BIBLIOGRAFIE ~i f. 1) Disciplină care se ocupă cu descrierea și sistematizarea textelor imprimate pentru a înlesni folosirea lor de către cititori. 2) Listă (cu indicațiile de rigoare) a scrierilor care tratează aceeași problemă; material informativ asupra unei probleme. 3) Listă (exhaustivă sau selectivă) a lucrărilor unui autor. 4) Publicație (periodică) care include titluri de tipărituri recent apărute. [Art. bibliografia; G.-D. bibliografiei; Sil. -fi-e] /<fr. bibliographie

COMPLET adj., adv. 1. adj. plin. (Vagonul e ~.) 2. adj. întreg. (O cantitate ~.) 3. adj. integral, întreg. (Textul ~ al nuvelei.) 4. adj. v. exhaustiv. 5. adj. v. total. 6. adj. v. împlinit. 7. adv. v. integral. 8. adj. v. absolut. 9. v. nemărginit. 10. adj. v. deplin.

COMPLET adj., adv. 1. adj. plin. (Vagonul e ~.) 2. adj. întreg. (O cantitate ~.) 3. adj. integral, întreg. (Textul ~ al nuvelei.) 4. adj. exhaustiv, integral, întreg, total. (Studiu ~; excerptare ~ a unui material.) 5. adj. deplin, integral, întreg, tot, total. (Suma ~.) 6. adj. împlinit, întreg. (5 ani ~.) 7. adv. absolut, completamente, integral, total, (înv. și pop.) sadea. (Calul era ~ alb.) 8. adj. absolut, adînc, deplin, desăvîrșit, perfect, profund, total. (O liniște ~; întuneric ~.) 9. adj. desăvîrșit, infinit, nemărginit, total, (fig.) orb. (Încredere ~ în cineva.) 10. adj. deplin, integral, întreg, total, (livr.) plenar, (înv.) cumplit. (Mulțumire, realizare ~.)

