acvacultură s. f. Creșterea unor specii de faună și floră marină în vederea comercializării ◊ „În cadrul dezbaterilor «Oceanul, sursă inepuizabilă de hrană?» ce au avut loc la Paris, a fost abordată și problema acvaculturii. După datele disponibile, producția anuală de pește obținută prin acvacultură nu atinge decât 300000350000 tone din totalul de 7578 milioane tone pește prins anual.” R.l. 21 IV 75 p. 6. ◊ „E momentul ca omul să treacă de la stadiul «culesului și vânătorii», depășite pe pământ de 5000 de ani, la stadiul «culturii». Astfel e pe cale să se nască «acvacultura». Se prevede că acvacultura va constitui în viitor una din principalele industrii alimentare.” Cont. 10 III 78 p. 5.; v. și R.l. 14 IV 80 p. 2, I.B. 30 X 86 p. 8 [var. acvicultură] (din fr. aquaculture, aquiculture; D.Pisc.; DN3)

ALDABRA, mic. arh. în Oc. Indian, la 400 km NV de Ins. Madagascar, compus din patru insule; 104 km²; c. 150 loc. Copra, scorțișoară. Pescuit. Importantă rezervație naturală cu o faună și floră endemice. Aparține Rep. Seychelles.

ALEXI (ALESSI), Artemiu Publiu (1847-1896, n. Sîngeorz-Băi), botanist român. Primul cercetător român al florei dobrogene. A înființat, la Năsud, cea dintîi librărie românească, „Concordia”. Militant pentru eliberarea națională a românilor transilvăneni.

ALPINARIU s. n. grădină botanică rezervată culturii florei alpine. (după fr. alpinum)

ARGEȘ 1. Rîu, afl. stg. al Dunării, la Oltenița; 344 km. Izv. din culmea principală a M-ților Făgăraș prin doi afl. (Buda și Capra) și trece prin Curtea de Argeș și Pitești. În cursul superior s-a construit un sistem hidroenergetic constituit din 16 hidrocentrale, cu o putere instalată totală de 467 MW; în cadrul acestui ansamblu se remarcă barajul (166,6 lățime) și lacul de acumulare Vidraru (14 km lung.). În cursul inf., în aval de Mihăilești, s-au efectuat lucrări de amenajare complexă. Afl. pr.: Vîlsan, Rîul Doamnei, Dîmbovița, Sabar (pe stg.), Neajlov (pe dr.). Denumit în antichitate Ordessos. 2. Cetate atestată documentar în 1330, situată pe rîul Argeș, pe locul actualului oraș Curtea de Argeș. 3. Jud. în partea central-sudică a României, în bazinul superior al rîului cu același nume; 6.801 km² (2,86 la sută din supr. țării); 681.735 loc. (1991), din care 43,3 la sută în mediul urban; densitate: 92,5 loc./km². Reșed.: municipiul Pitești. Orașe: Cîmpulung, Colibași, Costești, Curtea de Argeș, Topoloveni. Comune: 93. Relief variat: în N o zonă muntoasă (versantul meridional al M-ților Făgăraș, masivele Frunți, Ghițu, Iezer-Păpușa și prelungirile M-ților Leaota și Piatra Craiului), în centru o reg. deluroasă, cunoscută sub numele de Muscelele Argeșului (Subcarpații Getici) formate dintr-o serie de dealuri înalte (Mățău, Ciocanu, Chicera ș.a.) – ce alternează cu depr. subcarpatice Cîmpulung, Brădetu, Arefu ș.a. și partea de E a Pod. Getic (platformele A., Cîndești și Cotmeana cu alt. de 400-600 m), iar în S o zonă de cîmpie (Cîmpia Înaltă a Piteștiului și Cîmpia Găvanu-Burdea). Climă temperat-continentală cu temp. medii anuale ce prezintă diferențieri altitudinale (-2 °C pe crestele M-ților Făgăraș, 6 °C în zona deluroasă și de podiș și 10 °C în cîmpie). Precipitații medii anuale variabile în funcție de alt. (600 mm în cîmpie, 700-800 mm în reg. deluroasă și de podiș și peste 1.400 mm în zona montană). Vînturi dominante dinspre NV și NE. Rețeaua hidrografică este reprezentată în principal de cursul superior al A, care colectează majoritatea rîurilor de pe terit. jud. A. (Vîlsan, Rîul Doamnei, Rîncăciov, Bascov, Glimbocel ș.a.), iar pe cursul superior al Argeșului s-a amenajat un sistem de lacuri de acumulare (cel mai mare fiind Vidraru) pentru valorificarea potențialului hidroenergetic. Resurse naturale: țiței (Moșoaia, Leordeni, Vedea, Miroși, Merișani, Bogați etc.), lignit (Poienarii de Muscel, Berevoiești, Jugur, Godeni, Boteni, Schitu Goești), sare (Slătioarele), calcare ornamentale (Albeștii de Muscel), calcare pentru ciment (Mateiaș, Dragoslavele), argile (Budeasa, Cîmpulung, Leordeni), gips (Stănești, Corbșori, Oești), ape minerale clorurate, slab iodurate, sulfuroase etc. (Brădetu, Bughea de Sus ș.a.), păduri. Economia. Pr. produse ins. realizate în jud. A. sînt: energie electrică (termocentralele Pitești, Schitu Golești și salba celor 16 hidrocentrale de pe rîul Argeș; Cumpănița, Arefu-Căpățîneni, Oești, Albești, Cerbureni, Valea Iașului, Curtea de Argeș ș.a.), autoturisme de oraș – „Dacia” Colibași) și de teren – „ARO” (Cîmpulung), motoare electrice și produse petrochimice (Pitești), mat. de constr. (Pitești, Cîmpulung, Costești, Valea Mare-Pravăț), stofe și conf. (Pitești, Curtea de Argeș), încălț. (Pitești), mobilă, parchete, cherestea (Pitești, Stîlpeni, Curtea de Argeș, Cîmpulung, Rucăr), tananți (Pitești), articole de porțelan și electrotehnice (Curtea de Argeș), produse alim. diverse (Pitești, Curtea de Argeș, Băiculești, Topoloveni, Ștefănești, Costești). Agricultura are o structură variată. În 1989, în structura culturilor de cîmp predominau supr. cultivate cu porumb (54.583 ha), urmate de cele de grîu și secară (41.765 ha), plante de nutreț (35.746 ha), plante uleioase, orz și orzoaică, cartofi, legume etc. Pomicultură (predominant meri și pruni); viticultură (podgoriile Ștefănești și Leordeni sprecializate în producția de struguri pentru vinuri albe). În 1990, sectorul zootehnic cuprindea: 348,5 mii capete ovine, 178,9 mii capete bovine, 222 mii capete porcine, 2.921 mii capete păsări; apicultură. Căi de comunicație (1990): 225 km căi ferate și 2.660 km drumuri publice, dintre care 555 km modernizate. În cadrul traficului rutier o însemnătate deosebită o au șoseaua transfăgărășană și autostrada Pitești-București. Unitățile de învățămînt, cultură și artă (1989-1990): 482 școli generale, 33 licee, un institut de învățămînt superior (Pitești), un teatru de stat (Pitești), 189 cinematografe, muzee, case memoriale (ale poetului George Topîrceanu la Nămești, compozitorului George Ștefănescu la Căpățîneni și dramaturgului Tudor Mușatescu la Cîmpulung), 823 biblioteci etc. Turism. Prin peisajul variat (vf. semețe ale M-ților Făgăraș, peștera și cheile Dîmbovicioarei, lacurile glaciare, lacul de acumulare Vidraru etc.), cu frecvente specii rare de floră și faună, declarate monumente ale naturii (floarea de colți, garofița Pietrii Craiului, capra neagră, zăganul etc.), prin vestigii istorice (cetatea Poienari) și monumentele arhitectonice (bisericile din Pitești, Cîmpulung și Curtea de Argeș, culele de la Retevoiești și Țițești, conacul din Golești, mănăstirea Negru-Vodă din Cîmpulung), prin rezervațiile paleontologice (Suslănești) și geologice (Albești), prin originalitatea și varietatea elementelor folclorice și etnografice, prin baza materială diversă (hoteluri, moteluri, cabane etc.), jud. A. se înscrie printre jud. țării cu un ridicat potențial turistic. Indicativ auto: AG.

AUTOÎNSĂMÂNȚARE s. f. (Bot.) Însămânțare naturală a plantelor, mai ales din flora spontană, prin scuturarea semințelor. [Pr.: a-u-] – Auto¹- + însămânțare.

BACTERIORIZĂ s.f. (Geol.) Totalitatea florei bacteriene care trăiește în rizosferă. [Pron. -ri-o-. / cf. it. batteriorizi].

BANFF, parc național în Canada (SV Alberta), pe pantele estice ale M-ților Stîncoși. Supr.: 6617,6 km². Fundat în 1885. Relief muntos (culmile Saskatchewan, Paterson, Hector etc.). Ocrotește o floră și faună deosebite (bradul negru și Douglas, cerbul Wapiti, ursul Grizzly, puma, numeroase păsări). Izv. minerale. Centre turistice: Banff și Lake Louise.

BARTH [barθ], Josef (1833-1915, sat Dupuș, jud. Sibiu), botanist sas din Transilvania. Preot. Cercetător al florei din regiune. Autor al unui ierbar cu peste 1.500 specii de fanerogame și criptograme.

BAUMGARTEN, Johann Christian (1765-1843), medic și botanist german. Stabilit în Transilvania. Autor al primului conspect critic în latinește al florei din Transilvania și al unui valoros ierbar păstrat pînă azi, parțial, la Cluj.

BELDIE, Alexandru (n. 1912, București), botanist român. Studii de fitotaxonomie, geobotanică, ecologie, cartografie silvică, silvicultură, etnobotanică. Colaborator principal la lucrarea „Flora României”.

BIG BEND, parc național în S.U.A. (Texas), în bazinul Rio Grande. Supr.: 324,8 km². Fundat în 1935. Peisaj muntos și deșertic cu numeroase obiective geologice. Floră și faună specifice (peccary, puma). Turism.

BIOSPEOLOGIE s. f. Ramură a biologiei care studiază fauna și flora peșterilor. [Pr.: -bi-o-spe-o-] – Bio- + spelogie. Cf. fr. biospéléologie.

biospeologie s. f. Ramură a biologiei care studiază fauna și flora peșterilor ◊ „Simpozionul internațional de carstologie teoretică și aplicată [...] Comunicările [...] au venit cu importante soluții privind exploatarea mai rațională a resurselor subterane de apă, de poluare, probleme de ecologie, biospeologie, geomorfologie, paleontologie ș.a.m.d.” Ad. 25 V 93 p. 4 (din bio- + speologie; cf. fr. biospéologie; DN3, DEX-S)

BOGAT, -Ă, bogați, -te, adj. 1. (Despre indivizi izolați) Care are avere mare, bani mulți sau bunuri numeroase, care a acumulat bogății. E lung pămîntul, ba e lat, Dar ca Săgeată de bogat Nici astăzi domn pe lume nu-i. COȘBUC, P. I 53. Nevasta acestui sărac era muncitoare și bună la inimă, iar a celui bogat era pestriță la mațe și foarte zgîrcită. CREANGĂ, P. 37. ◊ Expr. A fi putred de bogat v. putred. Fig. ◊ (Substantivat) Îi place bogatului să-și desfășure comorile. SLAVICI, O. II 192. Nemernic e bogatul cu sacii lui de bani! BOLLIAC, O. 69. ◊ (Despre colectivități organizate) Care dispune din abundență de bunuri materiale. Care dintre voi se simte destoinic a împărați peste o țară așa de mare și bogată... CREANGĂ, P. 184. 2. (Despre lucruri concrete și despre noțiuni abstracte) Care se află în cantitate mare, îmbelșugat, mult, numeros; care cuprinde sau conține ceva (exprimat sau subînțeles) în cantitate mare. Păr bogat. ▭ Niciodată mîndrul vultur ce-n văzduh se cumpănește... De o prad-așa bogată încă nu s-a-ndestulat. ALEXANDRESCU, P. 138. ◊ Fig. Peste tot scaldă un soare dogoritor și bogat. SAHIA, N. 17. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «în» și arătînd natura avuției) Iarna era bogată în zăpadă și troiene. SADOVEANU, M. C. 114. ◊ (Adverbial) Două jilțuri din școala lu Palladio, adică linii simple cu nuri bogat sculptate. CAMIL PETRESCU, T. II 173. ♦ (Despre flori) Cu petale multe și dese; bătut, învoit. Mari roze bogate și grele Abia mai pot capul să-și țină. MACEDONSKI, O. I 193. ♦ Variat. Floră bogată. ♦ (Despre un veșmînt) Cu multe falduri, croit din plin; larg. Își luase o rochie nouă, încă neîmbrăcată, alb-liliachie, strînsă pe pieptu-i tineresc și bogată în poalele lungi, trecute de genunchi. MIHALE, O. 501. 3. (Despre lucruri) De mare preț; scump, luxos. Își alese... hainele cele mai mîndre și mai bogate. ISPIRESCU, L. 13. Ghirai, hanul cel bătrîn, Cu hamger bogat la sîn. ALECSANDRI, P. F. 77. ♦ Strălucitor, frumos, măreț, fastuos. Se bucură cu toții în sala cea bogată. MACEDONSKI, O. I 258.

BOȘCAIU, Nicolae (1925-2008, n. Caransebeș), biolog și botanist român. M. coresp. al Acad. (1990). Cercetări de botanică sistematică și floristică, fitogeografie, palinologie, istoria florei și vegetației din România, conservarea genofondului vegetal. Acad. (1991).

Brândză (Dimitrie) m. eminent botanist, creatorul Institutului botanic din București: Prodromul florei române (1847-1895).

BRÂNDZĂ, Dimitrie (Demetrius) (1846-1895, n. Bivolu, azi Viișoara, jud. Botoșani), medic și naturalist român. Acad. (1879), prof. univ. la Iași și București. Întemeietorul Institutului Botanic și al Grădinii Botanice din București. Autorul primei lucrări critice de sinteză în literatura botanică românească („Prodromul florei române” 1879-1883); studii de botanică, zoologie, parazitologie, anatomie. Contribuții la crearea terminologiei botanice românești.

BUIA, Alexandru (1911-1964, n. Sîngeorz-Băi), botanist român. Prof. univ. la Craiova. Fondator al Grădinii botanice din Craiova. Contribuții la valorificarea pajiștilor de munte. A colaborat la „Flora mică ilustrată a R.P.R.” și „Flora R.P.R.”.

CARBONIFER, a cincea perioadă a paleozoicului desfășurată în urmă cu 360 mil. de ani, caracterizată prin importante zăcăminte de cărbuni generate de flora continentală reprezentată prin pteridofite (criptogame vasculare), pteridospermopside (ferigi cu sămînță) și gimnosperme. În fauna marină apar echinoderme, brahiopode, foraminifere, iar în cea terestră amfibieni, stegocefali și reptile. Geotectonic, C. aparține ciclului hercinic; efecte regionale ample au avut loc în faza sudetă (C. inferior) și faza asturică (C. mediu / superior).

CENOZOIC, eră care include ultimele 65 de mil. de ani, între sfîrșitul Cretacicului și Actual. Asociații de floră și faună ale C. prezintă caractere asemănătoare celor din prezent. În C. a continuat desfășurarea ciclului geotectonic alpin care a condus, prin faze tectogenetice succesive, la consolidarea unor noi catene orogenetice și la realizarea configurației geografice actuale. Sin.: Cainozoic, Neozoic.

Chloris f. Mit. numele grec al Florei: Și Chloris de roze ’și pune la salbe, pe fruntea-i de crin EM.

Chloris 1. În mitologia greacă, personificarea primăverii (v. Flora). 2. Fiica lui Amphion și soția lui Neleus, regele din Pylos. A avut treisprezece copii, uciși cu toții de mîna lui Heracles, cu excepția unuia singur, Nestor. 3. Una dintre fiicele Niobei, cruțată, împreună cu fratele ei Amyclas, de mînia lui Artemis și a lui Apollo (v. și Niobe).

coli s. (biol.) Bacterie aparținând florei microbiene intestinale ◊ „Biologul iugoslav N.P. a reușit să transplanteze gena unei celule de țesut ligamentos la o bacterie denumită «coli» și a constatat că aceasta produce proteina umană interferon.” R.l. 29 III 85 p. 6 //din coli[bacil]//

COLI² s. m. bacterie din flora microbiană intestinală. (< coli/bacil/)

CRETACIC, -Ă, cretacici, -ce, s. n., adj. 1. S. n. A treia și ultima perioadă a erei mezozoice, caracterizată prin depuneri de masive calcaroase, prin fauna dominată de reptile, iar flora prin gimnosperme; cretaceu. 2. Adj. Care se referă la cretacic (1), care aparține cretacicului. – Din germ. Kretazisch.

CRETACIC, a treia și ultima perioadă a Mezozoicului, care a durat c. 65 mil. ani. Fauna este reprezentată prin toate clasele de nevertebrate și prin aproape toate vertebratele; apar primele mamifere placentare. Flora este dominată de de gimnosperme, în special conifere. Sedimentele marine sînt formate din calcare, gresii calcaroase, calcare marnoase și cretă. Orogeneza a produs cutări și exondări (mișcările cimmeriene noi, austrice, subhercinice și laramice), s-au înregistrat frecvente erupții vulcanice, reprezentate prin uriașe curgeri de bazalte în India („trappele” din Pod. Deccan), în Africa Orientală, întruziunile de granodiorite, sienite, și revărsările de dacite și riolite din Munții Apuseni.

CRIOFLORĂ s. f. flora regiunilor înzăpezite sau cu ghețari. (< fr. cryoflore)

CUATERNÁR, perioadă a erei Cenozoice, divizată în Pleistocen și Holocen, corespunzătoare ultimelor două milioane de ani, al cărei început este marcat de accentuarea răcirii climatului, culminînd cu formarea unor imense calote glaciare. În N Europei s-au succedat patru glaciațiuni importante: Günz, Mindel, Riss, Würm, separate prin perioade de relativă încălzire, oscilațiile climatice fiind ilustrate prin extinderea, respectiv restrîngerea florei și faunei. În C. s-au desfășurat cele mai recente faze tectogenetice ale ciclului alpin însoțite de magmatism și a avut loc evoluția hominidelor, de la specia ancestrală Homo habilis la Homo sapiens sapiens. Se mai numește Antropogen.

*defloréz v. tr. (lat. dé-flora, -floráre, d. flos, floris, floare). Răpesc virginitatea.

DRAGĂ s. f. 1. navă special echipată pentru dragarea sub apă. 2. plasă de formă specială cu care se colectează exemplare din flora și fauna subacvatică. 3. dispozitiv (dintr-un cablu lung, remorcat de nave speciale) folosit la înlăturarea minelor submarine de pe o cale navigabilă. (< fr. drague)

ECHILIBRU s. n. 1. stare a unui corp supus acțiunii unor forțe sau efecte care se anulează reciproc fără să-i schimbe starea de mișcare sau de repaus. 2. (biol.) însușire a organismelor sau a grupurilor de organisme de a se autoreînnoi. ♦ ~ ecologic = stare a unui mediu natural în care compoziția faunei și a florei rămâne aproape constantă. 3. proporție, raport just între lucruri opuse. ♦ ~ de forțe = situație în care mai multe puteri, de tărie aproximativ egală, se echilibrează ca influență și dominație în lume; ~ bugetar = stare a unui buget în care veniturile sunt egale cu cheltuielile. 4. (psih.) senzație de ~ = senzație care reflectă poziția și mișcările corpului în spațiu. 5. (fig.) stare de liniște, de armonie, de stabilitate sufletească. (< fr. équilibre, lat. aequilibrium)

ECVISETACEE, ecvisetacee, s. f. (La pl.) Familie de plante erbacee criptogame vasculare cu un singur gen în flora actuală (coada-calului), cu frunze foarte mici, solzoase, concrescute într-o teacă în jurul nodurilor, și care se înmulțesc prin spori (Equisetum); (și la sg.) plantă care face parte din această familie. – Din fr. équisétacées.

ECVISETACEE, ecvisetacee, s. f. (La pl.) Familie de plante erbacee criptogame vasculare cu un singur gen în flora actuală (coada-calului), cu frunze mici, solzoase, concrescute într-o teacă în jurul nodurilor, și care se înmulțesc prin spori (Equisetum); (și la sg.) plantă care face parte din această familie. – Din fr. équisétacée.

EDAFOFIT, -Ă I. adj., s. f. (plantă) cu rădăcinile în sol. II. s. f. pl. plante care constituie flora microscopică a solului. (< fr. édaphophyte/s/)

ENTEROBACTERIE ~i f. Bacterie sporofită din flora intestinală care, prin înmulțire, provoacă diferite afecțiuni. /<fr. entérobactérie

ÉRĂ (< fr., lat.) s. f. 1. Perioadă istorică ce începe cu data unui anumit eveniment, real sau legendar, de la care se pornește numărătoarea anilor. 2. Epocă (1). 3. (STRAT.) Cea mai mare subdiviziune din istoria geologică a Pământului, ale cărui depozite constituie în spațiu o grupă. E. sunt caracterizate prin faună și floră proprii, delimitate între ele prin discordanțe produse de manifestarea unor procese geologice majore. Conform criteriului paleontologic, e. sunt următoarele: Arhaic, Proterozoic, Paleozoic, Mezozoic, Neozoic (Cainozoic, Antropogen). E. are următoarele subdiviziuni: perioadă, epocă, etaj, subetaj. Sin. eon.

ERECT, -Ă, erecți, -te, adj. Ridicat drept în sus, vertical. Tulpini fertile ascendente sau erecte. FLORA R.P.R. II 84.

EVERGLADES [évərgleids], reg. mlăștinoasă în SE S.U.A. (Florida), în S Pen. Florida; 12 mii km². Parc național (5,6 mii km² – înființat în 1947) cu vegetație de mangrove, floră tropicală, numeroase specii de păsări și reptile.

*fáună f., pl. e (d. Fáuna, fiĭca orĭ soția luĭ Fáunus [un rege străvechĭ în Lațiŭ], care ĭ-a învățat pe Romanĭ agricultura și a fost adorat după moarte ca zeŭ de pădure și de cîmp. Faunĭ s’aŭ numit pe urmă o mulțime de zeĭ cîmpeneștĭ păroșĭ și cu picĭoare de țap). Totalitatea animalelor uneĭ țărĭ, uneĭ regiunĭ. Carte care tratează despre aceste animale. V. floră.

FENOLOGÍE (< fr. {i}) s. f. Știință care studiază modificările sezoniere în funcție de factorii climatici ai fiecărui anotimp, ce apar în faună și floră (înflorire, fructificare, migrare etc.). Furnizează date pentru întocmirea hărților bioclimatice, folosite în ecologie, biogeografie, climatologie etc.

FIXISM n. Teorie conform căreia flora și fauna pământului se mențin invariabile pe tot parcursul dezvoltării lor. /<fr. fixisme

FLORA (în mitologia romană), zeița florilor și a vegetației de primăvară. În cinstea ei se organizau serbările Floralia (25 apr.-5 mai), cu varianta daco-romană Floriile.

Flora, în mitologia romană, zeița florilor și a primăverii, identificată cu Chloris din mitologia greacă. Se credea că le-ar fi dat oamenilor mierea de albine și semințele tuturor florilor, primite în dar de la soțul ei, Favonius. O legendă spunea că prin atingerea unei flori cu semințe dăruite de ea, Iuno l-ar fi zămislit pe Mars singură, fără ajutorul lui Iupiter. Serbările celebrate în cinstea ei purtau numele de Floralia.

FLORA, Francesco (1891-1962), critic literar și istoric italian. Prof. univ. la Bologna. Influențat de D’Annunzio. A abordat, sub raport filologic, valorile literaturii italiene, în manieră eclectică („Istoria literaturii italiene”, „Scriitori italieni contemporani”). Romane, versuri („Cântece spirituale”).

FLORA, Radu (1922-1989, Banatsco Novo Selo, Serbia), folclorist, istoric literar și dialectolog român din Serbia. Prof. univ. la Belgrad. Cercetător al graiurilor românești și al folclorului din Banatul sârbesc („Folclor literar bănățean. Premise și sinteze”).

flora f. 1. totalitatea florilor sau a plantelor ce cresc într’o țară, într’un ținut; 2. operă care enumeră aceste flori sau plante.

Flora f. Mit. zeița florilor.

FLORĂ s. f. totalitatea plantelor dintr-o anumită regiune sau dintr-o perioadă geologică. ♦ ~ microbiană = microorganismele care trăiesc într-un anumit mediu. (< fr. flore)

FLORĂ f. Ansamblu de plante răspândite pe globul pământesc sau într-o anumită regiune. ◊ ~ microbiană totalitate a microorganismelor vegetale, care se întâlnesc într-un mediu. /<fr. flore

floră s. f., g.-d. art. florei

FLORĂ s. vegetație. (~ unei țări.)

floră s. f., g.-d. art. florei

*flóră f., pl. e (d. Flora, zeița florilor la Romanĭ). Totalitatea plantelor care cresc într’o regiune: flora tropicală e exuberantă. V. faună.

FLORĂ s. f. Totalitatea plantelor, superioare sau a microorganismelor care trăiesc într-o regiune, într-o perioadă geologică sau într-un mediu. Floră alpină. Flora epocii terțiare. Floră intestinală. ▭ Așa e că... am cuvînt să iubesc flora romînă? NEGRUZZI, S. I 98.

FLORĂ s.f. Totalitatea speciilor vegetale care există într-o regiune sau într-o perioadă geologică. ♦ Totalitatea microorganismelor care trăiesc într-un anumit mediu. [< fr. flore, cf. Flora – zeița florilor și a grădinilor la romani].

FLORI-, -FLOR elem. „floare”. (< fr. flori-, -flore, cf. lat. flos, floris)

FLORISTIC, -Ă I. adj. referitor la flori, la floristică. II. s. f. 1. știință a cultivării florilor. 2. ramură a fitogeografiei care studiază răspândirea florei pe glob. (< fr. floristique, /II/ germ. Floristik)

FLORISTIC ~că (~ci, ~ce) Care ține de floră; propriu florei. /<germ. floristisch, fr. floristique

FLORISTICĂ s.f. Știință a cultivării florilor. ♦ Ramură a geografiei plantelor care studiază răspîndirea florei pe glob. [< fr. floristique, germ. Floristik].

