LIBER², -Ă, liberi, -e, adj. 1. (Despre oameni) Care se bucură de libertate, de independență individuală și cetățenească, care are drepturi politice și cetățenești depline. ♦ (Despre popoare, state, orașe) Independent, neatârnat, nesupus (unei puteri străine), autonom. 2. (Despre oameni) Care are posibilitatea de a acționa după voința sa, de a face sau de a nu face ceva; care nu este supus nici unei constrângeri; slobod. ◊ Liber arbitru = libertate absolută a voinței omului, postulată la idealismul filozofic¹, în opoziție cu determinismul. 3. (Despre acțiuni) Care nu este supus unei restricții cu caracter arbitrar. ◊ Traducere liberă = traducere care redă conținutul originalului în formele proprii limbii în care se traduce, fără să respecte riguros forma originalului. Versuri libere = rânduri de poezie neprozodică, în care normele prozodice, dacă apar, sunt aplicate necanonic, după dorința autorului. Intrare liberă = intrare fără plată într-o sală de spectacol, pe un stadion etc. Lovitură liberă = (la unele jocuri sportive cu mingea) lovitură acordată unei echipe drept compensație pentru o infracțiune sau o greșeală comisă de echipa adversă. Profesiune liberă = profesiune exercitată de o persoană pe cont propriu (fără să fie angajată permanent într-o instituție sau întreprindere). ◊ Compus: (Substantivat) liber-profesionist = persoană care exercită o profesiune liberă. 4. (Despre timp) De care se poate dispune la bunul plac, care este în afara obligațiilor (profesionale). ◊ Expr. (Substantivat) A avea liber = a se afla în afara obligațiilor (mai ales profesionale) pe o perioadă de timp; a fi scutit pentru un timp oarecare de obligațiile (profesionale) pe care le are în mod obișnuit, a putea dispune de timpul său. 5. (Despre bănci, scaune, locuințe etc.) Care nu este ocupat, gol; neînchiriat. 6. (Despre oameni) Care nu are obligații față de alții; neangajat, disponibil. 7. Care este lipsit de artificialitate, natural, degajat, armonios, ușor. ◊ Expr. (Adverbial) A vorbi liber = a) a ține un discurs, o prelegere etc. fără a citi un text; b) a fi sincer, a spune deschis ceea ce gândești; c) a vorbi fără perdea, obscen. (A vedea) cu ochii liberi = (a vedea) fără ajutorul unui instrument optic. Desen liber = desen artistic efectuat fără ajutorul vreunui instrument tehnic. 8. (În loc. adv.) În aer liber = în plin aer, în mijlocul naturii. Sub cerul liber = afară, într-un loc descoperit. – Din fr. libre, lat. liber.

fără perdea expr. exprimat / spus / făcut în mod necuviincios, trivial, obscen.

hard adj. (americanism) Puternic ◊ „Se pare că este un porno-hard, adică «fără perdea», de aceea este un film interzis spectatorilor sub, doar, 16 ani.” R.l. 1 X 93 p. 2; v. și disco

perdeá f., pl. ele (turc. [d. pers.] perdé, perdea, cataractă la ochĭ, ton muzical, modestie, candoare). Pînză care se pune la ferestre ca să oprească lumina de afară saŭ privirile celor de afară: a trage perdeaŭa în jos orĭ în sus, a trage perdeaŭa (a o lăsa în jos), a rîdica, a lăsa perdeaŭa, a da perdelele’ntr’o parte (V. stor). Cortina de la ușa camereĭ domnuluĭ în vechime. Odaĭe, îngrăditură făcută din gard de stuf p. oĭ. Cataractă, albeață care se formează pe lumina ochĭuluĭ la bătrînĭ (V. povoĭală). Vechĭ. Ton muzical: cu o perdea maĭ jos. Cu perdea saŭ fără perdea, cu sfială orĭ fără sfială, cu cuviință orĭ fără cuviință: a vorbi cu perdea. A te da după perdea, a te ascunde, a te substrage de la răspundere.

perdeà f. 1. pânză ce se pune la ferestre: niște perdele de mătase ISP.; a se da după perdea, a se ascunde; a ridica perdeaua, a da lucrurile pe față; 2. cortina ușii de intrare la camera lui Vodă: Vodă cheamă un ostaș dela perdea OD.; 3. cortină de teatru (în jocul păpușilor): cum să jucăm păpușile? cu perdea ori fără perdea? POP. 4. fig. rezervă, bunacuviință (metaforă luată dela modul de a juca păpușile): îi vorbesc cu perdea..., ca să no rușinez CAR.; a da cuiva o perdea, a-l dojeni pentru o necuviință, a-i da un frecuș; 5. pohoeală la ochi (ce acopere lumina ca o perdea); 6. șopron sau adăpost de oi pentru iarnă: șuri și ocoale pentru boi și vaci, perdea pentru oi CR. [Turc. PERDÈ, văl, portieră, cataractă la ochi, modestie, curățenie sufletească].

LIBER², -Ă, liberi, -e, adj. 1. (Despre oameni) Care se bucură de libertate, de independență individuală și cetățenească, care are drepturi politice și cetățenești depline. ♦ (Despre popoare, state, orașe) Independent, neatârnat, nesupus (unei puteri străine), autonom. 2. (Despre oameni) Care are posibilitatea de a acționa după voința sa, de a face sau de a nu face ceva; care nu este supus niciunei constrângeri; slobod. ◊ Liber-arbitru = capacitate a unei persoane de a se detașa de orice constrângere interioară și de a alege un curs al acțiunii din mai multe variante posibile. 3. (Despre acțiuni) Care nu este supus unei restricții cu caracter arbitrar. ◊ Traducere liberă = traducere care redă conținutul originalului în formele proprii limbii în care se traduce, fără să respecte riguros forma originalului. Versuri libere = rânduri de poezie neprozodică, în care normele prozodice, dacă apar, sunt aplicate necanonic, după dorința autorului. Intrare liberă = intrare fără plată într-o sală de spectacol, pe un stadion etc. Lovitură liberă = (la unele jocuri sportive cu mingea) lovitură acordată unei echipe drept compensație pentru o infracțiune sau o greșeală comisă de echipa adversă. Profesie liberă = profesie exercitată de o persoană pe cont propriu (fără să fie angajată permanent într-o instituție sau întreprindere). ◊ Compus: s. m. și f. liber-profesionist = persoană care exercită o profesie fără a fi angajat pe baza unui contract de muncă; liber-cugetător = persoană care promovează o atitudine independentă față de orice tradiție și autoritate, cu deosebire religioasă. 4. (Despre timp) De care se poate dispune la bunul-plac, care este în afara obligațiilor (profesionale). ◊ Expr. (Substantivat) A avea liber = a se afla în afara obligațiilor (mai ales profesionale) pe o perioadă de timp; a fi scutit pentru un timp oarecare de obligațiile (profesionale) pe care le are în mod obișnuit, a putea dispune de timpul său. 5. (Despre bănci, scaune, locuințe etc.) Care nu este ocupat, gol; neînchiriat. 6. (Despre oameni) Care nu are obligații față de alții; neangajat, disponibil. 7. Care este lipsit de artificialitate, natural, degajat, armonios, ușor. ◊ Expr. (Adverbial) A vorbi liber = a) a ține un discurs, o prelegere etc. fără a citi un text; b) a fi sincer, a spune deschis ceea ce gândește; c) a vorbi fără perdea, obscen. (A vedea) cu ochii liberi = (a vedea) fără ajutorul unui instrument optic. Desen liber = desen artistic efectuat fără ajutorul vreunui instrument tehnic. 8. (În loc. adv.) în aer liber = în plin aer, în mijlocul naturii. Sub cerul liber = afară, într-un loc descoperit. – Din fr. libre, lat. liber.

DECOLTAT, -Ă, decoltați, -te, adj. 1. (Despre veșminte) Răscroit la gît în așa fel încît să rămînă descoperită o parte din piept, din umeri, uneori și din spate; (despre persoane, mai ales despre femei) care poartă astfel de veșminte. Atîrnau... [portrete] ale bunicelor decoltate în crinolină. DUMITRIU, B. F. 44. Amîndoi în ținută de seară, ea decoltată purtînd o rochie de culoarea vinului roș-negru. CAMIL PETRESCU, T. I 89. E o femeie tînără, în rochie albă de seară... foarte decoltată. SEBASTIAN, T. 232. [Îi] șade foarte bine decoltată. VLAHUȚĂ, O. AL. II 68. 2. Fig. Indecent, necuviincios; fără perdea. Glume decoltate.

DEOCHEAT, -Ă, deocheați, -te, adj. 1. (În superstiții) Bolnav din cauza deochiului. (Atestat în forma regională diocheat) Iar capul cel diocheat Să rămîie luminat, Curat, de boală scăpat. ALECSANDRI, P. P. 10. 2. Fig. Indecent, necuviincios; decoltat, piperat, fără perdea. Trece peste toate glumele și frazele voastre, oricît de nesărate și deocheate sînt cîteodată. C. PETRESCU, A. R. 29. ♦ Cu reputație proastă; compromis, pătat. (Substantivat) Casa... era locul de întîlnire al lumii deocheaților și deșucheaților timpului. M. I. CARAGIALE, C. 133. 3. Fig. Exagerat. Să găsească două-trei mii de lei cu camătă mai puțin deocheată. C. PETRESCU, Î. II 138. Cît vei auzi că încep a croi cîte una [o minciună] mai deocheată, tu să mă tragi de mînica hainei. ODOBESCU, S. III 46. – Variantă: (regional) diocheat, -ă adj.

PERDEA, perdele, s. f. 1. Obiect confecționat din pînză, stofă, dantelă etc. care se atîrnă mai ales la ferestre și uși, pentru a împiedica pătrunderea luminii sau pentru a opri vederea din afară, avînd și scop decorativ. Printre perdelele lăsate pătrundeau fîșiile luminoase ale dimineții. SADOVEANU, O. IV 67. S-a dat de o parte o perdea de catifea și s-a deschis ușa. CARAGIALE, O. III 73. Cu perdelele lăsate Șed la masa mea de brad, Focul pîlpîie în sobă, Iară eu pe gînduri cad. EMINESCU, O. I 105. ◊ (În metafore și comparații) Perdelele de neguri începură să se tragă la o parte înspre pădurile de la dealuri și soarele luci o clipă asupra așezărilor de la Timiș. SADOVEANU, F. J. 325. Într-o clipă, ca și cum i s-ar fi ridicat o perdea de pe ochi, a înțeles cine era negustorul. CARAGIALE, P. 158. În mijlocul acestei înfrățiri generale, cruzimea bănuitoare a domneștii familii veghea ascunsă subt o perdea de fățărie. ODOBESCU, S. I 427. ◊ Loc. adj. și adv. Cu perdea = cu rezervă, discret, cu bună-cuviință. Adică-i vorbesc cu perdea, nu voi să-i isplic (= explic) lucru formal, ca să n-o rușinez. CARAGIALE, O. I 73. Fără perdea = a) pe față, fără înconjur, fără sfială; b) necuviincios, trivial. Cîntau mai mult cîntece fără perdea cum îi plăceau lui. CAMIL PETRESCU, O. II 291. ◊ Expr. A avea perdea la ochi = a nu pricepe, a nu vedea limpede. A pune (cuiva) perdea (sau perdele) la ochi = a împiedica (pe cineva) să vadă lucrurile limpede, a înșela (pe cineva). A-i lua (cuiva) perdeaua de pe ochi = a face (pe cineva) să înțeleagă, să vadă clar. A se da după perdea = a se ascunde, a se retrage, a se sustrage (de la ceva). A ridica perdeaua = a da lucrurile pe față, a spune pe șleau. (Arhaizant) La (sau de la) perdea = la (sau de la) intrare, în vestibul. [Lăutarii sînt] la prefectul... Îi cîntă toată ziulica la perdea. ALECSANDRI, T. I 292. ♦ Șiraguri lungi și dese de mărgele, atîrnate vertical în dreptul unei intrări, în loc de ușă. Perdeaua orientală de mărgele colorate începu să palpite ușor. BART, E. 71. ♦ (Învechit) Cortină. (Cu pronunțare regională) Am dat poruncă să-nchidă perdeaoa; însă deodată au sărit toți cuconașii și m-au amenințat. – Cum? Au îndrăznit?... – Și piesa-au giucat pîn’la sfîrșit. ALECSANDRI, T. 1398. 2. Fig. (Uneori urmat de precizări introduse prin prep. «de») Șir de arbori sădiți în linie dreaptă; p. ext. fîșie de pădure. Dincolo de ea urma iarăși cîmpul pustiu, pînă unde se întindea perdeaua de sălcii despuiate. DUMITRIU, N. 276. De după perdeaua înaltă de brazi, Bisericanii, pe care îi părăsisem, se iveau pe dreapta, în răstimpuri, privirilor noastre. HOGAȘ, DR. 241. ◊ Perdea forestieră v. forestier. 3. Adăpost de iarnă pentru oi; saivan. Cum sosise din miazănoapte iarna asta năprasnică, țăranii își vîrîseră vitele la ocoale și oile la perdele. SADOVEANU, F. J. 459. Ce șuri și ocoale pentru boi și vaci; perdea pentru oi, poieți pentru păseri, cotețe pentru porci. CREANGĂ, P. 153. Scos-a Costea oile... D-a umplut cîmpiile Să le pască florile, Și și-a pus perdelele Pe toate vîlcelele. TEODORESCU, P. P. 509. ♦ Adăpost de trestie făcut în jurul răsadnițelor timpurii din grădinile de zarzavat. 4. (Med. pop.; și în forma perdele-albe) Cataractă, albeață. 5. (Popular) Placentă.- Pl. și: perdeli (ALECSANDRI, T. I 78).

IMPOLITEȚE. Subst. Impolitețe, necuviință, obrăznicie, neobrăzare, nerușinare, impertinență, insolență, tupeu (rar); nedelicatețe, indelicatețe. Lipsă de respect, lipsă de tact. Vulgaritate, trivialitate. Desconsiderare, desconsiderație, dispreț, disprețuire, sfidare. Indecență, impudoare, impudicitate, obscenitate, scabrozitate (livr.). Bătaie de joc, batjocură, batjocorire, înjosire, jignire, ofensă, vexațiune (livr.), insultă, insultare, umilire; brutalitate, huliganism. Injurie, înjurătură, sudalmă (pop.), suduitură (pop.), ocară (pop.), vorbe fără perdea. Grosolănie, bădărănie, mojicie, mitocănie. Obraznic, nerușinat, impertinent, arogant, cinic; bădăran, mitocan, mojic; țopîrlan; moglan (reg.), modîrlan (reg.), modîrlă (reg.), mîrlan (depr.), țărănoi (peior.), grosoman (înv.), ghiorlan (reg. și fam.), măgar (fig.), porc (fig.); mahalagiu, huligan. Obraznică, obrăznicătură (fam.), nerușinată; impertinentă, arogantă, cinică; bădărană, bădărancă, mojică, măgăriță (fig., depr.), țopîrlancă, țopîrcă (reg.), țoapă (fam.), mahalagioaică, mahalagiță (rar), țață (peior.). Adj. Nepoliticos, necuviincios, nerespectuos, obraznic, obrăznicuț (dim.), neobrăzat, fără obraz, cu obraz gros, nesimțit, insolent, impertinent, arogant; prost crescut, din pădure, necioplit (fig.); mojic, mojicesc, grobian (reg.), bădăran, bădărănos (rar), grosolan, grosier (fig., rar), mitocănesc, mitocănos, mojicos, țărănos (depr.). Indecent, impudic, vulgar, trivial, nerușinat, obscen, scabros (livr.). Cinic, sfidător, ofensator, ireverențios, injurios, jignitor, vexatoriu (livr.), insultător, umilitor. Brutal, huliganic. Vb. A fi obraznic (nepoliticos), a nu avea obraz, a fi lipsit de bun simț, a fi gros la piele (de obraz), a nu avea cei șapte ani de acasă; a se purta ca un bădăran (mojic). A se obrăznici, a-și lua nasul la purtare. A jigni, a vexa (livr.), a ofensa, a batjocori, a insulta; a umili, a înjosi, a brutaliza, a aduce injurii, a înjura, a ocărî, a sudui (pop.), a drăcui. Adv. Fără tact; (în mod) necuviincios (cinic); cu nerușinare, cu obrăznicie, cu tupeu, cu cinism; (în mod) jignitor. Măgărește (fig.), obrăznicește, mojicește, mitocănește (rar). V. batjocură, blestem, comportare, defăimare, dispreț, ignoranță, imoralitate, ofensă, umilință.

JOCUL PĂPUȘILOR Producție dramatică populară, cu caracter satiric, existentă și în folclorul oriental, cercetătorii în acest domeniu ca Olănescu (Teatrul la români), M. Gaster (Literatura populară), Lazăr Șăineanu (Jocul păpușilor și raporturile sale cu farsa karaghioz) stabilind unele corelații între Jocul păpușilor de la noi și teatrul popular oriental. Dealtfel multă vreme Jocul păpușilor era cunoscut înainte sub denumirea de Karagkioz-pervé. Termenul karagkioz este pomenit și de D. Cantemir în Istoria ieroglifică. Originar din China, Jocul păpușilor pătrunde în folclorul turc, prin intermediul perșilor, contaminîd și această formă de teatru popular. Despre existența Jocului păpușilor pomenește și dascălul beizadelelor lui Nicolae Mavrogheni, Del Chiaro, care, pe la 1715, văzuse la București o asemenea farsă jucată fără perdea pe care o caracterizează ca o mascherata troppo scandalosa (mascaradă din cale-afară de scandaloasă). Unii cercetători (Mihail Vulpescu, Poezia păpușilor) găsesc o corelație între acest joc și anticele farse atelane ale romanilor. Personajele caricaturale – tipuri reprezentative sociale – mînuite de păpușari iscusiți au delectat în trecut, prin glumele și aluziile lor satirice, spuse, după cum arată și V. Alecsandri în Ion Păpușarul, unele de-a dreptul, altele pe de lături, multă vreme masele populare. Cel mai vechi text din acest joc al păpușilor a fost dat la iveală de Gh. Dem. Teodorescu, în Poezii populare, această manifestare teatrală circulă însă în numeroase variante. Nu numai la noi, dar și în alte țări Păpușile au circulat ca jocuri dramatice populare. În Moldova, păpușarii își vesteau sosirile strigînd: „Păpuși! Păpuși! Păpuși, păpuși de la Huși Cu capetele cît un căuș, Păpușile franțuzești Tot să stai să le privești.” iar păpușile erau prezentate în interiorul unei cutii de scînduri numită lada păpușilor. Personajele, ca tipuri și număr, variază (Moș Ionică, fata lui Moș Ionică, iaurgiul, bragagiul, turcul, evreul, cazacul, popa, dascălul, cucoana Marița ș.a.), rolul principal avîndu-l însă Paiața.

povoĭálă și -ăĭálă f., pl. ĭelĭ (vsl. rus. povóĭ, gĭulgĭ, adică „perdea peste ochĭ”). Slăbirea vederiĭ ca cum s’ar fi pus o perdea peste ochĭ fără ca ochiĭ să fie turburĭ. – În est poh- și puh-, în vest și împov-.

3) saĭá f., pl. ĭele (turc. saĭe, staul, d. pers. saĭe, umbră. V. saĭvan). Munt. Mold. Staul de stuf pentru oĭ și capre (care poate fi vara și fără acoperemînt, adică perdea) orĭ și șopron de adăpostit în obor vite, paĭe și fîn. V. olum, odaĭe, otac.

* jaluzíe f. (fr. jalousie. V. gelozie). Un fel de perdea compusă din speteze din dosu cărora poțĭ vedea fără să fii văzut. – Ob. jaluzea f., pl. ele. V. persiană, stor.

CAPĂT, capete, s. n. (Înlocuiește adesea pe «cap») Extremitate a unui obiect; parte extremă (în special finală) a unei perioade de timp; punct final, mai rar inițial, al unei situații, împrejurări, stări; margine, limită, sfîrșit. Acuma se vedea la capătul dorințelor sale! SBIERA, P. 97. Fă-te tu cerșitor Ia capătul ist de pod, și eu la celalalt și să vezi cum are să ne deie amîndouă carboavele de pomană bietul om! CREANGĂ, P. 298. Casa din capătul uliței era galbănă, cu ferești poleite de lună, cu perdele albe. EMINESCU, N. 63. Pe la capătul anului 1593... BĂLCESCU, O. II 41. ◊ Loc. adj. Fără (de) capăt = fără sfîrșit, îndelungat, întins. I se năzări țarina fără capăt a gospodăriei colective. CAMILAR, TEM. 127. Bătrînul dascăl... într-un calcul fără capăt, tot socoate și socoate. EMINESCU, O. I 132. Pe cărări pierdute-n vale Merge-n codri făr’de capăt, Cînd a serii raze reții Asfințind din ceruri scapăt. EMINESCU, O. I 66. ◊ Loc. adv. De la capăt = de la început; (în legătură cu verbul «a scrie») cu alineat nou. În capăt = a) exact, deplin, în cap. Și după ce se împlinesc trei ani în capăt, [moartea] iar pornește la dumnezeu, să primească porunci. CREANGĂ, P. 313. Eu mă duc să gătesc banii. Cinci mii în capăt? ALECSANDRI, T. 257; b) (rar) În frunte, în cap. Mîndra masă e întinsă... Iar în capăt cine șade? ALECSANDRI, P. P. 206. Din capăt = de la început. Spuse din capăt toată întîmplarea, pe unde-a fost și ce-a pățit. CREANGĂ, P. 45. Pînă la capăt = pînă la sfîrșit; pînă la ultimele consecințe; consecvent. Rupse plicul și, dintr-o aruncătură de ochi, măsură toată lungimea scrisorii, pînă la capăt. BART, E. 21. ◊ Expr. La capătul lumii (sau pămîntului) = foarte departe. A pune capăt (unui lucru) = a face să înceteze, a termina. De-acum logodnei punem capăt, Curînd începem nuntă mare. BENIUC, V. 103. A da de capăt = a ajunge la sfîrșitul unui lucru, a duce la bun sfîrșit. Locul însuși era o poveste lungă și-ncurcată... căreia nu-i mai dădeau de capăt pînă ce nu-ncetau, apăsați de somn. EMINESCU, N. 67. A scoate (sau a duce) ceva la (sau în) capăt (bun) = a termina ceva cu succes, a izbuti. Seceratul a fost dus la bun capăt de femei. STANCU, D. 215. De mă vei asculta, pe toate ai să le biruiești și să le scoți la capăt. bun. ISPIRESCU, L. 22. Asta-i o treabă foarte grea, și mare lucru să fie ca s-o putem noi scoate la capăt. CREANGĂ, P. 157. A o scoate la capăt cu ceva = a ieși bine dintr-o situație, dintr-o încurcătură, a face față unor greutăți, a ieși la socoteală. Cu lemnele o s-o scoatem noi la capăt iarna asta. A o scoate la capăt cu cineva = a se înțelege, a avea trai bun cu cineva. Nu-i chip de a o scoate la capăt cu omul acesta. NEGRUZZI, S. I 93. 2. (Cu determinări introduse prin prep. «de» ) Fragment mărunt, rămășiță. Capăt de luminare. ▭ Ian trece-mi, camarade, și mie capătul [de țigară]. CAMILAR, N. I 11. ◊ Expr. Pînă-ntr-un capăt de ață = tot, pînă la cel din urmă lucru. Au luat tot, pină-ntr-un capăt de ață. 3. Extremitate a unor obiecte de uz gospodăresc (osia carului, brațele ferăstrăului, sulul războiului de țesut etc.). Taie un sulhari de fag și face un capăt minunat. Apoi îl așază cum trebuie, pune roata la loc. CREANGĂ, P. 135.

SINISTRU¹, sinistre, s. n. Dezastru (în special incendiu) care aduce după sine mari pierderi materiale. Pompierii... cu greu au izbutit să năbușească sinistrul. CARAGIALE, N. S. 72. Îndată perdeaua luă foc și dete foc bisericii... În urma acestui sinistru, satul Mircești rămase fără biserică. ALECSANDRI, S. 7. corectat(ă)

NĂDEJDE s. f. 1. (De obicei la sg.) Credința că ceea ce dorești este realizabil, speranță, (astăzi rar) nădăjduire, (învechit) nădăjduință; spec. (Bis.) una dintre cele trei virtuți teologice. Că tu, Doamne urul pre nădeajde sălășluitu-me-ai. psalt. 5. Aștepta cu nădeajde și cu lungă răbdare și cu credința dulcelui vraciu vindecare cu milă și dereptare. coresi, ev. 59, cf. 84, 127, 313. Și buna nădeajde și dulceața ce va să fie să aibî mîngîiare. id., ap. gcr i, 31/39. Credință curată și nădeajde direaptă. cod. tod. 223. Sămt oceiți și părăsiți de toată nedeajdea cea bună. varlaam, c. 13. Credință direaptă, nădeajde neîndoită, dragoste deplin (a. 1644). gcr i, 112/24. Să nu-i lasă să-și piardă nădejdia cea bună. herodot (1645), 490. Și unde biruia alții, nu perdea nădejdea, că știindu-se căzut jos, să rădica deasupra biruitorilor. ureche, l. 111, cf. 75, 81. Fără nice de o nedeajde să va omorî. prav. 216. Aduce înainte bunătățile sufletești, anume, credința, nădeajdea, dragostea. n. test. (1648), 181^v/18, cf. 205^r/29. Mai vârtos ca pentru răbdarea scripturilor, nădeajde să avem (a. 1651). gcr i, 153/8, cf. 184/34, 215/28. Și trupul mieu mărgînd la odihnă S-a răposa cu nedeajdia plinî. dosoftei, ps. 45/2. Murind omul dirept, n-au perit nădeajdea iară fala necuraților au perit. biblia (1688), 434²/10. Nu l-a lăsa și-i va da oaste. Acee nădejde căuta și o aștepta. neculce, l. 278. Din nedeajde în nenedeajde îl baga. cantemir, ist. 37. Acolo dar toate sfaturile să sfîrșise și toate nădejdile se tăiase și ale tuturor inemile încremenite era. r. greceanu, cm ii, 38, cf. 27, 76, 89. Atuncea împăratul acestuia cuvînt plecîndu-să, cu mari nădejdi și bunătăți au adeverit pre filozof (a. 1802). gcr ii, 189/6. Neputînd avea nici o nedejde în privirea familiei (a. 1819). URICARIUL, i, 127. Toate nădejdile lui s-au înnimicit. ar (1832), 7²/32. Amăgit de nădejdi plăcute, urnește întreprinderi nesocotite. marcovici, d. 8/5, cf. 2/20, 4/2. Raportul... au întrecut toate nădejdile sale, și spre a să încredința de starea lucrurilor însuș ar fi călătorit într-acolo. ar (1838), 349¹/8, cf. (1837), 771/13. Pofta, dragostea, iubirea, nădejde și bucurie... Lumei au fost dănuite. conachi, p. 279, cf. 276, mag. ist. i, 149/11. Vom fi osîndiți nu după greutatea vremilor, dar după patima nedejdilor, partizilor și a opiniei mulțimii. russo, s. 13. Nu te hrăni cu nădejdea și cu făgăduințele. negruzzi, s. i, 248. Un an vine, trece, ș-alt an îl moștenește, Și ce nădejdi dă unul, acelălalt le ia. alexandrescu, m. 4. Unde un tată pe un fiu plînge; Unde nădejdea toată-a-ncetat. id. ib. 65. Inimă făr’de nădejde, suflete bătut de gînd, Toată ziua la fereastră suspinînd nu spui nimică. eminescu, o. i, 82. Ia las, jupîneșică, nu te împuțina cu inima, că tot mai am o leacă de nădejde. creangă, p. 125. O, popor, tu ești trudit; Iar mișeii ți-au-ngrădit Drumul la dreptate. Dar nădejdea să nu-ți pierzi, Ține-te ca brazii verzi, Cînd furtuna-i bate. neculuță, ț. d. 44. Moșneag senin, eu tîmpla ta curată O cer, pe veci, nădejdii mele pază. goga, p. 26, cf. 40. Nici aceasta a doua încercare, reformată, nu aduse mai aproape de îndreptățitele nădejdi. f (1906), 21. Multe de la tine-aștept: Nădejdea-n tine mi-a rămas. iosif, v. 51. Dacă d-ta te plîngi și suferi de nedreptate, atunci gîndește-te ce trebuie să fie la țară, unde nu pătrunde nici o rază de nădejde. rebreanu, r. i, 64. Rola se închină cu evlavie..., plină de emoție și de nădejde. brăescu, a. 29. Moșneagul, amărît și înșelat în nădejdile lui, deveni întunecat și hursuz. sadoveanu, o. i, 450. Nădejdea îl făcea mai blajin. id. ib. v, 701. Și am rămas în pustiul mare, Singur, pe-o măgură călare, Cu brațele sumese și cu scule Și cu nădejdi aprinse îndestule. arghezi, f. 51, cf. id. b. 16. Noi trebuie să umplem trecerea timpului cu nădejdi. stancu, r. a. iii, 250, cf. id. u.r.s.s. 109. Cîte nădejdi nu se puteau lega de o carieră atît de strălucită? vornic, p. 179. Un cîntec pentru anii mei frumoși, Pentru toate nădejdile și izbînzile țării. deșliu, g. 24, cf. 23. El frumos și ea frumoasă, Două fire de mătasă, Să-mpletească voie bună Cu nădejdea dimpreună. contemp. 1962, nr. 795, 1/4. Bată-te, bădițo, bată, Inima mea cea stricată! Două stele d-îngă lună Și nădejdea mea cea bună. jarnik-bîrseanu, d. 262. Usucă-te, rufă, în cui, Că altă nădejde nu-i. zanne, p. iii, 339. Cu nădejdea, unul și în foc s-aruncă, id. ib. viii, 430, cf. 431, 432, 433, 434, iv, 587, v, 204. ◊ (Cu determinări arătînd obiectul speranței) Am nădejde, ...fraților, ca mai bună și aproapea spăsenie întru voi să fie. coresi, ev. 122. Perdu Petru Vodă nădejdea de a să mai ajutori de la craii ungurești. ureche, l. 109. Vasile Vodă îș pierdusă toată nădejdea de viiață. neculce, l. 20. El nu știe că nu trebui a să măguli cu această nădejde că va pute potoli măniii dumnezăoaii (a. 1750-1780). gcr ii, 83/38. Întărindu-te de față cu nădejdile bunătăților celor viitoare. mineiul (1776), 55^v2/11. Nădejdea lui era ca să agiungă în aceeași zi acasă. drăghici, r. 160/22. Atunci trebuie să moară, nădejdi de a scăpa nu-i. pann, e. i, 47/8. Cîtă bucurie, cîte nădejdi de fericire. negruzzi, s. i, 53. Lui Alecu i-i spune că te-ai dus la bal masche cu nădejde de a-l întîlni pe dînsul. alecsandri, t. i, 77. Depărtîndu-se de casa părintească, fără nici o nădejde de întoarcere. creangă, p. 286. Am bună nădejde să isprăvești cu bine slujba. ispirescu, l. 18. Voi singuri străjuiți altarul Nădejdii mele de mai bine. goga, p. 8, cf. 51. O dulce nădejde de zile și nopți frumoase îmi umplu sufletul. sadoveanu, o. vi, 336. ◊ Fig. Sufletul legănat în brațele unei nădejdi. marcovici, d. 8/27. În cîmpie crește, și pe deal iarăși crește o floare pentru popoarele chinuite..., nădejdea. russo, s. 144. Ațîța nădejdea care de mult era îngropată în cenușe. f (1897), 14. Surîd descurajat și palid, căci Nădejdea mea se teme Să bată La poarta groaznicului ce va fi. camil petrescu, v. 84, cf. 71. Dar nu se mai agăța de carul nădejdii, înfricoșat să nu se prăbușească în prăpastia ce-l amenința. rebreanu, nuv. 272. Păianjenul visării parc-ar sui cu frică Și ar călca, pe firul nădejdilor întins. arghezi, vers. 287. ◊ Expr. A trage nădejde (de la cineva) sau (rar) a se da nădejdii = a spera, a nădăjdui (3). Mai mult de la mine nu trage nădejde. mineiul (1776), 186^v1/32. Îți pot mai dinainte spune că degeaba tragi nădejde. caragiale, o. ii, 255. Răcnească furtuna de furie suptă, Și geamă ca iadul din basme oceanul. Tu dă-te cu totul nădejdii, și luptă. neculuță, ț. d. 39. Cine n-are nimic, ascultă la toate și trage nădejde. rebreanu, r. i, 238. (În proverbe și zicători) Înțeleptul făgăduiește, nebunul trage nădejde. negruzzi, s. i, 248. Trage nădejde ca ursul de coadă (sau ca spînul de barbă), se spune despre cel care speră zadarnic (dorința lui fiind irealizabilă). cf. zanne, p. i, 617, 683, vi, 518. Degeaba trage nădejde ca spînul de barbă. Nu, băiete, nu-l fac om. stancu, r. a. i, 163. A trage nădejde (de cineva) sau (regional) a-i trage (cuiva) nădejde = a) (complementul indică o ființă iubită) a spera să revezi, să ai aproape; spec. a spera să iei în căsătorie. De ți-a cînta cucu bine, Trage nădejde de mine. jarnik-bÎrseanu, d. 43. Frunzuliță usturoi! Că s-a dus badea de joi, Parcă-i dus d-un an, de doi! De s-ar fi dus călărește, Tot i-aș mai trage nădejde. ant. Lit. pop. i, 131. (Cu schimbarea construcției) Mărită-te, mîndră, dragă, Mărită-te, nu ședea. Nu ședea-n nădejdea mea. jarnik-bîrseanu, d. 238; b) (complementul indică copii) a spera să ai, să procreezi. De băieți nu mai trag nădejde, pentru că baba mea e o sterpătură. creangă, p. 118. (Regional) E nădejde să... (sau de...) = se poate, e probabil. De cînd s-a dus bădița, Mi-i pustie ulița, ...Mîndru-i codru și-nfrunzit, Nu-i nădejde de venit. jarnik-bîrseanu, d. 129. Auzi sbierînd o gaie, E nădejde s-avem ploaie, zanne, p. i, 464. În nădejdea... = în speranța..., bazîndu-se pe... În această nădejde nu mai învățăm nimic. brăescu, a. 132. (A fi) slabă nădejde sau (învechit) nădejde slabă (să... sau de...) = (a avea) prea puțină încredere, prea puțină speranță (în...); (a fi) puțin probabil, nesigur. Cînd să pornesc răii de sînt fără treabî, Atuncia-i de dînșii o nădeajde slabî. dosoftei, ps. 40/14. Să mergem dară... Că doară vom da de dînsa pe cale, Că aici, precum văd, îi nedejdea slabă. budai-deleanu, t. v. 94. E slabă nădejde să scape. ap. tdrg. Dreptatea, dacă nu ești vrednic să ți-o cauți singur, slabă nădejde să vie altul să-ți spuie. c. petrescu, l. ii, 12, cf. dl, dm. A(-și) lua nădejdea (de ... sau de la..., regional, despre...) = a nu mai avea nici o speranță, a renunța. Luase nădejdia toată. cod. vor. 88/23. Din partea lor, mi-am luat toată nădejdea. creangă, p. 193. De-a veni turturica mea înainte... ie-ți nădejdea despre mine, căci nu merg. id. ib. 273. De corăbieri Ne-am luat nădejdea. teodorescu, p. p. 164. 2. Încredere în sprijinul, în ajutorul cuiva sau a ceva, certitudine că cineva sau ceva va fi favorabil, priincios. Nedejdia a mea la Dumnedzeu e. psalt. hur. 51^r/17. Mai bine e nădeajde spre Domnul, decăt nădeajde spre omu. psalt. 247. Nădeajde în mila Tatălui sfînt (a. 1607). gcr i 41/6. Pre Hristos să iubești și de acela să te lipești cu toatî nedejde și cu credința. varlaam, c. 422. Niminea să nu nădăjduiască în putearea sa, ce întru Dumnezeu să-i fie nădejdea. ureche, l. 86. Cătră tine, Doamne, mi-i toatî nedeajdea. dosoftei, ps. 35/9, cf. 53/16, 65/3, 78/13. Pentru ce dar să-mi rădic eu nădejde de la această sfîntă pronie? drăghici, r. 163/28, cf. 166/9. Norodul pretutindene îl întîmpina cu bucurie și nădejde. negruzzi, s. i, 142. Nu-și perdu nădejdea în Dumnezeu, ci merse tot înainte. creangă, p 288, cf. 289. Nădejde pe el, ca pe un cui de tei. pamfile, j. ii, 156. ◊ loc. adj. De nădejde = în care poți avea toată încrederea. Acela e om bogat și de nădejde. bărac, t. 52/30. Le trămise un om de nădejde. ispirescu, m. v. 9. Din partea mea atîta știu: am pus oameni de nădejde. c. petrescu, r. dr. 50, cf. id. a. r. 53. La o anumită treabă se dovedise om de nădejde. camil petrescu, o. ii, 141, cf. iii, 159. Partidul Muncitoresc Român dă o înaltă prețuire muncii creatoare și activității obștești a scriitorilor patriei noastre, considerîndu-i drept ajutoare ale sale de nădejde în opera măreață pe care o durează poporul nostru. s ianuarie 1962, 7. Om de nădejde. Mat. dialect, i, 183. ◊ loc. adv. De (sau cu) nădejde = puternic; solid, temeinic. Poarta era închisă de nădejde. conv. Lit. xi, 144. Nici nu se mai mișcară din loc, fiindcă îi lovise cu nădejde. ispirescu, l. 123. Gîrneață o cetluise de nădejde. hogaș, dr. ii, 99. Și-a adunat toată averea în jachetă ca într-o raniță, ranița asta și-a așezat-o pe creștetul capului și, petrecîndu-și brîul de cîteva ori pe sub bărbie, a înțepenit totul de nădejde. galan, b. i, 188. ◊ Expr. A avea nădejde (sau a-și pune nădejdea) în... (sau la..., pe..., învechit, către..., pre..., spre...) = a se întemeia în așteptările sale pe..., a spera în sprijin, în ajutor de la...; a se încrede în..., a se bizui (pe cineva sau ceva). Dragostea... toate le primeaște, toate le creade, în toate are nădejde. coresi, ev. 338. Cine n-are nedeajde cătră Dumnedzeu. cod. tod. 211. Am nădejde pre Dumnezeu. antim, p. xxiv. Spre tine ne-am pus nădejdea. mineiul (1776), 198^r1/17, cf. 113^v2/32, 186^v2/33. Să-și puie nădejdea în Dumnezeu. marcovici, d. 14/6, cf. 6/8. Puneți nădejdea către Dumnezeu. drăghici, R. 93/14, cf. 91/10. Pentru că nu avea îndestulă nedejde în lăcuitorii politici, apoi au așezat într-însa un garnizon. ar (1837), 6¹/32. Eu sînt bătrîn și sărac, să n-ai la mine nici o nădejde. filimon, o. i, 127. Mai pot eu să am nădejde în voi? creangă, p. 146, cf. 20, 220. Aibi însă nădejde în Dumnezeu. ispirescu, l. 29. Ea-și pusese toată nădejdea în fericirea și viitorul lui. vlahuță, o. a. i, 102. N-ai nădejdea-n ce să-ți pui, N-ai în lume cui să spui Iadul vieții tale. neculuță, ț. d. 42. Zgîrcitul a fost, nu mai e om. E scos din omenie. Nici o nădejde să nu pui pe el. delavrancea, o. ii, 237. Ce te face să-ți pui asemenea nădejde în mine? sadoveanu, o. xviii, 604. Îl nedreptățise pe Stelian, punîndu-și toată nădejdea în Petre. il ianuarie 1962, 36. Foaie verde trei măsline, Bată-te crucea de fine; Eu aveam nădejde-n tine Că t-ei uita la ea bine. teodorescu, p. p. 334. A se lăsa în nădejdea cuiva = a conta pe..., a se bizui pe... Steaua aceasta să ne lumineze drumul, căci fînarele de pe uliți s-au lăsat în nădejdea lunei de astă sară. alecsandri, t. i, 87. ♦ (Concretizat) Ceea ce dă încrederea, certitudinea că se va realiza dorința cuiva. Că țirutul mieu și nădeajdea mea ești tu. psalt. 51. Tu ești nădeajde mie de scârbi ce mă țin (a. 1577). gcr i, 13/20. O, iubitul mieu fiiu..., nedeajdia și veseliia mia! varlaam, c. 86, cf. 85. Fereaște-mă, Doamne, de primejdie, că pre tine am de-mi ești nedeajde. dosoftei, ps. 43/8, cf. 39/16. Nedeajdea și folosirea și scăparea creștinilor... tu ești, născătoare de Dumnezeu (a. 1715). gcr ii, 15/32, cf. 116/26, 149/13. Scosese acuma pe tipsie și cloșca cu puii de aur, cea mai de pe urmă a ei nădejde, creangă, p. 99. – pl.: nădejdi. – Și: (învechit și regional) nedejde (alr ii 3 055/95, 414), (regional) nidejde (ib. 3 055/53, 310, 365, Mat. dialect. 1, 183) s. f. – Din v. sl. надежда.

