APSIDĂ apside, s. f. Fiecare din cele două puncte extreme ale axei mari a orbitei pe care un corp ceresc o descrie în jurul altuia – Din fr. apside, lat. apsida.

CĂDERE, căderi, s. f. Faptul de a cădea. 1. Deplasare, mișcare de sus în jos a unui lucru, coborâre spre pământ sub efectul gravitației. ◊ Cădere de apă = diferență de nivel între două puncte ale unui curs de apă; (concr.) masă de apă care cade de la o oarecare înălțime; cascadă, cataractă. ♦ Lăsare în jos a unui lucru care continuă să fie în parte susținut. ♦ Deplasare a unui organ din poziția sa normală. Căderea mușchilor. ♦ Diferența dintre valorile pe care le ia o mărime în două puncte diferite. Cădere de potențial. ♦ (Med.; în sintagma) Cădere de tensiune = coborâre a tensiunii arteriale sub limita normală. 2. Desprindere a unei părți componente dintr-un organism. 3. Răsturnare a unui corp; surpare. 4. Fig. Ocupare, cucerire. Căderea Cartaginei. 5. Fig. Insucces, nereușită. 6. Competență, drept. Nu e în căderea lui să mă judece. 7. Nereușită, eșec. – V. cădea.

CER², ceruri, s. n. 1. Spațiu cosmic nesfârșit în care se află aștrii; (mai ales) parte din acest spațiu văzută deasupra orizontului, care are o formă aparent emisferică; boltă cerească, firmament. ◊ Expr. Sub cerul liber = în afara unei locuințe, afară. Până-i cerul = niciodată. Ca cerul de pământ sau ca de la cer la pământ, se spune despre o deosebire extrem de mare între două lucruri, două puncte de vedere, două situații etc. A răscoli cerul și pământul = a face tot posibilul (pentru a găsi un lucru pierdut). A se ruga (de cineva) cu cerul (și) cu pământul = a se ruga cu cea mai mare stăruință. A pica (sau a cădea) din cer = a) a sosi pe neașteptate; b) a nu putea înțelege; a fi străin de aceea ce se întâmplă în jur. Nu pică din cer = nu vine de-a gata. Parcă a picat (sau a căzut) cerul pe mine (sau pe el etc.), exprimă supărarea, rușinea, uimirea cuiva în fața unei situații neașteptate (și neplăcute). Nu s-o face gaură (sau bortă) în cer = n-o să fie cine știe ce pagubă, n-o să se întâmple nici un rău. A făgădui (sau a promite) cerul și pământul = a promite lucruri nerealizabile. ◊ Compus: cerul-gurii = peretele superior al cavității bucale, palatul bucal. 2. Aer, văzduh, atmosferă. ◊ Păsările cerului = păsările zburătoare. 3. Rai¹, eden, paradis. ◊ Expr. A fi (sau a se crede) în al șaptelea (sau în al nouălea) cer = a fi extrem de bucuros, de fericit, de mândru. ♦ Putere divină, divinitate, providență. – Lat. caelum.

GALERIE, galerii, s. f. 1. Coridor subteran în formă de tunel care permite accesul minerilor la zăcământ și îngăduie executarea lucrărilor miniere. 2. Canal subteran de comunicație care face legătura între două puncte ale unei lucrări hidrotehnice. 3. Coridor subteran (adesea ramificat) pe care și-l sapă unele animale pentru a le servi ca adăpost. 4. Coridor lung (și boltit) situat în interiorul sau în afara unei clădiri, servind ca element de legătură sau ca loc de plimbare. 5. Muzeu, secție a unui muzeu sau sală într-o expoziție ori într-un muzeu, în care sunt expuse mai ales opere de pictură și de sculptură. ♦ Serie de tablouri expuse; p. ext. serie de portrete descrise într-o operă (literară). 6. Magazin în care se vând opere de artă; p. gener. (la pl.) magazin cu caracter universal. 7. Balconul dintr-o sală de spectacole cu mai multe nivele situat la nivelul cel mai înalt; (fam.) spectatorii de la acest balcon; p. ext. publicul care manifestă zgomotos la un spectacol, la o adunare, la o întrunire etc. ◊ Expr. A face galerie = a manifesta zgomotos în semn de aprobare, de încurajare (în cursul unui spectacol, al unei întreceri sportive etc.). 8. Bară de lemn sau de metal de care se atârnă perdelele. 9. Un fel de tavă de metal care se pune în fața sobei ca să nu cadă cărbunii din sobă pe dușumea. – Din fr. galerie. Cf. it. galleria, germ. Galerie.

HIPERBOLĂ, hiperbole, s. f. 1. (Mat.) Curbă reprezentând locul geometric al punctelor dintr-un plan pentru care diferența distanțelor față de două puncte fixe, numite focare, este constantă. 2. Figură de stil care constă în exagerarea mărimii, importanței etc. reale a lucrurilor. [Var.: iperbolă s. f.] – Din fr. hyperbole.

INTERVAL, intervale, s. n. 1. Distanță în timp între două fenomene, între două perioade, între două evenimente consecutive; răstimp. 2. Distanță în spațiu între două puncte, între două lucruri. ♦ (Mat.) Ansamblu de puncte, de numere cuprinse între două valori date. 3. Diferență de înălțime între două sunete muzicale. – Din fr. intervalle, lat. intervallum.

LEGA¹, leg, vb. I. I. Tranz. 1. A împreuna, a uni strâns (printr-un nod, o fundă) capetele de sfoară, de ață, de sârmă, de lanț etc. (astfel încât să formeze un tot). ◊ Expr. A lega (sau a strânge) băierile de la pungă (sau pungii) = a face economii, a deveni (mai) econom. 2. A închide la gură un sac, o pungă, o boccea etc., adunând marginile și înnodându-le sau petrecând în jurul lor o sfoară ale cărei capete se înnoadă; a strânge, a împacheta un obiect sau un material într-o învelitoare (basma, sac, pungă etc.) și a o închide în felul arătat. ◊ Expr. A lega paraua cu zece noduri = a fi zgârcit. ♦ A uni diferite lucruri într-un mănunchi, într-un tot (prinzându-le laolaltă). ◊ Expr. (Pop.) A (nu) lega două în trei = a (nu) pune la o parte ceva din câștigul obținut. 3. A fixa, a strânge ceva cu o funie, cu un șiret etc. ca să nu se desfacă sau să nu se clatine. ♦ A strânge cu un cerc piesele care alcătuiesc un obiect pentru a realiza un tot. 4. A prinde una de alta foile unei cărți și a-i pune scoarțe; a broșa, a cartona; p. restr. a coperta. II. 1. Tranz. A prinde, a agăța, a atârna un obiect de altul cu ajutorul unei frânghii, a unui lanț etc. 2. Tranz. Fig. A înlănțui între ele sunete sau cuvinte pentru a vorbi. 3. Tranz. A stabili o legătură între două puncte (îndepărtate) în spațiu sau în timp. ♦ (Tehn.) A stabili o legătură între două elemente ale unei instalații sau între o instalație și o sursă de forță (care-i asigură funcționarea). 4. Tranz. și refl. Fig. A (se) înfiripa sau a (se) stabili relații (din punctul de vedere al ideilor, al sentimentelor). ♦ Refl. A se ocupa cu râvnă de ceva, a simți un mare atașament pentru o anumită preocupare, meserie. 5. Refl. Fig. A plictisi pe cineva (căutând ceartă); a se agăța de cineva. III. Tranz. 1. A imobiliza pe cineva cu ajutorul unei frânghii, al unui lanț etc.; a pune în lanțuri, în fiare; a înlănțui, a încătușa. ◊ Expr. Nebun de legat = a) nebun furios; b) persoană care se poartă ca un nebun. A lega pe cineva de mâini și de picioare = a împiedica pe cineva să acționeze. A lega limba (sau gura) cuiva = a împiedica pe cineva să vorbească. (Refl.) A i se lega limba = a nu mai putea vorbi sau a vorbi cu mare greutate. A i se lega picioarele = a nu mai putea umbla sau a umbla cu mare greutate. 2. A prinde un animal (de ceva) cu ajutorul unei legături pentru a-l împiedica să fugă; a priponi. IV. Fig. 1. Refl. A se obliga să facă ceva; a se angaja, a se îndatora. 2. Tranz. (În superstiții și în basme) A opri, a împiedica de la ceva prin vrăji. V. Tranz. și refl. A(-și) înfășura sau a(-și) acoperi o parte a corpului (reînnodând, prinzând); spec. a (se) pansa, a (se) bandaja. ◊ Expr. (Tranz.) A lega la ochi pe cineva = a înșela pe cineva. (Refl.) Fiecare se leagă unde-l doare = fiecare își cunoaște greutățile proprii. A se lega la cap (când nu-l doare) = a-și crea complicații inutile. VI. 1. Intranz. (Despre plante) A face rod; a rodi. 2. Refl. și intranz. (Despre sosuri, dulcețuri etc.) A se îngroșa, a se închega. – Lat. ligare.

ORTODROMĂ, ortodrome, s. f. Drumul cel mai scurt care leagă două puncte de pe suprafața Pământului. – Din germ. Orthodrome.

UNDĂ, unde, s. f. I. 1. Cantitate dintr-o masă de apă care face o mișcare ritmică ușoară de ridicare și coborâre formând ondulații la suprafața apei; p. ext. apă (curgătoare sau stătătoare). ♦ Șuvoi, torent. ♦ Ploaie, ninsoare etc. care cade în rafale. 2. Masă de aer care se mișcă ușor; p. ext. aer, văzduh. 3. Mișcare de vibrație (ușoară); zgomot (ușor). II. (Fiz.) Propagare din aproape în aproape a unei oscilații, cu viteză finită și printr-o variație spațială. ◊ Lungime de undă = distanța dintre două puncte succesive ale unei unde, în care oscilația are aceeași fază. Undă seismică = undă pornită din epicentrul unui cutremur de pământ, de-a lungul căreia cutremurul se propagă în interiorul și la suprafața pământului. Undă de șoc = undă seismică de mare intensitate. Undă electromagnetică = câmp electromagnetic variabil care se propagă în urma interacțiunilor dintre variațiile câmpului electric și ale celui magnetic. (În radiofonie) Undă scurtă = undă electromagnetică cu o lungime medie de 0,50 m. Undă mijlocie = undă electromagnetică cu o lungime de 200-600 m. Undă lungă = undă electromagnetică cu o lungime de 700-2.000 m. Undă verde = procedeu folosit pentru asigurarea fluenței maxime a traficului auto pe arterele de circulație din orașe, realizat printr-un sistem de comandă coordonată a semafoarelor. – Lat. unda (cu sensul II după fr. onde).

VACĂ, vaci, s. f. 1. Animal domestic din specia bovinelor, femela taurului; p. restr. carnea acestui animal, folosită ca aliment; p. gener. carne de bovine. ◊ Expr. S-a dus bou și a venit (sau s-a întors) vacă, se spune, ironic, despre un om care a plecat să se instruiască sau să se lămurească într-o problemă și care s-a întors mai puțin instruit sau lămurit decât plecase. Vacă (bună) de muls = persoană sau situație de care cineva abuzează, pentru a trage foloase materiale. ♦ Epitet injurios dat unei femei (grase și leneșe sau proaste). 2. Compuse: vacă-de-mare = morsă; vaca-domnului = insectă lată și lunguiață, cu aripile superioare de culoare roșie cu două puncte negre (Pyrrhocoris apterus). – Lat. vacca.

VARIAȚIE, variații, s. f. 1. Schimbare, transformare; stare a unui lucru care se prezintă sub diferite forme, în mod variat; trecere de la o formă la alta; aspect variabil, schimbător. ◊ (Mat.) Variația unei funcții = diferența dintre valorile unei funcții în două puncte ale ei. ♦ Diversitate, felurime. ◊ (Mat.) Calculul variațiilor = calcul întrebuințat în analiza infinitezimală (prin care se rezolvă anumite probleme a căror soluție nu se poate obține prin calcul diferențial). ♦ Spec. (Biol.) Schimbare a unei însușiri morfologice, fiziologice, biochimice etc. a organismului animal și vegetal. 2. (În forma variațiune) Modificare a unei teme muzicale sub raportul melodiei, al ritmului, al măsurii, al armoniei, al tonalității etc. ♦ Dans solistic clasic, variat și de virtuozitate. [Pr.: -ri-a-. Var.: variațiune s. f.] – Din fr. variation, lat. variatio, -onis.

MAGNETIC, -Ă, magnetici, -ce, adj. (Despre forțe, fenomene) Care se referă la magnet sau la magnetism; (despre corpuri) care este feromagnetic, care poate fi magnetizat. ◊ Câmp magnetic = stare fizică particulară a unui spațiu în care se exercită forțe magnetice; p. ext. spațiul respectiv. Fluid magnetic = forță prin care se explică, în științele oculte, fenomenele telepatice și hipnotice. Pol magnetic = a) fiecare dintre cele două puncte sau regiuni de la extremitatea unui magnet; b) fiecare dintre cele două puncte ale globului pământesc către care se îndreaptă capetele unui ac magnetic. ♦ Fig. Care exercită o influență profundă sau o atracție irezistibilă; care magnetizează. – Din fr. magnétique, germ. magnetisch.

ECHIDISTANȚĂ, echidistanțe, s. f. (Top.) Diferența constantă de înălțime dintre cotele a două puncte situate pe două curbe de nivel. – Din fr. équidistance.

ECHINOCȚIAL, -Ă, echinocțiali, -e, adj. Referitor la echinocțiu, care aparține echinocțiului. ◊ Punct echinocțial = fiecare dintre cele două puncte de intersecție ale eclipticii cu ecuatorul ceresc, în care se află soarele la echinocțiu. [Pr.: -ți-al. – Var.: echinoxial, -ă adj.] – Din fr. équinoxial.

DISTANȚĂ, distanțe, s. f. 1. Interval care desparte două puncte în spațiu; depărtare. ◊ Loc. adv. La distanță = la o oarecare depărtare. De la distanță = de la un punct depărtat. Din distanță în distanță = din loc în loc, la anumite intervale (egale). ♦ Interval de timp care desparte două momente, două evenimente. 2. Fig. (Rar) Deosebire, diferență. Distanța de la roșu la roz. – Din fr. distance, lat. distantia.

POLAR, -Ă, polari, -e, adj., s. f. 1. Adj. Privitor la cei doi poli¹ ai Pământului, de la poli¹, caracteristic polilor¹; din regiunea sau din zona polilor¹. ◊ Noapte polară = noapte de iarnă care se întâlnește în regiunile situate dincolo de cercul polar și care poate dura până la o jumătate de an. Steaua polară = steaua principală din constelația Carului-Mic, situată pe prelungirea boreală a axei Pământului, care servește ca mijloc de orientare și după care se poate stabili direcția nordului. Urs polar = urs alb, v. urs. 2. Adj. Privitor la polii¹ unui magnet sau ai unei pile electrice. ♦ Referitor la un corp sau la un mediu care prezintă polaritate. 3. Adj. (Mat.; în sintagma) Coordonate polare = coordonate al căror sistem de referință este alcătuit dintr-un punct și o semiaxă care pornește din acel punct. 4. Adj. (Fil.) Care se află într-un raport de polaritate, care prezintă polaritate. 5. S. f. Locul geometric al punctelor conjugate armonic cu un punct dat în raport cu cele două puncte în care o dreaptă variabilă ce trece prin punctul dat intersectează conica dată. – Din lat. polaris, it. polare, fr. polaire.