culegere de folclor. Preocupările pentru culegerea folclorului* se manifestă încă din sec. 16 în câteva țări europene (Franța, Spania, Norvegia) doar sporadic, curentul de cercetare devenind însă general începând cu sec. 18. O importanță considerabilă pentru impulsionarea c. o deține voluminoasa colecție, publicată în 1723, a promotorilor curentului poporanist din Anglia, Percy Thomas și W. Scott (Relicve din vechea poezie engleză) ca și volumul lui Herder, apărut în 1779 (Glasurile popoarelor în cântece). În Europa răsăriteană, ideile lui Herder și c. de cântece epice sârbești și croate ale abatelui Albert Fortas și ale lui Karadžić au avut un puternic ecou și în România. În realitate, interesul pentru folclor s-a născut în același timp cu procesul de făurire a statelor naționale și, pe plan artistic, odată cu formarea școlilor naționale. La noi, culegerea producțiilor spirituale ale poporului este o consecință a luptei împotriva feudalismului și a mișcării naționale de eliberare de sub jugul otoman. Primele cercetări sunt realizate de corifeii Școlii latiniste și continuatorii lor (Samuil Micu, Gh. Șincai, Ion Budai-Deleanu, dr. Vasile Pop, 1817), în scopul dovedirii latinității poporului și a limbii românești. Ei culeg date numeroase despre obiceiurile și genurile pop. (colind*, cântec* = „hore”; bocet* și cântec ceremonial funebru, de nuntă și de primăvară, dans, instrumente*) care confirmă originalitatea producțiilor spirituale ale românilor și continuitatea lor neîntreruptă, iar prin compararea celor cinci melodii culese de Eftimie Murgu cu melodiile sârbești se lărgește domeniul de cercetare și la repertoriul muzical. Conștienți de valoarea documentară, națională și artistică a folc., intelectualii vremii lansează apeluri pentru culegerea lui, indicând și sumare principii metodologice (Gh. Bariț, Titus Cerne etc.), inițiază culegeri masive de poezii pop. și paralel, dar mult mai sumare, de melodii. În ce privește metodele de investigație, definirea conceptului de folc., scopul și domeniul de cercetare, se disting patru etape: de la sfârșitul sec. 18, până în jurul anului 1848; după 1848 până în deceniul al doilea al secolului 20; perioada dintre cele două războaie mondiale; perioada de după cel de al doilea război mondial. Dacă primele culegeri de literatură și muzică pop. au un scop practic imediat, sunt efectuate de amatori, fără o metodă științifică (conceptul de folc. nefiind clarificat), de unde terminologia variată și neprecisă (poezie pop., poporană sau poporală, arii naționale, cântece sătene și orășene, melodii române etc.), atitudinea subiectivă în alegerea pieselor și limitarea domeniului de cercetare, preferința pentru interpreții-creatori din mediul urban, îndeosebi lăutari*, „corectarea” și însoțirea acestora cu acompaniament* de pian (pentru a le face „mai frumoase”, pe gustul publicului orășean), colecțiile publicate (sau rămase în manuscris) ne dau o imagine precisă asupra repertoriului cu largă circulație, la modă, în orașele mari. Ele au o incontestabilă valoare artistică și documentară. Spre deosebire de Anton Pann și Gh. Ucenescu care își scriu melodiile în notație (IV) psaltică – cunoscută într-un cerc restrâns din lumea satelor și orașelor – toți ceilalți culegători de melodii pop. utilizează notația (1) apuseană (Rujițki, J. Andreas Wachmann, Erhlich), la care adaugă un acompaniament de pian. După apariția colecțiilor lui Alecsandri culegerile de cântece pop. se înmulțesc (Miculi, A. Berdescu, D. Vulpian etc.), dar metoda rămâne încă un deziderat, deoarece, cu toate declarațiile din prefața volumelor care relevă tendința cercetărtorilor de a respecta principiul obiectivității, de a nu „schimba nemică nici în melodie nici în acompaniament” (Ehrlich) sau „melodii aranjate în adevăratul lor stil și întocmai precum se execută de lăutarii români...” (Berdescu), autorii lor nu sunt consecvenți. T.T. Burada și D. Kiriac, „părintele științei folclorice românești” (Brăiloiu) aduc contribuții valoroase la definirea termenului de folc., prin schițarea unei metode științifice bazată pe principii moderne în ce privește: atitudinea obiectivă față de documentul folcloric, delimitarea genurilor (I, 3) folclorice, lărgirea domeniului de cercetare la diferite medii sociale din toate provinciile țării și cercetarea exhaustivă a tututor genurilor legate de condițiile care le-au generat, notarea textului poetic sub melodii, înregistrarea*, pe cât posibil, a melodiilor cu aparatele vremii (fonograful Edison), neintervenția în melodica și ritmul pieselor, obligația consemnării datelor auxiliare care să explice geneza, viața reală a pieselor, numele și vârsta interpretului, localitatea unde s-a efectuat c. etc. La cristalizarea metodei științifice de c. și interpretare a producțiilor spirituale ale poporului au contribuit mai mulți factori: influența activității folclorice a lui D. Kiriac și O. Densusianu, continuitatea publicațiilor inițiate de Academia Română, în urma unor concursuri cu prilejul cărora, în discuțiile pentru premiere, se lămuresc și se propagă udeile călăuzitoare ale unei metode științifice, apariția primei metode de folc. muzical a lui C. Brăiloiu (București-Paris, 1931), activitatea intensă de culegere a urmașilor lui Densusianu, cea datorată lui Bartók, Brediceanu, Drăgoi ș.a., înființarea celor două Arhive de folclor: Arhiva fonogramică de pe lângă Ministerul Cultelor și Artelor condusă de G. Breazul (1927) și Arhiva de Folclor, condusă de C. Brăiloiu (1928), adunarea unui material voluminos prin intermediul concursurilor Societății Compozitorilor Români (1925 și 1928), propunerea unei culegeri sistematice de pe tot întinsul țării cu ajutorul unor cadre specializate formate de Brăiloiu, la Conservatorul de Muzică din Capitală. Ultima etapă, după al doilea război mondial, se remarcă prin perfecționarea metodei lui Kiriac și Brăiloiu și adaptarea acesteia la noile condiții de viață și la posibilitățile ample de lucru, în cadrul unui institut la care colaborează cadrele formate de Brăiloiu la care se alătură elemente noi (Institutul de Folclor din București cu o filială la Cluj). Aici principiile metodologice ale înaintașilor sunt adoptate și aplicate, în cadrul unor colective de specialiști, după un plan sistematic de cercetare, în multe zone ale țării, cu scopul redactării unor complexe monografii zonale și tematice. La tehnica de culegere cunoscută din etapele anterioare se adaugă noi tehnici de lucru și se realizează studii valoroase, preliminare ale Marelui Corpus al folclorului românesc, ale cărui jaloane au fost fixate în urma unor discuții adâncite în cadrul Institutului de folclor, devenit mai târziu Institutul de etnografie și folclor. Numărul impresionant de melodii înregistrate cu fonograful și cu magnetofonul (după 1949), însoțite de un bogat material documentar (texte poetice, descrieri de obiceiuri, de instr., fotografii, filme) sunt o dovadă indubitabilă a bogăției inestimabile a folc. românesc și a capacității de cercetare a specialiștilor după metodele științifice moderne.

dogorî (-resc, -it), vb. – A încălzi, a prăji, a pîrjoli. – Mr. dugurescu, dugurire. Sl. gorĕti „a arde”, cu pref. exhaustiv do- (Miklosich, Lexicon, 138; Cihac, II, 97; Pascu, Suf., 52; Conev 99), cf. bg. dogorĭam, dogorĭavam, sb. dogoreti „a arde complet”. Conjugarea oscilează între formele dogori și dogorî. – Der. dogor, s. n. (foc, centru de căldură), deverbal; dogoare, s. f. (ardoare, usturime, arsură); dogoreală, s. f. (arsură); dogorită, s. f. (bășică produsă de o arsură); dogoritor, adj. (fierbinte, arzător).

domiri (-resc, -it), vb. – 1. (Înv.) A liniști, a potoli, a împăca. – 2. (Refl., înv.) A ceda, a se preda. – 3. (Refl.) A înțelege, a se convinge. – 4. A lămuri, a explica. – Var. dumiri, dumeri. Sl. miriti sę „a face pace”, de la mirŭ „pace”, cf. omiriti „a împăca”; trebuie presupusă adăugarea pref. exhaustiv do-, ca în cazurile doborî, dogori, etc. Totuși, după Cihac, II, 193, acest cuvînt se explică în general prin sl. *domĕriti „a măsura complet”, cf. rus. domjeriti „a măsura ce lipsește” (Tiktin; Berneker; Candrea; Scriban), cu toate că explicația este sub toate aspectele insuficientă (însuși Tiktin remarcase că primele două sensuri nu se potrivesc cu acest ultim etimon). – Der. nedumerit (var. nedomirit), adj. (care nu înțelege); nedumerire (var. nedomirire), s. f. (îndoială, întrebare).