GALÁPAGOS (COLÓN), arh. vulcanic în Oc. Pacific situat la Ecuator, la 950 km de țărmurile Ecuadorului, constituind, din 1832, un terit. insular al acestuia; 8 mii km²; 9,8 mii loc. (1990). Alcătuit din 61 de insule și insulițe. Ins. pr.: Isabela, Ferdinandina, Santa Cruz. Centrul ad-tiv: Puerto Baquerizo Moreno. Relief de vulcani stinși și activi. Climă secetoasă. Vegetație xerofită. Floră (peste 200 de specii) și faună cu multe endemisme (broaște țestoase uriașe, iguane, păsări), studiate în 1835 de Ch. Darwin, care l-au ajutat în conturarea teoriei sale evoluționiste. Plantații de trestie de zahăr, bananieri, ananas. Guano. Pescuit. Parc național (din 1936; 691,2 ha), patrimoniu al umanității (1979), rezervație naturală a biosferei. Stațiunea de cercetări științifice „Charles Darwin” (1964). Turism.

GEOGNOZIE s.f. Știință care studiază compoziția mineralogică și resturile faunei și florei globului pămîntesc. [Gen. -iei. / cf. fr. géognosie < gr. ge – pămînt, gnosis – cunoaștere].

GEOGNOZIE s. f. știință care studiază compoziția mineralogică și resturile faunei și florei globului pământesc. (< fr. géognosie)

GEOLOGÍE (< fr. {i}; geo- + gr. logos „studiu”) s. f. Știință care studiază structura și compoziția Pământului și modul de formare a mineralelor și rocilor (petrografia); cercetează caracteristicile fizice ale globului terestru (geofizica) și procese endogene și exogene care produc modificări în structura, compoziția și relieful acestuia (geodinamica); determină raporturile pe care rocile le au unele față de altele în dispunerea lor în scoarță (tectonică), studiază fazele de dezvoltare a faunei și florei din trecut (paleontologia); stabilește succesiunea stadiilor evolutive ale Pământului (g. istorică sau stratigrafia); se ocupă cu studiul complex al mineralelor (mineralogia), cercetează manifestările vulcanice (vulcanologie); studiază proprietățile fizico-mecanice ale pământurilor și modul lor de comportare, ținând seama de interacțiunea permanentă dintre construcții și teren (geotehnică).

GEORGIA DE SUD (SOUTH GEORGIA), ins. în S Oc. Atlantic, la 1.800 km E de Țara de Foc, dependentă de Marea Britanie (din 1985); 3,6 mii km². Stațiune de supraveghere antarctică a Serviciului Britanic. Singura așezare: Grytviken. Țărmuri crestate cu fiorduri. Relief muntos. Alt. max.: 2.934 m (vf. Paget). Climă subantarctică oceanică. Floră și faună subpolară. Bază pentru vânătoare de balene (până în 1966).

GHICA-COMĂNEȘTI, Nicolae (1875-1921), călător și explorator român. Împreună cu tatăl său, Dimitrie, a întreprins în 1895 o expediție în Somalia, unde a efectuat ridicări topografice și a alcătuit colecții de elemente rare de floră și faună („Cinci luni în țara somalilor”, „O călătorie în Africa”).

GIVULESCU, Răzvan (1920-2007, n. Viena), botanist român. M. coresp. al Acad. (1993), prof. univ. la Baia Mare. Studii de geologie și paleobotanică. Lucrări, cataloage, referate privind flora fosilă din România.

GLACIAR² n. Prima epocă a cuaternarului caracterizată, mai ales, prin prezența ghețarilor, apariția omului, florei și faunei; pleistocen; diluviu. /fr. glaciaire

GLACIER [glæsiər] 1. Parc național în N S.U.A. (Montana); 4,1 mii km². Întemeiat în 1910 și unit în 1932 cu parcul național canadian Waterton (520 km²), formează un parc internațional. Relief glaciar cu văi, circuri, lacuri și ghețari montani. Canioane, cascade și peșteri. Floră și faună bogată. Turism. 2. Parc național în SV Canadei (Columbia Britanică), în Selkirk Range din M-ții Stâncoși Canadieni; 1,35 mii km². Întemeiat în 1886. Relief alpin dominat de vf. Dawson (3.390 m), cu ghețari montani (Illecillewaet), care coboară până la 1.100 m alt., câmpuri de gheață, torenți, cascade și canioane. Peșterile Nakimu. Traversat de de șoseaua și calea ferată transcanadiană. Turism.

GRECESCU, Dimitrie (1841-1910, n. sat Cerneți, jud. Mehedinți), botanist și medic român. Acad. (1907), prof. univ. la București. Unul dintre organizatorii cercetărilor floristice și geobotanice din România. A studiat flora din Balcani. Op. pr.: „Conspectul florei României”.

GRINȚESCU, Ion (1874-1963, n. sat Broșteni, jud. Neamț), botanist român. Acad. (1948). Contribuții la cunoașterea florei României, în fiziologia și anatomia plantelor. A elaborat metode de culturi pure ale algelor unicelulare.

GROENLANDA 1. Cea mai mare ins. a Pământului, situată în N Oc. Atlantic; 2,2 mil. km², din care ghețurile ocupă 1,8 mil. km²; 55,4 mii loc. (1992), mai ales eschimoși. Centru ad-tiv: Nuuk (Godthåb). Localit. pr.: Kangerlussuaq și Paamiut. Țărmurile, puternic crestate cu fiorduri adânci, cu c. 39 mii km lungime. Aici se formează anual 13-15 mii de aisberguri. Calota glaciară are c. 3.400 m grosime (în centrul insulei). Sub gheață de află un podiș cristalin, înclinat către interiorul insulei și mărginit către E și V de lanțuri montane. Alt. max.: 3.700 m (vf. Gunnbjørn Fjeld). Pe litoral, climă subarctică și arctică maritimă, iar în interior, continentală. Expl. de plumb, zinc, cărbune, grafit și criolit (38,2 mii t, 1987, singurul zăcământ din lume). Creșterea renilor și a ovinelor. Pescuit. – Istoric. Descoperită de Eric cel Roșu (982). Creștinată începând cu anul 1000. Către anul 1500, în urma răcirii climei, eschimoșii au rămas singurii locuitori ai ins. Redescoperită în 1578 de englezul Martin Frobisher, G. a fost colonizată de danezi. Tratatul de la Kiel (1814) a recunoscut Danemarcii suveranitatea asupra G. După marile expediții ale lui J.C. Ross, W.E. Parry și J. Franklin, centrul insulei a fost atins, în 1883, de A. Nordenskjöld, apoi G. a fost traversată în lungime de F. Nansen (1888). Departament danez din 1953, G. a obținut autonomia internă la 1 mai 1979. Noua Constituție a instituit o adunare națională (Landsting) din 21 de membri, din care cinci formează un consiliu regional (Lanstyre) condus de un președinte. G. este reprezentată în Parlamentul danez prin doi membri. În urma unei referendum (1982), G. s-a retras (febr. 1985) din Uniunea Europeană. 2. Marea Groenlandei, mare în bazinul Oc. Înghețat, cuprinsă între Groenlanda, Islanda, ins. Jan Mayen și Arh. Spitsbergen, care comunică larg cu Oc. Atlantic și cu M. Norvegiei; 1,2 mil. km². Ad. medie: 1.444 m; ad. max.: 3.535 m. Străbătută de curentul rece al Groenlandei (în V) și de curentul Spitsbergen (în E). Importantă zonă de pescuit. 3. Parcul Național G., parc situat în NE G., cel mai mare și mai nordic din lume, cuprins între 71 și 82° lat. N; 700 mii km². Întemeiat în 1974, în componența sa intră: fiorduri (Scoresby Sund, Nordvestfjorg), ghețari, flora și fauna (boul muscat, ursul alb, vulpea polară, lemingul, păsări).

HAWAII 1. Arhipelag vulcanic și coraligen în partea central-nordică a Oc. Pacific, între 19° și 28° lat. N și 155° și 178° long. V, la 3.363 km VSV de țărmul de V al S.U.A.; format din șapte insule mari și 129 mai mici; 16,8 mii km²; 1,2 mil. loc. (1996). Nod de comunicații în N Oc. Pacific. Din 1959, la 50-lea stat al S.U.A. Centrul ad-tiv: Honolulu. Ins. pr.: Hawaii, Maui, Oahu, Kauai, Molokai, Lanai, Niihau etc. Relief muntos vulcanic: Mauna Kea (4.205 m), Mauna Loa (4.169 m), Kilauea (1.247 m). Climă subtropicală oceanică, cu precipitații bogate (până la 12.600 mm/an). Floră și faună endemice. Trestie de zahăr, ananas (cel mai mare exportator mondial), bananieri, arbori de cafea, tutun, sisal, orez. Artizanat. Renumite stațiuni turistice. Populat în sec. 5 de polinezieni, care au dezvoltat o cultură originală. Descoperit de spanioli în sec. 16, a fost redescoperit (1778) de căpitanul Cook, care a debarcat în arhipelag, denumindu-l insulele Sandwich, în onoarea primului lord al Amiralității. Începând cu 1820, au sosit misionari englezi, francezi, americani. Conflictele militare cu localnicii s-au intensificat, deși Marea Britanie, Franța și Statele Unite s-au angajat (1842-1843) să respecte independența declarată a arhipelagului. În 1849, americanii au obținut acces liber în porturile din H., apoi au încheiat un tratat de reciprocitate comercială (1875). În 1888, Pearl Harbour a fost cedat S.U.A. În 1795, regele Kamehameha a unificat stăpânirile din arhipelag, punând bazele unei dinastii ce a cârmuit până în 1893, când a fost abolită monarhia și s-a proclamat republică (1894). În 1898, arh. H. a fost anexat S.U.A. Centru al unei intense activități militare în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, după atacul japonez de la Pearl Harbour (7 dec. 1941). 2. Cea mai mare ins. a arh. H., situată în SE acestuia; 10,4 mii km². Oraș. pr.: Hilo. Relief vulcanic. Parcuri naționale (Akaka Falls, Pu’uhonua o Honaunau, Parcul național vulcanic H.).

HAYNALD [hóinald], Lájos (1816-1891), cardinal, om politic și botanist ungur. A desfășurat atât o activitate politică (numit diplomat în 1860), cât și una științifică, cu precădere în domeniul botanicii („De distributione geographica castanae in Hungaria”, „Plantae desideratae ex. flora europaea”). Filantrop. M. de onoare al Acad. Române (1883).

HIBINI, masiv muntos în NV Federației Ruse (pen. Kola). Alt. max.: 1.191 m (vf. Ceasnaciorr). Cele mai mari zăcăminte de apatit din lume. În orașul Vudevrciorr se află cea mai nordică grădină botanică de floră alpină.

hidroplan s. n. (av.) Hidroavion ◊ „Specialiștii sovietici au construit prototipul unui «hidroplan» submersibil care a fost experimentat într-o zonă a Oceanului Pacific. Nava automată se deplasează sub apă în direcția stabilită și, cu ajutorul unor dispozitive speciale, culege datele dorite de cercetători privind compoziția apei oceanului, fauna și flora acestuia. Din secundă în secundă informațiile se transmit prin radio la nava-bază unde se înscriu pe bandă.” I.B. 13 VI 74 p. 4 (din fr. hydroplane, engl. hydro[air]plane; L, CO; D.Am; DN3)

HOLARCTIC, -Ă adj. din regiunea temperată și rece a emisferei nordice, cu o oarecare unitate de floră și faună. (< fr. holarctique)

HOLOCEN, diviziune superioară a Cuaternarului, care începe o dată cu retragerea ultimei glaciațiuni din emisfera nordică. Se caracterizează prin desăvârșirea treptată a tipurilor umane și dezvoltarea culturii materiale (Homo sapiens sapiens trece de la prelucrarea pietrei cioplite, din Paleolitic, la cea a pietrei șlefuite și la folosirea metalelor). Climă rece, arctică, trece treptat de la cea boreală, la cea atlantică, tinzând spre clima actuală, modificări ce au marcat și evoluția faunei și a florei. Sin. Aluviu.

HURMUZAKI, veche familie românească cu rol important în viața politică și culturală. Mai importanți: 1. Docsachi (Eudoxiu) H. (1782-1857, n. sat Horodiștea, jud. Iași), boier bucovinean. A sprijinit lupta cărturarilor și patrioților moldoveni, care și-au găsit refugiu în Bucovina în urma evenimentelor revoluționare din 1821 și 1848. Pentru meritele sale, a fost ridicat de domnii Moldovei la rangurile de căminar (1819), mare agă (1827) și mare vornic (1856). 2. Constantin H. (1811-1869, n. Carnauca-Cernăuți), jurist și om politic. Fiul lui H. (1). Membru în Comisiunea învățământului public (1850) și în aceea a legilor (1852). A sprijinit alegerea lui Alexandru I. Cuza ca singur domnitor în Principate. De mai multe ori ministru al Dreptății. 3. Docsachi (Eudoxiu) H., baron (1812-1874, n. Cernauca-Cernăuți), istoric și om politic. Fiul lui H. (1). Acad. (1872). A luptat pentru drepturile naționale ale românilor din Imp. Habsburgic, combătând încorporarea Bucovinei la Imperiu. Primul român care a întreprins cercetări în arhivele vieneze, de unde a strâns numeroase documente publicate postum în „Documente privitoare la istoria românilor”, colecție ce-i poartă numele. 4. Gheorghe H. (1817-1882, n. Cernauca-Cernăuți), publicist și om politic român. Fiu lui H. (1). Participant la mișcarea revoluționară de la 1848 din Moldova. Redactor responsabil (1848-1849) al primului periodic al românilor bucovineni, „Bucovina”, în paginile căruia s-a pronunțat pentru acordarea de drepturi politice românilor din Imp. Habsburgic. Promotor (1862), împreună cu fratele său Alecu, și președinte al „Societății pentru cultura și literatura română în Bucovina” (1865-1882). A luptat pentru caracterul unitar al limbii, publicând articole și recenzii despre valoarea folclorului românesc (apreciat ca „sufletul națiunii”). 5. Alecu H. (1823-1871, n. Cernauca-Cernăuți), publicist și om politic. Fiul lui H. (1). Acad. (1866). Redactor (1848-1849) și redactor responsabil (1850) la ziarului „Bucovina”. A susținut în dieta Bucovinei și Camera Deputaților a Consiliului Imperial din Viena drepturile românilor, cu precădere limba și literatura națională. 6. Nicolae H., baron (1826-1909, n. Cernauca-Cernăuți), om politic. Fiul lui H. (1). M. de onoare al Acad. (1883). Activitate politică și culturală pentru emanciparea românilor bucovineni. 7. Constantin H. (1863-1937, n. Cernăuți), entomolog și publicist. Fiul lui H. (6). M. de onoare al Acad. (1919), prof. univ. la Cernăuți. Cercetări în domeniul lepidopterelor și al coleopterelor („Opiniuni mai nouă despre evoluția geografică a faunei și florei europene aplicate la fauna lepidopterelor”, „Cercetări nouă asupra raporturilor faunistice din Bucovina cu privire la clasa coleopterelor”).

IOACHIM DE FLORA (Gioacchino da Fióre) (c. 1130-1202), călugăr și teolog italian. Membru al Ordinului Cistercienilor. A susținut că domnia Sfântului Duh va urma celei a Fiului, care, la rându-i, i-a succedat Tatălui. Doctrina sa a folosit celor ce luptau contra abuzurilor Bisericii („Liber Concordiae Veteris et Novi Testamenti”, „Expositio in Apocalypsim”).

IZOLÁRE (< izola) s. f. Acțiunea de a (se) izola și rezultatul ei; separare, despărțire. ♦ (MED.) Măsură profilactică prin care se interzice unui bolnav contagios de a veni în contact cu alte persoane. ♦ (BIOL.) I. geografică (spațială) = separare a unei populații sau a unei flore ori faune prin „bariere” naturale în teritorii limitate, în urma căreia speciile se diversifică, după o linie de evoluție proprie. ◊ I. ecologică = se realizează prin populare de habitate diferite, fără extinderea arealului geografic al speciilor, care duce la variate adaptări față de noile condiții ale solului, microclimei, hranei, relațiilor biocenotice etc. ◊ I. etiologică (comportamentală) permite conviețuirea simpatică a unor forme apropiate. La multe specii de animale reproducerea este însoțită de numeroase obiceiuri nupțiale (dansuri, roiri, cântece), de schimbări morfologice, de colorit, fiziologice etc., care permit recunoașterea apartenenței la grup a indivizilor.

IZOLARE s. f. 1. acțiunea de a izola. 2. măsură profilactică prin care se interzice unui bolnav contagios contactul cu alte persoane. ◊ (biol.) ~ geografică = separare a unei populații, a unei flore sau faune, prin bariere naturale în teritorii limitate, în scopul diversificării speciilor. (< izola)

JURÁSIC (< n. pr. Jura), a doua perioadă a Mezozoicului, care se consideră că a durat 33 mil. de ani. Petrografic, se caracterizează prin toate tipurile de facies, de la cele continentale la batiale și abisale. Flora este reprezentată prin gimnosperme și prin apariția angiospermelor. În cadrul faunei există toate clasele și ordinele de vertebrate și de nevertebrate; la sfârșitul J. apar păsările cu caracter primitiv (Archaeopteryx) iar mamiferele sunt reprezentate numai prin câteva tipuri inferioare de marsupiale sau de multituberculate. Mișcările orogenice au fost slabe, intensificându-se în J. superior, fiind însoțite de activitate vulcanică. Se diferențiază pentru prima dată trei zone climatice: boreală, ecuatorială și australă. În depozitele din J. se găsesc zăcăminte de fosfat de calciu, oolite, feruginoase, limonit, hematit etc. J. se împarte în: J. inferior (Liasic), J. mediu (Dogger) și J. superior (Malm).

KAMEL, Georg Joseph (numit și Camellus) (1661-1706), farmacolog și botanist austriac. Călugăr iezuit. Trimis ca misionar în Filipine, a făcut cunoscută în Europa flora acestor insule (în special planta numită „bobul Saint-Ignace”, din care se extrage stricnina și „trandafirul de Japonia”, numit ulterior camelie).

KANITZ, August (1843-1896, n. Cluj), botanist român de naționalitate germană. M. coresp. al Acad. (1882), prof. univ. la Cluj. A studiat în special flora din Transilvania și Ungaria („Plantas Romaniae bucusque cognitas enumerat”).

KARLFELDT [kárfelt], Erik Axel (1864-1931), poet suedez. Lirică neoromantică exprimând dragostea pentru provincia natală, respectul tradițiilor, profundul sentiment al naturii („Cântecele pământurilor sălbatice și cântece de dragoste”, „Flora și Pomona”, „Psalm de toamnă”). În ultimele volume se conturează o melancolie religioasă cu tonuri apocaliptice împotriva războiului („Flora și Bellona”). Creatorul unei forme poetice muzicale, cu trăsături baroce, într-un limbaj arhaizant. Premiul Nobel pentru literatură (1931, postum).

KIPLING [kípliŋ], Joseph Rudyard (1865-1936), scriitor englez. Nuvele într-o manieră impresionistă („Ricșa fantomatică”, „Multe născociri”, „Căpitani curajoși”) și romane („Lumina care s-a stins”, „Kim”, „Cele șapte mări”) evocând India cu fauna și flora ei luxuriantă, învăluită într-o atmosferă de basm. În culegerile de poezii („Cântece departamentale”, „Balade de cazarmă”), ca și în volumele „Povestiri simple din munți”, „Trei soldați”, „Povestea familiei Gandsby”, K. prezintă existența obișnuită a soldaților, ofițerilor și a micilor funcționari locali, preamărind curajul albilor și valoarea unei vieți de acțiune și susținând teza misiunii civilizatoare a colonialismului englez. Celebru pentru volumul de povestiri „Cărțile junglei”, unde se dovedește a fi un maestru al narațiunii scurte, colorate și vioaie, îmbogățită cu elemente de măreție sobră. Premiul Nobel pentru literatură (1907).

KOMAROV, Vladimir Leontevici (1869-1945), botanist și geograf rus. Contribuții în domeniile floristicii, sistematicii și geografiei plantelor. A abordat probleme de evoluție și de speciație; conducătorul colectivului ce a elaborat lucrarea „Flora U.R.S.S.” (30 vol.).

KRAȘENINNIKOV, Stepan Petrovici (1711-1755), geograf rus. Fondatorul speologiei și etnografiei ruse. A efectuat cercetări complexe (populație, relief, vulcanism, gheizere, floră, faună) în Siberia Orientală (1735-1736) și Kamceatka (1737-1741). Op. pr.: „Descrierea Kamceatkăi”.

LACTOBACÍLI (< lacto- + bacili) s. m. pl. Gen de bacterii gram pozitive (Lactobacillus), ale căror specii sunt constituenți ai florei bacteriene digestive la mamifere; unii sunt folosiți la fabricarea iaurtului. Sin. bacili lactici.

LACUSTRU ~stră (~ștri, ~stre) 1) Care ține de lacuri; propriu lacurilor. Mal ~. 2) Care trăiește sau care crește în lacuri. Faună ~stră. Floră ~stră. [Sil. -cus-tru] /<fr. lacustre, lat. lacustris

LAMARCK, Jean-Baptiste-Pierre-Antoine de Monet, cavaler de (1744-1829), naturalist francez. Prof. la Muzeul de Istorie Naturală și la Grădina Botanică din Paris. Redactor și colaborator la „Enciclopedia franceză”. Contribuții în domeniul botanicii („Flora franceză”, „Dicționar de botanică”) și al studiului animalelor nevertebrate („Istoria naturală a animalelor nevertebrate”). Fondatorul zoopsihologiei, a elaborat prima teorie evoluționistă (teorie generației spontanee), care oferea și o explicație științifică a evoluției („Filozofia zoologică”). Creatorul primului sistem evoluționist de clasificare a animalelor și vegetalelor („Distribuția naturală și metodică a vegetalelor”). În 1802, a introdus termenul de „biologie”, concomitent cu biologul german G.R. Treviranus.

LETEA, grind fluvio-maritim în Delta Dunării, între brațele Chilia și Sulina, format prin îngemănarea mai multor grinduri alungite, separate prin zătoane. Supr.: 170 km²; lungime 20 km; lățime max.: 15 km; alt. max.: 12 m. Dune de nisip de peste 10 m înălțime. Aici se află o pădure de esență tare (Hasmacu Mare), cu numeroase specii de stejar, frasin, ulm, tei etc., cu o supr. de 700 ha, declarată rezervație naturală. Complex de vegetație naturală cu aspect tropical, în care Periploca graeca (o specie de liană est-mediteraneană) atinge limita nordică a răspândirii ei europene. Aici s-a descoperit, pentru prima oară, ca specie nouă pentru flora Pământului, frasinul de baltă (Fraxinus pallisae). În pădurea L. trăiesc numeroase reptile, păsări și mamifere (mistreți, vulpi, pisici sălbatice, bizami, câinele enot etc.). Pe grindul L. se află cea mai bogată entomofaună din România.

MACROFLORĂ s.f. Totalitatea plantelor mari (arbori, arbuști, ierburi) dintr-o regiune. [< macro- + floră].

MAILLOL [majól], Aristide (1861-1944), desenator, sculptor și gravor francez. Lucrări echilibrate, de o puritate clasică, reprezentând cu predilecție nuduri feminine, caracterizate prin volum și monumentalitate („Anotimpuri”, „Cele tei grații”, „Flora”, „Râul”, „Île-de-France”, „Noaptea”, „Acțiunea în lanțuri”). Cicluri de gravuri inspirate de operele lui Vergiliu, Ovidiu și Verlaine.

MANOLESCU, Șerban (n. 1932, Focșani), arhitect și urbanist român. Lucrări de orientare funcționalistă (a realizat, în colab., sistematizări în stațiunile Venus, Neptun, Olimp; hotelul Sanatoriului de Geriatrie de la Otopeni, Hotelul Flora din București).

MAREA NEAGRĂ, mare intercontinentală situată în Europa de SE și Asia Mică, scăldând țărmurile României (234 km), Ucrainei, Rusiei, Georgiei, Turciei și Bulgariei; 413.488 km²; lungimea: 1.148 km; lățimea max.: 606 km. Ad. medie: 1.282 m; ad. max.: 2.245 m. Comunică prin str. Bosfor cu M. Marmara și mai departe cu Marea Egee prin str. Dardanele, iar prin str. Kerci cu M. Azov. Are o formă ovală, cu țărmuri puțin crestate, cu numeroase limane în NV. Întinsă platformă continentală (c. 36% din supr. reliefului submarin). În M.N. se varsă Dunărea, Nistrul, Niprul, Bugul, Kizil-Irmak ș.a. Salinitate scăzută: 15-22‰. Temp. medie: 12-14°C în febr. și 20-22°C în aug. Sub influența vânturilor se formează un curent circular care, datoriră pen. Crimeea, se împarte în două ramuri închise: estică și vestică. Prin str. Bosfor circulă un curent de suprafață dinspre M.N. Flora săracă, de origine mediteraneană, este reprezentată prin alge și iarbă de mare. Faună bogată (c. 1.500 specii) litorală (moluște, crustacee amfipozi, acul de mare, căluțul de mare), bentonică (calcan, limbă de mare), pelagică (hamsii, heringi, scrumbii, stavrizi, sturioni, delfini). Sub 200 m, din cauza lipsei oxigenului, trăiesc doar bacterii sulfuroase. Litoralul M.N. constituie o importantă zonă balneoclimaterică, de-a lungul căreia s-au dezvoltat stațiunile Mamaia, Constanța, Eforie Nord, Eforie Sud, Costinești, Olimp, Neptun, Jupiter, Cap Aurora, Venus, Saturn, Mangalia, 2 Mai, Vama Veche (România), Varna, Nisipurile de Aur, Albena (Bulgaria), Soci (Federația Rusă), Ialta (Ucraina), Suhumi, Batumi (Georgia). Țările riverane, precum și alte state din aria de influență a M.N., au aderat la programul de Cooperare Economică a Mării Negre (lansat în 1992), care urmărește stimularea creșterii economice, amplificarea relațiilor comerciale și asigurarea dezvoltării durabile a zonei, în condițiile unor măsuri eficiente de protejarea mediului marin. Porturi pr.: Constanța, Odessa, Sevastopol, Novorossiisk, Batumi, Trabzon, Samsun, Burgas, Varna. Denumirea antică: Pontus Euxinus.