SCURTCIRCUIT, scurtcircuite, s. n. 1. Legătură electrică între două puncte ale unei rețele sau instalații, având o rezistență foarte mică. 2. Fenomen fizic care constă în întreruperea accidentală a curentului electric într-o rețea sau o instalație prin stabilirea unui scurtcircuit (1). – Scurt + circuit (după fr. court-circuit).

TENSIUNE, tensiuni, s. f. 1. Stare a ceea ce este întins; încordare. ♦ Fig. Situație încordată; zbucium sufletesc, nervozitate. ♦ Forță interioară care ia naștere într-un corp supus unor forțe exterioare. 2. Diferență de potențial între două puncte ale unui câmp electric. 3. Presiunea vaporilor produși de un lichid într-un spațiu închis. 4. (Fiziol.; în sintagmele) Tensiune arterială = presiune cu care circulă sângele în artere, echivalentă cu presiunea pe care sângele o exercită asupra pereților arteriali; presiune mai mare decât cea normală, constituind o stare patologică. Tensiune oculară = tensiune a arterelor oculare. [Pr.: -si-u-] – Din fr. tension, lat. tensio, -onis.

FOCAR, focare, s. n. 1. Punct în care se întâlnesc razele convergente reflectate sau refractate de un sistem optic (lentilă, oglindă, etc.) pe care au căzut raze paralele. ◊ Focar real = punctul în care se strânge un fascicul de lumină convergent, obținut prin reflexia pe o oglindă sau prin refracția printr-o lentilă a unui fascicul luminos paralel. Focar virtual = punctul din care par că izvorăsc razele unui fascicul de lumină divergent, obținut prin trecerea unui fascicul luminos paralel printr-o lentilă divergentă. 2. (Geom.) Fiecare dintre cele două puncte din planul unei curbe ale căror distanțe până la punctele curbei dau o sumă, o diferență sau un produs constant. ♦ Fiecare dintre cele două puncte ale căror distanțe până la punctele unei suprafețe dau o sumă, o diferență sau un produs constant. 3. Parte a cuptoarelor, a căldărilor de abur sau a instalațiilor de încălzit în care se produce arderea combustibilului. 4. (Geol.; în sintagmele) Focar magmatic = bazin magmatic. Focar seismic = hipocentru. 5. Fig. Izvor, sediu principal, punct de concentrare și de răspândire (a unor acțiuni, idei, sentimente etc.). 6. (Med.; în sintagma) Focar de infecție = centru al unui proces inflamator, loc în care se colectează puroiul; loc de unde se pot răspândi microbi provocatori de infecții; p. ext. loc murdar, neîngrijit. 7. (Înv. și pop.) Fochist. – Foc¹ + suf. -ar (după fr. foyer).

PARCURS, parcursuri, s. n. Faptul de a parcurge o distanță, un drum etc.; (concr.) drum, traseu pe care îl străbate sau pe care trebuie să-l străbată cineva sau ceva pentru a ajunge de la un punct la altul. ◊ Loc. adv. Pe parcurs... = în timpul unei călătorii; între timp. ◊ Loc. prep. Pe parcursul... = în limitele..., în cuprinsul..., în decursul... ♦ Lungimea unui drum sau a unei traiectorii între două puncte anumite. – Din fr. parcours.

PLAN, -Ă, (I) planuri, s. n., (II) plani, -e, adj. I. S. n. 1. Proiect elaborat cu anticipare, cuprinzând o suită ordonată de operații destinate să ducă la atingerea unui scop; program (de lucru). 2. Distribuție metodică a părților componente ale unei lucrări științifice, literare, ale unei expuneri etc. 3. (Geom.) Suprafață care conține în întregime orice dreaptă care trece prin două puncte oarecare ale sale. ◊ Plan de proiecție = plan pe care se obține imaginea unui corp printr-un procedeu de proiecție oarecare. (Astron.) Plan meridian = plan definit de verticala locului și de axa lumii. 4. Fiecare dintre planurile (I 3), în general verticale, perpendiculare pe direcția privirii, în care se găsește sau pare că se găsește un obiect și care reprezintă adâncimea sau depărtarea în perspectivă; spec. element al filmării cinematografice, care reprezintă apropierea sau depărtarea obiectului față de aparatul de filmat. ◊ Primul (sau întâiul) plan = partea cea mai apropiată de public a unei scene; partea unui tablou care dă impresia a fi cea mai apropiată de privitori; fig. primul rând, locul de frunte (al unei serii). ◊ Loc. adv. Pe plan(ul)... = în domeniul...; în ceea ce privește...; din punct de vedere... ◊ Expr. A fi (sau a sta, a pune etc.) pe (sau în) prim(ul) plan = a avea (sau a considera că are) importanță primordială. A fi (sau a sta, a pune etc.) pe planul al doilea (sau al treilea etc.) = a fi (sau a considera că este) de importanță secundară, minimă. 5. (Cinema) Element al montajului, reprezentând porțiunea de peliculă imprimată în timpul unei singure funcționări a aparatului de filmat (între o pornire și o oprire). ♦ Delimitare a mărimii încadraturii în raport cu mărimea omului în cadru prin stabilirea unor termeni convenționali. ◊ Prim plan = plan (I 5) care cuprinde bustul până sub umeri. Gros plan = reprezentarea pe peliculă a capului unui personaj. Plan american = plan (I 5) care cuprinde omul încadrat până la genunchi. Plan semigeneral = plan (I 5) care încadrează personajul în toată înălțimea. 6. Suprafață netedă a unui corp; corp care prezintă o astfel de suprafață. ◊ Plan înclinat = dispozitiv simplu de forma unei rampe înclinate, alcătuit dintr-un corp cu o suprafață plană (sau din două bare paralele) care formează un unghi cu planul orizontal și care este folosit pentru a ridica corpuri prin rostogolire sau prin împingere, folosindu-se forțe mai mici decât greutatea corpurilor respective. Plan de aripă = suprafața de susținere a unui avion. 7. Desen tehnic care cuprinde reprezentarea grafică, la o anumită scară, a unui teren, a unei construcții, a unei mașini etc. 8. (Reg.) Ogor, parcelă. II. Adj. Fără asperități, neted, drept; care prezintă o suprafață netedă. ◊ Unghi plan = porțiune dintr-un plan (I 3) cuprinsă între două semidrepte (cu aceeași origine) ale planului. Figură plană = figură care poate fi așezată cu toate punctele pe același plan (I 3). Geometrie plană = ramură a geometriei care studiază figurile ale căror elemente sunt așezate în același plan (I 3). (Tipogr.) Mașină plană = mașină care imprimă coli separate. – Din fr. plan, lat. planus.

POL¹, poli, s. m. 1. Fiecare dintre cele două puncte situate la capetele axei de rotație a pământului și în care se reunesc toate meridianele geografice; p. ext. regiunea din jurul acestor două puncte. ◊ Pol ceresc = fiecare dintre cele două puncte în care prelungirea axei de rotație a pământului, trecând prin cei doi poli tereștri, intersectează sfera cereasca. Pol magnetic terestru = punct pe suprafața pământului în care acul magnetic are poziția verticală (înclinația magnetică este de 90°). 2. (Mat.) Fiecare dintre cele două puncte în care un diametru al sferei intersectează sfera. 3. (Fiz.) Fiecare dintre cele două puncte sau regiuni ale unui corp opuse una celeilalte din punctul de vedere al unei anumite proprietăți. ◊ Pol electric pozitiv (sau negativ) = fiecare dintre cele două regiuni ale unui corp polarizat electric, de la care diverg sau către care converg liniile de câmp ale inducției magnetice. 4. Zonă a miezului feromagnetic al unui circuit magnetic pe unde fluxul magnetic principal sau cel util trece din materialul feromagnetic în aer, sau invers. 5. Parte componentă a unei mașini electrice, care contribuie la magnetizarea circuitului magnetic al mașinii. 6. Piesă a unei pile galvanice care stabilește contactul cu circuitul exterior. 7. Fig. Fiecare dintre punctele, situațiile etc. aflate la două extremități opuse. – Din fr. pôle, lat. polus.

POLARITATE s. f. 1. Proprietate a unui sistem fizic de a avea, în două puncte ale sale, caracteristici de aceeași natură, dar opuse una celeilalte. 2. Proprietate a unui organism vegetal sau a unei părți din el de a forma două puncte de creștere cu proprietăți diferite. 3. (Fil.) Specie a contradicției constând în relația dintre doi termeni care prezintă cel mai mare grad de opoziție posibil și totodată se presupun reciproc, ca polii unui magnet. – Din fr. polarité.

DREPT, DREAPTĂ, (A, B) drepți, -te, adj., (C) adv., (D) drepturi, s. n., (E) prep. A. Adj. I. 1. Care merge de la un punct la altul fără ocol, fără abatere. ◊ Linie dreaptă (și substantivat, f.) = linie care unește două puncte din spațiu pe drumul cel mai scurt. Unghi drept = unghi format de două drepte perpendiculare una pe alta. Prismă dreaptă = prismă cu muchiile laterale perpendiculare pe baze. ♦ Fig. (Despre privire) Care este fără ascunzișuri; deschis, direct. ♦ (Despre haine) Care are o croială simplă, fără cute, clini etc. 2. (Despre lucruri, ființe, părți ale lor etc.) Care are o poziție verticală (față de un punct de reper). Zid, perete drept. Om drept ca lumânarea. ◊ Expr. A se ține drept = a avea o poziție perfect verticală. (Mil.) A lua (sau a sta, a se ține în) poziția de drepți = a lua (sau a sta, a se ține în) poziție perfect verticală, stând nemișcat. (Cu valoare de interjecție) Drepți! formulă de comandă militară pentru luarea poziției de drepți. (Adverbial) A călca drept = a avea o purtare bună, cinstită. A sta drept = a avea o atitudine de neclintit, a fi dârz, curajos. ♦ (Despre terenuri înclinate, forme de relief sau părți ale lor) Aproape vertical; abrupt, povârnit. ♦ (Despre litere; adesea substantivat, f.) Care are tăietura verticală. 3. Care are o poziție orizontală (față de un punct de reper); orizontal; plan, neted. Câmpie dreaptă. 4. (În sintagma) Complement drept = complement direct, v. direct. II. Fig. 1. (Despre acțiuni ale omului sau despre noțiuni abstracte) Care este, se face etc. potrivit dreptății și adevărului; întemeiat, just, cinstit, bun. ◊ Parte dreaptă = parte care se cuvine în mod legal fiecăruia la o împărțeală. Luptă dreaptă = luptă corp la corp, fără arme, fără înșelătorii și fără ajutor străin. ◊ Loc. adv. Cu drept cuvânt = pe bună dreptate, în mod întemeiat. ♦ (Adverbial) În conformitate cu dreptatea, just; în conformitate cu adevărul, adevărat; corect. ◊ Expr. Ce-i drept = într-adevăr, cu adevărat. Ce-i drept e drept, se spune pentru a recunoaște un adevăr incontestabil. Drept că... = adevărat că... A spune drept = a spune adevărul; a vorbi deschis, sincer. (Substantivat) La drept (sau la dreptul) vorbind = în realitate, de fapt. 2. (Despre oameni) Care trăiește și lucrează conform dreptății, adevărului, omeniei, binelui; cinstit, integru, cumsecade. ♦ (În limbajul bisericesc) Cuvios, cucernic. ◊ Expr. (Substantivat) A se odihni cu drepții = a fi mort. ◊ Compus: (adesea substantivat) drept-credincios = care face parte din Biserica creștină ortodoxă; bun creștin. 3. (Reg.; despre bunuri materiale) Care aparține sau se cuvine cuiva pe temeiul unei legi sau al unei recunoașteri oarecare. 4. (Pop.; despre rude) Care este legat de cineva prin legături directe, de sânge; adevărat, bun. B. Adj. (În opoziție cu stâng) 1. (Despre organe ale corpului) Așezat în partea opusă părții corpului omenesc în care se află inima. ◊ Expr. A fi mâna dreaptă a cuiva sau brațul drept al cuiva = a fi cel mai intim, cel mai apropiat colaborator al cuiva; a-i fi cuiva de mare ajutor. ♦ (Substantivat, f. sg. art.) Mâna dreaptă. ♦ (Substantivat, m. sg. art.) Piciorul drept. 2. Care se află de partea sau în direcția mâinii drepte (când cineva stă cu fața în direcția în care este orientat un lucru). Aripa dreaptă a clădirii. ◊ (Substantivat; în locuțiuni) Din dreapta. În dreapta. La (sau spre) dreapta. ◊ Expr. (Substantivat) În dreapta și în stânga sau de-a dreapta și de-a stânga = în ambele părți; în toate părțile, pretutindeni. A ține dreapta = a merge pe partea dreaptă a unui drum. 3. Fig. (Substantivat, f. art.; în viața politică) Grupare politică adeptă și susținătoare a menținerii ordinii sociale și politice tradiționale. ◊ Loc. adj. De dreapta = conservator. C. Adv. 1. (Urmat de determinări locale, indică direcția) În linie dreaptă, fără ocol; direct. Merge drept la birou. ◊ De-a dreptul = fără a se abate din drum, fără înconjur; în mod direct, nemijlocit; chiar. ◊ Loc. prep. (Substantivat) În dreptul... = în fața..., față în față cu... Prin dreptul... = prin fața..., pe dinaintea... Din dreptul... = din fața..., de dinaintea... 2. (Urmat de determinări locale, modale sau temporale) Tocmai, exact. A ajuns drept la timp. D. S. n. 1. Totalitatea regulilor și normelor juridice care reglementează relațiile sociale dintr-un stat. Drept penal. 2. Știință sau disciplină care studiază dreptul (D 1). 3. Putere, prerogativă legal recunoscută unei persoane de a avea o anumită conduită, de a se bucura de anumite privilegii etc.; drit. ◊ Loc. adv. De drept = conform legii, în mod legitim, firesc. 4. Răsplată, retribuție care i se cuvine cuiva pentru prestarea unei munci. E. Prep. 1. (Introduce un complement indirect) În loc de..., în calitate de..., ca. Drept cine mă iei? ◊ Drept care... = prin urmare, în concluzie, deci, așadar. 2. (Reg.; introduce un complement circumstanțial de loc) Alături de..., lângă; în dreptul... ◊ Expr. A i se pune soarele drept în inimă = a i se face foame. 3. (Introduce un complement circumstanțial de scop) Pentru, ca. Drept încercare s-a folosit de un clește. [Var.: (înv. și reg.) dirept, -eaptă adj.] – Lat. directus (cu unele sensuri după fr. droit).

