ABATIZĂ ~e f. Obstacol constând din copaci doborâți și așezați cu vârfurile spre dușman. [G.-D. abatizei] /<fr. abattis

ADVERSAR s., adj. 1. s. concurent, rival, (înv.) împotrivitor, râvnaci. (Și-a întrecut toți ~ii la sprint.) 2. s., adj. v. dușman.

AGHIUȚĂ m. pop. Ființă imaginară, considerată drept spirit al răului; dușman principal al lui Dumnezeu; drac; diavol; satană. [Sil. a-ghi-u-] /<ngr. aghios

Aliat ≠ adversar, dușman

AMBUSCADĂ, ambuscade, s. f. 1. Acțiune de luptă în care inamicul este atacat prin surprindere. 2. Loc amenajat și ocupat de o subunitate militară, în scopul executării unui atac prin surprindere asupra dușmanului. – Din fr. embuscade.

AMBUSCADĂ ~e f. 1) Loc ascuns de unde inamicul este pândit pentru a-l ataca prin surprindere. 2) Acțiune de luptă constând în atacarea dușmanului prin surprindere. [G.-D. ambuscadei] /<fr. embuscade

ambuscadă (ambuscade), s. f. – 1. Acțiune de luptă în care inamicul este atacat prin surprindere. – 2. Loc amenajat de o unitate militară în scopul executării unui atac prin surprindere împotriva dușmanului. Fr. embuscade.

Amic ≠ dușman, inamic, vrăjmaș, potrivnic

ANTIREGALIST, -Ă adj., s.m. și f. (Luptător) împotriva regalității, dușman al regalității. [< anti- + regalist].

ANTIREPUBLICAN, -Ă adj., s. m. f. (dușman) al ideilor republicane. (< fr. antirépublicain)

ANTIREPUBLICAN, -Ă adj. (adesea s.) Împotriva ideilor republicane, dușman al republicii. [Cf. fr. antirépublicain].

ANTIUMANITAR, -Ă adj. Împotriva sentimentelor omenești; dușman al drepturilor și libertăților omului. [< anti- + umanitar].

ANTIUMANITAR, -Ă, antiumanitari, -e, adj. Care este împotriva sentimentelor omenești, dușman al drepturilor și al libertăților omului. [Pr.: -ti-u-] – Anti- + umanitar.

apăra (apăr, apărat), vb. – 1. A opri, a se împotrivi. 2. A ocroti, a păzi, a pune la adăpost. – 3. A feri, a ocoli, a eschiva. – Mr. apăr, istr. opăr. Lat. appărāre (Pușcariu 93; Candrea-Dens., 63; REW 534; DAR); cf. it. appararse, prov. apará, sp. aparar. Toate celelalte formațiuni romanice par neol. Evoluția semantică de la „a prepara”, sens propriu al cuvîntului lat., la „a opri” pare a fi anterioară rom., cf. sp. parar. De aici, trecerea la „a ocroti, a păzi” este firească, deoarece „a ocroti” ceva înseamnă „a opri” dușmanul; cf. sp. amparar și fr. défendre „a opri” și „a interzice”. Același sens în it. riparare „a opri”. calabr. apparari „a se pune la adăpost”. Der. apărare, s. f. (acțiunea de a apăra); apărat, s. n. (apărare); apărat, adj. (interzis); apărătoare, s. f. (evantai; dig de apărare; în general, orice obiect care protejează); apărătoare, s. f. (specie de mentă); apărător, s. m. (persoană care apără); apărătură, s. f. (obstacol,; tărie, forță); neapărat, adj. (fără protecție, descoperit); neapărat, adv. (inevitabil, obligatoriu; neîndoios, sigur).

APĂRA vb. 1. a feri, a ocroti, a păzi, a proteja, (livr.) a prezerva, a salvgarda, (astăzi rar) a scuti, (înv. și pop.) a oblădui, (înv. și reg.) a ocoli, (înv.) a veghea, (fig.) a acoperi. (Să-i ~ de primejdie.) 2. (grecism înv.) a (se) diafendisi. (Se ~ împotriva dușmanului.) 3. (înv. și pop.) a ține. (A ~ multă vreme cetatea.) 4. (JUR.) (înv.) a sprijini. (L-a ~ în proces.) 5. v. pleda. 6. v. dezvinovăți.

ARMATĂ s. (MIL.) 1. oaste, oștire, putere, trupe (pl.), (înv. și reg.) armadă, șirag, tabără, (înv.) armie, ordie, ostășime, oștime, silă, tărie, (fig.) sabie. (Orașul a fost cucerit de ~ dușmană.) 2. militărie, (înv. și pop.) ostășie, (reg.) miliție, (Transilv.) cătănie, (înv.) voinicie. (Merge la ~.) 3. militărie, stagiu, serviciu militar, (pop. și fam.) cătănie, (înv.) oștenie, soldăție. (Își face ~ la...)

ARMĂ ~e f. 1) Unealtă sau mașină care servește pentru atac, pentru apărare, la vânat sau în unele probe sportive. ~ atomică. ~ chimică. ◊ ~ albă armă destinată luptei corp la corp (de exemplu: baioneta, cuțitul, pumnalul, sabia etc.). ~ de foc armă pentru încărcarea căreia se folosește pulbere explozivă (de exemplu: pușca, tunul, revolverul etc.). A fi (sau a se afla) sub ~e a face serviciul militar. A depune ~ele a) a se preda dușmanului; a se declara învins; b) a se lăsa bătut; a ceda. 2) Unitate de trupe specializate pentru un anumit fel de luptă. 3) fig. Mijloc pus în serviciul unui scop. ◊ A bate pe cineva cu propriile lui ~e a învinge pe cineva cu propriile lui argumente. [G.-D. armei] /<lat. arma, fr. arme

ASEDIA vb. a împresura, a încercui, a înconjura, (înv. și reg.) a ocoli, (înv.) a închide, a înveriga. (~ cetatea; îl ~ pe dușman.)

ASUPRA prep. 1. (local) deasupra, peste. (Se apleacă ~ lui.) 2. (local) către, înspre, la, spre, (înv.) despre, între, supra. (Își ațintește privirea ~ noastră.) 3. contra, împotriva, (înv.) către, despre, spre. (Pornește ~ dușmanilor.) 4. despre. (Studiu ~ atomi.)

ATACA vb. 1. v. asalta. 2. (MIL.) a izbi, a lovi, (înv.) a tăia. (~ flancurile armatei dușmane.) 3. a agresa, a agresiona. (L-au ~ golanii.) 4. v. vătăma. 5. a mânca, a roade. (Rugina ~ fierul).

BALISTĂ, baliste, s. f. Mașină de război folosită în antichitate la aruncarea de bolovani, de butuci etc. asupra (obiectivelor) dușmanului. – Din lat. ballista, it. balista, fr. baliste.

BALISTĂ ~e f. (în antichitate) Mașină de război pentru aruncarea de bolovani, sulițe, proiectile etc. asupra dușmanului; catapultă. /<lat. ballista, fr. baliste

BATE, bat, vb. III. I. 1. Tranz. și refl. A (se) lovi, a (se) izbi repetat și violent (cu palma, cu pumnul, cu bățul, cu biciul etc.) A bate peste obraji, peste gură, peste picioare. A bate la palmă, la tălpi, la spate. A bate în cap. ◊ Expr. (Tranz.) A fi bătut în cap = a fi îndobitocit de loviturile primite în cap. Bătut în cap = prost, nebun, țicnit. (Refl.) A se bate cu pumnii în piept = a se mândri, a se fuduli; a face caz de ceva. ♦ Tranz. A atinge, a lovi ușor cu palma umărul, mâna sau spatele cuiva spre a atrage atenția, a-l reconforta sau a-i arăta bunăvoința; a lovi în același fel o parte a corpului unui animal spre a-l liniști sau a-l mângâia. ◊ Expr. A bate pe cineva la cap sau a bate capul cuiva = a cicăli, a plictisi pe cineva cu vorba. (Refl. recipr.) A se bate pe burtă cu cineva = a fi într-o intimitate familiară cu cineva. A bate palma (sau, arg., laba) cu cineva = a da mâna cu cineva; p. ext. a încheia cu cineva o tranzacție, dând mâna cu el în semn de învoială. 2. Tranz. A învinge un adversar într-un joc, la un concurs (sportiv); a birui un dușman în luptă, în război. ◊ Expr. A bate un record (sportiv) = a depăși un record (sportiv). ♦ Refl. A se lupta, a se război. ◊ Loc. vb. (Refl. recipr.) A se bate în duel = a se duela. ◊ Expr. A se bate cap în cap = a fi în opoziție, în contradicție, a nu se potrivi. Se bate ziua cu noaptea = se luminează de ziuă sau amurgește. 3. Tranz. A lovi, a izbi repetat (cu un instrument potrivit) un obiect, un material etc. în diverse scopuri. Gospodina bate covoarele. Bate fierul până-i cald. ◊ Loc. vb. (Fam.) A bate la mașină = a dactilografia. A bate la ochi = a frapa (1). ◊ Expr. A bate bani = a fabrica monede de metal. A bate monedă = a) a fabrica monede de metal; b) a insista asupra erorii cuiva, în defavoarea lui. A bate toba = a spune peste tot un secret (intim) încredințat de cineva. A bate o carte = a juca o carte de joc. A bate tactul (sau măsura) = a lovi (ușor) un obiect cu mâna sau a imita lovirea lui în ritmul unei bucăți muzicale sau al unui vers. A bate mult drum (sau multă cale) = a parcurge o distanță lungă. A bate podurile = a vagabonda. A bate (pasul) pe loc = a nu realiza nici un progres într-o acțiune, a nu înainta într-o problemă. A bate câmpii = a spune cu totul altceva decât ceea ce se discută, a divaga, a vorbi aiurea. ♦ A fixa un obiect țintuindu-l de ceva. A bătut tablourile pe pereți. Bătuse capacul lăzii în cuie. ♦ A freca învârtind și lovind de pereții unui vas. Batem albușurile până se fac spumă. Bate untul în putinei. ♦ A freca, a apăsa producând bășici, răni sau bătături. Mă bate un pantof. ♦ (La războiul de țesut) A presa cu spata firele din băteală. II. Intranz. 1. A izbi în ceva făcând zgomot; a ciocăni (la poartă, la ușă, la fereastră). Valurile bat de zidurile cetății. Cine bate oare la fereastra mea? ◊ Expr. A bate la ușa cuiva = a veni la cineva spre a-i cere un ajutor material. A bate din picioare = a tropăi. A bate din (sau în) palme = a aplauda. A bate din gură degeaba (sau în vânt) = a vorbi în zadar, a trăncăni. 2. A face o mișcare (relativ regulată). ◊ Expr. A bate din aripi = (despre păsări) a face mișcarea de zbor lovind aerul cu aripile. A bate mătănii = a îngenunchea și a atinge fruntea cu pământul de mai multe ori la rând, în semn de pocăință sau de cucernicie. ♦ (Despre organe sau părți ale corpului omenesc) A avea pulsații ritmice; a palpita, a zvâcni. Îi bate inima de frică. Îmi bat tâmplele. ◊ Refl. Mi se bate ochiul drept. ♦ (Despre un motor sau un organ de motor) A funcționa dereglat, scoțând zgomote anormale. 3. (Despre arme de foc) A trage, a trimite proiectilul până la o anumită distanță, până într-un anumit punct. O pușcă veche care nu mai bătea decât la 100 de pași. ♦ (Înv.) A bombarda. ♦ (Reg.; despre câini) A lătra. ♦ Intranz. și tranz. (Despre aștri) A atinge (ceva) cu razele. Pune-ți pălăria, să nu te bată soarele la cap. ♦ (Despre ape) A se izbi (de maluri etc.). 4. A face aluzie critică la ceva. Bate în ciocoi. ◊ Expr. A-și bate joc de cineva (sau de ceva) = a) a lua în derâdere pe cineva; b) a necinsti, a viola o fată, o femeie. 5. (Despre vânt) A sufla. 6. (Despre ploaie, grindină, brumă) A cădea (lovind) peste semănături, livezi etc. 7. (În expr.) A bate în retragere = a) a se retrage din luptă; b) a retracta cele spuse mai înainte. 8. (Despre culori) A se apropia de..., a avea o nuanță de... Bate în albastru. III. Intranz. și tranz. A emite zgomote ritmice care indică ceva. ♦ (Înv.; despre telegraf) A emite țăcănitul prin care se transmit mesajele telegrafice. ◊ Expr. (Tranz.) A bate o telegramă (sau o depeșă) = a da, a transmite o telegramă. ♦ (Despre un clopot, un ceasornic, despre toacă etc.) A emite sunete ritmice cu o anumită semnificație. – Lat. batt(u)ere.

BĂJENAR, băjenari, s. m. Persoană care își părăsea vremelnic casa, provincia sau patria din pricina invaziilor dușmane, a persecuțiilor politice sau a asupririi. [Var.: bejănar, bejenar s. m.] – Băjeni + suf. -ar.

BĂJENI, băjenesc, vb. IV. Refl. și intranz. A-și părăsi vremelnic casa, provincia sau patria din cauza invaziilor dușmane, a persecuțiilor politice sau a asupririi; a băjenări. [Var.: bejăni, bejeni vb. IV] – Din băjenie (derivat regresiv).

BĂJENIE ~i f. 1) Fugă în masă a populației, cauzată de năvălirea dușmanilor, de persecuții politice etc.; pribegie. * Vremuri de ~ vremuri de restriște. 2) Timp petrecut în situația de băjenar; pribegie. 3) Mulțime de băjenari. [Art. bejenia; G.-D. băjeniei; Sil. -ni-e] /<sl. bĕžanije

BĂJENIE, băjenii, s. f. Fugă (vremelnică) a populației din cauza invaziilor dușmane, a persecuțiilor politice sau a asupririi; timpul petrecut în această situație; băjenărie, băjenărit. [Var.: bejanie, bejenie s. f.] – Din sl. bĕžanije.

BIBLIOFOB, bibliofobi, s. m. Dușman al cărților. [Pr.: -bli-o-] – Din germ. Bibliophobe, engl. bibliophob.

BIBLIOFOB, -Ă s. m. f. dușman al cărților. (< germ. Bibliophobe, engl. bibliophob)

BIBLIOFOB s.m. Dușman al cărților. [< germ. Bibliophobe].

BIBLIOFOB ~i m. Persoană care urăște cărțile; dușman al cărților. [Sil. -bli-o-] /<germ. Bibliophobe

A BIRUI birui tranz. 1) (dușmani, adversari etc.) A înfrânge într-o luptă sau într-o întrecere; a bate; a învinge. 2) rar (acțiune greu de realizat) A duce la bun sfârșit; a scoate la capăt; a isprăvi; a termina; a sfârși; a încheia. 3) fig. (stări, sentimente) A face să nu se manifeste; a învinge. ~ frica. [Sil. -ru-i] /<ung. birni

BIRUI, birui, vb. IV. Tranz. 1. A învinge, a înfrânge, a bate (un dușman, un adversar etc.) ♦ Fig. A(-și) înfrâna, a(-și) stăpâni un sentiment, o pasiune etc. ♦ Fig. A fi stăpânit, copleșit de un sentiment, de o emoție etc. 2. (Pop., mai ales în construcții negative) A fi în stare, a putea, a ajunge (să...). – Din magh. birni.