domoli (domolesc, domolit), vb. – A calma, a împăca, a liniști. Sl. maliti „a micșora”, de la malŭ „mic”, cu pref. exhaustiv do-, ca în doborî, dogori, domiri, etc. (Miklosich, Lexicon, 361; Cihac, II, 99; Scriban). Vocalismul nu prezintă dificultăți (ă › o ca în sl. mamiti › rom. momi). – Der. domol, adv. (încet, ușor), postverbal. Tiktin combate proveniența sl., din motive pe care nu le explică, iar Candrea dă etimonul drept necunoscut. Este posibil să fie așa deoarece astăzi cuvîntul se simte oarecum creație expresivă, datorită consonanței sale, care îl asimilează creațiilor în -li.

EXAURIENT, -Ă adj. care slăbește, epuizează; exhaustiv. (< it. esauriente)

exaurient, ~ă a [At: CĂLINESCU, O. XII, 5 / P: eg-za-u-ri~ / Pl: ~nți, ~e / E: it exauriente] (Rar) Exhaustiv.

EXAURIENT, -Ă adj. (Liv.) Care slăbește, epuizează; epuizant; exhaustiv. [Pron. -xa-u-ri-ent. / < it. esauriente, cf. lat. exhaurire].

EXEMPLI GRATIA (E.G.) (lat.) bunăoară, de exemplu – Expresie folosită pentru a indica o enumerare care nu are caracter exhaustiv.

EXHAUSTIV, -Ă, exhaustivi, -e, adj. (Rar) Care epuizează un subiect; complet. Bibliografie exhaustivă.

EXHAUSTIV adj. complet, integral, întreg, total. (Excerptare ~ a unui material.)

exhaustiv, ~ă [At: CĂLINESCU, C. O. 217 / P: ~ha-us~ / Pl: ~i, ~e / E: fr exhaustif] (Liv) 1 a (D. o expunere, o lucrare etc.) Care epuizează un subiect Si: complet. 2 av În mod complet. 3 av (Rar) În mod exclusiv Si: total.

exhaustiv (-ha-us-) adj. m., pl. exhaustivi; f. exhaustivă, pl. exhaustive

exhaustiv (desp. -ha-us-) adj. m., pl. exhaustivi; f. exhaustivă, pl. exhaustive

EXHAUSTIV ~ă (~i, ~e) livr. Care tratează un subiect epuizându-l; în întregime; complet. [Sil. ex-ha-us-tiv] /<fr. exhaustif

Exhaustiv ≠ neexhaustiv

EXHAUSTIV, -Ă adj. care epuizează un subiect; complet. (< fr. exhaustif)

EXHAUSTIV adj. complet, integral, întreg, total. (Excerptare ~ a unui material.)

exhaustiv adj. m. (sil. -ha-us-), pl. exhaustivi; f. sg. exhaustivă, pl. exhaustive

EXHAUSTIV, -Ă adj. (Liv.) Care caută să trateze complet un subiect; complet. [Pron. -ha-us-. / < fr. exhaustif, cf. lat. exhaustus].

EXHAUSTIVITATE s. f. caracter exhaustiv. (< fr. exhaustivité)

exhaustivitate sf [At: DN² / P: ~ha-us~ / Pl: ~tăți / E: exhaustiv + -itate] (Liv) 1 Capacitatea de a epuiza un subiect. 2 Metodă exhaustivă (1).

EXHAUSTIVITATE s.f. (Liv.) Caracter exhaustiv. [Cf. fr. exhaustivité].

film-lecție s. n. Film cu caracter de lecție ◊ „D.P. nu a făcut un film-lecție despre viața și opera lui țuculescu și nici n-a încercat o cercetare exhaustivă a creației acestuia.” Cont. 23 IX 66 p. 5; v. și R.l. 12 XI 66 p. 6 (din film + lecție; Fl. Dimitrescu în BRPh 1/69 p. 167)

găselniță s. f. Element de efect, inedit ◊ „Așa că toate găselnițele stilistice sunt vânate din zbor și întrebuințate în serie epidemică. A bântuit cu frenezie gripa «exhaustivului». E la modă acum cuvântul «încărcătură». Nu mai există articol lipsit de această încărcătură.” Săpt. 2 IX 71 p. 14. ◊ „Vă recomand să ascultați cu atenție, la radio sau la televiziune, cântecul «Ce vrei să faci din mine?» interpretat alarmant de des, ca o piesă de mare «găselniță», cum zic unii textieri.” Săpt. 19 XII 75 p. 7 (din găsi + -elniță; cf. fr. trouvaille; Graur C. 43; Al. Graur ne-a comunicat că a fost folosit pentru prima oară de Barbu Lăzăreanu prin anii ’30)