ȘONȚIT, -Ă, șonțiți, -te, adj. (Despre ființe) Schilodit, șchiop, infirm; (despre lucruri) strîmb, diformat, aplecat într-o parte. Masa îi va părea strîmb pusă, patul șonțit, perdelele într-o parte. GHEREA, ST. CR. I 65. ◊ Fig. Au rădicat astă literatură țigărită și șonțită, fără noimă, fără cap și rădăcină. RUSSO, S. 50. ◊ (Adverbial) Se îmbrăca cu ele pe dos și șonțit. DRĂGHICI, R. 237. ◊ (Substantivat, ca termen depreciativ pentru oameni) (Cu pronunțare regională) Ai să-mi dai samă de pehlivăniile tale, șonțîtule. ALECSANDRI, T. II 930.

MEU, MEA pron. pos., adj. pos. (Pronumele este precedat de articolul „al”, „a”, „ai”, „ale”; adjectivul primește articolul numai cînd stă înaintea substantivului, cînd determină un substantiv nearticulat sau cînd, între substantiv și adjectiv, au fost intercalate unul sau mai multe cuvinte). I. Pron. pos. (Înlocuiește numele obiectului posedat de vorbitor, înlocuind, totodată, și numele acestuia) Al mieu e Galadu. PSALT. HUR. 50^r/10. A mea e toată lumea. CORESI, PS. 132/5. Și tot ce vezi sînt ale meale. PALIA (1581), 128/9. Și Efrem îi al mieu la năvală Lîngă cap, de mi-i de sprejineală. DOSOFTEI, PS. 380/13. Acest minei s-au cumpărat de popa Iacov. . . Acesta. . . este al mieu osebi și al feciorilor (a. 1 738). IORGA, S. D. XIII, 170. Noaptea este a mea! NEGRUZZI, S. III, 174. Omul ăsta își joacă viața! – Nu și-o joacă pe a lui, Fănică, o joacă pe a mea. CARAGIALE, O. VI, 113. Și ce cap frumos răsare! Nu-i al meu? Al meu e oare? COȘBUC, B. 87. Și mă durea un singur gînd: Că lumea nu-i a mea. id. ib. 215. Neîndrăznind să se aplece pînă la firfirică, se uită lung la dînsa și, cu lacrămile în ochi, ieși din biserică, mormăind: „a mea era!. . . era a mea !”. DELAVRANCEA, T. 13. Ei au totuși hainele lor: eu pe-ale mele nu le am. SADOVEANU, O. X, 34. Dorul tău, bade, ș-al meu De și-ar face-un pod mereu. . . Să treci, bade, tu și eu. JARNIK-BÎRSEANU, D. 140. Mîndrulică, ochii tăi Bine seamănă cu-ai mei ! id. ib. 402. Foai verdi trii smiceli Tinereți ca a meli Se ńera lumea di eli. MAT. FOLK. 1 322. ◊ E x p r. (În legătură cu verbe ca „a rămîne”, „a fi” ețc.) Pe-a mea = după dorința sáu după părerea vorbitorului. ♦ (Popular, la m. și, rar, la f. sg., indică pe soțul, respectiv pe soția persoanei care vorbește) Mie mi-a spus al meu că. . . nu l-a mai văzut. DELAVRANCEA, ap. TDRG, cf. IORDAN, STIL. 127. Mă uitai la nătărăi: Cu zambile după ei, Mă uitai și la a mea. CIAU;ANU, V. 121. ♦ (La m. pl., indică familia sau rudele vorbitorului) De cînd eu eram copilă, Sînt de toți ai mei uitată, Și de rude fără milă În pustiuri lepădată. ALECSANDRI, P. I, 15. Ai mei pînă la urmă s-au învoit. CARAGIALE, O. II, 295. Ai mei pierduți sînt, pașă, toți ! COȘBUC, P. I, 109. Are să iasă și mama și ai mei și vor întreba: ce-o fi lucrat de mîna lui Bozan ? SAHIA, N. 30, cf. CHEST. II 2/78. ♦ (La m. sg., indică lucrurile personale, proprietatea, avutul vorbitorului) Să știu eu atunci – de-oi ajunge cu sănătate – ce-i al tău și ce-i al meu. CREANGĂ, P. 152. Și beau pentru că beau dintr-al meu. REBREANU, I, 25. ♦ (La f. pl., indică preocupările, obiceiurile, mai ales rele, ale vorbitorului) Oi fi avînd și eu ale mele, dar nu sînt cum credeți. D. ZAMFIRESCU, ap. TDRG. II. Adj. pos. 1. Care este al vorbitorului a) (Indică posesiunea) Spre idumei tindzu zgarbura mea. PSALT. 114. Împărțiră cămășile meale loruș. coresi, ps. 53/1. Pre lume iaste împărățiia mea. id. ev. 89. Spăl în nopțile toate perinile meale. dosoftei, ps. 23/10. Avearea mea, Doamne, nu-ți lipseaște. id. ib. 43/11. Lăcașul mieu lîngă apă este. CANTEMIR, IST. 206. Voiu da toată averea mea. ANTIM, P. 84. Am víndut a mea parte de ocină (a. 1 787). URICARIUL, XXV, 21. Ieșii din cabinetul meu de lectură. HELIADE, O. I, 258. Acești oameni ce tot umblă împrejurul casei mele nu-mi plac. NEGRUZZI, S. III, 275. Te-am izgonit fără milă din curtea mea! FILIMON, O. I, 268. Atunci vei veni. . . în căsuța mea. ALECSANDRI, S. 186. Cu perdelele lăsate Șed la masa mea de brad. EMINESCU, O. I, Din tortul meu ți-aș face o haină. id. N. 9. Înșomoltăcim motanul ista al mieu cu niște petece. CREANGĂ, P. 174. Să-l tîrîie d-a lungul Bagdadului, legat De-a calului meu coadă. COȘBUC, B. 15. Pune pe tine cojoaca ta și dulama mea. DELAVRANCEA, H. T. 251. N-aveam casa mea, gospodăria mea? DUNĂREANU, N. 19. Căluțul meu nu-i dintre cei voinici și bine hrăniți. SADOVEANU, O. X, 23. Mi-e teamă că are să mă întrebe ce caut eu între ei, în hainele mele. SAHIA, N. 17. Mîndro, ochișorii tăi Mîncă bănișorii ńei. MAT. FOLK. 1 033. Să-mi dai nădrăgeii tăi, Să-ți dau șălvăreii miei. ib. 1 076. b) (Indică apartenența) Cu glasul mieu că[tră] Domnul rrugaiu-mă. PSALT. HUR. 119^v/20. Că mai multu nu vreți vedea fața mea voi toți. COD. VOR. 20/28. Limba mea avea ceva a cleveti. ib. 102/12. Bucură-se înrema mea de spăsenia ta. PSALT. 19. Săpară mărule meale și picioarele meale. ib. 37. Genunchele meale slăbiia de post. CORESI, EV. 50. Pacea mea dau voauo. id. ib. 121. Ar fi cu bine priimite A rostului mieu. . . cuvinte. DOSOFTEI, PS. 60/2. Fost-au în gîndul mieu. . . să fac leatopisățul țării noastre Moldovei. M. COSTIN, LET. I, 214/3. Viniți după mine, să vă fac cărți de scuteală, să nu dați nemică în dzilele mele. NECULCE, L. 13. Nu mă despărți de toată nădejdea bătrîneațelor meale. CANTEMIR, IST. 193. Măcar cu slujba slăbiciunilor meale, să poci întimpina vreo pohtă sau plăceare a măriei tale (a. 1695). FN 51. Aceasta voescu. . . den toată inima și sufletul mieu (a. 1 699). ib. 70. Cugetul meu este nu întreagă istoria românilor a o țease. MAIOR, IST. v/16. O muncă era a mea viață. HELIADE, O. I, 168. Eu am vrut numai să arăt aceea ce dorea inima mea. id. ib. II, 12. Zilele sînt prea scurte și nu ajung la durerile mele. MARCOVICI, C. 7/17, cf. 10/18. Putea-voi eu să prevăz ceea ce poate să-mi aducă fericirea mea cea viitoare. id. D. 6/27. La moartea mea ochi-ți vor lăcrima, I. VĂCĂRESCUL, P. 208/13. Ascultați că vă grăiește amoriul prin a mea gură. CONACHI, P. 80. Atuncea era să fie vai de acest cap al meu ! PANN, H. 14/14. Ce să facă cu capul meu? NEGRUZZI, S. I, 154. Pentru voi îmi voi pune capul meu. HASDEU, I. V. 62. Cum? Eu, lumina lumeil pe mine m-ai respins? Am să-mi răzbun la vară cu focul meu nestins. ALECSANDRI, POEZII, 142. De pe fruntea mea cea tristă tu dai vițele-ntr-o parte. EMINESCU, O. I, 42. Mintea mea devine clară. id. N. 62. Pârul meu aprins de soare este tot o schinteiere. MACEDOSNKI, O. I, 29. E a mea soartă la culme ajunsă. id. ib. Și-n ochii mei se uită Toți oamenii din sat. COȘBUC, B. 26. Să pot rămânea pentru totdeauna împăcat cu conștiința mea. SBIERA, F. S. 272. În viața mea nu poruncisem nimărui. DELAVRANCEA, H. T. 64. Luminile ochilor mei să le fi pierdut mai bine. AGÎRBICEANU, D. Ț. 132. Crez că e ultima lună, poate ultima s&ptămînă în viața mea, cînd mai văz străzile Bucureștilor. CAMIL PETRESCU, O. III, 203. Bată-te, băduță, bată. . . Razele de p-îngă soare Și dreptatea mea cea mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 257. M-aduceai pînă-n Buzău Ardea suflețelul meu l MAT. FOLK. 156. Eu, cu bunătatea mea, N-am să fac nimica. ib. 211. Nu-ți ajute Dumnezeu Să-mi mînci tu nărocul neu. ib. 1 035. Domnia mea v. d o m n i e. ◊ (Precedat de cuvinte cu valoare prepozițională) Iară a ședea de-a dereapta mea și de-a stînga mea mare lucru iaste. CORESI, EV. 89. Biata femeie îngenunchease dinaintea mea. NEGRUZZI, S. I, 52. Faust te cheamă, ori un altul îl zăresc-naintea mea? MACEDONSKI, O. I, 276. Cîte flori în jurul meu, Toate-mi voiesc numai rău. JARNIK-BÎRSEANU, D. 189. c) (Indică dependența, în legătură cu termeni care denumesc persoane considerate în raportul lor față de vorbitor) D[u]mn[e]dzău mieu. PSALT. HUR. 51^r/12. Nu vă blăznireți, frații miei ceia dragii! COD. VOR. 114/3. Sâruta-vă-voru ceia ce sîntu în Vavilonu cu aleșii și Marrco fiiul mieu. id. ib. 166/5. Veniți de împărățiți cu mine, prea-iubiții mii (cca 1 550). CUV. D. BĂTR. II, 457/32. Mîntuiaște-me, Dumned- zeul mieu. PSALT. 4. Îmbiați, oamerii miei, intrați în celariul vostru, închideți ușile voastre, ascundeți-vă. . . pănră va treace măniia Domnului. ib. 325. Părintele mieu pînă acmu lucrează. CORESI, EV. 407, cf. id. PS. 4/11. Vezi că moriu și fiiu-mieu iaste mic. MOXA, 400/32. Acesta-i fiiul mieu iubit. DOSOFTEI, PS. 91/1. M-am giurat cu a mea slugă. id. ib. 301/5. Nu va lăsa Dumnezeu să privesc spre ucigașul nevinovatului fratelui meu. N. COSTIN, LET. I, 87/19. Ce de aceasta vă minunați? o iubiților miei frați! CANTEMIR, IST. 75. Acesta este fiul meu cel iubit. ANTIM, P. 25. Adevărat, feții mei, pe dinafară așa se vede. id. ib. 213. Deci zisă lui: "Drag stăpînul mieu lasă la pustia pe cea vrajmașă bală. BUDAI-DELEANU T. V. 56. Cînd voiu vrea să blestem pe cel mai mare vrăjmaș al meu, e destul de voi zice: să-i fie intr-un zadar lucrurile sale. GOLESCU, Î. 128. Prietenul cel adevărat al meu. HELIADE, O. II, 17. Fiii mei m-aștept afară. I. VĂCĂRESCUL, P. 176/7. De gíndiai că a iubi este lucru ușurel. . . Mult te greșeai, draga mea. CONACHI, P. 221. Eu fecior tatii, iar muma mea lui e nor. PANN, Ș. L, 32/5. Am alergat la biblioteca tatălui meu. NEGRUZZI, S. I, 10. Bărbatul meu s-a dus la tîrg. id. ib. III, 21. Tu să fii a mea mireasă. ALECSANDRI, P. II, 178. Că uite, omu mieu a plecat la cîmp dinaintea Sîm-Pietrului și nu mi-a lăsat nici un gologan în cîrpă. JIPESCU, O. 34. Acela-i copilul mieu cel mai mic. CREANGĂ, P. 51. Am tras o raită cu prietenul mieu Chiriac. id. A. 16. Mă topesc d-a-n picioarele de dorul părinților mei. ISPIRESCU, L. 8. În dulap ai, draga mea, zece ruble-ntr-o cutie. COȘBUC, B. Tradițiunea familiară îl declară ca tată al moșului mieu. SBIERA, P. S. 73. Cu mintea lor de12 ani, văd pe cele două fete. . . Erau albe, dragii mei, ca fulgii de nea. AGÎRBICEANU, D. Ț. 18. Prietenul meu era un vechi slujbaș al vămilor. DUNĂREANU, N. 27. Tatăl meu era arendașul trupului de moșie Dideștii. GALACTION, O. 7. La Islaz este. . . zapciu un cunoscut ăl meu. CAMIL PETRESCU, O. II, 157. Draga mea supțire-n trup, Harnică maică-ai avut. JARNIK-BÎRSEANU, D. Scumpul meu soț, în primul rînd îți scriu că sîntem sănătoși. BL XIII, 109. Și eu, bădișorul neu, Și eu jur că sînt direaptă. MAT. FOLK. 1 032. De cînd puiu neu s-o dus, Păun verdi-n cap n-am pus. ib. 1331. ◊ (Enclitic, la sg.) O am dat la un prieten a tătîni-meu. M. COSTIN, LET. 301/21. Ia, acum cred eu frăține-meu. CREANGĂ, P. 188. De acum putem să mergem, căci stăpînu-mieu, luminarea sa nepotul împăratului Verde, a fi îmbătrînit așteptîndu-mă. id. ib. 272. Își luase pruncii în brațe și se întorsese la bunică-mea. STANCU, D. 6. Aceea e soru-mea. MAT. FOLK. 161. Foaie verde și o lalea, Ai tu soră, soru-mea, Nouă ani și jumătate Pe la mine n-ai dat, frate. ib. 165. Și-o junit și frati-meu, Și-acum să junesc și eu ! ib. 1031. (Popular, preluînd flexiunea substantivului) La masă, povestesc noră-mei fapta. . . caritabilă. C. PETRESCU, Î. II, 185. ◊ (Popular și familiar, pe lîngă un apelativ în vocativ, exprimă o nuanță afectivă) Mergi cu bine, fătul meu. CREANGĂ, P. 185. Maică, măiculeana mea, Maică, fericirea mea, Ești bătrînă și nu crezi. . . Că dintr-o sută ș-o mie Numa una-mi place mie. JARNIK-BÎRSEANU, D. 100. Maică, măicuța mea, Șeaptesprezece ani de cînd am domnit Om pe nume nu mi-a zis. MAT. FOLK. 211. Nevastă, nevasta mea, Hai de-ni descuie ușa. ib. 1 069, cf. 1 070, 1 228. ♦ (Familiar, în stilul narativ, în legătură cu numele obiectului care stă în centrul atenției vorbitorului) Despre care am vorbit mai înainte. Dacă strămoșii tăi cu tine semăna, Negreșit era proști cîți lor se închina; Răspunse tigrul meu. ALEXANDRESCU, M. 324. Iată se întoarce de la telefon reporterul meu, foarte încruntat, CARAGIALE, O. II, 11, cf. 106. ♦ (În legătură cu nume de colectivități, de ținuturi etc. raportul de dependență se analizează invers) Vorbesc pentru folosul patrii mele. GOLESCU, Î. 38. Îmi place țara mea. NEGRUZZI, S. II, 29. Foaie verde iarbă rea, Iacă văz o porumbea. . . Oare nu-i dințeara mea? JARNIK-BÎRSEANU, D. 172. 2. (Cu valoare subiectivă) Care este spus, îndeplinit, săvîrșit de vorbitor. Și nu rrușinra menre de greșala mea. PSALT. HUR. 107^r/17. Eu știu aceasta, că după dusul mieu întravoru lupi grei întru voi. COD. VOR. 22/13. Înțeleage chiemarea mea. PSALT. 5. Păcatul mieu nu ascunșiu. ib. 55. Audu-se cuvintele meale. CORESI PS. 384/13. Cu multă mirare au stătut de mărturie acel episcop de mare agiutor istoriii meale. M. COSTIN. LET. I, 9/32. Suspinile meale n-au unde s-ascunde. DOSOFTEI, PS. 127/6, cf. 168/17. Răzgiudecă pîra mea. N. COSTIN, LET. II, 62/16. Iar mai pre urmă cuvîntul mieu gios nu l-oi lăsa. NECULCE, L. 25. A mea dar socoteală este aceasta. CANTEMIR, IST. 147. Uitîndu-te nu la mică și puțină a mea osteneală (a. 1 695). FN 51. De mă iubește neștine, cuvîntul meu va păzi. ANTIM, P. 128. Îndreptează faptele mele. MARCOVICI, C. 9/23. Cugetările mele năvălesc grămadă, id. ib. 20/10. A ta față. . . Au zîmbit cu îndurare. . . la a mele jurămînturi. CONACHI, P. 100. Mai mult crezi tu pe magarul decît chiar cuvîntul meu? pann, h. 9/9. Mă pregăteam să dau flăcărilor rodul ostenelilor mele de șase luni. FILIMON, O. I, 94. Nu am putut termina prefața. . . la scrierile mele. ALECSANDRI, S. 61. Că aceste premise sînt false, îmi iau permisiunea de-a le lua la discuțiune, spre a și proba zisa mea. EMINESCU, S. P. 401. Vremea se îndreptă după rîsul mieu. CREANGĂ, A. 34. Băgat-ai în cap vorbele mele? id. P. 208. Răspunsurile mele . . . sînt mai bine esprimate. SBIERA, F. S. 94. Ce jertfă ar putea întrece jertfa mea? DELAVRANCEA, H. T. 30. Cînd ai ținut tu seama de vorbele mele? DUNĂREANU, N. 66. Greșala mea se agravează, vorbi beizade Alecu. SADOVEANU, O. X, 22. Mă dusei pe sat în jos, Să-mi aleg drăguț frumos. . . Amar de alesul meu, Cum mi-am ales eu de rău. JARNIK-BÎRSEANU, D. 180. 3. (Cu valoare obiectivă) Căci destulă era nesuferita mea izganie. CANTEMIR, IST. 38. De-ar iubi bădița zece, De dorul meu tot nu-i trece. JARNIK-BÎRSEANU, D. 154. Nime grija mea n-o are. id. ib. 450. ♦ (Precedat de cuvinte cu valoare prepozițională) Lege au pus împotriva mea. ANTIM, P. XXIV. Își pleacă fruntea asupra mea. NEGRUZZI, S. II, 57. – Pl.: mei, mele. – Nom.: (enclitic, la m. sg., popular) -miu, -mio; gen.-dat.: (enclitic, la f. sg.) -mei,(popular) -mii. – Lat. meus, mea, meum.

ZĂMISLI, zămislesc, vb. IV. (Învechit și arhaizant) 1. Tranz. A concepe fătul. Pe urmașul meu... nu-l voi zămisli pînă n-ei fi pregătit să domnești în locul lui. DELAVRANCEA, O. II 93. Și-i puse numele Pipăruș Petru, căci dintr-un fir de piper era zămislit. RETEGANUL, P. V 27. Tu nu ești a lui fiică; pre tine Mnemosina Te-a zămislit în sînu-i cu cine știe cine. NEGRUZZI, S. II 215. 2. Refl. A se naște, a se întrupa, a lua ființă. Bogătași ce cu piciorul dați la inimi în gunoi... N-am cu voi nici un amestec, căci în lume de-ați trăit Este o satiră-ntreagă faptul că v-ați zămislit, MACEDONSKI, O. I 97. ◊ Intranz. Se uită la boierii pre carii el i-a înălțat și i-a îmbogățit; prevede vrajba, neunirea, nesațiul și trădarea zămislind în inimile lor. NEGRUZZI, S. I 272. 3. Tranz. Fig. A crea, a produce; a forma, a înfiripa. Tresare-un gînd și moare-o simfonie Din cîntecul cel zămislit de mult. GOGA, C. P. 141. Sărăcia prin ea însăși are tendința de a zămisli sentimentele și caracterele de care am vorbit. GHEREA, ST. CR. III 77. Precum vremea închisă zămislește visuri spăimîntoase, așa poate că oi fi avînd și eu peri răi și te înșală părerile. ISPIRESCU, L. 288. ◊ (Rar, cu privire la obiecte concrete) Oleana ridica de pe fereastră paianjinișul perdelei și pe trandafirii pe care îi zămislea în gherghef lăsa și mai adînc obraji de trandafiri. GALACTION, O. I 70. ◊ Refl. Fără îndoială că în capul lui Năstase Blîndu se zămislise un gînd mare. SADOVEANU, O. VI 353. Atunci, înfricoșata arătare pe care maica Rahila o aștepta se zămisli sub largă undire a dimineții. GALACTION, O. I 322. Căci vecinicia ce nu-ncepe și nu sfîrșeșle niciodată Se zămislește-n toată clipa printr-o zidire neîncetată. MACEDONSKI, O. I 230.

CIRCUMSTANȚIAL s. n. (< adj. circumstanțial, -ă, cf. fr. circonstanciel): complement care arată împrejurarea în care se desfășoară acțiunea exprimată de un verb sau de o locuțiune verbală sau sugerată de o interjecție predicativă precum și circumstanța în care există o însușire exprimată de un adjectiv sau o caracteristică exprimată de un adverb. ◊ ~ de loc: c. care arată locul de desfășurare a unei acțiuni (cu diversele lui nuanțe: punctul de plecare în spațiu, limita în spațiu, direcția în spațiu, spațiul străbătut etc.) exprimate de un verb sau de o locuțiune verbală sau sugerate de o interjecție predicativă. Este exprimat prin substantive, prin pronume sau prin numerale (de obicei cu prepoziții sau cu locuțiuni prepoziționale) în cazurile genitiv, dativ și mai ales acuzativ, prin adverbe de loc cu sau fără prepoziții și prin locuțiuni adverbiale de loc. Răspunde la întrebările unde?, de unde?, până unde?, încotro? și pe unde?: „Grigorescu umbla vara prin munți” (A. Vlahuță); „...o veste învechită... ne-a întors gândurile îndărăt” (Cezar Petrescu); „Ies din scorburi jderii și mâțele sălbatice” (M. Sadoveanu); „Mircea s-a grăbit spre Argeș!” (E. Camilar); „Nu-i mai mult decât de-o fugă / Până-n deal” (G. Coșbuc); „...și l-am privit până s-au aprins deasupra lui stelele” (Z. Stancu); „La noi sunt codri verzi de brad” (O. Goga): „Călătorul străin se așază jos lângă cei doi” (Ion Creangă); „Undeva, în urmă, în zare, se vedeau dealurile ondulate” (Z. Stancu); „Înspre apus, cătră munții cei mari, dincolo de păduri de fag și brad, înalbăstreau pâcle” (M. Sadoveanu); „Așterne-te drumului / Ca și floarea câmpului” (Folclor). ◊ ~ de timp (temporal): c. care arată timpul de desfășurare a unei acțiuni (cu diversele lui nuanțe: momentul, epoca, punctul de plecare în timp, limita în timp, răstimpul, durata, frecvența etc.) exprimate de un verb sau de o locuțiune verbală sau sugerate de o interjecție predicativă. Este exprimat prin substantive, prin pronume sau prin numerale (de obicei cu prepoziții sau cu locuțiuni prepoziționale) în cazurile genitiv și acuzativ (mai ales), prin adverbe de timp cu sau fără prepoziții, prin locuțiuni adverbiale de timp și prin verbe la infinitiv (precedate de prepoziția până sau de locuțiunea prepozițională înainte de) și la gerunziu. Răspunde la întrebările când?, de când?, până când?, pe când?, pentru când? și cât timp?: „Spre miezul nopții se-ntoarce acasă” (M. Eminescu); „Când mă deșteptai, soarele pășise de mult peste meridiană...” (C. Hogaș); „Pe ulița pustie sună când și când... călcâile vreunui trecător grăbit” (Em. Gârleanu); „Azi-dimineață, neavând treabă, mă scobor la gârlă” (I. Al. Brătescu-Voinești); „...dacă deci nici de astă dată Moromete nu va sta cinstit de vorbă, niciodată nu-i va mai da bună ziua” (M. Preda); „Tămădăienii... au dat roată... zile și luni întregi, împrejurul falnicilor dropioi” (Al. Odobescu); „Tu ai venit înaintea noastră, iar el a venit după noi”; „Ca s-arăt la bătrânețe / Ce-am putut la tinerețe” (Folclor); „Ichim șovăi îndelung înainte de a spune” (Camil Petrescu); „Că doar nu samăn eu grâu de ieri, de alaltăieri” (Ion Creangă); „...până a nu se revărsa bine de zori, el era purces la vânătoare” (Al. Odobescu); „Vorbind, trecu lângă stâlpul de brad” (L. Rebreanu). ◊ ~ de mod (modal): c. care arată modul de desfășurare a unei acțiuni (cu diversele lui nuanțe: modalitatea propriu-zisă, comparația, măsura sau cantitatea, progresia etc.) exprimate de un verb sau de o locuțiune verbală sau sugerate de o interjecție predicativă, modul de prezentare al unei însușiri exprimate de adjectivul determinat sau al unei caracteristici exprimate de adverbul determinat. Este exprimat prin substantive, prin pronume sau prin numerale (cu prepoziții sau cu locuțiuni prepoziționale) în cazurile dativ și acuzativ (mai ales), prin adverbe și locuțiuni adverbiale de mod, prin verbe la modurile infinitiv (precedate de prepoziția fără) și gerunziu și prin interjecții. Răspunde la întrebările cum?, în ce fel?, în ce chip?, în ce mod? și cât?: „Nori atârnați ca niște perdele de cer, își târau capetele pe pământ, împrăștiindu-se... într-o bură de ploaie măruntă” (Em. Gârleanu); „Cântau un cântec simplu ca pământul” (N. Labiș); „Ei nu vor mai ieși cu drag / Să-i iau cu mine-n șa pe rând” (G. Coșbuc); „Și punând mâna pe condei, scrie bățos și apăsat” (I. Al. Brătescu-Voinești); „...omul, mirosind a ploaie ș-a paie umede, le mărturisi îngrijorările lui” (M. Sadoveanu); „Visul său se-nfiripează și se-ntinde vulturește” (M. Eminescu); „Ciobanul intră cu sfială. Abia călca...” (P. Ispirescu); „În dosul șurii era o livadă mărișoară... tăiată în două de o cărare” (L. Rebreanu); „Uneori făcea fi, fi, fi, tiha! tiha! tiha! chiau! chiau! chiau! clings!” (I. Al. Brătescu-Voinești); „...și începu să sune dintr-însa ca prepelițele” (D. Zamfirescu); „Se așezară fără a mai întreba ceva” (E. Barbu); „Și începe să-nsemne cu ghiotura greșelile pe o draniță” (Ion Creangă); „Singure vrăbiile, care zboară puțin, s-au vârât printre grinzi și țigle” (T. Arghezi); „Te iubesc atât de mult” (M. Eminescu); „...de urgență să satisfaceți, conform legii, justele reclamațiuni ale doamnei directoare” (I. L. Caragiale); „Trebuie să te faci om al nevoii, ca noi” (D. Zamfirescu). ◊ ~ de cauză (cauzal): c. care arată cauza desfășurării unei acțiuni (exprimată de un verb sau de o locuțiune verbală sau sugerată de o interjecție predicativă) sau cauza existenței unei însușiri exprimate de un adjectiv. Este exprimat prin substantive, adjective, pronume sau numerale (cu prepoziție sau cu locuțiune prepozițională) în cazurile genitiv, dativ și acuzativ, prin locuțiuni adverbiale de cauză și prin verbe la modul gerunziu. Răspunde la întrebările din ce cauză?, din ce pricină?: „Freamătă codrii de vuietul apelor” (A. Vlahuță); „Din pricina dogoarei, mlaștinile sunt uscate peste tot” (Em. Gârleanu); „Sângeră boturile vitelor căutând rădăcini” (Z. Stancu); „... la Vadu-Vechi, oamenii... din prostie... s-au unit în jurul lui Iosub Prisăcarul” (V. Em. Galan); „Datorită ploii, n-am putut ieși din casă”; „Lupului îl scăpărau ochii de flămând.” (Ion Creangă); „Alții spuneau că din pricina ei se fac atâtea jertfe” (idem); „N-a putut vorbi din cauza celor trei”; „De-aceea, doamnă, te-am ruga / Să nu mai plângi” (G. Coșbuc). ◊ ~ de scop (final): c. care arată scopul desfășurării unei acțiuni exprimate de un verb sau de o locuțiune verbală sau sugerată de o interjecție predicativă. Este exprimat prin substantive (cu prepoziții sau cu locuțiuni prepoziționale) în cazurile genitiv și acuzativ, prin locuțiuni adverbiale de scop și prin verbe la modurile infinitiv (precedat de prepozițiile pentru și spre) sau supin. Răspunde la întrebările cu ce scop? și în ce scop?: „Se pregătea în vederea obținerii diplomei”; „... și porni în călătorie spre a-și găsi bărbatul” (P. Ispirescu); „La curte se făcuse mare pregătire pentru ospățul acesta” (C. Negruzzi); „Tocmai atunci veneau după apă... fetele lui Keleu” (Al. Odobescu); „De ce nu voi pentru nume, pentru glorie să scriu?” (M. Eminescu); „Când punea mama oalele la prins, eu... și începeam a linchi groșciorul...” (Ion Creangă); „Pentru aceea s-au deplasat acolo”. ◊ ~ de consecință (consecutiv): c. care arată consecința unei acțiuni exprimate de un verb sau de o locuțiune verbală sau a intensificării unei însușiri exprimate de un adjectiv. Este exprimat printr-un substantiv în acuzativ, cu prepozițiile de sau la sau printr-un verb la modul supin. Răspunde la întrebarea care e consecința faptului că?: „Tânărul cânta de minune”; „Omul ăsta mânca de speriat”; „Studentul o iubea la nebunie”; „Era frumoasă de invidiat”. ◊ ~ de condiție (condițional): c. care arată condiția de care depinde realizarea unei acțiuni exprimate printr-un verb sau printr-o locuțiune verbală. Este exprimat printr-un substantiv, pronume sau numeral în cazurile genitiv și acuzativ, precedat de locuțiuni prepoziționale, printr-un verb la gerunziu sau printr-un adverb de mod cu sens condițional. Răspunde la întrebările cu ce condiție? și în ce situație?: „Domnule, în caz de mobilizare vă rugăm a vă prezenta în termen de 48 de ore” (Cezar Petrescu); „În locul spătarului Ghica, eu nu-ți trăgeam palme” (Camil Petrescu); „Dar trăind și nemurind, te-oi sluji eu, măi badeo!” (Ion Creangă); „Altul, în locul lui, ar fi murit” (Folclor); „Imediat să părăsești primăria, altfel te arestez” (L. Rebreanu). ◊ ~ de concesie (concesiv): c. care arată împrejurarea care ar fi putut împiedica realizarea unei acțiuni exprimate de un verb sau de o locuțiune verbală sau existența unei însușiri exprimate de un adjectiv, dar care nu a împiedicat-o. Este exprimat prin substantive, pronume sau numerale în cazurile genitiv și acuzativ, cu prepoziții sau cu locuțiuni prepoziționale, sau prin verbe la modurile gerunziu (precedat uneori de adverbele chiar și nici) și infinitiv (precedat de prepoziția fără). Răspunde la întrebarea în ciuda cărui fapt?: „Împotriva obiceiului său, Lăpușneanul... era îmbrăcat cu toată pompa domnească” (C. Negruzzi); „...cu toată sărăcia, Humă nu muncea la nimeni cu ziua” (M. Preda); „...în ciuda mâniei, ochii ei rămâneau mari și curați” (idem); „...îi sărută și le dă ghes, în pofida mamei” (G. Călinescu); „...cu toate astea, el era Budulea Taichii” (I. Slavici); „...acest chip, fără a fi frumos, are un farmec deosebit” (I. Al. Brătescu-Voinești); „...țăranii noștri, robotind mai rău ca robii, nu ajung să-și câștige nici măcar mâncarea omenească” (L. Rebreanu). ◊ ~ instrumental: c. care arată instrumentul sau mijlocul prin care se realizează acțiunea exprimată de un verb sau de o locuțiune verbală sau sugerată de o interjecție predicativă. Este exprimat prin substantive, pronume sau numerale în cazurile genitiv, dativ și acuzativ (precedate de prepoziții sau de locuțiuni prepoziționale) sau prin verbe la gerunziu. Răspunde la întrebările cu ce?, prin cine? și prin intermediul cui?: „Prin intermediul colegilor am ajuns până la el.”; „Datorită unor foi de învelit marfa... am descoperit versiunea cea bună” (M. Sadoveanu); „Iar el zvrr! cu o scurtătură în urma noastră” (Ion Creangă); „Grație ei i-a revenit inspirația poetică” (L. Rebreanu); „Iradiind asupra lumii valuri neîntrerupte de poezie și mister, ea (luna) îi schimbă fundamental înfățișarea” (Geo Bogza). ◊ ~ sociativ: c. care arată cine sau ce însoțește subiectul în realizarea acțiunii exprimate de un verb sau de o locuțiune verbală sau sugerate de o interjecție predicativă. Este exprimat prin substantive, pronume sau numerale în cazul acuzativ, precedate de prepoziții și locuțiuni prepoziționale. Răspunde la întrebările cu cine?, cu ce?, împreună cu cine?, împreună cu ce?: „Ba și pe la scăldat am tras o raită cu prietenul meu Chiriac” (Ion Creangă); „Poftim, om bun, de-i ospăta împreună cu noi” (idem); „A intrat în războiul de front... dimpreună cu ceilalți” (T. Arghezi); „...el a trecut cu plugul pe la noi” (G. Coșbuc). ◊ ~ opozițional: c. care arată obiectul sau acțiunea ce se opune conținutului exprimat de subiect, de complement sau de predicat. Este exprimat prin substantive, pronume sau numerale în cazurile genitiv și acuzativ, precedate de locuțiunile prepoziționale în locul și în loc de sau printr-un verb la infinitiv precedat de locuțiunea prepozițională în loc de. Răspunde la întrebările în loc de cine?, în locul cui?, în loc de ce?. „Pe pieptul tânăr el și-a pus /Altiță-n loc de-aramă” (G. Coșbuc); „În locul lui se trimise un alt sergent” (T. Arghezi); „...mi-e teamă că, în loc de a avea un sprijin, aș avea o piedică” (L. Rebreanu). ◊ ~ cumulativ: c. care arată cui i se adaugă cele exprimate de subiect, de complement sau de predicat. Este exprimat prin substantive, pronume sau numerale în cazurile genitiv și acuzativ, precedate de prepozițiile decât și pe lângă, de locuțiunile prepoziționale în afara și (în) afară de sau prin locuțiunile adverbiale de cumul pe lângă asta, (în) afară de asta și plus de asta. Răspunde la întrebările pe lângă cine?, pe lângă ce?, în afara cui? și în afară de ce?: „...pe lângă celelalte, mai dăruiai arșice și condeie de fier noi” (B. Șt. Delavrancea); „Citeam și alte cărți decât acestea”; „În afara priceperii, mai trebuie și putere de muncă”; „În afară de Pascalopol și Otilia, pe bancheta din fața lor ședea ghemuit și moș Costache” (G. Călinescu); „E bună și harnică; afară de asta, îi place să citească”. ◊ ~ de relație: c. care arată obiectul sau faptul la care se limitează acțiunea exprimată de un verb sau de o locuțiune verbală sau calitatea exprimată de un adjectiv. Este exprimat prin substantive sau pronume în cazurile genitiv și acuzativ (precedate de prepoziții sau de locuțiuni prepoziționale) sau prin verbe la supin. Răspunde la întrebările în legătură cu ce?, în ce privință?, în privința cui?, relativ la ce?: „...întrecea mai pe toți băieții și din carte, dar și din nebunii” (Ion Creangă); „Cântecelul dascălului... este în privința regulelor prozodice, cu mult mai prejos” (Al. Odobescu); „Despre mine cu atât mai bine, măi Chirică” (Ion Creangă); „Și după dumneavoastră, ce e libertatea?” (Titus Popovici); „Nu fi zgârcit... dar nici scump la târâțe și ieftin la făină” (C. Negruzzi); „Cu privire la întrebuințarea banilor, oamenii se împărțeau în tabere” (M. Sadoveanu); „De citit a citit, dar n-a reținut mare lucru”. ◊ ~ de excepție: c. care arată obiectul sau faptul ce reprezintă o excepție față de subiect, de complement, de atribut sau de numele predicativ. Este exprimat prin substantive, pronume sau numerale în cazurile genitiv și acuzativ, precedate de prepoziția decât sau de locuțiunile prepoziționale în afara, (în) afară de și cu excepția, sau prin adverbe precedate de locuțiunea prepozițională în afară de. Răspunde la întrebările cu exepția cui?, în afara cui? și în afară de ce?: „Ținea mânele tinerei dame strânse întru ale sale cu o familiaritate neiertată altui decât unui bărbat” (C. Negruzzi); „Altcineva decât mine ar fi găsit tovărășia veselă” (G. Galaction); „Adusese aproape toate lucrurile, cu excepția tablourilor”; „În afară de aceștia, eu n-am mai văzut pe nimeni”; „Te aștept oricând în afară de mâine”.