BIRUI vb. 1. a bate, a înfrânge, a întrece, a învinge, (pop.) a dovedi, a prididi, a rămâne, a răpune, a răzbi, a supăra, (înv. și reg.) a supune, (înv.) a dobândi, a frânge, a pobedi, a răzbate, a sparge, a tâmpi, a vinci. (Îi ~ pe dușmani) 2. v. izbândi. 3. v. depăși. 4. v. stăpâni. 5. v. răzbi.

BRULOT s. n. 1. (ant.) mașină de război cu care se lansau torțe aprinse. 2. vechi vas de război cu materiale inflamabile aprinse, împinse către corăbiile dușmane. (< fr. brûlot)

ceambur (ceambururi), s. n. – Expediție în scop de jaf într-o țară dușmană, incursiune, năvală. Cuvînt oriental, cf. tc. çapul „incursiune” (Șeineanu, II, 121; DAR); lipsește însă etimonul direct numai dacă nu este rut. çambul, pol. czambul. Sec. XVII, înv.

CENTURĂ s.f. 1. Curea lată de piele, de pînză etc., folosită mai ales de militari; centiron. ◊ Centură de salvare = dispozitiv format din corpuri plutitoare care se fixează în jurul taliei, servind la menținerea unei persoane la suprafața apei fără să înoate; colac de salvare. 2. Cingătoare. ◊ Centură pelviană = oasele bazinului. ♦ (Sport) a) Linie imaginară la nivelul ombilicului sub care nu sunt permise loviturile la box; b) procedeu tehnic de prindere a mijlocului adversarului cu mîinile la lupte. 3. (Mil.) Centură de fortificații = zonă fortificată aflată la o distanță potrivită pentru a le feri de focul armelor grele ale unui eventual dușman; cale ferată de centură = cale ferată care înconjură un oraș. 4. Fîșie continuă de table de oțel care formează bordajul unei nave. 5. Grindă orizontală din beton armat, rezemată pe toată lungimea ei pe zidurile exterioare ale unei clădiri, avînd rolul de a le lega între ele. 6. Cadru de formă circulară. 7. Centuri de radiație = zone de grosime variabilă, care înconjură Pămîntul, caracterizate printr-un nivel ridicat de radiație corpusculară ionizată. [< fr. ceinture].

CENTURĂ s. f. 1. curea lată purtată peste îmbrăcăminte. ♦ ~ de salvare = dispozitiv din corpuri plutitoare care se fixează în jurul taliei, servind la menținerea unui naufragiat la suprafața apei. 2. parte a scheletului care leagă membrele de trunchi (omoplatul și clavicula, bazinul). ◊ (sport) a) linie imaginară la nivelul ombilicului sub care nu sunt permise loviturile la box; b) procedeu tehnic de prindere a mijlocului adversarului cu mâinile, la lupte. 3. cingătoare. ♦ ~ de castitate = bandaj închis cu lacăt, în trecut, pentru protejarea castității femeilor; ~ de siguranță = dispozitiv care împiedică pe pasagerii unui avion sau automobil de a fi proiectați înainte, în caz de accident. 4. fiecare din gradele de calificare a celor care practică arte marțiale. 5. ceea ce înconjură un lucru, un loc etc. ♦ ~ de fortificații = zonă fortificată aflată la o distanță potrivită pentru a fi ferită de focul armelor grele ale unui eventual dușman; linie de ~ = cale ferată, șosea care înconjură un oraș. ◊ ansamblu de plantații în jurul unui oraș sau de separare a unor zone ale acestuia. 6. fâșie continuă de table de oțel care formează bordajul unei nave. 7. grindă orizontală din beton armat, rezemată pe zidurile exterioare ale unei construcții, pentru a le lega între ele. 8. cadru de formă circulară. 9. ~i de radiații = fiecare dintre cele două zone de radiație corpusculară ionizată, de grosime variabilă, care înconjură Pământul. (< fr. ceinture)

COADĂ, cozi, s. f. 1. Apendice terminal al părții posterioare a corpului animalelor vertebrate; smoc de păr sau de pene care acoperă acest apendice sau care crește în prelungirea lui. ◊ Expr. A da din coadă = (despre oameni; fam.) a se linguși pe lângă cineva; a se bucura. A-și vârî (sau băga) coada (în ceva) = a se amesteca în chestiuni care nu-l privesc. Își vâră (sau și-a vârât, își bagă, și-a băgat etc.) dracul coada (în ceva), se spune când într-o situație se ivesc neînțelegeri sau complicații (neașteptate). A călca (pe cineva) pe coadă = a jigni, a supăra (pe cineva). A pune coada pe (sau la) spinare = a pleca (pe furiș), a o șterge (lăsând lucrurile nerezolvate). Cu coada între picioare = (despre oameni) umilit, rușinat; fără a fi reușit. (Pop.) A-și face coada colac = a se sustrage de la ceva. A trage mâța (sau pe dracul) de coadă = a o duce greu din punct de vedere material, a face cu greu față nevoilor minime de trai. (Get-beget) coada vacii = neaoș; vechi, băștinaș; de origine rurală. (Fam.) A prinde prepelița (sau purceaua) de coadă = a se îmbăta. ♦ Partea dindărăt, mai îngustă, a corpului unor animale (a peștelui, a șarpelui, a racului etc.). 2. Păr (de pe capul femeilor) crescut lung și apoi împletit; cosiță. 3. Parte a unei plante care leagă fructul, frunza sau floarea de tulpină sau de creangă. V. peduncul. 4. Partea dinapoi (prelungită sau care se târăște pe jos) a unor obiecte de îmbrăcăminte (mai ales a celor purtate de femei); trenă. ◊ Expr. A se ține de coada cuiva sau a se ține (sau a umbla) coadă după cineva = a fi nedespărțit de cineva, a se ține cu insistență și pretutindeni de cineva. ♦ Prelungire luminoasă a cometelor. ♦ Fâșie foarte îngustă din cârpe (înnodate) sau din hârtie care se atârnă de partea de jos a unui zmeu spre a-i menține echilibrul în aer. 5. Parte a unui instrument sau a unui obiect de care se apucă cu mâna; mâner. ◊ Expr. A lua (sau a apuca ceva) de coadă = a se apuca de treabă, a începe (ceva). A-și vedea de coada măturii (sau tigăii) = a se ocupa (numai) de treburile gospodărești. Coadă de topor = persoană care servește drept unealtă în mâna dușmanului. 6. Partea terminală a unui lucru sau, p. gener., a unui fenomen, a unei perioade de timp etc.; bucată de la capătul unui lucru; sfârșit, extremitate. ◊ Loc. adv. La (sau în) coadă = pe cel din urmă loc sau printre ultimii (într-o întrecere, la școală etc.). De la coadă = de la sfârșit spre început. ◊ Expr. A nu avea nici cap, nici coadă = a nu avea nici un plan, nici o ordine; a fi fără înțeles, confuz. ♦ Coada ochiului = marginea, unghiul extern al ochiului. ♦ Partea unde se îngustează un lac, un iaz etc.; loc pe unde se scurge apa dintr-un râu în heleșteu. 7. Șir (lung) de oameni care își așteaptă rândul la ceva, undeva. ◊ Expr. A face coadă = a sta într-un șir (lung) de oameni, așteptând să-i vină rândul la ceva, undeva. 8. Compuse: coada-calului = a) nume dat mai multor plante erbacee caracterizate prin două tipuri de tulpini: una fertilă și alta sterilă; barba-ursului (Equisetum); b) plantă erbacee acvatică cu frunze liniare și cu flori mici, verzui (Hippuris vulgaris); coada-cocoșului = nume dat mai multor specii de plante erbacee cu flori albe, întrebuințate în medicina populară (Polygonatum); coada-mielului = a) plantă erbacee cu frunze lucitoare și cu flori violete (Verbascum phoeniceum); b) mică plantă erbacee cu tulpina întinsă pe pământ, cu flori de culoare albastru-deschis cu vinișoare mai întunecate (Veronica prostrata); coada-mâței = plantă erbacee cu flori mici, roz (Leonurus marrubiastrum); coada-mâței-de-baltă = nume dat mai multor specii de mușchi de culoare albă-gălbuie, care cresc prin locurile umede și contribuie la formarea turbei (Sphagnum); coada-racului = plantă erbacee cu flori mari de culoare galbenă (Potentilla anserina); coada-șoricelului = plantă erbacee medicinală cu frunze penate, păroase, cu flori albe sau trandafirii (Achillea millefolium); coada-vacii = a) plantă erbacee țepoasă, înaltă, cu frunze lanceolate și cu flori albe, dispuse în spice (Echium altissimum); b) plantă erbacee cu flori violete sau roșietice (Salvia silvestris); coada-vulpii = plantă erbacee cu frunze lucioase pe partea inferioară, cu flori verzi dispuse în formă de spic, folosită ca furaj (Alopecurus pratensis); coada-zmeului = plantă veninoasă cu tulpina târâtoare și cu fructele în forma unor bobițe roșii, care crește prin mlaștini (Calla palustris); coada-rândunicii = numele a doi fluturi mari, frumos colorați, care au câte o prelungire în partea posterioară a aripilor (Papilio machaon și podalirius). [Pl. și: (2) coade] – Lat. coda (= cauda).

COADĂ cozi f. 1) (la animale) Parte terminală a coloanei vertebrale. ◊ A da din ~ a se linguși pe lângă cineva. A-și vârî (sau a-și băga) ~a a) a se amesteca în treburile altora; b) a se strecura peste tot. A călca pe cineva pe ~ a trezi mânia cuiva; a supăra. A pune ~a pe spinare a fugi de răspundere; a pleca lăsând toate în voia soartei. A pleca (sau a fugi sau a se duce) cu ~a între picioare (sau între vine) a pleca rușinat, fără a obține nimic. A scăpa scurt de ~ a ieși dintr-o încurcătură cu urmări neplăcute. A-i atârna cuiva ceva de ~ a-i atribui cuiva o vină; a-l acuza (pe nedrept) de ceva. A trage mâța de ~ a o duce greu; a trăi în sărăcie. Minciună cu ~ minciună mare. A umbla (sau a se ține) ~ după cineva a fi nedespărțit de cineva. 2) (la păsări) Smoc de pene de pe prelungirea coloanei vertebrale. ◊ A căuta ~a prepeliței a căuta ceea ce nu există. 3) (la pești, șerpi etc.) Partea posterioară a corpului. 4) Păr lung și des, împletit; cosiță. ◊ A împleti ~ (sau cosiță) albă a rămâne fată bătrână, nemăritată. 5) (la flori, fructe sau frunze) Formație vegetală prin care floarea sau fructul se leagă de ramură; peduncul. ~ de cireașă. ◊ Cozi de ceapă vârfurile tulpinii de ceapă verde. ~a-șoricelului plantă erbacee cu flori albe sau trandafirii, întrebuințate în medicină. 6) Partea alungită de la spatele unei rochii (care se târăște); trenă. 7) Parte a unui obiect de care se apucă cu mâna. ~a sapei. ◊ ~ de topor om care servește drept unealtă în mâna dușmanului; trădător. 8) rar Partea cu care se termină ceva; bucată de la sfârșitul unui lucru; margine; capăt; extremitate. ◊ ~a ochiului unghiul extern al ochiului. La (sau în) ~ pe ultimul loc. De la ~ de la sfârșit spre început. 9) Șir (lung) de oameni care își așteaptă rândul la ceva sau undeva. 10) astr.: Stea cu ~ cometă. ~ de cometă prelungire luminoasă a cometei. /<lat. coda

COALIZA vb. a se uni. (S-au ~ împotriva dușmanului comun.)

COALIZA, coalizez, vb. I. Refl. recipr. (Despre state, partide, clase sociale, persoane) A se uni, a se alia împotriva unui dușman comun sau în scopul unei acțiuni comune; a forma o coaliție. [Pr.: co-a-] – Din fr. coaliser.

COLABORAȚIONISM s.n. Colaborare cu dușmanul (mai ales cu naziștii în cel de-al doilea război mondial); trădare de patrie. [Pron. -ți-o-. / < fr. collaborationnisme].

COLABORAȚIONISM s. n. colaborare cu dușmanul; trădare de patrie. (< fr. collaborationnisme)

COLABORAȚIONIST, -Ă s.m. și f. Cel care colaborează cu dușmanul; trădător de patrie. [< fr. collaborationniste].

COLABORAȚIONIST, -Ă s. m. f. cel care colaborează cu dușmanul aflat pe teritoriul propriei patrii. (< fr. collaborationniste)

COLOANĂ s. f. 1. stâlp cilindric de piatră, marmură etc. destinat să susțină un antablament. ♦ formație cu aspect de stâlp apărută în peșteri prin unirea unei stalactite cu o stalagmită. ◊ coloană vertebrală = șira spinării. ♦ parte dintr-un catarg care iese deasupra punții. 2. masă a unui fluid care ia formă cilindrică atunci când este închisă într-un tub sau când țâșnește cu putere dintr-o conductă. 3. secțiune verticală a unei pagini tipărite sau manuscrise. ♦ rubrică (într-un formular, într-un registru etc.). 4. șir vertical de cifre. 5. denumire a mai multor aparate în chimie și în industria chimică, dintr-o manta verticală, cilindrică, de metal etc., conținând materiale absorbante, filtrante etc. 6. convoi de oameni, animale, vehicule, nave, care merge rânduit în șiruri paralele în adâncime. ◊ coloana a cincea = grup de trădători în slujba dușmanului, care organizează diversiuni, acte de sabotaj etc. pentru a dezorganiza spatele frontului. 7. (cinem.) coloană sonoră = ansamblu de sunete care însoțește imaginile unui film. (<fr. colonne)

CONTRA prep., adv. 1. prep. asupra, împotriva, (înv.) către, despre, spre. (Pornește ~ dușmanilor.) 2. prep. împotriva, pentru. (Medicament ~ hepatitei.) 3. prep. contrar, împotriva. (~ părerii cuvenite.) 4. adv. împotrivă, (înv. și reg.), potrivă. (Votează ~.) 5. prep. pentru. (Îți dau cincizeci de lei ~ un timbru.)