HIPERCORECTITUDINE (HIPERLITERARIZARE, HIPERURBANISM) s. f. (< hiper „peste” < fr. hyper, cf. gr. hyper „deasupra”, „excesiv de” + corectitudine, cf. lat. correctitudo – după engl. hypercorrection, fr. hipercorrection, germ. Hyperkorrektheit): greșeală de limbă sau de scriere izvorâtă din necunoașterea adevăratei forme a etimonului unui cuvânt de către vorbitori și din teama acestora de a nu greși. H. este un tip special de abatere lingvistică datorată în ultimă instanță efortului conștient al vorbitorilor de a se conforma normelor limbii literare. Aceștia reconstituie, prin falsă analogie, fonetisme, grafii și forme gramaticale hipercorecte, având însă întotdeauna sentimentul că se conformează acestor norme (în conștiința lor este vie opoziția „literar” – „neliterar”). A fost studiată de mai mulți lingviști români și străini. Este tratată însă exhaustiv în lucrarea lingvistului român Theodor Hristea – Probleme de etimologie, București, 1968, pp. 277-315. H. apare atât în exprimarea orală, cât și în exprimarea scrisă a vorbitorilor. De aceea se poate vorbi despre o h. fonetică, o h. ortografică și o h. gramaticală (morfologică și sintactică). H. fonetică și ortografică din limba română vizează deopotrivă patru mari categorii de cuvinte: franțuzismeie, germanismele, englezismele și spaniolismele (v.). În această perspectivă se poate vorbi de hiperfranțuzisme, apărute din aceeași grijă exagerată pentru corectitudine, având același substrat psihologic ca orice formă hipercorectă (ca de exemplu: bleumaren, în loc de bleumarin, cum e corect; flör, în loc de fler, cum e corect; poplen, în loc de poplin, cum e corect; veliur, în loc de velur, Galacsion, în loc de Galaction; Rișard, în loc de Richard sau Ričard; Șarl(i) Șaplin, în loc de Čarli Čeplin etc.), de hipergermanisme (ca de exemplu: șpicher, în loc de spicher, cum e corect; șprint, în loc de sprint, cum e corect; ștand, în loc de stand, cum e corect; ștart, în loc de start, cum e corect; ștandard, în loc de standard; ștas, în loc de stas; ștat (de salarii), în loc de stat; ștatut, în loc de statut; prișniț, în loc de prisniț, (Turnul) Aifăl, în loc de Efél etc.), de hiperenglezisme (ca de exemplu: Vașington, în loc de Ŭoșintăn, cum e corect; Velington, în loc de Ŭelingtăn, cum e corect; Vilson, în loc de Ŭilsăn; Ŭaterlo, în loc de Vaterlo; Cicago, în loc de Șicago etc.) și de hiperspaniolisme (ca de exemplu: Rio de Haneiro, în loc de Rio de Janeiro, cum e corect). H. fonetică poate fi întâlnită chiar la unii lingviști și scriitori, datorându-se în mare măsură reacției acestora față de rostirile neliterare escursie, espediție, escepție, esploatare etc., cu grupul consonantic cs (x) redus la s. Astfel, S. Pușcariu scria juvaer în loc de giuvaer și înțerca în loc de înțărca; G. Călinescu scria excroc, excortă și extompa, în loc de escroc, escortă și estompa (cf. fr. escroc, escorte și estomper); Al. Rosetti pronunța și scria se șchimbă în loc de se schimbă; Ștefan Pascu scrie excadron și excalada, în loc de escadron și escalada (cf. fr. escadron și escalader). În publicistica actuală apare și forma excapadă, în loc de escapadă (cf. fr. escapade), cum ar trebui. În limba română există și o h. fonetică latentă, pe care o întâlnim la unele forme devenite cu timpul literare, din teama vorbitorilor față de aparenta rostire dialectală a formelor originare. Aceștia sunt nevoiți să aleagă din două pronunțări (ambele etimologice sau una originară și alta explicabilă pe cale pur fonetică) pe aceea pe care o socotesc conformă cu sistemul lor fonetic, în opoziție cu cealaltă pe care-o tratează ca produs al vorbirii populare sau regionale: jecmăni (muntenesc), în loc de jăcmăni (originar, în graiurile moldovenești și ardelenești), simțit ca regionalism lexical și fonetic; jefui, în loc de jăfui; jeli, în loc de jăli; jeratic, în loc de jăratic; berbant, în loc de birbant, care făcea impresia unui fonetism incorect (ca ficior, fimeie, rigiment etc.); ciocolată, în loc de șocolată (simțit de către unii vorbitori ca fonetism moldovenesc – cf. șiocan) etc. H. fonetică se poate combina uneori cu analogia (v. mai sus), cu contaminația și mai ales cu etimologia populară. Astfel: pronunțările oltenești pielie, în loc de chelie și pisăliță, în loc de chisăliță se explică nu numai prin reacția vorbitorilor față de formele cu labiala p palatalizată (cf. k’ele, k’ičor), prin h., ci prin apropierea semantică dintre cele două cuvinte și termenii piele și, respectiv, a pisa (= a chisa), adică prin etimologie populară; rostirea ședlong în loc de șezlong se explică atât prin reacția vorbitorilor față de formele iotacizate (cf. șez, auz, văz), cât și prin apropierea cuvântului de verbul a ședea etc. În cadrul h. fonetice consonantice se pot lua în discuție următoarele patru fenomene: a) pseudodepalatalizările (falsele depalatalizări): modificări conștiente, prin falsă analiză și din dorința de corectitudine, a formelor literare sau normale din punct de vedere etimologic, în forme „hipercorecte” (de teama pronunțărilor regionale de tipul k’atră – piatră, k’ept = piept, g’ine = bine, h’ir = fir, h’erbe = fierbe, h’icat = ficat etc.), ca de exemplu cheltui > pieltui, chei > piei, chibrit > pibrit, cheag > piag, chiftea > piftea, gestionar > destionar, ghibaci > dibaci (impus în limba literară), magheran > maderan, șchiop > știop, arfimandrit > arhimandrit (impus în limba literară), arhiereu > arfiereu, arhivă > arfivă, nihilist > nifilist, Arhip > Arfip, Valahia > Valafia, patrahil > patrafil > patrafir (formă rezultată din combinarea falsei depalatalizări cu etimologia populară provocată de atracția substantivului fir, generalizată și acceptată de limba literară); hirav („bolnăvicios”) > firav (cu sensul de „subțire”, datorat etimologiei populare create prin atracția lui fir), impus în limba literară; stahie (dublet etimologic al lui stihie) > stafie (simțit în Muntenia ca o rostire regional-moldovenească); nirui (regionalism transilvan cu sensul de „a câștiga”) s-a refăcut prin falsă analogie în mirui, ca reacție a vorbitorilor față de formele regionale cu labiala m alterată (n’ere = miere, n’ilă – milă, n’iros – miros etc.), confundându-se cu celălalt mirui din terminologia religioasă și constituind un caz rar de omonimie realizată prin h. fonetică; mulțăni „mulțumi” (regionalism transilvan) s-a refăcut în mulțămi (> mulțumi) tot prin falsă analogie; formele mai vechi regionale mn’el „miel” și mn’a „mia” > miel și mia în regiunile cu labialele nealterate prin falsă analogie și etimologie populară (influențate de mie și mieu); forma mniță (regionalism) a devenit miță, urmând aceeași cale; b) pseudodefricatizările (falsele defricatizări): modificări conștiente prin falsă analogie și din dorința de corectitudine a formelor din graiurile moldovenești, ardelenești și bănățene, în care africata surdă ceste pronunțată apropiat de constrictiva prepalatală ș. Astfel: trecerea de la varianta etimologică șimpanzeu, variantă regională rezultată din contaminația cu cimpanz (cimpans) la forma cimpanzeu (de teama pronunțărilor regionale de tipul șinși, rădășină etc.); trecerea neologismului șerbet la cerbet, a moldovenismului șepeleag („peltic”) la cepeleag, a neologismului șasla folosit inițial în Moldova, la ceasla prin „demoldovenizare” (formă ce tinde să se impună în limba literară), a lui schimnic la schivnic, formă ce tinde să se generalizeze (s-a ajuns aici de teama pronunțărilor regionale de tipul țârcomnic, în loc de țârcovnic, pimniță, în loc de pivniță etc.); c) pseudodeafricatizările (falsele deafricatizări): modificări conștiente prin falsă analogie și din dorința de corectitudine, în graiurile moldovenești, ale africatei ğ la j, ca în exemplele magion (magiun) > majon, giuvaier> juvaier etc.; d) pseudoderotacizările (falsele derotacizări): modificări conștiente, prin falsă analogie și din dorința de corectitudine, a formelor în care r este pronunțat n, ca în exemplele fănă, în loc de fără; aminoase, în loc de amiroase; viezune, în loc de viezure etc. În cadrul h. fonetice vocalice pot fi luate în discuție următoarele patru fenomene: a) apariția diftongului ea în locul unui a accentuat: variantele etimologice și regionale gălbază și călbază au devenit gălbează și călbează în urma reacției vorbitorilor față de pronunțările neliterare (mai ales moldovenești și transilvane), ca în exemplele albață (pentru albeață), bată (pentru beată), pribag (pentru pribeag), sârbască (pentru sârbească) etc.; formele sarbăd (reprezentantă a două cuvinte diferite: 1. „palid” 2. „acrișor”) și samă au fost refăcute prin falsă analogie devenind searbăd și respectiv seamă în urma reacției vorbitorilor față de forme-tip regionale ca sară, sacă, obosală, însamnă etc., impunându-se astfel în limba literară; vechiul ștrang > ștreang, tot prin falsă analogie, în urma reacției vorbitorilor față de forme regionale ca ra (= rea), vra (= vrea), razăm (= reazăm), să tracă (= să treacă) etc.; b) apariția unui e accentuat în locul unui ă accentuat: varianta răpede > repede, deoarece era simțită ca neliterară; c) apariția unui e neaccentuat în locul unui ă neaccentuat: variantele literare trăsură, răbda, răvaș, grătar, grădină, brățară, învăli și se târăște au fost evitate de unii vorbitori ca presupuse rostiri neliterare (prin falsă analogie cu formele regionale răce pentru rece, trămur pentru tremur, trăbuie pentru trebuie, Murăș pentru Mureș, răcrut pentru recrut, rățetă pentru rețetă etc.) și transformate în forme periferice ca tresură, rebda, revaș, gretar, gredinar, brețară, înveli (singura cu tendință de generalizare) și se târește (cu ă după r înlocuit prin e); d) apariția unui e (neaccentuat sau accentuat) în locul unui i (neaccentuat sau accentuat) ca o consecință a unei false analogii și a tendinței de evitare a formelor neliterare de tipul ficior, fimeie, trin etc.: forma veche și originară misadă > mesadă (cu tendința de generalizare); varianta etimologică oriz („orez”) > orez (generalizată), binoclu > benoclu, antilopă > antelopă, piramidon > peramidon etc. – acestea fără perspective de generalizare. H. gramaticală nu este suficient studiată. Se pot aduce însă ca exemple următoarele două situații: a) prin falsă analogie, din teama de a nu comite dezacorduri, vorbitorii reacționează față de suprimarea articolului a dinaintea numeralelor cardinale feminine (tipul partea doua, seria treia etc.), prin introducerea acestui articol acolo unde nu se justifică, creând formele hipercorecte și analogice partea a întâia, seria a întâia etc.; b) asimilând adverbul cu adjectivul, datorită identității formale a acestora, și din teama de a nu comite dezacorduri gramaticale, vorbitorii „acordă” adverbul cu substantivul pe lângă care stă: copii noi născuți (în loc de nou născuți), musafiri proaspeți sosiți (în loc de proaspăt sosiți), formă grea de explicat (în loc de greu de explicat), oameni puțini politicoși (în loc de puțin politicoși) etc.