bufni vb. IV. 1 intr. (despre obiecte, pietre, geamuri etc.) A produce un zgomot înfundat (prin cădere, izbire, explozie etc.). O învăluire mai tare de vînt trecu, o fereastră se izbi, bufnind răsunător (SADOV.). ♦ (despre tren) A pufăi. Bufnind mînios, trenul se năpustește la vale (SANDU-A.). 2 intr. (despre oameni) A-și manifesta nemulțumirea, a bombăni supărat. Se sculă bufnind (CAR.). 3 intr. (uneori determinat prin „de rîs”, „în rîs”, „în plîns”) A izbucni, a pufni. Femeile nu se putură stăpîni și începură să bufnească (SLAV.). ◊ Expr. (tr.) A-l bufni rîsul (ori plînsul) = a pufni în rîs sau plîns, fără să se poată stăpîni. 4 tr. (compl. indică uși, geamuri etc.) A izbi cu putere, a lovi cu violență. Plecă bufnind ușa (CAR.). 5 intr. A da buzna, a se năpusti. Vîntul a bufnit în perdelele ferestrei deschise (SADOV.). • ind. prez. -esc. /de la buf¹.

vorbă s.f. 1 Cuvînt. Vorba naționalitate au fost înscris-o pe drapelul lor (EMIN.). 2 Șir de cuvinte care exprimă o cugetare; gînd, idee exprimată prin cuvinte; spusă, zisă. Abia putuse articula ultimele vorbe, înecat, sugrumat (TEOD.). ◊ Expr. A nu scoate nici o vorbă = a nu vorbi. Nu scoase o vorbă tot timpul (PRED.) A arunca o vorbă v. arunca. A-i scoate cuiva vorba (din gură) cu cleștele v. clește. A-i ieși (cuiva) vorba din gură v. ieși. A se împiedica la vorbă v. împiedica. A nu zice nici vorbă, nici poveste v. poveste. Vorbă (spusă sau aruncată) în vînt v. vînt. 3 Mod, fel de a vorbi, de a se exprima. Și s-apropie de cort Un bătrîn atît de simplu, după vorbă, după port (EMIN.). ◊ Zic. Vorba dulce mult aduce. ◊ Expr. Dacă ți-i vorba de-așa sau dacă așa ți-i vorba = dacă așa stau lucrurile. 4 Părere, convingere; hotărîre. N-a fost putință să-l întoarcă din hotărîrea sa, rămîind statornic ca o piatră în vorbele lui (ISP.). 5 Chestiune (în discuție), problemă; stare de fapt, situație, realitate. Trei, șapte..., șaptezeci..., vorba e că sunt brazi (CA. PETR.). ◊ Expr. A (nu) (putea) fi vorba de... = a (nu) se pune problema; a (nu) (putea) fi în realitate, cu adevărat. Era vorba de tinerețea omului, pe care nimeni n-o mai întoarce înapoi, o dată ce s-a dus (D. ZAMF.). Despre ce e vorba = (de obicei în formă interog.) ce este (de fapt, în realitate), ce se întîmplă. 30. Lasă-mă să vorbesc eu!... – Despre ce e vorba? (SADOV.). A fi vorba de... (sau despre...) = a constitui subiectul discuției, al dezbaterii, a fi în discuție, a se vorbi de...; a se face referire la... Să nu uităm că este vorba de dreptul public, și nu de dreptul privat (MAIOR.). A aduce (sau a deschide) vorba... de (sau despre) ceva = a îndrepta discuția, conversația asupra cuiva sau a ceva; a aborda un subiect anume, a pomeni despre... Nu s-a adus măcar o dată vorba despre femei (VOIC.). A schimba (sau a-și întoarce) vorba = a schimba subiectul discuției. Schimbă repede vorba, parcă ar fi ținut într-adins să îndrume conversația într-altă parte (BLA.). A lua altă vorbă v. lua. A suci vorba v. suci. Așa (sau cum) vine vorba v. veni. A înțelege (sau a pricepe, a vedea) cum vine vorba cuiva v. veni. 6 Ceea ce comunică (oral) cineva, ceea ce spune cineva; afirmație, declarație, expunere, istorisire, mărturisire. Azi văd din a ta vorbă că nu mă înțelegi (EMIN.). ◊ (deprec.) Acum s-a terminat cu vorbele... Fapte, nu vorbe (CA. PETR.). ◊ Vorbă goală (sau deșartă) = vorbă lipsită de conținut, de temei, fără valoare, fără importanță. Vor primi o nouă avalanșă de discursuri și promisiuni și vorbe goale (REBR.). Vorbă bună = a) vorbă amabilă, prietenoasă, blîndă. Șătrarule, zise beizade, îți mulțămim pentru închinăciune și pentru vorbă bună (SADOV.); b) intervenție în favoarea cuiva; recomandare. O vorbă bună din partea ta către persoana pe care o știi, poate să-mi facă norocul (CAR.). Vorbă dulce = a) vorbă care alină; vorbă care încîntă, care ademenește. Vorbele cele dulci deschid poarta cea de fier (ȚICHIND.); b) (iron.) vorbă aspră, de ocară. Am să trimet pe Toderiță să cheme pe vornic. Poate el are a vă spune o vorbă dulce (SADOV.). (pop.) Vorbă proastă = a) vorbă îndrăzneață, jignitoare sau injurioasă, vulgară; vorbă nepotrivită. Te rog, cuvioase, să mă ierți de vorbă proastă, dar Grigoriță al Sfinției tale spune minciuni (HOG.); b) ext. ceartă. Vorbă grea = mustrare, insultă; injurie; jignire. Ne-am spus vorbe grele (SADOV.). Vorbă de clacă v. clacă. Vorbe băbești v. băbesc. Vorbe tari v. tare. ◊ Loc.adv. Din două vorbe ori dintr-o vorbă = fără a sta pe gînduri, fără multă discuție; imediat. Din două vorbe, fiul craiului îl tocmește și... pornesc împreună (CAR.). Fără (nici) o vorbă sau fără (multă) vorbă = fără (multe) comentarii, fără a crîcni; deodată, într-o clipă; pe neașteptate, pe nesimțite. La culcare, fără multă vorbă, e aproape zece seara (CA. PETR.). ◊ Expr. (înv., pop.) A face (sau a avea) vorbă = a vorbi (despre...); a discuta (despre...), a relata; a comenta. Vorba vine, exprimă îndoiala în privința exactității unei afirmații sau avertizează că cele spuse nu trebuie luate ca atare; e un fel de a spune; chipurile. Am un stăpîn la care lucrez, o părticică dintr-un pat în care mă pot odihni – vorba vine că mă pot odihni (STANCU). Vorbă să fie = nu cred așa ceva; imposibil. În prima generație sînt toți niște pehlivani. Vorbă să fie! (D. ZAMF.). A întinde vorba = a vorbi (despre ceva) mai mult decît trebuie. Ce să mai lungim vorba? îi îngriji ca pe lumina ochilor lui (ISP.). A pune o vorbă (bună) pentru cineva = a interveni în favoarea cuiva, a recomanda (călduros) pe cineva. Te roagă să pui o vorbă bună la ministerul de război (CAR.). Nici vorbă (de... sau să...) = nici pomeneală; nicidecum; în nici un caz. De la cincizeci de kilometri de la Dunăre, a început a ne lipsi pîinea. Apoi aicea în munte, nici vorbă (SADOV.). Mai e (ori mai încape) vorbă! sau ce mai vorbă! = indiscutabil, în mod sigur, fără îndoială. Eram om și jumătate azi, ce mai vorbă, eram bogătaș (CĂL.). A-și cîntări (bine) vorbele v. cîntări. Nu (mai) încape vorbă v. încăpea. A (nu) lungi vorba v. lungi. A scăpa o vorbă v. scăpa. A sorbi vorbele cuiva v. sorbi. A fi strîns la vorbe v. strîns. A-și trage vorba v. trage. A-i rămîne (cuiva) vorba în vînt v. vînt. (A fi) zgîrcit la vorbă v. zgîrcit. 7 Sfat, povață, învățătură; îndemn. Rămase învingătoare vorba judelui. Nu te prinde cu el (AGÂR.). ◊ Expr. A veni (sau a ajunge) la vorba cuiva = a recunoaște că cineva a avut dreptate; a accepta că sfaturile cuiva au fost bune. În sfirșit, bine c-ați venit tot la vorba mea... Dacă m-ați fi ascultat de la început, azi Laura ar fi fost mireasă (REBR.). A nu ieși din vorba cuiva ori a nu-i ieși (cuiva) din vorbă = a îndeplini întocmai dispozițiile, porunca, ordinul cuiva; a se supune întocmai vrerii, dorinței cuiva. Barbu... nu mai ieșea acum din vorba lui Nicu (CA. PETR.). A da dintr-însul o vorbă (sau niște vorbe) v. da. Vorba lui e lege v. lege. 8 Zicătoare, zicală, proverb, expresie. Știi, vorba românului: călătorului îi șade bine cu drumul (BRĂT.). Expr. ˙Vorba ceea, expresie stereotipă folosită pentru a introduce o zicală, un proverb, cuvintele spuse de cineva etc. Vorba ceea: la calic slujești, calic rămîi (CR.). Vorba cîntecului = cum se zice; vorba ceea; așa cum se știe din bătrîni. Dar înăuntru cine șade? vorba cîntecului popular (SADOV.). 9 Promisiune, făgăduială; angajament. Vorba unui prieten e mai sfîntă ca orice hîrțoagă (REBR.). ◊ Expr. Vorba-i vorbă = cuvîntul dat trebuie respectat, promisiunea dată e datorie curată. Da te-ai ținut de cuvînt, moș Nichifor. – Apăi de, jupîne Ștrul, vorba-i vorbă. (CR.). A se ține de vorbă = a-și respecta promisiunile, angajamentele. S-a ținut de vorbă, l-a trimis la Pisa, unde Coletti a dobîndit diploma de doctor în medicină (GHICA). A purta (sau a duce, a ține) pe cineva cu vorba (sau cu vorbe) = a înșela (pe cineva) prin amînarea la nesfîrșit a îndeplinirii unor promisiuni; a amăgi, a păcăli. Se uită așa, nu știu cum, și-l aduce pe om cu vorba (CAR.). A spune vorbe mari și late v. lat. A-și ține vorba v. ține. 10 Zvon; veste, știre, informație. Acum cîteva zile se răspîndise vorba în București că... s-ar fi ivit bande de insurgenți (EMIN.). ◊ Expr. A se face vorbă = a se răspîndi o știre, un zvon. A spune (cuiva) două vorbe = a comunica ceva cuiva. A lăsa vorbă = a lăsa o dispoziție, a anunța ceva înainte de a pleca undeva. Am lăsat vorbă să nu-l trezească pe colonel pentru nimic în lume (PER.). Umblă vorba = se vorbește, se spune. Umblă vorba că și tu ai avea gînduri de însurătoare (GHEȚ.). A trimite (sau a da) vorbă = a transmite un mesaj. Am trimis vorbă printr-un om (H. LOV.). Mi-a trimis vorbă că va trece mîine pe la noi. 11 Bîrfeală, clevetire; calomnie, bîrfa. Pătimea și din pricina vorbelor care alergau ca niște ființe nevăzute prin sat (SADOV.). ◊ Expr. A purta (sau a duce) vorba (sau vorbe) = a bîrfi; a colporta știri (false, calomnioase), zvonuri. Acesta vorbea puțin în față, dar ducea vorbele (E. BAR.). A(-i) ieși (cuiva) vorbă (sau vorbe) = a deveni subiect de bîrfe. O să-mi iasă vorbă că torn statui în metale prețioase (CĂL.). A(-i) scoate vorbă (sau vorbe) (că...) v. scoate. A(-i) scoate (cuiva) vorbe (rele) v. scoate. 12 (înv.) Cuvîntare, discurs. Nu tăiați vorba oratorului (CAR.). 13 Convorbire, conversație; discuție, taifas. Iarna, la gura sobei, vorba se încingea pătimaș (DELAVR.). ◊ Zic. Vorba multă, sărăcia omului. ◊ Schimb(sau schimburi) de vorbe = discuție scurtă, sumară; ext. schimb violent de replici. După acest schimb de vorbe, tăcură, fiecare mai avînd ceva după perdea (SADOV.). Între noi și frate-meu Ion au loc... schimburi de vorbe (STANCU). ◊ Loc.adv. Din vorbă în vorbă = din una în alta, din discuție în discuție. Din vorbă-n vorbă, țăranul zîmbitor întrebă (REBR.). Fără multă vorbă = fără a crîcni, fără să protesteze. Din două vorbe = fără multă discuție; operativ, reped. ◊ Loc.vb. A sta (sau a ședea) de (ori la) vorbă (cu cineva) = a vorbi, a discuta (cu cineva), a conversa; ext. a petrece un timp discutînd cu cineva. Le plăcea să stea de vorbă cu popa și chiar se prindeau la sfaturi (SLAV.). ◊ Expr. A fi vorba de... (sau despre..., să...) = a fi în discuție, a fi obiectul discuției..., a se vorbi de... A-și face de vorbă cu cineva = a găsi prilej de discuție cu cineva. A schimba vorba = a abate convorbirea în altă direcție. A ține (pe cineva) de vorbă = a antrena (pe cineva) într-o conversație (sustrăgîndu-l sau reținîndu-l de la ceva). Încercau... să oprească repetarea acelui gest, ținînd de vorbă pe cei doi (AGÂR.). A se lungi (sau a se întinde, a o întinde) la vorbă (lungă) (ori cu vorba) (cu cineva) = a vorbi prea mult (cu cineva sau unul cu altul); a flecări. Ne-am prea întins cu vorba și luminarea-sa nu știe cum să ne mai intre în voie (CR.). A se prinde (cu cineva) la (sau în) vorbă = a) a începe să discute (cu cineva); a aborda o discuție (cu cineva). Prindeau la vorbă și să mîngîiau cu cuvînt bun și așezat (DELAVR.); b) a se înțelege (unul cu altul), a cădea de acord să... A intra în vorbă (cu cineva) = a) a începe o discuție cu cineva. Intra în vorbă cu primul-ministru fără nici o jenă (CĂL.); b) (pop.) a lega relații de prietenie, de dragoste cu o persoană (de sex opus). A avea o vorbă (sau de vorbă) cu cineva = a avea de comunicat cuiva ceva (secret); a urma să aibă o discuție lămuritoare cu cineva; a avea aranjat ceva (cu cineva). Poftesc... mai ales pe căpitanul Ilie Turculeț, cu care am să am eu o vorbă la un pahar de vin (SADOV.). A se amesteca (sau a se băga, a intra) (nepoftit ori nechemat) în vorbă = a interveni (în mod inoportun) într-o discuție. Așa o fi..., se amestecă în vorbă Marin Serghiescu (CA. PETR.). A lua (pe cineva) cu vorba (înainte) = a distrage atenția (cuiva); a zăpăci (pe cineva) cu prea multe discuții. Te-am luat cu vorba și nu te-am întrebat ce vînt te aduce (REBR.). A se lua cu vorba = a se antrena într-o conversație, uitînd de treburi. Uitîndu-și de mărunțișurile din chioșc, Otilia se luă cu vorba (CĂL.). A schimba o vorbă(-două) sau a schimba (două-trei) vorbe (cu cineva) = a discuta puțin (în treacăt, pe fugă) (cu cineva sau unul cu altul). Ne-am oprit să schimbăm două-trei vorbe (CAR.). Nici vorbă! = a) negreșit, desigur; fără doar și poate; b) nici pomeneală. Nu-i vorbă (sau mai e vorbă?) = fără îndoială, firește, e de la sine înțeles. Vorbă să fie! = nu cred așa ceva, nici pomeneală. (Să) fie (sau rămînă) vorba între noi sau între noi fie vorba, formulă adresată interlocutorului, care însoțește o remarcă, o constatare etc. pe care lumea nu (trebuie să) o știe. Ești un neserios, fie vorba între noi. A se înnădi la vorbă v. înnădi. A lăți vorba v. lăți. A sta la un pahar de vorbă v. pahar. Sămînță de vorbă v. sămînță. A avea (sau a da, aprinde etc.) spor la vorbă v. spor. A veni vorba de... (sau despre..., că...) v. veni. ◊ Compus: vorbă-lungă s.m. invar. = om flecar, palavragiu. ♦ Schimb de cuvinte în contradictoriu; neînțelegere, ceartă. Multă vorbă s-a făcut între tata și mama pentru mine (CR.). ◊ Expr. A sări cu vorba la (sau pe) cineva v. sări. 14 Înțelegere, învoială; tocmeală; tîrguială. Numai să avem vorbă dinainte, să nu fii rău de gură (CR.). ◊ Expr. Așa (ne-)a fost vorba? = formulă prin care se reproșează cuiva că nu a respectat o înțelegere. Păi așa ne-a fost vorba? Da ce, bă, tu vrei să-ți muncesc de pomană? (PRED.). A fi în vorbă (cu cineva) = a fi în tratative pentru încheierea unui acord (de căsătorie, de afaceri etc.). Se mărita și ea cu un băiat de ispravă din Sibiu, fecior de oameni înstăriți, cu care era în vorbă (GHEȚ.). (pop.) A face vorba (sau vorbele) = a peți. Ajunse și el la curtea unui alt împărat, carele asemenea avea o fată. Făcură vorba, și iute, iute se logodi și el cu dînsa (ISP.). A-i face (cuiva) vorbă cu cineva = a mijloci o întîlnire între un băiat și o fată (în vederea căsătoriei). 15 Grai, limbă. Străin la vorbă și la port (EMIN.). • pl. -e. /cf. slav. творьба, rom. dvorbă.

LICHID, -Ă, lichizi, -de, adj. 1. (Despre corpuri, în opoziție cu solid și gazos) Care posedă proprietatea de a avea un volum definit la o temperatură dată, fără a avea o formă proprie, curgînd sub greutatea proprie și luînd forma vasului în care se află. V. fluid. Apa, laptele, petrolul sînt corpuri lichide. ▭ Trece trenuțul plin cu oalele de fontă lichidă spre oțelărie. CĂLUGĂRU, O. P. 378. (Poetic) O nesfîrșită perdea de apă se lasă deasupra munților, acoperindu-i cu totul sub grelele ei falduri lichide. BOGZA, C. O. 63. ◊ (Substantivat, n.) Lichidele nu se opun deformării și iau forma vaselor care le conțin. CARAFOLI-OROVEANU, M. F. I 10. 2. (Despre bani) De care se poate dispune imediat (v. peșin, gheață); (despre creanțe, efecte etc.) care poate fi transformat în bani prin vînzare imediată, a cărui valoare poate fi încasată imediat. Creanță certă și lichidă. 3. (Numai în expr.) Consoană lichidă (și substantivat) = nume dat consoanei laterale «l».

PERDEA ~ele f. 1) Bucată de țesătură care se atârnă la ferestre (uneori la uși, la paturi etc.) în scop decorativ sau pentru a ascunde ceva vederii. ◊ A avea ~ la ochi a) a nu observa; b) a nu înțelege ceva. A pune cuiva ~ (sau ~ele) la ochi a împiedica pe cineva să înțeleagă corect lucrurile. A-i lua cuiva ~eaua de pe ochi a face pe cineva să înțeleagă lucrurile așa cum se prezintă ele în realitate. Cu ~ a) în mod indirect; b) cuviincios. Fără ~ a) în mod direct; b) necuviincios; obscen. 2) Fâșie continuă de vegetație (arbori, tufari) menită să protejeze culturile agricole sau drumurile. 3) fig. Factor ce împiedică vederea. ~ de ceață. ~ de fum. 4) pop. Boală de ochi care se manifestă prin opacifierea cristalinului; cataractă. 5) Adăpost de iarnă pentru oi. [Art. perdeaua; G.-D. perdelei] /<turc. perde

GALERIE, galerii, s. f. 1. Lucrare minieră subterană, orizontală sau în pantă ușoară, de obicei în formă de tunel, care are ca scop să permită accesul minerilor la zăcămînt și să îngăduie executarea diverselor lucrări miniere. Sus, în galerii înalte, Sfredele să prind a bate Prin filoane adîncate. DEȘLIU, M. 5. Pe dreapta văii... se deschideau, în buza rîpei, gurile galeriilor de mină. DUMITRIU, N. 176. Prin galerii întunecoase, scunde, În care doar pe brînci puteam pătrunde, Se năluceau lămpașe mici Cît niște licurici. BENIUC, S. 6. 2. Canal de comunicație, de obicei îngropat în teren sau într-un masiv de zidărie sau de beton. 3. Coridor lung, adesea boltit, uneori împodobit cu ornamente, situat în interiorul sau în afara unei clădiri și care servește ca loc de trecere sau de plimbare. Noaptea umblă adesea, prin lunga-i galerie, Purtat de cine știe ce sumbră reverie. MACEDONSKI, O. I 261. Intrarăm într-o curte, suirăm o scară, trecurăm printr-o galerie, mai urcarăm două scări, pînă ajunserăm la un loc hotărît. BOLINTINEANU, O. 293. Galerii cu mari lanterne și cu sprintene coloane Au comori de plante rare ce la umbră înfloresc. ALECSANDRI, P. III 86. ♦ Loc de trecere acoperit între două șiruri de case, avînd de obicei magazine pe ambele părți. V. pasaj. 4. Muzeu sau secție a unui muzeu, în care sînt expuse mai ales opere de pictură și sculptură. Ies dintr-o galerie de tablouri; am văzut deja atîta pictură, că mă dor ochii și-s obosit de nu mai pot. PĂUN-PINCIO, P. 101. ♦ Serie de tablouri expuse. (Fig.) Horia, Cloșca și Crișan, iobagi bătrîni, oameni de piatră și de pămînt, se așază în locul cel mai de cinste în galeria revoluționarilor ieșiți din mijlocul poporului romîn. BOGZA, Ț. 39. Caragiale a suflat viață unei galerii întregi de tipuri, care necontenit se vor mișca prin viața noastră. SADOVEANU, O. VI 498. ♦ Sală într-o expoziție. Inlăuntrul palatului sînt șapte galerii alăturate, care se destind în tot ocolul clădirii, formînd șapte săli circulare. Fiecare din aceste galerii este hotărîtă pentru o osebită despărțire de producte. ODOBESCU, S. II 113. 5. Balconul situat la nivelul cel mai înalt al sălilor de spectacol. Se întocmise o sală mare, cu parter, galerii și trei rînduri de loji. SADOVEANU, E. 65. Scările pe care urci la galeria Teatrului Național i se par lui Moș Gheorghe fără sfîrșit. SP. POPESCU, M. G. 86. ♦ (Familiar) Spectatorii de la galerie; p. ext. publicul care asistă zgomotos la o adunare, la o întrunire etc. Galeria aplaudă-n uimire La-ntîia detunare de pușcă sau pistol, La-ntîiul semn de patos. MACEDONSKI, O. I 49. Vorbesc și scriu fără să se gîndească, nu cred ceea ce spun... singura lor preocupare este de a face efect asupra galeriei. GHICA, S. 87. ◊ Expr. A face galerie = a face o manifestație de aprobare zgomotoasă și organizată, pentru a asigura unui spectacol succesul (uneori nemeritat). 6. Drug de lemn sau de metal de care atîrnă perdelele sau draperiile. 7. Un fel de tavă de metal care se pune pe dușumea în fața sobei, ca să nu cadă cărbunii pe podea.

*transparént, -ă adj. (mlat. transpárens, -éntis. V. a-parent). Pin care se vede fără nicĭ o întunecare, absolut străveziŭ (ca apa limpede, geamurile obișnuite ș. a.). Pin care se vede puțin: pînză transparentă. Fig. Ușor de priceput: aluziune transparentă. S. n., pl. e, 1. Hîrtie cu liniĭ drepte negre care se pune supt hîrtia pe care scriĭ ca să ducĭ rîndurile după liniile care transpar. 2. (poate după rus. transparént). Perdea de pînză saŭ și de bețișoare (stor) pusă în cadru ferestreĭ. (La început, s’aŭ numit așa jaluziile, care-s în adevăr transparente. În Munt. se zice și transperant, ceĭa ce e vulgar). Adv. În mod transparent: a vorbi prea transparent.

IȚI, ițesc, vb. IV. Refl. 1. A apărea pentru un moment, a se ivi, a se arăta puțin. În lungul drumului, departe, se mai ițeau luminile unui sat; casele se ridicau singuratice, tăind zarea fără de sfîrșit. SADOVEANU, O. I 134. Printre brazii de sus se ițesc pete albe. C. PETRESCU, Î. II 203. Pe ceriul albastru se ițea ici-colea cîte un nouraș. CONTEMPORANUL, V_I 104. 2. A arunca o privire repede și curioasă, a se uita, a privi din fugă sau pe furiș. La casele dimprejur, mai multe perechi de ochi se ițeau după perdele. BART, E. 340. În zadar se iți, printre gard, la casa Irinei, n-a zărit pe nimeni. BUJOR, S. 130. Se ițește el pe colo, se ițește pe dincolo, dar pace bună! iezii nu-s nicăiri! CREANGĂ, P. 24. – Variante: iții, ițăi (GALAN, Z. R. 32) vb. IV.

CĂDEA, cad, vb. II. Intranz. I. 1. A se deplasa de sus în jos prin propria greutate, a se lăsa în jos, la pămînt; a pica. Semănătorul printre brazde lăsa sămînța lui să cadă. MACEDONSKI, O. I 61. Desfăcut Din pumnul strîns vîrtos, Spre-adîncuri, vîjîind în jos, Cuțitul a căzut. COȘBUC, P. I 231. ◊ Fig. Acuma tăceri lungi cădeau între un șir de vorbe schimbate și altul. SADOVEANU, O. IV 48. ◊ (Despre ploaie, zăpadă, grindină, fulger etc.) Țintirimul luminat de lună dormea sub zăpada căzută de curînd. ANGHEL, PR. 131. [Trăsnetul] în groaznica-i urgie Lucește, crapă, cade, detună-n vijelie Ș-un șir de copaci mîndri îi mistuie sub el. MACEDONSKI, O. I 252. De cînd căzu un trăsnet în dom... de-atunci în somn Ca plumbul surd și rece el doarme ziua toată. EMINESCU, O. I 96. Ah! E-atît de albă noaptea, parc-ar fi căzut zăpadă. EMINESCU, O. I 154. ♦ Fig. (Despre iarnă, ger, noapte, seară etc.) A se lăsa, a se apropia, a veni. Amurgul cădea. Turnurile fabricilor luceau în lumina roșiatică a asfințitului. DUNĂREANU, N. 19. Noaptea cade-ntunecată Pe cîmpie și pe munte. BOLINTINEANU, O. 9. ♦ (Despre soare) A coborî, a scăpăta. Soarele cădea la vale și părea pe vîrful bradului singuratec ca o frunte în raze pe umeri negri. EMINESCU, N. 50. ◊ (Despre ape de munte) A curge (repede), a coborî. Aud, tîrziu prin noapte, pîraiele ce cad Cu vuiet de pe dealuri. COȘBUC, P. I 258. Zburdalnic de pe coaste. Gureșe pîraie cad. COȘBUC, P. I 261. Pe cînd cu zgomot cad Izvoarele-ntr-una, Alunece luna Prin vîrfuri lungi de brad. EMINESCU, O. I 216. 2. (Despre părți ale unui organism: dinți, păr, fulgi) A se desprinde (din locul său), a se pierde. Părul meu de așteptare o s-albească sau să cadă. MACEDONSKI, O. I 71. De vorbit, nu poate vorbi, că măselele și dinții i-au căzut. CREANGĂ, P. 52. Fata, care știa că de făcut treabă nu mai cade coada nimărui, își suflecă minicile, calcă lut și lipi cuptiorul. CREANGĂ, P. 287. Măi bade, de dorul tău îmi tot cade părul meu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 88. ♦ (Despre frunze și flori) A se scutura. Căzuseră frunzele și nu erau verzi decît cei doi molifți din dreptul ferestrelor. SAHIA, N. 55. Adormind de armonia Codrului bătut de gînduri, Flori de tei deasupra noastră Or să cadă rînduri-rînduri. EMINESCU, O. I 75. Miroase florile-argintii Și cad, o dulce ploaie, Pe creștetele-a doi copii. EMINESCU, O. I 179. 3. (Despre părți ale corpului sau despre obiecte legate, prinse, care continuă a fi, în parte, susținute) A se lăsa în jos (sau într-o parte), a atîrna; a se pleca. Fără să-mi fi fost somn, pleoapele-mi căzură peste ochi. HOGAȘ, M. N. 17. Capu-i cade pe-a lui umăr. EMINESCU, O. I 104. Părul său negru ca nori de ploaie De-a lung pe umeri neted cădea. ALECSANDRI, P. I 20. [Tînărul] era încins cu un șal roș cu flori din care o poală i se slobozea pe coapsa stîngă, iar capetele... cădeau apoi peste papucii lui cei galbeni. NEGRUZZI, S. I 16. Postelnicul lăsă să cadă perdeaua pe care pîn-atunci sta încremenită mîna lui. NEGRUZZI, S. I 78. 4. A înceta de a mai sta vertical sau în picioare; a se răsturna, a se prăvăli. Cînd venea acasă, noaptea, tîrziu, cădea ca butucul. CAMILAR, N. I 19. Furtuna fîlfîie peste munți, iar în văile lor brazii cad unul după altul, smulși de ape sau de stîncile mari, rostogolite. BOGZA, C. O. 98. Fără să dejuge boii, începe a tăia copacul să cadă în car deodată. CREANGĂ, P. 46. Și în nesimțire cade pe-a jețului său spată. EMINESCU, O. I 95. Simțind picioarele-mi slăbind, am închis ochii și m-an ținut de strană, ca să nu cad. NEGRUZZI, S. I 54. ◊ Expr. A cădea la (sau pe) pieptul (sau în brațele ) cuiva. În brațele-mi întinse Să alergi, pe piept să-mi cazi, Să-ți desprind din creștet vălul, Să-l ridic de pe obraz. EMINESCU, O. I 75. A cădea (bolnav) la pat = a se îmbolnăvi greu. Ajunse acasă istovită, tremurînd. Căzu bolnavă la pat. BART, E. 238. [Baba] căzu la pat bolnavă de moarte. CREANGĂ, P. 13. A cădea în picioare = a ieși bine dintr-o situație grea. A cădea din (sau, regional, de pe) picioare (sau de-a-n picioarele) = a nu mai putea sta de oboseală, a fi mort de oboseală. (Rar) A cădea de-a pluta v. plută. ◊ A se dărîma, a se surpa, a se nărui. (În forma de conj. cază) Ajunse să i se pară că stă să cază coliba pe ei. ISPIRESCU, U. 95. ◊ Fig. (Despre oameni) Mai odihnește-te, că într-o zi ai să cazi. ◊ Fig. (Despre guverne, legi, valori etc.) A-și înceta existența, a nu mai fi în vigoare. Iobăgia a căzut. RETEGANUL, P. V 57. D. Odobescu, după ce declară guvernul căzut, se puse a numi altul nou. BOLINTINEANU, O. 249. Împărăția romîno-bulgară cade subt izbirile turcilor. BĂLCESCU, O. II 13. ◊ A avea un insucces, a nu reuși. A căzut la examen. Piesa a căzut. ♦ (Despre luptători) A pieri, a muri (în luptă). Soldați căzuți pe cîmpul de luptă. ▭ Lupta cea mare va veni... Știu, cîțiva dintre noi vor cădea. Vor cădea, însă, jertfe pentru cauza mișcării proletare. SAHIA, N. 40. Sărmana fată în zadar, vai! cată Pe iubitul său! El în foc căzuse După ce făcuse Vitejii de zmeu! ALECSANDRI, P. I 56. 5. (Despre un oraș, o fortăreață, o poziție etc.) A ajunge în mîna adversarului, a fi cucerit, a fi ocupat. În urma unui atac puternic, orașul a căzut în mîna armatei populare. 6. (Adesea complinit prin «în genunchi», «cu rugăminte» etc.) A se așeza în genunchi înaintea cuiva spre a-i arăta supunere sau a-i cere iertare ori ajutorare; a ruga pe cineva cu umilință sau cu stăruință. Au înțeles că trebuie să cadă la mila împăratului. SADOVEANU, D. P. 40. N-a rămas om știutor de carte pe valea aceea, căruia Ilinca să nu-i cadă cu rugăminte, ca să-i citească răvașul lui Radu. VLAHUȚĂ, O. A. 103. Fiul împăratului și mumă-sa căzu cu rugăciune la găinăreasă, ca să se facă cum era la nuntă. ISPIRESCU, L. 311. Ce-oi rămas? întrebă Lăpușneanu. – Doamne! doamne! zise Moțoc căzînd în genunchi, nu ne pedepsi pre noi după fărădelegile noastre. NEGRUZZI, S. I 140. 7. A ajunge, a sosi, a nimeri, pe neașteptate sau din întîmplare, într-un Ioc sau într-o situație oarecare; a pica. Cădea între ei o informație neașteptată. SADOVEANU, P. M. 98. Femeie hăi! ia vezi de-nchipuie mai iute de cea masă, că uite, ne-o căzut la gazdă musafiri flămînzi. HOGAȘ, M. N. 228. Plecară zicîndu-i să se păzească a nu cădea în capcană. ISPIRESCU, L. 331. Am căzut la casă împărătească. CREANGĂ, P. 257. ◊ Expr. A cădea la (sau pe) mîna (sau mîinile) cuiva = a ajunge în puterea, la discreția cuiva. Ei! las', Pepelea, că mi-i cădea tu la mînă. ALECSANDRI, T. 248. Care rămînea pe urmă cădea în mînile moldovenilor. NEGRUZZI, S. I 171. A cădea cu vorba = a spune ceva pe neașteptate. Așa, soro, căzu cu vorba Ceaușanca, ca din senin. DELAVRANCEA, S. 40. A cădea pe capul cuiva sau a-i cădea (cuiva) belea (pe cap) = a veni nedorit, pe neașteptate la cineva. Nu e frumos să cazi pe capul oamenilor. PAS, Z. I 71. Viu, fără Luchi... să vă cad belea pe două-trei zile. CARAGIALE, O. VII 159. A cădea cuiva drag (sau la inimă) = a-i fi cuiva pe plac, a-i deveni drag. El iar privind de săptămîni, îi cade dragă fata. EMINESCU, O. 167. ◊ A se arunca, a se năpusti; a năvăli (asupra cuiva). Iarna călăreți moldoveni străbat codri, s-amestecă cu viforul și cad asupra cetăților. DELAVRANCEA, A. 18. Mihai cade cu o furie mare asupra armiei dușmane. BĂLCESCU, O. II 282. 8. (Complinirea introdusă, de obicei, prin greșeală, robie, grație, dizgrație, influență etc.) A cădea în... (sau sub...), a fi cuprins de... E la mijloc o femeie frumoasă pentru care ai căzut la patimă. SADOVEANU, D. P. 76. Arabul căzuse în aspră robie. MACEDONSKI, O. I 15. ◊ (Poetic) Rămas singur între orizonturi de cîmpie, îndepărtate, Oltul cade într-un somn adînc. BOGZA, C. O. 156. ◊ Expr. A cădea pe gînduri = a deveni îngîndurat. Căzură toți pe gînduri. Un lemn ars și destrămat de jăratec bufni în soba înaltă. DUMITRIU, N. 182. Cu perdelele lăsate Șed la masa mea de brad, Focul pîlpîie în sobă, Iară eu pe gînduri cad. EMINESCU, O. I 105. ◊ (Cu schimbarea construcției) Trase undița; cînd, ce să vezi: un pește mare, cu totul și cu totul de aur. Doar că nu-i căzu leșin de bucurie. ISPIRESCU, L. 380. Tocmai pe mine căzuse păcatul să fiu mai mare între frați. CREANGĂ, A. 64. ◊ Expr. A-i cădea (cuiva) rău = a nu-i conveni; a nu-i plăcea; a se întîmpla ceva rău. Rîzi tu, rîzi... dar unde te duci, fără de mine rău are să-ți cadă. CREANGĂ, P. 244. A-i cădea bine = a-i plăcea, a-i prii. 9. A fi, a se situa, a se afla. Într-un triunghi, înălțimea cade perpendicular pe bază. Comuna cade pe malul drept al Oltului. În limba maghiară, accentul cade pe prima silabă a cuvîntului. 1 ianuarie 1953 a căzut. într-o joi. ◊ Expr. A cădea în sarcina (sau în competența, în atribuțiile, în grija) cuiva = a reveni cuiva. Grija gospodăriei cade în sarcina mea. ◊ (La ghicitul în cărți) A se arăta, a se vedea, a reieși (din așezarea cărților). 10. (În expr.) A cădea la învoială sau a cădea de acord = a ajunge la înțelegere (după o discuție în contradictoriu). ◊ (Învechit) A cădea la pace = a se împăca. II. Refl. unipers. A reveni (cuiva, ca parte din ceva), a se cuveni. Partea aceasta mi se cade mie. ▭ El nici pricepere n-avea să ceară simbrie cît s-ar fi căzut. RETEGANUL, P. III 28. ◊ A ședea bine, a se potrivi. Tot ce-ar zice i se cade, tot ce face-i șade bine. EMINESCU, O. I 159. Mare nuntă se făcea, Cu nuntași nenumărați, Cum se cade la-mpărați. ALECSANDRI, P. 179. ◊ Expr. Așa mi se cade = așa-mi trebuie. Fă bine să-ți auzi rău, zise Gerilă. Dacă nu v-am lăsat să intrați aici înaintea mea, așa mi se cade; ba încă și mai rău. CREANGĂ, P. 253. – Prez. conj. și: (regional) pers. 1 caz, pers. 3 cază (ISPIRESCU, U. 95).

perdea sf [At: (a. 1693) ȘIO II₁, 290 / V: (reg) ~uă / Pl: ~ele, (reg) ~eli / E: tc perde] 1 Obiect confecționat din pânză, stofă, dantelă etc. care se atârnă mai ales la ferestrele și la ușile locuințelor, pentru a împiedica pătrunderea luminii sau pentru a opri vederea dinafară, având totodată și scop decorativ. 2-3 (Îljv) (Mai) cu ~ (Care este exprimat, spus, făcut) indirect, prin aluzii, discret, cu rezervă, cu bună-cuviință. 4-5 (îljv) Fără ~ (Care este exprimat, spus, făcut) pe față, fară înconjur, fără sfială, necuviincios, trivial. 6 (Îe) A avea ~ la ochi A nu pricepe clar un lucru. 7 (Îe) A(-i) pune (cuiva) ~ (sau ~ele) la ochi A împiedica pe cineva să vadă lucrurile așa cum sunt. 8 (Îae) A înșela pe cineva. 9 (Îe) A i se lua (sau a i se ridica sau, rar, a-i lua) cuiva o ~ (sau ~ua) de pe ochi A înțelege deodată ceva sau a face pe cineva să vadă clar, să priceapă ceva. 10 (Îe) A se da după ~ A se ascunde, lucrând din umbră. 11 (Îae) A se sustrage de la ceva. 12 (Îe) A ridica ~ua A arăta care este adevărul. 13 (Îae) A da lucrurile pe față. 14 (Îae) A spune fără ocolișuri. 15 (Îe) A nu avea nici o ~ A nu avea nici o rușine. 16 (Îae) A depăși măsura. 17 (Îe) A da cuiva o ~ A certa foarte tare pe cineva Si: a da un perdaf (5). 18 (Îe) A avea ceva după ~ A ține un secret. 19 (Îae) A ascunde ceva. 20 (Pex) Obiect confecționat din șiraguri lungi și dese de mărgele atârnate perpendicular în dreptul unei intrări, în loc de ușă. 21 (Spc; înv) Draperie de la ușa de intrare în camera domnitorului sau a vizirului, unde de obicei stătea un perdegiu. 22 (Pex) Intrare. 23 (Pex; înv) Scenă sau act dintr-o piesă de teatru. 24 (Reg) Plasă deasă împletită în ochiuri care se întinde orizontal în interiorul capcanei și cu ajutorul căreia se prinde peștele în tolbă. 25 (Pan; udp „de”; șfg) Ceea ce are aspectul unei perdele. 26 Ceea ce acoperă vederea ca o perdea Si: (rar) perdeluire (3). 27 Ceea ce împiedică înțelegerea, perceperea etc. unui lucru, a unui fapt etc. 28 (Mil; îs) ~ de fum Nor artificial de ceață sau de fum, creat pentru a împiedica observarea și focul inamicului. 29 (Înv; pop) Adăpost la stână, construit din stuf din nuiele, din scânduri etc., de obicei neacoperit, făcut pentru a proteja oile, rar și alte animale, de intemperii. 30 (Pex) Stână. 31 (Reg) Îngrăditură neacoperită, făcută pentru a separa oile care trebuie să fete sau pe cele care trebuie mulse, de celelalte oi Si: corlată, ocol, staul, strungă, țarc. 32 (Mol) Îngrăditură unde dorm mieii. 33 (Mol; Trs) Î ngrăditură mobilă în care se închid oile noaptea și care se mută din loc în loc pentru a gunoi terenul. 34 (Reg) Perete de scândură de la stână, prin care e făcută strunga. 35 (Mol) Acoperiș peste ocolul oilor. 36 (Reg) Colibă a ciobanilor la stînă. 37 (Olt) Cort din pânză. 38 (Reg) Șopron. 39 Șură. 40 (Reg) Acoperiș de lemn care adăpostește cuptorul clădit în curte. 41 (Reg) Parte a pridvorului închisă cu scânduri. 42 (Reg) Adăpost din trestie, făcut ca un gard în jurul răsadnițelor cu zarzavat timpuriu. 43 Perete mobil de lemn la unele instrumente. 44 (Udp „de”) Fâșie de pădure. 45 Șir de copaci. 46 (Spc; șîs ~ de protecție, ~ forestieră de protecție) Șir de copaci sădiți în linie dreaptă, cu scopul de a adăposti culturile împotriva vânturilor, de a opri zăpada pe ogoare etc. 47 (Îs) ~ antierozională Plantație de arbori și de arbuști pe terenurile în pantă supuse eroziunii. 48 (Pan) Desiș. 49 (Pan) Păpuriș. 50 (Pan) Stufăriș. 51 (Mpp; șîs ~ albă) Leucom. 52 (Mpp; îas) Cataractă. 53 (Atm; reg) Placentă. 54 (Reg; îe) A lua (pe cineva) cu o ~ mai sus A lua repede cu vorba pe cineva. 55 (Îae) A i-o lua înainte. 56 (Îae) A-i tăia apa de la moară.

