CATASTROFISM (< fr.) s. n. Teorie potrivit căreia în istoria Pămîntului, după lungi perioade de repaus, ar interveni revoluții explozive (cataclisme) ce schimbă radical înfățișarea planetei, distrugînd și lumea organică. Explicit formulat (1812), de paleontologul francez, G. Cuvier, c. a fost dezvoltat de alți naturaliști (A.M. D’Orbigny, L. Élie de Beaumont ș.a.), care au stabilit chiar și numărul cataclismelor, urmate de „acte de creație” a speciilor. V. evoluționism (1).

DARVINISM s. 1. (BIOL.) evoluționism, transformism, (rar) selecționism. 2. (FILOZ.) darvinism social = social-darvinism.

DARWIN [dá: uin] 1. Erasmus D. (1731-1802), medic și scriitor englez. A admis variabilitatea și înrudirea speciilor, rolul condițiilor climatice și al încrucișărilor, anticipând evoluționismul. Op. pr.: „Grădina botanică”, „Fitologia”. 2. Charles Robert D. (1809-1882), naturalist englez. Nepotul lui D. (1). Fondatorul teoriei despre evoluția speciilor de plante și animale prin selecție naturală („Originea speciilor prin selecție naturală sau păstrarea raselor favorizate în lupta pentru existență”). A demonstrat primul, pe baze experimentale, materialitatea lumii vii și a susținut originea animală a omului („Originea omului și selecția sexuală”). Concepția sa evoluționistă (darvinismul) a avut o mare influență asupra filozofiei cunoașterii, dovedind posibilitatea explicării complexității lumii vii prin cauze naturale și concepând mecanismul evoluției prin factori simpli, variabilitatea fiind amplificată de lupta pentru existență și selecția naturală. 3. Sir George Howard D. (1845-1912), astronom și geofizician englez. Fiul lui D. (2). Prof. univ. la Cambridge. A dezvoltat cosmogonia pe bazele fizicii matematice. Studii privind sistemul Lună-Pământ.

DARWINISM s. 1. v. evoluționism. 2. (FILOZ.) darwinism social = social-darwinism.

EIMER [áimər], Theodor Gustav Heirich (1843-1898), zoolog german. Prof. univ. la Göttingen. A elaborat, în opoziție cu evoluționismul darvinist, o teorie conform căreia evoluția a avut loc pe baza unor transformări orientate în direcții diferite.

EMBRIOLOGÍE (< fr. {i}; {s} gr. embryon „embrion” + logos „studiu”) s. f. Știință care studiază transformările succesive ale oului (ontogenia), necesare pentru a ajunge la constituirea unui organism asemănător ascendenților (părinților). A fost fundamentată științific după descoperirea ovulului mamiferelor și a elementelor ce constituie foițele embrionare la vertebratele amniote (K.E. von Baer, 1827). În sec. 20, legea biogenetică fundamentală (E. Haeckel, H. Müller), abandonarea teoriei generației spontane, consolidarea evoluționismului a oferit e. largi posibilități de diversificare. ◊ E. experimentală studiază cauzele și mecanismele dezvoltării embrionare. ◊ E. morfologică studiază histologia și citologia embrionului uman și introduce noțiunea de potențial morfogenetic, care înlocuiește diversitatea calitativă prin diferențieri pur cantitative.