INTEGRAL adj., adv. 1. adj. complet, întreg. (Textul ~ al nuvelei.) 2. adj. complet, exhaustiv, întreg, total. (Studiu ~; excerptare ~ a unui material.) 3. adj. complet, deplin, întreg, tot, total. (Suma ~.) 4. adv. absolut, complet, completamente, total, (înv. și pop.) sadea. (Calul era ~ alb.) 5. adj. complet, deplin, întreg, total, (livr.) plenar, (înv.) cumplit. (Mulțumire, realizare ~.) 6. adj. necondiționat, neprecupețit, total. (Sprijin ~.)

INTEGRAL adj., adv. 1. adj. v. complet. 2. adj. v. exhaustiv. 3. adj. v. total. 4. adv. absolut, complet, completamente, total, (înv. și pop.) sadea. (Calul era ~ alb.) 5. adj. v. deplin. 6. adj. v. neprecupețit.

ÎNTREG adj., s. I. adj. 1. v. complet. 2. complet, integral. (Textul întreg al nuvelei.) 3. v. exhaustiv. 4. v. total. 5. v. împlinit. 6. deplin, împlinit, încheiat. (Au trecut zece ani întregi.) 7. bun, plin. (O zi întreagă a tot muncit.) 8. rotund. (Cifră întreagă.) 9. tot. (Întreaga țară.) 10. v. deplin. 11. v. plin. 12. intact, neatins, neștirbit, (pop.) nestricat. (Paharul a rămas întreg după cădere.) 13. v. neînceput. 14. v. teafăr. 15. v. normal. II. s. v. ansamblu.

ÎNTREG adj., s. I. adj. 1. complet. (O cantitate ~.) 2. complet, integral. (Textul ~ al nuvelei.) 3. complet, exhaustiv, integral, total. (Studiu ~; excerptare ~ a unui material.) 4. complet, deplin, integral, tot, total. (Suma ~ de plată.) 5. complet, împlinit. (Cinci ani ~.) 6. deplin, împlinit, încheiat. (Au trecut zece ani ~.) 7. bun, plin. (O zi ~ a tot muncit.) 8. rotund. (Cifră ~.) 9. tot. (~ țară.) 10. complet, deplin, integral, total, (livr.) plenar, (înv.) cumplit. (Mulțumire ~; realizare ~.) 11. neînceput, plin. (Un pahar ~ cu apă.) 12. intact, neatins, neștirbit, (pop.) nestricat. (Paharul a rămas ~ după cădere.) 13. intact, neatins, neînceput, (glumeț, fig.) virgin. (Pachetul de țigări a rămas ~.) 14. intact, neatins, nevătămat, sănătos, teafăr, valid, zdravăn, (pop.) nestricat, (înv. și reg.) nebîntuit, (reg.) neted. (A scăpat ~ din accident.) 15. normal, sănătos, zdravăn. (Ești om ~, îți dai seama ce ai făcut?) II. s. ansamblu, tot. (Un ~ unitar.)

RECENSĂMÂNT ~inte n. Acțiune statistică oficială de înregistrare exhaustivă a datelor supuse observării (populația, animalele, vehiculele etc.) dintr-o țară sau dintr-o regiune. [Pl. și recensământuri] /<fr. recensement

RECENSĂMÂNT, recensăminte, s. n. Formă specială de înregistrare statistică de mare amploare, de obicei periodică și exhaustivă, în care culegerea datelor se face direct de către observatorii speciali trimiși la fața locului; catagrafie. ◊ Recensământul populației = recensământ al cărui scop îl constituie stabilirea pe întreg teritoriul unei țări, la un moment dat, a numărului și a structurii populației după principalele sale caracteristici demografice, economice, religioase și social-culturale. [Pl. și: recensământuri] – Din fr. recensement.

RECENSĂMÂNT (după fr. recensement) s. n. Formă specială de înregistrare statistică de mare amploare, de obicei periodică și exhaustivă, în care culegerea datelor despre fenomenele supuse observării se face direct de către observatorii speciali trimiși la fața locului. ◊ Recensământul populației = r. al cărui scop îl constituie stabilirea pe întreg teritoriul unei țări, la un moment dat, după un program unitar, după principalele sale caracteristici demografice, economice, religioase și social-culturale; sex, vârstă, stare civilă, naționalitate, nivel de instruire, ocupație, ramură de activitate etc. Adesea se realizează concomitent și un r. al locuințelor. În epoca modernă primele r. au avut loc în S.U.A. (1790), Franța și Marea Britanie (1801). În Principatele Unite prima încercare de r. datează din 1859, din inițiativa domnitorului I. Al. Cuza. R. în România au avut loc în anii: 1899, 1912, 1930, 1941, 1948, 1956, 1966, 1977, 1992, 2002, 2011.