MECINIKOV, Ilia Ilici (1845-1916), microbiolog rus. Prof. univ. la Odessa. Stabilit în Franța (1882), unde a colaborat cu Pasteur. Unul dintre fondatorii patologiei comparate, microbiologiei, imunologiei și embriologiei Evoluționiste. A descoperit (1882) fenomenul fagozitozei și a emis teoria fagocitară a imunității. Cercetări originale în problema bătrâneții. A subliniat influența nocivă a toxinelor florei bacteriene și a propus utilizarea alimentelor bogate în bacterii lactice ca antidot împotriva acestora. Lucrări: „Fagocitoza musculară”, „Imunitatea în maladiile infecțioase”, „Studii biologice asupra bătrâneții”, „Profilaxia sifilisului”, „Studii asupra florei intestinale”. M. de onoare al Acad. Române (1911). Premiul Nobel pentru fiziologie și medicină (1908), împreună cu P. Ehrlich.

MEZOZÓIC, a doua eră (grupă) geologică din istoria Pământului, caracterizată prin faună și floră intermediare între cea paleozoică și cea neozoică. Cuprinde sistemele (perioadele) Triasic, Jurasic și Cretacic. Sin. Eră secundară.

MICOFLORĂ s. f. floră micologică. (< fr. mycoflore)

MICOFLORĂ s.f. Vegetație alcătuită din ciuperci. [< gr. mykes – ciupercă + floră].

microdeltă s. f. Deltă în miniatură ◊ „S-a definitivat, de asemenea, proiectul pentru amenajarea, încă din acest an, a unei microdelte în preajma lacului Tăbăcărie, unde vor fi expuse în plină stare de libertate o serie de păsări caracteristice regiunii de la vărsarea Dunării în mare.” Mag. 11 II 67 p. 2. ◊ „Microdelta Bârladului. În pitorescul parc natural de cultură și odihnă din Bârlad s-au amenajat două lacuri, care au fost populate cu păsări din mirifica Deltă a Dunării.” Sc. 24 V 77 p. 5. ◊ „Microdelta este de fapt o mare expoziție naturală a florei și faunei din această parte a țării.” R.l. 17 V 78 p. 5; v. și 10 VI 72 p. 3 (din micro- + deltă; DEX-S)

MICROFLORĂ s. f. flora microscopică (actinomicete, alge, bacterii și ciuperci) a unui spațiu restrâns. (< fr. microflore)

MICROFLORĂ f. Totalitate a plantelor microscopice caracteristice pentru un anumit mediu sau pentru o anumită regiune. /<fr. micro-flore

MIOCEN n. Epoca inferioară a neogenului, caracterizată printr-o floră și faună apropiată de cele pe care le cunoaștem astăzi. [Sil. mi-o-] /<fr. miocene

MIOCEN, -Ă, mioceni, -e, s. n., adj. 1. S. n. Epoca inferioară a neogenului, caracterizată prin floră și faună apropiate de cele actuale, în care s-au format contururile actuale ale continentelor și principalele lanțuri de munți. 2. Adj. Care aparține miocenului (1), privitor la miocen; miocenic. [Pr.: mi-o-] – Din fr. miocène.

MIOCEN, -Ă, mioceni, -e, s. n., adj. 1. S. n. Epoca inferioară a neogenului, caracterizată prin floră și faună asemănătoare cu cele actuale, în care s-au format contururile actuale ale continentelor și principalele lanțuri de munți. 2. Adj. Care aparține miocenului (1), privitor la miocen; miocenic. [Pr.: mi-o-] – Din fr. miocène.

monitoring s. n. (cuv. americ.) Tehnică de supraveghere electronică ◊ „[...] organizarea rețelei de monitoring pentru supravegherea faunei și florei [Deltei Dunării]; studiul pilot de regenerare a resurselor de stuf și repunerea în circuitul natural a zonelor abandonate (polderele), reconstrucția ecologică [...]” R.l. 14 V 94 p. 5 (cf. fr. monitoring; PR, DMC 1969)

MONTADON [mõtadõ], Arnold L. (1852-1922), botanist francez. A lucrat la administrația domeniului regal din Bușteni și Sinaia (din 1877); contribuții la cunoașterea florei entomologice din România („Note asupra faunei entomologice din România”, „Hemiptere heteroptere din Moldova”). M. coresp. al Acad. Române (1905).

A SE NATURALIZA mă ~ez intranz. 1) (despre cetățeni străini) A obține cetățenia statului în care trăiește. 2) (despre animale sau plante) A se adapta unui mediu nou, integrându-se în flora sau fauna acestuia. /<fr. naturaliser

NATURALIZA, naturalizez, vb. I. 1. Tranz. A acorda unui străin cetățenia statului în care locuiește. ♦ Refl. (Despre străini) A obține dreptul de cetățean al statului în care locuiește. 2. Tranz. fact. și refl. A (se) adapta într-un mediu nou, intrând în componența obișnuită a florei sau a faunei naturale a acestuia. – Din fr. naturaliser.

NATURALIZA, naturalizez, vb. I. 1. Tranz. A acorda unui străin cetățenia statului în care locuiește. ♦ Refl. (Despre străini) A obține dreptul de cetățean al statului în care locuiește. 2. (Biol.) Tranz. fact. și refl. A adapta plante și animale la un mediu nou, acestea devenind părți constitutive ale florei sau faunei respective. – Din fr. naturaliser.

NATURALIZÁRE (< naturaliza) s. f. 1. Acțiunea de a naturaliza (1). 2. (Dr.) Act emis de un organ competent prin care o persoană se naturalizează. 3. (BIOL.) Adaptare specifică, ereditară, fără intervenția omului, la noile condiții de viață, la o nouă arie de răspândire, care afectează întreaga specie sau populație, acestea devenind componente constante ale florei sau faunei respective, reproducându-se și lăsând în urmă urmași. 4. (BIOL.) Taxidermie.

NEAOȘ ~ă (~i, ~e) 1) (despre locuitori, limbă, obiceiuri, floră, faună etc.) Care este originar din locurile date; specific pentru o anumită regiune; băștinaș; autohton; indigen. 2) Care nu trezește îndoieli; care este în corespundere cu adevărul; veritabil; autentic. /Orig. nec.

NEOGEN s.n. A doua perioadă a neozoicului, caracterizată prin faună și floră asemănătoare atât cu cea din paleogen cât și cu cea actuală.

NERITIC, -Ă adj. Zonă neritică = zonă a fundului mării situată în apropierea țărmului, conținînd depuneri de scoici, nisip, pietrișuri și avînd o floră și o faună bogată. ♦ (Despre organisme marine) Care trăiește liber în apa de deasupra platformei litorale. [< fr. néritique, cf. gr. nerites – scoici de mare].

NERITIC ~că (~ci, ~ce) 1): Zonă (sau regiune) ~că regiune a fundului mării din apropierea țărmului (până la adâncimea de 200 m), caracterizată prin depuneri de nisip, pietriș, scoici și printr-o faună și floră foarte bogată. 2) Care ține de această zonă; propriu acestei zone. Formație ~că. /<fr. néritique

NYÁRÁDY [ñjá:ra:di], Erasmus Iuliu (1881-1966, n. Unghrni, jud, Mureș), botanist maghiar din România. Acad. (1948). Contribuții la cunoașterea florei României, a M-ților Tatra și a litoralului M. Adriatice. Coordonator al monumentalei lucrări „Flora Republicii Socialiste România”.

OAZĂ s.f. 1. Loc în mijlocul unui deșert, unde există vegetație bogată și apă. ♦ (Fig.) Regiune, loc care contrastează puternic cu ceea ce se află în jur. 2. Porțiune neacoperită de gheață în interiorul Antarcticii în care vegetează o floră sărăcăcioasă. [Pron. oa-ză. / < germ. Oase, cf. fr., lat., gr. oasis < cuv. egiptean].

OCEANOGRAFIE s. f. Ramură a hidrologiei care se ocupă cu studiul și descrierea științifică a oceanului planetar; oceanologie. ♦ Știință care se ocupă cu studiul influenței mediului marin asupra florei și a faunei marine de la diferite adâncimi. – V. océanographle.

OCEANOGRAFIE s.f. Ramură a hidrologiei care se ocupă cu studiul mărilor și al oceanelor din punctul de vedere al constituției fizice, al curenților, al florei și al faunei lor. ♦ Știință care se ocupă cu studiul influenței mediului marin, la diferite adîncimi, asupra plantelor și animalelor marine. [Pron. -cea-, gen. -iei. / < fr. océanographie, cf. gr. okeanos – ocean, graphein – a scrie].

OCEANOGRAFIE s. f. Ramură a hidrologiei care se ocupă cu studiul fenomenelor fizice și chimice din oceane și din mări și al reliefului și structurii fundului oceanelor și al mărilor; oceanologie. ♦ Știință care se ocupă cu studiul influenței mediului marin asupra florei și a faunei marine de la diferite adâncimi. – Din fr. océanographie.

OPERA NAȚIONALĂ DIN BUCUREȘTI, instituție de spectacol inaugurată în 1921, cu Lohengrin de Wagner, sub bagheta lui G. Enescu. Cea mai importantă scenă lirică a țării. Repertoriu ce a cuprins de-a lungul timpului peste 150 de titluri de operă și balet, de o mare varietate. Spectacolele se desfășoară în actualul sediu din 1953 (inaugurat la 9 ian. 1954). A fost slujită de generații succesive de soliști prestigioși precum: Petre Ștefănescu-Goangă, Zenaida Pally, Nicolae Herlea, Arta Florescu, Elena Cernei, Octav Enigărescu, Magda Ianculescu, Valentin Teodorian, Mihail Arnăutu, David Ohanesian, Nicolae Florei, Garbis Zobian, Cornel Stavru, Dan Iordăchescu, Ludovic Spiess, Eugenia Moldoveanu, Viorica Cortez, Felicia Filip, Roxan Briban sau balerini ca Irinel Liciu, Gabriel Popescu, Gheorghe Cotovelea, Alexa Mezincescu, Ileana Iliescu, Magdalena Popa, Gelu Barbu, Ioan Tugearu, Mihai Babușka, Tiberiu Almosnino, Corina Dumitrescu ș.a. Turnee în întreaga lume.

ORBIGNY [orbiñí] 1. Alcide Dessalines d’ (1802-1857), naturalist, paleontolog și etnolog francez. În expediția din America de Sud (1826-1834), a studiat flora și fauna, dar și caractere fizice civilizația și limba unor triburi ale guaranilor, patagonezilor, araucanilor („Călătorie în America de Sud”). Discipol al lui Cuvier, este considerat unul dintre fondatorii paleontologiei stratigrafice („Paleontologie franceză”). 2. Charles Dessalines d’ (1806-1876), geolog francez. Frate cu O. (1). Autorul unui „Dicționar universal de istorie naturală”.

ORLEA, com. în jud. Olt, situată în S.C. Romanați, în lunca și pe terasele Dunării; 4.777 loc. (2003). Muzeu (fondat 1952) cu exponate de arheologie, ceramică medievală, numismatică, colecții de floră și faună din zona locală. În arealul satului O. au fost descoperite urmele unei așezări romane (sec. 2-3), în care s-au găsit fibule, aplice, catarame, o figurină de teracotă ș.a., precum și resturile unui pod roman de zidărie (care lega O. de Vidin), construit peste Dunăre în timpul războaielor purtate de Domițian în Dacia. Biserica Sf. Nicolae (1863-1864), în satul O.

PACIFIC, Oceanul ~, cel mai întins și mai adânc ocean al Pământului, limitat de peninsulele Alaska și Ciukotka (la N), de Asia și Australia (la V), Americile de Nord și de Sud (la E) și Antarctida (la S). Comunică cu Oc. Arctic prin str. Bering, cu Oc. Atlantic prin str. Drake, str. Magellan și Canalul Panamá, iar cu Oc. Indian prin mările și strâmtorile din Arh. Malaez. În S comunică larg cu Oc. Indian și Oc. Atlantic. 165,3 mil. km² (179,7 mil. km² cu mările mărginașe – c. 50% din Supr. Oc. Planetar). Volum: 707,6 mil. km³ (iar cu mările mărginașe 723,7 mil. km³). Salinitatea medie: 34,9‰, max.: 36,5‰ și minimă: 32‰. Temp. apei este în febr. 28°C la Ecuator și -1°C la lat. mari, iar în aug. 29°C la Ecuator și +8°C în N și 0°C în S. Se întinde de la N la S pe 15,8 mii km, iar de la V la E pe 19,5 mii km. Ad. medie: 3.028 m; ad. max.: 11.033 (fosa Marianelor, cea mai mare adâncime oceanică). Țărmuri abrupte însoțite de lanțuri muntoase. Paralel cu țărmurile vestice se întind șiraguri de insule ce delimitează mări marginale. Regiunea sa periferică cuprinde zone cu seismicitate puternică și activitate vulcanică intensă („Cercul de foc al Pacificului”) și cu gropi abisale. În centru și SV se află numeroase insule care formează Oceania, iar în părțile marginale în N ins. Aleutine, în V Kurile, Sahalin, arhipelagul japonez, arh. Filipine, Noua Guinee, Noua Zeelandă, în E arh. Galápagos. Relieful fundului cuprinde cel mai mare număr de munți submarini (c. 1.400), în cea mai mare parte de origine vulcanică, formând o dorsală cu o lățime considerabilă și cu înălțimi de 2.000-3.000 m deasupra nivelului general al fundului; alt. max. se află în partea de E a arh. Tonga, respectiv de 8.325 m, vârful muntelui aflându-se la 365 m sub nivelul apei. În alte cazuri, vârfurile munților se ridică deasupra nivelului apei, apărând la suprafață ca insule vulcanice (ex. Mauna Kea, în Hawaii atinge 4.205 m deasupra nivelului mării) sau se află la mică adâncime, în jurul lor formându-se insule coraligene. Curenții formează două circuite: în emisfera nordică Curentul Ecuatorial de N, Kuroshivo (Kuroshio), Curentul P. de N și Curentul Alaskăi – curenți calzi și Oyashivo (Oyashio), Kamceatka și Curentul Californiei – curenți reci; în emisfera sudică Curentul Ecuatorial de S, Curentul Australiei de E – curenți calzi și Curentul P. de S, Curentul Perúlui (Humboldt) – curenți reci. În zona ecuatorială se formează contracurenții ecuatoriali de N și de S. Un fenomen natural aparte, care se manifestă în partea central-sudică a P., este El Niño. Străbătut de importante căi de navigație. Principalele porturi: Vladivostok, Vancouver, San Francisco, Los Angeles, Valaparaíso, Shanghai, Sidney. Floră și faună bogată și variată. Importante zone de pescuit (c. 60% din cantitatea de pește de pește pescuit pe glob). P. a fost descoperit la 29 sept. 1513 de conchistadorul spaniol Vasco Nuñez de Balboa, în urma expediției de traversare a istmului Panamá, care l-a numit Mar del Sur (Marea Sudului). Traversat pentru prima dată de Magellan, care i-a atribuit numele Mar Pacifico(Marea Liniștită). Este străbătut de meridianul de 180°, care constituie (cu mici abateri legate de împărțirea administrativă a arhipelagurilor) linia internațională de schimbare a datei. – Bătălia din ~, ansamblul operațiunilor militare duse în timpul celui de-al Doilea Război Mondial între Japonia și S.U.A., asistată de aliații ei (1941-1945).

PALEOBIOGEOGRAFIE s. f. disciplină care studiază fauna și flora din trecutul geologic al Pământului. (< fr. paléo-biogéographie)

PALEOBIOGEOGRAFIE s.f. Disciplină care studiază fauna și flora din trecutul geologic al Pămîntului. [Gen. -iei. / cf. fr. paléo-biogéographie].

PALEOFLORĂ s. f. floră fosilă. (< fr. paléoflore)

PALEOFLORISTIC, -Ă adj. Referitor la flora fosilă. [Et. incertă].

PALEOGEN, prima perioadă a erei neozoice (cuprinsă între 65 și 24,6 mil. ani), caracterizată printr-o floră de fanerogame și faună variată: foraminifere, echinide, lamelibranhiate, gasteropode, pești, mamifere placentare etc. Apar ungulatele, proboscidienii, carnivorele și primatele. P. aparține ciclului orogenic alpin (fazele laramică, pireneană și savică timpurie). Se produce separarea Europei de America de Nord, a celor două Americi și definitivarea separării Australiei și Noii Zeelande. Cuprinde trei serii: Paleocen, Eocen, Oligocen.

PALEOTROPICÁL, -Ă (< fr.) adj. Care este propriu zonei tropicale din „Lumea Veche” (Africa, S Asiei, inclusiv arhipelagul indonezian). Termenul este folosit îndeosebi în domeniul biogeografiei (floră p., faună p.).

PALEOZOIC¹ n. Era a treia geologică în care s-au format munții, s-a dezvoltat flora continentală, până la conifere, și fauna, până la mamifere. [Sil. -le-o-] /<fr. paléozoïque

PALEOZOIC, -Ă, paleozoici, -ce, s. n., adj. 1. S. n. A doua eră geologică, a cărei floră se caracterizează prin prezența talofitelor, prin predominarea criptogamelor vasculare și prin apariția gimnospermelor și în a cărei faună se întâlnesc toate grupele de nevertebrate și primele vertebrate. 2. Adj. Care aparține paleozoicului (1), privitor la paleozoic. [Pr.: -le-o-zo-ic] – Din fr. paléozoïque.

PALEOZOIC, -Ă, paleozoici, -ce, s. n., adj. 1. S. n. A doua eră geologică, a cărei floră se caracterizează prin prezența talofitelor, prin predominanța criptogamelor vasculare și prin apariția gimnospermelor și în a cărei faună se întâlnesc toate grupele de nevertebrate și primele vertebrate. 2. Adj. Care aparține paleozoicului (1), privitor la paleozoic. [Pr.: -le-o-zo-ic] – Din fr. paléozoïque.

PALEOZOIC, a doua eră geologică, care a durat între Precambrian și Mezozoic (intervalul dintre 590 și 248 mil. ani). Cuprinde Cambrianul, Ordovicianul, Silurianul, Devonianul, Carboniferul și Permianul. Se caracterizează, în privința florei, prin prezența talofitelor predominarea criptogamelor vasculare și apariția gimnospermelor, iar în faună prin prezența tuturor grupelor de nevertebrate și a primelor vertebrate. În P. s-au desfășurat două mari cicluri geotectonice: Caledonian și Hercinic. În P. inferior au existat blocuri continentale izolate (baltic, canadian, siberian, sinic, gondwanian), care în urma mișcărilor tectonice hercinice (p. superior) au format continentul unitar Pangea.

PALEOZOIC s.n. A doua eră geologică dintre precambrian și mezozoic, în care s-au format munții, au apărut ultimele tipuri de nevertebrate, unii pești vertebrați și reptilele primitive și s-a dezvoltat flora continentală pînă la conifiere; era primară. // adj. Care aparține acestei ere. [Pron. -zo-ic. / < fr. paléozoïque, cf. gr. palaios – vechi, zoe – viață].

PANTANAL, zonă de conservare a florei li faunei din SV Braziliei (Mato Grosso și Mato Grosso do Sul) care cuprinde patru arii ocrotite (187,8 mii km²) mlăștinoase; unul dintre cele mai întinse ecosisteme umede de pe glob. Aici își au izvoarele fl. Paraguay (cu afluenții săi São Lourenço Taquari) și Cuiabá. Inclusă (din 2000) în patrimoniul natural universal.

PARC ~uri n. 1) Teren cu vegetație naturală sau plantată, cu alei, adesea cu lacuri sau bazine, care servește drept loc de plimbare și odihnă. ◊ ~ național suprafață de teren, unde flora și fauna sunt supuse protejării. ~ sportiv complex sportiv amenajat în mijlocul unor spații verzi. 2) Spațiu împrejmuit în care sunt crescute și îngrijite animale pentru vânat. 3) Loc pentru staționarea și repararea vehiculelor. 4) Totalitate a vehiculelor de care dispune o instituție sau o întreprindere. /<fr. parc

PASTEURIZA vb. tr. a distruge flora patogenă a produselor alimentare fermentabile prin încălzire. (< fr. pasteuriser)

PASTEURIZA vb. I. tr. A distruge flora patogenă a produselor alimentare, fermentabile (în special a laptelui) prin încălzire, urmată de o răcire bruscă. [Pron. pas-tö-. / < fr. pasteuriser, cf. Pasteur – chimist și biolog francez].

PECOPTERIS s.m. Ferigă fosilă din flora carboniferă și permiană. [< fr. pecoptéris].

PERROT [peró], Jules Joseph (1810-1892), dansator și coregraf francez. Debut în 1830 la Opera din Paris; partenerul Mariei Taglioni (1831) în „Flora și Zefirul”. A prezentat (1845) la Londra celebrul său pas de quatre.

PEŠČARA [pétʃeara], rezervație naturală în Serbia, situată în SV Voivodinei, cuprinzând cea mai întinsă suprafață acoperită de nisipuri din Câmpia Dunării de Mijloc (c. 300 km²), cu relief specific de dune, cu floră foarte foarte diversă (numeroase rarități floristice) și faună caracteristică. Sin. Nisipurile bănățene, Nisipurile de la Deliblat.

PÉTERFI 1. Ștefan (1906-1978, n. Deva), botanist român de naționalitate maghiară. Acad. (1963), prof. univ. la Cluj. Vicepreședinte (1969) al Consiliului de Stat al R.S. România. Președinte al Consiliului oamenilor muncii de naționalitate maghiară din R.S. România. Cercetări asupra algelor (sistematică, morfologie, fiziologie, ecologie, metode de cultivare în masă) și în domeniul stimulatorilor și inhibitorilor de creștere al plantelor („Creșterea și dezvoltarea plantelor”, „Fiziologia plantelor”, „Tratat de algologie”, „Nutriția plantelor”). 2. Leontin Ștefan P. (n. 1937, Cluj), biolog român. Fiul lui P. (1). M. coresp. al Acad. (2003), prof. univ. la Cluj-Napoca. Contribuții în citologia, morfologia, taxonomia și ecologia algelor dulcicole („Floră dulcicolă”, „Organizarea și structura celulelor algale”, „Modalități de reproducere la alge eucariote”). A îmbogățit inventarul algocolic românesc cu semnalarea a c. 500 de specii necunoscute.

PEȚEA, lac cu apă termală (26-30°C) situat în stațiunea balneoclimaterică „1 Mai” lâmgă Oradea; 0,4 ha. Ad. max.: 4,5 m. Relicte terțiare de faună (melcul Melanopsis parreyssi) și floră (nufărul Nymphae lotus var. thermalis). Aici se întâlnește și endemismul roșioara de apă caldă (Scardinius racovitzii). Rezervație naturală.

PLEISTOCEN¹ n. geol. Prima epocă a cuaternarului caracterizată prin formarea ghețarilor, apariția omului, a florei și a faunei; diluviu. /<fr. pléistocene

PLEISTOCEN, prima epocă (serie) a Cuaternarului, desfășurată aproximativ între 2 (1,8) mil. și 10000 de ani în urmă, în care s-a produs o răcire accentuată a climei, însoțită de modificări importante ale florei și faunei globului. În această epocă s-au succedat mai multe perioade glaciare (v. glaciație) și interglaciare; în faza de maximă extensiune calota glaciară acoperea o mare parte a Americii de Nord și întinse teritorii din Europa, ajungând în S până la valea Tamisei și marginea Carpaților nord-vestici (la poalele Tatrei). Concomitent, au avut loc glaciații și în America de Sud, S Australiei și Noua Zeelandă, iar în zonele tropicale s-au succedat perioade pluviale și interpluviale. Ținuturile neacoperite de ghețari din Europa, Asia și America de Nord, cu vegetație de tundră și de stepe rece continentală, erau populate de specii care au dispărut din fauna actuală a globului, ca mastodontul, mamutul, rinocerul lânos, cerbul cu coarne uriașe, ursul de peșteră, tigrul cu colții de sabie; alte specii răspândite în P. s-au retras spre înălțimile munților (capra neagră, capra ibex) sau spre Arctica (boul moscat). În această epocă a luat o mare dezvoltare genul Homo – atât omul din Neanderthal cât și omul modern.

POP, Emil (1897-1974, n. sat Bucerdea Vinoasă, jud. Alba), botanist român. Acad. (1955), prof. univ. la Cluj. Fondator și director (1958-1970) al Centrului de Cercetări Biologice din Cluj. Întemeietorul școlii românești de palinologie. Contribuții în domeniul citofiziologiei vegetale, în cunoașterea florei terțiare, florei și vegetației mlaștinilor de turbă și în istoria biologiei din România („Flora pliocenă de la Borsec”, „Istoria pădurilor din nordul Transilvaniei”, „Mlaștinile de turbă din R.P.R.”). Monografii („Figuri de botaniști români”).

PORCIUS, Florian (1816-1906, n. Rodna, jud. Bistrița-Năsăud), botanist român. Acad. (1882). Unul dintre creatorii terminologiei botanice românești. Cercetări, în special, asupra florii m-ților Rodnei („Flora fanerogamă din fostul district al Năsăudului”, „Diagnozele plantelor cryptogame vasculare, care provin spontaneu în Transilvania”).