EVOLÚȚIE (< fr. {i}; {s} lat. evolutio „desfășurare”) s. f. 1. (BIOL.) Transformare a unei specii în altă specie fie prin anageneză (modificări progresive), fie prin cladogeneză (ramificare a unei specii în două specii fiice, fiind cel mai important mecanism evolutiv). Speciația presupune prezența unui factor care împiedică încrucișarea populațiilor primare. Fără izolare reproductivă este imposibilă apariția unor noi specii. Ulterior, intervin alți factori – procese genetice, întâmplătoare migrații care fac ireversibil acest proces. Conform teoriei sintetice a evoluției, toate caracterele sunt rezultatul acțiunii selecției naturale, care permite adaptarea la mediu. Se presupune însă că numeroase gene s-au fixat întâmplător, în absența selecției naturale, fiind astfel neutre selectiv. V. evoluționism. 2. (FILOZ.) Proces de schimbare în cadrul căruia ultima stare apare ca o continuare a stărilor precedente, păstrând identitatea și individualitatea entității originare. ◊ E. culturală = proces de schimbări culturale, într-o societate, marcat de trecerea de la forme simple la forme complexe. E. socială = dezvoltarea instituțiilor și a formelor de relații sociale urmărind o succesiune proiectată de stadii. 3. Produsul final al unui proces evolutiv. ♦ Teoria evoluției emergente = teorie evoluționistă elaborată de S. Alexander și C.L. Morgan susținând că apariția noilor calități (viața, spiritul) este absolut spontană și neprevăzută, datorându-se reorganizării entităților preexistente. 4. Dezvoltare (2). 5. Desfășurare, curs¹ (II 2). 6. (COREGR.) Deplasare prin mișcări largi (circulare).

EVOLUȚIONISM s. n. 1. Concepție filozofică potrivit căreia Universul, Pământul, ființele vii, societatea etc. trec printr-un proces istoric de evoluție (dezvoltare) și sunt privite din punctul de vedere al acestei dezvoltări. 2. (În sens restrâns) Teoria lui Lamarck, Darwin etc. despre evoluția speciilor de plante și de animale, despre transformarea lor unele într-altele; transformism. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. évolutionnisme.

evoluționism sn [At: SCRIBAN, D. / P: ~ți-o~ / E: fr évolutionnisme] 1 Concepție idealistă care respinge ideea dezvoltării revoluționare, în salturi și schimbările calitative în procesul dezvoltării. 2 Concepție filozofică potrivit căreia Universul, Pământul, ființele vii, societatea etc. trec printr-un proces istoric de evoluție, ele fiind privite din punctul de vedere al acestei dezvoltări. 3 Știință despre dezvoltarea evolutivă a lumii animale și vegetale. 4 (Prc) Teoria lui Lamarck, Darwin etc. despre evoluția speciilor de plante și animale, despre transformarea lor unele într-altele Si: transformism. 5 (Îs) ~ plat Concepție mecanicistă care reduce dezvoltarea la o evoluție (2) înțeleasă exclusiv ca o acumulare cantitativă.

EVOLUȚIONISM s. (BIOL.) darvinism, transformism, (rar) selecționism.

EVOLUȚIONISM s. n. 1. Știința despre dezvoltarea evolutivă a lumii animale și vegetale. În biologie, evoluționismul a fost fundamentat în mod științific de către Darwin. 2. Orientare antiștiințifică, idealistă, burgheză care respinge dezvoltarea revoluționară, în salturi, și schimbările calitative în procesul de dezvoltare. – Pronunțat: -ți-o-.

EVOLUȚIONISM s. n. 1. Teorie conform căreia speciile sunt rezultatul unui proces continuu de evoluție, care a început odată cu formarea primei celule. 2. (În sens restrâns) Teoria lui Lamarck, Darwin etc. despre evoluția speciilor de plante și de animale, despre transformarea lor unele într-altele; transformism. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. évolutionnisme.

evoluționism (-ți-o-) s. n.

EVOLUȚIONÍSM (< fr. {i}) s. n. Teorie conform căreia speciile sunt rezultatul unui proces continuu, care a început o dată cu formarea primei celule. Sugerată de Lucrețiu în sec. 1 d. Hr., a fost apărată sporadic, cu argumente neconcludente, până la începutul sec. 19, când J.B. Lamarck (1801) a formulat o primă teorie transformistă, în care susținea că evoluția fost condiționată de adaptarea directă la mediu și de transmiterea caracterelor câștigate. În 1859, Ch. Darwin a demonstrat că originea speciilor ca evoluție este rezultatul acțiunii selecției naturale asupra variațiilor spontane – numite ulterior mutații. Variațiile constituie materie primă asupra căreia acționează selecția naturală. E. modernă s-a născut din fuziunea geneticii mendeleene cu selecția naturală darviniană și se numește teoria neodarvinistă (sau sintetică) a evoluției; se bazează pe numeroase argumente extrase din embriologie, anatomie comparată, paleontologie, geologie și, mai ales, din genetica moleculară și citogenetică.

evoluționism (desp. -ți-o-) s. n.