PROTECȚIE, (2) protecții, s. f. 1. Faptul de a proteja; apărare, ocrotire, pază; ansamblul dispozițiilor. și al mijloacelor materiale prin care se obține suprimarea, limitarea, sau numai semnalizarea efectelor dăunătoare produse de anumite acțiuni exterioare asupra viețuitoarelor, materialelor, sistemelor tehnice, produselor etc. Fata asta mîndră, dar săracă și fără nici o protecție. BART, E. 305. ◊ Loc. adj. De protecție = protector, apărător. Acei care angajează vor pune la dispoziția angajaților... care lucrează în condițiuni speciale de umiditate ori murdărie echipamentul de protecție. COD. M. 40. Era bucuros să cunoască măsurile de protecție pe care le prepară noul guvern. REBREANU, R. II 227. ◊ Protecția muncii = ansamblu de măsuri luate pentru a se asigura desfășurarea muncii în condițiile cele mai bune pentru. muncitori și a se evita accidentele de muncă. Perdea de protecție v. perdea. 2. Sprijin (uneori nemeritat) acordat cuiva pentru obținerea unui avantaj; p. ext. cel care acordă sprijin (v. protector). Era dintr-o familie... cu prea mulți copii, însă și cu destule protecții la vremea lor. SADOVEANU, Z. C. 6. Cărările vieții fiind grele și înguste, Ei încearcă să le treacă prin protecție de fuste. EMINESCU, O. I 137. Prin protecția stăpînului său, în cîțiva ani ajunse la cele mai înalte funcțiuni. BOLINTINEANU, O. 416. 3. (Învechit) Protectorat. Se jăluiră Porții de astă călcare a dreptului națiilor, făcînd o pomenire a vechilor tractate cu care țara se supusese protecției turcești. NEGRUZZI, S. I 242.

MÎNJI vb. IV. (Cea mai veche atestare datează de pe la 1700, cf. ANON. CAR.) 1. T r a n z. și r e f l. A (se) murdări, a (se) păta. Cf. PONTBRIANT, D., CIHAC, II, 185. Tu să-l mîngîi cu mîna pe obraz . . . și mîngîindu-l să-l mînjești nițel cu muc de lumînare, PETRESCU, L. 376, cf. DDRF. Fochistul are șapcă ponosită de cărbuni; el însuși e mînjit pe obraz, pe mîini și pe haine. SP. POPESCU, M. G. 34. Scutur tufișul, țîșnind îmi împroașcădeodată dintr-însul Sîngele vînăt mînjind cu picurii putrezi pămîntul. COȘBUC, AE. 49. Cînd mînînc ouă moi, mă mînjesc pîn-la urechi. HOGAȘ, DR. I, 177, cf. 163. Hainele îi erau mînjite de pămînt, iar pe față parcă purta o mască de lut. REBREANU, R. II, 200, cf. I, 262. Muncitorii aproape goi. . ., mînjiți cu funingine și unsoare. . ., creau un aspect de muncă într-o încordare nebună. SAHIA, N. 33, cf. PRIBEAGUL, P. R. 57. Sînt mînjiți de noroi, mai ales de la brîu în jos. STANCU, D. 156. Aduceai ciorba. . . în așa fel, încît să nu se verse și nici să nu se mînjească pereții farfuriei, PAS, Z. I, 269. Uite ce rău m-am mînjit. BANUȘ, P. 26. Hainele sale, după ce că erau mînjite cu uleiuri, mai erau și îmbibate cu pospai alb de făină, PREDA, D. 32. Nici nu mi-ar fi putut trece prin minte așa ceva ! – mi-a spus, mîngîindu-mi mîinile încă mînjite de ulei. V. ROM. iunie 1958, 46. Ploaia care se întețise și bătea acum oblic, mînjise nenumăratele ferestre care dădeau spre stradă, T. POPOVICI, SE. 79. Văzînd pe tatăl său amețit de vin, l-a mînjit cu baligă. ȘEZ. I. 213, cf. IV, 156, ALR I 640, ALR II 3 209, 3 363, 5 774. Te-ai mujit pă haińi. CV 1951, nr. 3-4, 46. Cine strînge cărbuni cu mîna altuia, nici să mînjaște nici să arde. ZANNE, P. I, 133. Umblă cu miere în mînă și să nu se mînjascâ pe degete? id. ib. iii, 669. Cu păcurarul cînd trăiești Trebuie să te mînjești. id. ib. V, 490. ◊ E x p r. (Rar) Nici cît te-ai mînji la un ochi = foarte puțin, aproape de loc. N-are bani nici cît te-ai mînji la un ochi. ZANNE, P. II, 351, cf. 363. ◊ F i g. S-au întors cătră unul din curtezanii săi carile fusăsi odată la prepus că s-ar fi mînjit cu sfaturi răle împotriva lui. IST. CAROL XII, 78^r/25, cf. BELDIMAN, E. 32/12. Voi, pierduți în gînduri sînte, convorbeați cu idealuri, Noi cîrpim cerul cu stele, noi mînjim marea cu valuri. EMINESCU, O. I, 35. Ne mînjește sau ne ucide idealurile. DEMETRESCU, O. 108. Nici o pată nu mînjise individualitatea morală. D. ZAMFIRESCU, Î. 182, cf. 250, SCRIBAN, Figura poetului a fost mînjită cu noroiul celor mai josnice apartenențe, CONTEMP. 1949, nr. 120, 4/1. Numele cinstit pe care l-am moștenit de la părinți, eu îl mînjesc. STANCU, R. A. IV, 107. ♦ T r a n z. (Prin Olt.) A spăla prost, superficial; a mozoli. Cf. BOCEANU, GL. ♦ T r a n z. (Rar) A mîzgăli (2). Ferice de acela ce stînd pe un picior Compune două sute de versuri într-un ceas, Mînjind o jumătate de conț pe toată ziua; Ce scrie cum îi vine, fără să-și bată capul. NEGRUZZI, S. II, 269. ◊ A b s o l. Și mai dă-i, Doamne, vopsele Și hîrtie chinezească, Pentru ca, mînjind cu ele, Slava ta s-o zmîngălească. ARGHEZI, V. 11. ♦ A (se) acoperi cu un strat de. . .; (regional) a (se) unge (cu un medicament). Văzui pe toți dracii în pielea goală Cu coarne în frunte, cu nas de cîne, Păstă tot mîngiți cu neagră smoală, BUDAI-DELEANU, Ț. 316. Se amestecă toate la un loc și se mînjește cu el de sperietură, N. LEON, MED. 103. Vagoanele nu circulau decît cu perdelele trase sau, dacă nu erau perdele, cu geamurile mînjite cu vopsea albă. CAMIL PETRESCU, U. N. 6. Cu această apă. . . se mînjește cel bolnav peste tot corpul. MAT. FOLK. 578. Pe unele (oi) din cele scăpate de cuțit, s-au apucat să le mînjească cu negru. RĂDULESCU-CODIN, Î. 37. Da fuga-n crîng, să mînja cu cărbune pe ochi. GRAIUL, I, 71. ♦ T r a n z. (Învechit, rar) A contamina, a infecta, a molipsi. Prin curețenie, de multe ori, mulți oameni mânjiți fiind de boalele lipicioase, scapă de boală. CALENDARIU, (1844), 70/7. ♦ T r a n z. (Argotic) A mitui. Com. din ȚEPEȘ-VODĂ-CERNAVODA. 2. T r a n z. (Regional; complementul indică pereți, case etc.) A unge cu lut (și baligă), a murui, a lipi; a spoi, a vărui. Că [badea] sparge ferestrele și mînjește casele. DOINE, 240, cf. ALRM II/I h 279, 280, LEXIC REG. 17. ♦ (Urmat de determinări care indică materia) A polei. Cf. ALR II 4 254/316. Mînjit cu aur. ALRM SN I h 386, cf. ALR SN h 572. 3. T r a n z. (Regional) A unge cu mînjeală (II 2) firele de urzeală de cînepă. Cf. LB, POLIZU. O harnică nevastă luînd catrința-n brîu, Urzeala o mînjește cu aluat de grîu. BELDICEANU, P. 68, cf. GHEȚIE, R. M., com. MARIAN, ȘEZ. V, 106. [Cînepă] o năvădescu, o mînjăscu, o țăs, o dau prin spată, prin iță, am țăsut-o, am nălghit-o. GRAIUL, I, 293, com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI, ALR I 1 290/103, A I 22. 4. T r a n z. (Regional; complementul indică obiecte de îmbrăcăminte ale ciobanilor) A unge cu mînjeală (II 3); (regional) a mînjeli (2). Hainele mînjite (unse) cu ursuc, spălîndu-le, se fac cu mult mai frumoase decît cu altă mînjală. PRECUP, P. 21, cf. com. MARIAN. 5. T r a n z. (Glumeț) A lovi, a bate. Cf. ȚICHINDEAL, F. 331/22, PAMFILE, J. II, 153, IORDAN, STIL. 366, LEXIC REG. 83. ◊ I n t r a n z. Au înșfăcat repede vătrariul și au ieșit afară, și unde n-au prins să mînjască în țigan cu dînsul. SBIERA, P. 293. ◊ E x p r. A mînjí (cuiva) o palmă = a da, a trage (cuiva) o palmă. (Regional) A o mînji la ceafă = a spune un lucru (cu totul) nepotrivit, a face o (mare) prostie, a da cu oiștea în gard. Cf. LEXIC REG. 83. – Prez. ind.: mînjesc. – Și: (regional) măji (ALRM II/I h 280/346), muji vb. IV. – Din V. sl. мазати, мажѫ.

ATÎRNA, atîrn, vb. I. I. 1. Intranz. A cădea liber în jos (fiind prins sau suspendat de ceva). Lumina se cufunda și se pierdea fără urmă în scoarțele bătrînești, pălite, care atîrnau pe pereți. DUMITRIU, B. F. 36. Din ramură în ramură, cînd atîrnat cu mîinile, cînd cu picioarele... încleștate, ajunse pînă în vîrf. ISPIRESCU, L. 212. De inima căruței atîrnau păcornița cu feleștiocul și posteuca. CREANGĂ, P. 106. Brațul ei atîrnă leneș peste marginea de pat. EMINESCU, O. I 79. Purta un benișel de felendreș... a căruia mînice atîrnau dinapoi. NEGRUZZI, S. I 145. ◊ (Pleonastic) [Buza] cea dedesubt atîrna în jos, de-i acoperea pîntecele. CREANGĂ, P. 244. ◊ Fig. Era cerul vînăt și era lumina zilei fumurie. Atîrna ploaia. PAS, L. I 261. Vremea atîrnă... Soarele luptă, Norii țin piept. TOMA, C. V. 302. La răsărit pe cer atîrna o uriașă perdea de flăcări. REBREANU, R. II 105. 2. Tranz. A agăța, a anina, a suspenda, făcînd să cadă liber în jos. își atirnă tolba cu săgețile la spate. ISPIRESCU, L. 74. În tine [codrule] cînd intrai, Numai o creangă tăiai, Armele de-mi atîrnai. ALECSANDRI, P. P. 263. Atîrnă pe coapsa stîngă o sabie încovoiată. NEGRUZZI, S. I 23. De arme se descingea, Sus prin crăci mi le-atîrna, Apoi tovarăși chema Și la masă mi-i poftea. ANT. LIT. POP. I 461. ◊ Fig. (Neobișnuit) Era tîrziu și somnul începuse a-mi atîrna greu pleoapele peste ochi. HOGAȘ, DR. 255. ◊ Expr. A-i atîrna (cuiva) lingurile de gît v. lingură. ♦ (Neobișnuit) A spînzura (un condamnat). Cu moarte să se omoare, în furci să-l atîrne. ISPIRESCU, L. 121. 3. Refl. A se agăța de cineva sau de ceva, a se prinde (cu mîinile). Copilul se atîrnă de gîtul tatălui. ◊ Fig. Din încrețirea lungii rochii Răsai ca marmura în loc S-atîrnă sufleiu-mi de ochii Cei plini de lacrimi și noroc. EMINESCU, O. I 117. II. Intranz. 1. A se apleca spre pămînt sub o povară sau din lipsă de putere (nemaiputînd sta drept). Crengile încărcate cu fructe atîrnau la pămînt. 2. A trage greu (la cîntar), a cîntări (mult), a avea o greutate (relativ) mare; fig. a valora, a prețui. Am 60 kg; dar mai atîrnă și îmbrăcămintea ceva. ▭ Puindu-le în cumpănă, i se păru că atîrnă mai mult vorbele femeii. ISPIRESCU, U. 28. III. Intranz. A fi dependent de cineva, a fi sub ascultarea sau stăpînirea cuiva. Ce este mai plăcut decît a nu atîrna de nime. ALECSANDRI, T. 572. ♦ A depinde de ceva, a fi condiționat de ceva. De la asta atîrnă soarta ta de față și viitoare. NEGRUZZI, S. I 230. ♦ (Impersonal) [Hainele] m-ar interesa întrucîtva. Atîrnă și de preț. SADOVEANU, P. M. 163.

STRĂBATE, străbat, vb. III. 1. Tranz. A intra într-un corp și a trece printr-însul, pătrunzîndu-l de la o margine la alta; a răzbi. Clinchetul tălăngilor de la gîtul vitelor se aude uneori străbătînd... aerul rece al înălțimilor. BOGZA, C. O. 74. M-a străbătut un glonte prin furca pieptului și mi-a ieșit pe lîngă șira spinării. SADOVEANU, P. M. 125. O fulgerare roșie străbate luminișul. GÎRLEANU, L. 14. Iată lacul. Luna plină, Poleindu-l, îl străbate. EMINESCU, O. I 210. ◊ Fig. Un cutremur străbătu mulțimea. DUMITRIU, N. 98. E un sfîrșit de toamnă, ploios și umed, Negurile s-au lăsat jos și cern o ploaie măruntă și deasă care te străbate. ANGHEL-IOSIF, C. L. 167. ◊ Intranz. Prin perdelele de la ferestre străbătea lumina slabă. DUMITRIU, N. 65. O rază de soare străbătu deodată în fund și lumină grămezile de mere galbene și roșii. SADOVEANU, E. 123. Prin petece străbate sîngele, iar nenorocitul privește așa de trist cu ochii săi sinceri. GHEREA, ST. CR. II 87. (Fig.) Cînd îmi aruncam ochii spre negurile munților din miazăzi și cînd închipuirea mea străbătea în taina lor adîncă și liniștită, mi se părea că ceva mă soarbe, că întreaga mea ființă se subție, ca suptă de o gură nevăzută. HOGAȘ, M. N. 152. 2. Tranz. A merge pe un teritoriu întins, parcurgîndu-l de la un capăt la altul; a cutreiera. Fluiera un viers de voinicie, străbătînd poienile deșarte. SADOVEANU, N. P. 375. Merg... Pe potecă fără soare Ori străbat în pas alene Luminișuri fără flori. TOPÎRCEANU, B. 21. Străbatem codrul de brazi, așternut pe poalele muntelui «Piatra» și ieșim iarăși în luminiș. VLAHUȚĂ, O. AL. I 150. Îți dau catarg lîngă catarg, Oștiri spre a străbate Pămîntu-n lung și marea-n larg. EMINESCU, O. I 178. ◊ Fig. Gîndul meu în sboru-i străbate orizontul. ALECSANDRI, T. II 154. ◊ Intranz. Parcă străbate-o săgeată De-a lungul cîmpiilor reci. COȘBUC, P. II 9. De-aș fi istoric, aș străbate prin toate bordeiele, să descopăr o amintire sau o rugină de armă. RUSSO, S. 36. 3. Intranz. A-și face loc (cu greu) printr-o mulțime; a trece, a se strecura, a răzbi, a răzbate. Pavel se lupta să străbată prin înghesuială, ajutat de glasuri silitoare. REBREANU, R. II 93. ◊ Fig. Prin toate lucrările lui Bălcescu străbate ideea înaintată că făuritorii istoriei nu sînt capetele încoronate, ci noroadele muncitoare. SADOVEANU, E. 50. Prin ramuri suspine străbat. Acum cu sfială m-apropii De banca pe care ai stat. TOPÎRCEANU, B. 80. ◊ Tranz. Străbăturăm, cu destulă osteneală, mulțimea ce era adunată ca să admire pe Zoe; și ajunserăm pînă la dînsa. BOLINTINEANU, O. 386. ♦ (Cu determinări locale care indică ținta) A ajunge la... Acușa la ureche-i un cîntec vechi străbate, Ca murmur de izvoare prin frunzele uscate. EMINESCU, O. I 96. Semenic de pe cetate, Spune mîndrei sănătate, Că la ea nu pot străbate. HODOȘ, P. P. 110. ♦ Fig. A izbuti, a reuși. Am cîteva comunicări la revistele de specialitate, despre care s-a făcut oarecare caz... La sfîrșit tot străbați. Viața nu e atît de ingrată. C. PETRESCU, Î. II 265.

MÎRÎÍ vb. IV. I n t r a n z. 1. (Despre cîini) A scoate un șir de sunete guturale, aspre, hîrîite, exprimînd de obicei iritarea, nemulțumirea. Cf. POLIZU. Clini ce mírîiesc Cînd văd alți cîini că apucă oasele ce ei ochesc. BOLLIAC, O. 107, cf. PONTBRIANT. D., CIHAC, II, 203, LM. Bubico se uită la mine și mîrîie-n surdină. CARAGIALE, O. II, 96, cf. 95. Miclăuș stătu în loc mîrîind ca în preajmă de vînat. ODOBESCU, S. III, 183. Cînele a-nceput Mîrîind să miște capul. COȘBUC, P. I, 251, cf. 252, BARCIANU, ALEXI, W. Ce mîrîi, cîne ! accentele divine Ce- acuma-ntregul suflet îmi robesc, Cu note d-astea nu se potrivesc. GORUN, F. 51, cf. ȘĂINEANU, D. U. Avea o droaie de căței albi. . . care mîrîiau, lătrau, săreau. BRĂESCU, A. 28. Un cîne alb, ciobănesc, se alătura de noi mîrîind, apoi se liniști, trăgîndu-se lîngă bătrîn. SADOVEANU, O. IV, 242. Cînele mîrîia încet, prelung; îl auzeam prin păreți, prin geamuri. id. ib. 481. La umbră, sub masă, un cîine flocos visa mîrîind prin somn. BART, E. 20. Niște cîni hămăiau și mîrîiau înfricoșați. CAMILAR, N. I, 94, cf. 86, H I 286, IV 56, V 4, com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. Tranz. Se uită la Bercu cu răbdarea cu care un dulău bătrîn îngăduie unui cotei să-l mîrîie. D. ZAMFIRESCU, ap. TDRG. ◊ (Despre alte animale) Cînd m-am întors (motanul) . . . ronțăia mîrîind. BRĂESCU, A. 59. Iepurele mîrîie. H X 499. Cu socotința că-i motanul meu . . . îl prind și-l încep a-l netezi. . . Zamfirachi, ori de cîte ori îl netezeam, mîrîia și miona încetișor. ȘEZ. I, 147. Dracu să răzbia, Dẑi la urs scăpa. Ursul mărăia, Pră dracu-l skipa. ARH. FOLK. III, 101, cf. MAT. DIALECT. I, 138. 2. P. a n a l. (Despre oameni; peiorativ) A scoate sunete caracteristice (ca semn de nemulțumire, enervare); p. e x t. a vorbi neclar, încet, printre dinți, a bombăni, a mormăi. Cf. LB. Nu vorbea cum trebuie, ci numai mîrîia. CAZIMIR, GB. 221. Să știi c-a primit și ea răvaș ! – A primit, mîrîi morarul. Îmi spuse mai nainte la circiumă poștașul. SADOVEANU, M. C. 76. S-a tîmpit turcul din amor, mîrîia mereu Alecu Vulpe. CAMIL PWTRESCU, O. III, 83, cf.126, STANCU, D. 339, CAMILAR, N. I, 366. „S-or fi pus la masă și e rușine să venim cînd mănîncă”, a mîrîit tata. PAS, Z. I, 176, cf. POMPILIU, B. 17; ȘEZ. VII, 182. Iar Stanislav mîrîia, Casa de se detuna. MAT. FOLK. 83, cf. com. MARIAN, ALR II/I h 31. ◊ (Despre ființe mitologice închipuite ca niște oameni) [Ielele] trec piste sate, Mult mai trufașe Merg la orașe. Hîrîie, Mîrîie, Duduie, Zguduie. I. VĂCĂRESCUL, P. 343/26. ◊ F i g. Peste satele tupilate în dosul perdelelor de pomi, tunetul mîrîia mînios. T. POPOVICI, SE. 59. ♦ T r a n z. A spune ceva în silă, pe un ton morocănos, nemulțumit. Nicolaie Dragoș mîrîi ceva, dar cum vorbeau mulți deodată și tot strigînd de-a valma, nu i se auzi glasul, ci i se vedeau numai dinții, albi și puternici ca niște colți de cîine care mușcă. REBREANU, R. II, 93. O aproba stingher, neconvins, cu un soi de politeță speriată, mîrîind vag un început de răspuns pe care nu izbutea nicicum să-l articuleze. GALAN, B. II, 43. ♦ A protesta, a cîrti. În multe părți, țăranii stau liniștiți, dar nu vor să iasă la muncă și tot mîrîie. CARAGIALE, O. VII, 66. A cărat mereu, de dimineață pînă seară, ce i-a poruncit stâpînul. . . A răbdat huiduieli și lovituri fără să mîrîie, parcă n-ar fi avut sînge în vine. REBREANU, NUV. 100. Era abia după cununie. Dar mai pe urmă fata împăratului începu a cam mîrîi și a cîrti, că ei nu-i îndămînă aice de șezut. SBIERA, P. 43. ♦ (Despre copii mici) A plînge, a scînci, a miorlăi. Începu iar să mîrîie, dar iar încetă singur, plictisit. N-avea chef de plîns cu temei. REBREANU, NUV. 243, cf. ALR I 82/61, 268, 378, 550, 558, 795, 865, ALRM I/II h 312, ALR II/I h 151. (R e f l.) Silea plîngea, ceilalți doi copii mai mici se mîrîia. SLAVICI, V. P. 73. 3. F i g. (Prin Ban., despre moară) A hîrîi (în timpul funcționării). Moara, cînd n-are apă, mîrăie. NOVACOVICIU, C. B. I, 14, cf. MAT. DIALECT. I, 138. – Prez. ind. pers. 3 sg.: mîrîie și mîrîiește. – Și: (regional) mîrăí, mărăí, mîroí (ALR I 82/61) vb. IV. – Mîr + suf. -îi.

DIAFAN, -Ă, diafani, -e, adj. 1. (Despre lucruri) Care lasă să străbată lumina fără să permită distingerea clară a formelor și a contururilor; p. ext. foarte subțire, foarte fin. Coboară-ți, Iarnă albă, vălul magic... Tu dai naturii palide decoruri Și pui la geamuri diafane storuri. CAZIMIR, L. U. 38. Vîntul suna în brazi ca o bură de ploaie. Iluzia era dezmințită de petele de lumină care, ca niște frunze diafane de aur, jucau pe bănci, pe masă. IBRĂILEANU, A. 155. Luna revărsa tot aurul ei în odaia lui și sub această smălțuire diafană mobilele și covoarele străluceau somnoros și mat. EMINESCU, N. 81. Aerul, răsfirat în unde diafane subt arșița soarelui de vară, oglindește ierburile și bălăriile din depărtare. ODOBESCU, S. A. 313. 2. (Despre oameni, mai ales despre fața sau despre mîinile lor) Foarte palid, alb, străveziu; fin. Puse iute despre soare cu palma-i diafană o mică perdea trandafirie privirii. HOGAȘ, M. N. 15. Drag îmi e visul cînd, dimineață, O mîndră zînă pășind abia Vine ca floarea și cu dulceață, C-o diafană și blîndă față, Își pleacă fruntea asupra mea. NEGRUZZI, S. II 55. – Pronunțat: di-a-

DULCE¹, dulci, adj. I. 1. (În opoziție cu amar, sărat, acru) Care are gustul caracteristic al mierii și al zahărului. Boabele au must dulce. STANCU, D. 255. Părul grijit de dînsa era-ncărcat de pere galbene ca ceara, de coapte ce erau, și dulci ca mierea. CREANGĂ, P. 290. ◊ Fig. Bătrîna asta, cugeta ea, m-ar dori ucenică a ei. Dar mai întăi ar pofti să mă guste ca să cunoască ce fel de poamă sînt: dulce ori amară. SADOVEANU, P. M. 252. Ce-a fost verde a vestejit, Ce-a fost dulce a amărît, Ce-a fost vesel s-a mîhnit. ALECSANDRI, P. P. 336. ♦ Îndulcit (cu zahăr, cu miere etc.). Cafeaua e dulce. ♦ (Despre brînzeturi) Nesărat, proaspăt. Caș dulce. ▭ Am drăguț păcurăraș, Vine seara-aduce caș, Dimineața urdă dulce Și-mi dă gură și se duce. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 410. 2. (Despre lapte, în opoziție cu acru, bătut, prins etc.) Proaspăt (fiert sau nefiert), nefermentat. Să-mi dea orzul fiert în lapte dulce. ISPIRESCU, L. 16. Împăratul are obicei a bea în toată sara o cupă de lapte dulce. CREANGĂ, P. 97. [Îl] voi hrăni cu miez de nucă și-l voi adăpa cu lapte dulce. EMINESCU, N. 27. ♦ (Despre fructe, în opoziție cu pădureț) Care este produs de un pom fructifer, îngrijit, altoit; (despre pomi) care face fructe bune de mîncat. Să-mi aducă trei smicele de măr dulce. CREANGĂ, P. 272. Și te suie-n mărul dulce, De vezi badea cum se duce. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 112. 3. (Despre apă, în opoziție cu sărată, de mare) De rîu, de izvor, de fîntînă; (în opoziție cu sălcie) bună de băut. Pești de apă dulce. ▭ Fîntîna... era plină pînă-n gură cu apă limpede cum îi lacrima, dulce și rece cum îi gheața. CREANGĂ, P. 290. Acuș avem să dăm peste o fîntînă cu apă dulce și rece ca gheața. id. ib. 204. II. Fig. 1. (În opoziție cu aspru, urît, tare, violent) Frumos, drăgălaș, gingaș. Chipul Evantiei, luminat de dulcele ei zîmbet, nu-l părăsea o clipă. BART, E. 134. Fruntea albă-n părul galben Pe-al meu braț încet s-o culci, Lăsînd pradă gurii mele Ale tale buze dulci. EMINESCU, O. I 75. Cîntă-o albă copiliță Cu ochi dulci, dizmierdători Și cu sînul plin de flori. ALECSANDRI, P. II 90. Frumoasa noapte cînd plăpînda-i lină rază A copilei dulce frunte cu vii umbre colora. ALEXANDRESCU, P. 136. ◊ Expr. A face (cuiva) ochi dulci = a arunca (cuiva) priviri de dragoste, a privi galeș. ♦ (Despre miros) Plăcut, aromatic, parfumat. Prin fînețele bogate, suim la deal, și dulcele miros al florilor ne pătrunde pînă în suflet. SADOVEANU, O. VII 218. În mirosul fără asemănare de dulce pe care îl dă cîmpului sulcina... inima lui... se ușura de povara tuturor durerilor. VLAHUȚĂ, O. A. 102. Fiecare floare era... cu un miros dulce de te îmbăta. ISPIRESCU, L. 6. ♦ (Despre sunete, glas, cîntec etc.) Plăcut la auz, melodios. Ascultam picușurile streșinii în bălțile de apă, regulate și dulci. SADOVEANU, O. I 386. Ritmic valurile cad, Cum se zbate-n dulce ropot Apa-n vad. COȘBUC, P. I 48. Graiul ei cel dulce și viersul cu lipici. ISPIRESCU, L. 35. Mii de glasuri slabe încep sub bolta largă Un cînt frumos și dulce, adormitor. EMINESCU, O. I 94. ◊ (Adverbial) Peste farmecul naturii dulce-i picură ghitara. EMINESCU, O. I 152. Cornul sună plin de jale, Sună dulce, sună greu. id. ib. 104. Ea cînta dulce ca ciocîrlia. ALECSANDRI, P. I 20. ♦ (Despre lumină sau surse de lumină) Blînd, potolit. [Pe șantiere] se lucrează... la lumina galbenă a soarelui dulce de toamnă. STANCU, U.R.S.S. 16. Acuma perdelele de la ferestrele Tincăi erau ridicate și oalele cu flori se deslușeau în lumina dulce a amurgului. SADOVEANU, O. IV 81. ♦ (Despre culori, în opoziție cu strident) Pal, estompat. Culoare dulce. 2. (Despre somn, în opoziție cu agitat, neliniștit) Liniștit, calm, ușor, odihnitor. Un somn dulce, moleșitor, mă cerca. SADOVEANU, O. VI 59. Colea despre ziuă cînd somnul e mai dulce, auzii un fîlfîit. ISPIRESCU, L. 74. După morar nu m-oi duce, Că somnul cînd e mai dulce, El moara că și-o pornește Și pe mine mă trezește. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 75. ♦ (Despre acțiuni, în opoziție cu brusc, violent) Lin, ușor, delicat. Atingere dulce. ▭ O, dulce mîngîiere! ALECSANDRI, P. A. 43. ◊ (Adverbial) [Apa]-n urmă, liniștită Dulce unda-și alina. ALECSANDRI, P. A. 41. 3. (Despre terenuri, în opoziție cu abrupt) Cu pantă mică, înclinat puțin,ușor de urcat. Caii scunzi duceau pe povîrnișuri dulci căruțe cu turci cu fes. ARGHEZI, P. T. 160. ♦ (Despre climă și agenți fizici, în opoziție cu aspru, pătrunzător sau cu fierbinte, dogoritor) Moderat, temperat, plăcut. Climă dulce. Adiere dulce. ▭ Alei! cumnățica mea! Răsărit-ai ca o stea, Ce vînt dulce te-a bătut, La noi de te-ai abătut? ALECSANDRI, P. P. 126. 4. (Despre ființe, în opoziție cu aspru, nesuferit) Plăcut (la înfățișare sau în atitudine), simpatic (în felul de a fi), drăguț, drăgălaș, delicat, blînd. Angela...[e] frumoasă, dulce și bună. CAMIL PETRESCU, T. I 383. Iubesc o fată... dulce ca visele mării. EMINESCU, N. 13. A ta zîmbire Mi-arată cît de dulce ești. id. O. I 117. ◊ (Poetic) Tînguiosul bucium sună, L-ascultăm cu-atîta drag, Pe cînd iese dulcea lună Dintr-o rariște de fag. EMINESCU, O. I 209. ◊ (Urmat de o determinare introdusă prin prep. «la») Murad al II-lea... era... dulce la trai, dar iute la mînie. BĂLCESCU, O. II 32. Floricică mierioară... Dulce-ai fost la sărutat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 23. ◊ (Adverbial) Ea zîmbind își mișcă dulce a ei buze mici, subțiri. EMINESCU, O. I 79. ♦ (Alintător) Iubit, drag, scump. O, mamă, dulce mamă, din negura de vremi Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi. EMINESCU, O. I 129. O, dulce-al nopții mele domn, De ce nu vii tu? Vină! id. ib. 168. Amoroase porumbițe... zboară către dulcele lor cuib. ODOBESCU, S. III 35. În țara mea dulce sînt drumuri de flori. ALECSANDRI, O. 99. 5. (În opoziție cu crud, sever) Blînd, omenos. Și sufietul ei dulce din ce în ce-i mai cald. EMINESCU, O. I 95. S-au cunoscut dreapta și dulcea oblăduire, fericirea, fireasca slobozenie a norodului. GOLESCU, Î. 145. ♦ Care procură mulțumiri; plăcut, agreabil. Ce dulce gînd era! Și-acum... acum e de prisos! COȘBUC, P. I 231. De lume am fugit; o știu eu cît e de dulce și de amară, bat-o pustia s-o bată! CREANGĂ, P. 314. Mi-au adus aminte de vro scenă a vieții mele, mai mult tristă decît dulce. DACIA LIT. 284. Erau dulci acele ore de extaz și de gîndire. ALEXANDRESCU, P. 137. ♦ (Despre vorbe) Care place, care desfată, care mîngîie; blînd. De multe ori cuvintele cele dulci sînt mincinoase și înșelătoare. POPESCU, B. III 71. Nu ies din cuvîntul ei afară nici cu fapta, nici cu vorba: căci «vorba dulce mult aduce». CREANGĂ, A. 69. ♦ (Despre gînduri exprimate, versuri etc.) De dragoste. Pe margini de caiete, scriam versuri dulci, de pildă Către vreo trandafirie și sălbatecă Clotildă. EMINESCU, O. I 140. Niciodată să nu-mbuci, Pîn-aminte nu-ți aduci De-a noastre cuvinte dulci! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 263. 6. (Transilv.; despre persoane din aceeași familie) Legat printr-o legătură de rudenie apropiată, directă, de gradul întîi; (în opoziție cu vitreg) înrudit prin legături de sînge. Mamă dulce. Văr dulce. ▭ Am avut un frate dulce Ș-acuma departe-l duce. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 297. 7. (În expr.) Bube dulci v. bubă.