PORȚILE DE FIER, denumirea (în sens restrâns) sub care este cunoscut sectorul inferior al defileului Dunării, cuprins între localitățile Vârciorova și Gura Văii, lung de 9 km. În această zonă, lățimea fluviului se îngustează până la 600 m, iar căderea apei, înainte de regularizarea cursului, se făcea pe o pantă de 238 cm/km. Înainte de construirea barajului și crearea lacului de acumulare P. de F., în acest sector (cu multe praguri, stânci emerse la ape mici, cu vâltori și repezișuri), navigația se efectua în condiții extrem de dificile (trecerea prin Defileului Dunării dura 120 ore, iar navigația era posibilă numai pe timpul zilei). În perioada sept. 1964-sept. 1971, România, în colaborare cu Iugoslavia, a construit în această zonă nodul hidroenergetic și de navigație P. de F. I. Barajul ridicat între Gura Văii (România) și Šip (Iugoslavia), cu o lungime de 868 m și cu înălțime de 60,40 m, a permis ridicarea nivelului apelor Dunării cu c. 33 m peste nivelul mediu și crearea în spatele acestui baraj a unui lac de 130 km lungime, 5 km lățime max., c. 100 km² și cu un volum de apă 2,1 m³. Prin crearea acestui lac, obstacolele naturale de pe cursul Dunării au dispărut iar navigația s-a îmbogățit și datorită celor două ecluze (fiecare dintre ele având 310 m, 34 m lățime și 4,5 m adâncime), care asigură posibilitatea traversării simultane a unor convoaie de nave în 31 ore (față de 120 de ore în trecut), inclusiv noaptea. Cele două hidrocentrale (românească și iugoslavă), cu o putere totală instalată de 2.100 MW și producție de peste 11 miliarde kWh, au intrat în funcțiune cu primele turbogeneratoare în 1971. Hidrocentrala de pe malul românesc, cu 6 grupuri electrogene de câte 175 MW fiecare (în total 1.050 MW), a început să funcționeze cu întreaga capacitate la 16 mai 1972. Construirea acestui gigant hidroenergetic, unul dintre cele mai mari din Europa, a determinat schimbări esențiale de ordin fizico- și economico-geografic: ins. Ada-Kaleh a fost acoperită de apele lacului de acumulare; afluenții Dunării și-au înălțat gura de vărsare, ca urmare a creșterii nivelului apelor din lacul de acumulare; vechea vatră a municipiului Orșova a fost inundată de apele lacului, iar localitatea a fost mutată pe terasele mai înalte ale Dunării și pe versantul m-ții Almăj; vechile căi de comunicații (șoseaua și c. f.) din lungul defileului au fost înghițite de apele lacului de acumulare, construindu-se altele noi. În timpul săpăturilor efectuate pentru construirea complexului hidroenergetic au fost scoase la iveală vestigiile unor așezări și culturi din Paleolitic (săpăligi din corn de cerb), din Epoca mijlocie a bronzului (vase ceramice aparținând Culturii Vatina), din perioadele dacică și romană târzii ș.a. Într-o accepțiune mai largă, denumirea Defileul Dunării de la Porțile de Fier este utilizată pentru întregul sector de vale care străbate Carpații, despărțind M-ții Banatului de pe terit. României de la capătul sud-vestic al Carpaților, aflat pe terit. Serbiei. Acest sector, cunoscut și sub numele de clisură, este alcătuit dintr-o succesiune de mici defilee, separate de bazinete depresionare: defileul Gura Nerei – valea Rilii; depr. Moldova Nouă; defileul Pescari-Alibeg; depr. Liubcova; defileul Berzasca-Greben; Cazanele Mari; bazinetul Dubova dominat de Ciucaru Mare (313 m) și, pe malul sârbesc, de Veliki Strbac (768 m); Cazanele Mici; depr. Ogradena-Orșova și defileul Porțile de Fier propriu-zis, după care Dunărea iese din spațiul carpatic. În defileu se întâlnesc câteva sectoare cu relief carstic complex care cuprinde și o serie de peșteri (la Pescari, Sirinia, Svinița, Cazane). Flora este bogată și variată, cu numeroase elemente sudice, unele foarte rare în România (Acer monspessulanum, Daphne laureola, Campanula crassipes), câteva endemisme proprii acestui defileu (Prangos carinata, Tulipa hungarica ssp. undulatifolia, Stipa danubialis ș.a.). P. de F. constituie o zonă de potențial turistic ridicat. Parcul național P. de F. (11.656 ha) cuprinde Defileul Dunării începând de la confluența râului Nera cu Dunărea și partea sudică a m-ților Locvei, Almăj, capătul sudic al m-ților Mehedinți, ca și o fâșie din S pod. Mehedinți (până la Bahna și valea Jidoștiței). Se întâlnesc aici arborete de stejar pufos cu cărpiniță și mojdrean, tufărișuri de liliac, păduri de gorun cu alun turcesc, iar pe văi făgete (în sectorul Mraconia fagul atinge cea mai mică altitudine din România, 52 m). Parcul natural include mai multe rezervații naturale (Gura Văii – Vărciorova, Cazanele Mari și Cazanele Mici, Valea Mare, Balta Nerei ș.a.) și locuri fosilifere (Svinița, Bahna). Pe malul sârbesc se află Parcul Național Djerdap (numele sârbesc al defileului).

POUSSIN [pusẽ], Nicolas (1594-1665), pictor clasicist francez. Stabilit la Roma (1624). Compozițiile și peisajele sale cu figuri inspirate din „Biblie” sau din mitologie, construite solid, în planuri ritmate de umbră și lumină, sunt expresia unei arte a echilibrului și a seninătății meditative („Moartea lui Germanicus”, „Păstorii din Arcadia”, „Răpirea Sabinelor”, „Orfeu și Euridice”, „Imperiul Florei”, „Echo și Narcis”, „Sfânta familie”, „Cele patru anotimpuri”, seria „Sacramentelor”). Opera sa a avut o mare influență asupra lui J.-L. David, J.-A.-D. Ingres și P. Cézanne. Reprezentat în Muzeul Național de Artă al României.

PRIMULACÉE (< fr.; {s} lat. primulus „cel dintâi”) s. f. pl. Familie de plante erbacee, cu peste 600 de specii, perene sau anuale, cu frunze alterne sau opuse, rareori verticilate, și cu flori gamopetale, solitare sau în inflorescențe (ex. ciclama, ciuboțica-cucului). Flora României cuprinde 35 de specii spontane și cultivate.

PROCOPIANU-PROCOPOVICI, Aurel (1862-1919, n. Vatra Dornei), botanist român. Contribuții la cunoașterea florei criptogamice, a plantelor superioare și a fitogeografiei României. A alcătuit prima hartă de vegetație a provinciilor românești.

PRODAN, Iuliu (1875-1959, n. Chiochiș, jud. Bistrița-Năsăud), botanist român. Acad. (1955), prof. univ. la Cluj. Contribuții fundamentale la cunoașterea florei României („Flora critică a Dobrogei”, „Flora Câmpiei Ardelene”, „Achileele României”), Ungariei, Bosniei și Herțegovinei („Ecologia plantelor halofite din România, comparate cu cele din Ungaria, șesul Tisei și Regatul S.H.S.”). Op. pr.: „Flora pentru determinarea și descrierea plantelor ce cresc în România”.

prodrom n. un fel de introducere: Prodromul Florei române.

PROVÍNCIE (< lat., fr.) s. f. 1. (În Roma antică) Teritoriu din afara Italiei, organizat de romani după cucerire și administrat de un magistrat (proconsul, procuror, legat). 2. Teritoriul unei țări în afară de capitală. 3. (În unele țări) Unitate administrativ-teritorială (ex. în Canada, Indonezia, Laos ș.a.). 4. P. metalogenetică (sau metaliferă) = regiune care cuprinde zăcăminte metalifere de aceeași origine (eruptivă, sedimentară sau metamorfică), apărute în anumite condiții și într-un anumit stadiu al evoluției geologice a unei regiuni și ale căror roci componente prezintă caractere petrografice generale comune. Termenul se utilizează mai ales în cazul formațiunilor eruptive. P. paleogeografică = regiune întinsă din scoarța terestră care, într-un anumit interval de timp geologic, a prezentat condiții fizico-geografice specifice de relief, de climă, de salinitate a apelor, care au generat o floră și o faună specifice. P. biogeografică = subunitate în cadrul regionării biogeografice a globului, mai mică decât subregiunea (ex. p. dacică și cea moesică sunt subunități ale subregiunii eurosiberiene).

PRUT, râul afl. stg. al Dunării, la 15 km E de Galați; 989 km (dintre care 742 km pe terit. României); supr. bazinului hidrografic: 23.396 km² (din care 10.990 km² pe terit. României). Izv. de pe versantul de NE a m-ților Cernahora (Carpații Păduroși, Ucraina), iar după ce parcurge 249 km pe terit. Ucrainei, intră în România, în amonte de satul Oroftiana (com. Suharău, jud. Botoșani), formând culoarul „Poarta Țuțorei” de 40 km lungime, în aval de satul Orofliana și după ce drenează pintenul Darabanilor formează mai întâi granița dintre România și Ucraina, iar apoi cu Rep. Moldova. Pentru regularizarea debitelor râului P., România a construit, în colab. cu fosta U.R.S.S., barajul și lacul de acumulare de la Stânca-Costești (com. Stefănești, jud. Botoșani), iar hidrocentrala, cu o putere instalată de 15 MW, a intrat în funcțiune în 1978. Afl. pr.: Ceremuș, Ciugur (pe terit. Ucrainei), Volovăț, Bașeu, Jijia, Elan (pe terit. României). Pentru ocrotirea florei și faunei acvatice și de luncă s-au constituit o serie de rezervații naturale (ostrovul Prut, cotul Bran, sectoare din lunca joasă a Prutului). În Antichitate, grecii îl numeau Pyretus, iar romanii Pierasus sau Gerasus.

RÂMNICU SĂRAT 1. Râu în E României, afl. dr. al Siretului pe terit. com. Nănești, jud Vrancea; 123 km. Izv. de pe pantele de E ale masivului Furu (m-ții Vrancei), de la 1.310 m alt., de sub vf. Furu Mare, apoi meandrează larg în cadrul Subcarpaților Vrancei unde pantele longitudinale sunt accentuate (33‰), cu excepția zonelor depresionare, unde pantele scad sub 5‰, având o direcție generală de curgere NV-SE. După un curs de c. 10 km de la izvor, râul pătrunde în depr. Neculele și apoi în depr. Dumitrești, unde primește aportul a numeroase izvoare cloruro-sodice (Motnău, Păcuri ș.a.), prin contribuția cărora apele râului devin sărate (de aici numele de Râmnicu Sărat) până la vărsare. Râul are un debit inconstant, cu o medie multianuală de 2,65 m³/s. Irigații în cursul inf. Afl. pr.: Sărățel, Râmnicel, Motnău, Coțațcu, Voetin. În unele lucrări de specialitate râul Râmnicu Sărat apare numai cu numele de Râmnic. 2. Municipiu în jud. Buzău, situat în C. Râmnicului, pe râul Râmnicu Sărat; 40.290 loc. (2005). Stație de c. f., inaugurată la 13 iun. 1881. Nod rutier. Turnătorie de piese din fontă pentru mașini-unelte. Instalație (rafinărie) pentru regenerarea uleiurilor lubrifiante uzate (din 1952). Fabrici de garnituri de frână și etanșare pentru toate tipurile de autovehicule, de șuruburi, buloane, lanțuri și arcuri, de confecții, țigarete și de produse alim. (conserve de legume și fructe, ulei vegetal, preparate din carne și lapte etc.). Muzeu cu secții de etnografie, arte plastice, științele naturii, cu colecții de costume, covoare și ceramică populare, de floră și faună autohtone și străine (fluturi exotici din China și Malaysia). R.S. apare menționat documentar ca așezare rurală la 8 sept. 1439 într-un privilegiu comercial emis de domnul Vlad Dracul, iar ca oraș în 1574. Unele documente din sec. 15 atestă că R.S. era reședință de județ – statut menținut până în 1950 (în 1700, figura ca reșed. de județ pe o hartă a stolnicului Constantin Cantacuzino). În 1474, domnul Ștefan cel Mare a pus piatra de temelie a bisericii Cuvioasa Parascheva, iar în a doua jumătate a sec. 16 s-a construit o puternică fortificație care să slujească drept „stavilă în calea oștilor otomane și mai ales a invaziei tătarilor”, fortificație refăcută la sfârșitul sec. 17 de Constantin Brâncoveanu. În sec. 18, R.S. a suferit de pe urma războaielor ruso-turce, iar în sec. 19 a cunoscut efervescența anului revoluționar 1848, a anului unionist 1859 și a celui de cucerire a independenței din 1877. În perioada interbelică avea o industrie incipientă (fabrici de ulei, săpun, rachiu, moară ș.a.), dar se dezvoltă din punct de vedere economic, urbanistic, social-cultural după 1950. Declarat municipiu la 24 nov. 1994. Monumente: biserica Adormirea Maicii Domnului, ctitorie din anii 1690-1696 a lui Constantin Brâncoveanu, cu o bogată decorație sculptată la portal; păstrează picturi murale executate de Pârvu Mutu. În apropierea bisericii se află Casa Domnească; bisericile Sf. Dumitru (1708, cu unele refaceri din 1870-1871) și Sf. Spiridon (1784, renovată în 1814); edificiile celor două gări feroviare (gara veche, 1881 și gara nouă, 1893-1898); clădirea Primăriei (1898); bustul lui Alexandru Vlahuță, operă a sculptorului O. Späthe; casele memoriale ale biologului Traian Săvulescu și sopranei Florica Cristoforeanu ș.a.

RELICT, -Ă, relicte, adj. (Biol.; în sintagma) Specie relictă (și substantivat, f.) = specie de plantă sau de animal care a supraviețuit dispariției unei faune sau unei flore în decursul timpurilor geologice. – Din germ. relikt, lat. relictus.

RELÍCT, -Ă (< germ.; {s} lat. relictum „rămas”) adj. (BIOL.) Specie r. = specie actuală de plante sau de animale, rămășiță a unei flore sau a unei faune dispărute, cunoscută într-o formă identică sau abia schimbată din timpuri geologice trecute. Unele s.r. s-au menținut până în zilele noastre (s.r. conservative), datorită constanței condițiilor de mediu (ex. drețele, relict Terțiar; hatteria, relict mezozoic din Noua Zeelandă), iar altele s-au adaptat condițiilor noi, supraviețuind (ex. mizidele). Sol r. = sol format în alte condiții decât cele actuale.

RELICT ~tă (~ți, ~te) și substantival: Specie ~tă specie de plante sau de animale care s-a menținut până astăzi dintr-o floră sau dintr-o faună dispărută. /<germ. relikt, lat. relictus

RELICT, -Ă adj., s.n. (Specie de plante sau de animale) care constituie o rămășiță a unei faune sau a unei flore dispărute. ◊ Sol relict = sol format în trecut, a cărui dinamică inițială a încetat. [Cf. germ. relikt, Relikt, lat. relictus].

RELICTĂ, relicte, adj. (Biol.; în sintagma) Specie relictă (și substantivat, f.) = specie de plantă sau de animal care a supraviețuit dispariției unei faune sau unei flore în decursul timpurilor geologice. – Din germ. relikt, lat. relictus.

REPETEK, rezervație a biosferei (34.600 ha) situată în Turkmenistan, în marginea E a deșertului Karakum, la 180-220 m alt. Este cea mai importantă rezervație de deșert din Asia Centrală, cu barcane mobile de mari dimensiuni alternând cu dune fixate de vegetație și depresiuni interdune. Pe suprafețe întinse se formează cruste de gips, cu cristale foarte mari (60-80 cm), cunoscute sub numele de gipsuri de R. În floră se remarcă saxaulul alb și saxaulul negru și mușchiul Tortula desertorum, iar în faună diverse specii endemice de rozătoare, iepurele tolai, gazela cu gușă, râsul de deșert, dihorul pătat, vrabia de deșert, broasca țestoasă de Asia Centrală, varanul cenușiu, numeroși șerpi. 75% din speciile de nevertebrate sunt endemice.

RETEZAT, Munții ~, masiv muntos în V Carpaților Meridionali, situat între depr. Hațeg-Pui (la N,) depr. Petroșani (ESE), valea Râului Mare (V) și m-ții Vâlcan, de care este despărțit prin Valea Soarbele, Paltina și Lăpușnicu Mare (S). M-ții R. sunt alcătuiți din granite, granodiorite, șisturi cristaline și petice de calcar (în S), unde apar frecvente forme carstice. Prezintă vaste platforme de eroziune, etajate, precum și versanți abrupți și piscuri semețe. M-ții R. au peste 20 de vârfuri care depășesc 2.000 m alt., printre care: Peleaga (2.509 m), Custura (2.457 m), Bucura (2.433 m) ș.a. În m-ții R. se găsesc cele mai multe și mai evidente urme ale glaciației cuaternare din Carpații românești, care le conferă o înfățișare tipic alpină, cu circuri și văi glaciare, custuri dantelate, morene, câmpuri de grohotișuri, peste 80 de lacuri glaciare (Bucura, Zănoaga, Galeșu, Tău Negru, Tău Mare, Ana, Lia, Viorica ș.a.). Partea sudică, calcaroasă (numită și R. Mic) cuprinde masivele Piule – Piatra Iorgovanului, foarte spectaculoase, dominând prin abrupturi stâncoase în cursul superior al Jiului. Prezintă chei (ale Butei, Scorotei), peșteri, avene. Partea de est (între Râu Bărbat și Jiul de E), mai joasă (alt. max. 1.792 m) este cunoscută și sub numele de Tulișa. R. reprezintă unul dintre cele mai frecventate obiective turistice ale țării, fiind accesibili dinspre depr. Hațeg și Petroșani. Masivul R. este un important nod orohidrografic din care pornește o densă rețea de râuri cu debite bogate și potențial hidroenergetic ridicat (Râu Mare, Nucșoara, Valea Rea, Râu Bărbat ș.a.). Versanții sunt bine împăduriți. La peste 1.800 m alt. se află domeniile tufărișurilor subalpine și ale pășunilor alpine, unde se dezvoltă țăpoșica (Nardus stricta), păiușul (Festuca airoides), iarba vântului (Agrotis rupestris) ș.a. În v m-ților R., în bazinetul numit Gura Apelor, pe Râu Mare s-a construit cel mai mare baraj de pe râurile interioare ale țării. În partea centrală și sudică a m-ților R. se află Parcul Național Retezat (54.400 ha), înființat în 1935 din inițiativa și prin eforturile savanților Emil Racoviță și Alexandru Borza și inclus (1980) în rețeaua mondială a rezervațiilor biosferei. În interiorul lui (în zona lacul Gemenele – Tău Negru – Valea Dobrunului), o supr. de 1.629,4 ha este declarată o rezervație științifică, aici nefiind permis accesul turiștilor sau a altor persoane decât cu avizul Comisiei Monumentelor Naturii. Vegetația din cadrul Parcului Național este foarte puțin modificată de intervenția omului, ea cuprinzând peste 1.200 specii, etajate pe versanți, din care c. 15% sunt endemite carpatice (unele specii doar masivului R.), iar altele sunt declarate monumente ale naturii. Începând de la poale spre înălțimi, în locurile mai adăpostite există arboret de gorun cu carpen în care diseminat apar teiul (Tilia cordata) și nucul (Juglans regia), care urcă până la c. 600 m alt. ș.a. Urmează o zonă compactă cu păduri de fag, care depășesc uneori alt. de 1.400 mm și apoi una de molidișuri (local în amestec cu zâmbrul) ce ajung până la 1.800 m. La peste 1.800 m alt., peisajul subalpin este dominat de întinse jnepenișuri (Pinus mugo) și, răzleț, zâmbru (Pinus cembra), de scoruș de munte (Sorbus aucuparia) și tufișuri alcătuite de smârdar (Rhododenndron myrtifolium), ienupăr pitic (Juniperus sibirica) ș.a. O caracteristică a florei Parcului Național o constituie marea variabilitate a genului Hieracium (vulturica), reprezentat prin 27 de specii cu 51 de varietăți, multe dintre ele endemice, masivul R. fiind un adevărat centru genetic al acestui gen. Printre plantele declarate monumente ale naturii se evidențiază floarea de colți (Leontopodium alpinum), sângele voinicului (Nigritella rubra), strugurii ursului (Arctostaphyllos uva ursi), gențiană (Gentiana punctata) ș.a. Fauna Parcului Național este reprezentată prin aproape toate speciile caracteristice Carpaților: urs, mistreț, jder de copac, râs, cerb, căprior, pisică sălbatică, capră neagră (declarată monument al naturii), ocrotită de lege, cocoș de munte, ieruncă ș.a. În trecut R. era renumit ca loc de cuibărit al unor păsări răpitoare mari: zăganul, vulturul pleșuv sur, vulturul negru (astăzi dispărute din zonă) și acvila de munte (acum foarte rară). Sunt încă prezente răpitoare mici ca șoarecarul, diverse specii de uliu, șoimul și vânturelul, iar dintre răpitoarele de noapte huhurezul. Sunt abundenți amfibienii (tritonii, diferite specii de broască) și șerpii. Recent a fost colonizată marmota. Numeroase specii de fluturi, printre care unele endemite și elemente sudice. În cadrul Parcului Național existe trei puncte de observații (Gura Zlatna, la 795 m, Rotunda, la 1.100 m și Pietrele, la 1.487 m), care controlează intrarea și ieșirea turiștilor, o cabană a paznicilor (la Gura Zlatna) și un laborator de cercetare științifică (inaugurat în 1965), situat la 1.770 m alt., pe malul râului Rovina.

REZERVÁȚIE (< fr., engl.) s. f. 1. Întindere redusă din teritoriul unui stat înlăuntrul căreia au posibilitatea să trăiască anumite grupuri de băștinași păstrându-și stilul specific de viață (ex. r. din S.U.A. în care trăiesc indienii). 2. Arie protejată prin lege pentru conservarea unor ecosisteme, specii de plante sau animale, elemente geografice etc. de interes științific sau peisagistic. În funcție de modul de administrare și obiectivele urmărite se disting: Rezervație a biosferei, arie protejată care se întinde pe o suprafață mare și cuprinde un complex de ecosisteme terestre și acvatice cu biocenoze unice, cu peisaje armonioase naturale sau rezultate din amenajarea tradițională a terit., ecosisteme modificate sub influența omului și care pot fi readuse la starea naturală, comunități umane a căror existență este bazată pe valorificarea resurselor naturale pe principiul dezvoltării durabile și armonioase. Fac parte dintr-o rețea internațională organizată prin programul U.N.E.S.C.O. „Omul și Biosfera” (MAB), care cuprinde eșantioane caracteristice ale diverselor biomuri de pe glob. În cuprinsul lor se pot delimita zone cu regim diferențiat de protecție ecologică: zone strict protejate, cu regim de rezervație științifică, zone tampon, cu rol de protecție a ariilor strict protejate, în care sunt admise activități limitate de valorificare s resurselor disponibile, zone de reconstrucție ecologică, în care se realizează acțiuni de refacere a mediului deteriorat, zone ce pot fi valorificate economic prin practici tradiționale sau ecologice, în limitele capacității de regenerare a resurselor. Rezervație naturală = arie care are ca scop protecție și conservarea unor ecosisteme naturale și seminaturale și a unor specii de plante sau animale importante sub aspect faunistic, geologic, peisagistic etc. Managementul rezervațiilor naturale are în vedere (în funcție de natura lor) măsuri active de asigurare a menținerii habitatelor și protejare a anumitor specii, grupa de specii sau comunități vegetale și animale. Pe lângă activități științifice pot fi admise, după caz, activități turistice sau recreaționale organizate. În unele cazuri sunt admise activități de valorificare durabilă a unor resurse naturale care nu dăunează obiectivelor sau chiar sunt necesare pentru menținerea specificului locului (ex. cosirea fânețelor). Deoarece modificarea antropică a peisajului se produce într-un ritm accelerat, în prezent se consideră importantă conservarea unor eșantioane reprezentative din diverse tipuri de biocenoze, chiar dintre cele alcătuite alcătuite din specii relativ comune. Totuși multe dintre rezervații au un obiect de interes clar precizat (protejarea unor specii rare, periclitate, specii la limită de areal, obiective geologice, paleontologice, geomorfologice remarcabile). Se disting următoarele categorii: rezervații botanice (floristice), zoologice (faunistice), inclusiv refugiile ornitologice, forestiere, geologice – geomorfologice, paleontologice (numite șu puncte sau locuri fosilifere), speologice, peisagistice, mixte, de zonă umedă, de resurse genetice etc. De fapt cele mai multe rezervații au caracter complex: acolo unde s-a păstrat o vegetație abundentă, cu un anumit specific, există de cele mai multe ori și o faună interesantă, ambele adesea asociate și cu un peisaj aparte. Printre cele mai valoroase rezervații din România se numără rezervații botanice ca Bosanci Ponoare și Bosanci Frumoasa din Pod. Sucevei, Fântânița – Murfatlar din Dobrogea, Fânațele Clujului, Fânațele de la Suatu (cu endemitul strict local Astragalus peterfii), Zaul de Câmpie (cu bujor de stepă, Paeonia tenuifolia) din Pod. Transilvaniei, șesul Craiul Scărița – Belioara din M-ții Apuseni, Pietrele Roșii – Tulgheș și mlaștinile cu relicte glaciare din Carpații Orientali (Poiana Stampei, Tinovul Mohoș, Tinovul Luci cu Betula nana), poienile cu narcise de la Dumbrava Vadului, lacul și pârâul Pețea de la Băile Felix cu nufărul termal (Nymphaea lotus thermalis); rezervații zoologice ca rezervația pentru păsări de apă de la Satchinez în Banat, lacul Geaca din Pod. Transilvaniei; rezervații mixte: vulcanii noroioși de la Pâclele Mari și Pâclele Mici, cu Nitraria schoberi, specie est-continentală la limită de areal, în unica stațiune din țară, Valea lui David de lângă Iași cu floră și faună est-continentală (reptile ca vipera de stepă, unele nevertebrate), iezerele Cindrelului și iezerul Șurian cu peisaj glaciar, floră și faună alpină și subalpină, Cheile Sohodului din munții Vâlcan, Cheia Turzii din M-ții Apuseni, pădurile Hagieni, Esechiori și Dumbrăveni din Dobrogea, cu floră și faună sudică; rezervații geologice: Creasta Cocoșului din m-ții Gutâi, muntele Puciosu și Valea Iadului cu emanații postvulcanice din Carpații Orientali, blocurile de calcar de la Bădila – Sarea lui Buzău din Subcarpați, coloanele de de bazalt de la Detunate și olistolitele din M-ții Apuseni, bazaltele de la Racoș, Râpa Roșie de la Sebeș; rezervații paleontologice: rezervația Chiuzbaia de la poalele m-ților Igniș (unul dintre cele mai bogate depozite de floră fosilă pliocenă din Europa), Cozla – Pietricica – Cernegura din împrejurimile orașului Piatra Neamț, cu abundente urme de pești fosili din Oligocen, Mălușteni din pod. Bârladului și dealul Repedea de la Iași, Suslănești (muscelele Argeșului), Dealul cu Melci de la Vidra din Apuseni cu gasteropode din Cretacicul superior, Punctul fosilifer de la Agighiol din Dobrogea, cu o bogată faună marină triasică, în special amoniți; peșteri ocrotite: Peștera Muierii la poalele Parângului, Gura Plaiului al poalele Vâlcanului, Topolnița în pod. Mehedinți, Meziad în Apuseni, Limanu, Gura Dobrogei și Peștera de la Movile din Dobrogea; rezervații forestiere: arboretele de castan de la Tismana și cele de la Baia Mare, codrul secular Slătioara din M-ții Rarău, laricetul de la Vidolm din M-ții Apuseni, pădurea Stârmina de lângă Drobeta-Turnu Severin. Rezervație științifică = arie care are ca scop protecția și conservarea unor habitate naturale cuprinzând elemente reprezentative de mare interes științific sub aspect floristic, faunistic, geologic, speologic, paleontologic sau de altă natură. Mărimea ei este determinată de arealul necesar pentru asigurarea integrității zonei protejate. În cadrul ei se asigură un regim strict de protecție, prin care habitatele să fie păstrate pe cât posibil neperturbate, nefiind admise decât activități științifice nedistructive, cu acordul forului științific competent. Poate fi o arie de sine stătătoare sau o porțiune din interiorul unui parc național sau natural care necesită măsuri speciale de protecție și în care nu este permis accesul publicului.