CRENEL ~uri n. 1) Deschizătură îngustă în partea superioară a zidului unei cetăți sau a unui turn de apărare prin care se urmăreau mișcările dușmanilor și se trăgeau proiectile asupra lor. 2) Deschizătură îngustă în parapetul unei tranșee sau în zidul unei fortificații, prin care se execută trageri cu arme automate. /<engl. crenel, fr. créneau

CUȚIT, cuțite, s. n. 1. Instrument de tăiat, format dintr-o lamă metalică și dintr-un mâner, având numeroase și variate întrebuințări în gospodărie, în atelier etc. ◊ Expr. A avea pâinea și cuțitul (în mână) = a avea la îndemână toată puterea, toate mijloacele. A fi (certat) la cuțite sau a se avea la cuțite (cu cineva) = a fi sau a ajunge dușman neîmpăcat (cu cineva), a se urî (cu cineva). A pune (cuiva) cuțitul în gât = a sili (pe cineva) să facă ceva. A-i ajunge (cuiva) cuțitul la os = a ajunge la capătul puterilor; a fi într-o situație dificilă, precară. (A fi) pe (o) muchie de cuțit = (a se afla) într-o situație gravă, dificilă, la un pas de nenorocire. A-i da (cuiva) un cuțit prin inimă = a simți o durere adâncă. ♦ Instrument de os, de metal etc. asemănător cu un cuțit (1), cu care se taie hârtie sau foile unei cărți. ♦ Bisturiu; p. ext. operație, intervenție chirurgicală. 2. Piesă tăioasă de metal la diverse mașini sau unelte. ◊ Cuțit de plug = parte a plugului, care taie brazda în plan vertical, fiind situată înaintea trupiței. 3. Piesă principală a cântarului, sensibilă la cea mai ușoară atingere, care indică greutatea unui corp. 4. Piesă componentă a unor aparate de conectare, care realizează o legătură electrică. 5. (Zool.; în sintagma) Cuțit-de-mare = lamelibranhiat cu valvele de forma plăselelor de briceag, care trăiește în Marea Neagră (Solen marginatus). – Probabil lat. *acutitus (< acutire < acutus).

CUȚIT ~e n. 1) Instrument de tăiat constând dintr-o lamă ascuțită și un mâner. ◊ A fi la ~e cu cineva a fi dușman neîmpăcat cu cineva. A-i ajunge cuiva ~ul la os a nu mai putea suporta ceva. A avea pâinea și ~ul în mână a avea la dispoziție toate mijloacele pentru a face ceva. A pune cuiva ~ul la (sau în ) gât a forța pe cineva să facă ceva. A fi pe muchie de ~ a se afla în situație critică. 2) Piesă care taie la diverse mașini sau unelte. /<lat. cotitus

DECLARAT, -Ă, declarați, -te, adj. Mărturisit, vădit. Un dușman declarat. – V. declara.

DEMON ~i m. 1) (în credințe politeiste din antichitate) Ființă divină (bună sau rea); spirit; duh. 2) (în creștinism) Ființă imaginară considerată ca simbol al răului și ca dușman al lui Dumnezeu și al omenirii; diavol: satană. 3) fig. Ființă cu apucături rele; satană. 4) pop. Persoană (mai ales copil) vioaie și sprintenă. 5) (în creațiile romanticilor) Personificare a răzvrătirii și a eroismului. /<ngr. démonas

DIAVOL ~i m. 1) Ființă imaginată drept spirit al răului; dușman principal al lui Dumnezeu și al omenirii; drac; satană. 2) fam. Persoană, mai ales copil, îndrăzneț, vioi și obraznic. [Sil. di-a-] /<sl. dijavolu

DIHOR, dihori, s. m. Mamifer carnivor de mărimea unei pisici, cu corpul lung, cu picioarele scurte și cu blană cafenie, care se apără de dușmani răspândind un miros urât (Putorius putorius). [Acc. și: dihor] – Probabil din sl. *dyhorŭ.

DISTRUGE vb. 1. a devasta, a nimici, a pârjoli, a prăpădi, a pustii, (reg.) a pustului, (înv.) a sfârși, a strica. (Dușmanii au ~ tot ce le-a ieșit în cale.) 2. a desființa, a lichida, a nimici, a prăpădi, (fig.) a topi. (I-a ~ pe toți.) 3. v. masacra. 4. v. nimici. 5. a nimici, a rade, a zdrobi, (înv. și reg.) a sparge, (fig.) a pulveriza, a șterge. (A ~ cetatea.) 6. a (se) nenoroci, a (se) prăpădi, (înv. și reg.) a (se) ticăloși, (fig.) a (se) ruina. (Băutura l-a ~.) 7. v. vătăma. 8. v. mistui. 9. a (se) nimici, a (se) prăpădi, a (se) strica. (Ploaia a ~ recolta.) 10. a nimici, (fig.) a sfărâma, a ucide, a zdrobi. (I-a ~ toate visurile.) 11. a (se) mânca, a (se) roade. (Moliile au ~ haina.)

DISTRUGERE s. 1. devastare, nimicire, pârjolire, pustiire, (înv.) risipă. (~ regiunii de către dușman.) 2. v. masacrare. 3. v. nimicire. 4. nimicire, zdrobire, (înv. și reg.) spargere. (~ Gomorei și a Sodomei.) 5. (fig.) ruinare. (~ sănătății.) 6. nimicire, prăpădire, stricare. (~ recoltei din cauza ploilor.)

DISTRUS adj. 1. devastat, nimicit, pârjolit, pustiit. (Un teritoriu ~ în urma războiului.) 2. v. nimicit. 3. nimicit, potopit, prăpădit, zdrobit, (înv. și pop.) risipit, (pop.) zdrumicat, (înv.) stropșit. (Dușmanul zăcea ~.) 4. v. nimicit. 5. (fig.) ruinat. (Cu sănătatea ~.)

DRAC ~ci m. (în religia creștină) Ființă imaginată drept spirit al răului; dușman principal al lui Dumnezeu și al omenirii; diavol; demon; satană. ◊ A se teme ca ~cul de tămâie a se teme foarte tare de ceva sau de cineva. E tot un ~ e totuna; este același lucru. A face pe ~cul în patru a face tot ce se poate; a pune totul în joc. Pe ~cul se spune pentru a arăta neîncrederea sau pentru a tăgădui ceva. Parcă-i ~cul pe uscat se spune despre cineva foarte urât. A trage pe ~cul de coadă a fi foarte sărac; a o duce foarte greu. Și-a băgat ~cul coada între ei se spune când între prieteni se stârnește o vrajbă neașteptată. Nu-i ~cul atât de negru lucrurile nu stau atât de rău cum se pare. A fi ~cul gol (sau împelițat) a) a fi rău; b) a fi foarte isteț. A vedea pe ~cul (sau a da de ~cul) a o păți. Salba (sau poama) ~cului om ticălos. A se uita (la cineva) ca la ~cul a se uita la cineva cu dușmănie sau cu frică. A avea ~ci (a fi cu ~ci, a fi plin de ~ci) a) a fi om rău; b) a fi neastâmpărat, zvăpăiat. Unde și-a înțărcat ~cul copiii (sau la ~cul în praznic) foarte departe; într-un loc pe care nu-l știe nimeni. Buruiana (sau iarba) ~cului tutun. A căuta pe ~cul a-și face singur neplăceri. A scăpa de ~cul și a da peste tată-său a ajunge din rău în mai rău. A da (sau a lăsa) ~cului a nu se mai interesa de cineva sau de ceva; a lăsa la voia întâmplării. A nu avea nici pe ~cul a fi sănătos. Al ~cului! (sau ptiu, ~ce) se spune când ești cuprins de uimire. Lucrul ~cului afacere necurată. Și pe ~cul orice. Ce ~cul! se spune când ești nedumerit de ceva. Să-l ia ~cul (ducă-se ~cului) se spune pentru a exprima indignarea față de acțiunile cuiva sau față de o situație. /<lat. draco

Dușman ≠ aliat, amic, prieten

DUȘMAN, -Ă, dușmani, -e, s. m. și f., adj. 1. (Persoană) care are o atitudine ostilă, răuvoitoare față de ceva sau de cineva, care urăște ceva sau pe cineva; vrăjmaș. 2. Inamic (1) (în război). [Acc. și: (reg.) dușman] – Din tc. düșman.

DUȘMAN¹ ~ă (~i, ~e) 1) v. DUȘMĂNOS. 2) Care ține de dușman; propriu dușmanului. /<turc. düșman

dușman (-ni), s. m. – Inamic, vrăjmaș. – Mr. dusman. Tc. (per.) düșmen (Roesler 591; Miklosich, Türk. Elem., I, 288; Șeineanu, II, 165; Lokotsch 554; Ronzevalle 90), cf. alb., bg., sb. dušman. – Der. dușmancă, s. f. (inamică, vrăjmașă); dușmănesc, adj. (privitor la dușmani; dușmănos); dușmănește, adv. (cu dușmănie, ostil); dușmănos, adj. (ostil); dușmăni, vb. (a fi ostil; a urî; a învrăjbi); dușmănie, s. f. (vrăjmășie); îndușmăni, vb. (a învrăjbi).

DUȘMAN² ~ă (~i, ~e) m. și f. 1) Fiecare dintre persoanele care sunt legate printr-un sentiment de dușmănie reciprocă, privite în raport una față de alta; vrăjmaș; inamic. ~ de moarte. 2) Fiecare dintre părțile beligerante implicate într-un conflict armat, privite în raport una față de alta; inamic; vrăjmaș. /<turc. düșman

DUȘMAN s., adj. adversar, inamic, potrivnic, vrăjmaș, (pop.) pizmaș, pizmuitor, (înv. și reg.) pizmătar, pizmătareț, (înv.) neamic, neprieten, nepriitor, pârâș, sculător. (Armata ~; e un ~ de temut.)

dușman s. m., adj. m., pl. dușmani; f. sg. dușmană, pl. dușmane

DUȘMANCĂ, dușmance, s. f. Dușmană. – Dușman + suf. -că.

DUȘMĂNESC, -EASCĂ, dușmănești, adj. (Înv.) Al dușmanilor, privitor la dușmani. ♦ Dușmănos. – Dușman + suf. -esc.

DUȘMĂNESC ~ească (~ești) Care este caracteristic pentru dușmani; de dușman; vrăjmășesc; inamic. /dușman + suf. ~esc

DUȘMĂNEȘTE adv. În mod ostil, cu dușmănie, ca un dușman. – Dușman + suf. -ește.

DUȘMĂNEȘTE adv. În felul dușmanilor; ca dușmanii. /dușman + suf. ~este

A DUȘMĂNI dușmănesc tranz. A trata ca pe un dușman; a vrăjmăși. /Din dușman

A SE DUȘMĂNI mă ~esc intranz. A se afla în relații de dușmănie (unul cu altul); a trăi în vrajbă; a se vrăjmăși; a se uri; a se învrăjbi; a se dezbina. /Din dușman

DUȘMĂNI, dușmănesc, vb. IV. Tranz. și refl. recipr. A avea sentimente de ură față de cineva (sau de ceva); a (se) urî. – Din dușman.

DUȘMĂNIE f. Atitudine răuvoitoare, față de cineva; vrăjmășie; ostilitate; vrajbă; ură. [Art. dușmănia; G.-D. dușmăniei; Sil. -ni-e] /dușman + suf. ~ie

DUȘMĂNIE, dușmănii, s. f. Sentiment de ură față de cineva sau de ceva; relații pline de ură între persoane; vrăjmășie. – Dușman + suf. -ie.

DUȘMĂNOS, -OASĂ, dușmănoși, -oase, adj. Plin de dușmănie, de ură; ostil, răuvoitor, dușmănesc. – Dușman + suf. -os.

DUȘMĂNOS ~oasă (~oși, ~oase) Care manifestă dușmănie; care are o atitudine răuvoitoare; ostil; vrăjmaș. /dușman + suf. ~os

FĂȚIȘ adj., adv. 1. adj. declarat, deschis, mărturisit, recunoscut, vădit, (livr.) manifest. (Dușman ~ al războiului.) 2. adj. direct. (Provocare ~.) 3. adv. deschis, direct, franc, sincer, (înv.) aievea, avedere, (fig.) neted, verde. (I-a spus ~ tot ce avea de spus.)

FUGĂRI vb. 1. a alerga, a goni. (Îl ~ prin toată curtea.) 2. a hăitui, a urmări, (rar) a prigoni, (înv. și reg.) a pripi, (prin Transilv.) a păfuga, a poteri. (A ~ armata dușmană până la Vaslui.)

HARȚĂ ~e f. 1) Ceartă însoțită de bătaie; încăierare. 2) înv. Ciocnire armată ușoară între două detașamente dușmane. [G.-D. harței] /<ung. harc

hărăț, hărăți, s.m. (înv.) luptător din ceata celor însărcinați de a deschide lupta cu dușmanii sau de a opri dușmanul prin mici încăierări.

HĂRĂȚI, hărățesc, vb. IV. 1. Tranz. (Reg.) A ațâța, a întărâta, a zădărî (un câine). 2. Refl. recipr. (Înv.; despre două armate dușmane) A se hărțui. – Et. nec.

A HĂRȚUI ~iesc tranz. 1) (persoane) A deranja întruna cu repetarea insistentă a aceluiași lucru (pretenții, reproșuri etc.); a necăji; a pisa. 2) (dușmani) A ataca în permanență, la intervale de timp mici, pentru a slei de puteri. 3) (ființe) A irita peste măsură în mod intenționat; a zădărî; a întărâta; a ațâța. /harță + suf. ~ui

HÂNSAR, hânsari, s. m. Ostaș călare fără leafă (în evul mediu, în Moldova) care era răsplătit din prada luată de la dușmani. – Et. nec.

HOARDĂ ~e f. 1) (în evul mediu, la popoarele mongole și turcice) Organizație militar-administrativă a nomazilor. ~a de Aur. 2) fig. Oștire cotropitoare. ~e dușmane. [Sil. hoar-] /<pol. horda, rus. orda

IMPERATOR s.m. (Ist.) 1. Titlu onorific care se conferea generalilor romani de către soldați sau de către senat după repurtarea unei victorii asupra dușmanului. 2. Împărat. [< lat. imperator].

INAMIC, -Ă, inamici, -ce, adj., s. m. și f. 1. Adj., s. m. și f. Dușman, vrăjmaș (în război, în viața de fiecare zi etc.). 2. Adj. Dușmănos, ostil. [Var.: (înv.) inimic, -ă adj., s. m. și f.] – Din lat. inimicus (după amic).

INAMIC, -Ă I. adj., s. m. f. (stat, putere etc.) dușman, vrăjmaș, adversar. II. adj. 1. dușmănos, ostil. 2. care aparține statului beligerant, adversar. (după lat. inimicus)

INAMIC¹ ~că (~ci, ~ce) Care aparține dușmanului; propriu dușmanului; dușmănesc; vrăjmășesc. [Sil. in-a-] /<lat. inimicus^[1]

INAMIC, -Ă adj., s.m. și f. Dușman, potrivnic, vrăjmaș. ♦ (Cel) care este dușmănos, ostil. [Var. inimic, -ă adj., s.m.f. / < lat. inimicus].

INAMIC s., adj. 1. s., adj. v. dușman. 2. adj. v. dușmănos.^[1]

INAMIC² ~ci m. 1) Persoană care manifestă agresivitate sau agresivitate sau ură față de cineva (sau ceva); dușman; vrăjmaș. 2) Stat (sau armată) cu care un alt stat este în stare de război; dușman; vrăjmaș. [Sil. in-a-] /<lat. inimicus^[1]

izgon, izgoane, s.n. (înv.) trupă mică pentru manevră ușoară, pentru a izgoni dușmanul; detașament de intervenție rapidă.