ZĂRI, zăresc, vb. IV. 1. Tranz. A vedea (ceva) slab, vag, nedeslușit (din cauza depărtării sau ă întunecimii). Pe al treilea ceas al dimineții, zăriră tîrgul Iașilor și furnicarea oștenilor lui Tomșa. SADOVEANU, O. VII 131. Sus de tot zăresc cîteva capre agățate pe peretele de piatră dezgolită. BART, S. M. 54. Se uită în dreapta, se uită în stînga și abia zărește departe, departe un foc. BOTA, P. 68. Badea calu-și potcovea, Puica ședea și-l privea, De lacrimi abia-l zărea. ȘEZ. I 9. ◊ Intranz. (În expr.) A zări ca prin sită = a vedea numai conturul obiectelor, fără a distinge bine forma și culoarea; a vedea ca prin ceață; Luă laptele ce-i adusese și apoi se unse cu dînsul... și cu marea sa mirare simți că pare că începuse a zări ca prin sită. ISPIRESCU, L. 158. ♦ A vedea (ceva) numai în treacăt, în fugă. Mi s-a părut? A fost o arătare? Am zărit-o numai o clipă, cît a ținut și lucirea soarelui de deasupra. SADOVEANU, O. A. IV 42. Am zărit de la fereastră vro două trăsuri coborînd dealul spre sat. ALECSANDRI, T. I 339. ◊ Refl. pas. Din cînd în cînd și foarte rar se auzea pe pod duruitul unei călește... sau un fiacru ce trecea ca săgeata și lăsa să se zărească niște bonete femeiești. NEGRUZZI, S. I 15. ♦ Intranz. (Rar) A vedea. Acela voi să n-aibă nici gură a vorbi, Nici ochi ca să zărească. BOLINTINEANU, O. 209. Refl. impers. De la măria-ta se zărea la el și de la el la măria-ta. DELAVRANCEA, O. II 124. 2. Tranz. A observa, a băga de seamă, a descoperi (pe cineva sau ceva); a vedea. Ca să nu-l zărească cineva de pe-afară, se piti după o perdea. REBREANU, R. II 208. Au fost ascunși încît nici floare, Nici ochi de om nu i-au zărit. COȘBUC, P. I 124. Că te-am zărit e a mea vină Și vecinie n-o să mi-o mai iert. EMINESCU, O. I 118. Și pe turci cît îi zărea, In picioare drept sărea. ALECSANDRI, P. P. 131. ◊ (Construit cu o completivă directă) Tu te fă bolnavă cînd îi zări că vine fecioru-tău acasă. SBIERA, P. 24. 3. Refl. pas. A se arăta, a se ivi; a apărea, a se vedea. Din dreapta și din stînga se zăreau înaintînd cele patru grupe. V. ROM. noiembrie 1953, 155. Peste valul ușor al mestecenilor se zăreau alte păduri și poieni și iazuri, care arătau că oamenii și-au făcut acolo așezare. SADOVEANU, O. VII 57. Apucă peste cîmpi de-a dreptul, spre niște curți mari, cari de-abia se zăreau înaintea lui, pe culmea unui deal. CREANGĂ, P. 301. Corbul vesel cronconea... Aripile-și întindea, Și pe cer el se zărea, Întîi ca un porumbaș, Apoi ca un lăstunaș. ALECSANDRI, P. P. 146. ◊ Expr. A se zări de ziuă = a se face ziuă, a se revărsa zorile, a se lumina de ziuă. Se zărea de ziuă cînd apărură pe neașteptate în răscrucea drumurilor cele dintîi camioane de oameni. SADOVEANU, M. C. 103. Pînă s-a zări de ziuă, tot să fie gata. RETEGANUL, P. II 50. Cînd s-a zări de ziuă, sînt aici. CREANGĂ, P. 132. (Rar) A se zări de lună = a apărea, a ieși luna. Din cer scoboar-adînca pace, Ici-colo vrun zăvor mai sună, începe-a se zări de lună Și-i liniște pe drum. COȘBUC, P. II 51. 4. Intranz. (Popular) A străluci. Casele lui Dobrișeanu Nu-s case ca rasele, Ci zăresc ca soarele. TEODORESCU, P. P. 473.

PÎNDI, pîndesc, vb. IV. Tranz. 1. (Cu privire Ia ființe) A observa cu atenție (dintr-un loc ascuns), a spiona cu scopul de a prinde sau de a ataca. O! Făt-logofete Cu netede plete, Cu părul de aur! Stăi, te odihnește, Că-n deal te pîndește Un negru balaur. ALECSANDRI, P. I 64. Codrul mîndru c-a-nverzit, Frunza mi l-a-mpodobit; Mă duc să pîndesc ciocoi, Că prea mult își rîd de noi. BOLLIAC, O. 181. ◊ Expr. A pîndi cu urechea = a fi atent la un sunet, la un zgomot, a trage cu urechea la... Măgură mergea plecat, cu capul strîns între umeri, pîndind cu urechea hohotele... mitralierelor. CAMILAR, N. I 59. ◊ Intranz. Ca o mîță cînd pîndește la șoareci, se apropie încetișor. ISPIRESCU, L. 109. Au ieșit cu toții în susul apei din cetate noaptea, fără să simță nimic vrăjmașii care pîndeau pe maluri. CARAGIALE, O. III 195. Cînd prin codri m-ascundeam. Nopți și zile-ntregi pîndeam Și pe cei bănoși prindeam. ANT. LIT. POP. I 435. ◊ Fig. (Despre o nenorocire, o primejdie) Am cunoscut după un semn urgia care mă pîndește. GALACTION, O. I 251. Cine mai știe încă ce alte amenințări ne mai pîndesc? C. PETRESCU, Î. II 268. (Intranz.) Moartea pîndea în toate cotloanele. SADOVEANU, O. VII 15. ♦ (Cu privire la lucruri) A aștepta prilejul de a pune mîna pe ceva, de a acapara, de a răpi. Sfîntul soare ziua-ntreagă Pîndește brîul – l-ar fura. COȘBUC, P. I 122. Vecină cu moșia bogată și domnească Se-ntinde o cîmpie mănoasă răzășească, Pe care o pîndește avanul domnitor Cu poftă nesățioasă, cu ochi adunător. ALECSANDRI, O. 260. 2. A urmări, a studia gesturile, manifestările, acțiunile cuiva, pentru a-i ghici gîndurile. Femeia îl pîndea temătoare. DUMITRIU, N. 160. Rămînea singur, scăpa de apăsarea atîtor ochi care-l pîndeau. BART, E. 184. ♦ A urmări. A așteptat să vie seara, cu mare neliniște în suflet și i-a pîndit plecarea, pînă nu l-a mai văzut de loc. POPA, V. 113. Multe perechi de ochi, ascunși după perdele, pîndeau mersul domol al vasului. BART, E. 127. ◊ Fig. Iar noi, pîndind mișcarea vremii Pe calendarul din perete, Cătăm la zilele de vară Cum trec de goale și încete, VLAHUȚĂ, O. A. 79. Am o piatră nestimată Care noaptea viu lucește Precum ochiu-ți ce pîndește Fericirea depărtată. ALECSANDRI, P. I 18. 3. A aștepta (cu nerăbdare, cu atenția încordată). Pîndind vremea pe cînd șed ele plecate. fac țuști! din baltă. CREANGĂ, A. 67. Pîndește ne-ncetat Momentul de sosire a veselei Neere. ALECSANDRI, T. II 236. ◊ Expr. A pîndi vreme cu prilej = a aștepta ocazia potrivită. Un dușman de lup... chiar cumătrul caprei, – care de mult pîndea vreme cu prilej ca să pape iezii, trăgea cu urechea la păretele din dosul casei. CREANGĂ, P. 21.

PIRONIT, -Ă, pironiți, -te, adj. 1. Fixat în piroane; (despre oameni) țintuit pe loc, imobilizat, înțepenit. Toată noaptea Neagu a stat pironit într-un colț, îmbufnat, absent. Nu vedea din toată sala plină decît pe Evantia. BART, E. 155. Cînd am intrat, judecătorul citea într-un dosar și poate-un ceas m-a ținut pironit lîngă ușă, fără să se uite la mine. VLAHUȚĂ, O. AL. I 268. ♦ (Întărit prin «locului») Nemișcat, încremenit (din cauza unei emoții puternice, a unei dureri violente etc.). S-au întors și au rămas pironiți, cu ochii înghețați de furie, de spaimă, de ură, de deznădejde. GALAN, Z. R. 214 Flăcăul voia să mai spuie ceva, dar fata închise portița, lăsîndu-l cu gura căscată. Ca un zăpăcit rămase pironit locului și nu-și dădea seama. DUNĂREANU, CH. 231. Ea îl privi mirată, parcă acuma îl vedea pentru întîia oară. Lisandru puse stamboala jos și rămase și el o clipă ca pironit locului. ANGHEL-IOSIF, C. L. 27. ♦ (Despre atenție, gînduri etc.) Concentrat, îndreptat spre... Gîndul îi era pironit tot la procopstul de tron. ISPIRESCU, U. 95. Cugetarea mea era pironită a mă întoarce la patria mea. GORJAN, H. II 48. 2. Fig. (Despre ochi, despre privire) Fixat asupra...; ațintit, îndreptat spre... Țăranii rămaseră cu privirile pironite în largul uriașului ogor al întovărășirii de la Plopșor. Așa ceva nu mai văzuseră. MIHALE, O. 177. Își deschise ochii mari, speriați, îi ținu cîtva pironiți asupra amicului său, într-o căutătură aiurită și moartă. VLAHUȚĂ, O. AL. 104. Coboară în curte... La fereastră, lumină... geamurile deschise și perdelele lăsate. El rămîne cu ochii pironiți acolo, rătăcind în altă lume. CARAGIALE, O. I 298.

VÎNT, vînturi, s. n. 1. Deplasare a unei mase de aer, provocată de diferența de presiune din atmosferă. Frumoasă ești, pădurea mea, Cîndumbra-i încă rară Șt printre crengi adie-abia Un vînt de primăvară. TOPÎRCEANU, B. 8. Codrii-alene cîntă-n drumul Vîntului de-amurg. COȘBUC, P. I 315. Vîntul tremură-n perdele Astăzi ca și alte dăți, Numai tu de după ele Vecinie nu te mai arăți! EMINESCU, O. I 113. ◊ (În comparații, mai ales în basme, pentru a arăta repeziciunea mersului, a mișcării) Se apropia ca vîntul de iute. ISPIRESCU, L. 6. Cum să te duc, ca vîntul ori ca gîndul? CREANGĂ, P. 197. ◊ Fig. Unde l-au minat vînturile întimplării? SADOVEANU, O. I 419. Vînt turbat v. turbat (3). Vînt rău (sau, rar, vînturi rele) = (în superstiții) vînt care ia oamenilor mințile, îi schilodește sau îi ologește; (cu sens atenuat) întîmplare nenorocită care lovește pe cineva. Mai tîrziu, cînd m-am făcut mare, vînturi rele se abătură peste sufletul meu. DUNĂREANU, CH. 59. Un vînt rău pesemne a dat peste dînsa, sărmana! CREANGĂ, O. A. 137. ◊ Expr. A se da în vînt după... v. d a³ (III 4). Ce (sau care) vînt te aduce? = ce întîmplare te-a făcut să vii aici? Care vînt la noi te-aduce? EFTIMIU, Î. 102. Da’ ce vînt te-a adus și cum ai putut răzbate prin aceste locuri? CREANGĂ, P. 90. Da’ ce vînt te-o adus pe la noi, soro dragă? ALECSANDRI, T. 408. A se așterne vîntului = a alerga foarte repede. Fug caii duși de spaimă și vîntuiui s-aștern. EMINESCU, O. I 98. Vorbă-n vînt = vorbă fără temei, fără rost. Am zis și eu, ia așa, o vorbă în vînt. CREANGĂ, P. 133. A se duce (sau a se aduce) pe aripi de vînt = a se duce (sau a fi adus) de vînt, p. ext. foarte repede. Furtuna cînd pe aripi de vînturi se aduce, Ce-i pasă unei frunze de frunza ce se duce? MACEDONSKI, O. I 48. M-am dus Pe aripi de vînt, Pe sus de pămînt. TEODORESCU, P. P. 374. Bate vîntul, se spune cînd un loc, de obicei populat, este pustiu. A-i bate (sau a-i sufla cuiva) vîntul în buzunar = a nu avea nici un ban, a fi foarte sărac. Din (sau de la) cele patru vînturi = de pretutindeni. Lemnele și piatra s-au strîns din cele patru vînturi și satul a început să crească. BOGZA, C. O. 240. Scuipa călugărul de parcă descînta de deochi tuturor stihiilor de la cele patru vînturi. HOGAȘ, M. N. 118. A arunca banii în vînt = a cheltui fără socoteală. A vedea dincotro bate vîntul = a-și da seama de o situație, înainte ca lucrurile să se precizeze cu claritate. (Rar) A se duce pe vînturi = a se risipi (ca scrumul); a se prăpădi. [Ale turcilor] oase-n Dunăre cădea, Scrum pe vînturi se ducea. TEODORESCU, P. P. 549. 2. Aer, văzduh. Harapnicul se mlădia în vînt ca un șarpe negru. SADOVEANU, O. I 449. ♦ Loc. adv. În vînt = a) în gol. [Calul] odată se ridica mai sus decît zmeul, și el da în vînt. ISPIRESCU, L. 27; b) fig. fără folos, zadarnic. Ei numai doar durează-n vînt Deșerte idealuri.EMINESCU, O. I 177; c) în sus. Din șanț... se repede un cățel murdar, cu coada în vînt. REBREANU, I. 11; d) în dezordine. Cu pletele în vînt. 3. (În expr.) A face (sau a face cuiva) vînt = a) a pune în mișcare aerul, a produce un curent de aer (de obicei pentru a face cuiva răcoare). Au început să-i facă vînt cu niște apărători de pene mlădioase. CARAGIALE, O. III 73. S-a dus... Din papuci tat pleoscăind, Din rochie vînt făcînd. TEODORESCU, P. P. 153; b) a împinge cît colo, izbindu-l cu putere; p. ex t. a face pe cineva să plece repede, a da afară, a expedia. Le făcu la amîndoi vînt pe ușă. SADOVEANU, O. I 50. I-a făcut vînt scaunului cu piciorul, pînă în perete. C. PETRESCU, Î. II 230. Dă ne ducem la prefect, ne trimite la potropop, de mergem la potropop, ne face și el vînt la mitropolie. STĂNOIU, C. I. 18. A-și face (mai rar a-și da) vînt = a-și lua avînt (pentru a porni cu viteză). Își făcu vînt și cu un pas uriaș, ca pentru dînsul, se repezi spre ladă. HOGAȘ, M. N. 149. Unul din lăutari îl luă în cîrcă și, cînd își făcu vînt, se aruncă drept în slava cerului. ISPIRESCU, L. 110. Ramul tînăr vînt să-și deie Și de brațe-n sus s-o ieie. EMINESCU, O. I 122. (Despre animale de tracțiune, mai ales despre cai) A lua vînt = a porni razna (scăpînd de sub controlul conducătorului). Moșule, ia seama de ține bine telegarii ceia, să nu ieie vînt. CREANGĂ, A. 127.

DECLINARE s. f. (< declina < lat. declinare, cf. fr. décliner) 1. trecere a unui articol, substantiv, adjectiv, numeral sau pronume prin toate cazurile gramaticale; totalitatea modificărilor survenite în forma unui articol, substantiv, adjectiv, numeral sau pronume pentru exprimarea tuturor cazurilor gramaticale, la singular și la plural. ◊ ~ articulată: d. a substantivelor cu ajutorul articolului hotărât (enclitic și proclitic). Poate fi întâlnită și la adjectivele ce precedă substantivele, dar numai cu articolul hotărât enclitic. ◊ ~ nearticulată: d. a substantivelor fără articole hotărâte, precedate sau nu de articole nehotărâte sau de alți determinanți (cum ar fi adjectivele pronominale). O întâlnim și la adjectivele calificative, care urmează substantivelor (în cazul în care adjectivele sunt precedate de articol demonstrativ este vorba de o d. articulată, specifică adjectivelor). De asemenea, este prezentă și la formele numeralului cardinal un – o sau la pronume, unde flexiunea se bazează pe desinențe specifice de genitiv-dativ (-ui, -ei), care țin de structura lor internă. Există și situații în d. nearticulată, în care cazurile substantivelor, ale adjectivelor, ale numeralelor sau ale pronumelor sunt marcate cu ajutorul prepozițiilor (chiar genitivul și dativul). ◊ ~ sintetică: d. realizată cu ajutorul articolului hotărât enclitic, care face corp comun cu substantivul sau cu adjectivul aflat înaintea substantivului (omul, mama; viteazul om, buna mamă). ◊ ~ analitică: d. realizată cu articolul nehotărât (în cazul substantivelor), cu articolul demonstrativ (în cazul adjectivelor) sau cu determinanții adjectivali pronominali (în cazul substantivelor precedate de aceștia: acest om – acestui om). ◊ ~ parisilabică: d. care are același număr de silabe la nominativ și la genitiv singular. ◊ ~ imparisilabică: d. care are la genitiv singular un alt număr de silabe decât la nominativ singular. 2. clasă sau grupă de substantive sau de adjective care au aceleași forme de flexiune sau care folosesc aceleași mijloace în realizarea flexiunii. Substantivele din limba română sunt împărțite, tradițional, în trei d., după terminația lor la nominativ singular nearticulat: declinarea I (cu substantive comune feminine terminate în -ă neaccentuat, -ea sau -a accentuate: mamă, sâmbătă, duminică, perdea, mahala etc.; tot aici intră și substantivele comune masculine aberante de tipul papă, pașă, popă, tată etc.); declinarea a II-a (cu substantive comune, masculine și neutre, terminate în consoană, dură sau muiată, -u (semi)vocalic, -i vocalic accentuat și -i semivocalic: bărbat, unchi, zimbru, leu, vulpoi; toc, unghi, filtru, atu, magnetou, taxi, sloi etc.; tot aici intră și substantivele comune neutre terminate în -o accentuat sau neaccentuat: chimono, tango, radio, zero etc.); declinarea a III-a (cu substantive comune masculine, feminine și neutre terminate în -e neaccentuat: pepene, pește, femeie, vulpe, codice, nume etc.; tot aici intră substantivele luni, marți, miercuri, joi și vineri).

PÂNZĂ, pânze, s. f. I. 1. Țesătură făcută din fire de bumbac, de in, de cânepă etc., din care se confecționează albituri de corp, de pat etc.; bucată din această țesătură. ◊ Pânză de casă = pânză țesută la războiul manual; pânză țărănească. ◊ Loc. adv. Până în pânzele albe = fără încetare, până la capăt; până la ultima limită; necruțător. ◊ Expr. A zări ca printr-o pânză = a nu vedea limpede, a desluși cu greu; a vedea ca prin sită. Ține-te (sau să te ții) pânză (să nu te rupi), se spune pentru a arăta că este vorba de o acțiune grea și de durată, de un lucru care se desfășoară cu mare intensitate și care, pentru a fi rezolvat, cere curaj, răbdare etc. A i se ridica (sau a-i cădea, a i se lua cuiva) pânza de pe ochi = a începe să înțeleagă limpede lucrurile, a înceta să mai privească eronat un anumit lucru, o anumită situație; a i se deschide ochii. (Adverbial) A curge pânză = a curge fără întrerupere. A țese pânzele = a face intrigi. A (i) se încurca cuiva pânza = a nu-i reuși planurile făcute. ♦ Plasă deasă de pescuit. ♦ Fig. Șir, rând (de oameni). ♦ Fig. Șuviță; fascicul. 2. Bucată de pânză (1) cu diferite întrebuințări; a) țesătură cu care se acoperă fața sau trupul mortului; giulgiu. (Expr.) Parcă i-a luat pânza de pe obraz (sau de pe ochi, de pe față), se spune despre cineva foarte palid sau foarte slab; b) (la pl.) bucată mare de țesătură rezistentă care se fixează de vergelele catargelor unui vas și care, împinsă de vânt, face să înainteze vasul; velă; c) bucată de țesătură deasă fixată pe un cadru, pe care se pictează; p. ext. tablou; d) (în sintagma) pânză de cort = foaie de cort; e) țesătură pe care se proiectează imagini de la un aparat de proiecție; ecran. 3. Țesătură pe care o face păianjenul pentru a prinde prada. 4. Țesătură sau împletitură specială din fire textile sau metalice, folosită în industrie, în laboratoare etc. ◊ Pânză de calc = pânză subțire și transparentă pe care se desenează planuri tehnice. II. 1. Lama sau tăișul de metal al unor instrumente. ◊ Pânză de ferăstrău = tăișul de metal al unui ferăstrău. 2. (Geol.; în sintagmele) Pânză de șariaj = ansamblu de straturi geologice mai vechi, deplasate și împinse prin mișcările tectonice peste altele mai noi; suprafața pe care are loc deplasarea unor mase în acest proces. Pânză eruptivă = formă de zăcământ a rocilor vulcanice, rezultată prin consolidarea curgerilor de lave. Pânză de apă subterană = strat acvifer. 3. Desiș (de copaci) lung și îngust (crescut de-a lungul unui drum, al unei ape); perdea. – Et. nec.

PÂNZĂ, pânze, s. f. I. 1. Țesătură făcută din fire de bumbac, de in, de cânepă etc., din care se confecționează albituri de corp, de pat etc.; bucată din această țesătură. ◊ Pânză de casă = pânză țesută la războiul manual; pânză țărănească. ◊ Loc. adv. Până în pânzele albe = fără încetare, până la capăt; până la ultima limită; necruțător. ◊ Expr. A zări ca printr-o pânză = a nu vedea limpede, a desluși cu greu; a vedea ca prin sită. Ține-te (sau să te ții) pânză (să nu te rupi), se spune pentru a arăta că este vorba de o acțiune grea și de durată, de un lucru care se desfășoară cu mare intensitate și care, pentru a fi rezolvat, cere curaj, răbdare etc. A i se ridica (sau a-i cădea, a i se lua cuiva) pânza de pe ochi = a începe să înțeleagă limpede lucrurile, a înceta să mai privească eronat un anumit lucru, o anumită situație; a i se deschide ochii. (Adverbial) A curge pânză = a curge fără întrerupere. A țese pânzele = a face intrigi. A (i) se încurca cuiva pânza = a nu-i reuși planurile făcute. ♦ Plasă deasă de pescuit. ♦ Fig. Șir, rând (de oameni). ♦ Fig. Șuviță; fascicul. 2. Bucată de pânză (1) cu diferite utilizări; a) țesătură cu care se acoperă fața sau trupul mortului; giulgiu. (Expr.) Parcă i-a luat pânza de pe obraz (sau de pe ochi, de pe față), se spune despre cineva foarte palid sau foarte slab; b) (la pl.) bucată mare de țesătură rezistentă care se fixează de vergelele catargelor unui vas și care, împinsă de vânt, face să înainteze vasul; velă; c) bucată de țesătură deasă fixată pe un cadru, pe care se pictează; p. ext. tablou; d) (în sintagma) pânză de cort = foaie de cort; e) țesătură pe care se proiectează imagini de la un aparat de proiecție; ecran. 3. Țesătură pe care o face păianjenul pentru a prinde prada. 4. Țesătură sau împletitură specială din fire textile sau metalice, folosită în industrie, în laboratoare etc. ◊ Pânză de calc = pânză subțire și transparentă pe care se desenează planuri tehnice. II. 1. Lama sau tăișul de metal al unor instrumente. ◊ Pânză de fierăstrău = tăișul de metal al unui fierăstrău. 2. (Geol.; în sintagmele) Pânză de șariaj = ansamblu de strate geologice mai vechi, deplasate și împinse prin mișcările tectonice peste altele mai noi; suprafața pe care are loc deplasarea unor mase în acest proces. Pânză eruptivă = formă de zăcământ a rocilor vulcanice, rezultată prin consolidarea curgerilor de lave. Pânză de apă subterană = strat acvifer. 3. Desiș (de copaci) lung și îngust (crescut de-a lungul unui drum, al unei ape); perdea. – Et. nec.

MATCĂ s. f. 1. (Adesea determinat prin „de albine”, „de stup”) Albină femelă, mai mare decît albinele lucrătoare, care depune ouă; regină, mamă. Matca, carea ne chivernisește, ne poruncește, ne stăpînește. . . din toată dihaniia cunoscută și aleasă iaste. CANTEMIR, ist. 164. Matca, din multe flori, în vreame de vară, tocmeaște și gâteaște ceaia ce ar fi de trebuință albinelor în vreame de iarnă (a. 1 757). BV II, 141. În fieștecarea cojnițâ sînt trei fealiuri de albine, adecă albine lucrătoare, trîntori și matce. ECONOMIA, 173/19. Otrăvitorul șerpe văzînd p-un teișor O matcă de albine. . . Începe să îi spuie. NEGRUZZI, S. II, 293. Din dobitoacele toate, numai matca la albine N-are cusur ca stâpînă. HASDEU, R. V. 88. Mai tare însă sînt infectați și supărați [de păduchele albinelor] trîntorii și matca, și aceasta din urmă, mai ales atunci cînd are să-și depuie ouăle prin chiliuțe. MARIAN, INS. 404, cf. 144. Albinele. . . cînd se înmulțesc și ies afară, se zice că roiește sau face altă matcă. H XI 131, cf. com. din STRAJA-RĂDĂUȚI, CHEST. VI 40/9, 13, 17, 18, 20, 21, 27, 30, 31, ALR I 1 680, v 14, 22, 33, vi 26. ◊ (Ca termen de comparație, sugerînd bunătatea, grija pentru cei apropiați, spiritul gospodăresc etc.) Petru vodă era domn blînd, ca o matcă fără ac. URECHE, LET. I, 205/23. Încep numa-nșir și spun, C-al lui moș era om bun, Moașă-sa, pildă-n vecini, Ca o matcă la albini. MUMULEANU, C. 146/12. ◊ (În contexte figurate) Am crezut că-i matcă de stup și deodată Trezitu-ne-am c-un trîntor și cu mierea mîncată. ALECSANDRI, T. II, 164. În urma lui parcă lipsea orașului ceva; lipsea matca roiului; întemeietorul tuturor petrecerilor. GANE, N. III, 178. ◊ Fig. Domnul, adecă matca, pre nime nu vatămă. URECHE, LET. I, 188/7. Mintea este matca cea adunătoare și săvîrșitoare de idei. PISCUPESCU, O. 122/2. ◊ E x p r. Ca un roi fără de matcă = dezorientat, zăpăcit, bezmetic. Râmasără ca un roiu făr-de matcă leșii. NECULCE, L. 159, cf. ZANNE, P. I, 640. 2. (Regional) Stup bătrîn de cel puțin un an, care a roit o dată sau de mai multe ori; (regional) roi, pîrvac. Însemnăm zestrile fie-mea Stancăi. . . 6 mătci de stupi (cca 1565). ap. ODOBESCU, S. I, 422. 2 cai și 8 mătci de stupi (a. 1 708). BUL. COM. IST. V, 231. Au dat 9 matce pe ispisoc de l-au scos (a. 1 719). URICARIUL, VI, 350. Am înzestrat-o. . . cu patruzeci de vaci, cu boi și cu o sută de mătci de uleie (a. 1 720). ib. XII, 333. Pentru stupi, să dea de toată matca cîte bani trei (a. 1 783). BUL. COM. IST. V, 278, cf. URICARIUL, XVI, 209, MARIAN, INS. 145. Dobîndesc un fagure de la o matcă. SADOVEANU, O. XIII, 673, cf. H VII 117, X 498, XVIII 295, CHEST. VI 28/5,133/9, ALR I 1687/28, com. din ILIȘEȘTI-GURA HUMORULUI. 3. (La sg. cu sens colectiv) Nucleu de reproducere într-o crescătorie de animale, de păsări. O matcă de păsări care să asigure ouăle necesare producerii puilor. SCÎNTEIA, 1 960, nr. 4 861, cf. CHEST. V/45. * (Atribuind calitatea ca un adjectiv) 1200 păsări au fost oprite ca efectiv matcă. SCÎNTEIA, 1960, nr. 4842. 4. Albie (minoră) a unei ape curgătoare ; pat, făgaș. Rădicară rîurile glasurele sale, lua-vor rîurele matcele sale. PSALT. 194, cf. CORESI, PS. 257/8. De acolo, peste matca Bahluiețului, în hotarul lui Urechii (a. 1638). BUL. COM. IST. IV, 82. Alții zic cum au rămas matca dintăi sacă și au venit toată apa pre dindărăptul oștii, pre zâgaș. HERODOT (1 645), 31. Cela ce trage apa și o scoate den matcă de o duce la grădină sau la pomătul său, fără de știrea giudețului, să să cearte ca un fur. PRAV. 37. Părîul. . . pre altă matcă și cale numai cu ruga l-au mutat. DOSOFTEI, V. S. februarie 73^v/21. De acolo, drept spre răsărit, pe răzor pînă în matca văii de unde să face scursură de apă spre Sîrghi, am pus altă piatră (a. 1 667). URICARIUL, XXV, 67. Iordanul să împlea pre toată matca lui, ca în zilele seacerii grîului. BIBLIAS(1688), 154²/37. Să să închiză toată țara Muntenească suptu hotarăle și marginile ei vechi, despre partea Moldovei și a munților, despre Dunăre pînă la mijlocul matcii Dunării. N. COSTIN, L. 578. Traian. . . abătînd din matca sa apa Sargheții, i-au aflat toată avuțiia. CANTEMIR, HR. 83. Și ia părău Corbului în jos matca, până dă în Trotuș (a. 1 755). URICARIUL, XI, 228. Dintr-acele mari gîrle ce le numim noi purure curgătoare, unele cu totul s-au uscat, altele au schimbat mătcile și drumurile (a. 1 779). BV II, 235. țara Rumânească toată sau cu ostroavele ei pînă în matca Dunării. VĂCĂRESCU, IST. 302. Întăritură. . . pe aceeași siliște anume Pulberenii, ce este în matca Cogălnicului (a. 1 798). URICARIUL, XXIV, 424, cf. XIV, 230. Cînd apa curgătoare pre moșia cuiva să va trage cu încetul din matca sa. PRAVILA (1 814), 83/14. Curgerea (albia sau matca) acestui rîu va fi hotarul acestor două principaturi. CR (1829), 291²/27. Au început. . . apa a să trage la matca ei. DRĂGHICI, R. 112/28. Cu topirea zepezii, Dîmbovița a ieșit într-aceste zile din matca sa. CR (1 836), 32¹/12. Punea hotar pămîntului dăruit culmele dealurilor, matcele apelor, adîncul văilor, și uneori orizonul. NEGRUZZI, S. I, 273, cf. II, 5. El vedea că fiecare strop de apă, cînd pica înapoi, la matcă, se face cîte un armean (cerc) împrejurul lui. ISPIRESCU, L. 34. Apa Cricovului. . . cu mii de pîrîie. . . împestrițează matca sa răslățată și năsipoasă. ODOBESCU, S. I, 63, cf. 144. De la Giurgiu în jos. . . Dunărea-și croiește matca drept, pare c-ar fi canalizată. VLAHUȚĂ, O. A. II, 120. Tu ești ca pîrîul în zilele cu nor, Cînd tulbure s-azvîrle din matca lui cea plină. COȘBUC, S. 149. În general apa cea mai turbure este pe matcă (Talweg). ANTiPA, P. 217. Matca Oltului bătea La colțul casei într-un soc. GOGA, P. 35. O vină liniștită de apă, care se desprinde din rîu, se abate îmbrățișînd un cot de luncă și intră apoi iar în matca cea mare. SADOVEANU, O. VII, 338. Pe străvechea stradă ca-ntr-o matcă Grele curg miresmele de tei. BLAGA, P. 181. Locul era îngust, cel mai îngust de pe cursul apei, numai matcă, iar puhoiul pămîntiu vuia năprasnic. CAMIL PETRESCU, O. I, 558, cf. II, 148. Azi am văzut, semeț, cum rîul se frămîntă Să-și surpe-n matcă malul roșcat. STANCU, C. 72. Sub picioarele lui, acum, cînd Șiretul sta în matcă, digul părea un mal de pămînt înălțat de cine știe ce întîmplare veche. GALAN, Z. R. 91. Drumul merge ocoliș Lîngă matca rîului Pîn-la poala muntelui. DEȘLIU, M. 22. Cînd apele se trăgeau în matcă, rămînea pe urma lor noroi negru. V. ROM. mai 1955, 21, cf. octombrie 1955, 168. Căprioare surioare, Sculați în două picioare, Roadeți poala codrului, Să văd matca Oltului. ALECSANDRI, P. P. 291. N-am fugit Ci mi-am gonit, Ciutalină Făr-de splină Din malul Solotrului, Pînă-n matca Oltului. TEODORESCU, P. P. 70. Apa atunci s-a rușinat și s-a tras în matca ei. RETEGANUL, P. V, 56, cf. id. TR. 85. Că tu ești legea spurcată, Că bei apă după matcă. MAT. FOLK. 330. Apa trage la matcă și omul la teapă. Cf. ȘEZ. I, 220, PĂSCULESCU, L. P. 107, CHEST. VI 26 SUPL., ZANNE, P. IV, 456. (Cu parafrazarea proverbului) Ziceți mai bine că vă trageți la teapa voastră, ca apa la matcă. CREANGĂ, A. 115. ◊ (Prin analogie) Negura se trăgea spre matcă, învăluind pădurile. AGÎRBICEANU, A. 523. ◊ F i g. Cugetarea se zbate astfel tumultoasă în matca îngustă a unor scurte propoziții gata să-și spargă forma neîncăpătoare. LOVINESCU, C. VII, 161. Viața a curs în matca adîncită de veac și de veac. C. PETRESCU, A. 140. El speră necontenit că torentul vieții va curge iarăși în vechea și adînca lui matcă. CONTEMP. 1953, nr. 338, 3/3. ◊ Expr. A reveni la (sau a reintra în) matcă = a reveni la starea o- bișnuită, a-și relua cursul normal. Apa trebuie să vie la matca ei. ROMÂNUL GLUMEȚ, 43. Un răstimp băieții părură încă mereu încordați, nu se clintiră; apoi mișcările, răspunsurile lor reveniră la matca obicinuită de peste an. AGÎRBICEANU, A. 510. Lucrurile reintrarâ în matcă. PAS, Z. IV, 27. A readuce la matcă = a readuce pe calea cea bună. Trebuie să ne silim să readucem la matcă pe sărmanii rătăciți. REBREANU, I. 306. ♦ (Regional) Partea cea mai joasă în lungul unei văi; „fundul unui izvor” (com. MARIAN); vîlcea (ALR SN III h 815/29). Vale, vale buștenoasă Și la vîrf ești cam crengoasă, La matcă cam izvoroasâ. VÎRCOL, V. 23, cf. ARVINTE, TERM. 5. (Învechit, în sintagma) Matca focului sau matca de foc= iad; „fluviu de foc în infern” (DDRF). Și aceasta știe-se că adevărat iaste ce e de matca focului nestins cuvînt și de munca ce va să fie. CORESI, EV. 148. Și nu cumva să-mi usuce matca focului sîngele mieu (a. 1 633). GCR I, 82/22. Va da căruiaș după lucrul lui: păcătoșilor munca de veaci și matca focului. VARLAAM, C. 272. Cum vei scăpa de judecata lui Dumnezeu și de matca focului? (a. 1 644). GCR I,113/25. Mai bine iaste ție un ochiu avînd, în viață să intri, decît doi ochi avînd aruncat în matca focului, N. TEST. (1648), AP. GCR I, 127/24. Și aceasta să i se întîmpleze lui a le nemeri în valea matcei focului (a. 1652). MAG. IST. I, 129/7. Au luat plată matca focului (începutul sec. XVIII). ib. IV, 362. Pre cei păcătoși îi va arunca în matca focului celui nestins. ANTIM, P. 110. Vei dobîndi matca focului. MINEIUL (1 776), 181^vI/10. Cărțile să vor deschide, Matcă de foc să va aprinde. Păcatele să vor vedi, Greșiții să vor osîndi (a. 1784). GCR II, 141/31. Să moștenească iadul și matca focului (a. 1777). FURNICA, I. C. 57. Au. . . pricină de a se îngrozi întru așteptarea pasului aceluia, carele va să fie lor surupare în matca focului de veaci. MAIOR, P. 35/4. Munca cea vecinică și nesfîrșitâ usturime a matcii focului celui nestins (a. 1809). CAT. MAN. I, 406. ◊ (În imprecații) Să-l ia matca focului. H IV 90. 6. (Anat.; învechit și regional) Mitră. O pojghiță. . . drept o perdea acoperitoare în dreptul gurii matchii. PISCUPESCU, O. 102/6. Matca unei iepuroaice. MARIAN, NA. 4. Cu matca de iepuroaică se vindecă sterilitatea. N. LEON, MED. 88, Cf. BIANU, D. S., CANDREA, F. 311, CHEST. IV 33/393. ♦ (Regional, și în sintagma matca copilului) Placentă. ALRM I/II h 289. 7. F i g. Obîrșie, izvor, origine; spec. locul de naștere, familia, neamul din care se trage cineva. Au fugit și Iordachi Ruset, ce fusese mai nainte vornic mare (matca tuturor răutăților). N. COSTIN, LET. II, 78/12. Bunătatea se aseamănă focului și este să meargă sus în văzduh unde-i este matca. ANTIM, P. 78. Aceasta este matca pricinilor, a urîciunii, a pizmuirii, a pîrii și a zavistuirii dintre noi. PISCUPESCU, O. 13/20, cf. KOGĂLNICEANU, S. 113. Trebuie să se coboare în fundul popolului, în matca nației, să vază traiul săteanului. BOLLIAC, O. 213. Aicea-i matca noastră de-o sută cincizeci de ani. Aicea ne-am născut, aicea pierim! V. ROM. februarie 1 954, 90. 8. (Pescuit) Matiță (I). Cf. ANTIPA, P. 459. Partea de năvod care formează un fel de coadă în mersul lui prin apă se numește matcă. PAMFILE, I. C. 66.9. (Învechit) Original al unui act. Ei au arătat un suret de pe uricul luminatului domn Ștefan vodă. . . a căruia uric i s-au văzut matca lui atît de veche, cît numai bucățelele lui au rămas (a. 1797). URICARIUL, X, 244. Fiindcă hrisovul matca cea adevărată au rămas la mîna mea. . . să mi să dei copie (a. 1800). IORGA, S. D. XXI, 185. Însemnarea de scrisorile monastirilor... cercetează cu amăruntul matcele unde sînt (a. 1 815). URICARIUL, VII, 68. 10. Parte din foile unui chitanțier, bonier, dosar etc., care rămîne după ce s-au rupt părțile (sau foile) detașabile ; cotor, (regional) sușă. S-a primit bani fără ca să se dea chitanție din registrele cu matcă. I. IONESCU, P. 148 Sînt datori a libera pentru fiecare depunere o recipisâ din registrul cu matcă. I. PANȚU, PR. 69 cf. com. din RUCĂR-CÎMPULUNG. ♦ Carte funduară (TDRG); matricolă (CADE). Domnul căuta la catastișăle visteriii cari le didese el mătci și nu să găsea scrise multe sate. IST. Ț. R. 70. Osibit de acest extract, vei face și matcă dă fieșcare sat, arătătoare anume de toți birnicii (a. 1819). DOC. EC. 219. Maică de toți birnicii acestui județ (a. 1820). ib. 243. 11. (Rar) Piuliță (de înșurubat), ALEXI, W. 12. (Dulgherie) Parte a colțarului cu limbă, în care se mișcă limba; toc. Cf. DAMÉ, T. 113, PAMFILE, I. C. 117. 13. (Entom.; regional) Viermănar (Sarco phaga carnaria) (Ineu-Arad). ALR II 6 575/64. – Pl.: mătci și (învechit) maice, (regional) mătcuri (ALR SN III h 816), (neobișnuit) măci (IORGA, S. D. XIV, 247). – Gen.-dat.: mătcii, (învechit) matchii, matcii. – Și: (regional) máctă (ALR I 1 680/865), mápcă (ib. 1 680/283), máscă (ib. 1 680/782) s. f. – Din bg. матка, scr. matka.

pisică¹ sf [At: PRAV. GOV. 49^r/13 / Pl: ~ici / E: pis² + -ică cf tc dal pisik] 1 Animal domestic carnivor din familia felidelor, cu corpul suplu, acoperit cu blană deasă și moale de diferite culori, cu capul sferic, botul foarte scurt, ghearele retractile și ascuțite Si: (pop) mâță (Felis domestica). 2 (Spc) Femelă a acestui animal. 3 (Îs) ~ sălbatică Animal de pradă cu corpul lung de aproximativ 70 cm, cu blană deasă, de culoare cenușie-gălbuie, cu vârful cozii negru precedat de două inele negre Si: (reg) mâță sălbatică (Felix silvestris). 4 (Îs) Ochi de ~ Far mic sau bucată triunghiulară de material reflectorizant pus la spatele unor vehicule, pentru semnalizarea poziției. 5 (Îla) De ~ Specific pisicii¹ (1). 6 (Îal) În felul pisicii (1). 7 (Îal) Ca al pisicii (1). 8-9 (Îe; îla) (A fi) ~ blândă (A fi) prefăcut Si: ipocrit, fățarnic. 10 (Îe) A trăi (sau a se înțelege, a se iubi etc.) ca câinele (sau ca șoarecele) cu ~ca A fi în relații foarte rele unii cu alții. 11 (Îae) A trăi rău cu cineva. 12 (Îe) A umbla cu ~ca-n traistă A încerca să înșele pe cineva. 13 (Îe) A cumpăra ~ca în traistă A nu putea fi cunoscut un lucru înainte de a intra în posesia lui. 14 (Îe) A avea ochi de ~ A avea privirea ageră. 15 (Îae) A fi viclean. 16 (Fam; îe) A face rachiu ~icii A plânge fără rost. 17 (Îe) A avea nouă suflete, ca ~ca A fi rezistent. 18 (Îae) A avea o mare vitalitate. 19 (Îe) A cădea în picioare ca ~ca A ieși cu bine din orice încurcătură. 20-21 (Îe; îla) A fi ~ plouată (A fi) fără chef, abătut, descurajat. 22 (Îae) A arăta prost. 23 (Îae) A avea o ținută necorespunzătoare. 24 (Îae) A fi umilit. 25 (Îe) A spăla (sau a mătura) ca ~ A face o curățenie superficială. 26 (Îae) A fi neglijent și murdar. 27 (Reg) A rupe ~ca (de la început) A fi energic. 28 (Îae) A ști să-și impună voința. 29 (Reg; îe) A trage ~ca da coadă (pe rogojină) A o duce greu, din cauza sărăciei Si: a fi sărac, a fi strâmtorat. 30 (Reg; îe) A da apă (sau țuică) la ~ci A pierde vremea degeaba. 31-32 (Fam; îe) A fi (sau a face rost) de ~ pe orez (A fi sau) a face rost de ceva bun Si: a se învârti. 33 Blană prelucrată a pisicii¹ (1) Si: (îrg) mâță. 34 (Iht; îc) ~-de-mare Pește mare cu corpul turtit, lipsit de solzi, de formă romboidală, cu coadă în formă de bici, prevăzută cu un spin lung și ascuțit care conține otravă, cu care înțeapă pentru a se apăra când este atacat (Trygon pastinaca). 35 (Ent; îc) ~ca-popii Omidă mare, păroasă, colorată pe spate în negru-roșiatic, din care iese fluturele Arctia caja Si: omida-urs, (reg) mâța-popii, pisicuța (4)-popii. 36-37 (Ent; îac) Câinele-babei (Oniscus murarius și Oniscus asellus). 38 Cărucior deplasabil pe o grindă sau pe un pod rulant, prevăzut cu un mecanism de ridicare a sarcinilor. 39 Dispozitiv pentru agățarea și declanșarea berbecului de sonetă cu cădere liberă. 40 Mănunchi de sârme de oțel folosit pentru curățirea de noroi sau de pământ a utilajelor folosite la foraj. 41 (Mun; Trs; șîs ~ de lemn) Cursă primitivă de șoareci Si: (reg) mâț, mâță. 42 (Mun; Olt) Dispozitiv în formă de furcă cu două coarne, aplicat la inima căruței sau a carului, care împiedică vehiculul oprit pe o pantă să dea înapoi Si: (reg) mâță. 43 (Reg) Jgheab metalic folosit ca piedică la roata unei căruțe sau a unui car ce înaintează la vale. 44 Clamă pentru prins perdeaua. 45 (Bot; reg; lpl) Papanaș (Trifolium arvense). 46 (Mun) Fiecare dintre cei trei flăcăi care merg cu brezaia înaintea colindătorilor, anunțând venirea lor.