EVOLUȚIONISM s. (BIOL.) darwinism, transformism, (rar) selecționism.

EVOLUȚIONISM s. n. 1. concepție după care universul, ființele, societatea etc. sunt supuse unui proces continuu de evoluție istorică. 2. ~ plat = concepție care reduce procesul istoric complex al evoluției la simple acumulări cantitative. 3. teoria lui Lamarck, Darwin ș. a. despre evoluția speciilor de plante și animale; transformism. (< fr. évolutionnisme)

evoluționism s. n. (sil. -ți-o-)

EVOLUȚIONISM n. 1) Doctrină filozofică sau științifică bazată pe ideea de evoluție. 2) Ansamblu de teorii care explică mecanismul evoluției ființelor. /<fr. évolutionnisme

EVOLUȚIONISM s.n. 1. (Fil.) Concepție potrivit căreia schimbările și transformările evolutive din univers și, în special, din lumea vie, sunt obiectiv necesare, avînd un caracter istoric. 2. Evoluționism plat = concepție mecanicistă, neștiințifică, care reduce dezvoltarea la o evoluție înțeleasă exclusiv ca acumulare cantitativă. [Pron. -ți-o-. / cf. fr. évolutionnisme].

EVOLUȚIONIST, -Ă adj., s. m. f. (adept) al evoluționismului. (< fr. évolutionniste)

EVOLUȚIONIST² ~stă (~ști, ~ste) m. și f. Adept al evoluționismului. /<fr. évolutionniste

evoluționist, ~ă [At: BARCIANU / P: ~ți-o~ / Pl: ~iști, ~e / E: fr évolutionniste] 1-5 a (D. concepții, teorii) Care se referă la evoluționism (1-5) Si: evolutiv (4-8). 6-10 a Care are la bază evoluționismul (1-5). 11-15 smf Adept al evoluționismului (1-5).

EVOLUȚIONIST, -Ă adj. Referitor la evoluționism. // s.m. și f. Adept al evoluționismului. [< fr. évolutionniste].

EVOLUȚIONIST, -Ă, evoluționiști, -ste, adj. Care se referă la evoluționism, care are la bază evoluționismul. Concepție evoluționistă. ▭ Se constată o concordanță caracteristică între dezvoltarea treptată a germenilor organici pînă la organismele mature și între ordinea succesivă în care apar plantele și animalele în decursul istoriei pămîntului. Și tocmai această concordanță a furnizat teoriei evoluționiste fundamentul cel mai sigur. ENGELS, A. 88. – Pronunțat: -ți-o-.

EVOLUȚIONIST¹ ~stă (~ști, ~ste) Care ține de evoluționism; propriu evoluționismului. Teorie ~stă. Proces ~. /<fr. évolutionniste

FENOMENALÍSM (< germ.) s. n. (FILOZ.) Doctrină potrivit căreia numai fenomenele constituie obiectul cunoașterii pozitive sau științifice, lucru în sine incognoscibil (criticismul kantian, pozitivismul lui Compte, evoluționismul lui Spencer).

FIXÍSM (< fr.) s. n. Concepție biologică conform căreia speciile de plante și animale nu au suferit nici o modificare de-a lungul timpului. A fost susținut de C. Linné, G. Cuvier, R. Owen ș.a. F. se opune evoluționismului, transformismului.

FOUILLÉE [fuié], Alfred (1838-1912), filozof francez. Autorul teoriei spiritualiste potrivit căreia „ideile sunt forțe”, ele determinând transformarea indivizilor și a societății („Evoluționismul ideii-forțe”, „Psihologia ideilor-forțe”, „Morala ideilor-forțe”).

GEOFFROY SAINT-HILAIRE [jofruá sẽt ilé:r] Ètienne (1772-1844), zoolog și anatomist francez. Precursor al evoluționismului. A susținut ideea unității de structură a corpului animalelor, pe care le considera înrudite. În 1793 a întemeiat menajeria de la Jardin des Plantes din Paris.