ÎMPOTRIVA prep. 1. asupra, contra, (înv.) către, despre, spre. (Pornește ~ dușmanului.) 2. contra, pentru. (Medicament ~ hepatitei.) 3. v. contrar.

ÎMPOTRIVA prep. 1) (urmat de un substantiv în genitiv sau de un substitut al acestuia, exprimă un raport spațial, indicând direcția opusă) Contra; asupra. Pornește împotriva dușmanului. Medicament împotriva hepatitei. 2) (exprimă un raport de opoziție) Contra; în contra. A acționat împotriva voinței. Împotriva vântului. Sil. [-po-tri-] /Din împotrivă

A SE ÎMPOTRIVI mă ~esc intranz. 1) A opune rezistență. ~ dușmanului. 2) A fi împotrivă; a nu cădea de acord, ripostând; a se opune. Se ~ește oricărui abuz. /Din împotrivă

ÎMPOTRIVITOR, -OARE, împotrivitori, -oare, s. m. și f., adj. (Înv.) (Persoană) care se opune, care este împotrivă; p. ext. dușman. [Var.: împrotivitor, -oare s. m. și f., adj.] – Împotrivi + suf. -tor.

ÎNCĂIERARE s. 1. v. bătaie. 2. harță, hărțuială, hărțuire. (O ~ în joacă.) 3. încleștare. (~ lor la luptă.) 4. înfruntare, (înv. și reg.) război, (fig.) ciocnire. (~ între unități armate dușmane.)

ÎNCĂIERARE ~ări f. 1) v. A ÎNCĂIERA și A SE ÎNCĂIERA. 2) Bătaie îndârjită între două sau mai multe persoane. ~ între tabere dușmane. /v. a (se) încăiera

ÎNCERCUI vb. 1. a împresura, a înconjura, a învălui, (înv. și pop.) a cuprinde, (înv.) a împrejura. (L-au ~ pe dușman.) 2. v. asedia. 3. v. înconjura.

ÎNGENUNCHEA, îngenunchez, vb. I. 1. Intranz. A se așeza în genunchi. 2. Tranz. Fig. A supune, a aservi. ♦ (Rar) A da în stăpânire, a închina (unui dușman). [Prez. ind. și: îngenunchi] – Lat. ingenuculare.

ÎNTÂMPINA, întâmpin, vb. I. 1. Tranz. A-i ieși cuiva înainte pentru a-l primi. ♦ Tranz. și refl. recipr. (Înv. și reg.) A (se) întâlni. 2. Tranz. Fig. A i se ivi cuiva necazuri, obstacole în calea unei realizări. 3. Tranz. Fig. A suporta; a face față unor cheltuieli, unor obligații. 4. Tranz. (Înv.) A ieși cu oaste în calea dușmanului pentru a-l ataca. 5. Intranz. și tranz. (Înv.) A replica, a răspunde. [Var.: întimpina vb. I] – În + tâmpină.

A ÎNTEȚI ~esc tranz. 1) A face să se întețească. 2) A deranja din ce în ce mai des; a nu slăbi. ~ pe cineva cu vizitele. 3) rar A ataca energic. ~ dușmanul din toate părțile. 4) fig. (despre sentimente, senzații) A cuprinde cu putere. /<lat. intitiare

LIMBĂ, limbi, s. f. I. Organ musculos mobil care se află în gură și care este pricipalul organ de percepere a gustului; servește la mestecarea și înghițirea alimentelor, iar pentru om este și organul principal de vorbire. II. 1. Principalul mijloc de comunicare între membrii unei colectivități, alcătuit din sistemul gramatical și lexical. ♦ Fel de exprimare propriu unei persoane, în special unui scriitor. ♦ Totalitatea altor mijloace și procedee (în afară de sunetele articulate) folosite spre a comunica oamenilor ideile și sentimentele. Limba surdo-muților. 2. Vorbă, cuvînt; grai, glas. 3. (Înv. și arhaic) Informație (asupra intențiilor dușmanului), relație, veste, știre. ♦ Informator, spion, iscoadă. 4. (Înv. și arhaic) Comunitate de oameni care vorbesc aceeași limbă. (II, 1); popor, neam, națiune. III. Nume dat unor obiecte, instrumente etc. care seamănă formal sau funcțional cu limba (I). 1). Bară mobilă de metal, agațată în fundul clopotului, care prin mișcare, lovește în pereții lui, făcîndu-l să sune. 2. Fiecare dintre arătătoarele ceasornicului. ♦ Pendulul unui orologiu. 3. Obiect de metal, de os etc. care înlesnește încălțarea pantofilor; încălțător. 4. Bucată de piele lungă și îngustă, care acoperă deschizătura încălțămintei în locul unde se încheie cu șiretul. 5. Lama de metal a unui cuțit, briceag etc. 6. Flacără de formă alungită. ♦ Fîșie de lumină care străbate întunericul. 7. Fîșie lungă și îngustă de pămînt, de pădure etc. 8. Deschizătură, gură lăsată la cotețul de pescuit. – Lat. lingua (sensul „popor” (II 4) după v. sl. jenzyk „grai”, „popor”).

limboată s.f. (reg.) liftă, dușman.

LUP, lupi, s. m. 1. Mamifer carnivor din familia canidelor, cu corpul de circa 150 cm lungime, acoperit cu blană sură, cu gâtul gros, cu capul mare, cu botul și urechile ascuțite și cu coada stufoasă (Canis lupus). ◊ Expr. Lup îmbrăcat în piele de oaie sau lup în pielea oii, se spune despre un om șiret, rău și prefăcut. A intrat lupu-n coșar = păzește-te de hoț. Vorbești de lup și lupul la ușă = vorbești despre cineva și acesta tocmai sosește. A da oile în paza lupului = a lăsa pe cineva la discreția dușmanilor. A avea urechi de lup = a auzi bine. A închide lupul în stână = a-și aduce singur dușmani în casă sau în preajmă. A trăi ca lupul în pădure = a trăi la largul său. A înghiți (sau a mânca) ca (sau cât) lupul = a înghiți sau a mânca mult și cu lăcomie. A se duce (ca) pe gura lupului = a dispărea cu repeziciune. A se arunca în gura lupului = a se expune primejdiilor. A scăpa (ca) din gura lupului = a (se) salva dintr-o situație foarte grea. A scoate (sau a trage) ca din gura lupului = a salva un lucru aproape pierdut. Foame de lup = foame mare. ♦ Fig. Om hrăpăreț și crud. 2. Compuse: lupul-bălții = (Iht.) știucă; lup-de-mare = a) numele unei specii de focă; fig. marinar experimentat, încercat; b) specie de pasăre acvatică de mărimea unui uliu, de culoare brun-întunecat, cu partea ventrală albă în timpul iernii, care cuibărește în ținuturile nordice (Stercorarius pomarinus); c) (Iht.) lavrac; d) pește teleostean marin lung de circa 1 m, cu dinți puternici (Anarchichas lupus); lupul-vrăbiilor = pasăre cu spinarea cenușie, cu aripile și cu coada negre; sfrâncioc (Lanius excubitor); lupul-albinelor = gândăcel carnivor, frumos colorat cu negru, negru-albăstrui și roșu, care trăiește pe flori (Trichodes apiarius). 3. Buștean susținut de o capră deasupra jilipului, folosit ca frână pentru reducerea vitezei lemnelor. 4. (Text.; în sintagmele) Lup amestecător = mașină de destrămat și de amestecat materia primă, care formează amestecul de fibre în filaturile de lână și de vigonia. Lup bătător = mașină de lucru folosită în filaturile de bumbac, care execută destrămarea și curățarea de impurități a bumbacului desfoiat în prealabil. Lup destrămător = mașină de lucru folosită în filaturile de lână și de vigonia pentru destrămarea firelor și a țesăturilor, în vederea recuperării fibrelor și a reintroducerii lor în amestec. – Lat. lupus.

LUPTA vb. 1. a se bate, a se întrece, a se măsura. (Hai să ne ~ în luptă dreaptă.) 2. (MIL.) a se bate, a se război, (înv.) a combate, a se oști, a se răgloti, a voinici. (S-a ~ mult cu dușmanul.) 3. v. strădui.

A LUPTA lupt intranz. 1) A fi în luptă. ~ cu dușmanul. ~ corp la corp. 2) A face să se lupte. /<lat. luctare

LUPTĂ ~e f. 1) Încăierare, bătaie între două sau mai multe persoane. 2) Întrecere sportivă între doi luptători. 3) Ciocnire între două forțe armate dușmane. 4) fig. Ciocnire între două forțe (tendințe) care acționează în sens contrar (pe plan politic și economic). 5) Efort, străduință pentru a învinge o greutate, pentru a-și crea condiții normale de trai. 6) Efort, străduință pentru combaterea unor idei sau concepții. [G.-d. luptei] /<lat. lucta

MICHIDUȚĂ m. pop. 1) (în credința creștină) Ființă imaginară considerată drept spirit al răului; dușman principal al lui Dumnezeu; drac; demon; diavol; satană. 2) fig. Persoană cu apucături rele. /Orig. nec.

MIMETISM s. n. Însușire dobândită de unele animale în cursul selecției naturale, de a avea ori de a lua culoarea sau forma unor obiecte din mediul înconjurător (pentru a se confunda cu acestea și a nu fi recunoscute de dușmani). – Din fr. mimétisme.

MISOLOG, -Ă s. m. f. dușman al rațiunii și al raționamentului. (< fr. misologue)

MISOLOG, -Ă s.m. și f. (Liv.) Dușman al rațiunii și al raționamentului; antiraționalist. [< fr. misologue, cf. gr. misein – a urî, logos – rațiune].

MOARĂ mori f. 1) Construcție prevăzută cu instalații speciale pentru măcinarea cerealelor. ~ de vânt. ~ de apă. ~ cu aburi. ◊ A turna apă la ~a cuiva (sau a-i da cuiva apă la ~) a-i crea cuiva o situație favorabilă (pentru a înfăptui ceva negativ). A-i veni cuiva apa la ~ a) a-i apărea cuiva posibilitatea de a face ceva; b) a se schimba situația în folosul cuiva. A se bate cu morile de vânt a) a întreprinde acțiuni inutile; b) a lupta cu dușmani închipuiți. A ajunge de la ~ la râșniță a sărăci. ~ stricată (sau hodorogită, spartă, neferecată) palavragiu; flecar. A lua cuiva apa de la ~ a) a împiedica pe cineva să facă ceva; a paraliza cuiva mișcările; b) a lipsi pe cineva de un avantaj. A trăi ca găina la ~ a trăi în belșug. 2) Mașină pentru mărunțirea unor materiale tari (minereuri, pietriș etc.) /<lat. mola

MOARĂ, mori, s. f. 1. Instalație special amenajată pentru măcinarea cerealelor; clădire, construcție prevăzută cu asemenea instalații. ◊ Expr. A-i merge (sau a-i umbla, a-i toca) (cuiva) gura ca o moară (hodorogită sau stricată, neferecată etc.) = a vorbi mult (și inutil), a nu-i tăcea gura. Ca la moară = a) pe rând, în ordinea sosirii; b) (în legătură cu verbele „a intra”, „a ieși” sau cu echivalentele acestora) într-un continuu du-te-vino. A(-i) da (cuiva) apă la moară = a-i crea cuiva o situație favorabilă, a-i înlesni să facă un anumit lucru; a încuraja, a stimula. A-i veni (cuiva) apa la moară = a se schimba împrejurările în favoarea cuiva. A-i lua (sau a-i tăia) (cuiva) apa de la moară = a) a priva pe cineva de anumite avantaje de care s-a bucurat; b) a întrerupe pe cineva în timp ce vorbește, a nu-i permite să mai vorbească sau a face să nu mai vorbească. A mâna apa la moara sa = a căuta să tragă singur toate foloasele. A-i umbla (cuiva) moara = a-i merge bine, a-i merge toate din plin. A-i sta (cuiva) moara = a nu-i mai merge bine; a nu mai avea profituri, avantaje. A ajunge de la moară la râșniță = a ajunge rău; a decădea, a scăpăta. (Livr.) A se bate (sau a se lupta) cu morile de vânt = a întreprinde acțiuni inutile, ridicole; a se lupta cu dușmani ireali. ♦ (Depr.; de obicei urmat de determinări ca „hodorogită”, „stricată” etc.) Gură (considerată ca organ al vorbirii); p. ext. persoană care flecărește fără încetare; meliță. 2. Mașină de lucru sau instalație folosită pentru mărunțirea fină a unor materiale tari (minereuri, cărbuni, produse ale industriei chimice etc.); clădire, construcție prevăzută cu asemenea mașini sau instalații. 3. (Înv.) Fabrică (în care materia primă era mărunțită, zdrobită, frământată). 4. (Reg.) Jocul de țintar. – Lat. mola.

MULȚIME s. 1. v. ceată. 2. duium, grămadă, potop, puhoi, puzderie, sumedenie, (înv. și pop.) mare, poiede, (înv. și reg.) întuneric, (reg.) posmol, tălabă, (Transilv. și Mold.) silă, (înv.) mulțit, putere, (fig.) groază, grozăvenie, grozăvie, (reg. fig.) polog. (O ~ de dușmani.) 3. colectivitate, masă, (pop.) obște, (peior.) gloată. (Din ~ s-a ridicat un glas.) 4. v. gloată. 5. v. gros. 6. număr. (Copleșit de ~ dușmanilor.) 7. grămadă, (fig.) armată. (O ~ de amatori s-a prezentat.) 8. v. puzderie. 9. grămadă, seamă. (Și-a rezolvat o ~ de probleme.) 10. multitudine, pluralitate, (rar) pluritate. (~ problemelor abordate.) 11. grămadă, (fig.) car. (I-a adus o ~ de vești.) 12. grămadă, șir, (fam.) cârd. (A trecut o ~ de ani de când nu ne-am văzut.) 13. (MAT.) domeniu.

NĂPUSTI vb. a se arunca, a se azvârli, a năvăli, a se precipita, a se repezi, a sări, a tăbărî, a se zvârli, (rar) a se prăbuși, (înv. și pop.) a cădea, (înv. și reg.) a năduli, a se prăpăstui, (reg.) a iuruși, a năboi, a se năprăti, a nooti, a se tovărî, (Transilv.) a se aiepta, (Transilv. și Ban.) a se șupi, (înv.) a se da, a năbuși, a năvrăpi, a se slobozi. (S-au ~ asupra dușmanului.)

NĂVALĂ ~e f. 1) Înaintare impetuoasă (mai ales, prin surprindere) asupra dușmanului. * A da ~ a) a năvăli; b) a se repezi. 2) Pătrundere masivă a unei armate într-o țară străină cu scopuri de cotropire; invazie. 3) Mișcare nestăvilită. ~a apelor. 4) (despre ființe) Îngrămădire (grăbită) într-un singur loc. * La pomană, ~ se spune, când cineva caută să beneficieze de ceva fără cheltuieli. /v. a năvăli

NĂVĂLI, năvălesc, vb. IV. Intranz. 1. A se repezi asupra cuiva sau undeva cu intenții agresive, dușmănoase, criminale etc. ♦ Spec. A se repezi asupra dușmanului sau asupra unui loc deținut de acesta. 2. A se repezi, a se năpusti undeva, spre ceva, a fugi în grabă la cineva, a da buzna. ♦ A intra sau a ieși în grabă (și pe neașteptate, în neorânduială ori în mare cantitate). 3. A reveni în mare grabă și în mare număr undeva, la cineva; a se îngrămădi, a se îmbulzi, a se înghesui. ♦ (Despre sânge) A se strânge în cantitate mare (într-un organ sau într-o parte a corpului). – Din sl. navaljati.