REZERVAȚIE s. f. 1. suprafață de teren delimitată, pentru ocrotirea florei, faunei și formațiunilor geologice rare. 2. teritoriu în unele state înlăuntrul cărora sunt obligate să locuiască anumite grupuri de băștinași. (< fr. réservation)

RODNA 1. Munții Rodnei, masiv muntos în N Carpaților Orientali, situat între văile râurilor Vișeu și Bistrița Aurie (N și NE), Someșu Mare (E și SE) și Sălăuța (V) și dealurile Năsăudului (S). Extins pe o supr. de c. 1.300 km², prezintă o creastă principală, orientată E-V, între pasurile Rodna și Șetref, cu o lungime de 52 km și o lățime max. de 25 km, dominată de mai multe vârfuri de peste 2.000 m alt.: Pietrosu Mare (2.303 m, cel mai înalt din Carpații Orientali), Ineu (2.279 m), Rebra (2.221 m), Puzdrele (2.189 m) ș.a. Alcătuit predominant din șisturi și calcare cristaline, intens faliate în N (falia Dragoș Vodă) și în S (falia Rodnei). Marginile cristalinului sunt acoperite, transgresiv, cu gresii, marne, conglomerate și calcare numulitice, străpunse pe alocuri de formațiuni eruptive (andezite, riolite, dacite), care apar în relief sub formă de măguri, mai frecvente pe versantul de S (Măgura Porcului, Măgura Sângeorz, Măgura Mare). Masivul R. are aspectul unui horst asimetric, înalt și cu pereții abrupți în N și mai scund și cu înclinare accentuată spre S. Prezintă un relief puternic fragmentat, cu forme semețe (creste ascuțite, versanți abrupți), niveluri de eroziune etajate, forme structurale, fenomene carstice (peșterile Izvorul Tăușoarelor, Zânelor), pe versantul SV și pe cel N (izbucul Albastru al Izei), văi adânci ș.a. Frecvente urme ale glaciației cuaternare (lacurile glaciare Buhăescu, Lala Mare, Lala Mică, Iezerul Pietrosului ș.a, circuri glaciare etc.). Important nod hidrografic din care izvorăsc râurile Someșu Mare, Vișeu, Iza, Bistrița Aurie, Arieș, Cormaia, Rebra ș.a. Stație meteorologică de altitudine. Acoperit cu păduri de molid și de fag și brad. La peste 1.800 m alt. se află domeniul subalpin cu tufărișuri de jneapăn, pâlcuri de smârdar (Rhododendron myrtifolium) și exemplare rare de zâmbru (Pinus cembra), iar pe culmi pajiști alpine în care sunt dominante Carex curvula, Juncus trifidus și Oreochloa disticha. În cadrul florei M-ților Rodnei se remarcă o specie înrudită cu gușa porumbelului (Silene nivalis), endemit al R., precum și o serie de endemite ale Carpaților Orientali ca de ex. Centaurea carpatica, Silene zawadzkii ș.a. Pe muntele Saca poiană cu narcise. Faună bogată (urși, mistreți, cerbi, râși, jderi, cocoși de munte și de mesteacăn, ieruncă, capră neagră – reintrodusă în rezervația Pietrosu Rodnei ș.a.). Începând din 1973 a fost colonizată cu succes marmota. Incluși în cea mai mare parte în Parcul Național Munții Rodnei, în cadrul căruia se individualizează. Rezervația naturală complexă Pietro Rodnei (900 ha), înființată în 1932 și rezervația Ineu-Lala. Turism. 2. Pas în N Carpaților Oriental, între culmile de E ale m-ților Rodnei și cele de NV ale m-ților Suhard, în zona de izvor a Someșului Mare, la 1.271 m alt., prin care se fac legături rutiere între Moldova și Transilvania. Cunoscut și sub numele de Rotunda. 3. Com. în jud. Bistrița-Năsăud, situată la poalele SSE ale m-ților Bârgău, pe cursul superior al Someșului Mare; 6.354 loc. (2005). Punct terminus de c. f. Expl. de min. cuprifere și min. complexe. Expl. de prelucr. lemnului. Muzeu etnografic. În satul Valea Vinului sunt izv. cu ape minerale carbogazoase, bicarbonatate, calcice. În satul R., atestat documentar în 1235, se află o biserica romano-catolică (sec. 18) și o biserică ortodoxă în stil neobizantin (1825). Ruinele unei mănăstiri dominicane din sec. 13-14.