ÎNCHIDE, închid, vb. III. (În opoziție cu deschide) 1. Tranz. A mișca (din balamale) o ușă, o fereastră, un capac etc., astfel încît să acopere o deschizătură corespunzătoare. După ce Trandafira închise fereastra, oftînd, Tăun trase perdeaua. CAMILAR, TEM. 226. Vitoria intră și închise ușa după dînsa. SADOVEANU, B. 38. Dracii tronc! închid poarta după Ivan. CREANGĂ, P. 311. ◊ Refl. pas. Pentru ce nu s-a închis cîinele cînd știați că vine vama? BART, S. M. 101. Ulițele adorm, obloanele se închid. EMINESCU, N. 51. ♦ A încuia (cu cheia, cu zăvorul); a zăvorî. ◊ Expr. A închide cu cheia (sau cu lacătul) = a încuia. Deschide ușa... – Nu pot, că m-o închis moșu-meu cu cheia. ALECSANDRI, T. I 316. ♦ (Cu privire la spații sau încăperi) A acoperi, a astupa deschizătura. Închide geamantanul. Închide dulapul. Închide odaia. ▭ Ici era tarapanaua, scundă, închisă cu porți de fier, în care se tăiau banii cu chipul domnului. SADOVEANU, O. I 509. ◊ Refl. pas. Unde ne ducem cînd mormîntul asupra-ne s-a-nchis? MACEDONSKI, O. I 48. 2. Tranz. (Cu determinări variate, sensul reieșind din acestea) A închide umbrela = a strînge (apăsînd pe mecanism) marginile umbrelei, adunîndu-le laolaltă. A închide cartea (sau caietul) = a împreuna toate foile unei cărți (sau ale unui caiet) într-un singur tot. A închide paranteza = a pune, în scris, partea a doua a semnului parantezei, la locul cuvenit; fig. a termina o digresiune introdusă în cursul unei vorbiri sau al unei scrieri. A închide gura = a apropia buzele și fălcile una de alta. (Expr.) A închide cuiva gura = a face pe cineva să tacă, a pune capăt obiecțiilor sau protestelor cuiva. A închide ochii = a) a coborî pleoapele acoperind globii ochilor. Închise ochii și se gîndi la conacele toate... cu magazii. DUMITRIU, N. 15. Ochii tăi pe jumătate de-i închizi... Fericit mă simt atuncea cu asupra de măsură. EMINESCU, O. I 82. Simțind picioarele-mi slăbind, am închis ochii. NEGRUZZI, S. I 54; b) a se preface că nu observă, a trece cu vederea, a admite compromisuri. Va fi obligată a închide ochii asupra multor condiții din tratatul de la San Stefano. ALECSANDRI, S. 103; c) (mai ales în construcții negative) a dormi. Toată noaptea, plin de grijă, n-a închis ochii. BASSARABESCU, V. 45. Culcă-te, frumoasă doamnă, n-ai închis ochii toată noaptea. DELAVRANCEA, A. 124. Zori de ziuă se revarsă Și ochii încă n-am închis. CONACHI, P. 106; d) a muri. În cîteva zile a închis ochii tăcut, fără murmur, fără un cuvînt. MIRONESCU, S. A. 121. Pînă n-o închide ochii șoimanul, să nu vorbim decît boierilor cu meteahnă. DELAVRANCEA, A. 55. După ce o-nchide el ochii, firește, dumneata ai să fii mai mare între clironomi. CARAGIALE, O. III 38. A închide (cuiva) ochii = a fi lîngă cineva în ceasul morții, a-i da (cuiva) ultimele îngrijiri. (Refl.) A i se închide (cuiva) ochii = a-i fi (cuiva) tare somn, a cădea de somn. ♦ Refl. (Despre răni) A se cicatriza. Ursul se uită și văzînd osul zmeului, puse gura și supse rana... pînă ce se închise și se vindecă. ISPIRESCU, L. 345. 3. Tranz. (Cu privire la instituții, întreprinderi, localuri) A întrerupe activitatea (periodic, potrivit orariului stabilit); p. ext. a înceta activitatea, a desființa. Eram tot mai mult amenințați să închidem uzina. CAMIL PETRESCU, U. N. 57. ◊ Refl. pas. Îndată ce magazinele au început să se închidă, Leib a fost chemat înăuntru. SAHIA, N. 103. (Cu altă construcție) Sîntem în 1935... Dascălii vor părăsi catedrele. N-au mai primit simbrie de mult. Știe cineva cîte fabrici și-au închis porțile? SAHIA, N. 63. 4. Tranz. A încheia o activitate, a-i pune capăt. A închis ședința. ◊ Refl. pas. Vine un moment al anului cînd dodată vînătoarea se închide. ODOBESCU, S. III 37. ♦ (Cu privire la mecanisme, aparate, circuite etc.) A opri funcționarea. A închis lumina. ♦ (Cu privire la circuite electrice) A stabili legătura între părțile unui circuit, pentru a permite trecerea curentului electric. 5. Tranz. (Cu privire la ființe) A așeza într-un spațiu închis, a izola de lume, a răpi (cuiva) libertatea. [Dionis] a rîs de furie și-a-nchis în turn pe critic. COȘBUC, P. I 85. Cînd ar ști tatăl meu că mă duc la bal... m-ar închide la monăstire. ALECSANDRI, T. I 85. ♦ Refl. A se retrage, a se izola. Octav... părăsise viața acestei lumi și se închisese în mănăstire. GALACTION, O. I 224. S-a închis într-o grădină. EMINESCU, N. 27. Coconul Andronache s-a închis în cabinetul său. NEGRUZZI, S. I 79. [Dobitoace] ce să închid în cojile lor. GOLESCU, Î. 49. ◊ Fig. Nu mă pot închide în trecut Ca omida în gogoașa de mătasă. BENIUC, V. 25. Se închisese într-o tăcere îndărătnică. SADOVEANU, P. M. 17. Se închidea în sine, se izola în durerea ei și evita să fie văzută de lume. BART, E. 305. ♦ Fig. A cuprinde, a conține. Iată și repetițiile acestea chibzuite, proprii poeziei populare, închizînd în ele o muzicalitate deosebită. CONTEMPORANUL, S. II, 1950, nr. 179, 7/6. Toate scrisorile închideau în ele durerea. SADOVEANU, O. I 310. 6. Tranz. (Cu privire la locuri, terenuri, curți) A îngrădi, a împrejmui (spre a delimita sau spre a opri accesul). O roată mare de mesteceni făcea un zid alb, care închidea ierbării mirositoare, înalte pînă-n brîu. SADOVEANU, O. I 314. ♦ (Cu privire la căi de comunicație) A pune un obstacol (care oprește trecerea); a bara. Cîteva luni pe an, gheața închide și drumul larg al Dunării. BART, E. 309. Mă, cel cu trăsura... fă înainte... Ce-ai închis șoseaua? ALECSANDRI, T. 399. ◊ (Poetic) Oameni răi... Îmi tot închid cărarea. COȘBUC, P. I 118. ♦ Refl. A se înfunda. Deodată vezi înaintea trenului că drumul se închide, un munte năruit astupă valea de-a curmezișul. VLAHUȚĂ, O. AL. II 33. Mergînd el tot înainte prin codri întunecoși, de la un loc se închide calea. CREANGĂ, O. A. 228. 7. Refl. (Despre cer, p. ext. despre vreme) A se întuneca, a se înnora. ♦ (Despre obiecte colorate) A căpăta o nuanță mai întunecată. – Prez. ind. și: închiz (CARAGIALE, O. III 59).

CÎMP, cîmpuri, s. n., (1, 2 astăzi mai ales în expr.) cîmpi, s. m. 1. (În opoziție cu munte sau deal) Întindere vastă de pămînt, fără accidente însemnate de teren; șes, cîmpie. Acum 18 ani, auziți voi, acum 18 ani alergam pe cîmpul acesta... la această oră. SAHIA, N. 19. La noi sînt codri verzi de brad Și cîmpuri de mătasă. GOGA, P. 12. Pe cîmpul gol el vede un copil umblînd desculț. EMINESCU, O. I 84. Cerul viscole stîrnea, Și cu fulgi prin neguri cîmpii așternea. ALECSANDRI, P. A. 76. Vînară munții cu urșii, Văile cu fiarele, Cîmpurile cu florile. TEODORESCU, P. P. 177. De-ar veni luna lui mai, Să-mi aud ceriul tunînd... Cai în cîmpuri nechezînd. ALECSANDRI, P. P. 287. ◊ Artilerie de cîmp = artilerie care folosește tunul și obuzierul de calibru mic și care poate fi întrebuințată pe orice teren fără pante prea mari. ◊ Loc. adv. În plin cîmp = sub cerul liber, fără adăpost. ◊ Expr. A o lua peste cîmp = a merge de-a dreptul, nu pe drum (pentru a scurta calea). A lua (sau a apuca) cîmpii = a pleca orbește, fără a ști încotro (de desperare, de durere, de mînie); a ajunge la desperare; a-și lua lumea în cap. Cînd gîndesc... că am să mă întorc iar la dînsa acasă, îmi vine să turbez, să iau cîmpii, nu altă ceva. CREANGĂ, P. 123. A bate cîmpii = a se abate de la subiect; a vorbi într-aiurea. 2. Întindere de pămînt cultivată, semănată; totalitatea ogoarelor din jurul unei comune. Patria-mi își deșfășoară Cîmpii veșnic roditori. MACEDONSKI, O. I 7. Adună toată drăcimea și-o pune la lucru pe cîmp. CREANGĂ, P. 158. Dragă mi-i mîndră micuță, Că la cîmp e hărnicuță. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 431. ◊ Munca cîmpului = munci agricole. ♦ Întindere de pămînt în afara unei localități (unde nu mai sînt case). În cîteva minute sînt afară, la cîmp. CARAGIALE, O. II 15. 3. Loc, spațiu în limitele căruia se desfășoară o anumită activitate. O vorbă, o căutătură, un gest al nostru intră ca un ferment, ca o sămînță nouă în cîmpul de observație al copilului. VLAHUȚĂ, O. A. 196. În teatru avea cîmp deschis. CARAGIALE, O. III 10. ◊ Cîmpul muncii = sfera de activitate a oamenilor muncii; activitate, muncă, producție. Vechimea în cîmpul muncii. ▭ Cîmp de luptă (sau de bătaie) = locul unde se dă o luptă, o bătălie. Curtea întreagă a fabricii se transformă într-un cîmp de luptă. SAHIA, N. 37. (Fig.) Această concurență – putere oarbă și inconștientă – lucrează așa de bine, încît aruncă toată viața socială într-un cîmp de luptă. GHEREA, ST. CR. II 310. Cîmp de exploatare = porțiune dintr-un zăcămînt cuprinsă între două galerii. Cîmp de experiență = teren de cercetări experimentale. Cîmp de aterizare - loc amenajat pentru decolarea și aterizarea avioanelor. Cîmp de joc = teren pe care se desfășoară jocul echipelor sportive. Cîmp de tragere = loc amenajat pentru exerciții de tragere cu armele de foc. Cîmp de curse = loc unde se desfășoară alergările de cai. Cîmp vizual = spațiul cuprins de privire cînd axa ochiului rămîne fixă. (Fig.) Scopul producției socialiste este deci omul cu cerințele sale, spre deosebire de scopul producției capitaliste, unde omul nu înseamnă nimic, unde omul și cerințele sale dispar din cîmpul vizual. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 3-4, 44. ◊ Formă specială a materiei care se distinge prin repartiția continuă în spațiu și prin capacitatea de acțiune mecanică, prin intermediul căreia se exercită interacțiunile între corpuri electrizate. Cîmp electric. Cîmp magnetic. 3. Fondul, culoarea dominantă a unui tablou, a unei gravuri, a unei podoabe etc. Cîmpul portretului era albastru, în dreapta și în stingă chipului, perdele roșii. EMINESCU, N. 156.

CAP¹, (I, III) capete, s. n., (II) capi, s. m. I. 1. Partea superioară a corpului omenesc (la animale, partea anterioară), alcătuită din cutia craniană și față (la animale, bot), legată de trunchi prin gît. V. căpățînă, țeastă. Sub cap o mînă pui. Dorm colea, pe pămînt. COȘBUC, P. I 230. Ai să-mi aduci pe stăpîna acestei cosițe; căci de nu, unde-ți stau talpele, îți va sta și capul. ISPIRESCU, L. 23. Dintr-o fereastră deschisă se zărea, printre oale de flori, un cap de fată oacheș și visător, ca o noapte de vară. EMINESCU, N. 14. La așa cap, așa căciulă v. căciulă. ◊ Fig. Norul negru din capul nopții începu a se mișca domol, luînd felurite forme nedeslușite, pînă ce se prefăcu într-un fel de harmăsar aripat, avîntat în salt năprasnic. SADOVEANU, M. C. 94. Marți dimineața soarele scoase capul de după perdeaua de nouri plumburii. REBREANU, R. II 26. ◊ Loc. adv. Din cap pînă-n picioare = în întregime, cu desăvîrșire; din creștet pînă-n tălpi. Căpitanul de port, ras proaspăt, îmbrăcat în alb din cap pînă în picioare, șterse ușor cu batista praful de pe scaun. BART, E. 35. Dinu îi măsură pe toți cu privirea din cap pînă-n picioare. BUJOR, S. 22. Lăpușneanu mergea alăturea cu vornicul Bogdan... înarmați din cap pînă în picioare. NEGRUZZI, S. I 138. (Pînă) peste cap = prea mult, prea destul. Ori (cu) capul de piatră, ori (cu) piatra de cap = într-un fel sau într-altul, fie ce-o fi! Stăpîne, zise atunci calul: de-acum înainte ori cu capul de piatră, ori cu piatra de cap, tot atîta-i; fii o dată bărbat și nu-ți face voie rea. CREANGĂ, P. 212. Cu noaptea-n cap sau (rar) cu ziua-n cap = foarte de dimineață, dis-de-dimineață. Cu noaptea în cap, unele căruțe răsăreau pe creasta șoselei. PREDA, Î. 135. Ai ieșit de-acasă cu ziua-n cap. ALECSANDRI, T. 259. Cu un cap mai sus = cu mult mai sus. Ceea ce-l ridică pe Bălcescu cu un cap mai sus de orice ideolog al burgheziei este convingerea sa nestrămutată în rolul hotărîtor al maselor în istorie. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 1-2, 100. ◊ Expr. A se da peste cap = a face tumbe; fig. a face imposibilul. Broasca se dete de trei ori peste cap și se făcu o zînă. ISPIRESCU, L. 35. A da (pe cineva) peste cap = a trînti la pămînt, a răsturna (pe cineva sau ceva); fig. a învinge. În caic sărea Și pe cel arap îl da pesta cap. ALECSANDRI, P. P. 117. A da paharul peste cap = a goli paharul dintr-o singură înghițitură. A scoate Capul în lume = a ieși din casă, a se arăta printre oameni. N-avea să scoată capul în lume Sultănica... că începeau șușuitul și ponoasele. DELAVRANCEA, S.14. A i se urca (cuiva) la cap = a-și lua îndrăzneală prea mare, a depăși limita normală, a deveni înfumurat, îngîmfat. A i se urca (cuiva) în cap = a se obrăznici față de cineva. A nu-și (mai) vedea capul de... sau a nu ști unde-i stă capul = anu ști ce să mai facă, a fi copleșit de..., a nu mai prididi. Nu-mi văd capul de trebi. CREANGĂ, A. 62. A-și pierde capul = a se. zăpăci. A nu avea unde să-și pună capul = a fi fără adăpost, a fi pe drumuri. A nu-l durea (nici) capul = a nu fi îngrijorat, a nu-i păsa de ceea ce se poate întîmplă. Trecea prin pădure fără să-l doară măcar capul. ISPIRESCU, L. 8. A da din cap = a mișca capul în semn de aprobare, de refuz, de îndoială etc. Dă din cap, zîmbind, clipește Și îngînă veteranul: «Le-oi mai apuca eu oare [stolurile de cucoare] Și la anul?» IOSIF, PATR. 26. A da (cuiva) la cap = a lovi, a omorî; fig. a ataca (cu vorba sau cu scrisul), a doborî. A umbla cu capul între urechi (sau în traistă) = a umbla gură-cască, a nu fi cu luare-aminte. A se da cu capul de toți pereții (sau de pereți, de vatră) = a fi cuprins de desperare sau de ciudă. Vii acasă supărată, Te dai cu capul de vatră. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 448. A (sau a-și) lua lumea-n cap = a lăsa totul în voia soartei și a pleca, rătăcind în lume. Dacă nu se ține de datorie și îl supără pe boier, boierul nu-l mai primește în primăvară la învoială, așa că țăranul nu mai are alta de făcut decît ori să moară de foame, ori să-și ia lumea în cap. PAS, Z. II 26. [Dorul de soră-sa] îl făcu să părăsească și casa și tot și să-și ia lumea în cap, spre a se duce oriunde va vedea cu ochii. POPESCU, B. III 120. Desperat, era să ieie lumea în cap. EMINESCU, N. 20. A-și aprinde paie în cap v. aprinde. A-și pleca capul = a se da învins, a se supune; a simți o rușine, o umilință. Oamenii plecară capetele și ieșiră în drum cu umerii puțin încovoiați. DUMITRIU, N. 26. Cu capul plecat = învins, supus; umilit, rușinat. Odată, mîhnit, dus pe gînduri, cu capul plecat, a intrat în odaia mă-sii. CARAGIALE, P. 121. A se bate în cap v. bate. (A lua sau a prinde pe cineva) pe după cap = (a lua) pe după gît. Bate-mă, doamne, să zac... Cu mîndră pe după cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 382. Bătut (sau căzut) în cap = (despre oameni) prost. A-și vîrî (sau a-și băgă, a-și pune) capul sănătos sub evanghelie = a se vîrî de bunăvoie într-o belea. Nu știu la cît mi-a sta capul cu... = nu știu cum o voi scoate la cale cu... Cu omul roș, nu știu, zău, la cît mi-a sta capul. CREANGĂ, P. 234. (învechit) A ridica cap = a se răscula. Hotărîrea... d-a ridica cap și sabie împotriva domnului. BĂLCESCU, O. II 309. ♦ Fig. (Luîndu-se partea pentru întreg) Îl rugau să se lase de a face călătoria aceasta, ca nu cumva să meargă la pieirea capului său. ISPIRESCU, L. 4. Am tare multe trebi pe capul meu. CREANGĂ, P. 169. Decît cu urît în casă, Mai bine cu boală-n casă; De boală bolesc și scap, Dar urîtu-i tot pe cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 180. ◊ Expr. Vai (sau haram) de capul lui = vai de el. Bolnavă ca vai de capul ei. CREANGĂ, P. 286. Har am de capul vostru; de n-aș fi eu aici, ați păți voi și mai rău. CREANGĂ, P. 310. A nu fi nimic de capul cuiva = a fi lipsit de merite, de calități; a fi fără căpătîi. A cădea (sau a veni, a se sparge, a se întoarce) pe (sau în) capul cuiva = a-l ajunge pe cineva o nenorocire. Biata mamă nu știe de astă mare urgie ce i-a venit pe cap. CREANGĂ, P. 25. Bucurie peste bucurie venea pe capul meu. CREANGĂ, O. A. 49. Înălțate împărate, Pune pace, nu te bate, C-or cădea pe capu-ți toate. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 316. A cădea pe capul cuiva = a sosi pe neașteptate la cineva, a trage la cineva; (care n-are unde să te găzduiască). Nu trebuie să le cădem pe cap bieților creștini. DUMITRIU, B. F. 148. A sta (sau a se ține, a se lega, a se apuca) de capul cuiva sau a se pune pe capul cuiva = a se ține scai de cineva, a nu lăsa în pace pe cineva, a insista, a stărui pe lîngă cineva. Ce te legi de capul meu? CONTEMPORANUL, I 852. Toată ziua am stat de capul tatii, să-mi facă... un buhai. CREANGĂ, A. 41. A se duce de pe capul cuiva = a lăsa pe cineva în pace. Duceți-vă de pe capul meu, că mi-ați scos peri albi. CREANGĂ, P. 270. A-i da cuiva de cap, se zice cînd cade pe capul cuiva o belea care le întrece pe celelalte, care pune vîrf la toate. Asta a fost și-a trecut; dar acum mi-a dat alta de cap. RETEGANUL, P. II 53. A nu ști (sau a nu avea) ce-și face capului = a nu mai ști ce să faci, a nu avea încotro. Nici nu mai știau ce să-și facă capului cu atîtea avuții. DELAVRANCEA, S. 241. Pe fiul cel mai mic... nu-l trăgea inima a pleca în pețit. Dară n-avu ce-și face capului, căci lată-său îl trimetea într-una să caute a se căpătui și el. ISPIRESCU, L. 33. ♦ Parte a monedei care are imprimat un chip. Cap ori pajură? ♦ Părul capului. Cap nepieptănat. ◊ Expr. A-și pune mîinile în cap sau a se lua cu mîinile de cap = a se apuca cu mîinile de păr, a turba de necaz, de ciudă sau de deznădejde. Auzind vuiet tocmai din casă, iese afară și, cînd vede aceste, își pune mîinile în cap de necaz. CREANGĂ, P. 261. 2. Căpătîi. Puse, seara la capul fiecărui din ei cîte un mănunchi de flori. ISPIRESCU, L. 20. Ipolit o privea stînd la capul ei. NEGRUZZI, S. I 60. ♦ Căpătîiul patului. Punîndu-l [mănunchiul de flori] la capul patului său, se culcă și dormi dusă. ISPIRESCU, L. 20. 3. Individ, ins, om, persoană. V. căciulă, suflet, rumîn, creștin. Cîte 5 lei de cap. ◊ Expr. Pe capete = care mai de care, pe întrecute, de zor. Se luptară pe capete. ISPIRESCU, L. 254. ♦ (La pl.; reminiscență a timpului cînd averea consta mai ales în vite) Capital. Oamenii... erau chemați acum la bancă să plătească dobîndă și să dea și ceva din capete. STANCU, D. 230. Au hotărît amîndoi dobînda și două soroace pentru capete. GALACTION, O. I 177. Am vîndut cirezile Și mi-am scos capetele. TEODORESCU, P. P. 546. ◊ Expr. (Regional) A-și scoate din capete = a nu rămîne în pagubă, a fi răsplătit pentru osteneală, a se răzbuna cu prisosință asupra cuiva. Tu ți-ai bătut joc de mine. Fie, că și eu mi-am scos din capete. ISPIRESCU, L. 283. 4. Minte, gîndire, judecată; memorie. Capul i se limpezea ca de răcoarea unei dimineți, după un somn îndestulător, și se simțea ușor... ușor ca un fir de iarbă. VLAHUȚĂ, O. AL. 95. Capul tău e de poet și al lui de oștean. NEGRUZZI, S. 1 64. Nimănui vină nu-i bag, Fără prostului de cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 180. Unde nu e cap, vai de picioare. PANN, P. V. II 4. Capul face, capul trage = fiecare om suportă consecințele faptelor sale). ◊ Loc. adj. și adv. Cu cap = cu multă minte, cu judecată, deștept. Bărbatul meu e bun la suflet, dar se socoate prea cu cap. ALECSANDRI, T. 313. Fără cap = necugetat. Cu scaun la cap = cu judecată dreaptă, logic, cuminte. Cei cu scaun la cap se desprindeau din prăvălie și porneau la casele lor. PAS, Z. I 34. Expr. A fi bun (sau ușor) la (sau de) cap = a fi deștept, a pricepe ușor. A îi greu (sau tare). a (sau de) cap = a fi prost. A fi (sau a umbla) cu capul prin (sau în) nori = a fi zăpăcit, distrat. A-i băga (sau vîrî cuiva) în cap (ceva) = a face (pe cineva) să creadă (ceva). Cine ți-a vărît în cap și una ca aceasta? CREANGĂ, P. 194. A nu(-i) intra (cuiva ceva) în cap = a nu putea pricepe. A lua în (sau a băga la) cap = a pricepe, a ține minte. Făt-Frumos lua în cap tot ce-l învăța grădinarul. ISPIRESCU, la TDRG. A-i ieși (cuiva ceva) din cap = a nu-i mai sta gîndul la..., a uita, a renunța. Dar de cînd m-am măritat, Mi-au ieșit toate din cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 177. A nu-i mai ieși (cuiva ceva) din cap = a nu putea uita ceva, a-l stăpîni mereu același gînd. A-l duce (sau a-l tăia pe cineva) capul = a se pricepe la ceva. E bun de astea... îl taie capul. BASSARABESCU, V. 9. Au început a vorbi, care ce știa și cum îi ducea capul. CREANGĂ, P. 232. A-l duce capul la... = a-i sta mintea la..., a se ține de..., a-i trece prin minte,a-i da în gînd să... Mai bine că al nostru nu poate vorbi și nu-l duce capul, cape alții... la atîtea iznoave. CREANGĂ, P. 78. A-i sta capul la... = a-i sta mintea (sau gîndul) la..., a se gîndi la... Capu-i stă la sărutat. COȘBUC, P. I 89. A-și bate (sau a-și frămînta, a-și sparge) capul = ase gîndi mult, intens la ceva. A-i deschide (cuiva) capul = a-l face să înțeleagă (sau să vadă) ceva. Îi deschise capul și-l făcu să priceapă cum merg lucrurile prin orașe. ISPIRESCU, la TDRG. A fi cu (sau a face cuiva) capul călindar v. calendar. A fi (sau a rămîne, a umbla etc.) de capul său = a fi (sau a rămîne etc.) liber, independent, necontrolat. Mama... ne lasă... de capul nostru. SAHIA, N. 48. Am rămas liberă, de capul meu. ALECSANDRI, T. I 312. A face (ceva) de (sau din) capul său = a face (ceva) fără a consulta pe altul, cum se pricepe el singur. Femeie nepricepută! Ce-ai făcut? De te-a învățat cineva, rău ți-a priit; iară de-ai făcut-o din capul tău, rău cap ai avut! CREANGĂ, P. 88. Las’ să fie rău, nu bine, Că n-am ascultat de nime, Ci-am făcut de capul meu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 218. A întoarce capul cuiva = a face pe cineva să-și piardă dreapta judecată, a-l zăpăci. A avea cap să... = a se gîndi să..., a-i trece prin minte să...; (în construcții negative) a nu fi în stare să... Mult mă mir de tine ce cap ai să vii aici. RETEGANUL, P. V. 40. ♦ (În construcții cu verbul «a avea») Posibilitate, mod. N-am cap și chip pe toți să-i spui. COȘBUC, P. I 151. N-ai cap să trăiești, de răul lor! ALECSANDRI, T. I 171. Avea cineva cap să treacă pe-aici, fără să fie jăfuit, bătut și omorît? CREANGĂ, P. 119. ♦ (Jur.) Cap de acuzare = motiv pe care se întemeiază acuzarea. 5. (Învechit) Viață. Se poate să le ierte capetele... murmurau cei care judecau împrejurarea. SADOVEANU, Z. C. 169. ◊ Primejdie de cap = primejdia vieții. ◊ (Azi în expr.) A-și pune capul (la mijloc) = a-și pune viața în joc sau în primejdie; a garanta cu viața sa pentru cineva. Să-mi pun capul pentru-o Lină, Să mă fac un om pribag! COȘBUC, P. I 50. Parcă despre asta mi-aș pune capul la mijloc. CREANGĂ, P. 170. O dată cu capul = cu nici un preț, nici mort. Nu deschide o dată cu capul! CARAGIALE, O. I 99. Să mă las de București!... O dată cu capul! de-oi ști că m-oi duce pe jos val-vîrtej pînîn capitală. ALECSANDRI, T. I 278. În (sau de-a) ruptul capului = cu primejdia vieții, chiar dacă și-ar pierde viața; (cu sens atenuat) cu nici un preț, de loc. Nu se astîmpără, nici în ruptul capului. CREANGĂ, P. 217. A face cuiva de cap sau a pune capul cuiva = a-i face cuiva de petrecanie, a-l pierde, a-l omorî. A-și face de cap = a face ceva ce poate să-i primejduiască viața sau să-l nenorocească; (cu sens atenuat) a face blestemății, nebunii. Ești un netot, ți-e capul prost Și-ți faci de cap, Ioane! COȘBUC, P. I 148. Poate să mai doarmă cineva, de răul nebunelor istor de privighetori? Parcă-și fac de cap, nu altăceva. CREANGĂ, P. 131. La alți le-ai făcut pe plac, Ție ți-ai făcut de cap! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 223. Singur de cap ți-ai făcut, După vina ce-ai avut! TEODORESCU, P. P. 516. 6. Compuse: a) (Entom.) cap-de-mort sau capul-morților sau capul-lui-Adam = strigă. Cel mai mare în privința grosimii corpului dintre toți fluturii... e striga, numită... încă și... capul-lui-Adam... cap-de-mort... capul-morților. MARIAN, INS. 268; b) (Bot.) Cap-de-cocoș = dulcișor; capul-ariciului = șovar; capul-șarpelui= plantă erbacee acoperită cu peri aspri și cu flori roșii ca sîngele (Echium rubrum); c) (Astron.) Capul- balaurului = o parte a constelației numite balaurul. II. Căpetenie, șef, conducător. Capii mișcării, cu Heliade în frunte, fugiră. SADOVEANU, O. I 420. Să lovim azi numai capul; ceata, fără capul său, Se va-mprăștia, și-n urmă i-om lovi pe toți de-a rîndul. DAVILA, V. V. 72. Boierii erau slujbașii țării, adică ofițerii și capii puterii armate. BĂLCESCU, O. II 14. Cap de familie sau capul familiei = tatăl, soțul sau alt membru al familiei care are răspunderea ei și îi susține interesele. În zori, capul familiei pornește iarăși să caute [de lucru]. SAHIA, N. 94. Capul răutăților = inițiatorul răutăților. Capul răscoalei = inițiatorul sau conducătorul răscoalei. III. 1. (Uneori în opoziție cu coadă) Partea de sus a unui obiect, vîrf. Ajunseseră în capul dealului. DUMITRIU, N. 228. Te văd mereu ca-n clipa de pe urmă: încremenit în capul scării. CAZIMIR, L. U. 90. Aduc apă vie și apă moartă de la munții ce se bat în capete. ISPIRESCU, L. 126. Toate lemnele se pleacă Cu capul cătră pămînt. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 152. ♦ Extremitate sau piesă de extremitate a unui dispozitiv sau a unui corp tehnic. Capul șurubului. Capul burghiului. Capul oiștii. ♦ Umflătura unei bube unde, s-a strîns puroiul. Buba cap nu face Pînă nu să coace. PANN, P. V. I 60. Capul pieptului = partea de sus a toracelui. Măicuța călcatu-i-a Cu copita calului Tocma-n capu pieptului. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 485. ♦ Măciulia macului. 2. (Uneori în opoziție cu mijloc) Partea extremă (cu care începe sau sfîrșește un lucru); capăt. Drăgan stătea în capul viei. DUMITRIU, N. 249. Munceau mai departe, ștergîndu-și repede, pe furiș cîte o lacrimă, între două brazde de coasă sau la întorsul plugului la capul locului. SANDU-ALDEA, D. N. 286. Nu uita să te îndreptezi... în capul stradei San Gregorio. ODOBESCU, S. III 70. Ș-o luăm noi... tocmai din capul satului din sus, cu gînd să umblăm tot satul. CREANGĂ, A. 42. Cap de pod = bază militară, în apropierea unui obstacol (curs de apă, zonă muntoasă), făcută cu scopul de a asigura trecerea grosului forțelor și a mijloacelor de luptă. (Fig.) Rolul pe care S.U.A. și Anglia l-au destinat Germaniei occidentale... este acela al unei colonii cu o industrie dezvoltată... bază industrială-militară și cap de pod strategic în inima continentului european. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 158, 2/1. ◊ Loc. adv. (Despre două obiecte alăturate) Cap la (sau, rar, în) cap =cu părțile extreme alăturate. Sudură cap la cap. De la un cap la altul (sau la celălalt) sau din cap în cap = de la o extremitate pînă la cealaltă. Porni din nou... de la un cap la celălalt Cutreierînd tot Bucureștii. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 10. De la un cap la altul mulțimea e mișcată... MACEDONSKI, O. I 251. ◊ Expr. Cap de țară =margine de țară, hotar; fig. (în construcții negative, în legătură cu verbul «a fi») nu-i nimic, n-are importanță, nu-i grav. Ei, n-o să fie cap de țară! DUMITRIU, V. L. 129. Nu te mai pune și d-ta atîta pentru te mieri ce și mai nemica, că doar n-are să fie un cap de țară. CREANGĂ, P. 152. A sta (sau a se ridica) în capul oaselor = a sta în pat (sau a se ridica stînd) pe șezut. Daniil sta acum cu ochii mari deschiși, în capul oaselor, și se gîndea. SADOVEANU, M. 104. Se ridică repede în capul oaselor. BUJOR, S. 79. Făcea multe nopți albe, chinuit, în capul oaselor, ca să n-adoarmă. VLAHUȚĂ, O. A. 126. 3. Partea de dinainte, început, frunte. O sută... de muncitori se încolonează pe șosea, cu mortul în cap. SAHIA, N. 43. Venea în frunte batalionul I al regimentului al 10-lea de dorobanți, care trebuia să formeze capul coloanei. D. ZAMFIRESCU, R. 253. Și mă cată, mamă, cată... La capul șireaguliu, Chiar la poala steagului. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 324. ◊ Fig. Iașul a fost în capul culturii în cele trei sferturi dinții ale veacului al XIX-lea. IBRĂILEANU, SP. CR. 11. Cap de an = începutul unui an. Capul săptămînii = întîia zi a săptămînii. Cap de iarnă, de primăvară etc. = începutul iernii, al primăverii etc. A venit la Păuna Mică... în cap de primăvară. SADOVEANU, P. M. 233. Capul primăverii este sosit. I. IONESCU, M. 202. Cap de coloană = cel care stă în fruntea unei coloane. Cap de afiș = primul nume dintr-o listă de persoane care sînt afișate în ordinea valorii lor. Actorul X este cap de afiș. Loc. adv. În cap de noapte sau în capul nopții = după ce s-a întunecat bine. Cum vrei d-ta, finule, să pleci acum, în cap de noapte, pe aci încolo? RETEGANUL, P. I 76. Din (sau de la) cap = a) de la început. Începu mai lung, cu vorbe, un fluierat plin, pe care îl luă de la cap pînă ce ochii începură să i se umfle. PREDA, Î. 148; b) de la,începutul rîndului, din capăt. Scrieți de la cap. Din capul locului = de la început, înainte de a începe ceva, înainte de a face primul pas, în prealabil. De ce n-ai venit cu scrisoarea la mine, din capul locului, deschis, cinstit? BARANGA, I. 189. Ar fi voit să-și dea cingătoarea... din capul locului. ISPIRESCU, U. 53. Fie acestea zise din capul locului. ODOBESCU, S. III 11 ♦ Partea principală, de frunte, mai aleasă (a unui lucru). (Mai ales în expr.) Capul mesei = locul de onoare la masă, fruntea mesei. Tata și-a reluat lacul său obișnuit, din capuI mesei. SAHIA, N. 56. Socrul roagă-n capul mesei să poftească să se pună Nunul mare. EMINESCU, O. I 85. Dar pe-un vîrf de munte stă Mihai la masă Și pe dalba-i mînă fruntea lui se lasă; Stă în capul mesei între căpitani Și recheamă dulce tinerii săi ani. BOLINTINEANU, O. 31. 4. (Adesea în opoziție cu mijloc, vîrf) Partea de jos sau dindărăt a unui lucru; capăt; (cu sens temporal) sfîrșit. (Mai ales în expr.) A ajunge în cap sau a o scoate la cap = a sfîrși, a termina. A-i da cuiva de cap = a-i veni cuiva de hac, a-l răzbi. Paloșenii găsiră foarte mulți Soreni morți în metereze și înaintară bucurați că în fine le-a dat de cap. VISSARION, B. 340. A (o) scoate la cap sau a ieși la un cap = a termina cu bine, a o scoate la capăt, la socoteală, la cale; a reuși. Ei! dragă, cu rușinea astăzi n-o scoți la capăt. ALECSANDRI, T. 1111. În cap = (după numerale) exact, întocmai. Așa este... că sînt douăsprezece în cap? ISPIRESCU, U. 68. 5. Bucățică ruptă dintr-un obiect sau rămasă după întrebuințarea lui; lucru de mică valoare. ◊ Expr. Nici un cap de ață = absolut nimic. Nu mai dau pe datorie nici un cap de ață. STANCU, D. 121. Pînă la un (sau într-un) cap de ață = tot, pînă la cel din urmă lucru.