NEAMIC adj., s. v. adversar, dușman, inamic, potrivnic, vrăjmaș.

NEFÂRTAT, nefârtați, s. m. (Reg.) Dușman, neprieten. ♦ (Art.) Diavolul. – Ne- + fârtat.

NEPRIETEN, neprieteni, s. m. (Înv.) Dușman, inamic. [Pr.: -pri-e-] – Ne- + prieten.

NEPRIETEN s., adj. v. adversar, dușman, inamic, potrivnic, vrăjmaș.

neprietnic s.m. (înv. și reg.) 1. dușman, inamic. 2. diavol.

NEPRIITOR s., adj. v. adversar, dușman, inamic, potrivnic, vrăjmaș.

NIMICI vb. 1. v. distruge. 2. a desființa, a distruge, a lichida, a prăpădi, (fig.) a topi. (Au ~ pur și simplu totul în calea lor.) 3. v. masacra. 4. a distruge, a potopi, a prăpădi, a sfărâma, a zdrobi, a zvânta, (înv. și pop.) a pierde, a răpune, a risipi, (pop.) a isprăvi, a zdrumica, (înv. și reg.) a sodomi, (reg.) a litrosi, (prin Transilv.) a potroși, (înv.) a cura, a nimicnici, a potrebi, a stropși, a târî, a zdruncina, (grecism înv.) a afanisi, (fig.) a secera, a spulbera. (I-a ~ pe dușmani.) 5. a distruge, a rade, a zdrobi, (înv. și reg.) a sparge, (fig.) a pulveriza, a șterge. (Au ~ cetatea dușmană.) 6. v. mistui. 7. a (se) distruge, a (se) prăpădi, a (se) strica. (Ploaia a ~ recolta.) 8. a distruge, (fig.) a sfărâma, a ucide, a zdrobi. (I-a ~ toate visurile.)

NIMICIRE s. 1. v. distrugere. 2. v. masacrare. 3. distrugere, lichidare, potopire, prăpădire, sfărâmare, zdrobire, (înv. și pop.) pierdere, risipire, (pop.) zdrumicare. (~ armatei dușmane în luptă.) 4. distrugere, zdrobire, (înv.) spargere. (~ Sodomei și a Gomorei.) 5. distrugere, prăpădire, stricare. (~ recoltei din cauza ploii.)

NIMICIT adj. 1. v. distrus. 2. distrus, exterminat, stârpit. (O populație ~.) 3. distrus, lichidat, potopit, prăpădit, sfărâmat, zdrobit, (înv. și pop.) risipit, (pop.) zdrumicat, (înv.) stropșit. (Dușmanul zăcea ~.) 4. distrus, zdrobit, (înv. și reg.) spart. (O cetate ~.)

OASTE, oști, s. f. 1. (Înv. și pop.) Armată. ♦ Serviciu militar. ♦ (Rar) Oșteni, soldați. ♦ Fig. Mulțime. 2. (Înv.) Război¹; luptă, bătălie. – Lat. hostis, -em „dușman”.

OSTIL, -Ă adj. Care are o atitudine dușmănoasă, răuvoitoare, plină de ură, de antipatie; dușmănos, dușman, vrăjmaș. [< fr. hostile, cf. lat. hostilis].

PARTIZANAT s.n. Faptul de a fi partizan (1); activitate dusă de partizani (2) împotriva dușmanului. [< partizan + -at].

PÂRÂȘ s., adj. v. adversar, dușman, inamic, potrivnic, vrăjmaș.

PEȘCHEȘ, peșcheșuri, s. n. 1. (Înv., pop. și fam.) Plocon, dar, cadou. ◊ Expr. (Fam.) A da (sau a duce) pe cineva peșcheș (cuiva) = a preda (sau a duce) pe cineva prins, legat; a preda pe cineva dușmanului. 2. Spec. Dar anual, în bani sau în natură, pe care domnii țărilor române îl ofereau Porții Otomane (împreună cu haraciul); p. ext. haraci; (la pl.) bunurile din care consta acest dar. ♦ Dar oferit de domnii țărilor române sultanului sau altor demnitari turci cu ocazia bairamului. [Var.: (înv.) peșchiș s. n.] – Din tc. peșkeș.

PIZMAȘ s., adj. v. adversar, dușman, inamic, potrivnic, vrăjmaș.

PIZMĂTAR s., adj. v. adversar, dușman, inamic, potrivnic, vrăjmaș.

PIZMĂTAREȚ s., adj. v. adversar, dușman, inamic, potrivnic, vrăjmaș.

pizmitor, pizmitoare, s.m. și f. (înv.) pizmaș, dușman.

PIZMUITOR s., adj. v. adversar, dușman, inamic, potrivnic, vrăjmaș.

PLATOȘĂ, platoșe, s. f. Armură de zale, de fier, de piele etc. de forma unui pieptar, cu care se îmbrăcau oștenii în antichitate și în evul mediu spre a se apăra de loviturile dușmanilor; cuirasă. – Et. nec.

PLONJEU, (1) plonjee, (2) plonjeuri, s. n. 1. Parte a parapetului unei lucrări de fortificație peste care apărătorul poate trage asupra dușmanului. 2. Plonjare. – Din fr. plongée.^[1]

POTRIVNIC s., adj. 1. s., adj. v. dușman. 2. adj. v. dușmănos. 3. adj. v. antagonist. 4. adj. v. dușmănos. 5. adj. v. nefavorabil. 6. adj. v. contradictoriu. 7. adj. v. opus.

POTRIVNIC, -Ă, potrivnici, -ce, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Adversar, rival, dușman, inamic. 2. Adj. Care manifestă o atitudine ostilă, dușmănoasă față de cineva sau de ceva; care se împotrivește; dușmănos. ♦ (Despre vreme) Neprielnic, nefavorabil. 3. Adj. Opus, contrar. ♦ (Cu sens local) Care se află în sens opus, în direcție contrară. [Var.: (înv.) protivnic, -ă adj.] – Din sl. protivĩnikŭ.

PRAȘTIE, praștii, s. f. 1. Veche armă de luptă formată dintr-o bucată de piele legată cu două sfori, cu care se aruncau pietre asupra dușmanului; (azi) jucărie făcută dintr-una sau două fâșii de elastic la capătul cărora se leagă o bucată de piele, de cârpă etc. în care se pune o pietricică spre a fi azvârlită. ◊ Loc. adj. Ca din praștie = repede, cu viteză; în mod violent. 2. Aruncătură cu praștia (1); distanța pe care o străbate o piatră azvârlită cu praștia. ◊ Expr. Ca de o praștie sau cât dai (sau ajungi) cu praștia = la o distanță relativ mică. 3. Frânghie, funie care se leagă de leucă ori de capătul osiei unei căruțe și de care se prinde un cal lăturaș. ◊ Cal de praștie = cal lăturaș. ◊ Expr. (Reg.) A-și lua hamul și praștia = a-și căuta de lucru; a se apuca cu hotărâre de treabă; a-și găsi un rost. ♦ Frânghie sau căpăstru de care se ține un cal pentru a-l dresa. ◊ Expr. A da un cal la praștie = a dresa un cal, ținându-l de o frânghie și făcându-l să alerge în cerc. – Din sl. prašta.

preanemic, preanemici, s.m. (înv.) dușman, vrăjmaș înverșunat.

PREDA vb. 1. v. înmâna. 2. a depune, a înainta, a înmâna, a prezenta, a remite, a transmite, (pop.) a băga. (I-a ~ întreaga documentație.) 3. a încredința, a lăsa, (franțuzism) a confia. (A ~ ceva cuiva.) 4. v. depune. 5. (MIL.) a se închina, a se pleca, a se supune, (înv.) a se cuceri, a se paradosi, a se supleca. (S-au ~ inamicului.) 6. (înv.) a dărui, a trăda. (Îl ~ pe cineva dușmanului.) 7. v. capitula. 8. (MIL.) a închina. (Au ~ cetatea.) 9. (înv.) a se da. (Hoțul s-a ~.) 10. (înv.) a paradosi, a propune, a teslimarisi. (A ~ o anumită disciplină.)

PREDA, predau, vb. I. 1. Tranz. A da cuiva în primire un obiect, un bun care îi revine de drept sau de care trebuie să răspundă; a înmâna, a încredința, a remite, a transmite. 2. Refl. A se recunoaște învins și a se pune la dispoziția dușmanului, urmăritorului etc. ♦ Tranz. A da pe cineva în mâna cuiva care să dispună de el. 3. Tranz. A transmite cuiva în mod sistematic cunoștințele unei discipline (în cadrul unei instituții de învățământ, al unor cursuri speciale); a expune o lecție. – Din sl. prĕdati.

Prieten ≠ adversar, dușman, inamic, potrivnic, vrăjmaș, neprieten

PRIZONIER, -Ă, prizonieri, -e, s. m. și f. 1. Militar luat în captivitate în timpul unui război și reținut de dușman pentru a nu mai participa la ostilități; p. ext. persoană căzută în mâinile unui dușman și rămasă în puterea acestuia; captiv, prins. 2. Persoană arestată, întemnițată; deținut. ♦ Fig. Persoană lipsită de libertate. 3. (Tehn.; în sintagma) Șurub prizonier = prizon. [Pr.: -ni-er] – Din fr. prisonnier.

PRIZONIER, -Ă s.m. și f. 1. Persoană căzută în mîinile unui dușman; militar prins în război; captiv. 2. Arestat, întemnițat. [Pron. -ni-er. / < fr. prisonnier].

PRIZONIER ~ă (~i, ~e) m. și f. 1) Militar care a căzut în mâinile dușmanului. 2) Persoană lipsită de libertate; captiv. [Sil. -ni-e-] /<fr. prisonnier

A PURTA port tranz. I. 1) (ființe sau lucruri) A deplasa ținând (în brațe, pe spate, într-un loc special amenajat în acest scop etc.); a duce. ~ ghiozdanul. ◊ ~ (pe cineva) pe palme (sau ca pe palme) a avea o grijă deosebită (față de cineva). ~ arma a mânui arma pentru a da onorul. 2) fig. (greutăți de ordin moral) A răbda simțind inutilitatea protestului; a îndura. Poartă cu greu ura dușmanului. ◊ ~ jugul a fi împilat, exploatat. 3) (ființe sau lucruri) A duce dintr-un loc în altul (mai ales cu ajutorul unui mijloc de transport); a transporta; a căra. Trenul l-a ~t prin multe orașe. 4) (ființe) A duce cu sine sau după sine. Poartă copilul la lucru. Îl poartă de mână. ◊ ~ cu vorba (pe cineva) a tărăgăna realizarea celor promise. 5) (obiecte de îmbrăcăminte sau de încălțăminte, podoabe etc.) A avea cu sine. El poartă barbă. Port cercei de aur. ◊ ~ sarcină a fi gravidă. 6) (acte, bani etc.) A ține la sine (pentru a fi folosit la necesitate). 7) A avea imprimat în calitate de semn distinctiv. Documentul poartă antetul instituției. ◊ Poartă numele (sau porecla, titlul) a avea drept nume (sau poreclă, titlu). 8) (corpul sau părți ale lui) A mișca dintr-un loc în altul sau dintr-o poziție în alta; a deplasa; a dirija. Își purta mâna deasupra capului meu. 9) (unelte și instrumente) A pune în funcțiune operând (dibaci) cu mâinile; a mânui; a manipula. Poartă cu iscusință bisturiul. 10) A face să se poarte. II. (în îmbinări stabile) 1) (sugerând ideea de menținere a unei stări de spirit). ~ (cuiva) de grijă, ~ grija cuiva v. GRIJĂ. ~ răspunderea a răspunde de ceva. ~ dușmănie (sau pică) a dușmăni. ~ cuiva sâmbetele a purta pizmă cuiva. ~ interes v. INTERES. Interesul poartă fesul v. FES. A-i ~ frica cuiva a se teme de cineva. 2) (sugerând ideea de conducere și de organizare) ~ gospodăria a avea în grijă sa treburile gospodăriei. ~ război (sau lupte) a se război. ~ o discuție a discuta. ~ biruință a birui. /<lat. portare

A SE RĂFUI mă ~iesc intranz. A cauza un rău drept răsplată pentru prejudiciile aduse anterior; a se răsplăti; a se socoti. ~ cu dușmanul. /Orig. nec.

RĂPI vb. 1. a lua. (Gangsterii au ~t-o din parc.) 2. a fura. (Își ~ logodnica.) 3. a jefui, a prăda, (înv.) a răpști. (Le ~ întreaga agoniseală.) 4. a smulge. (Dușmanul le-a ~ o parte din țară.) 5. v. încânta.

A REPERA ~ez tranz. 1) (poziții, puncte etc.) A determina cu ajutorul unui reper. ~ artileria dușmană. 2) A marca prin repere. /<fr. repérer

RESPINGE vb. tr. 1. a împinge înapoi; a îndepărta, a alunga. ◊ a refuza. 2. a rezista unui atac; a sili pe dușman să se retragă. (< it. respingere)

RESPINGE vb. III. tr. 1. A împinge înapoi; a îndepărta, a alunga. ♦ A refuza. 2. A rezista unui atac; a sili pe dușman să se retragă. [P.i. resping. / < it. respingere].

A RESPINGE resping tranz. 1) (persoane sau lucruri) A îndepărta de la sine; a repudia. 2) (rugăminți, oferte etc.) A nu consimți să primească; a nu satisface; a nu admite; a refuza. 3) (dușmani, armate etc.) A sili să se retragă. /<it. respingere

RESPINGE, resping, vb. III. Tranz. 1. A refuza, a nu admite, a nu accepta. 2. A îndepărta de la sine, a da la o parte. ♦ A arunca înapoi. 3. A ține piept unui atac armat, a sili pe dușman să se retragă. 4. Fig. A înăbuși un sentiment, o pornire. – Din it. respingere.

retiradă, retirade, s.f. (înv.) 1. retragere din fața dușmanului. 2. closet, latrină.

RETRAGE, retrag, vb. III. 1. Tranz. A trage înapoi. ♦ A scoate, a lua înapoi un lucru. ♦ Refl. A ieși voluntar dintr-o instituție, dintr-o funcție etc.; a renunța la... 2. Refl. A merge, a pleca (înapoi); a se îndepărta. ♦ A da înapoi din fața dușmanului, a efectua operația de retragere. ♦ A se da deoparte. ♦ A părăsi un loc, o încăpere. ♦ A se izola. 3. Tranz. Fig. A retracta. 4. Refl. (Despre ape curgătoare) A reintra în albie după revărsare. – Re¹- + trage (după fr. retirer).