PUNCT, puncte, s. n. I. 1. Semn grafic mic și rotund, asemănător cu o înțepătură de ac, folosit ca semn de punctuație, pentru a indica pauze între propoziții sau fraze independente, pentru prescurtarea unui cuvânt sau care se pune deasupra literelor „i”, „j” etc. ◊ Două puncte = semn de punctuație constând din două puncte (I 1) așezate unul deasupra altuia, folosit pentru a arăta că urmează o vorbire directă, o enumerare, o explicare sau o concluzie. Punct și virgulă = semn de punctuație constând dintr-un punct (I 1) așezat deasupra unei virgule, folosit pentru a despărți părțile componente ale unei perioade. Puncte de suspensie sau puncte-puncte = semn de punctuație constând din trei (sau mai multe) puncte (I 1) așezate în linie orizontală, folosit pentru a arăta o întrerupere în șirul gândirii, al acțiunii sau o omisiune dintr-un text reprodus. ◊ Expr. A pune punctul pe i = a preciza ce este esențial într-o chestiune, a trage concluzia. ♦ Fig. (Cu valoare de interjecție) Gata! destul! 2. Semn convențional în formă de punct (I 1), care indică pe o hartă așezările omenești, care marchează zarurile, piesele de domino etc. sau care este pus la dreapta unei note muzicale spre a-i prelungi durata cu încă o jumătate din valoarea ei. 3. Punct (I 1) folosit în matematică, indicând efectuarea unei înmulțiri. 4. Fel de a coase, de a broda, de a croșeta; model de cusătură, de broderie etc. 5. (În sintagma) Punct tipografic = unitate de măsură pentru lungime, folosită în tipografie, egală cu 0,376 mm. 6. Ceea ce se vede foarte mic din cauza depărtării. ♦ Pată mică, rotundă, detașată pe un fond de altă culoare. 7. (În sintagma) Punct de ochire = locul din țintă în care trăgătorul potrivește precis linia de ochire. II. 1. Figură geometrică plană fără nici o dimensiune (reprezentată prin partea comună a două linii care se întâlnesc). ♦ Loc determinat pe o lungime, pe o suprafață, în spațiu. ◊ Punct medical (sau sanitar) = serviciu medical organizat în fabrici, uzine, șantiere etc. 2. Valoare a unei mărimi, mai ales temperatura la care se produce un anumit fenomen. Punct de topire. III. 1. Parte determinată în cadrul unei acțiuni, al unei discuții, al unei probleme etc. ◊ Expr. Punct de onoare = lucru, chestiune care angajează prestigiul, autoritatea, onoarea cuiva. Punct de plecare (sau de pornire) = a) locul de unde pleacă cineva; b) începutul unei lucrări, al unei acțiuni. A fi pe punctul de a... = a fi gata de a..., a fi pregătit să... Punct de vedere = aspectul sub care cineva privește o problemă sau atitudinea pe care o are față de ea; mod de a gândi. Din punct de vedere = în privința..., sub raportul... Din punct în punct sau punct cu punct = amănunțit, detaliat, pe larg. A pune (ceva) la punct = a) a regla (un aparat sau un sistem tehnic) pentru a-l face să funcționeze în condițiile dorite; b) a aranja, a potrivi lucrurile așa cum trebuie, fără a neglija nici un amănunt; a restabili adevărul. A fi pus la punct = a fi aranjat, bine îmbrăcat. A pune pe cineva la punct = a arăta cuiva ce se cuvine și ce nu, a da cuiva o lecție de bună-cuviință. 2. Moment, stadiu, fază, etapă de dezvoltare. ◊ Loc. adv. Până la un (sau la acest) punct = până la o anumită limită sau etapă; într-o anumită măsură. ◊ Expr. Până la ce punct = în ce măsură, până unde... Punct mort = situație fără ieșire. ♦ (Adverbial) Exact, precis, fix. IV. Unitate de măsură luată ca bază de clasificare, în special la sporturi. ♦ Unitate de măsură pentru indicarea situației participanților la unele jocuri (zaruri, cărți, biliard etc.). ♦ Unitate de măsură pentru sporirea sau reducerea cursului valorilor mobiliare negociate prin bursă. ♦ Fiecare dintre diviziunile unei cartele pentru raționalizarea anumitor produse industriale; tichet detașat dintr-o astfel de cartelă. ◊ Loc. adj. și adv. Pe puncte = a) pe baza dreptului conferit de cartelă; raționalizat; b) fig. fără a avea pregătirea corespunzătoare funcției pe care o ocupă. – Din lat. punctum (cu unele sensuri după fr. point).

SEMN, semne, s. n. 1. Tot ceea ce arată, ceea ce indică ceva. ◊ Loc. adv. Pe semne = după cât se pare, după cât se vede; probabil. ♦ Manifestare exterioară a unui fenomen care permite să se presupună sau să se precizeze natura lui. ◊ Expr. (În superstiții) Semn bun (sau rău, prost) = fapt, fenomen căruia i se atribuie însușirea de a prevesti un bine (sau o nenorocire). A avea semne sau a i se face cuiva semn = a avea indicii în legătură cu o întâmplare viitoare. A da semn (sau semne) de viață = a se manifesta, a-și vădi existența, a face să se audă noutăți despre sine. ♦ Fenomen luminos care apare uneori pe cer, fiind interpretat de superstițioși ca o prevestire. ♦ Fiecare dintre cele douăsprezece constelații ale zodiacului. ♦ Probă, dovadă. ◊ Loc. adv. În (sau ca) semn de (sau că)... = dând dovadă de..., ca probă că..., ca argument pentru... 2. Gest, mișcare care exprimă un gând, o intenție, o stare sufletească sau sugerează cuiva o acțiune. ♦ (Înv.) Semnal. Semnul de război. 3. Notă specifică, trăsătură distinctivă după care se recunoaște un lucru, o ființă; semnalment; însemnare făcută pe un lucru sau pe un animal cu scopul de a-l deosebi de celelalte sau de a-l recunoaște. ♦ Pată de altă culoare decât restul trupului pe care o au unele animale. 4. Obiect așezat într-un loc sau într-un anumit fel pentru a marca sau a despărți ceva; indicator. ◊ Semn de hotar (sau, în trecut, de moșie) = piatră, stâlp etc. care marchează un hotar sau linia de demarcație a unui teren; p. ext. hotar. ♦ Însemnare făcută spre a nu uita ceva. ◊ Semn de carte = fâșie îngustă de mătase, de carton, de piele etc. (special lucrată) care se pune între paginile unei cărți pentru a indica pagina la care s-a întrerupt lectura. ♦ Loc marcat, țintă pentru tras cu arma. 5. Ceea ce se vede undeva sau pe ceva după o atingere sau apăsare; urmă, pată. ♦ Urmă, cicatrice rămasă pe piele după o boală, o lovire, o rană etc. 6. Unitatea dintre un sens și o indicație grafică. ◊ Semne grafice = totalitatea literelor, cifrelor, semnelor de punctuație folosite în scriere. Semne de punctuație = semne grafice (punct, virgulă, două puncte etc.) întrebuințate pentru a despărți, în scris, părțile unei propoziții sau ale unei fraze sau propozițiile și frazele între ele. Semnele citării = ghilimele. Semne matematice = semne care servesc la indicarea operațiunilor matematice. Semne convenționale = figuri simbolice întrebuințate pentru a marca diferite notări pe hărți, planșe etc. Semn diacritic = semn adăugat unei litere, deasupra ei, dedesubt sau lateral, pentru a reda un sunet diferit de cel notat prin litera respectivă. Semn lingvistic = unitatea dintre un sens și un complex sonor. Semn moale = literă care indică, în scrierea limbii ruse, caracterul palatal al consoanei precedente. Semn tare = literă care indică, în scrierea limbii ruse, caracterul dur al consoanei precedente. Semn monetar = tot ceea ce se imprimă sau se gravează pe o monedă; p. ext. monedă. 7. Simbol, emblemă. ◊ Expr. Sub semnul (cuiva sau a ceva) = sub egida, sub auspiciile (cuiva sau a ceva). 8. Tot ceea ce evocă o persoană, un lucru sau un fapt; amintire. – Lat. signum.

NOD, noduri, s. n. 1. Loc în care se leagă două fire, două sfori, două fâșii de pânză etc. ca să se țină strâns împreună; loc în lungul sau la capătul unui fir, al unei sfori, al unei fâșii de pânză etc. unde s-a făcut un ochi prin care s-a petrecut unul dintre capete și s-a strâns tare; legătură obținută astfel. ◊ Loc. adj. (Rar) În noduri = încâlcit, încurcat. ◊ Expr. A lega paraua cu zece noduri = a fi foarte zgârcit. ♦ Loc de intersecție a două sau a mai multor căi de comunicație având direcții diferite. ◊ Nod de cale ferată = punct de intersecție a cel puțin trei linii principale de cale ferată, prevăzut cu instalații speciale pentru a asigura tranzitul trenurilor, desfacerea sau cuplarea unor vagoane, încărcarea și descărcarea mărfurilor, deservirea călătorilor etc. ♦ Loc de legătură, de întretăiere, de întâlnire a două sau a mai multor elemente ale unui mecanism, ale unei construcții etc. 2. Proeminență pe trunchiul unui arbore, pe tulpina unei plante sau la încheietura unui cotor; punct de unde încep să crească crengile pe tulpină sau frunzele pe lujer. ◊ Expr. A căuta (sau a găsi) (cuiva) nod în papură = a căuta sau a găsi cu orice preț greșeli, cusururi acolo unde ele nu sunt; a învinovăți pe nedrept. ♦ Porțiune mică, rotundă, compactă, foarte tare dintr-o bucată de lemn, într-o scândură reprezentând locul de ramificație a crengilor pe trunchi. ♦ Aglomerare locală de material în masa unui corp, cu o structură mai compactă sau de culoare diferită față de rest. 3. (Înv. și pop.) Articulație, încheietură (a degetelor). 4. (În sintagmele) Nodul gâtului (sau gâtlejului, beregatei etc.) = mărul lui Adam. Nod vital = punct situat în bulbul rahidian corespunzând centrului respirator și a cărui lezare are ca urmare moartea imediată prin oprirea respirației. 5. Umflătură, tumoare, nodozitate, gâlcă rezultată dintr-o stare patologică. 6. Punct dublu al unei curbe în care aceeași ramură a curbei se intersectează pe ea însăși. 7. Fiecare dintre punctele în care sunt dispuși atomii, moleculele unei rețele cristaline. ♦ Punct dintr-un sistem de unde staționare în care amplitudinea oscilației are mereu o valoare nulă. 8. Fiecare dintre cele două puncte în care orbita unui astru intersectează planul eclipticei. 9. Loc sau centru geografic sau geologic cu anumite caracteristici, deosebite față de împrejurimi. ◊ Nod hidroenergetic = centru geografic pe a cărui suprafață sunt așezate o centrală hidroelectrică și construcțiile hidrotehnice aferente. 10. Fig. Senzație de sufocare pe care de obicei o are cineva cuprins de o emoție sau de o enervare puternică. ◊ Expr. A înghiți (cu sau la) noduri = a) a suporta cu necaz, cu amărăciune o durere, o umilință (fără a putea spune nimic); b) a mânca în silă, cu mare greutate. 11. Fig. Punct esențial de care depinde soluționarea unei probleme; dificultate, greutate care trebuie învinsă pentru soluționarea unei probleme. Nod gordian = problemă foarte grea sau cu neputință de rezolvat. ◊ Expr. A tăia nodul gordian = a recurge la un mijloc extrem în rezolvarea unei situații căreia nu i se poate găsi o soluție. ♦ Moment culminant în desfășurarea acțiunii unei opere literare. 12. Unitate de măsură pentru viteza navelor, egală cu viteza unei nave care se deplasează cu o milă marină (1852 m) pe oră. – Lat. nodus.

ȘUNT, șunturi, s. n. 1. Rezistor electric conectat între două puncte ale unui circuit electric pentru protejarea porțiunii de circuit cuprinse între aceste puncte. 2. Derivare a circuitului sanguin pe alte căi circulatorii decât cele normale. – Din engl. shunt.

CORIDOR, coridoare, s. n. Loc de trecere îngust (și lung), care leagă încăperile unei clădiri și din care se intră în camerele aceluiași apartament sau ale aceluiași etaj; culoar. ♦ Porțiune îngustă de spațiu de-a lungul compartimentelor unui vagon de cale ferată. ♦ Porțiune îngustă de teren care leagă două puncte. – Din fr. corridor, germ. Korridor.

LUNGIME, lungimi, s. f. 1. Mărime fizică fundamentală care exprimă întinderea spațială a corpurilor sau fenomenelor; distanța dintre două puncte; dimensiunea cea mai mare a unui corp sau a unei suprafețe plane dreptunghiulare. ◊ Lungime de undă = distanță care separă într-o undă două puncte succesive aflate în aceeași fază de oscilație; spațiul parcurs de undă timp de o perioadă. 2. Timp cât durează ceva; interval mare de timp; durată. 3. (Inform.; în sintagma) Lungimea cuvântului = numărul de biți care compun un cuvânt. – Lung + suf. -ime.

SEGMENT, (1, 2, 3) segmente, s. n., (4) segmenți, s. m. 1. S. n. Porțiune dintr-o figură, limitată cel puțin într-o parte de marginile ei. ◊ Segment de dreaptă = porțiune dintr-o dreaptă mărginită de două puncte. Segment de cerc = parte dintr-un cerc cuprinsă între o coardă și arcul subîntins. 2. S. n. Porțiune definită dintr-un întreg, nedetașată de acesta. Segment din coloana vertebrală. 3. S. n. Fiecare dintre inelele (sau părțile) care alcătuiesc corpul unor viețuitoare. 4. S. m. Garnitură metalică a unui piston, care servește la etanșarea spațiului liber dintre acesta și cilindrul în interiorul căruia se deplasează, sau la răzuirea uleiului de pe pereții interiori ai cilindrului. – Din fr. segment, lat. segmentum.

SECANTĂ, secante, s. f. 1. Dreaptă care întretaie o curbă sau un cerc în cel puțin două puncte. 2. Funcție trigonometrică a unui unghi dintr-un triunghi dreptunghic, egală cu raportul ipotenuzei față de cateta care aparține unghiului dat². – Fr. sécante (lat. lit. secans, -ntis).

COARDĂ¹, coarde, s. f. 1. Fir elastic confecționat din metal, din intestine de animale etc., care întins pe anumite instrumente muzicale, produce, prin vibrare, sunete; strună. ◊ Expr. (Fam.) A atinge (pe cineva) la coarda sensibilă (sau simțitoare) = a se adresa cuiva punând accentul pe un fapt la care acesta este mai sensibil; a lăuda, a măguli pe cineva. A întinde coarda până se rupe (sau plesnește) sau a întinde prea tare coarda = a împinge până la extrem o situație, a depăși limitele îngăduite într-o situație dată. ♦ (La pl.) (Grup de) instrumente muzicale cu strune. ◊ Coardă vocală = fiecare dintre formațiile ligamentoase simetrice care aparțin laringelui și prin vibrarea cărora se produc sunete. Coardă dorsală = schelet intern situat în partea dorsală la cefalocordate. 2. Fir împletit de sfoară, păr etc. care ține întinse capetele unui arc. 3. (Mat.) Segment de dreaptă care unește două puncte ale unei curbe sau extremitățile unui arc de cerc. 4. Sfoară care leagă brațele ferăstrăului și care, prin răsucire cu o pană, întinde pânza metalică a uneltei. 5. (La pl.) Cele trei rânduri de frânghii întinse pe laturile ringului de box pentru a împiedica pe boxeri să iasă sau să cadă de pe ring. 6. Frânghie sau sfoară mai groasă de care se servesc gimnaștii pentru a executa diverse exerciții; frânghie cu care se joacă copiii, sărind ritmic peste ea; frânghie folosită de alpiniști în ascensiuni. 7. Ramură (tânără și elastică) a butucului viței de vie. ♦ Fiecare dintre vițele sau nuielele unei împletituri. 8. (Pop.) Vână, nerv, mușchi, tendon, ligament (care se încordează la anumite mișcări). 9. Șuviță consistentă desprinsă dintr-o masă de sirop de zahăr care a fiert prea mult și este prea tare legat. 10. (Pop.) Bârnă sau grindă mare și groasă care susține tavanul casei (și de care se atârnă diferite lucruri). [Pl. și: corzi] – Lat. chorda (cu unele sensuri după fr. corde).