TOTAL adj., adv., s. 1. adj. v. exhaustiv. 2. adj. v. întreg. 3. adv. v. integral. 4. adj. v. absolut. 5. adj. v. nemărginit. 6. adj. v. deplin. 7. s. (MAT.) v. sumă. 8. s. v. număr. 9. s. v. totalitate. 10. adj. global. (Rezultat ~.) 11. adj. absolut, suveran. (Un dispreț ~.) 12. adj. v. neprecupețit. 13. adv. v. totalmente.

TOTAL adj., adv., s. 1. adj. complet, exhaustiv, integral, întreg. (Studii ~; excerptare ~ a unui material.) 2. adj. complet, deplin, integral, întreg, tot. (Care este suma ~ de plată?) 3. adv. absolut, complet, completamente, integral, (înv. și pop.) sadea. (Calul era ~ alb.) 4. adj. absolut, adînc, complet, deplin, desăvîrșit, perfect, profund. (O liniște ~; întuneric ~.) 5. adj. complet, desăvîrșit, infinit, nemărginit, (fig.) orb. (Încredere ~ în cineva.) 6. adj. complet, deplin, integral, întreg, (livr.) plenar, (înv.) cumplit. (Mulțumire, realizare ~.) 7. s. (MAT.) sumă. (~ unei adunări.) 8. s. cifră, număr, sumă. (~ spectatorilor.) 9. s. totalitate. (~ vitelor vîndute.) 10. adj. global. (Rezultat ~.) 11. adj. absolut, suveran. (Un dispreț ~.) 12. adj. integral, necondiționat, neprecupețit. (Sprijin ~.) 13. adv. totalmente. (Sînt ~ de partea ta.)