RETRAGERE s. f. 1. acțiunea de a (se) retrage. ♦ ~ cu torțe = paradă, manifestație făcută seara cu făclii aprinse; ofițer în ~ = ofițer care, din cauza vârstei sau a invalidității, a ieșit din cadrele active ale armatei; a bate în ~ = a) a se replia, a se retrage (din fața dușmanului); b) (fig.) a ceda. ◊ refugiu. 2. (arhit.) denumire dată planurilor întinse față de planul principal al unei fațade. (< retrage)

REZISTENȚĂ s. f. I. 1. proprietate a unui material de a rezista forțelor (solicitărilor) exterioare care tind să-l deformeze sau să-l rupă. ♦ ă materialelor = disciplină care studiază stările de tensiune și de deformație ale corpurilor solide sub acțiunea forțelor exterioare. ◊ forță care se opune efectului unei alte forțe. 2. obișnuință a microbilor cu medicamentul administrat, datorită abuzului de antibiotice. 3. forță opusă de un conductor la trecerea curentului electric prin el. 4. rezistor. 5. putere de a rezista la o boală, la oboseală etc. II. împotrivire, opoziție; (spec.) respingere a atacurilor inamicului. ◊ piedică, obstacol, greutate. ◊ mișcare a patrioților care, în țările ocupate de dușmani au luptat împotriva cotropitorilor și a politicii de colaborare cu aceștia; formă de luptă împotriva regimului totalitar comunist. (< it. resistenza, fr. résistance)

RIDICA, ridic, vb. I. I. Tranz. 1. A lua de jos și a duce în sus (susținând cu forța brațelor, cu spatele etc.); a sălta. ◊ Expr. A ridica mănușa = a primi o provocare. A ridica paharul (sau cupa, rar, un toast) = a închina în cinstea cuiva. ♦ A duce sau a trage în sus; a înhăța. ♦ A desprinde din locul în care a fost pus sau fixat și a trage în sus. ◊ Expr. A ridica armele (împotriva cuiva) = a porni la luptă (împotriva cuiva); a începe un război. A ridica ancora = (despre vapoare) a părăsi portul, a porni în larg; (despre persoane) a pleca, a porni pe mare. 2. A lua de pe ceva; a îndepărta, a înlătura. ◊ Expr. A ridica (cuiva) o piatră de pe inimă = a scăpa (pe cineva) de o grijă apăsătoare, a liniști pe cineva. A-și ridica pălăria = a-și scoate pălăria în semn de salut, de stimă; a saluta. A ridica masa = a strânge masa după ce s-a terminat de mâncat. (Refl.) Întinde-te (sau pune-te) masă, ridică-te masă, se spune despre cei ce duc o viață de huzur, de petreceri continue. ♦ A sumete, a sufleca mânecile sau poalele hainei. ♦ Fig. A suspenda, a face să înceteze, a desființa, a anula; a îndepărta. ◊ Expr. A ridica ședința = a declara o ședință închisă, terminată. ♦ Fig. A lua cuiva ceva, a lipsi pe cineva de ceva; a răpi, a smulge. ◊ Expr. A ridica (cuiva) viața (sau zilele) = a omorî (pe cineva). 3. A lua și a duce în alt loc, a muta din loc. ◊ Expr. A ridica stâna = a coborî cu turmele și cu toate uneltele păstorești, toamna, de la munte. ♦ Refl. (Înv.) A se muta. ♦ A strânge de pe jos, a culege. ♦ A încasa o sumă de bani. ♦ A lua pe cineva cu forța; a aresta. 4. A așeza în poziție dreaptă un obiect aplecat sau culcat, a-l readuce în poziție verticală. 5. (În expr.) A ridica un plan = a determina, prin măsurători de distanțe și unghiuri, poziția punctelor dintr-o regiune și a le reprezenta pe o hartă. II. 1. Refl. (Despre ființe) A se scula de jos, părăsind poziția de așezat sau de culcat. ◊ Expr. A se ridica în capul oaselor = a se scula și a sta așezat sau în picioare pe locul unde mai înainte fusese culcat. A se ridica în scări = a se înălța în scările șeii. ♦ Tranz. A susține, a ajuta pe cineva să se scoale în picioare. ◊ Expr. (Înv.) A ridica din scaun = a lua unui domnitor domnia; a detrona. ♦ (Despre oameni) A se însănătoși, a se pune pe picioare. 2. Refl. (Despre construcții înalte, copaci etc.) A avea o direcție verticală, a se îndrepta în sus, a se înălța. 3. Tranz. A mișca, a îndrepta în sus brațele, mâinile, capul, sprâncenele etc.; a da o mișcare verticală, a duce mai sus. ◊ Expr. A(-și) ridica ochii (sau privirea) = a îndrepta privirea, a se uita spre cineva sau ceva care se află mai sus; a privi. A(-și) ridica capul = a) a se arăta dârz, plin de curaj; p. ext. a se răzvrăti; b) a-și reveni dintr-o situație proastă; a se redresa. A(-și) ridica nasul (sus sau mai sus decât se cuvine) = a fi încrezut, înfumurat; a deveni obraznic. A ridica mâna (sau degetul) = a cere cuvântul. A ridica mâna (sau mâinile) asupra cuiva = a ataca, a lovi (pe cineva). A ridica mâinile (către cineva) = a) a cere ajutor; b) a se preda. (Intranz.) A ridica (mirat, surprins) din sprâncene = a face ochii mari de mirare, de surpriză; a privi mirat, surprins. A ridica (sau a da) din umeri = a-și arăta nedumerirea sau indiferența față de ceva sau de cineva. (Refl.) A (i) se ridica părul (măciucă) = a se speria foarte tare. 4. Refl. (Despre păsări) A porni în zbor, a-și lua zborul; a se înălța în văzduh. ♦ (Despre nori, fum, praf etc.) A avea o mișcare ascendentă, a se îndrepta în sus. ♦ (Despre aștri; p. ext. despre lumină, zori etc.) A se înălța deasupra orizontului, a se sui pe bolta cerului; a răsări, a se ivi. ♦ (Despre ceață, negură etc.) A se împrăștia, a se risipi; a dispărea. ♦ (Despre obiecte cufundate într-un lichid) A ieși la suprafață. 5. Refl. (Despre sunete) A se auzi clar și puternic; a se răspândi în aer; a răsuna. ♦ Tranz. A face să se audă, să răsune cu putere. ◊ Expr. A ridica glasul (sau tonul) = a vorbi tare; cu îndrăzneală sau protestând împotriva cuiva; a striga, a țipa; p. ext. a protesta. 6. Tranz. și refl. A (se) urca, a (se) sui (undeva, pe ceva etc.). 7. Refl. (Despre oameni; p. ext. despre popoare, țări, clase sociale etc.) A protesta vehement; a sta împotrivă, a se opune; a se răzvrăti, a se răscula, a porni la luptă. ◊ Expr. (Tranz.) A-i (sau a-și) ridica pe cineva în cap = a proceda astfel încât să producă nemulțumiri, să-și facă mulți dușmani. 8. Tranz. Fig. A pune în mișcare, a face să pornească o mulțime, o colectivitate etc.; a mobiliza, a strânge oameni. ◊ Expr. (Înv.) A ridica trupe (sau oaste, oștire) = a recruta oaste, a înrola soldați pentru a porni la luptă. 9. Refl. A se naște, a se isca, a se stârni. ♦ A apărea, a se arăta. 10. Tranz. Fig. (Livr.; înv.) A scoate în evidență, a releva. III. 1. Refl. și tranz. (Despre copii; p. ext. despre pui de animale) A (se) face mare, a crește. ♦ Fig. A (se) dezvolta, a (se) forma. 2. Refl. și tranz. A (se) face mai înalt; a (se) înălța. 3. Tranz. Fig. A duce, a promova la o treaptă superioară, a face să progreseze valori sociale, morale etc., p. ext. oameni. ◊ Expr. A ridica din cenușă (sau din ruine) = a reface, a reconstitui. A ridica moralul (cuiva) = a îmbărbăta, a întări (pe cineva). ♦ A pune pe cineva pe o treaptă mai înaltă din punctul de vedere al respectului, al aprecierii; a înălța în grad, în rang. ◊ Expr. A ridica (pe cineva) în slavă (sau în slava cerului) = a lăuda foarte tare (pe cineva). (Înv.) A ridica în scaun = a face domn, a înălța pe tronul țării. ♦ Refl. (Despre oameni) A-și face o situație mai bună, a progresa. ◊ Expr. A se ridica prin cineva sau a se ridica pe umerii cuiva = a ajunge la o situație cu ajutorul cuiva. 4. Tranz. A mări, a spori, a face să crească. A ridica producția. ◊ Expr. A ridica prețul = a scumpi marfa. (Mat.) A ridica un număr la o putere = a înmulți un număr cu el însuși de atâtea ori de câte ori arată exponentul. A ridica un număr la pătrat = a înmulți un număr cu el însuși. A ridica la cub = a înmulți pătratul unui număr cu numărul simplu. ♦ Refl. A atinge o anumită valoare, a ajunge la o anumită cantitate, sumă etc.; a se cifra la... 5. Tranz. A construi, a clădi locuințe, case etc. ♦ Fig. A făuri, a crea, a întemeia. 6. Tranz. A da naștere; a pricinui, a cauza, a provoca. ◊ Loc. vb. A ridica o învinuire (sau o acuzație) = a formula o acuzație; a învinui, a acuza. A ridica pretenții = a formula o pretenție, a pretinde să i se dea ceva; a revendica. A ridica o obiecție = a obiecta, a avea rezerve, a nu fi de acord. ◊ Expr. A ridica o problemă (sau o chestiune) = a aduce, a pune în discuție o problemă. [Var.: (înv.) aridica, (reg.) rădica vb. I] – Lat. eradicare „a dezrădăcina”.

RISIPI vb. 1. v. împrăștia. 2. a (se) împrăștia, a (se) răspândi, a (se) răzleți, (pop.) a (se) năsădi, (înv. și reg.) a (se) sparge, a (se) spărgălui, (prin Olt. și Ban.) a (se) sprânji, (înv.) a (se) scociorî, a (se) scodoli. (I s-a ~ întreaga turmă.) 3. a împrăștia, a spulbera, a vântura, (înv.) a spârcui. (A-i ~ pe dușmani în cele patru zări.) 4. a (se) destrăma, a (se) împrăștia, a (se) spulbera, (Olt.) a (se) vărzui, (înv.) a (se) rășchira, (pop. fig.) a (se) răzbuna. (După ploaie, norii s-au ~.) 5. a se împrăștia, a se ridica. (Ceața s-a ~.) 6. a dispărea, a pieri. (Noaptea s-a ~.) 7. a împrăștia, a spulbera, (pop.) a zburătăci. (Vântul ~ frunzele.) 8. v. răspândi. 9. a (se) împrăștia, a (se) răspândi, a (se) revărsa, a (se) vărsa. (Soarele ~ o căldură plăcută.) 10. a îndepărta, a spulbera. (I-a ~ toată temerea.) 11. v. cheltui. 12. v. irosi. 13. v. dărâma.

A RUPE rup tranz. 1) (obiecte tari sau materiale) A face să se rupă. 2) (oase sau membre) A supune unei leziuni prin acțiunea violentă a unei forțe; a frânge; a fractura. ~ coastele. ◊ A-și ~ picioarele a alerga mult (și fără rost). A-și ~ gâtul (sau grumajii) a suferi un insucces. A-și ~ pieptul a vorbi sau a striga mult și tare, fără a fi ascultat. ~ în bătăi a bate foarte tare. 3) (stări de lucruri) A opri brusc; a curma. ~ relațiile. ◊ A (o) ~ cu cineva (sau cu ceva) a pune capăt legăturilor cu cineva sau a înceta de a se ocupa cu ceva. ~ prețul (sau târgul) a se învoi în privința prețului după o tocmeală îndelungată. A (o) ~ la (sau de) fugă a porni iute la fugă. 4) A strica forțând; a sparge. ◊ ~ frontul a străpunge linia de apărare a dușmanului. ~ rândurile a se împrăștia, stricând ordinea. 5) A supune unei fărâmițări, smulgând bucăți. Lupul a rupt o oaie. 6) (flori, frunze etc.) A desprinde de pe tulpină sau de pe creangă. ◊ A fi (ca) rupt din soare a fi foarte frumos. ~ (cuiva) urechile a pedepsi (pe cineva), trăgând de urechi. A-și ~ (ultima bucățică) de la gură a da altuia din puținul pe care îl are. 7) fig. (bunuri materiale) A lua aproape cu forța de la cineva; a smulge. ~ bani datorați. 8) (limbi străine) A vorbi slab. A o ~ franțuzește. /<lat. rumpere

SABORDA, sabordez, vb. I. Tranz. A scufunda propria navă (pentru a nu o lăsa în mâinile dușmanului). ♦ A găuri corpul unei nave scufundate spre a-i putea scoate încărcătura. – Din fr. saborder.

SARSAILĂ m. pop. (în religia creștină) Ființă imaginară considerată drept spirit al răului; dușman principal al lui Dumnezeu și al omenirii; drac; demon; satană; diavol. / Orig. nec.

SATANĂ ~e f. 1) (în religia creștină) Ființă imaginară considerată drept spirit al răului; dușman principal al lui Dumnezeu și al omenirii; drac; demon; sarsailă; diavol. 2) fig. Om sau animal cu apucături rele. [G.-D. lui Satana și Satanei] /<sl. satana, ngr. Satanar, fr. satan

SĂBIA vb. (reg.) a săbui. (Îl ~ pe dușman.)

SĂRI vb. 1. a sălta, (reg.) a zăleti. (A ~ în înălțime.) 2. a sălta. (A ~ peste gard.) 3. v. escalada. 4. a sălta, a țopăi, (reg.) a hopăi. (Nu mai ~ atâta!) 5. a se arunca, a se avânta, a se azvârli, a se precipita, a se repezi, a se zvârli, (pop.) a se chiti, (Transilv.) a se aiepta. (~ pe cal și pornește în goană!) 6. a se arunca, a se azvârli, a se năpusti, a năvăli, a se precipita, a se repezi, a tăbărî, a se zvârli, (rar) a se prăbuși, (înv. și pop.) a cădea, (înv. și reg.) a năduli, a se prăpăstui, (reg.) a iuruși, a năboi, a se năprăti, a nooti, a se tovărî, (Transilv.) a se aiepta, (Transilv. și Ban.) a se șupi, (înv.) a se da, a năbuși, a năvrăpi, a se slobozi. (Au ~ asupra dușmanului.) 7. v. cădea. 8. v. omite. 9. v. împroșca.

SCALPA vb. tr. 1. (în trecut, la indienii din America) a jupui pielea capului dușmanului învins pentru a o păstra ca trofeu de luptă. 2. (med.) a desprinde pielea de pe cap cu ajutorul unui instrument ascuțit. (< fr. scalper)

SCALPA vb. I. tr. (În trecut, la indienii din America) A jupui pielea capului dușmanului învins pentru a o păstra ca trofeu de luptă. ♦ A desprinde pielea de pe cap cu ajutorul unui instrument ascuțit. [< fr. scalper, cf. engl. scalp < lat. scalpere – a tăia].