UMBRĂ, umbre, s. f. I. 1. Întunecime provocată de un corp opac care oprește razele de lumină; porțiune de loc întunecoasă (și răcoroasă) unde nu ajung direct razele de lumină. Trecerea norilor acoperă pămîntul cu pete mari de umbră și de răcoare. BOGZA, C. O. 237. E cald și lîngă trunchiuri umbra treptat se face tot mai mică. ANGHEL, Î. G. 21. Colo în depărtare e valea lui natală, Cu codri plini de umbră, cu rîpe fără fund. EMINESCU, O. IV 318. ◊ Fig. Pe tine eu, din umbră, te-oi scoate la lumină, Căci fosta Baba-Rada de-acum e a ta zînă. ALECSANDRI, T. I 402. ◊ Loc. adj. Fără umbră = complet, desăvîrșit, pur. Glasul și înfățișarea învățătorului dovedeau sinceritate fără umbră. REBREANU, R. I 96. ◊ Loc. adv. La umbră = într-un loc umbros. Parcurile sînt pline de oameni care au venit să guste, la umbră, răcoarea plăcută a verii. STANCU, U.R.S.S. 125. Rupt de osteneală... se dete nițel la umbră într-o vîlcea, să se mai odihnească oleacă. ISPIRESCU, L. 214. Pe malul mării, la umbră stînd culcat... Privesc trecînd mulțime de vase călătoare. ALECSANDRI, P. I 240. Din umbră = fără a se da pe față, fără a se face cunoscut; pe ascuns, pe furiș. Zmeul-Zmeilor, sărmanul, ar fi fost de mult învins Dacă mama lui, din umbră, mîna nu i-ar fi întins. EFTIMIU, Î. 92. ◊ Expr. A sta (a fi, a rămîne etc.) în (sau la) umbră = a sta (a fi, a rămîne etc.) ascuns, retras, neștiut; a sta (a rămîne etc.) deoparte. Voi toți care ați stat pînă acum în umbră timizi... scuturați-vă, recăpătați încredere în voi. ANGHEL, PR. 186. De asupra tuturora se ridică cine poate, Pe cînd alții, stînd la umbră și cu inima smerită, Neștiuți se pierd în taină ca și spuma nezărită. EMINESCU, O. I 133. (Cu aluzie la chipurile ctitorilor zugrăvite în biserici) Rămîneți în umbră sfîntă, Basarabi și voi Mușatini, Descălecători de țară, dătători de legi și datini. EMINESCU, O. I 149. A lăsa (pe cineva) în umbră = a lăsa (pe cineva) mai prejos de sine; a eclipsa. 2. Întuneric, întunecime, obscuritate. În odaie se făcuse întuneric, și Tudor vedea lucind în umbră ochii Aniței. SADOVEANU, O. VII 125. Focul taberei s-a stins, Neagra umbră s-a întins. ALECSANDRI, P. II 107. ◊ (Urmat de determinarea «serii» sau «nopții») Cînd îi văzu că se apropie și se adună în jurul lui prin umbra serii, înțelese numaidecît ce se întîmplă. DUMITRIU, V. L. 97. În umbra nopții armăsaru-i zboară Ca o-nchipuire albă și ușoară. BOLINTINEANU, O. 35. Umbrele nopții acoperiseră pămîntul. ALECSANDRI, O. P. 283. ◊ Fig. (Urmat de determinarea «vremilor» sau «anilor») Privesc din umbra anilor pămîntul Spaniei. BOUREANU, S. P. 6. Răsai din umbra vremilor încoace, Ca să te văd venind – ca-n vis, așa vii! EMINESCU, O. I 120. 3. Pată întunecată, nuanță închisă, aspect întunecat. Tîmpla bate liniștită ca o umbră viorie. EMINESCU, O. I 79. ♦ Parte mai întunecată dintr-o imagine plastică. Precum într-acele cadre ce-s de mînă iscusită, A umbrelor cu lumina unirea cea potrivită, Feliurimi de flori încheagă. CONACHI, P. 284. ◊ Expr. A da umbre = a înnegri cu creionul sau cu cărbunele porțiuni dintr-un desen care trebuie să apară mai întunecate. 4. Fig. Întunecare a feței, cută care apare pe obraji din cauza supărării, a bătrîneții, a oboselii. Vedeai ziua, pe chipul mamei, umbre. PAS, Z. I 249. Badea l-a primit cu umbră între sprîncene. GALACTION, O. I 142. ♦ (Urmat de o determinare în genitiv) Reflex pe fața cuiva, exprimînd un sentiment (mai ales de tristețe). Ochii ei sînt plini de umbra tăinuitelor dureri. EMINESCU, O. I 142. În zădar chipu-ți poartă mîhnirea – Umbra durerii ce m-amăgi. ALEXANDRESCU, M. 62. II. 1. (De obicei urmat de o determinare în genitiv) Forma sau imaginea întunecată a unui lucru, proiectată pe o suprafață luminată. Peste grădiniță se așternea, tot mai mare, umbra casei. SADOVEANU, O. IV 122. O flacără trosni, ațîțîndu-le și pe celelalte. Fața lui Petre se roși. Umbra lui juca pe perete. REBREANU, R. I 206. Stă castelul singuratic, oglindindu-se în lacuri, Iar în fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri. EMINESCU, O. I 152. ◊ Umbre chinezești v. chinezesc. ◊ Expr. Se teme și de o umbră (sau de umbra lui) sau (e) fricos și de umbra lui, se spune despre un om foarte fricos sau laș. Și unde nu s-au adunat o mulțime de băieți și fete la școală, între care eram și eu, un băiet prizărit, rușinos și fricos și de umbra mea. CREANGĂ, A. 2. Rău e cînd ai a face tot cu oameni, cari se tem și de umbra lor. id. P. 233. A face (sau a ține) degeaba umbră pămîntului, se spune despre un om care nu-și justifică existența prin muncă. ◊ Compus: umbra-iepurelui = plantă erbacee din familia liliaceelor, cu tulpina înaltă, uneori agățătoare, cu frunzele în formă de ace, cu florile galbene-verzui și cu fructele ca niște boabe roșii (Asparagus scaber). ♦ Imaginea nedeslușită a cuiva, așa cum se vede printr-un geam de sticlă (mată), printr-o pînză etc. Prin perdeaua subțire, la lumina slabă a lămpii, distinge umbre, ca la cinematograf. Umbra Surei e mai lungă decît a tuturor. SAHIA, N. 96. În saloanele de la curtea boierească se zăreau prin ferestrele largi, aburite, umbre lungi, mișcîndu-se în vîlvătaia luminilor de policandre. MIRONESCU, S. A. 30. 2. Ființă care nu se vede bine, nu poate fi deslușită bine, din cauza întunericului, a ceții etc. V. mogîldeață. Deodată tresări. O umbră părea că se mișcă pe fața netedă a cheului gol. BART, E. 185. Din timp în timp el zărea umbre negre ce se furișau de-a lungul galeriilor. ALECSANDRI, O. P. 113. ◊ (În comparații) Ceața iernii ne-a tot depărtat ca pe-o cîmpie Pînă ne-am văzut ca două umbre-n sară. D. BOTEZ, P. O. 77. Trecu ca o umbră și, cînd intră în chilia lui, răsuflă lung. EMINESCU, N. 57. 3. (În superstiții și în basme) Duhul unui om mort; stafie, fantomă, nălucă. Se despică zidul și se ivi o umbră care puse două lumînări aprinse. ISPIRESCU, L. 143. Fug caii duși de spaimă și vîntului s-aștern. Ca umbre străvezie ieșite din infern. EMINESCU, O. I 98. Tot e groază și tăcere... Umbra intră în mormînt. ALEXANDRESCU, M. 17. ◊ Fig. Era un ceas de noapte de toamnă, cînd ies umbrele visurilor noastre. SADOVEANU, O. VI 527. ◊ Expr. Lumea (sau împărăția) umbrelor = lăcașul morților. Se ducea în turburea împărăție a umbrelor. EMINESCU, N. 26. ♦ (Prin exagerare, urmat de determinările «de om», «de femeie» etc.) Ființă foarte slabă (și bolnavă), care și-a pierdut înfățișarea și puterea de mai înainte. Se uita îndurerat la umbra ceea de femeie, un pumn de piele și oase. BART, E. 388. Ce slab ajunsese în urmă, – era mai mult o umbră de om. VLAHUȚĂ, O. A. 149. O umbră de om, un bătrîn cu barba pînă la genuchi. ISPIRESCU, L. 101. 4. Urmă, semn abia perceptibil; cantitate foarte mică de ceva. Era neagră, cu o umbră de mustață, și cu ochii verzi care luminau rece în mijlocul frumuseții aceleia întunecate. DUMITRIU, B. F. 44. E proaspăt bărbierit, cu o ușoară umbră de pudră. C. PETRESCU, C. V. 64. ◊ (În legătură cu abstracte) Zise cu o umbră de părere de rău și de imputare în glas: Pentru asta te cerți tu cu tovarășii tăi? DUMITRIU, N. 242. Aducîndu-și aminte cît l-au amărît închipuirile, zîmbi în sineși, dar cu o umbră de tristețe. REBREANU, R. I 52. Boala lui era grea de tot și mai nu-i rămînea nici umbră de scăpare. MIRONESCU, S. A. 33. Ești un bărbat devotat și conștiincios, fără nici o umbră de bănuială. CARAGIALE, O. II 175. 5. Fig. Părere, aparență, iluzie. Să pot obține măcar umbra unui succes, atît de trebuincios debutantului. MACEDONSKI, O. IV 3. Ici, umbre de noroade le vezi ocîrmuite De umbra unor pravili călcate, siluite. ALEXANDRESCU, M. 5.

pânză [At: PRAV. GOV 111^v/1 / Pl: ~e, (îrg) ~uri / E: nct] 1 sf Țesătură sau împletitură flexibilă, din fire, mai ales, vegetale, de bumbac, in, cânepă etc., folosită pentru confecționat lenjeria de corp, de pat, cămăși etc. Si: (îrg) pânzătură (1), (reg) pânzare (1). 2 sf Bucată de pânză (1) Si: (îrg) pânzătură (2), (reg) pânzare (2). 3 sf (Îs) ~ de casă (sau țărănească) Pânză (1) țesută manual la război. 4 sf (Reg; îs) ~ goală (sau de tramă) Țesătură de fuior. 5 sf (Reg; îc) ~-nvălită Țesătură țărănească cu urzeală de bumbac și cu băteală de fuior. 6 sf (Înv; îs) ~ de masă sau ~za mesei Față de masă. 7 sf (Înv; îs) ~ de piele (sau de ceară, cernită) Mușama (1). 8 sf (Rar; îs) ~ de calc Hârtie de calc. 9 sf (Îs) ~ de cort Foaie de cort. 10 sf (Îlav) Până în ~zele albe Fără încetare. 11 sf (Îal) La infinit. 12 sf (Îal) Până la capăt. 13 sf (Pop; îlv) A pune ~ A țese. 14 sf (Pop; îe) Ține-te (sau să te ții) ~ (să nu te rupi) Se spune când este vorba de o încercare grea și de lungă durată pentru cineva care are nevoie de curaj, răbdare, rezistență etc. 15 sf (Rar; îe) A țese ~zele A face intrigi. 16 sf (Rar; îe) A (i) se încurca (cuiva) ~za sau s-a încurcat ~za Se spune când o situație, o împrejurare, o afacere ia o întorsătură neprevăzută și neplăcută. 17 sf (Îe) A i se ridica (sau a-i cădea cuiva) o ~ (sau, rar ~zele) de pe ochi A începe să înțeleagă clar lucrurile, revenindu-și dintr-o eroare, confuzie. 18 sf (Îvr; îe) A înălbit ~za S-a făcut ziuă. 19 sf (Reg; d. două sau mai multe persoane; îe) A fi ~ A fi extrem de uniți. 20 sf (Reg; îe) A fi tot de ~za cuiva A avea aceleași vederi cu cineva. 21 sf (Reg; îe) A da pe ~ de fuioare A schimba un lucru bun pe altul mai prost. 22 sf (Reg; îe) A da pe ~ de groasă A vinde ceva repede și pe un preț de nimic. 23 sf (Reg; îs) ~ înălbită Pânză (1) de casă din bumbac, înălbită prin spălare repetată în apa de râu, bătută cu maiul și uscată la soare. 24 sf (Îas) Se spune despre un lucru foarte curat. 25 av (Reg; îe) A veni ~ A veni drept, întins. 26 av (D. ploaie, ape etc.; îe) A curge ~ A curge continuu și în mare cantitate. 27 sf (înv; lpl; îf pânzuri) Sortimente de pânză (1). 28 sf (Reg; îcs) ~ (sau de-a -za) încâlcită (ori încurcată, lungă) Jocuri în care copiii se țin de mâini și formează lanțuri pentru a executa diferite figuri. 29 sf (Reg; îcs) ~za încâlcită Dans popular nedefinit mai îndeaproape. 30 sf (Îacs) Melodie după care se execută pânza (29). 31 sf (Rar) Țesătură rară sau împletitură specială din fire textile, metalice etc., folosită la fabricarea unor obiecte casnice, în industrie, laborator etc. 32 sf (Reg) Plasă de pescuit confecționată din ață subțire, cu ochiuri dese. 33 sf (Pan; îs) ~ de păianjen Ansamblu de fire cu aspect de pânză (1) produse de glandele sericigene ale păianjenului ca un lichid vâscos care se solidifică în aer Si: plasă. 34 sf (îvp) Giulgiu. 35 sf (Pop; îe) Parcă i-a luat (sau îi luase) ~za de pe obraz (ori de pe ochi) Se spune despre cineva foarte palid, ca un mort, sau foarte slab. 36 sf (Mpl) Bucată mare de țesătură rezistentă, de in, cânepă, bumbac, din mai multe fâșii cusute între ele, care se fixează de varga, picul, parâma etc. unor nave și care, împinsă de vânt, face să înainteze nava Si: velă, (înv) vântrea, vetrelă. 37 sf (Îvr) Perdea. 38 sf Bucată de pânză (1) deasă, fixată pe un cadru, pe care se pictează. 39 sf (Pex) Pictură pe pânză (38). 40 sf Bucată de țesătură specială, albă, dreptunghiulară sau pătrată, pe care se proiectează imagini de la un aparat de proiecție Vz ecran. 41 sf (Rar; mpl) Cearceaf. 42 sf (Rar; pgn) Așternut. 43 sf (Trs; Buc) Bor al pălăriei. 44 sf (Înv) Zid de întărire la cetate. 45 sf (Înv) Fortificație la o cetate. 46 sf Desiș de copaci lung și îngust de-a lungul unui drum, al unei ape Vz perdea. 47 sf (Reg) Pâlc de oaste. 48 sf (Îrg) Pâlc de pești mici. 49-50 sf (Lamă sau) tăiș de metal al unor instrumente. 51 sf (Reg) Joagăr. 52 sf (Glg; îs) ~ freatică Strat¹ de apă subterană care delimitează straturile de roci. 53 sf (Reg) Foaie de plăcintă sau de tăieței. 54 sf (Buc; Trs; șîs ~za piciorului) Laba gâștei. 55 sf (Ban) Albeață la ochi. 56 sf (Reg) Arac dintr-un trunchi de copac tânăr. 57 sf (Reg; îs) ~za ulucului Podea a jgheabului prin care alunecă la vale buștenii.

LUA, iau, vb. I. Tranz. I. 1. A prinde un obiect (în mînă) spre a-l ține (și a se servi de el) sau spre a-l pune în altă parte. Băiatul luă frigarea din mîna suroru-sei. ISPIRESCU, L. 340. Moșneagul... își ia toiagul bătrînețelor în mînă. CREANGĂ, P. 80. Sameni a fi știind de unde să iei lucrul și unde să-l pui. id. ib. 152. De cînd in ai semănat, Boala-n oase mi-ai băgat; Ia, zău, coasa și-l cosește, De boală mă mîntuiește! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 457. ◊ Expr. A lua armele v. armă. A lua altă vorbă = a schimba (cu dibăcie) obiectul unei discuții. Fetele atunci au luat altă vorbă. CREANGĂ, P. 209. ◊ (Urmat de determinări care arată locul unde se află sau unde se așază obiectul, instrumentul cu care se apucă etc.) I se făcu milă de biata păsărică... o luă de jos și o băgă în sîn. ISPIRESCU, U. 12. [Fata] își ia lada în spate și se întoarnă spre casa părintească cu bucurie. CREANGĂ, P. 290. El alergă după ea, o prinse și, luînd-o în coarne, o aruncă în leagănul de mătasă ce purta în spinare. ȘEZ. I 162. Dacă văzui și văzui, Îmi luai coasa din cui. ALECSANDRI, P. P. 259. ◊ Expr. A-și lua picioarele la spinare = a pleca (repede) de undeva. A lua (cuiva) vorba din gură v. gură. A lua pușca la ochi (sau la cătare) = a se pregăti să tragă (cu arma). A lua (pe cineva) la ochi v. ochi. A-și lua pălăria (din sau de pe cap) = a saluta. Intră înlăuntru și nici nu-și luă pălăria de pe cap. RETEGANUL, P. I 9. A lua pasărea din zbor = a împușca pasărea în zbor; a fi foarte bun ochitor. ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de», arătînd partea de care se apucă) A apuca (pe cineva sau ceva) cu mîna. Îl lua de gît, se așeza pe genunchii lui și-l săruta. VLAHUȚĂ, O. A. 111. Atunci știu împăratul că acești copii sînt copiii lui, îi luă de după grumazi și îi sărută fierbinte. RETEGANUL, P. II 39. Își ia boii de funie și pornește cu ei spre tîrg. CREANGĂ, P. 39. ◊ Expr. A lua taurul de coarne v. taur. (Familiar) A lua purceaua de coadă = a se chercheli, a se îmbăta. A lua (pe cineva) în unghii v. unghie. (Refl.) A se lua de gît cu cineva v. gît. A se lua de cap (sau de piept) cu cineva = a se încleșta la bătaie, a se bate (unul cu altul). Tot beu pînă se-mbată Și apoi se ieu de cap. ȘEZ. I 211. A se lua (cu cineva) la trîntă = a se lupta (cu cineva) corp la corp. Acești nelegiuiți... îl silea să se ia la trîntă cu dînșii. ISPIRESCU, U. 54. Poți să te iei de mînă (cu cineva) = ai aceleași apucături rele (ca cineva). ◊ (Instrumentul acțiunii este altul decît mîna) Calul meu... mă luă cu dinții de pe la spate, de haine. ISPIRESCU, L. 303. ◊ Expr. A lua foc cu gura v. foc. A-și lua inima în dinți v. dinți. 2. A mînca sau a bea, a înghiți. Luînd împăratul și împărăteasa leacurile, s-au întors veseli la palat. ISPIRESCU, L. 2. Hai degrabă, Săftico, să luăm un ceai. ALECSANDRI, T. 88. ◊ (Precizat prin «în gură») Bucatele le-au făcut afumate, arse și sleite, de nu mai era chip să le poată lua cineva în gură. CREANGĂ, P. 292. ◊ Absol. Ne așezarăm la masă și începurăm a lua care de unde apucarăm. HOGAȘ, DR. II 31. Ajungă-te jalea mea, Mîndruțo, la cina ta; Cînd vei lua cu lingura, Să te doară inima. HODOȘ, P. P. 130. Măicuța masa mi-au pus, Iau o dată, două ori Și-am oftat de nouă ori. SEVASTOS, C. 176. ◊ Expr. A lua masa v. masă. A (o) lua la măsea = a bea peste măsură. Vorbele dascălului Pandele păreau rostite în vînt, potrivite cu felul său de a fi cînd o lua la măsea. PAS, Z. I 225. A lua credință v. credință. A lua aer v. aer. 3. (Cu privire la obiecte de îmbrăcăminte) A îmbrăca, a pune pe sine. Își luă pe umeri un sumăieș. SADOVEANU, B. 31. Moș Nichifor... își ia cojocul între umere. CREANGĂ, P. 114. Deși eram negata, am luat un șal și am primit-o. NEGRUZZI, S. I 50. ◊ Expr. A lua hainele la purtare = a începe a purta în toate zilele hainele de sărbătoare. (Familiar) A-și lua nasul la purtare = a se obrăznici. II. 1. A da la o parte, a înlătura, a îndepărta. Ia-mi frîul din cap și-l pune bine, și cînd vei avea lipsă de mine, numai scutură frîul. RETEGANUL, P. II 12. Și-au luat mîna de la ochi. SBIERA, P. 96. ◊ Refl. pas. Fig. Dodată văz că mi se ia De pre simțiri neagra perdea. VĂCĂRESCU, P. 446. ◊ Expr. A-i lua (cuiva) apa de la moară v. apă. A-și lua nădejdea (de la – rar despre – cineva sau de la ceva) = a renunța la ceva, a-și pierde nădejdea, a nu mai spera să obțină ceva. De-a veni turturica mea înainte... ie-ți nădejdea despre mine. CREANGĂ, P. 273. De corăbieri ne-am luat nădejdea. TEODORESCU, P. P. 164. Ia-ți nădejdea de la mine, Că eu nu mai știu de tine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 338. A-și lua gîndul ( de la ceva sau cineva) v. gînd. A-și lua seama sau (intranz.) a-și lua de seamă = a se răzgîndi. Vinovatul a fost el, căci după mărturisirea din parc nu și-a luat seama și nu s-a dezmeticit nici a doua zi. GALACTION, O. I 389. Se gîndea mereu să-și croiască drum pînă în grădină... Dar mereu își lua seama. REBREANU, I. 24. A nu-și lua ochii de la (sau de pe)... = a nu-și abate privirea de la ceva sau de la cineva, a nu se uita în altă parte. Eminescu îl privește lung, milos, nu-și poate lua ochii de la el. VLAHUȚĂ, O. A. 442. Oaspeții nu-și mai luau ochii de la dînsa. ISPIRESCU, L. 39. ◊ (Scopul înlăturării este de a scăpa pe cineva, de a-l elibera de ceva, de a-l liniști) Ia-l de pe capul meu. CREANGĂ, P. 66. Numai puiu cu vederea Mi-o luat toată durerea. ȘEZ. III 20. ◊ Expr. A-și lua o grijă de pe cap = a scăpa de o grijă. (În comparații) A-i lua cuiva (o suferință) cu mîna = a ajuta pe cineva care suferă, făcînd să-i treacă imediat suferința. Se șterse o dată [cu năframa] și îndată-i trecu osteneala, ca și cum ai fi luat-o cu mîna. BOTA, P. 98. Parcă-ți ia cu mîna aleanul de la inimă. ȘEZ. III 108. (Refl.) A i se lua (cuiva) o piatră de pe inimă, se zice cînd cineva a scăpat de o grijă chinuitoare. ♦ A face să nu mai fie în locul unde a fost, a scoate ceva din locul în care se află; a smulge, a desprinde. Copilul luă un bumb de argint de pe cămașă și-i zise babei: Na, mămucă! RETEGANUL, P. II 38. Făt-Frumos îi luă un picior cu săgeata. ISPIRESCU, L. 5. Umbli după cai morți să le iei potcoavele. CREANGĂ, P. 194. ♦ Refl. (Rar) A înceta de a mai exista, a dispărea. Iarna nu s-a mai luat. SADOVEANU, P. S. 12. 2. A scoate ceva în cantitate limitată. Cînd a vrut fata să puie mîna pe pahar și să ieie apă... apa din fîntînă într-o clipă a secat. CREANGĂ, P. 293. Ea luă o mînă de lacrimi din baie. EMINESCU, N. 28. Apă-n donițe lua Și-ndărăt că se uita. BIBICESCU, P. P. 264. ◊ Expr. A lua (cuiva) sînge = a lăsa cuiva sînge, v. lăsa. 3. A deposeda (pe cineva) de un lucru (fără intenția de a și-l însuși), a lipsi (pe cineva) de ceva, a priva de un bun, de un drept, de o favoare. I-a luat permisul de circulație. (Fig.) În fața vijeliei țîșneau peste mare rafale de vînt; îi luau luciul ca și cum cineva ar fi aruncat pumni de nisip peste o oglindă. DUMITRIU, P. F. 15. ◊ Expr. A-i lua (cuiva) comanda = a înlătura pe cineva de la un post de răspundere (în special de la comanda unei unități militare). A-i lua (cuiva) mințile v. minte. A-i lua (cuiva) ochii (sau văzul, vederile) = a fermeca (pe cineva), a orbi prin strălucire. Un pat cu totul și cu totul de aur, împodobit cu pietre de rubin, smarand și diamant cît pumnul de mari, care străluceau de-ți lua ochii. POPESCU, B. III 70. Pe țol, toarnă o movilă de galbeni, cari străluceau la soare de-ți luau ochii. CREANGĂ, P. 69. A-i lua (cuiva) auzul v. auz. A-i lua (cuiva) piuitul v. piuit. A-i lua (cuiva) viața (sau zilele) = a omorî, a ucide. O să-ți iau zilele Ca să-ți lași Copilele Și să-ți faci Nepoatele Să-ți plîngă păcatele. TEODORESCU, P. P. 598. A-și lua viața (sau zilele) = a se sinucide. Am descoperit cabina aceea în care cu o săptămînă înainte o femeie își luase zilele. C. PETRESCU, S. 5. ♦ (În superstiții; complementul indică o parte a corpului) A face să paralizeze, să damblagească; a poci. Ielele i-au luat gura și picioarele. CREANGĂ, P. 15. Vro vrajă știe... Ori vro mînă-ți ia, ori glasul. CONTEMPORANUL, III 887. III. 1. A-și însuși ceea ce se cuvine, a pune stăpînire pe ceva; p. ext. a primi, a căpăta. Luînd de zestre niște mere de aur... le răsădise. ISPIRESCU, U. 59. Mai bine ia-ți bănișorii și caută-ți de nevoi. CREANGĂ, P. 49. Mergi să-ți iei dreapta răsplată. ALECSANDRI, P. I 198. Veseli acum așteptăm Drept osteneală ospăț să luăm. TEODORESCU, P. P. 140. ◊ (Complementul e un abstract) D-acolo au luat cărturarii vorba. ISPIRESCU, U. 84. 2. A(-și) face rost de ceva, a(-și) procura ceva; a găsi (pe cineva sau ceva). De unde era să le iei... toate aceste, să fi fost în locul lui Robinson? DRĂGHICI, R. 45. Cinstite vornice de casă... Cînd te vom căuta Să n-avem de unde te lua! TEODORESCU, P. P. 180. (Absol.) A început a cotrobăi prin chilna căruței, să găsească niște frînghie, dar de unde să iei, dacă n-ai pus? CREANGĂ, P. 125. ◊ Expr. Ia-l dacă ai de unde (sau de unde nu-i), se zice despre cineva (sau despre ceva) care nu se mai găsește acolo unde era mai înainte, unde se știa că poate fi găsit. (Familiar) A nu ști de unde să iei pe cineva = a nu-ți putea aduce aminte în ce împrejurare ai cunoscut pe cineva. ♦ A se împovăra (cu ceva neplăcut). Cîte păsărele zboară Toate zic: Bade, te-nsoară! Numai biata rîndunea Ea din gură-așa zicea: Bade, nu-ți lua belea! ȘEZ. I 103. Ce să-mi iau pe cap necaz? SEVASTOS, C. 119. 3. A cumpăra. Gătită... cu flori de cutie, luate din Tîrgu-Jiu. MACEDONSKI, O. III 137. Fetei moșului nu-i lua nimic, pentru că nu vrea baba să lese pe moșneag să-i cumpere și ei cîte ceva. SBIERA, P. 211. A plecat... mergînd iar marfă să ia Din alte țări depărtate. PANN, P. V. II 59. ◊ Fig. Dracul negru te-o știut Că ai gură de vîndut, Că și eu mi-aș fi luat Pe vreo zi de secerat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 368. 4. A încasa o sumă de bani. ♦ A sechestra, a popri, a confisca. Boii-n rît și eu la mîndra, Vin jurații să-mi ia țundra. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 370. ◊ Expr. A-i lua (cuiva) și cămașa de pe el v. cămașă. A-i lua (cuiva) și cenușa din vatră v. cenușă. 5. A-și însuși un lucru străin; a fura. Vi-l pot lua și cu puterea, dar nu voi. RETEGANUL, P. I 15. [Hoțul] luase ce luase, dară tot mai rămăsese. ISPIRESCU, L. 74. ◊ (Urmat de un partitiv) Mai rar om care să poată lua dintr-însele. CREANGĂ, P. 211. ◊ Absol. Trage podul, măi podar, Să trec la ăl cîrciumar... Că e putred de bogat Și să-i iau nu e păcat. TEODORESCU, P. P. 293. ◊ Expr. A lua (ceva) cu japca (sau cu hapca) v. japcă, hapcă. A lua (cuiva) pîinea de la gură v. pîine. 6. A cuceri (cu asalt), a cuprinde (o țară, o cetate); a ocupa. Căpitanul Fărcășanul luă Nicopolea. ISPIRESCU, M. V. 32. ♦ (Urmat de determinări modale) A ataca (pe dușman). Trecu Dunărea... spre a lua pe Mihai de pe la spate. ISPIRESCU, M. V. 21. De la spate să-i luăm, Să-i batem, să-i ciopățim, țeara să o izbăvim. TEODORESCU, P. P. 479. ♦ (Urmat de determinări arătînd instrumentul) A sări asupra cuiva pentru a-l bate, a-l lovi, a-l goni. Dar păcatul l-ai vedea Cînd te-o lua cu palița Și te-o trece ulița. BIBICESCU, P. P. 194. Fugi, cucule, de-acole, Că te-oi lua C-o nuie. SEVASTOS, C. 25. 7. A angaja (o persoană), a folosi (un obiect) pentru un timp determinat, contra plată. V. închiria. A lua trenul, vaporul, tramvaiul. ▭ De ce te scumpești... și nu-ți iei o slugă vrednică, ca să-ți fie mînă de ajutor la drum? CREANGĂ, P. 2O1. Luai un fiacru și vizitai orașul. NEGRUZZI, S. I 67. Ia-ți, bădiță, cal cu plată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 105. ◊ (Urmat de un complement care arată destinația) Să mă iei la tine-argat. TEODORESCU, P. P. 209. ◊ Refl. pas. Acei 1000 pușcași se luau din tot locul unde tăbăra armia. BĂLCESCU, O. II 67. ◊ Expr. (Reflectînd relațiile de exploatare din trecut) A lua (pe cineva) pe procopseală = a angaja (pe cineva) în serviciu fără salariu, în schimbul promisiunii de a-l căpătui. Se găsea acuma luat pe procopseală de frate-său. CARAGIALE, N. S. 94. ♦ (Mai ales determinat prin «la joc», «la dans») A invita pe cineva să joace, să danseze împreună. Ar fi luat-o și alții la joc, dar le era frică de Simion. DUMITRIU, P. F. 56. Mergi la joc, nu te ia nime. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 448. ♦ A primi pe cineva la sine, a contracta o legătură de rudenie cu cineva. Era copilul acela pe care-l luasem de pe ulițe. RETEGANUL, P. V 83. Mulți trăgeau nădejdea să-l ieie de ginere. CREANGĂ, P. 142. ◊ Expr. A lua de suflet v. suflet. ♦ A se căsători (cu cineva). Fă cunoștință cu fata: n-o lua numai pe auzite. NEGRUZZI, S. I 251. ◊ Refl. reciproc. Uite ce, noi tot sîntem singuri, și unul și altul... N-ar fi bine să ne luăm amîndoi.? DUNĂREANU, CH. 78. Cînd cu baba m-am luat Opt ibovnice-au oftat. CREANGĂ, P. 108. 8. A se angaja, a se însărcina (cu ceva). A-și lua un angajament. ▭ Luai grija casei mele. TEODORESCU, P. P. 271. ◊ Expr. A lua atitudine v. atitudine. A lua comanda = a fi numit la conducerea unei acțiuni (militare); a prelua o comandă. A lua în considerație v. considerație. A lua ceva asupra sa v. asupra. A lua (un lucru) în primire = a primi un lucru, asumîndu-și răspunderea pentru buna lui păstrare. A-și lua răspunderea = a se declara și a se socoti răspunzător de ceva, a se considera ca avînd anumite obligații. A lua apărarea cuiva v. apărare. (Refl., de obicei reciproc) A se lua la sfadă (sau la ceartă, la luptă) = a porni cearta, lupta. Slujitorii s-au fost luat la sfadă. NEGRUZZI, S. I 157. Și te iei cu toți la ceartă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 446. A se lua la întrecere v. întrecere. (Învechit) A se lua la prinsoare = a se prinde rămășag. Oamenii se luau la prinsoare că nici în cer nu se găsea o mai mare frumusețe. ISPIRESCU, L. 39. 9. (Rar) A dobîndi ceva (în urma unei solicitări, cereri, stăruințe); a obține. Lăpușneanu... fugind la Constantinopol, izbutise a lua oști turcești. NEGRUZZI, S. I 137. Veverița cinste mare De la leu a dobîndit. Ș-a luat făgăduință Că, din dările ce vin, Îi va da... Un car de alune. DONICI, F. 42. ♦ A accepta. [Împărăteasa] s-a înduplecat a lua cererea împăratului și mîine le este nunta. ISPIRESCU, L. 110. 10. (Cu privire la boli contagioase) A contracta. Să nu zici astăzi sau mîne C-ai luat boală de la mine. BIBICESCU, P. P. 39. ◊ Refl. pas. Scarlatina se ia. ▭ Dar nu se ia? – De loc, n-ai nici o grijă. CARAGIALE, S. N. 18. ♦ Refl. (Despre vopsele) A se dezlipi, a se desprinde, a se șterge (și a se lipi pe altceva). S-a luat pe haină vopseaua de pe ușă. 11. (Despre vase) A avea o anumită capacitate, a cuprinde. Cît ia butoiul acesta? ◊ Fig. S-a arat... Cît îți luau vederile. TEODORESCU, P. P. 154. ◊ Expr. A striga (sau a țipa, a se văita etc.) cît îl ia gura v. gură. 12. (În locuțiuni verbale) A lua (cuiva) măsura (sau măsuri) = a fixa, prin măsurători exacte, dimensiunile necesare pentru a confecționa ceva. Croitorul mi-a luat măsuri pentru haină. ▭ A lua cu împrumut = a împrumuta. A lua cu chirie = a închiria. Dragostea nu e moșie, ca să mi-o iei cu chirie. ȘEZ. I 112. A lua în arendă = a arenda. A lua în parte v. parte. A lua parte = a participa. A lua pildă = a imita exemplul altuia. Romînii, luînd pildă de la domnul lor, nesocotiră osteneala. ISPIRESCU, M. V. 24. A lua obiceiul, năravul = a se obișnui să... Luase obicei... a-și coase mînicile contășului. CREANGĂ, A. 103. Am luat năravul tău. HODOȘ, P. P. 151. A(-și) lua îndrăzneala = a îndrăzni. A-și lua libertatea v. libertate. A-și lua aere v. aer. A lua loc = a se așeza (I 1) (pe un scaun, pe o bancă). Ia loc, te rog. C. PETRESCU, Î. I 13. Abia luă loc pe bancă, și duba porni. SAHIA, N. 84. A lua (pasaje sau idei) dintr-un, autor = a reproduce, într-o scriere sau într-o expunere proprie, idei extrase din alt autor (indicînd sursa sau însușindu-ți pasajul în mod fraudulos). A lua ființă = a se înființa. Statul de democrație populară ca formă a dictaturii proletariatului a luat ființă în urma transformărilor revoluționare din țara noastră, pe baza sfărîmării vechiului stat burghezo- moșieresc. LUPTA DE CLASĂ, 1952, nr. 6, 97. A lua cuvîntul (sau, învechit, cuvînt) = a vorbi (în special în public). La o întrunire publică... în ajunul alegerilor, Piscupescu a luat cuvîntul. VLAHUȚĂ, O. A. 222. Atunci Petre ia cuvînt: Așa-i rîndul pe pămînt. ALECSANDRI, P. II 107. A lua sfîrșit = a se termina. A lua lecții v. lecție (1). A lua înfățișarea, aspectul etc. = a părea, a da impresia de... Dascălul acesta, lua în ochii mei un chip măreț. NEGRUZZI, S. I 6. A lua un nou aspect, o nouă formă etc. = a se schimba, a se transforma. Strămoșescul său palat luă o nouă formă. NEGRUZZI, S. I 72. A-și lua numele de la... = a purta un nume care se leagă de..., care amintește de... A lua cunoștință (de ceva) v. cunoștință. A lua notă v. notă. A lua note v. notă. A lua aminte v. aminte. A lua seama v. seamă. (Mai ales în limbajul școlarilor) A lua o notă bună (sau rea) = a căpăta o notă (bună sau rea). (Mai ales despre ambarcații) A lua apă = a avea o spărtură prin care intră apa, a se umple de apă. Partea mai de jos a corăbiei... începusă a lua apă. DRĂGHICI, R. 10. A lua foc = a se aprinde. Casa a luat foc. (Învechit) A lua veste (sau scrisoare, răspuns etc.) = a primi veste (sau scrisoare etc.). De cînd s-au pornit, n-am luat nici o scrisoare de la dînsa. DACIA LIT. I 281. (Intranz., despre o femeie) A lua în pîntece = a rămîne însărcinată. Nu trecu mult după asta, și împărăteasa simți că a fost luat în pîntece. ISPIRESCU, L. 245. IV. A duce cu sine. Cu voi vin florile-n cîmpie Și nopțile cu poezie Și vînturi line, calde ploi Și veselie! Voi toate le luați cu voi Și iar le-aduceți înapoi! COȘBUC, P. I 91. Șezi aici, pînă despre ziuă, că am să vin tot eu să te iau. CREANGĂ, P. 97. Merge mirele cu nuntașii să ia mireasa. ȘEZ. I 33. ◊ Fig. Eu mă duc, mîndră, la Blaj, Și-ți iau și doruțul tău, Dar nu ți-l voi ținea rău. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 112. Primăvara-i mama noastră Că-i și caldă și geroasă, Ia omătul de pe coastă. ȘEZ. II 199. ◊ Expr. A-și lua ziua bună = a se despărți de cineva, rostind cuvinte de rămas bun. A-și lua traista și ciubucul, se zice despre un om foarte sărac care pleacă fără să aibă ce să ducă cu el sau ce să lase în urmă. A-și lua tălpășița (sau catrafusele) = a părăsi repede un loc în care prezența sa nu este dorită; a o șterge. Hai, gata ești? Ia-ți tălpășița! CREANGĂ, P. 147. Ba mai bine-ți caută de nevoi și-ți ie tălpășița pînă nu vine neneaca ca să te deie de urechi afară. ALECSANDRI, T. I 38. A lua (pe cineva) la (sau în) armată = a înrola un recrut pentru satisfacerea serviciului militar. A lua (pe cineva) pe sus = a duce (pe cineva) cu sine fără voie, cu forța. A lua (pe cineva) moartea = a muri. Moartea nu vine cînd o chemi, ci te ia cînd nu te temi. A lua (pe cineva) dumnezeu (sau, peiorativ, dracul, naiba) = a muri. Apoi, dacă i-ar fi luat dumnezeu, ce mi-ar fi? D-apoi așa? CREANGĂ, P. 31. (În imprecații) Ba nu vin, taică. Și nici dumneata să nu-l ajuți, să-l ia dracul mai bine. DUMITRIU, N. 202. Harnică-i nevastă-mea, Harnică, dracu s-o ia! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 45. Naiba să te ia, crîșmar! id. ib. 388. A-l lua (pe cineva) dracul (sau mama dracului, toți dracii, naiba), se spune cînd cineva este într-o situație critică, la capătul puterilor (din cauza unui efort prea mare, a unei senzații prea puternice etc.). Eram mînios de mă luau toți dracii. CONTEMPORANUL, III 825. ♦ (Despre vehicule) A transporta pe cineva. M-a luat un camion pînă la destinație. ♦ A aduce una sau mai multe persoane în jurul său cu rolul de însoțitori. Împăratul și împărăteasa... luînd cu dînșii vro cîțiva boieri mari, ostași și slujitori... s-au dus la unchiaș acasă. ISPIRESCU, L. 1. Harap-Alb, luîndu-și oamenii săi, încalecă și el. CREANGĂ, P. 274. ♦ (Despre forțe ale naturii) A ridica ceva din locul în care se găsește și a duce cu sine. Vede o undă mare apropiindu-se de el și luîndu-l ca pe o peană. RETEGANUL, P. III 5. [Cucul] căzu... ca și cînd vijelia l-ar fi luat și l-ar fi aruncat acolo. ISPIRESCU, U. 12. V. A trata pe cineva într-un anumit fel. Boieriul, luîndu-i înainte cu glume, a înghițit gălușca și a tăcut molcum. CREANGĂ, A. 167. ◊ Expr. A lua (pe cineva sau a o lua) cu binele (sau cu binișorul, cu frumosul, cu încetișorul etc.) = a se arăta blajin (față de cineva), a trata (pe cineva) cu menajamente. Și de m-ar fi izgonit... tot n-aș fi rămas așa de umilit în fața ei, ca atunci cînd m-a luat cu binișorul. CREANGĂ, A. 70. Pe dumneavoastră vă rugăm Să ne luați încet, încetișor. TEODORESCU, P. P. 177. A lua (pe cineva) cu răul = a trata (pe cineva) cu asprime, a se purta (cu cineva) rău. A lua pe cineva cu măgulele (sau, refl., a se lua pe lîngă cineva cu binele) = a măguli, a linguși pe cineva pentru a-i cîștiga bunăvoința. Începu s-o lingușească... și să se ia cu binele pe lîngă dînsa. ISPIRESCU, L. 47. Calul îi iese înainte... și o ia cu măgulele. CREANGĂ, P. 273. A lua (pe cineva) sub ocrotirea (sau sub aripa) sa = a ocroti (pe cineva). A lua (pe cineva sau ceva) în batjocură (sau în bătaie de joc, în rîs, în zeflemea, peste picior, la vale, în balon etc.) = a rîde de cineva sau de ceva, a-l ironiza, a-și bate joc. Ceilalți rîdeau, luîndu-l peste picior. CAMILAR, N. I 31. Pe urmă, băieții nu l-au mai luat în rîs. PAS, Z. I 71. Autorul ia la vale unele idei ce ne sînt scumpe și pe care trebuie să le apărăm. GHEREA, ST. CR. II 57. A lua (pe cineva) la (sau în) tărbacă v. tărbacă. A lua (pe cineva) cu huideo v. huideo. A lua (pe cineva) cu amenințări = a-l amenința. A lua (pe cineva) la rost (sau la socoteală, la trei parale, la trei (păzește), la refec, în răspăr, din (sau de) scurt, repede) = a fi aspru cu cineva, a cere cuiva socoteală de faptele sale, a-l sili să se justifice; a-i face mustrări. Surorile erau gîlcevitoare și-i numărau gologanii... și-l luau de scurt cînd îl cinsteau oamenii la cîrciumă. PAS, Z. I 225. D. Iordan Hagi Iordan se credea în drept să-l ia la rost fiindcă înstrăinează acțiuni fără nici o socoteală. C. PETRESCU, A. 399. A lua (pe cineva) pe (sau de) departe = a începe cu cineva o discuție prin ocoluri, prin aluzii îndepărtate, cu scopul de a obține ceva de la el sau de a-i comunica ceva neplăcut. A lua (pe cineva) cu nepusă masă = a surprinde (pe cineva) nepregătit. A lua (pe cineva) de sus v. sus. Nu mă lua așa = nu mă trata, nu-mi vorbi în felul acesta nepotrivit. A lua (pe cineva) la sigur v. sigur. ♦ A judeca un lucru într-un anumit fel, a avea un fel anumit de a privi lucrurile. Nu le mai lua toate în tragic. ▭ Cînta, juca și lua viața ușor. DUMITRIU, P. F. 57. ◊ Expr. A o lua de bună (sau de bani buni) = a considera că este așa cum se spune, cum pare. A lua (ceva) de nimic (sau de nimic lucru) = a socoti că ceva nu are destulă însemnătate, a nu lua în serios. Apoi de nimic lucru iei tu că am pierdut inelul? ISPIRESCU, L. 107. Dumneta mă mustrezi că am luat de nimica tulburarea dumitale la scrisoarea pîrîtoare ce au trimis domnul Hufeland. KOGĂLNICEANU, S. 122. A lua (ceva) în (sau, regional, a) nume de bine (sau de rău) = a judeca un lucru drept bun sau rău, a vedea cu ochi buni sau răi. (Absol.) Să nu luați în nume de rău cînd mă veți auzi. ISPIRESCU, U. 2. A lua (ceva) în glumă v. glumă. A lua (pe cineva sau ceva) de (sau drept)... = a considera (pe cineva sau ceva) drept altcineva sau altceva; a confunda (cu altcineva sau cu altceva). Sfiala lui o luă drept dovada statorniciei. NEGRUZZI, S. I 25. Nimenea nu-l cunoștea, Tot de mocan Îl lua, Tot cioban Îl socotea. TEODORESCU, P. P. 476. A lua lucrurile (așa) cum sînt = a se împăca cu situația, a fi realist. VI. A începe, a apuca, a porni să... De vedea și iar vedea, Se gîndea, se socotea Ce să facă, cum s-o ia. TEODORESCU, P. P. 688. ◊ (Urmat de un supin sau de un infinitiv) Și ai luat a te da cu capul de vatră. SEVASTOS, N. 130. Și mă ia la cercetat. ȘEZ. III 61. Ciocoiul își face plată Și mă ia la schingiuit Că nimic nu i-am cosit. ALECSANDRI, P. P. 259. ◊ Fig. A luat-o-n spovedit. HODOȘ, P. P. 177. ◊ Refl. S-au luat ei iarăși la cercat drumul. SBIERA, P. 68. Cu oștile s-a luat la vînat. SEVASTOS, N. 105. ◊ (Popular, legat prin conj. «și» de verbe la moduri personale) S-au luat și s-au suit pe un copaci de frica fierelor. SBIERA, P. 34. Se ia și se întoarnă singură acasă. CREANGĂ, P. 225. Dar Gruia de bucurat Se lua și-o săruta. BIBICESCU, P. P. 311. ♦ (Despre manifestări fizice sau psihice) A cuprinde, a învălui (pe cineva). M-a luat groaza cînd am trecut pe lîngă lan și l-am văzut cîtu-i de mare. CREANGĂ, P. 157. Pe bieții cîntăreți îi luase gîndurile. ȘEZ. II 67. Mereu mă iau la fiori, Din tălpi pînă-n susuori, Într-un ceas de nouă ori. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 91. ◊ Impers. Te ia cu frig fără să vrei și întorci capul. BASSARABESCU, V. 29. Bătrînul a ieșit din pătură și-i e cald și îl ia cu fiori. DELAVRANCEA, H. T. 36. ◊ (În imprecații) Lua-te-ar boalele! lua-te-ar ciuma! iar te-ai îmbătat? DUNĂREANU, CH. 73. ◊ Expr. A-l lua (pe cineva) ceva înainte = a fi cuprins, copleșit de... Le-a trece lor zburdăciunea cînd or fi mai mari și i-or lua grijile înainte. CREANGĂ, A. 38. (Cu inversarea construcției) A lua frica cuiva (sau a ceva) = a se teme de cineva, (sau de ceva), a ști de frică. (Refl.) A se lua de gînduri = a se îngrijora. A început a se cam lua și el de gînduri de năzdrăvăniile lui. CREANGĂ, P. 323. VII. 1. (Construit de obicei cu pronumele «o», cu valoare neutră) A pleca, a porni, a purcede. O lua încet de-a lungul cheiului, cu spinarea încovoiată, cu genunchii îndoiți. BART, S. M. 60. Eu des-de-diminicioară o luam de-a lungul pîrîului, după mlădițe de răchită. PĂUN-PINCIO, P. 104. Se hotărî și el a se duce acasă... și o luă la drum. ISPIRESCU, L. 212. ◊ Expr. A o lua din loc = a porni la drum, a pleca repede; fig. a se repezi (cu fapta, cu vorba). Haide, ia-o din loc! îi spuse. PAS, Z. IV 257. Ai luat-o prea din loc și nu trebuie așa, că tu ai sînge iute. STĂNOIU, C. I. 180. (Regional) A o lua în porneală = a porni la păscut. Cerbul... o luă în porneală și nu mai da pe la izvor iar pînă a doua zi. CREANGĂ, P. 224. A o lua înainte = a merge înaintea altuia sau a altora (pentru a-i conduce). Hai, Oarță! Ia-o înainte. Oarță plecă. C. PETRESCU, R. DR. 50. Dolfa... Înainte c-o lua Și pe Costea că-l ducea. TEODORESCU, P. P. 511. A o lua înainte (cu ceva) = a da semnalul, a începe. Bocăneț o luă înainte cu rîsul și rîseră și ceilalți. C. PETRESCU, Î. II 12. A i-o lua (cuiva) (rar a-l lua pe cineva) înainte (sau pe dinainte) = a întrece (pe cineva), a sosi sau a face ceva înaintea altuia. Cît pe ce, cît pe ce să nu-l ieie carul înainte. CREANGĂ, P. 41. A-l lua pe cineva gura pe dinainte v. gură. A o lua la picior = a pleca repede. O luă la picior chinuit de arșița crîncenă a gîtlejului. DUMITRIU, N. 232. O luară iute la picior. ISPIRESCU, L. 25. O luai la picior pîn crîng. GORJAN, H. I 107. A o lua la sănătoasa v. sănătos. A o lua razna v. razna. A-și lua zborul = a porni în zbor, a zbura; fig. a se depărta foarte repede, a fugi. Murgu-și lua zborul în liniște deplină Prin codrii fără drumuri și fără de lumină. ALECSANDRI, O. 207. A lua (pe cineva) la (rar în) goană v. goană. A lua fuga (sau a o lua la fugă, la goană sau, mai rar, într-o fugă; refl. a se lua la fugă) = a porni în fugă, în goană. La repezeală își puse o broboadă pe cap și o luă la goană pe cheu după vapor. BART, E. 234. Luntrașul... o ia tot într-o fugă din casă. RETEGANUL, P. IV 75. Se luă la fugă după dînșii. SBIERA, P. 269. (Despre animale de tracțiune) A lua vînt = a porni razna, scăpînd de sub controlul conducătorului. (Refl.) A se lua în goană cu cineva = a se lua la întrecere din fugă cu cineva. Avea... o fată slujitoare care se lua în goană cu ogarii. ISPIRESCU, L. 323. A se lua după cineva (sau ceva) = a) a porni (și a merge) în urma cuiva (sau a ceva), a se ține de... Petrache... năvăli în crîșmă. Părintele Ștefan se luă după el. SADOVEANU, la TDRG. Cum îl vede trecînd, se ia după el și-l apucă de haină. BASSARABESCU, V. 47. Se ia după moșneag și cît colea mergea în urma lui. CREANGĂ, P. 82; b) a porni împreună cu cineva, însoțindu-l la drum; a se alătura cuiva, a se întovărăși cu cineva. Flămînzilă... se ia după Harap-Alb și pornesc tustrei înainte. CREANGĂ, P. 241; c) a fugi după cineva (pentru a-l ajunge, a-l goni, a-l prinde); a urmări, a alunga, a fugări. După vînător se luase un alt porc și mai năprasnic. ISPIRESCU, L. 140. Cînele începe a alerga prin pădure și se ia după un ied sălbatec. NEGRUZZI, S. I 59; d) a porni undeva, orientîndu-se după cineva sau după ceva; fig. a imita pe cineva, a urma sfatul cuiva, a se conforma, a asculta de..., a ține seamă de... A se lua după aparențe. A se lua după gustul cuiva. ▭ Voi, fetele, niciodată să nu vorbiți singure noaptea cu flăcăii, nici să vă luați după dînșii, că iată ce pățiți. SBIERA, P. 314. O povățui să se ia după drumul robilor. ISPIRESCU, L. 58. Moșneagul... se ia după gura babei. CREANGĂ, P. 63. A se lua cu cineva = a) a pleca la drum împreună (sau în același timp) cu cineva. Gerilă atunci Se ia cu Harap-Alb și pornesc împreună. CREANGĂ, O. A. 247. Domnul oștile lăsa, Cu ciobanul se lua. ALECSANDRI, P. P. 208; b) a se întovărăși cu cineva, a se înhăita. S-a luat cu niște derbedei. C. PETRESCU, C. V. 228. Așa pățești dacă te iei cu niște bicisnici. CREANGĂ, P. 252. Spune-mi cu cine te iei (variantă: te aduni), ca să-ți spun cine ești. A se lua cu cineva (sau cu ceva) = a-și petrece vremea cu cineva sau cu ceva și a uita de o grijă, de o preocupare (supărătoare). La răzbel, că acolo, dacă nu mori, poate să te mai iei și mai uiți. POPA, V. 339. Toate ca toate, dar urîtul îi venea de hac. În zile de lucru, calea-valea, se lua cu treaba și uita de urît. CREANGĂ, P. 140. Ziua ca ziua... mă mai ieu cu caprele, dar noaptea... toate stihiile năpădesc pe mine. ALECSANDRI, T. 616. Eu m-am luat cu alți mușterii, iar voi atunce ați fugit. ȘEZ. II 117. A se lua cu vorba = a se antrena într-o conversație, uitînd de treburi; a se întinde la vorbă. ♦ A se îndrepta într-o direcție oarecare, a apuca sau a merge pe un anumit drum. Bricul Mircea... ieșind în larg, va lua drumul spre Kersonez. BART, S. M. 13. Luarăm o cale ce nu era a Brașovului, vizitiul nostru ne spuse... că am luat drumul Giurgiului. BOLINTINEANU, O. 263. ◊ Intranz. (Învechit) O caleașcă... făcînd la stînga, luă la deal. NEGRUZZI, S. I 16. ♦ (Despre căi de comunicație și despre ape curgătoare) A-și schimba direcția, a coti spre... Drumul o ia la dreapta. 2. (În anumite construcții) A merge, a străbate, a parcurge. O, calul meu! Tu, fala mea... Cum iei pămîntul în galop. COȘBUC, P. I 112. Luînd de-a lung pămîntul, merg spre împărăție. CREANGĂ, P. 236. Și-și ia drumul d-a lungul, Țările cu de-amănuntul. BIBICESCU, P. P. 133. ◊ Expr. A(-și) lua cîmpii = a pleca orbește, fără a ști încotro (de desperare, de durere, de mînie); a ajunge la desperare, a-și lua lumea în cap. Lucrau numai calfele, fără flăcăul care își luase cîmpii. PAS, Z. I 160. Of! saracan de mine! Că-mi vine să țip și să ieu cîmpii! Mult oi să mai stau în drum? ALECSANDRI, T. I 113. A(-și) lua lumea în cap v. cap. – Forme gramaticale: prez. ind. iau (regional ieu), iei (regional iai), ia, luăm, luați, iau (regional ieu); prez. conj. pers. 3: să ia (regional să iaie (NEGRUZZI, S. I 232) și să ieie).