VOCABULAR (LEXIC) s. n. (< fr. vocabulaire, cf. lat. vocabularium < vocabulum „cuvânt”): 1. totalitatea cuvintelor dintr-o limbă. ◊ ~ fundamental: v. de bază, principal, esențial al unei limbi, reprezentat prin cuvinte stabile, care fac parte din fondul principal lexical al acesteia. ◊ ~ secundar: v. care reprezintă masa vocabularului, în general, partea lui cea mai mobilă, cuvintele dialectale, cuvintele de argou, cuvintele de jargon, cuvintele arhaice, cuvintele științifice și tehnice (neologismele). V. are mai mulți factori de organizare, determinați de structura semantică a cuvintelor și de raporturile dintre aceasta și realitate (inclusiv de acțiunea social-culturală exercitată asupra limbii): frecvența, factorul stilistico-funcțional, factorul psihologic, factorul semantic și factorul etimologic. Ei sunt analizați exhaustiv în lucrarea Limba română contemporană. Vol. II: Vocabularul, (București), (1975), de acad. Ion Coteanu și conf. univ. dr. A. Bidu-Vrănceanu. Factorul frecvență indică poziția statistică a cuvintelor în vocabular, le însoțește totdeauna și se gravează în memoria vorbitorilor (prin simplă observație se vede că unele cuvinte se folosesc mai des decât altele). Statistica matematică aplicată la studiul v. arată că există un raport obiectiv între lungimea cuvintelor și folosirea lor frecventă (un cuvânt este cu atât mai scurt din punctul de vedere al corpului fonetic cu cât este mai frecvent în limbă); că în orice limbă de cultură numărul celor mai frecvente cuvinte este relativ mic (circa 4000); că între lungimea unui text și numărul de cuvinte utilizate în el este o constantă care se formulează matematic; că interesează și dispersia termenilor în text, bogăția textului (număr mare de unități lexicale, dar cu frecvență relativ mică) și concentrația acestuia (număr relativ mic de unități lexicale, dar cu frecvență mare). Frecvența în v. depinde de economia limbajului și de situație. Factorul stilistico-funcțional vizează deopotrivă pe participanții la comunicare. Astfel, enunțătorii comunicărilor tind să facă economie de limbă, să întrebuințeze cât mai puține cuvinte (corpuri fonetice) cu cât mai multe înțelesuri, evidențiate în funcție de împrejurări și de determinările folosite. Dimpotrivă, interlocutorii tind să primească, pentru aceeași semnificație, cât mai multe precizări prin intermediul mai multor cuvinte (corpuri fonetice). V. folosit de aceștia se adaptează din ce în ce mai strict numeroaselor și variatelor situații în care ei se află (conversații curente, discuții profesionale, expuneri oficiale, formule administrative etc.), în raport cu natura comunicărilor, cu temele abordate în aceste comunicări. Se delimitează astfel în diversele limbaje un v. format dintr-un număr de elemente comune, general-obligatorii, care au cea mai mare frecvență și reprezintă lexicul fundamental, ca de exemplu: apă, avea, cinci, da, eu, în, joi, lemn, lucru, mare, om, pe, repede, roșu, țară, vedea etc.; dar și un v. format dintr-un număr de elemente de nivel cultural mediu, existente în limba literară curentă (cu excepția limbajului poetic), ca de exemplu: arțar, chilipir, cotrobăi, furișa, guraliv, hoțește, ifos, lumesc, moft, netot, polonic, scotoci, tanc, ului, vinișor etc. – și dintr-un număr de elemente particulare, specifice științelor și tehnicii, ca de exemplu: carbonat, ecologie, fiziologic, gemă, genetică, habitat, inocula, injector, mitoză, noxă, rezecție, tal, tegument, unguent, zoomorf etc. Mulți dintre termenii științifici trec în limbajul literar mediu prin mijloacele moderne de informare a publicului. Factorul psihologic organizează lexicul fiecărui vorbitor și îi asigură dezvoltarea. Ca element de organizare el favorizează bifurcarea v. individual în două: într-o parte activă – formată din cuvinte întrebuințate efectiv în toate împrejurările în care un vorbitor construiește și exprimă mesaje – și într-o parte pasivă – formată din cuvinte cunoscute sau recunoscute de el, dar neutilizate din diverse motive, începând cu incertitudinea și terminând cu deprinderea. Dezvoltarea v. individual se realizează prin imitație (prin adoptarea cuvintelor auzite de vorbitori în diverse împrejurări, în care au înțeles că le sunt necesare sau că au fost impresionați de ele) și prin creație lexicală, întemeiată pe un transfer cu expresie materială (când un sufix sau un prefix este adăugat la un radical sau la o temă cu care nu se mai aflase înainte în relație sau când se compune un cuvânt nou din cele existente) sau pe un transfer fără expresie materială (când se produce numai în conținutul semantic al cuvântului). Factorul psihologic organizează și dezvoltă nu numai v. individual, ci și v. general. Datorită lui se extind rezultatele obținute în acest sens de indivizi la întreaga colectivitate și se fructifică v. în ansamblu. Factorul semantic organizează și el v., înțelesul comunicării verbale sprijinindu-se pe sensurile cuvintelor componente. În v. oricărei limbi există un specific pentru care pledează dificultatea traducerii dintr-o limbă în alta și care trebuie descoperit (acțiune ce depinde de: cunoașterea sensurilor și a distribuției pe care le pot avea cuvintele, cunoașterea influenței exercitate în decursul timpului de o limbă asupra alteia, evoluția generală a culturii și științei, circulația ideilor și a cuvintelor, mutațiile semantice datorate evoluției v., amănuntele fixate în cuvinte, relațiile dintre cuvinte etc.). Factorul semantic ne arată că relațiile dintre cuvinte, semnificațiile și distribuția lor se modifică în funcție de dezvoltarea culturii. Există mai multe modalități de analiză și de clasificare semantică a cuvintelor: a) o analiză și o clasificare semantică veche, tradițională, care împarte v. în cuvinte denominative sau apelative (care denumesc obiectele fizice, fenomenele, activitățile, însușirile etc., au valoare denotativă, au sens; în ele intră substantivele, adjectivele cu variantele lor, numeralele, verbele și adverbele) și cuvinte non-denominative sau non-apelative (care nu denumesc ceva anume, nu au valoare denotativă, dar au sens și asigură combinarea celor denominative în propoziții și în fraze – pronumele relative, prepozițiile și conjuncțiile; care sugerează stări sufletești și de voință sau imită aproximativ sunete și zgomote din natură – interjecțiile – sau care nu au sens, fiind folosite pe lângă substantive și adjective ca instrumente gramaticale – articolele); b) analize și clasificări semantice noi prin raportarea tuturor cuvintelor din v. la conceptele generale, globale, presupuse a fi în orice limbă, la domeniile de activitate pe care le reprezintă sau la sferele lexicale (câmpurile sau zonele semantice) pe care cuvintele le formează: prin descrierea componenților (constituenților) semantici, a celor mai mici unități în care se poate diviza conținutul semantic al unui cuvânt (analiză și clasificare componențială, inductivă); prin ordonarea ierarhică a v. pe baza unor trăsături (mărci) semantice universale, pornindu-se de la presupunerea că în orice limbă există un număr mare de concepte semantice universale (analiza și clasificarea conceptualistă, deductivă). În căutarea unei semantici generale, cele mai multe cercetări sunt orientate către obiectele și conceptele denumite ca realități ale lumii înconjurătoare, neglijându-se situația specifică a fiecărei limbi concrete. Factorul etimologic trebuie invocat și el în descrierea v. unei limbi, prin „etimologie” înțelegându-se atât originea și evoluția cuvintelor în cursul istoriei limbii, cât și geneza derivatelor și compuselor, fără referire obligatorie la evoluția lor istorică. El reprezintă un factor de organizare a v. bazat pe analogie și egal în linii mari cu procedeele sau cu sistemul de formare a cuvintelor. Datorită lui, vorbitorii analizează și grupează elementele vocabularului în diverse chipuri. 2. totalitatea cuvintelor specifice unei anumite categorii sociale, unui anumit domeniu de activitate, unui anumit stil al limbii, unui scriitor sau vorbitor. ◊ ~ argotic: totalitatea cuvintelor de argou folosite de anumite categorii sociale (delincvenți, hoți etc.). v. în acest sens argou. ◊ ~ științific: v. folosit de diverse domenii de cercetare științifică, de diverse științe; v. specific stilului științific (v. cuvânt științific). ◊ ~ tehnic: v. folosit în domeniul tehnicii, al meseriilor, al artelor (v. cuvânt tehnic). ◊ ~ activ: v. înțeles și folosit efectiv de cineva în exprimare (el variază de la o categorie de vorbitori la alta). ◊ ~ pasiv: v. specific unei limbi, înțeles dar nefolosit de către un vorbitor. ◊ ~ bogat: v. cu foarte multe cuvinte, folosite de o persoană în vorbirea curentă. ◊ ~ sărac: v. care dispune de puține cuvinte, folosite de o persoană în vorbirea curentă. ◊ abatere de ~: greșeală de lexic, care vizează necunoașterea sensului propriu al unui cuvânt folosit de către un vorbitor. ◊ interdicție de~: v. interdicție. 3. dicționar de proporții mici; glosar.