SCULĂTOR s., adj. v. adversar, dușman, inamic, potrivnic, vrăjmaș.

SFĂRÂMARE s. 1. zdrobire, (rar) zdrobeală, (pop.) zdrumicare, zobire. (~ unui obiect de pământ.) 2. fărâmare, zdrobire, (rar) casare. (~ unui pahar cu pumnul.) 3. zdrobire, (pop.) spargere. (~ unei cepe.) 4. mărunțire. 5. fărâmițare, mărunțire. (~ unui aliment în gură.) 6. spargere, zdrobire. (~ valurilor de țărm.) 7. distrugere, nimicire, potopire, prăpădire, zdrobire, (înv. și pop.) pierdere, risipire, (pop.) zdrumicare. (~ armatei dușmane în luptă.)

SMULGE vb. 1. a trage. (A ~ un cui cu cleștele.) 2. a scoate. (A ~ buruienile din pământ.) 3. a (se) smuci. (S-a ~ din mâinile lui.) 4. a răpi. (Dușmanul le-a ~ o parte din țară.)

A SPARGE sparg tranz. 1) (obiecte fragile sau casante) A face să se spargă. * A-și ~ capul (cu ceva) a se chinui cu rezolvarea unei chestiuni. ~ lemne (sau butuci) a despica lemne cu toporul. ~ liniștea (sau tăcerea) a întrerupe liniștea (sau tăcerea), producând un zgomot neașteptat. 2) (nuci, alune, sâmburi, ouă etc.) A curăța de învelișul exterior prin sfărâmare (pentru a scoate conținutul). 3) (încuietori) A descuia forțat (cu ajutorul unor unelte speciale). 4) A străpunge cu un obiect ascuțit, făcând o gaură. ~ cu coarnele. ◊ A-i ~ cuiva urechile a asurzi, producând zgomot puternic. 5) (oști dușmane) A pune pe fugă; a împrăștia; a risipi. * ~ frontul a pătrunde în liniile inamicului. 6) fig. (întărituri) A strica forțând; a rupe. Apa a spart iezătura. ◊ ~ casa cuiva a strica căsnicia cuiva. /<lat. spargere

SPATE ~ n. 1) (la om și la animale) Parte a corpului situată de-a lungul coloanei vertebrale (de la baza gâtului până la șale); spinare. * În ~ pe partea dindărăt a corpului. Pe ~ culcat cu fața în sus. Din (sau la, pe la, de la, în) ~ din (sau în) urmă; din dos. Adus de ~ încovoiat, îndoit. A-i întoarce cuiva ~le a se supăra pe cineva. Pe la ~ (sau pe la ~le cuiva) fără știrea cuiva. A nu ști nici cu ~le a nu avea nici o idee despre ceva; a nu bănui nimic. A fi (sau a sta) cu grija (sau cu frica) în ~ a fi tot timpul neliniștit. A arunca ceva pe (sau în) ~le cuiva a) a da vina pe cineva; b) a lăsa în seama altuia anumite obligații. A avea ~ (tare) a fi protejat, susținut (de cineva). 2) Probă sportivă de înot (cu fața în sus). 3) Partea dindărăt a unui obiect; dos. În ~le casei. 4) Teritoriu aflat în urma frontului. În ~le dușmanului. /<lat. spatha

SPULBERA vb. 1. a împrăștia, a risipi, (pop.) a zburătăci. (Vântul ~ frunzele.) 2. a viscoli. (Vântul ~ zăpada.) 3. a (se) destrăma, a (se) împrăștia, a (se) risipi, (Olt.) a (se) vărzui, (înv.) a (se) rășchira, (pop. fig.) a (se) răzbuna. (După ploaie, norii s-au ~.) 4. a împrăștia, a risipi, a vântura, (înv.) a spârcui. (A-i ~ pe dușmani în cele patru zări.) 5. a îndepărta, a risipi. (I-a ~ toată temerea.)

STÂNĂ ~e f. 1) Construcție primitivă în afara satului, unde se adăpostesc oile și ciobanii vara și unde se prepară produsele din laptele oilor; oierie; târlă. 2) Loc unde se află această construcție. ◊ A închide lupul în ~ a-și aduce dușmanii în casă. [G.-D. stânei] /Cuv. autoht.

STÂNĂ, stâne, s. f. Așezare păstorească de vară, la munte sau în afara satului (cuprinzând locul și amenajările necesare), unde se adăpostesc oile și ciobanii și unde se prepară produsele din laptele oilor. ◊ Expr. A închide lupul în stână = a-și aduce dușmani în casă. A veni la spartul stânii = a veni prea târziu. – Et. nec.

A STROPȘI ~esc tranz. pop. 1) A deforma prin lovire sau apăsare; a zdrobi; a stâlci. A-și ~ un deget. 2) A face să nu mai existe; a nimici; a prăpădi. ~ dușmanul. 3) A bate foarte tare; a zdrobi în bătăi; a snopi; a făcălui; a tăbăci; a toropi; a stâlci. /cf. bulg. strša, sl. sutrositi

supostatnic, supostatnici, s.m. (înv.) vrăjmaș, dușman.

TORPILA, torpilez, vb. I. Tranz. A ataca o navă dușmană cu torpile, a scufunda o navă cu ajutorul torpilelor. ♦ Fig. (Fam.) A face să eșueze, a submina un plan, o acțiune etc. – Din fr. torpiller.

TRĂDA, trădez, vb. I. 1. Tranz. A înșela în mod voit și perfid încrederea cuiva, săvârșind acte care îi sunt potrivnice, pactizând cu dușmanul etc. ♦ A fi neloial față de cineva sau de ceva. ♦ A se abate de la o linie de conduită, a dovedi inconsecvență față de o acțiune, de o idee etc. ♦ A comite o infidelitate în dragoste sau în căsnicie; a înșela. 2. Tranz. (Despre facultăți fizice sau psihice) A nu mai funcționa (bine), cauzând dificultăți. Memoria îl trădează. 3. Tranz. și refl. A (se) da pe față; a (se) da de gol. – Din lat. tradere.

TROFEU, trofee, s. n. 1. (În antichitate) Armura unui dușman învins, așezată de obicei pe un trunchi de copac, în semn de victorie; p. ext. monument ridicat în amintirea unei victorii sau în cinstea unui erou, pe care se așezau de obicei armele învinsului. 2. Pradă de război luată de la un inamic. 3. Parte a unui animal vânat păstrată pentru valoarea sau frumusețea ei. 4. Cupă, obiect ornamental oferit învingătorului într-o întrecere sportivă. – Din fr. trophée.

TROFEU s.n. 1. Armura unui dușman învins așezată pe un trunchi de copac, ca semn al victoriei; (p. ext.) monument de piatră sau de marmură purtînd armele unui dușman învins și ridicat pentru a comemora o victorie. ♦ Sculptură sau pictură înfățișînd un asemenea monument. 2. Pradă de război luată de la inamic. ♦ Victorie, biruință. ♦ Ofranda adusă unei divinități, provenind din prada de război. 3. Coarnele unui cerb vînat. [Pron. -feu, pl. -ee, -euri. / < fr. trophée, cf. it. trofeo < lat. tropaeum, gr. tropaion].

TROFEU ~e n. 1) (în antichitate) Echipament al unui dușman învins, expus pe un trunchi de copac în semn de victorie. 2) Monument comemorativ al unei victorii pe care sunt expuse armele celor învinși. 3) Pradă de război, luată de la dușman; captură. ◊ ~e de vânătoare blana, colții sau coarnele unui animal vânat, păstrate ca obiecte decorative. /<fr. trophée

TROIAN³ ~iană (~ieni, ~iene) ist. Care aparține Troiei sau populației ei; din Troia. Războiul ~. ◊ Cal ~ a) cal mare de lemn în care, conform legendei, s-au ascuns oștenii care asediau Troia pentru a pătrunde în cetate și a deschide porțile asediatorilor; b) dar făcut unui dușman pentru a-l prinde în cursă. /Din Troian n. pr.