MASĂ¹, mese, s. f. 1. Mobilă, de obicei de lemn, formată dintr-o placă (dreptunghiulară, rotundă etc.) sprijinită pe unul sau pe mai multe picioare și avînd diverse întrebuințări. De la masa mea de sub nuc, îl priveam acum coborind cărarea, posomorît. C. PETRESCU, S. 177. Între cele două ferești de la stîngă, o masă de brad alb odată, dar mohorît acum de vremuri. HOGAȘ, M. N. 137. Cu perdelele lăsate Șed la masa mea de brad, Focul pîlpîie în sobă, Iară eu pe gînduri cad. EMINESCU, O. I 105. Capra sare masa, iada sare casa, se spune cînd copiii întrec pe părinții lor în răutăți. Masa verde = a) masă (de obicei acoperită cu postav verde) în jurul căreia stau cei ce joacă jocuri de noroc (mai ales cărți); b) masă în jurul căreia stau diplomații cînd discută probleme internaționale. ◊ (Urmat de determinări indicînd destinația) Trecură pe lîngă masa de operație, simplă, cu vopseaua albă cojită pe alocuri. DUMITRIU, N. 236. Cînd obosesc, deschid fereastra și întorc spatele mesei de lucru. C. PETRESCU, Î. II 267. Și ce?... n-au să mă ducă pe masa de disecții? MACEDONSKI, O. I 44. ◊ (Întrebuințată în primul rînd pentru a mînca pe ea) Florica așternea în mijlocul ogrăzii, pe masa rotundă și scurtă în picioare, mămăliga. BUJOR, S. 28. Într-o clipă masa e plină cu de-ale gurii. VLAHUȚĂ, O. AL. 88. Răpede fac alte bucate, le pun pe masă și apoi zînele se fac nevăzute. CREANGĂ, O. A. 274. La mijloc de masă și la colț de țară (= în locul cel mai bun). ◊ Față de masă v. față. Serviciu de masă v. serviciu. Sală de mese = încăpere unde se servește mîncare într-o școală, cazarmă etc. Soldații mai stau încă în sala de mese. SAHIA, N. 116. Masă întinsă = masă plină cu bucate, pregătită cu tacî- muri și veselă pentru multă lume. (Ironic) își lua cătinel drumul spre gazdă, unde-l aștepta sărăcia cu masa întinsă. CREANGĂ, O. A. 98. Capul (sau fruntea) mesei = locul de cinste, ocupat de cineva printre comeseni. Baba și moșneagul pe cari i-au pus în capul mesei. CREANGĂ, P. 102. Socrul roagă-n capul mesei să poftească să se pună Nunul mare. EMINESCU, O. I 85. ◊ Loc. adv. Cu (sau pe) nepusă masă (sau, rar, cu nepus în masă) = pe neașteptate, pe nepregătite. Nenorocita, ieșind cu nepus în masă și necăjită ca vai de ea, s-a dus iarăși la fîntînă. CREANGĂ, P. 98. Am scăpat din Focșani cum am putut...cu nepus în masă. ALECSANDRI, T. I 117. ◊ Expr. A pune (sau a așterne) masa = a așterne fața de masă, a așeza farfuriile și tacîmurile folosite pentru a mînca. A strînge masa = a aduna, a lua farfuriile, tacîmurile etc. (după ce s-a mîncat). Mama Zoița strîngea masa, aruncînd fărmăturile la pui. BUJOR, S. 87. A nu avea ce pune pe masă = a nu avea cu ce trăi, a fi în mare sărăcie. 2. Ceea ce se mănîncă (mai ales la amiază și seara), mîncare, bucate; prînz, cină; p. ext. ospăț, banchet. De cele mai multe ori mi se aducea masa sus. C. PETRESCU, Î. II 238. Cît a ținut masa, cu fruntea-nseninată Măria-sa pe Despot zîmbind l-a ascultat. ALECSANDRI, T. II 99. ◊ Expr. A lua masa = a mînca prînzul sau cina. Vrei să luăm mîine seară masa împreună? ARGHEZI, P. T. 134. A da o masă v. d a³ (1). A întinde masa (sau masă mare) = a pune masa (pentru multe persoane), a primi invitați (mulți) la mese bogate. Stroie Orheianu intră în odaia unde era întinsă masa. SADOVEANU, O. VII 53. Cum n-a mai întins masă mare, prietenii s-au făcut nevăzuți. CARAGIALE, P. 121. A sta la masă = a mînca prînzul sau cina. Dar pe un vîrf de munte stă Mihai la masă. BOLINTINEANU, O. 31. (A nu avea) nici casă, nici masă = a nu avea ce-i trebuie; a fi fără căpătîi. A doua zi, nici tu casă, nici tu masă, băiatul începu iarăși să plîngă. ISPIRESCU, L. 162. A-i fi (cuiva) casa casă și masa masă = a duce o viață ordonată și lipsită de griji, a trăi tihnit, fără necazuri. S-ajungi mireasă, s-ajungi crăiasă! Calea să-ți fie numai cu flori, Și casa casă și masa masă. ALECSANDRI, P. III 46. ◊ Loc. adv. Înainte de masă = în partea zilei care precede masa de prînz; înainte de amiază. După-masă = a) în partea zilei care urmează după masa de prînz; după prînz, după-amiază. Mi-a trimis după-masă un bilețel. DUMITRIU, N. 36. (Substantivat) Am așteptat-o toată după-masa și n-a venit. DEMETRIUS, C. 104; b) (adverbial) în fiecare după-masă. După-masă (sau după-masa) copiii dorm. 3. Placă sau platformă izolată sau făcînd parte dintr-un sistem tehnic, pe care se așază obiecte, se fac operații tehnice sau care servește la conducerea sau la transportarea pieselor în timpul unui proces de fabricație. 4. Corp metalic mare la care se leagă anumite puncte ale unei înfășurări electrice.

PENTRU prep. I. Exprimă un raport cauzal. (Introduce un complement circumstanțial de cauză) Din cauza..., din pricina..., datorită... Așa din senin și fără cuvînt... se mînia foc pentru toată nimica. HOGAȘ, DR. II 134. Ipate... era mîhnit pentru pierderea lui Chirică. CREANGĂ, P. 178. Stăpînitorul ce varsă în războaie pîraie de sînge pentru ambiție. NEGRUZZI, S. I 31. ♦ De dragul... Pentr-o mîndră cît o nucă Toți feciorii se bursucă, Pentr-o mîndră cît o ceapă Stau feciorii să se bată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 434. ◊ Expr. Nu pentru alta... ci... = nu de alta, nu din altă cauză... dar... 2. Introduce un complement indirect; după verbe ca: «a se întrista», «a mulțumi», «a ierta» etc., sau după adjective ca: «recunoscător», complementul arată motivul bucuriei, întristării, recunoștinței etc. Harap-Alb rămîne bucuros, mulțămind sfintei Dumineci pentru buna găzduire. CREANGĂ, P. 214. Pentru atîta încredere nu am cum să-ți mulțumesc. ODOBESCU, S. III 9. Cît am rămas de recunoscător bunului părinte pentru această dorită veste. NEGRUZZI, S. I 7. ◊ Expr. Pentru puțin (sau pentru nimic), se spune ca răspuns celui care mulțumește cînd i s-a făcut un serviciu. Pentru nimic în lume = cu nici un preț. Pentru (numele lui) dumnezeu, exclamație de implorare, de deznădejde sau de dezaprobare a unei fapte. Stați, stați, [nu vă bateți] pentru numele lui dumnezeu. ALECSANDRI, T. 595. II. Exprimă un raport final. 1. Introduce un complement circumstanțial de scop. Luă hotărîre... a nu orîndui nimic pentru împărțeală pînă aproape de moartea sa. CREANGĂ, P. 3. De ce nu voi pentru nume, pentru glorie să scriu? EMINESCU, O. I 137. E o vînturătoare ce cutrieră lumea pentru plăcerile ei. NEGRUZZI, S. I 44. ◊ Expr. Pentru hatîrul cuiva = de hatîrul cuiva, v. hatîr. Jupînul Ștrul aducea pentru hatîrul călugărilor și-a călugărițelor tot ce le trebuia. CREANGĂ, P. 119. Pentru hatîrul ei învăț flautul. NEGRUZZI, S. I 76. ♦ (Complementul este exprimat printr-un verb la infinitiv sau printr-un abstract verbal) Cu scopul de..., în scopul de... Lăutarii își potriveau zgomotos instrumentele, pentru a da de știre tuturor... că începe jocul. REBREANU, I. 25. Pe amîndoi i-a-tras ața la București, pentru a îmbrățișa cariera de copist. CARAGIALE, O. II 5. Și satul văzînd că acest om nu se dă la muncă nici în ruptul capului, hotărî să-l spînzure, pentru a nu mai da pildă de lenevire și altora. CREANGĂ, P. 329. ♦ În vederea... Trec furnici ducînd în gură de făină marii saci, Ca să coacă pentru nuntă și plăcinte și colaci. EMINESCU, O. I 87. Lîngă focul de nuiele Unde ard, jupiți de piele, Patru miei de la Ispas, Pentru prînzul de popas. ALECSANDRI, P. II 105. Se îmbrăca împodobindu-se ca pentru o sărbătoare. NEGRUZZI, S. I 27. În aceste războaie, ei se pregătesc, ca într-o școală, pentru alte lupte mai mari ce îi așteaptă. BĂLCESCU, O. II 12. 2. (Introduce un complement indirect) În interesul..., în (sau spre) folosul..., în favoarea...; în apărarea... Cearcă și tu să vezi cum ți-a sluji norocul. Vorba ceea: «fiecare pentru sine, croitor de pîne.» CREANGĂ, P. 187. Cela ce se bate pentru a lui țară, Sufletu-i e focul soarelui de vară. BOLINTINEANU, O. 37. Cîte stele lucitoare, La un loc cu sfîntul soare, Pentru mine stau să joare Că-s de treabă foarte tare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 398. ◊ (În construcții eliptice) Cincizeci de voturi pentru, și două contra. Eu votez pentru. ♦ (Potrivit) cu; de. Nici tu nu ești de împărat, nici împărăția pentru tine. CREANGĂ, P. 186. Dacă critica mea va fi... nedemnă și nepotrivită pentru scrierea ce a provocat-o, rușinea va rămînea numai pe seama mea. ODOBESCU, S. III 10. ♦ (După verbe care exprimă o cerere, o rugăminte) Te superi dacă te-oi ruga pentru un pahar de apă? CARAGIALE, O. II 212. ♦ (După verbe care exprimă un regret, o suferință) După. Vărsat-ați lacrimi pe flori Pentru fiul călător. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 193. Trage, mîndro, dor de mine, Că eu am tras pentru tine. id. ib. 161. ♦ (După verbe ca «a se îngriji», «a purta grijă» etc.) De. Clucerul de pivniță... se îngrijea pentru pivnițele cu vin ale armatei. BĂLCESCU, O. I 16. Mai mult purta grijă pentru stăpîna ei, decît de dînsa. DRĂGHICI, R. 27. 3. Introduce un atribut. Cere hîrtie și plic pentr-o scrisoare. SADOVEANU, P. 35. Ce șuri și ocoale pentru boi și vaci, perdea pentru oi... făcute de mîna lui Chirică cît ai bate din palme. CREANGĂ, P. 153. ♦ Cu direcția..., cu destinația..., de... A doua zi, duminecă, la șase dimineața, mă sui într-un vagon de clasa a treia, în trenul de plăcere pentru Sinaia. CARAGIALE, O. II 194. ◊ (Ajută la construirea formelor de supin) Colonelul scotoci buzunările tunicii, căutînd briceagul cu mica ghilotină de oțel pentru tăiat vîrful țigării. C. PETRESCU, Î. I 3. Aici sînt niște buci de la mămuca, pentru făcut saci. CREANGĂ, P. 176. 4. Intră în compunerea numelor predicative. Acest răvaș e pentru tine, zise Iliescul. NEGRUZZI, S. I 22. Nu e pentru cine se pregătește, ci pentru cine se nimerește. ♦ (Neobișnuit) Contra. O vizicatorie voiam a-ți pune pentru durerea ochilor. DRĂGHICI, R. 115. III. (Exprimă un raport de relație) Cu privire la..., referitor la..., în legătură cu... De unde știi că nu s-or schimba lucrurile în bine și pentru d-ta? CREANGĂ, P. 235. Săniuța, cuib de iarnă, e cam strîmtă pentru doi... ALECSANDRI, O. 169. Fața lui roșie... arăta că pentru el viața n-avusese zile negre. NEGRUZZI, S. I 58. ◊ Loc. prep. Cît pentru = cît despre..., în ce privește... Cît pentru străinul brunet, el părea că nu bagă samă că e lîngă o frumuseță. NEGRUZZI, S. I 37. Cît pentru cheltuială... te voi împrumuta eu. DRĂGHICI, R. 14. ♦ Față de... Pentru unii mumă, Pentru alții ciumă, Pentru unii miere, Pentru ăilalți fiere. DEȘLIU, G. 52. Învățătorul este pentru un tînăr aceea ce este și grădinarul pentru pom. NEGRUZZI, S. I 8. Omenia ce... afectează și dragostea ce el arată că are pentru popoarele învinse măresc bănuielile... să nu ascunză gîndiri ambițioase. BĂLCESCU, O. II 271. IV. Exprimă un raport temporal. 1. Introduce un complement circumstanțial de timp. Bătrîna ieși iar pentru un răstimp. SADOVEANU, M. 116. Tata nu mi-a mai zis nemic: m-a lăsat în voia mea pentru o bucată de vreme. CREANGĂ, A. 16. Cea mai blînd-a mea gîndire, Cea mai gingașă simțire... Ție numai, numai ție Le închin pentru vecie. ALECSANDRI, P. I 174. Îmi robește inima Pentru-ntreagă viața. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 33. ◊ Expr. Pentru moment = deocamdată, în clipa de față. 2. Introduce un complement circumstanțial de timp exprimat printr-un numeral adverbial. Am cunoscut pentru întîia oară pe Leonică Ciupicescu acum cîțiva ani, vara. CARAGIALE, O. II 9. Pentru a o suta oară era să i se adreseze aceeași întrebare. id. ib. 7. V. Exprimă un raport de compensație, de echivalență sau de schimb. 1. (Introduce un complement indirect, după verbele «a da», «a lua», «a lăsa», «a plăti», «a vinde», «a schimba» etc.) În schimbul... Nu cumva ai pofti să-mi iai vițica pentr-un cuc armenesc? CREANGĂ, A. 57. Te așteptai să fii răsplătit chiar de la început, prin laude meritate, pentru toate cercetările serioase... pentru toate ostenelile ce ai depus în opera ta. ODOBESCU, S. III 10. Vai, mîndruțo, gura ta Pentru multe nu o-aș da; Pentru-un galben, pentru doi, Pentru două mii de boi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 26. 2. (Introduce un complement indirect, după verbele «a face», «a lucra», «a veni», «a sta» etc.) În locul..., în loc de... Sînteți voi îngăduitori cu dînsul și pentru mine. REBREANU, I. 72. Lăsați să vorbesc eu pentru toate. CREANGĂ, P. 9. Spune-mi ce voiești a-i scrie, căci voi scrie eu pentru tine. DRĂGHICI, R. 91. VI. (Urmat de un infinitiv, are valoare de conjuncție, construcția fiind echivalentă cu o propoziție consecutivă negativă cînd regenta e afirmativă și invers) Subiectul e prea vast pentru a putea fi expus într-o oră (= încît nu poate fi expus... ). Subiectul nu e prea vast pentru a putea fi expus într-o oră (= încît poate fi expus... ). VII. Formează conjuncții compuse. 1. (Urmat de conj. «ca» și de un conjunctiv) a) (Introduce propoziții subordonate finale) Te-am încălecat pentru ca să mă porți în spinare. ALECSANDRI, T. I 430. Arau lanuri cît vezi cu ochii, unde semănau ghindă, de creșteau dumbrăvi pentru ca să aibă strănepoții lemne de ars. NEGRUZZI, S. I 246. Pentru ca să nu-l pătrundă arșița soarelui... ș-au făcut o umbreală. DRĂGHICI, R. 57. b) (Impropriu, introduce propoziții subordonate completive directe) Nu-i zi lăsată de la dumnezeu ca să nu-mi spună că-s cules de pe drumuri... Eu asta nu mai pot pentru ca s-o rabd. C. PETRESCU, R. DR. 80. Nu-mi mai dă mîna pentru ca să țiu nevastă fără zestre. CARAGIALE, O. II 257. c) (Copulativ) La început a ezitat, pentru ca apoi să treacă de partea opusă. 2. (Urmat de conj. «că și de un indicativ) a) (Introduce propoziții subordonate cauzale) Fiindcă, deoarece, din cauză că, de vreme ce, întrucît. Nu te iert de loc, pentru că d-ta nu-nțelegi, n-ai idee de ce vorbești. CARAGIALE, O. II 236. Tu, bădiț’ așa-ai gîndit Că eu, pentru că-s negruță, Mă bucur să-ți fiu drăguță. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 234. (Introduce propoziții cauzale) Din inima lor nu s-a șters purtarea necuviincioasă a spînului... pentru că bunătatea nu are de-a face cu răutatea. CREANGĂ, P. 209. Nu te bucura la cîștiguri mici, pentru că cu un rac tot sărac. NEGRUZZI, S. I 249. b) (După verbe ca «a mulțumi», «a se căi» etc., introduce propoziții subordonate completive indirecte, cu nuanță cauzală) Începu să mulțumească zînei pentru că l-a scăpat de primejdie. ISPIRESCU, L. 7. 3. (Împreună cu pron. «ce») a) (Introduce propoziții interogative directe) Dacă ai știut că ai un bunic așa de grobian, pentru ce m-ai îndemnat să mă lupt cu el? CREANGĂ, P. 53. Dar pentru ce orașul atît de strălucit Acum între orașe e cel mai umilit? ALEXANDRESCU, M. 10. b) (Introduce propoziții interogative indirecte) Cînd tata a zis să nu intrăm acolo, trebuie să fi știut el ce a zis și pentru ce a zis să facem așa. ISPIRESCU, L. 50. Și atunci Harap-Alb se înfățișează înaintea împăratului Roș, spunîndu-i de unde, cum, cine și pentru ce anume au venit. CREANGĂ, P. 249. La urmă mă hotărîi să mă duc la doamna B. Nu știu pentru ce, cum pusei acest gînd, inima începu a mi se bate. NEGRUZZI, S. I 67. 4. (Împreună cu pron. «aceasta» sau «aceea», introduce propoziții coordonate conclusive) Deci, așadar, de aceea, drept care, din care cauză. Făcuse un clopot mare... și avea dragoste să-l tragă singur la sărbători mari, pentru aceea îi și ziceau clopotarul. CREANGĂ, P. 105. Țara este liniștită... Pentru aceea obștia ne-a trimis pre noi, să-ți spunem că norodul nu te vrea, nici te iubește, și măria-ta să te întorci înapoi. NEGRUZZI, S. I 139. Știu că d-ta îi ești prietenă, pentru aceea... la d-ta mi-e nădejdea. id. ib. 51.