ROMÂNIA, stat situat în partea de SE a Europei Centrale, la N de Pen. Balcanică, în bazinul inferior al Dunării, cu ieșire la M. Neagră, având drept „coloană vertebrală” catena Carpaților Sud-Estici. R. este cuprinsă între 43°37′07″ și 48°15′06″ lat. N și între 20°15′44″ și 29°41′24″ long. E, aflându-se la mijlocul distanței dintre Ecuator și Polul Nord (paralele de 45° lat. N); la distanțe aproximativ egale de marginile continentului european (2.700 km litoralul atlantic în V, 2.600 km m-ții Ural în E, 2.800 km țărmul arctic în N); față de cel mai sudic punct al Europei continentale (capul Matapan din S Greciei) distanța este de 3.149,9 km, dintre care terestre 1.085,6, fluviale 1.816,9 km și maritime 247,4. Se învecinează la N și SE cu Ucraina (649,4 km), în E cu Republica Moldova (681,3 km), în SE cu Marea Neagră (193,5 km cu apele internaționale, la care se adaugă 22,2 km granița maritimă cu Bulgaria și 31,7 km granița maritimă cu Ucraina), în S cu Bulgaria (631,3 km), în SV cu Serbia (546,4 km), iar în VNV cu Ungaria (448 km). Suprafața: 238.391 km² (cu apele teritoriale). Moneda oficială 1 leu = 100 bani. Populația: 21 mil. loc. (1 iul. 2005); din care populația urbană: 11.895.598 loc. (54,9%); rurală: 9.777.730 loc. (45,1%). Densitate: 90,7 loc./km². Structura populației pe naționalități (la recensământul din 2002): români (89,5%), maghiari (6,6%), țigani (2,5%), germani (0,3%), ucrainieni (0,3%), ruși, turci, tătari, sârbi, slovaci, bulgari, evrei, cehi, greci, armeni ș.a. Limba oficială: româna. Religia (înregistrată la recensământul din 2002): ortodocși (86,7% din populația țării), romano-catolici (4,7%), reformați (3,2%), greco-catolici (0,9%), baptiști (0,6%), musulmani (0,3%) ș.a. Cap,: București. Orașe pr.: Arad, Bacău, Baia Mare, Botoșani, Brașov, Brăila, Buzău, Cluj-Napoca, Constanța, Craiova, Drobeta-Turnu Severin, Galați, Iași, Oradea, Piatra-Neamț, Pitești, Ploiești, Râmnicu-Vâlcea, Satu Mare, Sibiu, Suceava, Târgoviște, Târgu Mureș, Timișoara. Porturi maritime: Constanța, Mangalia, Midia-Năvodari, Sulina. CADRUL NATURAL Alcătuirea geologică complexă, relieful variat, poziția R. la răspântia influențelor climatice și biogeografice central-europene, submediteraneene și est-europene, determină o mare diversitate a condițiilor fizico-geografice. Marile unități de relief sunt dispuse sub forma a trei trepte principale relativ concentrice: munții ocupă 31% din supr. țării, dealurile și podișurile 36%, iar câmpiile 33%, amplitudinea altitudinală fiind de peste 2.500 m (între nivelul 0 al Mării Negre și alt. max. 2.544 m în vf. Moldoveanu din M-ții Făgăraș); alt. medie este de 420 m. În partea centrală a țării se află marea depresiune a Transilvaniei, un complex de dealuri, podișuri și depresiuni cuprinzând în S pod. Târnavelor, în centru C. Transilvaniei, iar în N Pod. Someșan; este mărginită spre E, la contactul cu Carpații Orientali, de un șir de dealuri și depresiuni (cunoscute și sub numele de Subcarpații interni sau Subcarpații Transilvaniei), spre sud de depresiunile Făgăraș, Sibiu, Săliște, Apold, culoarul Orăștie (care o despart de Carpații Meridionali), iar în V, spre M-ții Apuseni, de culoarul compartimentat Alba Iulia – Aiud – Turda – Gilău. Este înconjurată de arcul Carpaților românești, cu numeroase depresiuni intramontane mari (Maramureș, Dornelor, Giurgeu, Ciuc, Brașov, Loviștei, Hațeg, Petroșani, Beiuș ș.a.), străpunși parțial sau total de numeroase văi, dintre care unele au format chei și defilee spectaculoase (Mureș, Bicaz, Olt, Jiu, Crișu Repede ș.a.); prezintă o serie de pasuri și trecători care înlesnesc legăturile rutiere și feroviare între diferitele reg. ale țării. În ansamblu Carpații sunt m-ți de înălțime mijlocie și mică (altitudinea medie este de 840 m, iar aproape 90% din suprafața lor se află sub cota de 1.500 m). Înălțimi mai mari de 2.000 m se întâlnesc doar în N Carpaților Orientali (Rodnei și Călimani) și îndeosebi în Carpații Meridionali (care grupează 85% din înălțimile de peste 2.000 m din țară), în aceste masive, fiind bine reprezentat relieful glaciar. În exteriorul Carpaților se desfășoară celelalte unități mari de relief. Pe latura de E și de S (între valea Moldovei și Motru) se desfășoară Subcarpații, strâns legați genetic de m-ți, cu relief cutanat, cu o alternanță de dealuri și depresiuni subcarpatice și intracolinare, cu alt. medii de 600-700 m, dar depășind în câteva vârfuri 1.000 m; dincolo de valea Motrului se întinde pod. Mehedinți, o unitate cu caracter intermediar între reg. de munte (ca o treaptă mai coborâtă a m-ților Mehedinți) și reg. de deal. Pe latura externă a Carpaților Occidentali trecerea spre C. Banato-Crișană se realizează prin intermediul dealurilor Banato-Crișene (Dealurile de Vest), cu depresiuni care pătrund ca niște ca niște goluri în spațiul muntos. Partea de E a țării este ocupată de pod. Moldovei, iar în S se întinde C. Română. În sectorul cuprins între Dâmbovița și culoarul depresionar Drobeta-Turnu Severin – Bala – Comănești între Subcarpați și câmpie se interpune o vastă unitate deluroasă, Piemontul Getic, cu înălțimi care scad treptat de la N spre S. În partea de SE a R., la E de Dunăre, se află m-ții Măcin, pod. Dobrogei și Delta Dunării. O caracteristică legată de marea răspândire, în unele unități de relief, a rocilor calcaroase, o constituie relieful carstic bine dezvoltat, atât exocarstul (lapiezuri, doline, avene, polii) cât și endocarstul (numeroase peșteri, dintre care unele foarte bogat și divers concreționate). R. aparține domeniului carpato-danubiano-pontic, respectiv unor coordonate geografice majore europene: lanțul m-ților Carpați parte a sistemului muntos alpino-carpato-himalaian, fluviul Dunărea (importantă cale navigabilă și de legătură între țările din V, centrul și S-E Europei) și Marea Neagră (amplă „poartă” deschisă larg către toate țările lumii). RESURSELE SUBSOLULUI Petrolul este localizat îndeosebi în zona flișului din Carpații Orientali, în Subcarpați, în C. Română și platforma litorală a M. Negre. Se exploatează în jud. Argeș, Bacău, Brăila, Bihor, Buzău, Dâmbovița, Giurgiu, Gorj, Prahova și Teleorman, Constanța (foraj marin). Gazele naturale, sunt reprezentate prin metan și gaze de sondă. Zăcăminte de metan se găsesc în pod. Transilvaniei, fiind exploatate, îndeosebi, în jud. Mureș și Sibiu; gazele de sondă sunt exploatate în jud. Gorj și Prahova. Cărbunii sunt localizați în unele depr. intramontane, îndeosebi huilele și cărbunii bruni, precum și în Subcarpați și în zonele colinare. Huila se exploatează, în cea mai mare parte, din bazinul Petroșani și în jud. Caraș-Severin, cărbunele brun se extrage din jud. Bacău, Brașov, Caraș-Severin, Cluj, Hunedoara, și Sălaj, iar lignitul este exploatat în jud. Argeș, Bihor, Caraș-Severin, Covasna, Dâmbovița, Gorj, Mehedinți și Sălaj. Minereurile de fier se exploatează îndeosebi în SV țării (în m-ții Banatului și mai ales în m-ții Poiana Ruscăi), minereurile de mangan în N Carpaților Orientali. R. dispune de minereuri neferoase în grupa vulcanică de N a Carpaților Orientali și în m-ții Apuseni, de pirite cuprifere în cristalinul din N Carpaților Orientali, în M-ții Apuseni și în m-ții Poiana Ruscăi, de min. auroargentifere în partea centrală și de S a M-ților Apuseni, de bauxită în m-ții Pădurea Craiului. Sarea se găsește în părțile marginale ale depr. Transilvaniei, în Subcarpați și depr. submontane. Roci de construcție (calcar, marmură, granit, bazalt, argile caolinoase etc.) îndeosebi în reg. muntoase și în Dobrogea. Există peste 2.000 de izv. minerale, unele dintre ele cu proprietăți terapeutice deosebite. Se întâlnesc mai ales în Carpați și Subcarpați (Vatra Dornei, Bixad, Borsec, Sângeorz-Băi, Biborțeni, Malnaș, Căciulata, Băile Olănești, Băile Tușnad, Băile Govora, Băile Herculane, Vața de Jos, Geoagiu Băi, Sovata, Praid ș.a.), dar și în zonele de pod. și de câmpie. CLIMA Este de tip temperat-continental, cu numeroase variante locale determinate de alt., expunerea față de mișcarea generală a maselor atmosferice și de alți factori; suferă influențe oceanice în V, submediteraneene în SV și continentale în E. Diferența de latitudine marchează o scădere doar de 2-3°C între S și N țării. Mul mai însemnate sunt diferențele climatice determinate de alt., atât ca temp., cât și ca precipitații. Temp. medie anuală este de 11°C în S C. Române, pe litoralul Mării Negre și în S Banatului și de 8°C în N țării. În reg. de dealuri și podișuri temperatura medie anuală ajunge la c. 8°C, iar în cele de munte oscilează între 6°C și -2°C pe culmile cele mai înalte. În luna iul. temperatura medie variază între 23°C în S țării, 20°C în reg. de deal și mai puțin de 6°C pe înălțimile munților, însă în condițiile unor advecții de aer tropical valorile zilnice pot fi mult mai ridicate; temperatura maximă absolută înregistrată în R. a fost de 44,5°C (în aug. 1951, la stația meteo „Ion Sion” din Bărăgan). Iarna, în reg. de câmpie din E și SE țării, sub influența advecțiilor de mase de aer reci, continentale, temperatura medie a lunii ian. atinge valori scăzute (-3°C), pe când în V și SV valorile sunt mai mari de -2°C. În NE țării valorile scad sub -4°C, iar pe culmile munților ajung la -10°C. În depresiunile intracarpatice valori pot scădea uneori foarte mult, datorită inversiunilor de temperatură; temperatura minimă absolută, -38,5°C s-a înregistrat în ian. 1942 la Bod. Precipitațiile atmosferice înregistrează cele mai mari valori în reg. de munte, în special pe latura V și NV a M-ților Apuseni (Stâna de Vale, 1.541 mm) și în masivele înalte din Carpații Meridionali. În reg. de deal și de câmpie diferențele sunt mari în funcție de poziția în terit., în raport cu circulația generală a atmosferei, fiind în general mai abundente în jumătatea NV a țării (550-650 mm în câmpie și 700 mm în reg. de dealuri) și mai reduse în partea de SE (sub 500 mm). Cantități reduse se înregistrează și în reg. situate în „umbră de precipitații” și influențate de vânturi tip foehn, ca partea de V a C. Transilvaniei, culoarul Mureșului, latura externă a Subcarpaților de la Curbură, E C. Române. Cele mai reduse cantități (sub 400 mm anual) se înregistrează în Delta Dunării și pe litoral. Față de aceste medii multianuale, există variații foarte mari, înregistrându-se succesiuni de ani secetoși și ani ploioși, pe întreg. terit. țării sau cu diferențe mari între reg. (mai ales între cele situate la S și E de Carpați și cele din V și SV). Precipitațiile sunt distribuite foarte neuniform pe parcursul anului; în general maximele pluviometrice se înregistrează în mai-iun., iar minimele în febr.-mart., cu excepția reg. din SV și NV țării unde se înregistrează un al doilea maxim de precipitații (cu valori mai reduse) în cursul toamnei. Ținând seama de influențele climatice predominante care determină procese atmosferice caracteristice, terit. țării a fost încadrat în șase provincii climatice: cu influență oceanică, cu adecvații frecvente ale aerului temperat-maritim, pe tot parcursul anului, iarna cu adecvații frecvente de aer rece din NV și calde din SV (cuprinzând toată partea de V a țării, până pe culmile Carpaților Orientali și Meridionali); cu influențe submediteraneene, iar cu adecvații de aer cald din SV, care determină un climat mai blând, durată mică a stratului de zăpadă (cea mai mare parte a Banatului, V și S Olteniei); de tranziție de la influențe oceanice și submediteraneene la cele de ariditate, cu alternanța adecvațiilor de aer temperat-maritim din V și NV cu cele ale aerului temperat-continental (NE Olteniei, partea centrală a Munteniei); cu influențe de ariditate, iarna cu advecții de aer foarte rece de origine polară sau arctică, care determină geruri mari, iar în corelație cu advecțiile de aer cald din SV ninsori abundente și viscole, iar vara cu advecții de aer cald, de origine tropicală și adesea un regim deficitar al precipitațiilor (E. C. Române, Subcarpați de Curbură și jumătatea sudică a Subcarpaților Moldovei, cea mai mare parte a Dobrogei, E Pod. Moldovei); cu influențe baltice, cu advecții frecvente ale aerului temperat-continental de origine polară și arctică și ale aerului temperat-maritim, care determină nebulozitate mai mare și precipitații mai bogate (partea de NE a Carpaților Orientali și de NV a pod. Moldovei); cu influențe pontice, iarna cu advecții ale aerului cald și umed din SV, vara sub influența circulației locale sub formă de brize (litoralul M. Negre și Delta Dunării). HIDROGRAFIA Apele curgătoare izvorăsc, în cea mai mare parte din coroana centrală a Carpaților și sunt colectate, aproape în totalitate (cu excepția câtorva râuri mici din Dobrogea), de Dunăre, rețeaua hidrografică având în mare parte caracter radial. Râurile din V țării sunt adunate de Tisa care face hotarul de N al țării pe o mică distanță, între afl. ei mai importanți sunt: Someșul, Crișul și Mureșul. În Banat, principalul râu este Timișul. Râurile mai mari din S țării sunt: Jiul, Oltul, Argeșul, cu afl. său, Dâmbovița, Ialomița. În E țării, Siretul adună mari afl. din Carpați (intre care Moldova, Bistrița, Buzăul) și din pod. Moldovei (Bârladul), înregistrând, aproape de vărsarea în Dunăre, cel mai mare debit al râurilor interioare; Prutul, deși mai lung are afl. mici și un debit mai redus. Regimul râurilor din R. este supus unor variații de nivel relativ mari, datorită continentalismului climatic. Lacurile se întâlnesc pe toate treptele de relief și au forme, mărimi și origini foarte variate. Deși în număr mare(c. 3.500) sunt, în general, reduse ca supr. Cele mai mari sunt cele din sistemul lagunar Razim, sau unele limane maritime (Tașaul, Siutghiol, Techirghiol), ori fluviale (Oltina în Dobrogea de S, Snagov la N de București etc.). Mult mai mici numeroase și de mari dimensiuni sunt lacurile de munte, majoritatea de origine glaciară. Tot mai numeroase și de mari dimensiuni sunt lacurile de acumulare de interes hidroenergetic (lacul de la Porțile de Fier pe Dunăre, Izvoru Muntelui pe Bistrița, Vidraru pe Argeș, Vidra pe Lotru, cele 17 lacuri de pe Olt ș.a.) sau pentru alimentări cu apă – pe văile Uzului, Doftanei, Firizei ș.a. SOLURILE Solurile prezintă o foarte mare diversitate, principalele categorii de soluri fiind distribuite în strânsă legătură cu treptele de relief, dar cu mari variații locale legate de influențele climatice, de litologie, de gradul de fragmentare a reliefului și de nivelul pânzei freatice, astfel că adesea se formează adevărate mozaicuri de soluri cu caracter zonal, intrazonal și azonal. În câmpii și podișuri joase, în S țării dar și în părțile marginale din E și V țării, ca expresie a zonalității latitudinale se întâlnesc diverse tipuri tipuri de sol din clasa molisoluri (cernisoluri), care ocupă c. un sfert din terit. țării. Dintre acestea cernoziomurile tipice, unele dintre cele mai fertile soluri de pe glob, se întâlnesc îndeosebi în Dobrogea și partea de E a C. Române, fiind formate sub vegetația de stepă (acum în cea mai mare parte dispărută). În mare parte din C. Română, C. Jijiei și porțiuni din pod. Bârladului, C. Banato-Crișană și local în pod. Transilvaniei se întâlnesc cernoziomuri cambice (= levigate) și cernoziomuri argilo-iluviale. Pe măsură ce alt. crește începe să se manifeste zonalitatea altitudinală, în câmpii mai înalte, podișuri și dealuri predominante fiind cambisolurile și luvisolurile. Pe de altă parte, în pod. Moldovei și depr. Cracău-Bistrița se manifestă influențe climatice estice care determină prezența solurilor cenușii (faeoziomuri greice sau griziomuri); în SV țării solurile brun-roșcate și brun-roșcate luvice atestă influențele submediteraneene, pe când în partea centrală și V a țării în dealuri și podișuri predomină solurile brune eumezobazice (eutricambosoluri) și brune argiloiluviale (preluvosoluri) și luvisoluri asemănătoare celor din Europa Centrală. În munți etajarea este clar exprimată, de la cambisoluri la spodosoluri și apoi la umbrisoluri (în etajul alpin fiind reprezentate prin soluri humico-silicatice). VEGETAȚIA Terit. R. este străbătut de o importantă limită biogeografică, cea între pădurea de foioase de tip central-european și stepele est-europene, între care se impune o zonă de silvostepă. Pe acest fond general se suprapun influențe submediteraneene, bine exprimate în partea de SV a țării și în Dobrogea și din ce în ce mai estompate spre N și NE. Dar pe o mare parte a terit. caracteristicile covorului vegetal sunt determinate în primul rând de etajarea altitudinală. Datorită acțiunii omului, formațiunile vegetale naturale au suferit diverse transformări; unele s-au restrâns până aproape de dispariție, altele prezintă modificări mai mult sau mai puțin pronunțate. Pădurile, care ocupau în condiții naturale c. trei sferturi din supr. țării, reprezintă astăzi numai c. 26,6%. Zăvoaiele de luncă au fost în mare parte distruse sau puternic degradate. În reg. de deal și de munte pe locul pădurilor defrișate au luat o mare răspândire fânețele și pășunile naturale. Au fost introduse și o serie de specii provenind din alte reg. geografice, în special salcâmul, originar din America, care în prezent constituit un component obișnuit al pădurilor de câmpie. S-au răspândit mult diverse specii ruderale. Vegetația zonală. Zona de stepă ocupă partea de SE a țării (o parte din pod. Dobrogei, jumătatea de E a C. Române, o parte a C. Covurluiului și a Siretului Inferior), dar vegetația ierboasă de stepă, dominată de colilie și negară, încă bine reprezentată la sfârșitul sec. 19, a fost aproape total înlocuită prin culturi agricole sai izlazuri puternic degradate, în care predomină specii ca bărboasa (Botriochloa ischaemum), păiușul de stepă (Festuca valesiaca), pirul gros (Cynodon dactylon), firuța cu bulbi (Poa bulbosa). Zona de silvostepă se prezintă ca o fâșie de lățimi variabile, cu vegetația de asemenea puternic modificată antropic, încât adesea este greu de pus în evidență extinderea reală a ei; în NE pod. Moldovei și C. Crișanei este o silvostepă de tip nordic, cu păduri de stejar (Quercus robur) adesea în amestec cu carpen, arțar tătăresc și cireș, pe când în silvostepa sudică, bine reprezentată în C. Română, dar apărând pe suprafețe mici și în Dobrogea și partea de SE a pod. Moldovei, în păduri predominau în condiții naturale, două specii sudice, stejarul pufos (Quercus pubescens), element submediteraneean și stejarul brumăriu (Quercus pedunculiflora)răspândit în R. și în Pen. Balcanică. Zona pădurilor de foioase este reprezentată în S și V țării (partea de S a Piem. Getic, porțiuni din C. Română, Dealurile de V) prin păduri de cer (Quercus cerris) și gârniță (Quercus frainetto), specii cu caracter subtermofil foarte caracteristice pentru partea de SE a Europei, unde se interpun între pădurile de tip submediteraneean și cele caracteristice Europei centrale. În pod. Transilvaniei și pod. Sucevei vegetația de pădure este reprezentată de stejar, adesea în amestec cu gorun, carpen, frasin, tei și ulm. Etajarea altitudinală. O dată cu creșterea altitudinii, se trece de la zonalitatea latitudinală la cea altitudinală. Primul etaj este cel nemoral, cu două subetaje. Subetajul pădurilor de gorun (Quercus petraea, Q. polycarpa, Q. dalechampii) este cuprins în general între 300 și 600-700 m alt., cu extindere mare în Subcarpați, porțiunile mai înalte ale Piem. Getic, pod. Târnavelor, pod. Someșan, mare parte din pod. Moldovei, în porțiunile mai înalte ale Dealurilor de V. Subetajul pădurilor de fag (Fagus sylvatica) ocupă porțiunile mai înalte, peste 600-700 m alt., urcând adesea la 1.200-1.400 m, iar în SV Carpaților Meridionali chiar la peste 1.600 m alt. Pe mari întinderi se produce însă o întrepătrundere a acestor două subetaje, fagul coborând pe văi și versanții umbriți (ajungând chiar sub 100 m alt., de ex. în Defileul Dunării), iar gorunul ridicându-se pe versanții însoriți, pe culmi și pe muchii de deal până la alt. destul de mari (chiar peste 1.000 m), adesea constatându-se inversiuni de vegetație. În partea superioară a subetajului fagului frecvent se formează amestecuri de fag cu brad și molid, care ocupă suprafețe foarte mari în Carpații Orientali și în grupa estică a Carpaților Meridionali. Etajul pădurilor de molid începe în general la c. 1.200 (în N țării) – 1.400 m (1.600) m, ridicându-se până la c. 1.800 m, însă molidul a fost extins mult dincolo de limita sa naturală datorită plantațiilor forestiere. În schimb limita superioară adesea este mult coborâtă antropic, ca urmare a pășunatului în golul de munte, care a dus la extinderea asociațiilor de pajiști sau a tufărișurilor de ienupăr și afin pe locul vechilor molidișuri de limită. Etajul subalpin reprezentat în mod natural prin rariști de limită și tufărișuri de jneapăn (Pinus mugo), este acum dominat de pajiști de părușcă (Nardus stricta) și de tufărișuri secundare de ienupăr, afin și merișor. Etajul alpin propriu-zis ocupă doar suprafețe mici, la alt. de peste 2.200-2.400 m, fiind caracterizat prin pajiști de coarnă (Carex curvula) și rugină (Juncus trifidus) sau prin plante scunde, în pernițe (gușa porumbelului pitică, unghia găii etc.), salcia pitică, mușchi și licheni. FAUNA Deși a suferit modificări importante, atât datorită supraexploatării (vânat și pescuit excesiv) cât mai ales în urma restrângerii habitatelor și dispariției surselor de hrană și, în special, în cazul faunei acvatice, datorită poluării apelor, R. mai păstrează încă o faună bogată și variată. În cea mai mare parte este o faună de climă temperată caracteristică Europei Centrale, cu specii adaptate vieții în munți sau în pădurile de foioase din dealuri și câmpii, dar și în habitate mai mult sau mai puțin transformate de om (luminișuri, livezi, vii, și chiar în mediul urban, în parcuri și spații verzi). În ce privește mamiferele, R. dețină încă efective importante de urs, lup și râs, de mare interes conservativ (fiind considerate cele mai importante din Europa în afara țărilor din fosta U.R.S.S.), dar sunt bine reprezentate și alte mamifere ca cerbul carpatin, cerbul lopătar (introdus în sec. 20, dar în prezent având efective mai importante decât ale cerbului carpatin), căpriorul, mistrețul, vulpea, pisica sălbatică, iepurele de câmp, jderul de copac și jderul de piatră, nevăstuica, bursucul, diferite specii de pârș, chițcanul, șoarecii de pădure, ariciul, cârtița. Se întâlnesc mai ales în SE țării, și unele specii de stepă ca popândăul, hârciogul, orbetele, șoarecele de câmp, dihorul de stepă, dihorul pătat. În luncile râurilor erau abundente specii ca vidra și nurca, acum puternic periclitate. În golul de munte cea mai caracteristică specie este capra neagră; se mai întâlnesc diverse mamifere mici printre care șoarecele de zăpadă; în câteva masive muntoase înalte a fost introdusă marmota alpină. Zimbrul, dispărut din fauna R., a fost reintrodus în semilibertate (rezervația Neagra de la Bucșani, jud. Dâmbovița, parcul natural Vânători-Neamț). Lumea păsărilor este extrem de diversă. În pădurile de munte se remarcă cocoșul de munte, ierunca, diverse specii de ciocănitoare, alunarul, pițigoiul de brădet, pițigoiul de munte, forfecuțele. Cocoșul de mesteacăn își restrânge arealul și efectivele, fiind astăzi întâlnit numai local (mai ales în jnepenișuri) în N Carpaților Orientali. În trecut erau bine reprezentate și marile răpitoare de zi, aflate astăzi pe cale de dispariție (zăganul și probabil vulturul pleșuv negru și sur au dispărut din fauna țării, pajura se mai întâlnește doar sporadic), în schimb sunt bine reprezentate micile răpitoare de zi și o serie de răpitoare de noapte. În reg. de câmpie erau abundente ciocârliile, prepelițele și potârnichile, și ele fiind astăzi în regres pronunțat, în timp ce dropia și spurcaciul aproape au dispărut. Printre păsările existente încă în mare număr: coțofana, gaița, mierla, sturzii, graurii, cioara de semănătură, cioara grivă, pupăza. Păsările de apă și cele limicole (de țărm), majoritatea migratoare (specii de clocitoare în R., specii de pasaj și oaspeți de iarnă) sunt extrem de diverse, iar pentru ocrotirea lor au fost realizate numeroase arii protejate, printre care un loc aparte îl ocupă Rezervația Biosferei Delta Dunării. Printre cele de interes deosebit se remarcă pelicanii (având în Delta Dunării cele mai mari colonii din Europa), cormoranii, egreta mare, egreta mică, lebăda albă și lebăda mută, diverse specii de rațe și gâște sălbatice. Pentru gâsca cu gâtul roșu din N Siberiei unul dintre cele mai importante locuri de iernat se află în deltă și pe litoralul Mării Negre. Dintre reptile există diverse specii de șerpi: vipera comună, vipera cu corn (specie sudică întâlnită în SV țării), șarpele de apă, șarpele de alun, iar în Dobrogea balaurul (Elaphe quatuourlineata), broasca țestoasă de uscat (Testudo hermanni în SV țării și Testudo graeca ibera în Dobrogea). În ce privește ihtiofauna, în apele reci de munte este caracteristic păstrăvul; lostrița, frecventă altădată în râurile mai mari, este acum aproape dispărută (se încearcă însă repopularea apelor cu exemplare obținute în condiții de laborator); în apele din reg. de deal predomină cleanul, scobarul și mreana, iar în râurile mari de câmpie și în Dunăre crapul, carasul, știuca, plătica, șalăul etc. Din Marea Neagră pătrund în Dunăre sturionii, furnizori de icre negre. În Marea Neagră se pescuiesc scrumbii albastre, heringi, hamsii, stavrizi, guvizi, chefali. Se înregistrează și pătrunderea spontană de specii noi, care găsesc condiții favorabile în cadrul peisajului modificat de om (bizamul, câinele enot, guguștiucul etc.). Recent în S țării, în special în Dobrogea, a început să se răspândească șacalul. Pe lângă Rezervația Biosferei Delta Dunării, care are un statut special, find de mare interes european, mai există 12 parcuri naționale: Retezat (cel mai vechi din țară, înființat în 1935, ulterior extins pe suprafață mai mare), m-ții Rodnei, Călimani, Ceahlău, Cheile Bicazului-Hășmaș, Piatra Craiului Vânturarița-Buila, Cozia, Domogled-Valea Cernei, Semenic-Cheile Carașului, Cheile Nerei-Beușnița, m-ții Măcinului. Au fost declarate arii protejate și numeroase parcuri naturale, dintre care unele în reg. de munte (Bucegi, M-ții Apuseni, Grădiștea Muncelului-Cioclovina, Putna-Vrancea, m-ții Maramureșului, Porțile de Fier), altele în reg. de câmpie și luncă (Balta Mică a Brăilei, Comana, Lunca Mureșului – în jud. Arad și Timiș, Lunca joasă a Prutului inferior – în jud. Galați) sau la contactul dintre munți și reg. mai joase (Vânători-Neamț, geoparcurile platoul Mehedinți și Țara Hațegului). Există numeroase rezervații științifice, rezervații naturale și arii de protecție specială avifaunistică. Procesul de declarare de noi arii protejate este în plină desfășurare, în acord cu normele Uniunii Internaționale pentru Conservarea Naturii (U.I.C.N.) și cu preocupări în acest sens la nivelul Uniunii Europene. ECONOMIA Industria, bazată pe o apreciabilă tradiție meșteșugărească (mai ales în Transilvania) și pe resurse de sol și subsol, se dezvoltă începând din sec. 19 și se amplifică în ritmuri rapide în sec. 20. Pe lângă vechile reg. ind. București, Valea Prahovei, Banat, S Transilvaniei care continuă să joace un rol de primă importanță la nivel național, au apărut sute de întreprinderi ind. (de la cele siderurgice și chimice la cele ale ind. alimentare) în Oltenia, Moldova, Dobrogea, N Transilvaniei. Procesul de restructurare demarat în 1990 a dus inițial la o scădere a prod. ind. Începând cu 1994, are loc o relansare a prod. ind. Unele întreprinderi și-au redus activitatea sau au fost nevoite să-și închidă porțile în timp ce altele s-au restructurat, diversificându-și sau modificându-și profilul, proces care se află încă în plină desfășurare. Au apărut însă și o serie de noi obiective ind., în general ca urmare a unor investiții externe. Ind. energetică se bazează încă în mare măsură pe termoenergie (c. 60% din producția electrică în anul 2004), deși aceasta implică un preț de cost mai ridicat și un grad mai mare de poluare a mediului. Totuși unele termocentrale au fost trecute în conservare sau lucrează la capacitate mai mică. Există și un număr mare de hidrocentrale, de diferite capacități; se remarcă Porțile de Fier I și II (Ostrovu Mare) pe Dunăre, hidrocentralele în cascadă de pe Bistrița, Argeș, Oltul inferior, cele de pe Lotru, de la Tismana, de la Stânca-Costești pe Prut, Fântânele în M-ții Apuseni, Râu Mare la poalele m-ților Retezat etc. O pondere mare o are centrala atomo-electrică de la Cernavodă. Mari rafinării de petrol funcționează în jud. Prahova (Ploiești, Brazi, Teleajen), Constanța (Midia-Năvodari) și Onești. Prelucrarea complexă a produselor petroliere se realizează și Arpechim-Pitești. Ind. siderurgică este reprezentată de câteva centre: combinatul siderurgic Galați, care, după o perioadă foarte dificilă, este acum în plină activitate, combinatul de oțeluri speciale Târgoviște, uzinele de la Reșița, Hunedoara și Iași, laminoarele de la Roman și Brăila, ind. sârmei de la Câmpia Turzii. Metalurgia neferoasă este prezentă îndeosebi prin producția de alumină (Oradea, Tulcea) și producția de aluminiu și aliaje de aluminiu de la ALRO Slatina. Ind. constructoare de mașini a suferit modificări profunde, datorită lipsei de competivitate a unora dintre produse. Printre întreprinderile rămase în funcțiune, unele chiar cu rezultate semnificative, se numără cele producătoare de autoturisme de oraș (Pitești, Craiova), utilaj petrolier (Ploiești, Târgoviște), mașini-unelte, piese și utilaje, în numeroase centre, mașini agricole (Brașov), frigidere și mașini de gătit (Găești, întreprindere retehnologizată conform normelor internaționale privind protecția stratului de ozon), construcții și reparații navale (Constanța, Mangalia, Galați, Brăila), material rulant (Arad). Ind. chimică, cu un puternic potențial poluant, a fost nevoită să întreprindă acțiuni de modernizare iar unele dintre întreprinderile care nu corespundeau standardelor de mediu au fost închise. Printre principalele produse se numără soda calcinată, soda caustică și alte produse cloro-sodice (Govora, Borzești, Râmnicu Vâlcea, Ocna Mureș, Turda, Târnăveni), îngrășăminte chimice (Craiova, Târgu Mureș, Năvodari, Făgăraș etc.), detergenți (Ploiești, Timișoara), amoniac, acid sulfuric etc. Se fabrică și cauciuc sintetic și produse din cauciuc, inclusiv anvelope auto (Bacău, Florești-Prahova, Jilava, Timișoara). Ind. farmaceutică are centre importante la Iași, București, Cluj-Napoca, Brașov. R. este un important producător de ciment (Fieni, Câmpulung, Turda ș.a.), la care se adaugă și alte materiale de construcții (ceramică, cărămizi, geamuri). Pe baza exploatării, adesea excesive, a resurselor forestiere, s-a dezvoltat o importantă ind. de prelucr. a lemnului (îndeosebi cherestea, dar și furnir, mobilă, instrumente muzicale, celuloză și hârtie), în numeroase localit., îndeosebi în reg. Carpaților Orientali, la poalele Carpaților Meridionali (la Brezoi și Sebeș) și în aria M-ților Apuseni. Există și numeroase unități ale ind. blănăriei. Ind. alimentară, bine reprezentată în toate orașele mari dar și în numeroase localit. mici și mijlocii, produce preparate din carne, conserve de legume, fructe, pește, produse lactate, ulei comestibil (în special de floarea soarelui), zahăr și produse zaharoase, produse de panificație, vin, bere, băuturi spirtoase și răcoritoare. Ind. poligrafică are centre importante la București, Iași, Cluj-Napoca, Craiova, Oradea, Sibiu. Terenurile agricole ocupă peste 60% din suprafața țării; dintre acestea 63% sunt terenuri arabile, 38,7% pășuni și fânețe, 1,8% vii și 1,6% livezi. Pe mari suprafețe se cultivă cereale: grâu și orz (îndeosebi în reg. de câmpie, Dobrogea, partea centrală a pod. Transilvaniei și pod. Moldovei), porumb (foarte răspândit atât în reg. de câmpie cât și în cele de dealuri și podișuri), pe suprafețe mai mici ovăz și secară. Dintre plantele tehnice, producții importante se obțin la floarea-soarelui, cultivată îndeosebi în C. Română, C. de Vest și pod. Moldovei, dar se extind tot mai mult și alte plante oleaginoase (soia, rapița, ricinul). În schimb sfecla de zahăr, inul și cânepa înregistrează un regres. Cartoful este cultivat în toată țara, dar pe suprafețe mai mari în jud. Suceava, Maramureș, Satu Mare, în SE Transilvaniei (jud. Brașov, Covasna, Harghita), iar cartofii timpurii în partea centrală a C. Române, îndeosebi în jud. Dâmbovița. Se mai cultivă tomate, fasole, mazăre, ceapă, varză, ardei, atât în câmp cât și în grădini și sere, îndeosebi în reg. sudice ale țării și în zonele preorășenești; se folosesc pe scară largă solariile pentru producția de legume timpurii. Pepenii verzi și galbeni găsesc condiții favorabile în S C. Române și în C. de Vest. Se cultivă și diverse plante furajere (sfeclă furajeră, lucernă, trifoi, borceag, dovleci, porumb pentru siloz). Producțiile agricole înregistrează însă mari fluctuații în funcție de condițiile climatice din anul respectiv. Deși suprafața amenajată pentru irigat în a doua jumătate a sec. 20 depășea 3 mil. ha (locul 2 în Europa), aceasta a fost doar parțial repusă în funcțiune. În anul 2004 (un an agricol foarte bun), R. a ocupat locul 2 în Europa la producția de porumb, locul trei la floarea-soarelui și locul 4 la soia. Pomicultura este bine dezvoltată în reg. deluroase (cu mari suprafețe în jud. ca Argeș, Vâlcea, Buzău, Caraș-Severin) atât sub formă de livezi sistematice cât și ca livezi tradiționale asociate cu fânețe. Pe primul loc se află prunul (în anul 2004, R. a ocupat locul 3 pe glob la producția de prune); fructele sunt folosite preponderent pentru producția de țuică sau pentru gem și magiun, dar există și soiuri superioare de masă. Mărul se cultivă de asemenea pe scară largă, dar producții însemnate din soiuri de calitate superioară de obțin îndeosebi în aria Bistrița-Baia Mare-Sălaj, în pod. Sucevei și în Subcarpații Ialomiței (Voinești). Se mai cultivă păr, cireș, vișin, cais, nuc iar în Dobrogea și dealurile Crișanei se află întinse livezi de piersici. Vița de vie are condiții bune de dezvoltare, dar numai o parte din vii sunt de calitate superioară (altoite), în rest, mai ales în micile exploatații agricole, fiind vii hibride cu producții de calitate mai slabă. Printre cele mai importante reg. viticole din țară, cu pondere importantă a soiurilor superioare se numără latura externă a Subcarpaților de la Curbură (din jud. Vrancea până în jud. Prahova, cu centre renumite ca Panciu, Odobești, Cotești, Tohani, Pietroasa, Valea Călugărească), pod. Moldovei (Cotnari, Huși), Dobrogea (Murtfatlar, Niculițel), Piemontul Getic (Drăgășani), sudul Olteniei (Dăbuleni, Segarcea), pod. Târnavelor și reg. Alba Iulia. Struguri de masă se obțin la Ostrov (Dobrogea) și Greaca. Efectivele de animale au înregistrat fluctuații importante după 1989; după o scădere importantă acum se înregistrează o redresare, atât în gospodăriile individuale cât și în unitățile zootehnice de mare capacitate; au început să apară și unele ferme moderne, la standarde europene. Se cresc bovine pentru carne și lapte (inclusiv un număr relativ mic de bivoli, în unele reg. din Transilvania și în S. C. Române), porcine, ovine și caprine, cabaline (locul doi în Europa, îndeosebi cai de tracțiune dar și cai de rasă folosiți pentru sport), păsări (îndeosebi găini pentru ouă, pui și curcani). Apicultura se bazează pe bogata bază meliferă oferită de flora spontană, pe unele culturi agricole (ex. floarea-soarelui) și plantațiile de salcâm. Pescuitul și piscicultura de practică atât în Dunăre și Marea Neagră cât și în apele interioare; multe râuri și bălți au fost repopulate, totuși se înregistrează o scădere cantitativă și calitativă a producției, în special din cauza poluării apelor. Se constată o creștere continuă a ponderii serviciilor (comerț., transp., poștă, telecomunicații etc.). Rețeaua feroviară cuprinde opt linii magistrale și însumează 11.376 km (34% electrificată), cea rutieră c. 73.000 km drumuri publice (mai puțin de 18.000 km fiind modernizați, dintre care c. 120 km de autostrăzi); în schimb calea navigabilă a Dunării și canalul Dunărea-Marea Neagră înscriu R. pe una dintre magistralele ce leagă Europa Occidentală de E continentului și Asia, portul Constanța fiind și cel mai mare din bazinul Mării Negre. Traficul maritim internațional rămâne însă inferior celui din 1989 (în 2001: 28,9 mil. t, trafic total). Atât la mărfuri (74,3%), cât și la pasageri (60%) predomină transp. rutier, urmat de cel feroviar (18%; i, respectiv, 39,3%). În urma procedurii de modernizare și extindere, capacitatea principalului aeroport internațional „Henri Coandă”, București-Otopeni, a crescut la 3 mil. de pasageri anual (față de 1,6 mil. în 1998 și 1 mil. în 1994). O rețea vastă de conducte asigură transportul gazelor naturale și petrolului de la locurile de exploatare din țară sau a celor importate la centrele de prelucrare sau la consumatori și transportul produselor petroliere spre porturile Constanța, Galați, Giurgiu. Rețeaua electrică de transport include aproximativ 8.800 km de linii electrice aeriene de tensiune înaltă, medie și joasă, fiind interconectată cu rețelele electrice din țările vecine. După excedentele înregistrate în anii ’80 ai sec. 20, folosite la stingerea datoriei externe contractate în anii ’70, balanța comercială s-a deteriorat, pe fondul prăbușirii unor piețe tradiționale (țările membre ale fostului C.A.E.R.), al embargoului impus Iraqului și fostei Iugoslavii și al lipsei de competivitate a multora dintre prod. ind. românești. Pentru acoperirea acestor deficite și asigurarea de fonduri pentru restructurarea economiei s-a apelat la credite externe, în special de la instituțiile financiare internaționale. Datoria externă a R. în 2005 era de 24,4 miliarde euro (din care datorie publică 11,3 miliarde euro și public garantată 13,1 miliarde auro). De asemenea, s-au creat facilități pentru investițiile străine, nivelul acestora depășind 8 miliarde $ (oct. 2002), c. 3 miliarde $ fiind obținute din privatizarea unităților ec. de stat; principalii investitori provin din Italia, Olanda și Germania (aproape 40% din total), urmați de Cipru, Franța, S.U.A., Marea Britanie ș.a. Exportul, în valoare de 22,3 miliarde de euro în 2005, are ca principale domenii produsele minerale (inclusiv produse petroliere, minereuri, ciment, sare) cu o pondere de 11,1% din valoarea totală a exportului, produsele metalurgice (siderurgie, aluminiu ș.a.) 14,8% mașini, aparate și echipamente electrice 17,7%, mijloace și materiale de transport 7,9%, produse textile și confecții (cu pondere ridicată, 19% inclusiv produse realizate în regim de lohn), încălțăminte și accesorii (5,8%), la care se mai adaugă produse chimice, material lemnos, mobilă, produse alimentare. Este orientat în special spre țările Uniunii Europene, cu o pondere de 67,6% din totalul exporturilor (principalii parteneri fiind Italia cu 19,2%, Germania 14%, Franța 7,4%, Marea Britanie 5,5%) și spre Turcia (7,9%). În 2005 s-a importat în valoare de 30,1 miliarde euro, în special mașini, aparate și utilaje (23,4% din totalul importurilor), produse minerale (inclusiv țiței și gaze naturale), 15,6%, produse textile și confecții (10,2%), mijloace și materiale de transport (10,2%), produse metalurgice (8,8%), produse chimice (7,5%), principalii parteneri fiind Italia, Germania, Rusia, Franța, Turcia, China, Austria, Ungaria, Kazahstan. TURISMUL Principalele zone sau obiective: litoralul Mării Negre, cu renumite stațiuni de cură heliomarină, cu vestigiile orașelor antice Tomis, Callatis, Histria; zona Bucegi-Brașov (principala zonă a turismului montan și hivernal din R., cu orașul Brașov și stațiunile Poiana Brașov, Sinaia, Predeal ș.a.); Valea Oltului, cu stațiuni balneare în jud. Harghita (Băile Tușnad) și Vâlcea (Călimănești – Căciulata, Băile Olănești, Băile Govora); NV Moldovei (Bucovina), cu monumente de artă medievală bisericească; M-ții Apuseni, cu spectaculoase fenomene carstice; Maramureșul, cu valori folclorice și etnografice (o adevărată civilizație a lemnului: porți sculptate, case, biserici cu turle înalte – Ieud, Bogdan Vodă, Rozavlea ș.a., Cimitirul Vesel de la Săpânța ș.a., port popular viu colorat) unice în țară, cu stațiuni balneare (Ocna Șugatag) și de sporturi de iarnă (Borșa, Moșoga); defileul Dunării, fenomene carstice în m-ții și pod. Mehedinți; M-ții Făgăraș (supranumiți „Alpii Transilvaniei”), Piatra Craiului, Parâng, Retezat. Obiective incluse în Patrimoniul natural și cultural universal: Rezervația Biosferei Delta Dunării, bisericile cu picturi exterioare din Bucovina, din sec. 15-16 (Voroneț, Sucevița, Moldovița, Humor, Arbore), mănăstirea Horezu din Oltenia, bisericile de lemn din Maramureș (Ieud, Șurdești, Bârsana, Rogoz ș.a.), cetățile dacice din m-ții Orăștiei, bisericile fortificate săsești din Transilvania (Biertan, Prejmer, Viscri ș.a.) și centrul istoric al Sighișoarei. ISTORIA Vestigii ale activității umane în spațiul carpato-dunărean coboară în timp până în epoca Paleoliticului inferior (unelte din această perioadă au fost descoperite pe Valea Dârjovului, Valea Dâmbovicioarei, Valea Lupului, Ripiceni etc.) și atestă apartenența acestei zone la marea arie geografică în care s-a desfășurat procesul de antropogeneză. Rămășițele osteologice cele mai vechi (descoperite la Ohaba-Ponor) aparțin omului de Neanderthal, purtătorul culturii Musteriene (Paleoliticul mijlociu). Urmele de cultură materială atestă o continuitate de viețuire și în perioadele Paleoliticului superior (Cioclovina, Peștera) și Mezoliticului (Lapoș, Scaune, Herculane). Trecerea de la Paleolitic la Neolitic a fost însoțită de profunde prefaceri economice și sociale: din vânător și culegător, omul devine cultivator al pământului și crescător de animale; în același timp, gintei matriarhale îi urmează ginta patriarhală. Triburile preindo-europene dezvoltă un șir de culturi materiale, diferențiate mai ales prin ceramică, dintre care cele mai importante sunt: Hamangia, Gumelnița, Cucuteni. Pătrunderea indo-europenilor – triburi de păstori organizate în ginte patriarhale – la sfârșitul milen. 