NAVETĂ¹, navete, s. f. 1. Instrument de forma unui ac lung cu care se lucrează plase, fileuri. 2. Parcurgerea de către o persoană a unui drum dus și întors, cu regularitate, de obicei între două localități (relativ apropiate). A face naveta. 3. Vehicul de transport în comun care asigură legătura între două puncte relativ apropiate, efectuând regulat drumuri dus și întors. 4. Obiect (în formă de ladă compartimentată) care servește la transportul unor produse alimentare. – Din fr. navette.

ELIPSĂ, elipse, s. f. 1. Locul geometric al punctelor dintr-un plan pentru care suma distanțelor la două puncte fixe, numite focare, este constantă. 2. (Figură de stil care constă în) omiterea din vorbire sau din scris a unor elemente care se subînțeleg sau care nu sunt absolut necesare pentru înțelesul comunicării. – Din fr. ellipse, lat. ellipsis.

ESTACADĂ, estacade, s. f. 1. Punte fixă construită la țărmul unei ape mari, către larg, pentru a realiza legătura cu vapoarele care nu pot acosta la chei. ♦ Platformă așezată pe picioare înalte pentru a realiza comunicația între două puncte situate deasupra solului sau între un punct de pe sol și altul situat la înălțime. ♦ Construcție din bare de lemn, de metal sau de beton armat, la intrarea într-un port sau la gura unui fluviu, pentru a micșora lățimea apei în acel loc. 2. Baraj construit de-a curmezișul unui curs de apă sau la intrarea într-un port maritim pentru protejarea contra minelor, corpurilor plutitoare etc. – Din fr. estacade.

TREMĂ, treme, s. f. Semn diacritic format din două puncte care se așază orizontal deasupra unei vocale, în unele limbi, pentru a indica o anumită pronunțare a sunetului respectiv. – Din fr. tréma.

DIAMETRU, diametre, s. n. 1. Segment de dreaptă care unește două puncte ale unui cerc sau ale unei sfere, trecând prin centrul lor; lungimea acestui segment. ♦ Locul geometric al mijlocului tuturor coardelor paralele cu o direcție dată. 2. (În sintagma) Diametru aparent = unghi sub care un observator vede diametrul (1) unui obiect depărtat, în special al unui astru. [Pr.: di-a-] – Din fr. diamètre, lat. diametrus.

DIFERENȚĂ, diferențe, s. f. 1. Ceea ce deosebește o ființă de altă, un lucru de altul; lipsă de asemănare; deosebire; nepotrivire. ◊ Diferență specifică = trăsătură caracteristică a unei noțiuni, care o deosebește de celelalte noțiuni cuprinse în genul ei proxim. 2. Rezultatul unei scăderi matematice. 3. (Geogr.; în sintagma) Diferență de nivel = deosebire de altitudine între două puncte terestre. [Var.: (înv.) diferință s. f.] – Din fr. différence, lat. differentia.

SCURTĂTURĂ, scurtături, s. f. 1. Bucată scurtă de lemn; retevei. 2. Cărare care urmează distanța cea mai scurtă între două puncte. – Scurta + suf. -ătură.

SECANT, -Ă, secanți, -te, adj., s. f. 1. Adj. (Despre drepte, curbe) Care întretaie o linie, un plan. ◊ Plan secant = plan care intersectează una sau mai multe suprafețe. ♦ (Substantivat, f.) Dreaptă care intersectează în două puncte un cerc sau o curbă sau care intersectează una ori mai multe drepte sau plane. 2. S. f. Funcție trigonometrică care, înmulțită cu funcția cosinus, este egală cu funcția unitate. – Din fr. sécant.

SIMETRIC, -Ă, simetrici, -ce, adj. 1. (Despre lucruri sau forme) Care prezintă simetrie (1), care se caracterizează prin simetrie, ale cărui părți sunt așezate cu simetrie; (despre elemente care alcătuiesc un tot) care este așezat într-o anumită ordine; cu simetrie (1). 2. Spec. (Mat.; despre două puncte aparținând aceleiași figuri geometrice sau la două figuri diferite; p. ext. despre două figuri geometrice) Care prezintă simetrie (2). ♦ (Substantivat, n. și f.) Dreaptă sau punct așezat în simetrie cu altă dreaptă sau cu alt punct. ♦ Funcție simetrică = funcție a mai multor variabile care nu se schimbă, orice permutări ar suferi aceste variabile. – Din fr. symétrique.

SIMETRIE, simetrii, s. f. 1. Proprietate a unui ansamblu spațial de a fi alcătuit din elemente reciproc corespondente și de a prezenta, pe această bază, anumite regularități; proporționalitate, concordanță, armonie între părțile unui tot, între elementele unui ansamblu etc.; distribuție egală, regulată, armonioasă a părților unui tot, a elementelor unui ansamblu; corespondență exactă (ca formă, poziție etc.) între părțile (opuse ale) unui tot. 2. Spec. Proprietate a două puncte aparținând aceleiași figuri geometrice sau la două figuri diferite de a fi așezate la aceeași distanță de un plan, de o dreaptă sau de un punct; proprietate corespunzătoare a două figuri geometrice; proprietate a două figuri geometrice de a se suprapune exact. – Din lat. symmetria, fr. symétrie.

SEXTANT, sextanți, s. m. Instrument optic format dintr-un arc gradat egal cu o șesime de cerc, prevăzut cu două oglinzi și cu o lunetă mică, care se întrebuințează la măsurarea distanței unghiulare dintre două puncte și se folosește în astronomie, navigație și aviație. [Pl. și: (n.) sextante] – Din fr. sextant.

STADIMETRU, stadimetre, s. n. Instrument topografic pentru măsurarea indirectă a distanțelor dintre două puncte terestre. – Din fr. stadimètre.

COMPARATOR, comparatoare, s. n. Instrument de măsură format dintr-un șurub micrometric și două microscoape, care servește la măsurarea distanței dintre două puncte sau dintre două repere. – Din fr. comparateur.

COLON s. v. colonist, două puncte.

DOUĂ PUNCTE s. (înv.) colon.

două puncte s. n. (sil. punc-)

ARC² arce n. mat. Porțiune dintr-o curbă cuprinsă între două puncte ale acesteia. /<lat. arcus

CALE căi f. 1) Fâșie de teren special amenajată pentru circulația oamenilor, a vehiculelor sau a animalelor. ◊ Din ~ -afară peste măsură. ~ea vieții cursul vieții. A-și face ~ (sau drum) a) a-și crea posibilități de pătrundere undeva; b) a căuta pretext pentru a vizita pe cineva. A găsi cu ~ a socoti că este nimerit. A face cuiva ~ a lăsa să treacă. A sta în ~ea cuiva a împiedica pe cineva să-și ajungă ținta. A-i ține ~ea cuiva a) a urmări pe cineva în mod insistent pentru a-i câștiga bunăvoința; b) a pândi trecerea cuiva. A pune țara la ~ a discuta multe și de toate. A fi pe ~ de a... a fi gata de a...; a fi pe punctul să... A-și pune gura (sau burta) la ~ a mânca pe săturate. ~ bună! urare făcută la plecarea cuiva; călătorie plăcută! A face ~ întoarsă a se întoarce din drum. ~ea-valea fie; treacă-meargă. Ce mai ~ea-valea ce să mai lungim vorba!; ce mai încolo-încoace! 2) înv. Stradă care servea drept arteră principală de circulație într-un oraș. 3) Linie de comunicație. ~ ferată. ~ aeriană. Pe ~ea aerului. 4) la pl.: Căi respiratorii sistem de organe care asigură respirația; aparatul respirator. 5) Element al unui sistem tehnic, amenajat pentru a permite transportul pe el al unei mașini, al unui aparat. ◊ ~ de rulare suprafață pe care rulează roțile sau rolele unui sistem tehnic. ~ de transmisiune ansamblu de mijloace folosite pentru transmisiuni în radiodifuziune sau în telefonie. 6) fig. Direcție de dezvoltare, de mișcare. ◊ Pe ~ administrativă prin organele de administrație. Pe ~ ierarhică din instanță în instanță. A o lua pe altă ~ a încerca prin altă metodă. 7) Interval care separă două puncte în spațiu; distanță; depărtare. A mers ~ de două zile. [Art. calea; G.-D. căii] /<lat. callis

COARDĂ¹ ~e f. 1) Fir elastic, flexibil, care, fiind fixat la instrumente muzicale (vioară, pian etc.), produce oscilații acustice; strună. ~ de chitară. ◊ Orchestră de ~e orchestră alcătuită din instrumente muzicale cu coarde. A întinde ~a până se rupe a întrece măsura în ceva. 2) Segment de dreaptă care unește două puncte ale unei curbe plane, fără a o intersecta. 3) Sfoară care leagă brațele unui ferăstrău cu rama, pentru a ține întinsă pânza. 4) Sfoară având la capete două mânere, cu care se joacă copiii sărind peste ea sau se folosește în unele exerciții sportive. 5) pop. Țesut conjunctiv, membranos, alb-sidefiu, rezistent, care leagă mușchii de oase; tendon. ◊ ~ele vocale cele două membrane simetrice ale laringelui, a căror vibrație produce vocea. 6) Curbura gâtului la cal (acoperită de coamă). 7) Ramură din tulpina viței de vie. 8) Șuviță de sirop de zahăr sau de dulceață prea tare legat. [G.-D. coardei; Sil. coar-dă] /<lat. chorda

COBORÂȘ ~uri n. Teren care coboară (unind două puncte situate la altitudini diferite). /a coborî + suf. ~âș

CORIDOR ~oare n. 1) Încăpere lungă și îngustă de-a lungul unei serii de camere care servește ca loc de trecere și legătură între acestea; culoar. 2) Porțiune îngustă de teren care leagă două puncte, trecând printr-un teritoriu străin. /<fr. corridor, germ. Korridor

COTĂ ~e f. 1) Contribuție bănească la o acțiune comună; cotizație. 2) Cifră care indică o dimensiune pe un desen sau o diferență de nivel dintre două puncte. 3) mat. A treia coordonată carteziană. 4) topogr. Altitudine indicată pe o hartă. ~ absolută. ~ relativă. ◊ ~a apelor nivelul unei ape curgătoare. 5) Indice în litere sau în cifre care arată locul ocupat de o carte, revistă, document etc. într-o bibliotecă. [G.-D. cotei] /<fr. cote

DEPĂRTARE ~ări f. 1) v. A DEPĂRTA. 2) Interval dintre două puncte în spațiu; distanță. ◊ Din ~ de departe; dintr-un loc îndepărtat. 3) Loc situat departe de vorbitor. /v. a depărta

DIAMETRU ~e n. 1) Segment de dreaptă care trece prin centrul unei sfere sau al unui cerc, unind două puncte opuse de pe circumferința acestora. 2) Lungimea acestui segment. [Sil. di-a-] /<fr. diametre, lat. diametrus

DISTANȚĂ ~e f. 1) Interval dintre două puncte în spațiu; depărtare. ◊ La ~ la o anumită depărtare. De la ~ dintr-un loc depărtat. A ține pe cineva la ~ a se purta rece, distant cu cineva. 2) Interval de timp care desparte anumite evenimente. 3) fig. Diferență de nivel social, de grad, de civilizație sau de importanță. Între ei există o ~ foarte mare. /<fr. distance, lat. distantia

DREAPTĂ drepte f. mat. Linie care reprezintă distanța cea mai scurtă dintre două puncte. /<lat. directus

ECLIMETRU ~e n. Instrument folosit în topografie pentru măsurarea diferenței de nivel dintre două puncte. [Sil. e-cli-me-tru] /<fr. éclimetre

ELIPSĂ ~e f. 1) Curbă plană închisă, pentru care suma distanțelor oricărui punct al său la două puncte fixe este întotdeauna constantă. 2) Omitere în vorbire sau în scris a unui sau a mai multor cuvinte dintr-o frază, care continuă să-și păstreze neschimbat sensul. 3) muz. Suprimare a unui acord, cerută de regulile armoniei. /<fr. ellipse, lat. ellipsis

ESTACADĂ ~e f. 1) Punte la țărmul unei ape care face legătura cu navele acostate la chei. 2) Platformă pe picioare înalte care realizează o comunicație între două puncte situate deasupra solului. 3) Baraj construit la intrarea unui port sau la gura unui fluviu pentru protejarea contra minelor sau pentru apărarea contra navelor inamice. /<fr. estacade

HIPERBOLĂ¹ ~e f. mat. Curbă formată din ansamblul punctelor unui plan pentru care diferența distanțelor față de două puncte fixe, numite focare, este constantă. /<lat., fr. hyperbole

INTERLINIE ~i f. 1) poligr. Linie metalică, având grosimea de două puncte tipografice, folosită la separarea și la răritul rândurilor în text. 2) Spațiu dintre rândurile unui text ori dintre liniile unui portativ. /<fr. interligne

INTERVAL ~e n. 1) Distanță care există între două obiecte; spațiu dintre două lucruri. 2) Perioadă de timp cuprinsă între două momente; răstimp. 3) Raport dintre înălțimile a două sunete muzicale. 4) mat. Mulțime de puncte cuprinsă între două puncte date. /<fr. intervalle, lat. intervallum

LUNGIME ~i f. 1) Dimensiunea cea mai mare a unui corp sau a unei suprafețe plane dreptunghiulare. ~ea coridorului. ◊ ~ de undă distanță dintre două puncte succesive ale unei unde aflate în aceeași fază de oscilație. 2) Înterval mare de timp; durată. [G.-D. lungimii] /lung + suf. ~ime

NIVELMETRU ~e n. 1) Instrument geodezic pentru determinarea diferenței de nivel dintre două puncte de teren, precum și pentru determinarea poziției orizontale. 2) Aparat pentru determinarea nivelului unui lichid sau al unui material pulverulent sau granular aflat într-un recipient. /nivel + metru

ORTODROMĂ ~e f. 1) Linia cea mai scurtă între două puncte ale unei sfere. 2) (în navigația maritimă și aeriană) Arc al cercului mare (imaginat), reprezentând drumul cel mai scurt între două puncte de pe suprafața Pământului. /<germ. Orthodrome

