bufni vb. IV. 1 intr. (despre obiecte, pietre, geamuri etc.) A produce un zgomot înfundat (prin cădere, izbire, explozie etc.). O învăluire mai tare de vînt trecu, o fereastră se izbi, bufnind răsunător (SADOV.). ♦ (despre tren) A pufăi. Bufnind mînios, trenul se năpustește la vale (SANDU-A.). 2 intr. (despre oameni) A-și manifesta nemulțumirea, a bombăni supărat. Se sculă bufnind (CAR.). 3 intr. (uneori determinat prin „de rîs”, „în rîs”, „în plîns”) A izbucni, a pufni. Femeile nu se putură stăpîni și începură să bufnească (SLAV.). ◊ Expr. (tr.) A-l bufni rîsul (ori plînsul) = a pufni în rîs sau plîns, fără să se poată stăpîni. 4 tr. (compl. indică uși, geamuri etc.) A izbi cu putere, a lovi cu violență. Plecă bufnind ușa (CAR.). 5 intr. A da buzna, a se năpusti. Vîntul a bufnit în perdelele ferestrei deschise (SADOV.). • ind. prez. -esc. /de la buf¹.