3 î. Hr. a dus la o sinteză între populația sedentară și cea migratoare, creându-se astfel – și cu aportul influențelor culturale sudice – un adevărat grup carpato-balcanic, individualizat etnic, lingvistic și cultural. Metalurgia aramei și a bronzului a contribuit în chip decisiv la progresul comunităților prototrace și a favorizat crearea uniunilor tribale (culturile Tei, preponderent pastorală, Sărata Monteoru, cu economie mixtă, Otomani, cu o dezvoltată tehnică de prelucrare a bronzului), care întrețin strânse legături în aria civilizației miceniene și reprezintă principalii exportatori de aur pe continent. Epoca fierului înregistrează individualizarea triburilor geto-dace în cuprinsul grupului etnic, cultural și lingvistic nord-tracic. Populațiile autohtone din spațiul carpato-dunărean (acoperit aproape în întregime de cultura Basarabi din prima Epocă a fierului) au receptat succesiv influențe scitice (sec. 6 î. Hr.), grecești (sec. 7-6 î. Hr., când au fost întemeiate coloniile Histria, Tomis și Callatis) și celtice (300-280 î. Hr.), care au îmbogățit cultura materială și spirituală a localnicilor. Deosebiți doar prin zonele pe care le populau (geții la S și E de Carpați, dacii în pod. Transilvaniei și Banat), geto-dacii sunt semnalați pentru prima dată, în izvoare scrise, în legătură cu expediția lui Darius, regele persan, din 513 î. Hr. (Herodot îi numește pe geți „cei mai viteji și cei mai drepți dintre traci”). Aflați în faza democrației militare, geto-dacii vorbeau aceeași limbă și formau o mare și bine structurată unitate culturală, etnică și lingvistică. Ei trăiau în cadrul unor mari formațiuni unional-tribale, dintre care cea mai cunoscută a fost aceea a lui Dromichaites, care izbutește să-l înfrângă pe Lisimah, regele Traciei (c. 300 î. Hr.). Unificatorul formațiunilor politice și militare geto-dace a fost Burebista, care a pus bazele unui puternic stat ce se întindea din Boemia până la Marea Neagră – cu centrul probabil la Argedava -, cetățile grecești pontice (de la Olbia la Apolonnia) aflându-se de asemenea, sub autoritatea sa. După moartea lui Burebista (44 î. Hr.), statul dac s-a destrămat în mai multe formațiuni politice. În timp ce Imp. Roman lua în stăpânire Pen. Balcanică și Dobrogea (alipită în 46 î. Hr. prov. romane Moesia), dacii, sub conducerea lui Decebal (87-106), își reconstituie statul, cu centrul politic, militar și religios în Transilvania, în m-ții Orăștiei. Amenințati de expansiunea romană, dacii fac dese incursiuni la S de Dunăre, înfrângând armata romană care le invadase terit. (vistoria de la Tapae, 87). În cursul a două războaie (101-102, 105-106), împăratul Traian a izbutit, după lupte grele (Tapae, Adamclisi), să învingă pe daci și pe aliații lor și a transformat o mare parte din Dacia în prov. romană. Populația geto-dacilor care trăia în afara perimetrului prov. – carpii, costobocii etc. – și-a păstrat libertatea, cultura ei fiind însă influențată de cea romană. Colonizarea masivă și organizată cu elemente romanice sau romanizate, folosirea limbii latine și asimilarea civilizației romane, aflată pe o treaptă superioare de dezvoltare, precum și intensa urbanizare au dus la romanizarea autohtonilor și la constituirea, prin amestecul dacilor cu coloniștii romani, a populației daco-romane, principalul element al procesului de etnogeneză a românilor. După retragerea armatei și administrației romane la S de Dunăre (271/275), grosul populației daco-romane a rămas la N de Dunăre unde și-a continuat vechile îndeletniciri de agricultori și păstori și a gravitat din punct de vedere politic, economic și cultural în sfera de influență a Imp. Roman și a celui Bizantin. În aceste condiții, procesul de romanizare a continuat, fiind însoțit, în același timp, de răspândirea creștinismului, predicat și practicat în limba latină. Până la începutul sec. 7, se constituie în cadrul romanității orientale, rămasă un bloc unitar, un popor romanic (protoromânii), distinct de celelalte popoare romanice care se formaseră (sau se formau) pe terit. fostului Imp. Roman. Migrația slavilor și căderea limesului danubian au dus la dislocarea blocului compact al romanității orientale care acoperea întreg spațiul carpato-balcanic. Protoromânii își mențin caracterul romanic și asimilează, succesiv, populațiile migratoare, chiar dacă acestea exercitau, temporar și parțial, autoritatea politică și militară asupra zonei carpato-dunărene. În sec. 7-9 are loc desăvârșirea procesului de formare a poporului român și a limbii române, care, prin origine, structură gramaticală și fondul principal de cuvinte aparține limbilor romanice, fiind singura succesoare directă a latinei vorbite în prov. carpato-balcanice ale Imp. Roman. După dispariția centrelor urbane, nucleul de organizare economică și socială a devenit obștea teritorială. Din rândul membrilor obștii, se ridică, cu timpul, o pătură de șefi politici și militari (cneji, juzi) care își consolidează autoritatea prin prin conducerea luptei împotriva migratorilor sau prin rolul de intermediari în relațiile cu aceștia. Cnejii și juzii devin cu timpul beneficiarii unor dări și prestații, se diferențiază prin avere de restul obștii și își permanentizează situația de conducători ai obștilor sau ai uniunilor de obști – care încep să se formeze mai ales pe văile apelor sau în depresiuni („țări” precum Țara Loviștei, Țara Hațegului etc.). În sec. 10-11, pe întreg spațiul carpato-dunărean sunt semnalate mici formațiuni politice (cnezate, voievodate), precum cele conduse de Menumorut, Glad și Gelu în Transilvania și Banat (sec. 9-10), Tatos (Chalis), Satza și Sestlav în Dobrogea (sec. 11). Cucerirea Transilvaniei de către unguri (desfășurată în mai multe etape în sec. 10-12) a stânjenit procesul de constituire a societății medievale românești în bazinul carpatic, dar cuceritorii au recurs la instituția autohtonă a voievodatului, ca formă de organizare a Transilvaniei, aceasta păstrându-și astfel individualitatea în cuprinsul Regatului ungar. Marea invazie mongolă din 1241-1242 nu a putut anula rezultatele procesului de dezvoltare a societății românești, formațiunile politice de la S și E de Carpați continuând să progreseze în direcția structurilor feudale. În 1247 sunt semnalați, între Carpați și Dunăre, „mai mari ai pământului” (majores terrae), care dispuneau de o anumită forță militară și a căror putere economică și autoritate politică veneau din exploatarea masei de țărani (rustici), îndatorați la dări și prestații. O situație similară este atestată în Moldova în prima jumătate a sec. 14. Pe această bază nucleele statale din sec. 10 se dezvoltă în microstate ca cele ale lui Litovoi, Ioan și Farcaș (Oltenia) și Seneslau (Muntenia); la E de Carpați, un rol important au jucat trei formațiuni: Moldova (pe valea râului Moldova), cu capitala la Baia, alta în părțile de N cu capitala la Siret și una în S Moldovei. Consolidarea acestor formațiuni reprezenta un obstacol în calea politicii a expansiune a Regatului ungar peste Carpați, astfel că un conflict între acesta și conducătorii formațiunilor statale românești devenea inevitabil. În 1277 Litovoi (cel din 1247 sau un succesor omonim), care își extinsese autoritatea asupra unor terit. (poate în stânga Oltului) și refuzase să plătească tribut regelui ungar, este ucis în luptă. În a doua jumătate a sec. 13 și prima jumătate a sec. 14, în condițiile întăririi elitei politico-militare și ale unor împrejurări externe favorabile (anarhia feudală din Regatul ungar, slăbirea forței politice și militare a Țaratului bulgar și a Hoardei de Aur), are loc unificarea formațiunilor politice de la S și E de Carpați în cadrul statelor feudale Țara Românească și, respectiv, Moldova. Basarab I (la Posada, 1330) și Bogdan I (în 1364-1365) au consolidat independența Țării Românești și a Moldovei, înfrângând încercările regalității ungare de a-și extinde stăpânirea și asupra terit. românești de la S și E de Carpați. Întemeierea statelor feudale românești a favorizat dezvoltarea demografică și economică, a pus bazele organizării social-politice și militare și a dat românilor o identitate politică, ferindu-i de pericolul integrării lor în hotarele regatelor vecine care își disputau stăpânirea spațiului carpato-dunărean. Structura economică și social-politică a Țărilor Române în Ev. med. prezintă trăsături clasice ale feudalismului: economia autarhică, organizarea domenială ca celulă economică, în cadrul căreia țăranii șerbi (iobagi, rumâni, vecini) erau obligați să asigure renta feudală stăpânilor de moșii. La nivelul structurilor politice, feudalismul din Țara Românească și Moldova se încadrează tipologic în feudalismul bizantin, iar cel din Transilvania, ca urmare a cuceririi maghiare, feudalismului apusean. O trăsătură specifică a societății medievale din Țara Românească și Moldova a fost menținerea unei însemnate categorii de țărani liberi (moșneni și răzeși), organizați în obști, beneficiind de anumite libertăți și privilegii, care le-au asigurat o pondere importantă în viața socială și politică a Țărilor Române. Prin situarea lor geopolitică și geostrategică, Țările Române au fost confruntate cu expansionismele concurente ale regatelor ungar, polon și Imp. Otoman, care din 1393 devine vecin la Dunăre cu Țara Românească. Mijlocul cel mai frecvent folosit pentru a conserva individualitatea lor politică – impus de altminteri de contextul politic – a fost recunoașterea unei suzeranități nominale ca, la adăpostul ei, să se evite o suzeranitate reală. Din a doua jumătate a sec. 14, Țările Române se angajează într-un îndelung efort de apărare împotriva Imp. Otoman ce se încadrează în cruciada târzie. În Țara Românească, Mircea cel Bătrân (1386-1418) câștigă bătălia de la Rovine (1394), iar după victoria mongolă de la Ankara (1402), intervine în lupta pentru succesiune din Imp. Otoman, izbutind, pentru scurt timp, să impună ca sultan pe un protejat al său. După căderea acestuia însă Mircea a fost constrâns să plătească haraci Porții (1417). Pentru a face față presiunii otomane sporite, voievodul Transilvaniei (Iancu de Hunedoara) (1441-1456), organizează un front antiotoman al țărilor române – prin sprijinirea ca domni în Țara Românească și Moldova a unor partizani ai săi – și stăvilește înaintarea otomană prin apărarea Belgradului, asediat de Mehmet al II-lea (1456). Acțiunea sa a fost continuată de domnul Țării Românești, Vlad Țepeș (1448, 1456-1462, 1476) care, după ce a nimicit garnizoanele turcești de la Dunăre, a înfrânt expediția întreprinsă împotriva lui de sultan (1462), dar nu a putut să se mențină în domnie, ca urmare a conflictului cu regele Ungariei, Matia Corvin. Domnia voievodului Moldovei Ștefan cel Mare (1457-1504) marchează apogeul luptei împotriva expansiunii otomane. Consolidându-și puterea în țară printr-o energică politică de întărire a autorității domnești și făcându-se respectat de vecini (în 1467, înfrânge la Baia pe Matia Corvin, regele Ungariei, iar în 1497, în codrii Cosminului, pe Ioan Albert, regele Poloniei), Ștefan s-a alăturat coaliției antiotomane alcătuită de Veneția, Ungaria și statul turcoman al lui Unun-Hasan în episodul cunoscut ca Războiul turco-venețian (1463-1479). Biruitor în lupta de la Vaslui (1475), el a avut de făcut față în anul următor unei mari expediții organizate de Mehmet al II-lea și încheiate cu un eșec pentru otomani. Lipsit de sprijinul puterilor europene, cărora li se adresase, în repetate rânduri, în vederea unor acțiuni comune, Ștefan a sfârșit prin a accepta plata haraciului, în schimbul angajamentului Porții de a nu interveni în afacerile interne ale țării. La sfârșitul sec. 15 și începutul sec. 16, succesele Imp. Otoman (cucerirea Chiliei și Cetății Albe în 1484, ocuparea Belgradului în 1521, zdrobirea Ungariei la Mohács în 1526) și posibilitatea de a-i utiliza pe tătarii din Crimeea ca instrument politic militar (deveniseră vasali Porții din 1475) au constrâns Țările Române să accepte suzeranitatea otomană, păstrându-și un statut de autonomie. Încercările Porții de a transforma statele române în provincii otomane au declanșat reacția viguroasă a acestora (Radu de la Afumați, Petru Rareș) care au făcut, în cele din urmă, respectată autonomia lor. Regimul dominației otomane a impus, alături de haraci, apăsătoare obligații materiale (grâne, vite, cherestea, contribuții bănești), care au sleit resursele economice ale Țărilor Române. Agravarea considerabilă a acestui regim a provocat riposta militară a statelor române, care au încercat să se emancipeze de sub suzeranitatea Porții. După o primă tentativă fără succes, a lui Ioan-Vodă, domnul Moldovei (1572-1574), se produce la sfârșitul sec. 16 războiul antiotoman al celor trei țări românești, care se alăturaseră unei noi coaliții europene (Liga Sfântă). În cursul acestui război, domnul Țării Românești, Mihai Viteazul (1593-1601), redobândește neatârnarea printr-un șir de victorii, cele mai importante fiind repurtate la Călugăreni și Giurgiu (1595). În cursul acestui război, din rațiuni politico-strategice, Mihai i-a îndepărtat din domnie, pe principele Transilvaniei, Andrei Báthori, și pe domnul Moldovei, Ieremia Movilă, înfăptuind (1600) astfel prima unire politică a Țărilor Române (Țara Românească, Transilvania și Moldova). Deși realizarea unirii Țărilor Române sub domnia lui Mihai Viteazul a fost de scurtă durată, amintirea ei a fost mereu evocată în cadrul ideologiei naționale din sec. 19, ca justificare a necesității constituirii statului național român. Reintrarea Țărilor Române sub dependența Porții la începutul sec. 17 s-a făcut în condițiile atenuării regimului de exploatare, iar teama de o nouă ridicare la luptă a românilor a constrâns Imp. Otoman să respecte autonomia celor trei state românești. În acest nou cadru se integrează domniile lui Radu Șerban (1602-1611, cu întreruperi), continuator al programului politic al lui Mihai Viteazul, Matei Basarab (1632-1654), exponent, cu mari însușiri politice, ai regimului boieresc, în Țara Românească, Vasile Lupu în Moldova (1634-1653), cu ambiții de continuator al Bizanțului imperial, Gabriel Bethlen (1613-1629) și Gheorghe Rákóczi I (1630-1648), în Transilvania, preocupați să asigure statului beneficii din intervenția în Războiul de 30 de Ani. O nouă acțiune antiotomană a Țărilor Române, condusă de Constantin Șerban (1654-1658), Mihnea III (1658-1659) și Gheorghe Rákóczi II (1648-1660), este reprimată de Poartă. Eșecurile militare ale Imp. Otoman din a doua jumătate a sec. 17 intensifică lupta de emancipare de sub suzeranitatea Porții. Promotorii ei, Șerban Cantacuzino (1678-1688) și Constantin Brâncoveanu (1688-1714), în Țara Românească, duc negocieri secrete cu puterile creștine sau se alătură deschis luptei antiotomane, ca Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei (1693, 1710-1711), care participă la campania antiotomană a țarului Petru I (1711). După înfrângerile suferite din partea armatelor austriece și după instituirea stăpânirii habsburgice asupra Transilvania (1699), Poarta introduce în Moldova (1711) și Țara Românească (1716) regimul fanariot, ceea ce a avut drept urmare limitarea autonomiei și înăsprirea exploatării otomane. Confruntați cu o criză demofiscală, domnii fanarioți au promovat o politică amplă de reforme, care, începută în domeniul fiscal, a cuprins progresiv toate sectoarele vieții sociale; dintre reformele adoptate, cea mai importantă a fost abolirea șerbiei de către Constantin Mavrocordat (1746, în Țara Românească, 1749, în Moldova).În Transilvania stăpânită de Habsburgi au avut numeroase răscoale, culminând cu marea răscoală condusă de Horea, Cloșca și Crișan (1784-1785), în urma căreia dependența personală a fost desființată (1785). Războaiele ruso-austro-turce pentru rezolvarea „Chestiunii orientale”, desfășurate și pe terit. Țărilor Române, au produs mari devastări și s-a încheiat prin amputări teritoriale în detrimentul Țării Românești și Moldovei; Oltenia s-a aflat temporar sub stăpânirea austriacă (1718-1739), Bucovina a fost cedată de Poartă Imp. Habsburgic (1775), iar prin Tratatul de Pace de la București, care punea capăt Războiului ruso-turc (1806-1812), parte de E a Moldovei, situată între Prut și Nistru (Basarabia) a fost anexată de Rusia. Destrămarea relațiilor feudale, ca urmare a progresului economic și a afirmării burgheziei a fost însoțită de avântul luptei de emancipare națională. În Transilvania, „regimul națiunilor” privilegiate (nobilimea maghiară, patriciatul săsesc și elita secuiască) era principalul obstacol în calea afirmării naționale a românilor; în Moldova și Țara Românească, dominația otomană devenise incompatibilă cu dezvoltarea noilor relații capitaliste; înlăturarea regimului feudal reclama ieșirea de sub dependența Porții. Inițiatorul luptei politice naționale în Transilvania a fost episcopul Ioan Inocențiu Micu (Clain). Acesta, invocând autohtonia, preponderența numerică și contribuția fiscală masivă a românilor transilvăneni, revendică egalitatea în drepturi cu celelalte trei „națiuni”. Rămase fără rezultat, demersurile lui Micu au fost reluate și dezvoltate în cadrul memoriului Suppplex Libellus Valachorum (1791), redactat de fruntașii Școlii Ardelene care, alături de egalitatea în drepturi, cereau reprezentarea proporțională în Dietă. Intensificarea luptei de emancipare socială și națională de la începutul sec. 19 a culminat cu mișcarea din 1821 din Țara Românească condusă de Tudor Vladimirescu, prin care se urmărea înlăturarea dominației otomane. Ea s-a integrat marelui curent de emancipare națională din Europa de SE, a cărei expresie a fost Eteria și a solidarizat toate forțele social-politice ale Țării Românești, determinând colaborarea lui Tudor Vladimirescu cu Eteria și marii boieri. Dezavuarea acțiunilor Eteriei și ale lui Tudor Vladimirescu de către țar – la Congresul Sfintei Alianțe de la Laibach (azi Ljubljana) – l-a silit pe Tudor să intre în negocieri cu turcii. Faptul a provocat conflictul dintre Tudor Vladimirescu și Alexandru Ipsilanti, conducătorul Eteriei; din ordinul acestuia, Tudor a fost prins și ucis. Intrarea armatei turcești în Țara Românească și Moldova a capăt mișcării. Deși înfrântă, ea s-a încheiat cu abolirea regimului fanariot și restabilirea domniilor pământene. Programele de reformă, care se înmulțesc în perioada imediat următoare, reflectă tendința generală de renovare socială și politică; acestui curent, care se manifesta mai puternic în Moldova, unde reprezentanții micii boierimi – Ioniță Sandu Sturdza – ocupa scaunul domniei, îi aparține și proiectul de constituție din 1822, zis al „cărvunarilor”, denumire care pune în evidență legăturile reformatorilor români cu mișcarea democratică europeană. Războiul ruso-turc, încheiat prin Pacea de la Adrianopol (1829) a deschis calea unor profunde prefaceri în viața internă a Țărilor Române. Abolind restricțiile comerciale impuse de Poartă Moldovei și Țării Românești, Tratatul de la Adrianopol a facilitat intrarea economiei celor două principate în circuitul european. Pentru a răspunde cererilor de produse cerealiere ale țărilor Vestului industrializat, se intensifică exploatarea forței de muncă a țărănimii prin sporirea cuantumului obligațiilor în muncă; marele domeniu se transformă într-o exploatare agricolă întemeiată pe clacă, a cărei producție este destinată în principal exportului. Totodată, boierii se străduiesc să-și elibereze stăpânirile funciare de servituțile feudale care le grevau și să transforme domeniul feudal în proprietate capitalistă. Pe plan legislativ, aceste prefaceri și-au găsit expresie în Regulamentele Organice. Dezvoltarea capitalistă a economiei și formarea burgheziei au imprimat un caracter acut confruntărilor sociale, iar în Transilvania se adăugau antagonismele izvorâte din discriminarea națională la care era supusă populația românească. Conflictele social-politice, latente, s-au manifestat viguros în Revoluția din 1848-1849, care, izbucnită aproape simultan în toate cele trei țări române – cauzele fiind comune – a fost, deopotrivă, parte integrantă a revoluției democratice europene și expresie a unității și solidarității forțelor novatoare. Adunările Ad-hoc, convocate, potrivit prevederilor Congresului de la Paris, au formulat cererea unirii Principatelor Române într-un singur stat cu numele de România, având un statut de autonomie și neutralitate (oct. 1857). Poziția ostilă Unirii, adoptată de Imp. Otoman, Imp. Habsburgic și Marea Britanie, a făcut ca revendicările românești să fie doar parțial acceptate: cele două Principate urmau să aibă câte un domnitor, guvern și adunări legiuitoare separate. Folosindu-se cu abilitate de imprecizia hotărârii reprezentanților celor șapte puteri, care nu prevăzuseră posibilitatea alegerii aceleiași persoane în cele două Principate, atât moldovenii cât și muntenii l-au ales domn pe colonelul Alexandru Ioan Cuza, candidatul partidei naționale (5 și 24 ian. 1859), realizându-se astfel Unirea Țării Românești cu Moldova. Noul domnitor, după ce a asigurat recunoașterea internațională a unirii Țării Românești cu Moldovei într-un singur stat, a inițiat un șir de reforme interne care urmau să consolideze Unirea, să elimine structurile social-politice perimate, să înzestreze noul stat cu instituții moderne și să asigure progresul societății. Măsurile preconizate de Cuza s-au lovit de rezistența grupărilor conservatoare care, dacă acceptau secularizarea averilor mănăstirești, s-au opus cu îndârjire reformei agrare. Cuza, sprjinit de cel mai apropiat colaborator al său, Mihail Kogălniceanu, a dat o lovitură de stat (2/14 mai 1864), dizolvând adunarea legislativă (în care predomina boierimea conservatoare) și a promulgat o nouă Constituție. Adoptată ulterior, legea rurală preconiza eliberarea țăranilor de servituțile feudale, aceștia devenind proprietarii loturilor de pământ aflate în folosința lor și urmând să plătească moșierilor, prin intermediul statului, o despăgubire. Prin Actul adițional la Convențiunea din aug. 1858 (semnat la Constantinopol în iun. 1864), Cuza a obținut autonomia deplină a României. Reformele înfăptuite de Cuza, îndeosebi reforma agrară și cea electorală, au întâmpinat o puternică opoziție din partea conservatorilor și liberal-radicalilor care, uniți într-o conjurație, l-au silit pe domnitor să abdice (11/23 febr. 1866) și să părăsească țara. Dând curs unui deziderat formulat în timpul Adunărilor Ad-hoc, Locotenența Domnească, instituită după abdicarea lui Cuza, oferă coroana României (1866) unui domn de origine străină, în persoana prințului german Carol din familia de Hohenzollern-Sigmaringen. Alegerea unui domn străin era motivată și de necesitatea de a se pune capăt competiției pentru domnie dintre marile familii boierești și amestecul marilor puteri limitrofe, care sprijineau diverși candidați, pentru a-și întări influența în societatea română. Încă de la urcarea sa pe tron, Carol I se pronunță, în plan intern, pentru modernizarea structurilor economice, politice și militare ale țării, iar în cel extern pentru menținerea și consolidarea statului internațional de stat autonom. Se promulgă o nouă Constituție, care consfințea unitatea și indivizibilitatea statului român, stabilește, pentru prima oară, în mod oficial, denumirea de România, în locul aceleia de Principatele Unite Române, consacră ca formă de stat monarhia constituțională, ereditară în familia principelui Carol, în linie direct masculină; în Constituție sunt prevăzute drepturile și libertățile cetățenești, precum și principiul separației puterilor în stat: legislativă, executivă și judecătorească. Primul deceniu al noii domnii s-a caracterizat prin instabilitate guvernamentală, reflex al divergențelor dintre grupările politice din țară. Noua fază a „crizei orientale”, declanșată de intensificarea mișcării de eliberare din Balcani, a deplasat centrul de greutate de la politica internă la cea externă. În urma negocierilor purtate la Livadia (oct. 1876), s-a semnat o Convenție româno-rusă (4/16 apr. 1877), care prevedea dreptul de a trece a trupelor ruse pe terit. R. spre Balcani, Rusia obligându-se să mențină și să apere integritatea terit. a R. Declarația de război adresată Porții de Rusia și intrarea armatei ruse pe terit. R. au provocat o ripostă militară a Imp. Otoman – bombardarea terit. românesc. La 9 mai, R. își proclamă independența de stat consolidată prin Războiul de Independență (1877-1878) și recunoscută pe plan internațional prin Pacea de la San-Stefano și Congresul de la Berlin (1878). Perioada de stabilitate cuprinsă între proclamarea independenței și izbucnirea Primului Război Mondial a favorizat rapida dezvoltare a economiei naționale. Promulgarea legii pentru încurajarea ind. (12/24 mai 1887) și adoptarea primelor tarife vamale protecționiste au asigurat un ritm mai rapid de dezvoltare a producției ind. autohtone. Cele mai însemnate progrese s-au înregistrat în domeniul ind. extractive (petrol-cărbune), alimentare și forestiere. Necesitățile economice au impus dezvoltarea rețelei de căi ferate și de reorganizare și modernizare a porturilor fluviale (Turnu Severin, Giurgiu, Brăila și Galați). Viața politică s-a polarizat în jurul Partidului Liberal (creat în mai 1875) și a Partidului Conservator (constituit în febr. 1880), a căror alternanță la conducerea țării a constituit trăsătura caracteristică a sistemului de guvernământ românesc. În 1893 s-a creat Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România. După 1848, Transilvania a devenit dependentă direct de Habsburgi, iar după instituirea dualismului austro-ungar (1867) a fost anexată la Ungaria, ceea ce a avut drept consecință agravarea politicii de discriminare și asimilare a românilor transilvăneni. Pentru continuarea luptei în noile condiții, elita intelectuală a creat Partidul Național Român (mai 1881) una dintre cele mai importante acțiuni ale sale fiind Memorandul din 1892. Dezvoltarea capitalismului în agricultură în condițiile menținerii unor forme anacronice alături de extinderea arendășiei și de pauperizarea țărănimii, a provocat răscoalele țărănești din 1888 și 1907. În politica externă, ca urmare a tensiunilor din relațiile româno-ruse din 1878, R. s-a apropiat de Puterile Centrale cu care a semnat (1883) un tratat secret de alianță, în ciuda puternicelor divergențe cu Austro-Ungaria, provocate de situația românilor din Transilvania, precum și de cauze de ordin economic. Aceste divergențe au slăbit cu timpul raporturile cu Tripla Alianță și au generat un curent favorabil apropierii de Franța și, implicit, de Antantă. La sfârșitul sec. 19 și începutul sec. 20, cu toate progresele obținute în înaintarea pe calea capitalismului, R. continua să fie o țară slab dezvoltată din punct de vedere economic, cu o ind. restrânsă, cu o economie având un pronunțat caracter agrar. În 1913, R. a participat la cel de-al Doilea Război Balcanic încheiat cu Pacea de la București (1913) prin care reg. din S Dobrogei – Cadrilaterul – revine României. La 28 iul. 1914 a izbucnit Primul Război Mondial între Antantă și Puterile Centrale. La scurt timp moare Carol I, urmând la tron nepotul său, Ferdinand I (1914-1927). Neutralitatea proclamată în aug. 1914 nu a împiedicat apropierea progresivă a R. de puterile Antantei, cărora li s-a alăturat în 1916, declarând război Austro-Ungariei (14 aug. 1916). După o scurtă înaintare în Transilvania, armata română a fost prinsă în cleștele unei duble ofensive germane – cu colaborarea trupelor austro-ungare, bulgare și turce – din direcția Carpaților și a Dunării. Armata română a fost silită să părăsească Oltenia și Muntenia; regele Ferdinand și guvernul s-a refugiat la Iași. În vara anului 1917, încercarea forțelor germano-austriece de a rupe frontul român s-a soldat cu un grav eșec în urma ofensivei române de la Mărăști (iul.-aug.), a zdrobirii ofensivei germano-austro-ungare prin bătălia de la Mărășești (aug.) și prin bararea (aug.) văii Trotușului (a treia bătălie de la Oituz). Situația R., în urma negocierilor germano-ruse de la Brest-Litovsk, a devenit critică; în aceste condiții guvernul român a intrat în negocieri cu Puterile Centrale și a încheiat armistițiul de la Focșani (26 nov./9 dec. 1917), căruia i-a urmat Tratatul preliminar de la Buftea și apoi Tratatul de pace de la București (24 apr./7 mai. 1918). Prin clauzele tratatului, R. era constrânsă la pierderi terit. și concesii economice în favoarea Puterilor Centrale. La 27 mart./9 par. 1918, Sfatul Țării de la Chișinău a votat unirea Basarabiei cu România. În nov. 1918, guvernul român a denunțat Tratatul de la București și a redeschis ostilitățile cu Puterile Centrale. În condițiile înfrângerii Puterilor Centrale în război și a dezmembrării Austro-Ungariei, Bucovina (15/28 nov. 1918) și Transilvania (18 nov./1 dec. 1918) se unesc cu R., desăvârșindu-se astfel formarea statului național român, cu consecințe pozitive asupra întregii evoluții economice, politice și sociale a țării. La 28 iun. 1919, R. a devenit membră a Societății Națiunilor. Pe plan intern, printre primele măsuri inițiate, au fost reforma sistemului electoral din 1918 (care asigura o participare mai largă a populației, îndeosebi a țărănimii la viața politică a țării) și reforma agrară din 1921 (prin care se expropriau cu despăgubire peste 6.000.000 ha, adică 66% din întreaga suprafață de pământ deținută de moșierime). Reforma agrară a dat impuls dezvoltării capitalismului în agricultură. În anii 1921-1930 are loc o dezvoltare mai accentuată a ind., care a cunoscut un avânt însemnat și s-a diversificat, deși în structura continua să predomine ind. bunurilor de consum și ind. extractivă. În 1923 a fost adoptată o nouă Constituție, care a proclamat R. „stat național unitar și indivizibil”, înscriind în același timp prevederi cu caracter democratic („libertatea muncii”, „libertatea de asociere”, „dreptul de vot” ș.a.). La Congresul Partidului Socialist (8-12 mai 1921), s-a hotărât, prin votul majorității, transformarea Partidului Socialist în Partidul Comunist din România, care și-a propus ca obiectiv răsturnarea burgheziei și moșierimii, în vederea cuceririi puterii politice și instaurarea dictaturii proletariatului și țărănimii. A fost scos în afara legii (1924), ca urmare a subordonării sale totale față de Komintern, și de U.R.S.S., acesta pronunțându-se, între altele, pentru autodeterminarea până la despărțire a Basarabiei de România. Criza economică mondială din 1929-1933 s-a manifestat în R. cu o violență deosebită. În 1932 indicele general al prod. ind. a scăzut din punct de vedere valoric la 57,7% față de 1929; multe întreprinderi ind. au fost închise; numărul șomerilor au ajuns la c. 35% din totalul angajaților; salariile au scăzut la jumătate. Criza a dus la ruinarea a mil. de producători agricoli și la accentuarea degradării agriculturii. După 1918, pe parcursul colaborării din Partidul Țărănesc (creat în dec. 1918) și Partidul Național Român (înființat în 1881) s-au creat condițiile fuzionării acestora și întemeierii Partidului Național-Țărănesc (oct. 1926), care în perioada interbelică a sec. 20 a fost al doilea mare partid de guvernământ. Criza economică a fost însoțită de o criză politică caracterizată prin scindarea partidelor. În iun. 1930, Carol II (îndepărtat de la succesiune în 1926; în locul său, între 1927 și 1930, Mihai I, minor, a fost rege sub tutela unui Consiliu de regență) revine în țară cu sprijin intern și extern și se proclamă rege (1930-1940). După ieșirea din criza economică, prod. ind. și agricolă a înregistrat o continuă creștere, atingând în 1938 cel mai înalt nivel antebelic. După Primul Război Mondial, R. a desfășurat, pe plan extern, o serie de acțiuni politice, economice și diplomatice, îndreptate spre consolidarea statului național român, spre menținerea integrității terit. În anii 1920-1921 a încheiat tratate de alianță bilaterale cu Cehoslovacia și Iugoslavia, punând împreună baza unui organism politic internațional, cunoscut sub numele de Mica Înțelegere, iar în 1921 a semnat cu Polonia, în scopuri defensive, un tratat de alianță. Preocupată de menținerea păcii prin apărarea statu-quo-ului terit., R. a reînnoit în 1926 tratatul de alianță din 1921 cu Polonia și a semnat, în 1926, un tratat de amiciție și arbitraj cu Franța (reînnoit în 1936); totodată, prin încheierea unui tratat cu Italia (1926), guvernul român a reglementat raporturile cu aceasta. Cu prilejul adunărilor generale ale Societății Națiunilor, prezidate de ministrul de Externe Nicolae Titulescu în 1930 și 1931, R. s-a pronunțat în favoarea soluționării controversatelor probleme ale dezarmării și securității. În anii următori, consacrându-și eforturile spre crearea sistemului securității colective, inițiat de Franța și U.R.S.S., R. a luat inițiativa reorganizării Micii Înțelegeri (1933), a semnat Convențiile de la Londra de definire a agresiunii (1933), a încheiat alături de Iugoslavia, Turcia și Grecia, Pactul Balcanic (1934), a stabilit relațiile diplomatice cu U.R.S.S. și a purtat (1936) negocieri pentru încheierea unui pact de asistență mutuală româno-sovietic, abandonat după înlăturarea din guvern a lui N. Titulescu (29 aug. 1936). A susținut adoptarea hotărârii de a se aplica sancțiuni economice Italiei fasciste, care atacase Ethiopia (1935), și a protestat împotriva remilitarizării zonei renane (1936), precum și împotriva anexării Austriei (1938) de către Germania Nazistă. În febr. 1938, regele Carol II a instaurat regimul de monarhie autoritară, în timpul căruia au fost luate o serie de măsuri (abolirea Constituției din 1923, dizolvarea partidelor politice, restrângerea atribuțiilor parlamentului ș.a.). După acordul de la München (1938) și dezmembrarea Cehoslovaciei de către cel de-al Treilea Reich, R. s-a văzut silită să accepte încheierea, în 1939 și 1940, a unor tratate economice cu Germania. În împrejurările complexe ale izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial, în urma semnării Pactului Molotov-Ribbentrop (23 aug. 1939), R. s-a găsit izolată pe plan extern. Situația s-a înrăutățit și mai mult, devenind deosebit de grea după capitularea Franșei (iun. 1940) – principalul aliat al R. – și înfrângerea pe continent a Marii Britanii, amenințată ea însăși de invazia trupelor germane. La 28 iun. 1940, în urma notelor ultimative sovietice, Basarabia și N Bucovinei au fost anexate la U.R.S.S. După înfrângerile suferite de Franța și Marea Britanie pe Frontul de Vest regele Carol al II-lea a decis să dea o orientare progermană politicii externe a R. La 4 iul. 1940 a fost adus la putere un guvern agreat de cercurile guvernamentale germane, care a renunțat la garanțiile franco-engleze din apr. 1939. Germania și Italia au impus R. Dictatul de la Viena (30 aug. 1940), prin care partea de NV a Transilvaniei, cu o suprafață de 43.000 km², populată de c. 2.600.000 de locuitori, în majoritate români, era cedată Ungariei. La 7 sept. 1940, partea de S a Dobrogei (Cadrilaterul) a intrat în componența Bulgariei. Criza politică internă, agravată de succesiunea de catastrofe interne, l-a silit pe Carol al II-lea să renunțe la tron (6 sept. 1940) în favoarea fiului său Mihai (1940-1947). Convins că restaurarea frontierelor României Mari se poate face numai cu ajutorul Reich-ului, noul conducător al statului, generalul Ion Antonescu, se alătură Germaniei în războiul împotriva U.R.S.S. (iun. 1941). La 23 aug. 1944, mareșalul Antonescu este arestat din ordinul regelui Mihai I, R. raliindu-se cu întregul potențial ec. militar Puterilor Aliate până la sfârșitul războiului (9 mai 1945). Tratatul de Pace de la Paris (1947) recunoaște anularea Dictatului de la Viena, dar consacră totodată anexarea Basarabiei și N Bucovinei de către U.R.S.S. Inclusă în sfera de hegemonie a U.R.S.S., ca urmare a ocupării terit. ei de către Armata Roșie și a acordului de procentaj Churchill-Stalin (oct. 1944), R. cunoaște, în etapa istorică următoare, un regim totalitar, de represiune polițienească, al cărui partizan principal a fost Gheorghe Gheorghiu-Dej, conducătorul partidului și statului român timp de aproape 20 de ani. Ca urmare, R. a traversat aceeași evoluție ca și celelalte state est-europene devenite satelite ale U.R.S.S.; proclamarea Republicii Populare (30 dec. 1947), trecerea la dictatura partidului unic comunist (1948), naționalizarea întreprinderilor (1948), colectivizarea forțată a agr. (1949-1962) și dezvoltarea centralizat-planificată a întregii societăți, lichidarea vechii elite politice, culturale, religioase și militare, precum și a participanților la Rezistența anticomunistă. Membră a C.A.E.R. (1949), a Tratatului de la Varșovia (1955) și a O.N.U. (1955). Adversar al destalinizării lansate de N.S. Hrușciov (1956), Gheorghiu-Dej a promovat o politică de relativă distanțare a R. față de U.R.S.S. și de deschidere față de Occident, care n-a fost însoțită de introducerea unor reforme reale în economie și de democratizare a vieții sociale și politice. Expresia noii orientări a fost Declarația din apr. 1964 a C.C. a P.M.R. în problemele mișcării comuniste internaționale și a relațiilor între țările socialiste. După moartea lui Gh. Gheorghiu-Dej, succesorul său, N. Ceaușescu (din 1965, secretar general al partidului și din 1967, șef al statului), după o scurtă perioadă de relaxare politică, a continuat, în plan intern, linia dură a predecesorului, iar în cel extern a amplificat politica de individualizare a României în C.A.E.R. și Tratatul de la Varșovia. R. a avut o serie de inițiative și demersuri – stabilirea relațiilor cu R.F. Germania (1967), menținerea relațiilor cu statul Israel după „Războiul de șase zile” (1967), condamnarea invadării Cehoslovaciei (1968) – care au singularizat-o în blocul sovietic și au atras interesul marilor puteri occidentale, ilustrat de vizitele în R. ale generalului de Gaulle (1967) și președintelui S.U.A., Richard Nixon (1969), a președintelui Băncii „The Chase Manhattan”, David Rockefeller (1973), a președintelui S.U.A., Gerald Ford (1975), a primului ministru al Marii Britanii, Harold Wilson (1975), al primului ministru al Italiei, Arnaldo Forlani (1975), a cancelarului federal al R.F. Germania, Helmut Schmidt (1978), a președintelui Franței, Valéry Giscard d’Estaing (1979) ș.a. Sub conducerea lui N. Ceaușescu (1965-1989), R. se prezintă ca o țară cu un regim de dictatură după modelul sovietic, dar cu o autonomie în politica externă. Accentuarea din anii ’70 ai sec. 20 a represiunii interne, manifestările grotești ale cultului personalității cuplului Ceaușescu și dificultățile economice tot mai grave au slăbit progresiv adeziunea populației față de politica zisă „de independență” a regimului. Angajarea resurselor țării în proiecte gigantice a contribuit la reducerea drastică a nivelului de trai al populației. Revolta populară din dec. 1989 a eliminat regimul de dictatură comunistă, deschizând perspectiva reinstaurării democrației, a sistemului politic pluralist, a ec. de piață și a reintegrării R. în Europa. Moștenirea celor patru decenii și jumătate de comunism, rezistența vechilor structuri și mentalități, fărâmițarea forțelor politice într-o multitudine de partide au generat, în anii 1900-1991, tensiuni social-politice cu izbucniri violente, cele mai nocive pentru imaginea țării în exterior dovedindu-se „mineriadele”. Alegerile locale, parlamentare și prezidențiale din 1990, 1992, 1996, 2000 și 2004 și adoptarea, la 21 nov. 1991, a noii Constituții, validată de referendumul din 8 dec. 1991 (modificată de Parlament și adoptată prin referendum național din 18-19 nov. 2003), au reprezentat tot atâția pași pe drumul despărțirii de trecutul totalitar, al funcționalității noii democrații și al principiului alternării la putere. Alegerile prezidențiale din 20 mai 1990, ca și cele din 18 oct. 1992 și 26 nov. 2000 sunt câștigate de candidatul F.S.N. (din 29 apr. 1992, P.D.S.R.), Ion Iliescu. Guvernul instaurat după alegerile parlamentare din 20 mai 1990 a făcut primii pași în tranziția spre o economie de piață, în redarea parțială și extrem de lentă a pământului foștilor proprietari sau urmașilor acestora (până la 10 ha de familie), în privatizarea comerțului, turismului, liberalizarea prețurilor ș.a. În urma dezmembrării U.R.S.S., Republica Moldova (constituită din cea mai mare parte a Basarabiei), și-a proclamat, la 27 aug. 1991, independența de stat, statut recunoscut în aceeași zi de către R. Prăbușirea prod. ind. (comparativ cu 1989, în anul 1992, 54%), dizolvarea C.A.E.R.-ului, care absorbea c. 80% din exporturile R., criza iugoslavă ș.a. au accentuat regresul economiei românești. Ritmul lent al procesului de privatizare și al reformelor economice, rata înaltă a inflației și deprecierea monedei naționale, șomajul au avut ca rezultat sporirea dificultăților și a duratei perioadei de tranziție de la comunism la capitalism. Alegerile parlamentare și prezidențiale din 1996 au fost câștigate de forțele aflate în opoziție; președinte: Emil Constantinescu. La 12 dec. 1996 s-a constituit un guvern de coaliție alcătuit din Convenția Democratică Română (o alianță electorală formată din P.N.Ț.-C.D., P.N.L. și alte formațiuni politice și organizații civile), Uniunea Social-Democratică (alianță formată din Partidul Democrat și P.S.D.R.) și U.D.M.R. (formațiune participantă pentru prima oară la guvernare). Structura doctrinară eterogenă a forțelor coaliției, frecventele dispute dintre acestea au generat lipsa de fermitate a acțiunilor de reformă economică și restructurare socială. Urmarea a constituit-o scăderea P.I.B., menținerea unei rate ridicate a inflației și un deficit comercial important în anii 1997 și 1998, R. rămânând astfel în ultimul eșalon al statelor în tranziție din Europa Centrală și de Est. La alegerile din 26 nov. 2000 numai 5 din cele aproape 50 de partide participante au depășit pragul electoral de 5%, accedând în noul for legislativ. P.D.S.R., care a obținut aproape 48% din mandatele noului parlament, a format un guvern minoritar. La 28 dec. 2000, prim-min. al R. a prezentat Parlamentului programul de guvernare, care prevedea relansarea creșterii economice, combaterea sărăciei și șomajului, refacerea autorității statului și a instituțiilor sale, reducerea birocrației, combaterea corupției și criminalității, continuarea și accelerarea procesului de integrare în Uniunea Europeană și în N.A.T.O. În iun. 2001 s-a constituit, în urma fuziunii P.D.S.R. cu P.S.D.R., P.S.D. Într-o zonă geografică afectată de crize, R. s-a impus după 1989 ca un factor de echilibru și stabilitate. R. a devenit la 1 febr. 1993 membru asociat al Uniunii Europene, membru cu drepturi depline al Consiliului Europei (29 sept. 1993), iar la 26 ian. 1994, R. a fost primul stat european care a semnat Parteneriatul de Pace propus de N.A.T.O., a luat parte la exercițiile multinaționale, unele desfășurate pe terit. său, și a trimis trupe de menținere a păcii în zone de conflict ale lumii (Somalia, Angola, Bosnia și Herțegovina, Kosovo, Afghanistan și Iraq), în cadrul unor acțiuni coordonate de O.N.U. sau N.A.T.O. La 15 dec. 2000, R. a început, la Bruxelles, tratativele de aderare la Uniunea Europeană, iar la summit-ul celor 19 state membre N.A.T.O. de la Praga (21-22 nov. 2002), R. alături de alte șapte state europene, este invitată pentru negocieri de aderare la această Alianță. La 26 mart. 2003, R. semnează la Bruxelles, protocolul de aderare la N.A.T.O., iar în 29 mart. 2004 devine din punct de vedere juridic membru cu drepturi depline al N.A.T.O. Integrarea în Uniunea Europeană, opțiune împărtășită de cvasitotalitatea forțelor politice, rămâne o prioritate absolută a politicii externe românești. Alegerile parlamentare din nov. 2004 au fost câștigate de P.S.D., iar în turul al doilea al alegerilor prezidențiale din dec. 2004 victoria a revenit, la limită, candidatului Alianței Dreptate și Adevăr P.N.L.-P.D., Traian Băsescu. După runde de negocieri, guvernul a fost format de o coaliție de patru partide P.N.L., P.D., U.D.M.R. și P.U.R. (din 2005, Partidul Conservator), care și-a propus ca obiective consolidarea statului de drept și a democrației, restrângerea intervenției statului în economie și întărirea funcției de garant al legalității individuale, respectarea strictă a angajamentelor în procesul de aderare la U.E., precum și integrarea deplină a României în structurile de securitate euroatlantice. Cu toate că noul guvern al coaliției a accelerat ritmul reformelor (introducerea cotei unice de impozitare de 16%, reforma sistemului judiciar, adoptarea legilor de restituire a proprietăților, asaltul asupra marilor datornici către fisc, aplicarea regulilor concurenței etc.) nu a rezolvat în totalitate problemele în nici unul dintre cele șapte domenii semnalate la Bruxelles: combaterea corupției la nivel înalt și instituțional, aplicarea în practică a reformelor din sistemul judiciar, afacerile interne, controlul la frontiere, agricultura, mediul, concurența și achizițiile publice. În plan extern, R. a semnat, la Luxemburg (15 apr. 2005), Tratatul de aderare la U.E., care urmează să fie ratificat în 2005-2006, de parlamentele statelor membre ale U.E. în vederea admiterii R. la 1 ian. 2007. La 6 dec. 2005, secretarul de Stat al S.U.A., Condolezza Rice, și ministrul de Externe al României, Mihai Răzvan Ungureanu, semnează la Palatul Cotroceni, Acordul privind instalarea a patru baze militare americane pe terit. R.: Babadag, aerodromul Mihail Kogălniceanu, Smârdan – Galați și Cincu, Sibiu – Brașov. Republică parlamentară.