POL¹ ~i m. 1) geogr. Fiecare dintre cele două puncte situate la capetele (de nord și de sud) ale axei de rotație a Pământului. 2) Regiune situată în jurul acestor puncte. ~ul nord. ~ul sud. ◊ ~ ceresc fiecare dintre punctele de intersecție a axei Pământului cu sfera cerească. 3) Fiecare dintre capetele opuse ale unui magnet. 4) mat. Fiecare dintre cele două puncte de intersecție a unei sfere cu diametrul ei. 5) fiz. Fiecare dintre extremitațile unui circuit electric, una cu sarcină pozitivă, iar cealaltă cu sarcină negativă. 6) fig. Parte extremă, opusă a ceva. ~ii unei discuții. /<fr. pôle, lat. polus

PUNCT ~e n. 1) Pată foarte mică și rotundă. A face un ~. 2) Semn de punctuație având forma unei astfel de pete, care se pune la sfârșitul unei propoziții sau după un cuvânt prescurtat. ◊ Două ~e semn de punctuație constând din două puncte așezate unul deasupra altuia, care se pune, mai ales, înaintea vorbirii directe sau a unei enumerări. ~ și virgulă semn de punctuație constând dintr-un punct așezat deasupra unei virgule, care se pune între părțile componente ale unui enunț desfășurat. ~e de suspensie (sau ~e-~e) semn de punctuație constând din trei puncte așezate în linie orizontală și folosit pentru a arăta că gândirea este întreruptă sau că o parte de propoziție este omisă. ~ tipografic unitate de măsură a lungimii folosită în poligrafie (egală cu 0,376 mm). 3) Semn grafic pus deasupra elementelor „i” și „j” din alfabetul latin. ◊ A pune ~ul pe „i” a se rosti cu precizie într-o problemă, nelăsând posibilități de echivoc. 4) Semn convențional de această formă care indică ceva. ~ pe hartă. 5) (în sport, în jocurile de hazard etc.) Unitate în care se apreciază câștigurile sau pierderile. 6) Element fundamental al geometriei plane, reprezentat de intersecția a două linii. 7) Loc determinat în spațiu. ◊ ~ de reper a) semn sau obiect de orientare pe teren; b) fapt care servește drept sprijin. ~ cardinal fiecare dintre cele patru direcții care indică Nordul, Sudul, Estul și Vestul. ~ de ochire loc din țintă în care trăgătorul își potrivește linia de ochire. ~ mort situație fără ieșire. ~ medical unitate medicală primară. 8) Valoare a unei mărimi (la care se începe să se topească o substanță solidă). * ~ de solidificare temperatură la care o substanță începe să treacă din stare lichidă în stare solidă. 9) Moment ce marchează o fază de dezvoltare. ◊ Până la un (sau la acest) ~ până la o anumită limită. 10) Loc sau parte din ceva. ◊ ~ slab parte slabă; loc sensibil. ~ de vedere mod cum înțelege cineva o chestiune. Din ~ de vedere sub aspect. ~ cu ~ amănunțit, oprindu-se detaliat asupra fiecărei chestiuni. ~ de plecare (sau de pornire) a) loc de unde trebuie să plece cineva undeva; b) început. A pune la ~ pe cineva a-i da cuiva o lecție de bună-cuviință. A pune la ~ ceva a aduce ceva la condițiile cerute; a definitiva ceva. A pune ~ a termina. ~! gata! /<lat. punctum

SCURTCIRCUIT ~e n. 1) Legătură electrică de rezistență foarte mică stabilită între două puncte ale unui circuit. 2) Întrerupere a curentului electric ca urmare a stabilirii unei astfel de legături. [Sil. scurt-cir-cu-it] /scurt + circuit

SEGMENT ~e n. 1) Porțiune de dreaptă sau de curbă delimitată de două puncte fixe sau de două extremități. ~ de cerc. 2) Parte distinctă a unui întreg. ~ de intestin. 3) Fiecare dintre inelele care alcătuiesc corpul unor viețuitoare; metamer. 4) Garnitură metalică inelară a unui piston. /<fr. segment, lat. segmentum, germ. Segment

SPAȚIU ~i n. 1) Întindere nelimitată care cuprinde toate corpurile cerești. 2) Întindere a universului cu excepția atmosferei terestre. * ~ aerian parte din atmosferă, care se întinde asupra teritoriului unui stat. ~ locativ suprafața camerelor de locuit. 3) Distanță între două puncte sau între două obiecte. ~ între cuvinte. 4) Durată care separă două momente. 5) filoz. Formă fundamentală de existență a materiei în cadrul căreia are loc mișcarea acesteia. [Sil. -țiu] /<lat. spatium, it. spazio, fr. espace, germ. Spatium

SUIȘ ~uri n. 1) v. A SUI și A SE SUI. 2) Teren care suie (unind două puncte situate la altitudini diferite); loc în pantă; urcuș. /a sui + suf. ~iș

TENSIUNE ~i f. 1) Stare de încordare; întindere. ~ea mușchilor. 2) fig. Stare de spirit sau situație încordată; zbucium sufletesc; încordare. 3) fig. Efort intelectual. 4) fiz. Forță interioară care acționează asupra suprafeței unui spațiu închis. 5) Diferență de potențial dintre două puncte ale unui câmp electric. 6) med. Presiune exercitată de fluxul de sânge asupra vaselor și asupra inimii. [G.-D. tensiunii; Sil. -si-u-] /<fr. tension

TREMĂ ~e f. Semn grafic reprezentat prin două puncte care, fiind puse orizontal deasupra unei vocale, indică pronunțarea separată de vocala precedentă sau o modificare în pronunțarea ei. /<fr. trema

UMLAUT n. 1) (în limbile germanice) Modificare a timbrului vocalelor „a”, „o”, „u” sub influența vocalei „i” din silaba următoare (prin asimilare regresivă). 2) Semn grafic (două puncte orizontale) pus deasupra vocalelor care au suferit acest fenomen. /<germ. Umlaut

URCUȘ ~uri n. Teren care urcă (unind două puncte situate la latitudini diferite); loc în pantă; suiș. /a (se) urca + suf. ~uș

VOLTMETRU ~e n. Instrument folosit pentru măsurarea tensiunii electrice între două puncte ale unui circuit. [Sil. volt-me-tru] /<fr. voltmetre

BRAHISTOCRONĂ s.f. (Fiz.) Traiectorie pe care un corp ce se deplasează între două puncte date sub acțiunea gravitației realizează cel mai scurt timp. [< fr. brachystochrone, cf. gr. brachystos – cel mai scurt, chronos – timp].

COLON² s.n. Semn de punctuație antică echivalent cu o pauză medie (două puncte sau punct și virgulă în punctuația modernă). ♦ Subdiviziune a unui vers antic, a unei strofe sau a unei perioade. [< it., lat. colon].

COMPARATOR, -OARE adj. Care face o comparație, care determină o comparație. // s.n. Aparat care servește la determinarea lungimilor, a distanței dintre două puncte sau dintre două repere. ♦ Instrument care servește la compararea riglelor divizate. ♦ Circuit care permite compararea a două informații care intră în calculatorul electronic. [Cf. fr. comparateur].

DEUCE s.n. (Sport) Situație la tenis în care un jucător trebuie să cîștige două puncte consecutive spre a cîștiga jocul, respectiv setul. [Pron. dius. / < engl. deuce].

GEODEZICĂ s.f. Curbă care reprezintă cea mai scurtă distanță între două puncte pe o suprafață curbă. [Gen. -cii. / < fr. géodésique].

LEMNISCATĂ s.f. (Mat.) Curbă loc geometric al punctelor pentru care produsul distanțelor lor la două puncte fixe este constant. [< fr. lemniscate, cf. gr. lemniskos – panglică].

PARCURS s.n. Drum (de) străbătut; traiect; traseu. ◊ Pe parcurs = în timpul drumului; (p. ext.) între timp, în această perioadă. ♦ (Sport) Traseu cu obstacole, care trebuie urmat de un călăreț în competiție. ♦ Lungimea unui drum sau a unei traiectorii între două puncte anumite. [< fr. parcours].

POLARĂ s.f. Loc geometric al punctelor conjugate cu un punct dat, în raport cu cele două puncte în care o secantă mobilă ce trece prin punctul dat intersectează o conică. [< germ. Polare].

SIMULTANEISM s.n. 1. Faptul de a se petrece simultan. 2. Procedeu de narațiune constînd în a prezenta fără tranziție evenimente care se desfășoară simultan în diverse locuri. 3. Tehnică de a picta care constă în a suprapune la același obiect două puncte de vedere diferite. [Pron. -ne-ism. / germ. Simultaneismus].

SPIRĂ s.f. 1. Arc al unei elice cuprins între două puncte succesive de intersecție a acesteia cu aceeași generatoare a cilindrului elicei. ♦ Fiecare dintre rotirile pe care le prezintă o curbă, un obiect sau o serie de obiecte dispuse în spirală sau în elice. 2. Porțiune de bobină care formează o curbă aproape închisă. [< fr. spire, it., lat. spira, gr. speira].

STADIE s.f. Vechi instrument pentru măsurarea distanței dintre două puncte. ♦ Miră pentru măsurători cu luneta stadimetrică. [Gen. -iei. / < fr. stadia, cf. gr. stadion].

TREMĂ s.f. 1. Semn format din două puncte orizontale, care se pune pe o vocală pentru a arăta că trebuie pronunțată separat de vocala precedentă sau pentru a-i modifica valoarea. 2. Poziție răsfirată a unui grup de dinți. [< fr. tréma, cf. gr. trema].

COLON⁴ s. m. 1. semn de punctuație antică echivalent cu o pauză medie (două puncte sau punct și virgulă în punctuația modernă). 2. subdiviziune a unui vers antic, a unei strofe sau a unei perioade. (<lat. colon)

COMUNICAȚIE s. f. 1. mijloc de comunicare între două puncte; legătură, contact (rutier, telefonic etc.) ◊ (pl.) ansamblu de infrastructuri care permite asemenea legături. 2. figură retorică prin care un orator sau autor se adresează auditoriului, respectiv cititorului, simulând a-l consulta cu privire la aprecierea unor fapte sau în legătură cu justețea unor afirmații ori argumente. (<fr. communication, lat. communicatio)

VARIAȚIE s.f. 1. Schimbare; stare a unui lucru care prezintă (multe) schimbări. ♦ Diversitate, felurime. ♦ (Biol.) Schimbare a unei însușiri morfologice, fiziologice, biochimice etc. a organismului animal și vegetal. 2. (La pl.; și în forma variațiuni) Piesă muzicală compusă pe o temă sau pe un motiv dat, căruia i se adaugă diferite ornamentații. ♦ Dans solistic clasic, variat și de virtuozitate. 3. (Mat.) Variația unei funcții = diferența dintre valorile funcției în două puncte. 4. (Statist.) Schimbare a nivelului unei variabile statistice de la un element la altul în cadrul unei colectivități sub influența anumitor factori. [Gen. -iei, var. variațiune s.f. / cf. fr. variation, lat. variatio].

COMUNICAȚIE s.f. 1. Mijloc de legătură între două puncte; legătură, contact (rutier, telefonic etc.). 2. (Lit.) Figură retorică prin care un orator sau un autor se adresează auditoriului, respectiv cititorului, simulînd a-l consulta cu privire la aprecierea unor fapte sau în legătură cu justețea unor afirmații ori argumente. [Gen. -iei, var. comunicațiune s.f. / cf. fr. communication, lat. communicatio].

CORIDOR s.n. Loc de trecere, lung și îngust, care leagă încăperile unei clădiri, ale unui apartament. ♦ Porțiune îngustă care leagă două puncte de teren. [< fr. corridor, it. corridore].

CURSĂ s.f. 1. Drum, distanță de străbătut. ♦ Drum făcut de un vehicul (în mod regulat) pe același itinerar după un orar stabilit. ♦ (Concr.) Vehicul care parcurge o astfel de distanță. 2. Unghi format de direcția în care se mișcă o navă comercială cu direcția nordului. 3. (Fam.) Alergătură, umblet. 4. (La pl.) Alergări de cai. ♦ (Fig.) Întrecere, competiție, acțiune competitivă. 5. Întrecere în care mai mulți concurenți parcurg repede o anumită distanță. 6. Lungimea drumului parcurs de un piston în cilindru între cele două puncte moarte. [< fr. course, (2) engl. course].

DIAMETRU s.n. Segment de dreaptă care trece prin centrul unei curbe închise sau prin centrul unei sfere și care unește două puncte opuse ale curbei sau sferei. ◊ Diametru aparent = unghi sub care se văd extremitățile unui obiect îndepărtat, ale unui astru, de către un observator. [Cf. fr. diamètre, lat., gr. diametros].

DIFERENȚĂ s.f. 1. Deosebire, neasemănare, nepotrivire. ◊ (Log.) Diferență specifică = trăsătură caracteristică a unei noțiuni, care o deosebește de celelalte noțiuni din genul cel mai apropiat. 2. (Mat.) Număr care arată deosebirea de mărime dintre două valori care se scad una din alta. ♦ Rezultatul unei scăderi. 3. Diferență de nivel = deosebire de altitudine între două puncte de pe suprafața globului terestru. 4. (Fiz.) Diferență de fază = defazaj. [Var. diferință s.f. / cf. fr. différence, it. differenza, lat. differentia].

DISTANȚĂ s.f. 1. Interval între două puncte; spațiu, interval care există, se întinde între două lucruri, între două locuri etc. 2. Depărtare. 3. Interval de timp. 4. (Fig.) Diferență de rang, de situație între două persoane. [< fr. distance, it. distanza, cf. lat. distantia].

ECHIDISTANȚĂ s.f. Diferența constantă dintre cotele a două puncte oarecare situate pe două curbe de nivel vecine. [Cf. fr. équidistance].

ELIPSĂ s.f. 1. Curbă, loc geometric al punctelor dintr-un plan a căror sumă a distanțelor la două puncte fixe, numite focare, este constantă. 2. Omisiune din scriere sau din vorbire a unor cuvinte care se subînțeleg. ♦ Figură de stil care constă în omiterea unor cuvinte care nu sunt absolut necesare pentru a scurta fraza, dîndu-i astfel mai multă expresivitate. [< fr. ellipse, cf. gr. elleipsis – lipsă].

ESTACADĂ s.f. 1. Punte de lemn, de beton etc. construită de la chei spre larg, care face legătura cu navele acostate la chei. ♦ Platformă așezată pe picioare înalte, care realizează o cale de comunicație între două puncte situate deasupra solului sau între un punct de pe sol și altul situat la înălțime. 2. Dig, obstacol într-un rîu, într-un canal etc. care abate apa. ♦ Obstacol construit din mijloace plutitoare, legate articulat, instalat la intrarea unui port pentru apărare contra vaselor inamice. [< fr. estacade].

GALERIE s.f. 1. Formă de relief carstic reprezentată printr-o cavitate subterană, îngustă și alungită, săpată prin eroziune. ♦ Excavație minieră (în formă de tunel) executată pentru a permite accesul la un zăcămînt. 2. Canal de legătură între două puncte ale unei lucrări hidroelectrice. 3. Muzeu, sală unde sunt expuse sculpturi, picturi sau alte obiecte de artă. 4. Ultimul balcon (cel mai de sus) al sălilor de spectacol. ♦ (Fam.) Spectatorii care stau la galerie; (p. ext.) publicul care participă la un meci, la un spectacol. ◊ A face galerie = a manifesta zgomotos la un spectacol. 5. Platformă de dimensiuni mici aflată la prora sau la pupa unei nave. [Gen. -iei. / cf. fr. galerie, lat. galeria, germ. Galerie].