HAECKEL [hécəl], Ernst Heinrich (1834-1919), biolog și filozof german. Prof. univ. la Jena. Fondator al monismului materialist. Reprezentant al evoluționismului. Cercetări în domeniul biologiei generale („Morfologia generală a organismelor”, „Istoria naturală a creației”), al zoologiei nevertebratelor, al filogeniei plantelor și animalelor, al embriologiei, al antropologiei („Antropologia sau istoria dezvoltării omului”). Unul dintre autorii „legii biogenetice fundamentale”, sintetizată în formula: „ontogenia repetă filogenia” (1866). Prin teoria gastreii (1868), a explicat originea metazoarelor din monocelularele coloniale. A formulat conceptul de ecologie (1866). Călătorii de studii în insulele Canare, Ceylon, Java și în Marea Roșie.

istoria muzicii, succesiunea în timp și spațiu a faptelor privind viața muzicală și relațiile sale cu viața socială, opera de artă muzicală, interpretarea și receptarea acesteia, considerate la nivel universal sau regional și redate în generalitatea și specificitatea lor în virtutea unei viziuni ideologice și axiologice unitare. Fenomenul muzical, în expresia sa rudimentară ori elementară, ocupând un loc remarcabil în existența unor populații cu organizare încă tribală sau, dimpotrivă, în formele evoluate ale unei arte sincretice* ori autonome, așa cum o dovedesc marile culturi ale antic. (Egipt, Grecia [v. greacă, muzică], Roma, India, China, Japonia, Indonezia etc.) ale unor grupuri de popoare (cele islamice de ex.), ale unor națiuni (în sensul modern al noțiunii), ale unor entități culturale complexe, ca de ex. muzica europ. și în cadrul acesteia, muzica occid., ale unor epoci stilistice mai mult sau mai puțin unitare (Renaștere*, baroc*), ale unor școli (ex. școlile naționale), grupuri și curente (clasicism*, romantism*, impresionism*, expresionism*, romantism*), constituie obiectul și substanța i; în funcție de concepția dominantă a i., aceste fenomene sunt reflectate, global sau parțial, dependent sau independent de viața politică și socială a momentului avut în vedere. ♦ Periodizarea însăși ține seama de aceste date și coordonate, ponderea unui fenomen sau a unora dintre laturile sale fiind determinată pentru desemnarea perioadelor istorice (în care factorul cronologic este îndeobște respectat). Constatarea că muzica este supusă acelorași determinări politice și sociale ca alte fenomene ale vieții materiale și spirituale a condus la desemnarea unor epoci și perioade ale i. înlăuntrul istoriei generale. În plus, o seamă de date și trăsături estetice, aparținând celorlalte arte, au fost echivalate pe plan muzical, găsindu-se, inclusiv în folosul periodizării, suficiente puncte comune între romantismul literar și cel al artelor sunetelor etc. Unele cercetări înclină, dimpotrivă, spre constituirea perioadelor i. din interiorul fenomenului muzical – uneori pe temeiul schimbărilor intervenite în tehnica componistică, propunându-se astfel înlocuirea unor termeni ca Renaștere prin „epoca polif. vocale”, a aceluia de baroc prin „epoca basului cifrat*” (Eggebrecht), a aceluia de expresionism prin serialism* etc. Dacă spațiul europ. a pus relativ mai puține probleme privind periodizarea, iar confruntările de optici și de concepții nu au împiedicat constituirea în cele din urmă a unui concept îndeajuns de clar al muzicii europ., scrierea însă a unei i. universale – în înțelesul ei cel mai deplin – a dovedit caducitatea unor optici și, nu mai puțin, suficiența europocentrismului. Prin cercetările etnomuzicologiei*, ale muzicologiei comparate, prin pătrunderea în orbita interesului științific a vechilor culturi tradiționale ale Orientului, s-au impus date noi ce trebuiau alăturate și inserate, în întreaga lor specificitate, în corpul considerat cândva desăvârșit al muzicii (europ.), s-au operat mutații de ordinul valorii. Ist. univ. a muzicii tinde să înglobeze astăzi tot ceea ce se cunoaște cu privire la muzica planetei, prin contribuția unor muzicologi de o specializare adesea extremă, într-un spirit care, raportat la metodă, se dovedește oarecum eterogen, dar deosebit de fecund prin sugestiile oferite cercetării și cu consecințe deja previzibile în modelarea gustului pentru artă. ♦ Limpezimea conceptului de i. este, firește, o consecință a limpezirii conceptului de istorie în genere, deși trecutul venerabil al istoriei propriu-zise, nu a înrâurit decât târziu apariția unor veritabile i., primele scrieri rezumându-se, ca și în alte sfere ale activității științifice sau artistice, la consemnarea de mituri, legende și anecdote. Pasul următor l-a constituit alcătuirea în sec. 19, de biografii consacrate marilor muzicieni (Forkel și