SAN RAFAEL, parc național în partea de S a Rep. Chile, situat pe țărmul Oc. Pacific; 5.900 km². Declarat parc în 1945. Include laguna SanRafael, un fiord de 16 km lungime, între pen. Taitao și continent, canioane, elemente de floră și faună rare.

SĂVULESCU, 1. Traian S. (1889-1963, n. Râmnicu Sărat), biolog român. Acad. (1963), prof. univ. la București. Președinte al Acad. Române (1848-1959). Ministru al Agriculturii și Domeniilor (1946-1948). Contribuții în geobotanică și micologie. Fondator al școlii de fitopatologie și organizator al acțiunilor de combatere a dăunătorilor plantelor de cultură. Inițiatorul și conducătorul colectivului care a elaborat monumentala lucrare „Flora R.S. România”. 2. Alice S. (1905-1970, n. Oltenița), botanist român. Acad. (1963). Cercetări asupra ciupercilor și virusurilor fitopatogene și asupra bolilor plantelor.

SIMIONESCU Ion Th. (1873-1944, n. sat Fântânele, jud. Bacău), geolog și paleontolog român. Acad. (1911), prof. univ. la Iași și București. Preșdinte al Acad. Române (1941-1944). Lucrări de paleontologie și de stratigrafie a diferitelor regiuni ale României („Studii geologice și paleontologice în Dobrogea”). Lucrări de popularizare a științelor naturii („Din viața Pământului”, „Flora României”, „Fauna României”).

SPECTRU s.n. 1. Ansamblul radiațiilor de frecvențe diferite care alcătuiesc o radiație electromagnetică complexă. ◊ Spectru atomic = spectru creat prin tranziții electronice în atomii elementelor; spectru molecular = spectru creat prin tranziții între nivelele energetice ale moleculelor aflate în stare liberă. ♦ Ansamblu de valori pe care le poate lua o anumită mărime în condiții determinate. 2. Totalitatea radiațiilor electromagnetice ale unui corp ceresc dispuse în funcție de lungimea lor de undă sau de frecvență. ◊ Spectru solar = spectrul radiației emise de Soare. 3. Fantomă, vedenie, fantasmă. ♦ (Fig.) Ceea ce produce spaimă; pericol iminent. 4. Spectru floristic = raportul cantitativ, exprimat în procente, dintre familiile de plante care formează flora unui anumit teritoriu. [Pl. -re, (s.m.) -ri. / cf. fr. spectre, lat. spectrum].

*stil n., pl. urĭ (lat. stilus și stylus, d. vgr. stýlos; fr. style. V. stur). Condeĭ de metal cu care ceĭ vechĭ scriaŭ zgîrîind ceara care acoperea niște tăblițe. Fig. Modu de a scrie (de a construi fraza, de a te exprima: stilu e omu, stil simplu, stil viguros, stilu lui Odobescu, stil militar, stil arhaic. Modu de a picta, de a sculpta, de a executa în artă: stilu luĭ Rafael, biserică în stil bizantin, stil Ludovic XIV. Modu de a indica timpu, de a socoti zilele (după calendaru iulian saŭ gregorian): stilu vechĭ era cu 13 zile în urma celuĭ noŭ. Bot. Prelungirea filiformă a ovaruluĭ, terminată pin stigmat. – Stilu Renașterii, V. renaștere. Stilu Ludovic XIII e o reactiune contra eleganțeĭ Renașteriĭ. E influențat de arta flamandă, grav, cam greoĭ, dar măre). Androuet du Ce- ceau și lacob de Brosse dădură edificiilor forme pătrate și colțuroase, și totușĭ zvelte. Stilu Ludovic XIV e o întoarcere completă la ordinele și amănuntele antice, ceĭa ce-ĭ dă un aspect regular și cam rece. Ornamentațiunea e foarte bogată. Salele enorme îs ornate cu aur, cu figuri alegorice și cu picturi vioaĭe, ĭar mobilele încărcate de aur, aramă saŭ sidef. Stilu Ludovic XV are aceleașĭ caractere, dar maĭ reduse. Salele-s maĭ micĭ. În decorare, linia dreaptă e înlocuită de cea curbă: scoicĭ, frunze de palmier, liniĭ de forma góndolelor; suprafețele pline de scene pastorale saŭ motive vesele decorative. Stilu Ludovic XVI imitează, în decorarea interioară, frescele de la Pompeĭ și Herculanum, care se descoperise de curînd. Acoperirea cu plăcĭ de lemn prețios ornează toate mobilele. Scenele cîmpeneștĭ și sentimentale îs la modă. Stilu Imperiuluĭ V. Imperiŭ. Stilu modern saŭ noŭ tradează influenta arteĭ decorative engleze și japoneze și se distinge pin căutarea originalitățiĭ și bogăția ornamentelor luate dintr’o floră și o faună de fantazie.

TERȚIAR², -Ă adj. 1. care reprezintă al treilea stadiu, a treia fază în dezvoltarea unui lucru. ♦ (ec.) sector ~ = sector al activității economice a unei țări, neproducător direct de bunuri, reprezentat preponderent de comerț și prestații (transporturi, administrație etc.). ◊ (med.; despre simptome) care apare după primele două faze ce caracterizează o boală. 2. eră ~ă (și s. n.) = neozoic. 3. (despre faună, floră, formații geologice) care aparține erei terțiare² (2). (< fr. tertiaire, lat. tertiarius)

TRIASIC, -Ă, triasici, -ce, s. n., adj. 1. S. n. Prima perioadă a erei mezozoice, caracterizată printr-o floră în care predomină gimnospermele și printr-o faună în care apar belemniții, unii coralieri și primii dinozauri. 2. Adj. Care aparține triasicului (1), privitor la triasic. [Pr.: tri-a-] – Din fr. triasique.

TRIASIC, -Ă, triasici, -ce, s. n., adj. 1. S. n. Prima perioadă a erei mezozoice, caracterizată printr-o floră în care predomină gimnospermele și printr-o faună în care apar belemniții, unii coralieri și noi reptile. 2. Adj. Care aparține triasicului (1), privitor la triasic. [Pr.: tri-a-] – Din fr. triasique.

UREDINOFLORĂ s.f. (Bot.) Floră cuprinzînd uredinalele. [< fr. urédinoflore].

UREDINOFLORĂ s. f. floră a uredinalelor. (< fr. urédinoflore)

VEGETAȚIE s. 1. (BOT.) înveliș vegetal. 2. (BOT.) v. floră. 3. v. verdeață. 4. v. creștere.

zee f. zeiță: frumoasa zee Flora și-a părăsit culcușu-i AL.