HIPERBOLĂ s.f. 1. Figură de stil prin care se exagerează realitatea, folosindu-se expresii și imagini sugestive pentru a impresiona mai puternic. 2. Curbă care reprezintă locul geometric al punctelor dintr-un plan a căror diferență a distanțelor la două puncte fixe (focare) este constantă. [Var. iperbolă s.f. / < fr. hyoerbole, lat., gr. hyperbole].

INTERCOMUNICAȚIE s.f. Comunicație între două puncte; relație, legătură, conexiune. ♦ Conversație între mai mulți interlocutori. [Gen. -iei. / cf. fr. intercommunication].

INTERVAL s.n. 1. Distanță în timp între două fenomene, între două evenimente consecutive; răstimp. 2. Spațiu care separă două lucruri. 3. Diferență de înălțime dintre două sunete muzicale. 4. (Mat.) Mulțimea punctelor sau numerelor cuprinse între două puncte sau numere date. [< fr. intervalle, it. intervallo, lat. intervallum].

bezer s. m. – Intestine, prapur. – Var. bezereu, bezărău,bizer; beiser, s. m. (arg.) carte de joc de două puncte; băzărău, s. n. (guler de cămașă sau bluză, încrețit). Gr. μεσαραιον, probabil prin intermediul vreunei forme sl.; cf. pol. bryže „tiv încrețit”, rut. brižja „intestine” (DAR; Scriban), rus. bryži „fragă”, brižeika „intestine”. Pentru asocierea sensurilor de „intestine” și „guler încrețit”, cf. și fr. fraise.

KILOMETRAJ s.n. Distanța în kilometri dintre două puncte ale unui drum. ♦ Distanța în kilometri parcursă de un vehicul într-un anumit timp. ♦ Instrument care înregistrează distanța parcursă de un vehicul sau viteza lui de mers. [Cf. fr. kilométrage].

LINIE s.f. 1. Figură continuă cu o singură dimensiune, descrisă de un punct prin deplasare sau obținută prin intersecția a două suprafețe. 2. Trăsătură imaginară care arată o direcție dată, o limită etc. 3. Descendență, filiație. 4. Sistem de fortificații. ◊ Navă de linie v. navă. ♦ Șirul luptătorilor într-o bătălie; șir de tranșee; direcția generală a pozițiilor trupelor. 5. Cele două șine paralele pe care merge trenul; totalitatea instalațiilor unei căi ferate. 6. Legătură aeriană sau maritimă între două puncte. ♦ Legătură de telecomunicații între două puncte. 7. (La pl.) Trăsăturile caracteristice ale unui obiect, ale feței cuiva; contur, profil. ♦ Ținută. 8. (Fig.) Orientare; direcție. 9. (Poligr.) Rînd într-o pagină. ♦ Placă subțire de metal cu care se imprimă liniile sau se distanțează rîndurile. 10. Riglă. 11. (Mar.) Ecuator. [Pron. -ni-e, gen. -iei. / < lat., it. linea, cf. germ. Linie].

potecaș, potecași, adj., s.m. 1. (adj.; despre cai) care poate să urce potecile grele de munte, apt de urcat. 2. (s.m.; înv.) locuitor din statele grănicerești, care supraveghează potecile, regiunile de graniță aflate între două puncte străjuite de ostași; grănicer, plăieș.

MERIDIAN s.n. 1. Fiecare dintre cercurile imaginare care trec prin polii globului pămîntesc și determină gradele de longitudine. ◊ Plan meridian = plan determinat de verticala locului și paralela axei de rotație a Pămîntului. 2. Intersecția unei suprafețe de revoluție cu un plan care trece prin axa suprafeței. ◊ Meridian ceresc = cercul mare rezultat din intersecția sferei cerești cu planul care trece prin axa universului. // adj. Cerc meridian = instrument cu ajutorul căruia se determină trecerea unui astru la meridian (1) și care servește la măsurarea înălțimii astrului; distanță meridiană = diferența de longitudine dintre două puncte situate pe meridiane diferite; linie meridiană = meridiana locului. [Pron. -di-an. / < fr. méridien, cf. it. meridiana, lat. meridies – amiază].

ORAR, -Ă adj. Care indică orele; referitor la ore; care se repetă în fiecare oră. ♦ Diferență orară = diferență de oră care există între două ceasornice aflate în două puncte de pe longitudini diferite ale Pămîntului. // s.n. 1. Program de lucru, de activitate, stabilit în ore. ♦ Tabel, tablou care arată programul de desfășurare pe ore al unei activități. 2. Acul mic al ceasului care indică orele. [Cf. fr. horaire, it. orario, lat. horarius].

ORTODROMĂ s.f. Arc din cercul mare care trece prin două puncte date de pe suprafața Pămîntului și care reprezintă drumul cel mai scurt dintre aceste puncte. ♦ Drum parcurs de un vehicul avînd forma arcului de cerc descris mai sus. [Cf. fr. orthodromie < gr. orthos – drept, dromos – drum].

PAS¹ s.n. Porțiune de lungime constantă care se repetă în lungul sau în latul unui sistem tehnic. ♦ Pas de dințare = distanța dintre elementele de același fel a doi dinți consecutivi ai unui angrenaj cilindric sau ai unei freze; pas de filet = distanța dintre două puncte consecutive ale unei spire de filet. [Pl. -suri. / < fr. pas].

POL s.m. 1. (Mat.) Fiecare dintre cele două puncte în care o axă străpunge sfera. ♦ Originea unui sistem de coordonate polare. 2. (Astr.) Fiecare dintre cele două extremități ale axei Pămîntului. ♦ Pol ceresc = fiecare dintre cele două puncte în care bolta cerească pare să fie atinsă de axa în jurul căreia se efectuează mișcarea diurnă a aștrilor. 3. (Fiz.) Fiecare dintre capetele opuse ale unui magnet; fiecare dintre centrele de sarcină electrică ale unei pile electrice sau ale unui curent electric. 4. (Fig.) Extremități, puncte opuse unul față de celălalt. [Pl. poli, (s.n.) poluri. / < fr. pôle, cf. germ. Pol < lat. polus, gr. polos < polein – a se întoarce, a se învîrti].

POLARITATE s.f. 1. Proprietate a unui corp sau a unei părți dintr-un corp de a avea în două puncte ale sale sarcini electrice sau magnetice de nume diferite. ♦ (Fil.) Formă a contradicției în care laturile contrare se exclud și totodată se condiționează reciproc. 2. (Biol.) Calitate a unui organism vegetal sau animal de a prezenta două extremități cu înfățișare și funcțiuni diferite. [Cf. fr. polarité].

SCURTCIRCUIT s.n. Legătură electrică cu rezistență aproape nulă stabilită între două puncte ale unui circuit electric între care există o diferență de potențial. [Pron. -cu-it. / < scurt + circuit, după fr. courtcircuit].

SECANTĂ s.f. 1. Dreaptă care intersectează o curbă în cel puțin două puncte. 2. Funcția trigonometrică a unghiului într-un triunghi dreptunghic, egală cu raportul ipotenuzei față de cateta care aparține unghiului dat. [< fr. sécante, cf. lat. secans < secare – a tăia].

SEGMENT s.n. 1. Parte, porțiune a unei figuri. ♦ Segment de cerc = porțiune dintr-un cerc cuprinsă între o coardă și un arc subîntins; segment de dreaptă = porțiune dintr-o dreaptă mărginită de două puncte. 2. Fiecare dintre inelele care alcătuiesc corpul unor viețuitoare. ♦ (Anat.) Parte a unui organ sau a unui membru între două articulații succesive. ♦ Segment cerebral = centru nervos. // s.m. Garnitură metalică a unui piston de formă inelară, servind la etanșarea spațiului liber dintre piston și cilindrul în interiorul căruia se deplasează pistonul. [Pl. -te, -turi. / cf. fr. segment, lat. segmentum < secare – a tăia].

TELECOMUNICAȚIE s.f. 1. Transmitere și recepție la distanță a unor sunete, a unor semne sau imagini, folosind numai fenomenele electromagnetice sau optice. 2. Legătură între două puncte între care se realizează telecomunicația (1). ♦ Sistem de telecomunicații = totalitatea mijloacelor tehnice dintr-un serviciu de telecomunicații, care formează o unitate. [Gen. -iei. / cf. fr. télécommunication].

TENSIUNE s.f. 1. Starea a ceea ce este întins; întindere. ♦ (Fig.) Încordare; zbucium sufletesc, nervozitate. 2. (Fiz.) Forță interioară care acționează asupra unității de arie dintr-o secțiune a unui corp supus unor forțe exterioare. ♦ Presiunea vaporilor produși de un lichid într-un spațiu închis. 3. Diferența de potențial dintre două puncte ale unui cîmp electric. 4. (Med.) Presiune exercitată de fluxul sanguin asupra arterelor și asupra inimii. [Cf. fr. tension, lat. tensio].

TRAIECT s.n. Distanță de străbătut între două puncte determinate; traseu, parcurs. [Pron. tra-iect, pl. -te, -turi. / < lat. traiectus, cf. fr. trajet, germ. Trajekt].

TRAVEE s.f. 1. (Constr.) Parte a unei construcții care cuprinde două puncte de reazem și deschiderea dintre ele. ♦ Parte a unei bolți cuprinsă între doi suporți. 2. (Anat.) Formațiune de legătură și susținere între două formațiuni periferice. [Pron. -ve-e. / < fr. travée].

UMLAUT s.n. Palatalizarea vocalelor a, o, u în limba germană. ♦ (Poligr.) Semn tipografic compus din două puncte orizontale, care se așază deasupra acestor vocale. V. tremă. [Pron. -laut. / < germ. Umlaut].

AUTUMNAL, -Ă adj. de toamnă. ◊ (astr.) punct ~ = unul din cele două puncte de intersecție, dintre eliptică și ecuatorul ceresc. (< lat. autumnalis, fr. autumnal)

BIOELECTROGENEZĂ s. f. capacitate a unei structuri vii de a produce biocurenți, ca urmare a diferenței de potențial între cele două puncte ale structurii respective. (< bio- + electrogeneză)

BIPOLAR, -Ă adj. 1. (despre mașini, aparate electrice) care are doi poli magnetici. 2. (despre unele organisme marine) care trăiește în cele două regiuni polare ale Pământului. 3. (mat.) coordonate ~e = sistem de coordonate în care un punct este determinat prin distanțele la două puncte fixe. (< fr. bipolaire)

CORIDOR s. n. 1. loc de trecere lung și îngust care leagă încăperile unei clădiri, ale unui apartament. 2. porțiune îngustă de teren care leagă două puncte. (< fr. corridor, germ. Korridor)

CURSĂ s. f. 1. drum, distanță de străbătut. ◊ traseu parcurs de un curier (I), de un vehicul pe același itinerar, după un orar stabilit. ◊ vehicul care parcurge un astfel de traseu. 2. unghi format de direcția în care se mișcă o navă comercială cu direcția nordului. 3. (fam.) alergătură, umblet. 4. (pl.) alergări de cai. ◊ (fig.) întrecere, competiție. 5. întrecere sportivă în care mai mulți concurenți parcurg repede o anumită distanță. ◊ (alp.) orice ascensiune în munți. 6. mișcare, deplasare rapidă a unui obiect în spațiu. ◊ lungime a drumului parcurs de un piston în cilindru între cele două puncte moarte. (< fr. course, /2/ engl. course)

DESCENDENT, -Ă I. adj. care coboară; descensiv. ♦ nod ~ = unul dintre cele două puncte în care planul orbitei unei planete taie planul eclipticii. II. s. m. f. urmaș. III. s. n. (astrol.) semn zodiacal reprezentând punctul opus ascendentului (III, 2). (< fr. descendant, lat. descendens)

DEUCE DIUS/ s. n. (tenis) situație în care un jucător trebuie să câștige două puncte sau două jocuri consecutive spre a câștiga jocul, respectiv setul. (< engl. deuce)

DIAMETRU s. n. segment de dreaptă care trece prin centrul unui cerc, al unei curbe închise sau al unei sfere, unind două puncte opuse ale acestora. ♦ ~ aparent = unghi sub care se văd extremitățile unui obiect îndepărtat, ale unui astru, de către un observator. (< fr. diamètre, lat. diametrus)

DIFERENȚĂ s. f. 1. deosebire, lipsă de asemănare. ♦ (log.) ~ specifică = notă caracteristică a unei noțiuni, în genul ei proxim. 2. (mat.) rezultatul operației de scădere. 3. (geogr.) ~ de nivel = deosebire de altitudine între două puncte de pe suprafața globului terestru. 4. (fiz.) ~ de fază = defazaj. (< fr. différence, lat. differentia)

DISTANȚĂ s. f. 1. interval, spațiu între două puncte. ♦ a ține pe cineva la ~ = a se purta rece, distant față de cineva. 2. interval de timp. 3. (fig.) diferență de rang, de situație între două persoane. (< fr. distance, lat. distantia)

ECHIDISTANȚĂ s. f. 1. diferență constantă pe verticală dintre cotele a două puncte pe două curbe de nivel vecine. 2. punct egal depărtat de cele mai apropiate puncte de pe țărmurile maritime care delimitează apele interioare aparținând unor stele maritime. 3. (fig.) calitatea de a fi echidistant (2). (< fr. équidistance)

ECHINOCȚIAL, -Ă adj. 1. referitor la echinocțiu. ♦ punct ~ = fiecare dintre cele două puncte de intersecție a eclipticii cu ecuatorul ceresc, în care se află Soarele la echinocțiu. 2. (despre flori) care rămâne în fiecare zi 12 ore deschisă și 12 ore închisă. (< fr. équionoxial, engl. equinoctial)

ELIPSĂ s. f. 1. curbă loc geometric al punctelor dintr-un plan a căror sumă a distanțelor la două puncte fixe (focare) este constantă. 2. omisiune din vorbire, ori din scriere a unor cuvinte sau chiar propoziții care se subînțeleg. 3. figură de stil constând în omiterea unor cuvinte care nu sunt absolut necesare, pentru mai multă expresivitate. (< fr. ellipse)

ESTACADĂ s. f. 1. punte de lemn, de beton etc. de la chei spre larg, care face legătura cu navele acostate la chei. ♦ obstacol din mijloace plutitoare, legate articulat, instalat la intrarea unui port pentru apărare contra vaselor inamice. 2. platformă așezată pe picioare înalte, care realizează o cale de comunicație între două puncte deasupra solului, sau între un punct de pe sol și altul situat la înălțime. 3. dig, obstacol într-un râu, într-un canal etc. care abate apa. (< fr. estacade)

FOTOSTEREOGRAMĂ s. f. ansamblu de două fotograme corespondente care conțin același obiectiv din fotoperspectiva realizată din două puncte de stație diferite. (< fr. photostéréogramme)

