nime nu s-atinge de zmeii hergheliei. ALECSANDRI, P. A. 164. A sta la (sau de) pîndă = a pîndi. A stat un timp la pîndă în desiș. SADOVEANU, D. P. 172. S-a întîlnit cu Lică și cu Răuț, care l-au luat între bîte și i-au zis că-i sfărîmă oasele dacă va mai îndrăzni să stea de pîndă. SLAVICI, O. I 151. A sta la tocmeală = a se tocmi, a se tîrgui. Cît umblă el întrebînd, noi dăm de dînsul și, dacă trebuie să-l răscumpărăm, stăm la tocmeală, îl tîrguim și-l răscumpărăm. SADOVEANU, F. J. 236. A-i sta (cuiva) într-ajutor (sau în ajutor) = a ajuta pe cineva, a-i veni cuiva în ajutor. Monahul i-a stat într-ajutor la cîntare încălărat, scoțîndu-și din cap numai comanacul. SADOVEANU, F. J. 620. Alexandru Vardaru se ținuse de făgăduială; Maria era numită de trei luni: – dar de ce era nevoie să-i amintească așa, că i-a stat într-ajutor? C. PETRESCU, Î. I 19. 2. (Exprimînd ideea de durată, de continuitate) A rămîne, a se afla, a fi. a) (Construit cu un nume predicativ care indică o stare, o însușire) Ar fi stat și-acuma tot nemăritată, Dacă din păcate nu s-ar fi găsit Un neghiob ca Mișu, un îmbrobodit. TOPÎRCEANU, P. 235. Chipul lui stă alb, rece și liniștit. VLAHUȚĂ, O. AL. 159. Acela care ține cu mine, nu are să se teamă de nimic, iară acela care vrea să mă doboare, trebuie să stea mereu cuprins de îngrijire. SLAVICI, O. I 181. ◊ A sta singur = a) a nu avea pe nimeni lîngă sine. Și-avînd inel, ea se juca Stînd singură-ntr-o vale. COȘBUC, P. I 67; b) a fi lipsit de societatea cuiva; a petrece în singurătate. Știu, cît ai stat singur, cinstite comise, ai oftat că ai scăpat de mine. SADOVEANU, F. J. 56. A sta ascuns = a se ascunde. Care va să zică, grăi Răuț, în cele din urmă, cînd se înserează, noi îi lăsăm pe dînșii acolo, ne întoarcem, stăm ascunși și nu ieșim decît la semnalul dat de tine. SLAVICI, O. I 198. Umblu rătăcind noaptea și stau ascunsă cît e ziua. ALECSANDRI, T. I 435. A sta închis = a) a fi închis, lipsit de libertate. Nu-i așa... că tu ești nevinovat și stai închis pe nedrept. VLAHUȚĂ, la TDRG. Am stat închis multă vreme. CARAGIALE, O. I 312. În pădurea fărmecată Stăm închiși, vai, fără vină. ALECSANDRI, T. I 421; b) a se retrage undeva, a se izola. Numai un om al cărților își poate da seama de bucuria libertății de a putea sta închis între infolii. CĂLINESCU, E. 246. (Fig.) Jder îl lăsă să-și topească patima și el sta închis în sine însuși ca în scoică, pîndind pentru dînsul fărîmăturile cele mai dulci. SADOVEANU, F. J. 125. A sta nedumerit = a fi uimit, mirat, a nu ști ce să creadă. Pe cînd musafirii steteau nedomiriți, uitîndu-se cînd la unul, cînd la altul, cînd la omul ghemuit, acesta începu să horcăie tare și să geamă. CARAGIALE, O. I 365. A sta nehotărît = a nu se putea hotărî, a nu putea lua nici o hotărîre. Ghiță stete cîtva timp nehotărît. – Eu nu mă duc, zise el apoi. SLAVICI, O. I 161. A sta mut (tăcut sau fără grai) = a tăcea mai multă vreme, a nu vorbi un timp. A stat tăcut un răstimp. SADOVEANU, D. P. 135. Și ochii pașei mari s-aprind; Cărunta-i barbă netezind, Stă mut, de suflet gol. COȘBUC, P. I 109. A sta treaz (sau deștept, neadormit) = a nu dormi (noaptea), a veghea. Nu te așteptam, dar mă gîndeam la tine și stăteam trează. SADOVEANU, F. J. 157. Întins pe-o rogojină, cu ochii țintiți în podele, sub lampa ce-aruncă pe pereții goi o lumină somnoroasă, în sforăitul tovarășilor adormiți, stă treaz, cu pumnul sub ceafă. VLAHUȚĂ, O. AL. 146. Și cum ajunge la poarta raiului din afară, se și pune acolo de strajă și stă neadormit zi și noapte. CREANGĂ, P. 311. A sta pierdut = a) a fi absorbit în gînduri, în visare. Într-o seară, stînd așa pierdut, a băgat de seamă, fără să vrea, că tovarășii lui sînt mai aprinși ca de obicei. REBREANU, N. 27; b) a fi cuprins de emoție, a pierde stăpînirea de sine. Ea stă la pieptul lui pierdută, Dintîi cu ochii la pămînt. COȘBUC, P. I 88. A sta mărturie = a servi de martor, a mărturisi ceva. Ostași, boieri, curteni, v-am