ȚINE, țin, vb. III. I. Tranz. 1. A avea ceva în mână (sau în brațe etc.) și a nu lăsa să scape. ◊ Expr. A-i ține (cuiva) lumânarea (sau lumina) = a) a fi naș cuiva la cununie; b) a sta lângă cineva în ultimele clipe ale vieții cu o lumânare aprinsă în mână (după un vechi obicei creștin). A-i ține (cuiva) cununa = a fi naș (cuiva) la cununie. A ține frânele țării (sau împărăției etc.) = a conduce, a stăpâni, a guverna o țară etc. A ține pe cineva (sau ceva) în mână = a avea pe cineva (sau ceva) în puterea sa, a dispune de cineva (sau de ceva) după bunul plac; a avea pe cineva (sau ceva) la mână. A ține ursita (sau soarta) cuiva (în mână) = a fi stăpân pe viața cuiva și a dispune de ea după bunul său plac. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”, „de după” sau „pe după”, arată partea de care se apucă) Ținem pe bunic de mână. (Refl. recipr.) Mergeau ținându-se de mână. ◊ Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”, arată partea sau capătul de care e apucat un obiect sau chiar obiectul însuși) Ține de nuia. ♦ (La imper.) Ia! primește! ♦ (Determinat prin „în brațe” sau „îmbrățișat”) A cuprinde pe cineva cu brațele în semn de dragoste, de prietenie; a îmbrățișa. ♦ (Determinat prin „în mână”) A mânui o armă, o unealtă, un instrument etc. ♦ (La volei, polo pe apă etc.; în expr.) A ține mingea = a opri mingea în mâini mai mult timp decât este regulamentar, înainte de a o pasa sau de a o trimite adversarului. 2. A susține un obiect greu (ridicat de la pământ) și a nu-l lăsa să cadă. 3. A sprijini pe cineva să nu cadă. ♦ Intranz. A nu lăsa ca ceva care atârnă sau plutește să cadă sau să se scufunde. 4. A cuprinde, a purta, p. ext. a suporta. ◊ Expr. A nu-l (mai) ține pe cineva pământul = a nu mai putea fi suportat din cauza răutății, fărădelegilor etc. A nu-l (mai) ține pe cineva locul = a nu mai putea de bucurie, de nerăbdare etc. A nu-l mai ține (pe cineva) pielea = a fi foarte fericit, foarte mândru. II. 1. Refl. A se prinde cu mâinile de ceva sau de cineva. ♦ A apăsa, a comprima o parte a corpului (pentru a-i încetini funcția, a potoli o senzație dureroasă etc.). ♦ A se menține într-un loc, a nu se prăbuși, a nu cădea de undeva. Se ține tare în șa. 2. Refl. A fi prins sau fixat ușor de ceva, a fi legat prea slab de ceva. Se ținea numai într-un cui. ♦ Intranz. și refl. A fi bine fixat sau înțepenit undeva (și a nu se desface, a nu se desprinde, a nu ceda). Cuiul (se) ține bine. 3. Refl. (Cu determinări introduse prin prep. „de” sau „după”) A merge în urma cuiva, pășind cât mai aproape de el și a nu-l părăsi nici o clipă; p. ext. a fi mereu împreună cu cineva, a fi nelipsit de lângă cineva. ♦ A sta mereu în drumul, în preajma sau în urma cuiva, stăruind cu o rugăminte; a urmări pe cineva cu stăruințele sale, cu insistențele sale pentru a-i câștiga simpatia, dragostea. ♦ A se lua după cineva, a imita pe cineva, a lua ca exemplu, ca model pe cineva. 4. Refl. (Cu determinări modale) A urma unul după altul, a se înșirui. Automobilele se țineau lanț. 5. Refl. A se îndeletnici mult (sau numai) cu..., a se preocupa neîntrerupt (sau numai) de..., a nu se lăsa de... ◊ Expr. A se ține de ale sale = a-și vedea de treabă. 6. Intranz. și refl. A face parte integrantă dintr-un tot; (despre unelte) a face parte dintr-un sortiment, dintr-o garnitură etc. ♦ A face parte din bunurile cuiva, a aparține cuiva. 7. Intranz. A se referi la..., a fi în legătură cu..., a face parte din... ♦ A fi de datoria, de competența cuiva; a privi, a interesa pe cineva. 8. Intranz. A fi legat sufletește de ceva: p. ext. a avea pentru cineva o afecțiune puternică, a iubi pe cineva. ♦ (Cu determinări introduse prin prep. „cu”) A lua apărarea sau partea cuiva, a susține pe cineva, a fi de partea cuiva. 9. Intranz. (Urmat de un verb la conjunctiv) A dori mult ca ceva să se întâmple, să se facă sau să fie; a simți imboldul de a face ceva. III. 1. Tranz. A face ca trupul (sau o anumită parte a lui) să stea mai mult timp într-o anumită poziție sau atitudine. ◊ Expr. A ține nasul sus sau (refl.) a se ține cu nasul pe sus = a fi obraznic, încrezut, pretențios. A ține capul sus sau (refl.) a se ține cu capul pe sus = a fi mândru, orgolios. ♦ (Pop.) A se uita fix la cineva sau ceva. 2. Tranz. A face pe cineva sau ceva să stea un timp oarecare într-un anumit loc. ♦ Expr. A ține (pe cineva sau ceva) în evidență = a avea (pe cineva sau ceva) în vedere; a da o atenție deosebită. A ține (ceva) în suspensie = a nu se pronunța sau a nu se hotărî (asupra unui lucru). ♦ A da cuiva locuință, sălaș, cazare; a nu lăsa (pe cineva) să plece în altă parte. ♦ (Cu determinări introduse prin prep. „la” sau „în”) A sili, a forța pe cineva să stea într-un anumit loc. ◊ Expr. A ține (pe cineva) la pastramă = a lăsa pe cineva să rabde de foame. ♦ A lipsi pe cineva de libertate, a-l face să stea închis, legat. 3. Tranz. A face ca cineva sau ceva să nu se poată mișca din loc (prinzându-l cu mâinile sau legându-l); a imobiliza. ◊ Expr. A ține pe cineva sub papuc (sau sub picior) = a stăpâni, a domina pe cineva. 4. Tranz. A face ca cineva sau ceva să stea sau să rămână un timp oarecare într-o anumită stare; a menține. 5. Tranz. (Cu determinările „pe loc” sau „în loc”) A opri pe cineva sau ceva din mersul său, făcându-l să rămână pe loc, a-l împiedica să-și urmeze drumul. ◊ Expr. A-i ține cuiva drumul (sau calea) = a) a opri pe cineva din drumul său, împiedicându-l să treacă înainte; a sta în calea cuiva; b) a pândi trecerea cuiva, a aștepta pe cineva în drum și a-l opri pentru a-i adresa o rugăminte; c) (pop.) a urmări pe cineva în mod insistent (pentru a-i câștiga bunăvoința, dragostea); a fi mereu în calea cuiva. A ține drumul (sau calea, drumurile) = a) a practica tâlhăria la drumul mare; b) a umbla fără rost, haimana. (Pop.) A-i ține cuiva drumul legat = a împiedica acțiunile cuiva, libertatea cuiva. A ține (pe cineva) de vorbă = a sta de vorbă cu cineva (nelăsându-l să-și vadă de lucru). 6. Tranz. A face pe cineva să aștepte. 7. Refl. (Rar) A sta mai mult timp într-un anumit loc. ◊ Expr. A se ține în rezervă (sau la o parte, la distanță) = a nu lua parte la ceva, a se abține de la ceva. A se ține sufletul în cineva = a fi viu, a trăi. ♦ (Pop.) A-și duce traiul, a viețui, a trăi (undeva). 8. Refl. A sta într-o anumită poziție, a lua sau a avea o anumită atitudine sau ținută. Se ținea drept. ◊ Expr. A nu se mai (putea) ține pe (sau în) picioare = a cădea (de osteneală, de somn, de boală etc.). 9. Refl. (Pop., determinat prin „mândru”, „mare”, „tare” sau un echivalent al acestora) A fi mândru, încrezut; a se mândri, a-și lua aere de superioritate, a face pe grozavul. 10. Tranz. A înfrâna, a stăpâni, a domina un sentiment, o pornire etc. Abia își ține lacrimile. (Refl.) (Urmat de un verb la conjunctiv în forma negativă) De-abia se ține să nu râdă. ◊ Expr. A-și ține firea = a-și păstra liniștea, calmul, cumpătul; a se stăpâni. ♦ (Urmat de un verb la conjunctiv sau de determinări introduse prin prep. „de”, „de la”) A opri pe cineva de la ceva, a împiedica pe cineva să facă ceva; a reține. IV. 1. Tranz. A păstra un lucru într-un anumit loc (pentru a-l pune la adăpost sau a-l avea la îndemână în caz de trebuință). ♦ A păstra mult timp un lucru pentru a se folosi de el în viitor. ♦ (Construit cu un complement în dativ sau introdus prin prep. „pentru”) A opri, a rezerva un lucru pentru cineva. ♦ A păstra un anumit timp un obiect primit de la cineva în acest scop. ♦ A opri ceva (ce nu-i aparține) la sine sau pentru sine; a reține pe nedrept. 2. Tranz. A nu lăsa ca ceva să dispară, să se distrugă, să se altereze etc.; a păstra neatins și neschimbat, a conserva. ◊ Expr. A ține legătura cu cineva = a rămâne în (strânsă) legătură cu cineva, a păstra legătura cu cineva. A ține cuiva (sau, reg., a ține pe cineva) mânie (sau pizmă, supărare, alean) = a purta cuiva ură, supărare etc., a rămâne mânios pe cineva mai mult timp, a nu ierta pe cineva. A ține taina (sau secretul) sau a ține (ceva) secret = a ascunde, a nu dezvălui, a nu da pe față, a nu destăinui un secret. A ține minte = a nu uita (ceva), a-și aminti de... ♦ A cruța, a nu distruge. ♦ (Pop.) A păstra cuiva dragoste, a nu părăsi pe cineva. 3. Tranz. A păstra o stare sau o calitate vreme mai îndelungată. ◊ Expr. A-i ține cuiva cald (sau, intranz., de cald) = a-i fi cuiva de folos, a-i prinde bine. (Intranz.) A-i ține (cuiva) de frig = a apăra de frig. A-i ține (cuiva) de foame (sau de sete) = a sătura (înlocuind altă hrană mai potrivită). A ține (cuiva) de urât = a sta împreună cu cineva vorbindu-i, distrându-l pentru a-i alunga singurătatea sau plictiseala. 4. Tranz. A urma mereu același drum (sau aceeași cale, aceeași direcție), a nu se abate din drum; a umbla într-un anumit loc; p. ext. a merge (sau a o lua) pe un anumit drum; (despre drumuri) a merge, a străbate, a trece printr-un loc. (Refl.) (Determinat prin „de drum”) Ține-te de drumul acesta până acasă. ◊ Expr. (înv.) A ține marea sau (intranz.) a ține spre plina mare = a naviga în larg. 5. Tranz. A respecta cu strictețe, a împlini întocmai; a păzi (o normă, o învoială, un angajament, o lege). ♦ A sărbători, a prăznui, a cinsti (o zi de sărbătoare). ◊ Expr. A ține zile pentru cineva = a posti ca să-i meargă cuiva bine, să i se împlinească o dorință. ♦ Refl. A persevera în..., a nu se îndepărta de..., a nu se abate de la..., a rămâne consecvent cu... ◊ Expr. (Intranz.) A ține la vorba sa = a rămâne nestrămutat într-o hotărâre, a nu reveni asupra celor spuse, a nu-și schimba hotărârea. 6. Refl. și intranz. (De obicei cu determinările „bine”, „tare”, „dârz”) A se menține în condiții bune, a nu se da bătut, a nu se lăsa înduplecat; a rezista. ◊ Expr. (Refl.) A se ține (sau, tranz., a ține pe cineva) treaz = a rămâne (sau a determina pe cineva să rămână) treaz, a nu (se) lăsa să fie prins de somn. (Refl.) A se ține gata = a sta pregătit (pentru a face ceva). (Refl.) Ține-te (sau te ține) bine sau (intranz.) ține bine! formulă de îndemn și de încurajare. (Refl.) Să se țină bine! formulă de amenințare. ♦ Intranz. A rezista la o încercare sau la o probă, a suporta ceva. Calul ține la galop. 7. Refl. și tranz. A se afla sau a face să se afle în deplină sănătate și putere. ◊ Expr. A (se) ține viu (sau în viață, cu zile etc.) = a (se) menține în viață; a trăi sau a face să trăiască. ♦ Refl. A se păstra, a se conserva. V. Tranz. 1. A ocupa, a avea (un loc). ◊ Expr. A ține loc de... = a face serviciul de..., a îndeplini funcția de..., a servi drept..., a fi întrebuințat ca... 2. A stăpâni (un loc). ♦ A apăra un loc de invazia dușmanului, a opri (cu armele) intrarea într-un loc. 3. A avea (pe cineva) în serviciul său. 4. A avea sub conducerea, direcția sau administrația sa; a fi însărcinat cu o funcție (și a o exercita). ◊ Expr. A ține casa (sau contabilitatea) = a fi casier (sau contabil). A ține socotelile = a fi însărcinat cu socoteala intrării și ieșirii banilor într-o întreprindere. 5. A poseda animale și a le crește (pentru folosul pe care-l dau). 6. A avea în posesiune o întreprindere; a avea în folosință pe timp limitat o proprietate; a deține (în calitate de chiriaș, de arendaș). 7. (Pop.) A avea de vânzare (o marfă în prăvălie). VI. Tranz. 1. A suporta toată cheltuiala necesară întreținerii unei case, unei gospodării etc. ◊ Expr. A ține casă (cu cineva) = a conviețui cu cineva (în calitate de soț și soție). A ține casă mare = a duce trai bogat, luxos. A ține casă (sau masă) deschisă = a primi bucuros și des mulți oaspeți. A-și ține rangul = a avea un fel de viață potrivit cu rangul pe care îl ocupă. ♦ A da cuiva cele necesare pentru a trăi (mai ales hrană); a întreține. ◊ Expr. A ține (pe cineva) la școală (sau la studii) = a trimite (pe cineva) la școală, suportând cheltuielile necesare. ♦ Tranz. și refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. „cu”) A (se) hrăni. ◊ Expr. (Tranz.) A-și ține capul (sau viața, zilele, sufletul) cu... = a se hrăni, a trăi cu... ♦ Refl. A face față cheltuielilor necesare vieții; a se întreține, a trăi. 2. A purta cuiva de grijă, a avea grijă de cineva, a îngriji pe cineva. ◊ Expr. A ține pe cineva ca pe (sau în) palmă = a îngriji pe cineva cu cea mai mare dragoste, împlinindu-i-se toate dorințele. A ține bine = a păstra în stare bună, în ordine deplină, a întreține bine. 3. (Pop.) A fi căsătorit cu cineva. ♦ (Construit cu dat. pron.) A avea un amant. ♦ Refl. recipr. A avea cu cineva relații de dragoste (în afara căsătoriei), a trăi cu cineva (în concubinaj). VII. 1. Intranz. A dura, a dăinui. ♦ (Despre provizii) A ajunge (pentru un timp oarecare), a nu se termina (mai mult timp). 2. Tranz. (Despre boli sau dureri trupești) A nu mai slăbi pe cineva, a nu-l lăsa, a nu-i da pace. ♦ (Despre organe sau părți ale corpului) A produce dureri. 3. Intranz. A se întinde, a se prelungi (într-o direcție). VIII. Tranz. 1. (Exprimă, împreună cu determinarea sa, o acțiune sau o stare indicată de determinare, cu valoarea stilistică a unui prezent de durată) A face să dureze, să se manifeste. De bucurie ținu masa trei zile. ◊ Expr. A o ține numai (sau tot) o (sau într-o) fugă (ori o gură, un plâns etc.) sau a ține fuga (ori plânsul, gura etc.) întruna (sau totuna) = a o duce înainte fără întrerupere, fără a slăbi o clipă, fără a se opri (din fugă, din plâns etc.). A (o) ține înainte (sau întruna) că... = a susține cu tărie, cu insistență că... A (o) ține (tot)una (cu...) = a nu se opri (din...), a continua (să...). A ține pas cu vremea (sau pasul vremii) = a fi la modă, a fi în spiritul vremii, a nu rămâne în urmă. ♦ (Cu determinări introduse prin locuțiunile „tot în...” sau „numai în...”) A nu mai slăbi pe cineva cu... 2. (În loc. vb.; cu sensul dat de determinări) A ține o vorbire (sau un discurs, un cuvânt) = a vorbi, a cuvânta unui auditoriu. A ține judecată = a judeca. A ține sfat = a se sfătui, a delibera. A ține luptă (sau război, bătălie, foc) = a se lupta, a se război cu cineva. A ține strajă = a străjui, a sta de strajă. A ține locul cuiva = a înlocui pe cineva. IX. Tranz. și refl. (Pop.) A (se) considera, a (se) socoti, a (se) crede. Te țineam mai tânăr! ◊ Expr. (Tranz.) A ține (pe cineva) de rău = a mustra, a dojeni, a certa, a ocărî (pe cineva). X. Tranz. (Pop.) A obliga la o cheltuială, a necesita o cheltuială, a costa. [Prez. ind. și: (reg.) țiu. – Var.: ținea vb. II] – Lat. tenem.

VIGILENȚĂ s.f. 1. Atenție încordată și susținută; atitudine de deosebită băgare de seamă. 2. Calitate politică care constă în a veghea, a recunoaște cu pricepere dușmanul de clasă sub orice formă s-ar ascunde și a-l face inofensiv. [Cf. fr. vigilance, lat. vigilantia].

VINDE, vând, vb. III. Tranz. 1. A ceda unui cumpărător dreptul de proprietate asupra unui bun, în schimbul unei sume de bani. ◊ Expr. A vinde pielea ursului din pădure (sau peștele din baltă) = a promite un lucru pe care nu-l ai; a face planuri în legătură cu un lucru pe care nu-l posezi încă, care este nesigur. A-și vinde (și) pielea sau cămașa (de pe sine) = a vinde sau a ceda, din pricina unei nevoi mari, tot ce posedă. A-și vinde scump viața (sau pielea) = a se apăra cu îndârjire, cauzând pierderi mari dușmanului (înainte de a muri sau de a fi prins). Cum (sau așa) am cumpărat-o, așa o vând = o spun așa cum am auzit-o (fără să-mi iau răspunderea autenticității). (Refl. pas.) Cum (sau cu cât) se vinde? = ce preț are? cu cât de plătește? ♦ A scoate un bun la licitație (pentru neplata datoriilor). ♦ A oferi spre vânzare; a face comerț. ♦ Refl. pas. (Despre mărfuri) A găsi cumpărători, a avea căutare. ♦ Fig. A face compromisuri morale în schimbul unor avantaje materiale. ♦ Tranz. și refl. Fig. A (se) prostitua. 2. A trăda sau a denunța, a pârî (pentru bani sau pentru un interes material). [Prez. ind. și: (reg.) vânz] – Lat. vendere.

VITREG, -Ă, vitregi, -ge, adj. 1. (Despre copii sau părinți, determinând natura rudeniei lor reciproce) Care nu este rudă de sânge, care a devenit rudă printr-o nouă căsătorie a unuia dintre părinți. 2. Fig. Dușman, ostil, vrăjmaș; defavorabil, potrivnic. ♦ Presărat cu obstacole. – Lat. vitricus.

VRĂJMAȘ s., adj. 1. s., adj. v. dușman. 2. adj. v. dușmănos.

VRĂJMAȘ, -Ă, vrăjmași, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Dușman; inamic. 2. Adj. (Despre oameni) Dușmănos, învrăjbit. ♦ Rău, crud, câinos, hain. ♦ (Despre locuri, vreme etc.) Primejdios, potrivnic; cumplit, grozav. [Var.: vrășmaș, -ă s. m. și f., adj.] – Cf. vrajbă.

VRĂJMAȘ³ ~i m. 1) persoană care urăște pe cineva și caută să-și facă rău; dușman. 2) Fiecare dintre părțile beligerante implicate într-un conflict armat; dușman; inamic. /cf. vrajbă

XENOFOB, -Ă adj., s.m. și f. (Cel) care urăște persoanele sau popoarele de altă naționalitate, care este dușman a tot ceea ce este străin. [< fr. xénophobe, cf. gr. xenos – străin, phobos – ură].

ZA², zale, s. f. 1. Fiecare dintre ochiurile unui lanț; p. gener. (la pl.) lanț. ♦ Lănțișor de metal întrebuințat uneori ca podoabă. ♦ Cusătură în formă de lănțișor, executată de obicei la broderii. 2. (La pl.) Împletitură executată din inele mici de fier legate unul de altul; p. ext. armură făcută din această împletitură, cu care se îmbrăcau oștenii în antichitate și în evul mediu, spre a se apăra de loviturile dușmanilor. [Var.: (reg.) zală, zea s. f.] – Cf. ngr. záva.

ZĂLOG², zăloguri, s. n. (Pop.) 1. Amanet, garanție, gaj, chezășie ◊ Expr. A-și lăsa pieile (sau pielea) zălog = a cădea în mâinile dușmanului, a-și pierde viața, a se lăsa omorât. ♦ Sechestru, ipotecă. 2. Obiect (rar persoană) lăsat ca garanție. – Din sl. zalogŭ.

ZDROBIRE s. 1. sfărâmare. 2. fărâmare, sfărâmare, (rar) casare. (~ unui pahar cu pumnul.) 3. sfărâmare, (pop.) spargere. (~ unei cepe cu mâna.) 4. v. pisare. 5. v. spargere. 6. v. strivire. 7. v. tescuit. 8. v. terciuire. 9. v. nimicire. 10. distrugere, nimicire, potopire, prăpădire, sfărâmare, (înv. și pop.) pierdere, risipire, (pop.) zdrumicare. (~ armatei dușmane în luptă.)