GALERIE s. f. 1. cavitate subterană, îngustă și alungită, săpată prin eroziune. ◊ canal săpat de animale în sol. ◊ excavație minieră în formă de tunel, executată pentru a permite accesul la un zăcământ. 2. canal de legătură între două puncte ale unei lucrări hidrotehnice. ◊ coridor ca element de legătură sau de promenadă la o construcție. 3. conductă metalică, montată la motoarele cu ardere internă, care conduce amestecul carburant către cilindri sau prin care sunt evacuate produsele rezultate din arderea combustibilului. 4. muzeu, sală unde sunt expuse sculpturi, picturi sau alte obiecte de artă. 5. magazin cu obiecte de artă; (p. ext.) magazin universal. 6. ultimul balcon (de sus) al sălilor de spectacol. ◊ (fam.) spectatorii de la acest balcon; (p. ext.) publicul care se manifestă zgomotos la un meci, la un spectacol. 7. platformă mică la prora sau pupa unei nave. 8. bară de lemn sau metalică de care se atârnă perdelele. 9. (fig.) șir, serie (de portrete literare). (< fr. galerie, it. galeria, germ. Galerie)

GEODEZIC, -Ă I. adj. referitor la geodezie. II. s. f. curbă care reprezintă cea mai scurtă distanță între două puncte pe o suprafață curbă. (< fr. géodésique)

HIPERBOLĂ s. f. 1. figură de stil, constând în folosirea unor expresii și imagini exagerate, pentru a reda mai plastic ideea și a impresiona mai puternic. 2. curbă loc geometric al punctelor dintr-un plan, a căror diferență a distanțelor la două puncte fixe (focare) este constantă. (< fr. hyperbole)

INTERVAL s. n. 1. distanță în timp între două fenomene, faze, evenimente etc. consecutive; răstimp. 2. spațiu care separă două lucruri. 3. (muz.) raport dintre înălțimile a două sunete. 4. (mat.) mulțimea punctelor (sau numerelor) între două puncte (sau numere) date. (< fr. intervalle, lat. intervallum)

IZOMETRIC, -Ă adj. 1. (despre cristale) de dimensiuni egale; (despre versuri) cu măsură egală. 2. (mat.; despre o transformare punctuală) care păstrează distanța a două puncte oarecare; (geom.) perspectivă ~ă = perspectivă ale cărei axe de comparație sunt egale. 3. (med.) contracție ~ă = contracție a unui mușchi fără ca acesta să se poată scurta, rămânând la aceeași lungime. (< fr. isométrique)

LEMNISCATĂ s. f. curbă loc geometric al punctelor pentru care produsul distanțelor lor la două puncte fixe este constant. (< fr. lemniscate)

LINIE s. f. 1. figură continuă cu o singură dimensiune, descrisă de un punct prin deplasare sau obținută prin intersecția a două suprafețe. 2. trăsătură imaginară care arată o direcție dată, o limită etc. 3. descendență, filiație. 4. sistem de fortificații. ◊ șirul luptătorilor într-o bătălie; direcția generală a pozițiilor trupelor. 5. cele două șine paralele pe care merge trenul; totalitatea instalațiilor unei căi ferate. 6. legătură aeriană sau maritimă între două puncte. ◊ legătură de telecomunicații între două puncte. 7. (pl.) trăsăturile caracteristice ale unui obiect, ale feței cuiva; contur, profil. ◊ ținută. 8. (fig.) orientare; direcție. 9. (poligr.) rând într-o pagină. ◊ placă subțire de metal cu care se imprimă liniile sau se distanțează rândurile. 10. riglă. 11. (mar.) ecuator. 12. gamă de produse (cosmetice). (< lat. linea, germ. Linie, fr. ligne)

MERIDIAN, -Ă I. adj. referitor la un meridian. ♦ cerc ~ = instrument cu ajutorul căruia se determină trecerea unui astru la meridian (II, 1)^[1] și care servește la măsurarea înălțimii astrului; distanță ~ă = diferența de longitudine dintre două puncte situate pe meridiane diferite; linie ~ă = meridiana locului. II. s. n. 1. fiecare dintre cercurile imaginare care trec prin polii globului terestru. ♦ plan ~ = plan determinat de verticala locului și paralela axei de rotație a Pământului. 2. intersecția unei suprafețe de revoluție cu un plan care trece prin axa suprafeței. ♦ ~ ceresc = cercul mare din intersecția sferei cerești cu planul care trece prin axa universului. 3. (în acupunctură) linie imaginară a suprafeței pielii care unește diferite puncte corespunzând unui anumit organ. II. s. f. 1. intersecție a unei suprafețe de revoluție cu un plan care trece prin axa suprafeței. ♦ (astr.) ă locului = intersecția planului meridian cu planul orizontal într-un loc dat; linie meridiană. 2. (arheol.) cadran solar care indica ora amiezii. 3. canapea cu spătar și brațe inegale, care ține loc de șezlong. (< lat. meridianus, it. meridiano, fr. méridien)

NIVELĂ s. f. 1. instrument pentru verificarea orizontalității unei piese, mașini, instalații, a verticalității unui perete în curs de construcție. 2. (geol.) instrument pentru măsurarea directă, pe teren, a diferențelor de înălțime între două puncte. (< fr. nivelle)

ORAR, -Ă I. adj. care indică orele; referitor la ore; care se repetă la fiecare oră. ♦ diferență ~ă = diferență de oră care există între două ceasornice aflate în două puncte de pe longitudini diferite ale Pământului. II. s. n. 1. program de lucru eșalonat pe ore. ◊ tabel care indică programul în ore al unei activități. 2. acul mic al ceasului care indică orele. (< fr. horaire, lat. horarius)

ORTODROMĂ s. f. drumul cel mai scurt dintre două puncte ale sferei terestre. (< germ. Orthodrome)

PARCURS s. n. 1. drum (de) străbătut; traiect; traseu. ◊ pe parcurs = în timpul drumului; (p. ext.) între timp. 2. (sport) traseu cu obstacole care trebuie urmat de un călăreț în competiție. 3. lungime a unui drum sau a unei traiectorii între două puncte anumite. (< fr. parcours)

POL¹ s. n. 1. (mat.) fiecare dintre cele două puncte în care o axă străpunge sfera. ♦ origine a unui sistem de coordonate polare. 2. fiecare dintre cele două extremități ale axei Pământului. ♦ ~ ceresc = fiecare dintre cele două puncte de intersecție a axei Pământului cu bolta cerească. 3. (fiz.) fiecare dintre capetele opuse ale unui magnet; fiecare dintre centrele de sarcină electrică ale unei pile electrice sau ale unui curent electric. 4. (mat.) punct singular al unei transformări geometrice. 5. extremitate a fusului celular, către care migrează cromozomii. 6. (fig.) fiecare dintre punctele, situațiile etc. aflate la extremități. (< fr. pôle, lat. polus, gr. polos)

POLAR I. adj. 1. referitor la poli (2), de la poli, caracteristic polilor. ♦ zonă ~ă = zonă cuprinsă între latitudinile de 75 și poli; cerc ~ = cerc paralel cu ecuatorul, care delimitează zonele polare; Steaua P~ă = stea principală din constelația Carului-Mic, care indică direcția nord. 2. referitor la polii unui magnet sau ai unei pile electrice. ◊ referitor la un corp, la un mediu care prezintă polaritate. 3. (mat.) coordonate ~ e = coordonate al căror sistem de referință este format dintr-un punct (pol) și o semiaxă cu originea în acesta. 4. (fil.) care se află în raport de polaritate (2). II. s. f. loc geometric al punctelor conjugate cu un punct dat, în raport cu cele două puncte în care o secantă variabilă ce trece prin punctul dat intersectează o conică. (< fr. polaire, lat. polaris, it. polare)

POLARITATE s. f. 1. proprietate a unui corp, a unei părți dintr-un corp de a avea în două puncte ale sale sarcini electrice sau magnetice de nume diferite. 2. (fil.) formă a contradicției în care laturile contrare se exclud și totodată se condiționează reciproc. ◊ puncte care definesc relația dintre doi termeni de opoziție, dar care se presupun reciproc. 3. (biol.) calitate a unui organism de a prezenta două extremități cu înfățișare și funcții diferite. (< fr. polarité)

RELAȚIE s. f. 1. legătură, conexiune, raport. ◊ complement circumstanțial de relație = complement care arată obiectul la care se referă o acțiune, o calitate; propoziție de relație = propoziție circumstanțială care corespunde complementului circumstanțial de relație; funcții de relație = totalitatea funcțiilor organice care asigură legătura cu mediul exterior. 2. (log.) conexiune între doi, trei sau mai mulți termeni. ◊ judecată de relație = judecată care reflectă raporturi între obiecte diferite. 3. (mat.) condiție care leagă valorile a două sau mai multe mărimi. 4. (pl.) legătură între oameni, popoare, state etc. ◊ relații de producție = raporturi care se stabilesc între oameni în procesul producției bunurilor materiale, a repartiției, schimbului și consumului; relații diplomatice = raporturi politice cu caracter de continuitate între state, stabilite prin misiuni diplomatice; (fam.) a avea relații = a cunoaște, a frecventa persoane influente; a da relații = a informa. 5. legătură feroviară, rutieră sau aeriană regulată între două puncte; traseu. 6. informație; expunere, relatare. ◊ a da relații = a informa. (< fr. relation, lat. relatio, germ. Relation)

SCURTCIRCUIT s. n. 1. legătură electrică cu rezistență aproape nulă stabilită între două puncte ale unei rețele sau instalații ce au o rezistență foarte mică. 2. întrerupere accidentală a curentului electric într-o rețea sau instalație. (după fr. court-circuit)

SECANT, -Ă I. adj. (despre o dreaptă, un plan) care taie alte drepte, un cerc etc. II. s. f. 1. dreaptă care intersectează un cerc sau o curbă în cel puțin două puncte. 2. funcția trigonometrică a unui unghi ascuțit într-un triunghi dreptunghic, raportul dintre ipotenuza și cateta alăturate unghiului. (< fr. sécant)

SIMULTANEISM s. n. 1. faptul de a se petrece simultan. 2. procedeu de narațiune în a prezenta fără tranziție evenimente care se desfășoară simultan în diverse locuri. 3. tehnică de a picta constând în a suprapune în limitele aceluiași obiect două puncte de vedere diferite. (< fr. simultanéisme)

SPIRĂ¹ s. f. 1. arc al unei elice între două puncte succesive de intersecție a acesteia cu aceeași generatoare a cilindrului elicei. ◊ fiecare dintre rotirile pe care le prezintă o curbă, un obiect dispuse în spirală sau în elice. 2. buclă aproape închisă dintr-o înfășurare electrică. (< fr. spire, lat. spira)

STADIE s. f. 1. vechi instrument pentru măsurarea distanței dintre două puncte. 2. miră pentru măsurători cu luneta stadimetrică. (< fr. stadia)

TELECOMUNICAȚIE s. f. 1. transmitere și recepție la distanță a unor sunete, a unor semne sau imagini, folosind numai fenomenele electromagnetice sau optice. 2. legătură între două puncte între care se realizează telecomunicația (1). ♦ sistem de ~ții = totalitatea mijloacelor tehnice dintr-un serviciu de telecomunicații, care formează o unitate. (< fr. télécommunication)

TENSIUNE s. f. 1. stare a ceea ce este întins; întindere. ◊ (fig.) încordare; surescitare, nervozitate. ◊ (fon.) efort al mușchilor, al coardelor vocale în timpul emisiunii unui sunet; (p. ext.) prima fază a articulării unui sunet. 2. (fiz.) forță interioară care acționează asupra unității de arie dintr-o secțiune a unui corp supus unor forțe exterioare. ◊ presiunea vaporilor produși de un lichid într-un spațiu închis. 3. diferența de potențial dintre două puncte ale unui câmp electric. 4. ~ arterială = presiune exercitată de fluxul sangvin asupra arterelor și asupra inimii. (< fr. tension, lat. tensio)

TRAIECT s. n. distanță de străbătut între două puncte determinate; traseu, parcurs. ◊ traseu liniar pe care se situează un mușchi, un nerv, o arteră etc. ◊ traiectorie. (< lat. traiectus, după fr. trajet)

TRAVEE s. f. 1. parte a unei construcții care cuprinde două puncte de reazem și deschiderea dintre ele. ◊ parte a unei bolți între doi suporți. 2. porțiune de legătură și susținere între două formațiuni anatomice periferice. (< fr. travée)

VARIAȚIE s. f. 1. schimbare, transformare; stare a unui lucru care prezintă schimbări. ◊ diversitate, felurime. 2. (biol.) apariție a unui caracter nou la unul sau mai mulți indivizi ai unei specii. 3. (mat.) ~ unei funcții = diferența dintre valorile funcției în două puncte; calculul ~ ilor = capitol al analizei funcționale care studiază proprietățile variațiilor de funcții. 4. schimbare a nivelului unei variabile statistice de la un element la altul în cadrul unei colectivități. (< fr. variation, lat. variatio)

curbă eustatică, (engl.= eustatic curve) curba sinusoidală care exprimă oscilațiile de nivel ale Oceanului Planetar, într-un anume punct de pe Glob și într-un anume interval de timp; pe c.e. sunt marcate două puncte: punctul de inflexiune F (fall) pe segmentul ei descendent și punctul de inflexiune R (rise) pe segmentul ascendent. V. și eustatism.

APSIDĂ apside, s. f. Fiecare dintre cele două puncte extreme ale axei mari a orbitei pe care un corp ceresc o descrie în jurul altuia – Fr. apside (lat. lit. apsis, -idis).