Spitta; Bach; Chrysander; Händel; Fétis: „biografiile universale”). Către sfârșitul aceluiași sec. (Ambros) și mai ales la începutul celui următor (Lavignac) – când se generalizează și acceptarea i. ca disciplină universitară – apar atât ist. univ. cât și cele axate pe curentele naționale sau pe epocile importante (antic., ev. med., Renaștere, muzică modernă). Constituirea i. în sec. 19 a fost favorizată de „explozia” creatoare proprie romantismului (ceea ce a și imprimat acestui sec. o orgolioasă și izolaționistă autocontemplare) și de climatul obștesc în care s-a constituit o viziune istorică și despre istorie. Ideea unei creșteri valorice (având ca reper și ca etalon tocmai romantismul) a întărit convingerea existenței unui progres neîntrerupt în istorie. Dar evoluționismul acesta plat a fost părăsit deîndată ce i. a pășit în faza sa modernă, convingerea cercetătorilor fiind aceea a echilibrului existent între epoci și a pluralității culturilor. Ceva din imaginea acestui evoluționism s-a păstrat totuși în mentalitatea avangardei sec. 20, care argumentează necesitatea schimbării (radicale) prin inexorabila înlocuire una prin alta a epocilor creatoare în numele progresului neîntrerupt. Este tot atât de adevărat, însă, că, departe de a mai avea aceleași afinități și aptitudini de cunoaștere ca față de sec. 19, i. rămâne pretutindeni profund îndatorată epocii actuale, principala cauză a acestei situații constând în răsturnările radicale ale principiilor de creație, în succesiunea vertiginoasă a tehnicilor, ceea ce se răsfrânge, dacă nu negativ, în orice caz ca o frână asupra criteriilor de investigare istorică. ♦ Confundată cândva cu muzicologia* însăși, i. este și astăzi o disciplină prioritară în sistemul acesteia. Nu doar frecvența scrierilor de i. îndreptățește o atare afirmație ci și faptul că, în ipostaza ei actuală, i. sintetizezează o seamă dintre rezultatele oferite de arheologie, istorie și de istoria artelor, etnomuzicologie, psihologie muzicală,* analiză* a operei (coroborată cu „monumentul” și documentul sonor), organologie, sociologie, paleografie (biz., greg., orient.), aceste științe adiacente procurând i., pe de o parte, datele concrete, iar pe de alta, împrumutându-i metodele lor, chemate să întregească, prin complementaritate, metodologia generală. Împrumutul este, de altfel, reciproc, ceea ce este dovedit, de pildă, de etnomuzicologie, care, în folclorul* copiilor și adulților, a descoperit indicii ale începuturilor muzicii, în egală măsură profitabile pentru i. (pentru a nu mai vorbi de faptul că, datorită conservatorismului său folclorul poate pune la dispoziția i. suficiente relicve de artă muzicală, destinate să acopere petele albe de pe harta disciplinei prioritare); la rândul său, folclorul se străduiește, dincolo de oralitatea sa și de „scurtimea memoriei” produsului colectiv, să-și alcătuiască propria-i istorie. ♦ Și în România i. a debutat prin sporadice consemnări de fapte muzicale, la cronicari dar, mai ales, în relatările unor călători străini prin țările române. O dată cu apariția școlii naționale și cu cultivarea unei compoziții de tip occid., cu dezvoltarea artei interpretative, se afirmă interesul pentru biografie (Poslușnicu) dar și pentru istoria instituțiilor artistice (T.T. Burada). Istoria ca știință, ghidată de metode și de concepție unitară, se afirmă prin George Breazul, cel care coroborează sursele propriu-zis istorice cu cele oferite de folcloristică. El este cel care pune și bazele unei i. vechi, prin cercetarea izvoarelor ant. referitoare la traci și la muzicalitatea lor și atrage în același timp atenția asupra valorilor medievale ale muzicii din Transilvania ca și asupra acelora biz., ce trebuie integrate i. noastre profesionale. Luând ca punct de pornire această moștenire, cercetarea istorică actuală a acordat atenție etapei daco-romane și renascentiste (Tomescu), celei a ev. med. (Ciobanu, Moisescu, Barbu-Bucur), celei moderne (Vancea, Clemansa Firca, Valentina Sandu-Dediu, Irinel Anghel). Numeroase monografii, având ca obiect personalități artistice din toate timpurile, formații și instituții muzicale, furnizează lucrărilor de sinteză date indispensabile. Istorii generale privind muzica românească (Ghircoiașiu, Ghenea, Octavian L. Cosma, Brâncuși, Viorel Cosma, Elena Zottoviceanu) pornesc de la aceeași premisă a continuității epocilor stilistice și a complementarității culturilor ce și-au extins influența până pe teritoriul României, înfluență care, departe de a fi estompat trăsăturile muzicii autohtone, au contribuit la accentuarea acestora, la definirea originalității ei, în condițiile unui stimulator circuit al valorilor universale.

