MĂRMURÍT, -Ă adj. 1. (Învechit) Sculptat, lucrat în marmură¹; care are aspectul marmurei. Cf. POLIZU. Cufundat în întuneric, lîng-o cruce mărmurită într-o umbră neagră, deasă, ca un demon el veghează. EMINESCU, O. I, 50, cf. BARCIANU. 2. Fig. (Învechit și popular) Înmărmurit, încremenit (de frică, de groază, uimire etc.) Mărmurită, nu putea nici să grăiască de frică și căzu jos (a. 1 675). GCR I, 222/22. Toți boierii se îngrozise de frica lor și sta mărmoriți. ȘINCAI, HR. III, 60/10, cf. MAG. IST. I, 304/5, HELIADE, O. I, 405, COSTINESCU. Să luăm calea pădurilor, strigă un flăcău din mijlocul lumei mărmurite. DELAVRANCEA, S. 199. Licescu, dinaintea oglindei, părea însă mărmurit într-o nepăsare bizară. MACEDONSKI, O. III, 71. ♦ (Despre obiecte, spații etc.) Neclintit, nemișcat. Trăsnetul încă tot doarme, ș-în cîmpul cel mărmurit O prea jalnică tăcere cu groaza s-a răspîndit. HELIADE, O. I, 100. Toate în preajmă-i stau mărmurite și reci ca gheata. ODOBESCU, S. I, 93. - Pl.: mărmuriți, -te. – Și: mărmorít, -ă adj. – V. mărmuri.