adunat aci Să stați mărturie după ce n-oi mai fi. DELAVRANCEA, A. 119. A sta gata de... = a fi gata, a se ține pregătit pentru... Sta cu pieptul deschis și gata de luptă. ISPIRESCU, U. 118. A sta fără de țintă = a privi în gol, nefăcînd nimic. Înainte-mi – cîmp deschis... Stau fără de țintă. Totu-i adîncit în vis, Prins de vrajă sfîntă. IOSIF, V. 44. b) (Urmat de determinări modale exprimînd o anumită stare sau situație) Da ce-ți veni să stai pe întuneric, bre? MIHALE, O. 142. Șase zile și șase nopți a stătut oștirea creștinilor fără pită și mai ales fără apă. SADOVEANU, N. P. 13. ◊ A sta în (sau la) soare sau (neobișnuit) în lună = a sta în bătaia soarelui, (neobișnuit) în lumina lunii. Beduini ce stau în lună, o minune o privesc, Povestindu-și basme mîndre îmbrăcate-n flori și stele. EMINESCU, O. I 45. ◊ Expr. A sta sub ascultarea (sau la porunca) cuiva sau a-i sta cuiva la poruncă = a fi supus cuiva, a se afla la ordinele cuiva. Vra să zică, stați subt ascultarea lui Ionuț Păr-Negru? SADOVEANU, F. J. 278. (Rar) A sta ca-n cămașă de gheață = a rămîne țeapăn, a nu face nici o mișcare. Curtenii stăteau ca-n cămăși de gheață. Nimene n-avea putere să înainteze spre cocon. SADOVEANU, D. P. 32. ◊ (Determinat prin locuțiuni adverbiale) Într-un medean nu prea departe de han, în vederea mării, stăteau oameni în petrecere. SADOVEANU, D. P. 151. Pe cînd stăteau în tăcere, cu bucatele încă neisprăvite, în lumina asfințitului de început de toamnă, sunară copite de cal. id. F. J. 198. (Expr., rar) A sta în priveală v. priveală. ◊ (Urmat de un complement circumstanțial de mod) Dacă s-a mai pomenit iarnă ca asta să stai cu ferestrele deschise... DAVIDOGLU, M. 16. Și dacă stau cu ușa încuiată E că nici eu de nime n-am nevoie. TOPÎRCEANU, P. 211. Toți stau cu capul gol. CARAGIALE, O. I 321. VIII. (Urmat de o propoziție secundară predicativă construită cu conjunctivul) A fi pe punctul de a..., a fi gata să..., a fi cît pe ce să... Afară sta să plouă: s-a întunecat; toate în casă tac de frica furtunii. BASSARABESCU, V. 169. Cerul și-a schimbat veșmîntul, Ploaia parcă stă să-nceapă. TOPÎRCEANU, S. A. 19. Stînca stă să se prăvale În prăpastia măreață. EMINESCU, O. I 54. Pentr-o fată cît o ceapă Stau feciorii să se bată! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 434. ◊ Expr. A sta gata sî... = a fi gata să... La fiecare suspin al copilului tresare spăimîntat, arcurile minții lui stau gata să se sfarme. VLAHUȚĂ, O. AL. I 30. La orice întîmplare, doamne ferește, stau gata să-și verse sîngele pentru noi... CREANGĂ, A. 166. IX. (Urmat de determinări introduse prin prep. «la» sau, mai rar, «cu») A se îndeletnici, a se ocupa cu... Ferid, în odaia cea albă, stătea cu zugrăvelile, cu numerele și cu semnele gîndului, adîncindu-le și pătrunzîndu-se de ele. SADOVEANU, D. P. 22. Cu ce spor era ș-acasă (fata): Nu știai cînd... stă la pusul pînzei, La muls oi, la storsul brînzei. La TDRG. ◊ Expr. A sta la luptă cu sine (însuși) = a se lupta cu gîndul, neputîndu-se hotărî. Și acum Ghiță alegea în el vorbele cu care să-i facă lui Pintea împărtășire despre cele petrecute între el și Lică, și stetea la luptă cu sine dacă nu ar fi, poate, mai bine să tacă. SLAVICI, O. I 144. A sta de cineva = a se ocupa de cineva, a avea grijă de cineva. Trebuie să stai numai de ele, să le îngrijești, să le curăți, să le dai apă, mîncare și cîte alte. La TDRG. A sta (de cineva) să... = a nu-i da pace cuiva pînă ce nu..., a-i bate cuiva capul să... [Muierea] tot sta de mine să merg și să merg la împăratul să cer slujba. RETEGANUL, P. V 81. A sta de capul cuiva v. cap¹ (I 1). – Forme gramaticale: prez. ind. stau, stai, stă, stăm, stați, stau, imperf. stăteam (regional steteam și stam,) perf. s. stătui (regional stetei), prez. conj. pers. 3 să stea (regional să steie), imper. stai (regional. stăi), part. stat (învechit stătut), gerunziu stînd și, învechit, stătînd (EMINESCU, O. I 91).