LEONARDESCU, Constantin (1846-1907, n. Craiova), filozof român. Prof. univ. la Iași. Membru al „Junimii”. Lucrări de psihologie și estetică influențate de pozitivism și evoluționism („Principii de psihologie”, „Principii de filozofia literaturei și a artei”).

LYELL [láil], Sir Chrales (1797-1875), geolog britanic. Prof la King’s College din Londra. În lucrarea sa „Principii de geologie” a formulat conceptul actualismului. Adept al evoluționismului, a combătut catastrofismul („Elemente de geologie”, „Vechimea omului”).

ORTOGENÉZĂ (< fr.; {s} orto- + gr. genesis „origine”) s. f. Teorie depășită conform căreia evoluția organismelor are loc pe baza anumitor direcții strict determinate. În opoziție cu evoluționismul darvinist, neagă rolul selecției naturale în adaptarea organismelor la condițiile de existență. A fost elaborată (1888) de zoologul german Th. G.H. Eimer.

SELECȚIONISM s. v. darwinism, evoluționism, transformism.

selecționism s. v. DARVINISM. EVOLUȚIONISM. TRANSFORMISM.

SPENCER [spensə], Herbert (1820-1903), filozof, sociolog și psiholog englez. Sistemul său filozofic este o încercare de generalizare a evoluționismului darwian în explicarea progresului în cunoaștere, morală și societate („Primele principii”). În plan politic, a susținut libertatea individului și s-a opus intervenției guvernamentale („Omul împotriva statului”). Fondator al așa-numitei „școli organice” în sociologie („Statistica socială”, „Fundamentele sociologiei”).

transformism sm [At: BARCIANU / E: fr transformisme] (Blg) Evoluționism (4).

TRANSFORMISM n. Concepție biologică care a precedat evoluționismul, potrivit căreia speciile de plante și de animale sunt într-un continuu proces de transformare. /<fr. transformisme

TRANSFORMISM s. (BIOL.) darvinism, evoluționism, (rar) selecționism.

TRANSFORMISM s.n. Concepție biologică potrivit căreia numeroasele specii vegetale și animale de astăzi provin, în urma unui îndelungat proces istoric natural, din cîteva specii, care au existat și care se deosebesc de speciile actuale; evoluționism. [Cf. fr. transformisme].

TRANSFORMISM s. n. Evoluționism.