ORTODROMA arcul din cercul mare care trece prin punctul de plecare și cel de sosire al unui traiect de pe suprafața pământului, marcând drumul cel mai scurt între cele două puncte.

bară I. 1. Bucată de lemn lipită în interiorul instrumentelor de coarde, pentru a rezista presiunii călușului*. B. contribuie la egalizarea sunetului și la creșterea intensității lui. 2. Lamă metalică încrustată în tastieră* având rolul de a localiza sunetul pe coardă. II. 1. (în notație): B. de legătură, element grafic ce unește note* de aceeași valoare* (optimi*; șaisprezecimi*; b. dublă; treizecidoimi; b. triplă) aparținând aceluiași grup. 2. B. oblică, element grafic folosit în diverse abreviații* muzicale. B. de măsură, linie verticală care indică pe portativ* începutul sau sfârșitul măsurilor*. 4. Dublă-b., semn ce indică fie separarea diviziunilor principale ale unei lucrări, fie încheierea ei. Când are în față două puncte, indică repetarea fragmentului astfel delimitat. Dubla b. poate fi plasată și în interiorul măsurii.

coardă (it. corda*; fr. corde; germ. Saite; engl. string; rus. струна [strunà]), fir dintr-o materie flexibilă care, dacă este întins între două puncte fixe, poate fi pus în vibrație (prin ciupire, prin frecare sau lovire). Element fundamental al unei mari familii de instr., coarda a evoluat ca material de fabricație, de la mațele de animale, la mătase, metal și, în epoca noastră, la nylon. Cercetările întreprinse de Pitagora, de Galilei, de Mersenne asupra proprietăților coardelor vibrante au fost esențiale pentru acustică* și pentru evoluția facturii instr. ♦ C. liberă, expresie pentru punerea în vibrație a c., la instrumentele cu c. și arcuș, fără călcarea acesteia cu degetele mâinii stângi, obținându-se sunetul fundamental; echiv. it. a vide. V. dublă (I).

distanțial, principiu ~, principiu, emis de C. Stumpf, potrivit căruia procesele melodice, cu deosebire cele monodice*, sunt guvernate de o apreciere inconștientă a distanțelor intervalice. Această explicație psihologistă a nașterii structurii melodice se bazează pe observația că la intonarea (I, 1, 3) intervalelor* de către subiecți aparținând culturilor primitive sau unora neinstruiți fie că acuratețea intervalului corespunde numai arareori raporturilor matematice simple ale vibrațiilor* fie că această trăire distanțială este singura reprezentare (inconștientă) a spațiului sonor (de unde distanța în sine devine măsurabilă). Ceea ce este îndeajuns de clar pentru cercetătorul modern, și anume: capacitatea selectivă a auzului* (v. și consonanță; sunet) de a organiza logaritmic* continuum-ul frecvențelor*, de unde și aproximația intonației dar și „corectarea” ei în cazul unei cântări prea false (de ex. în cazul unui instrument dezacordat), devenise un argument, dedus pe cale empirică, de către Aristoxenos, care spunea că intervalele muzicale sunt trăite și nu conforme cu rapoartele gamei pitagoreice. Teoreticianul grec deschidea astfel calea unor aprecieri psihologiste a fenomenului sonor și preconiza mai curând intervenția unor etaloane echidistante în măsurarea spațiului sonor decât a unor organizări proporționale (amintita gamă pitagoreică sau gama naturală* din Renaștere*). Dacă proporționalitatea acestor game a fecundat numeroasele speculații numeric-geometrice ale antic., ev. med. și Renașterii, gândirea mai nouă de tip geometric aplicată spațiului sonor pornește, fără îndoială, de la egalizarea distanțelor operată prin temperare*. În acest sens, d. vădește numai o apropiere formală de noua viziune geometrică, esența fenomenală a celor două puncte de vedere fiind diferită. V. consonantic, principiu; dodecafonie; polarism; proporție; simetrie.

CATETOMETRU, catetometre, s. n. Aparat pentru măsurarea distanței verticale dintre două puncte. – Fr. cathétomètre (<gr.).

autoculturalizare s. f. Culturalizare prin forțe proprii ◊ „La punctul doi: isprăvirea [...] seralului. Punctul trei: auto-culturalizarea.” Gaz. lit. 29 XI 62 p. 6 (din auto1- + culturalizare)

echinocțial, -ă adj. în sint. punct echinocțial (astron.) Fiecare dintre cele două puncte de intersecție ale elipticii cu ecuatorul ceresc, în care se află Soarele la echinocțiu ◊ „Acest loc de intersecție a elipticii cu ecuatorul – numit punct vernal – a fost stabilit ca punct echinocțial de primăvară. Practic, de acum începe primăvara astronomică, care își va lua rămas bun la 21 iunie ora 14 și 14 minute, când va avea loc solstițiul de vară.” I.B. 21 III 71 p. 6 (din echinocțiu, după fr. équinoxial; DN – alt sens, DEX, DN3)

CONVÉX, -Ă (< fr., lat.) adj. 1. Care prezintă o proeminență. 2. (MAT.; despre un arc de curbă în raport cu un punct exterior) Ale cărui coarde sînt situate, toate, în întregime pe partea opusă punctului dat; (despre o curbă închisă) care este situată, în întregime, pe aceeași parte a oricărei tangente a sa. ◊ Mulțime c. (de puncte din plan sau din spațiu) = mulțime care are proprietatea că, o dată cu fiecare două puncte, conține întregul segment ce le unește.

DECLIVITÁTE (< fr.) s. f. 1. (GEOGR.) Înclinare a unei suprafețe de teren față de planul orizontal, exprimată în grade sau în m/km. 2. Înclinare față de orizontală a axei unui traseu de cale ferată sau de șosea, măsurată prin raportarea diferenței de nivel a două puncte de pe axă la distanța orizontală dintre aceste puncte, și exprimată în miimi (mm/m) sau sutimi (cm/m).

RÚGBI (RUGBY) (< engl.) s. n. Jos sportiv desfășurat între două echipe a câte 15 jucători, pe un teren de formă dreptunghiulară (lungime 95-100 m, lățime 65-68 m), având ca obiect de joc o minge de formă ovală, care poate fi jucată cu mâna sau cu piciorul. Jocul durează 80 de minute, împărțit în două reprize a câte 40 de minute fiecare, cu o pauză între ele de 5 minute, în care timp jucătorii nu părăsesc, de regulă, terenul de joc. Jucătorii echipei care reușesc să „culce” mingea în terenul de țintă advers („încercare”) situat în spatele liniei buturilor (două bare verticale cu o înălțime de peste 3,5 m, unite, la înălțimea de 3 m față de sol, printr-o bară transversală, lungă de 6,65 m), adiționează cinci puncte și, în același timp, beneficiază de o lovitură „de transformare”, executată cu piciorul din interiorul terenului de joc, dintr-un punct perpendicular pe locul „încercării”; trimiterea mingii deasupra barei transversale și în spațiul cuprins între cele două bare verticale, chiar dacă se depășește înălțimea acestora, aduce obținerea a încă două puncte. Câte trei puncte se obțin și în urma trimiterii mingii în spațiul amintit, ca urmare a unor lovituri efectuate cu piciorul. Victoria se atribuie echipei care acumulează cel mai mare număr de puncte. În unele țări, începând cu 1895 r. se desfășoară și între echipe a 13 jucători, având unele reguli de joc deosebite. R. este originar din Anglia; numele vine de la orașul Rugby, unde s-a jucat pentru prima dată. Primele reguli de joc au fost formulate în 1846. În 1934, a fost creată Federația Internațională de Rugby Amator (F.I.R.A.). Primul club de r. a fost creat în 1839, iar în 1871 a luat ființă forul de specialitate Rugby Union din Marea Britanie; în 1884 s-a desfășurat prima ediție a Turneului Celor Cinci Națiuni (Anglia, Irlanda, Franța, Scoția și Țara Galilor), iar din 2000, prin intrarea reprezentativei Italiei, a devenit Turneul Celor Șase Națiuni, cea mai puternică competiție inter țări din emisfera nordică. Turneul Celor Trei Națiuni (Australia, Africa de Sud și Noua Zeelandă) în emisfera sudică este socotită astăzi competiția cea mai puternică și spectaculoasă din lume. Primul campionat național de r. a avut în 1914. În 1919 s-a disputat la Paris prima întâlnire internațională a României cu echipa națională a Franței. Echipele de club și reprezentative ale României participă la diferite turnee internaționale (de ex. Cupa Națiunilor, din 1966) și la Campionatul Mondial.

SINCRONÍSM (< fr.) s. n. 1. (FIZ.) Proprietate a două sau a mai multor fenomene revolutive sau, p. ext., a unor fapte ori evenimente identice sau asemănătoare de a se petrece în același timp, având o desfășurare paralelă; simultaneitate. 2. Identitatea frecvențelor și corespondențelor fazelor explorării imaginii în două puncte ale lanțului de transmisiune a imaginii la televiziune. 3. (LIT.) Principiu derivat din teoria „imitației” a lui G. de Tarde, susținut în cultura noastră de E. Lovinescu Potrivit s., în epoca modernă, datorită multiplelor mijloace de legătură dintre popoare, cultura (și toate instituțiile) unui popor se dezvoltă prin imitație și adaptare, într-o strânsă interdependență cu celelalte culturi, ceea ce ar determina un ansamblu unitar de trăsături materiale și spirituale, un „spirit al veacului”. S. devine astfel baza teoretică a modernismului lovinescian. A fost combătut de adepții tradiționalismului.

FLAMBÁJ (< fr.) s. n. Pierderea bruscă a formei de echilibru stabil a unui corp (bară, țeavă etc.) sub acțiunea unor solicitări exterioare de compresiune, când eforturile axiale ating o anumită valoare critică. ◊ Lungime de f. = distanța dintre două puncte succesive de inflexiune a fibrei medii deformate, considerată ca fiind prelungită la infinit.

LEMNISCÁTĂ (< fr. {i}; {s} lat. lemniscus „panglică”) s. f. Lemniscata lui Bernoulli = curbă plană în formă de opt, pentru care produsul distanțelor de la un punct al său la două puncte fixe (numite focare) este constant și egal cu pătratul jumătății distanței dintre punctele fixe.

POL¹ (< fr., lat.) s. m. 1. (GEOGR.) Fiecare dintre cele două puncte (Polul Nord și Polul Sud) situate la capetele axei de rotație a Pământului, unde se reunesc toate meridianele geografice; p. ext. regiunea din jurul acestor puncte. Distanța dintre cei doi poli (trecând prin centrul Pământului) este de c. 12.700 km. Polul Nord situat în partea centrală a Oc. Arctic a fost explorat pentru prima dată de Robert E. Peary (1909) și survolat pentru prima oară de aviatorul american Richard Byrd (1926), iar Polul Sud situat în Antarctida, la c 2.800 m alt. a fost atins întâia oară de exploratorul norvegian Roald Amundsen (1911) și survolat de Richard Byrd (1929). P. nord magnetic (care corespunde cu polul sud al unui câmp magnetic), situat în prezent la 77° lat. nordică și 102°18′ long. vestică, în ins. Prince of Wales și P. sud magnetic, situat la 67°2′ lat. sudică și 142° long. estică, în Antarctida, la E de stațiunea franceză Dumont d’Urville. Polii magnetici nu au o poziție stabilă, ci se deplasează lent. 2. (ASTR.) P. ceresc = fiecare dintre cele două puncte de intersecție ale axei Pământului cu sfera cerească (polul nord ceresc și polul sud ceresc), în jurul cărora se efectuează mișcarea diurnă, aparentă, a stelelor. 3. (MAT.) Fiecare dintre cele două puncte în care un diametru al sferei intersectează sfera. ♦ Originea unui sistem de coordonate polare. 4. (FIZ.) Fiecare dintre cele două puncte sau regiuni ale unui corp, opuse una celeilalte, din punctul de vedere al unei anumite proprietăți fizice. ◊ P. electric = regiune a unui corp polarizat electric de la care diverg (polul pozitiv) sau către care converg (polul negativ) liniile de câmp ale inducției electrice. P. magnetic (polul nord sau polul sud) = regiune a unui magnet în care forța de atracție este mai puternică; polul nord este acela care se îndreaptă spre polul magnetic al Pământului situat în emisfera nordică (indicând cu aproximație nordul geografic), atunci când magnetul este suspendat și se poate orienta liber. ◊ (Fig.) Polul frigului = locul unde s-au înregistrat cele mai scăzute temperaturi de pe glob (în emisfera nordică la Oimiakon în Siberia -71,1°C; în emisfera sudică la stația Vostok din Antarctica -89,2°C). 5. Parte componentă a unei mașini electrice purtătoare a unei înfășurări electrice, care contribuie la magnetizarea circuitului magnetic al mașinii. 6. Fig. Fiecare dintre punctele, situațiile etc. aflate la două extremități opuse; ceea ce este diametral opus altuia.

HANSEN [há:nsən], Peter Andreas (1795-1874), astronom danez. Contribuții în mecanica cerească. A elaborat o teorie a perturbațiilor (teoria lui H.) pentru determinarea traiectoriei planetelor, asteroizilor, cometelor și a Lunii și a rezolvat problema calculului distanței dintre două puncte inaccesibile (problema lui H.).

două puncte (semn de punctuație) (punc-te) s. n.; semn grafic:

iperbolă f. 1. figură de retorică ce consistă a mări sau micșora realitatea lucrurilor: ești adorabil; 2. Geom. linie curbă așa că diferența distanțelor dela toate punctele sale la două puncte fixe (numite focare) e totdeauna aceeaș.

VACĂ, vaci, s. f. 1. Animal domestic din specia bovinelor, femela taurului; p. restr. carnea acestui animal, folosită ca aliment; p. gener. carne de bovine. ◊ Expr. S-a dus bou și a venit (sau s-a întors) vacă, se spune, ironic, despre un om care a plecat să se instruiască sau să se lămurească într-o problemă și care s-a întors mai puțin instruit sau lămurit decât plecase. Vacă (bună) de muls = persoană sau situație de care cineva abuzează, pentru a trage foloase materiale. ♦ Epitet injurios dat unei femei (grase și leneșe sau proaste). 2. Compuse: vacă-de-mare = morsă; vaca-Domnului = insectă lată și lunguiață, cu aripile superioare de culoare roșie cu două puncte negre (Pyrrhocoris apterus). – Lat. vacca.

VARIAȚIE, variații, s. f. 1. Schimbare, transformare; stare a unui lucru care se prezintă sub diferite forme, în mod variat; trecere de la o formă la alta; aspect variabil, schimbător. ◊ (Mat.) Variația unei funcții = diferența dintre valorile unei funcții în două puncte ale ei. ♦ Diversitate, felurime. ◊ (Mat.) Calculul variațiilor = calcul întrebuințat în analiza infinitezimală (prin care se rezolvă anumite probleme a căror soluție nu se poate obține prin calcul diferențial). ♦ Spec. (Biol.) Schimbare a unei însușiri morfologice, fiziologice, biochimice etc. a organismului animal și vegetal. 2. (În forma variațiune) Modificare a unei teme muzicale sub raportul melodiei, al ritmului, al măsurii, al armoniei, al tonalității etc. ♦ Dans solistic clasic, variat și de virtuozitate. [Pr.: -ri-a-. – Var.: variațiune s. f.] – Din fr. variation, lat. variatio, -onis.

UNDĂ, unde, s. f. I. 1. Cantitate dintr-o masă de apă care face o mișcare ritmică ușoară de ridicare și coborâre formând ondulații la suprafața apei; p. ext. apă (curgătoare sau stătătoare). ♦ Șuvoi, torent. ♦ Ploaie, ninsoare etc. care cade în rafale. 2. Masă de aer care se mișcă ușor; p. ext. aer, văzduh. 3. Mișcare de vibrație (ușoară); zgomot (ușor). II. (Fiz.) Propagare din aproape în aproape a unei oscilații, cu viteză finită și printr-o variație spațială. ◊ Lungime de undă = distanța dintre două puncte succesive ale unei unde, în care oscilația are aceeași fază. Undă seismică = undă pornită din epicentrul unui cutremur de pământ, de-a lungul căreia cutremurul se propagă în interiorul și la suprafața pământului. Undă de șoc = undă seismică de mare intensitate. Undă electromagnetică = câmp electromagnetic variabil care se propagă în urma interacțiunilor dintre variațiile câmpului electric și ale celui magnetic. (În radiofonie) Undă scurtă = undă electromagnetică cu o lungime medie de 0,50 m. Undă mijlocie = undă electromagnetică cu o lungime de 200-600 m. Undă lungă = undă electromagnetică cu o lungime de 700-2.000 m. Undă verde = procedeu folosit pentru asigurarea fluenței maxime a traficului auto pe arterele de circulație din orașe, realizat printr-un sistem de comandă coordonată a semafoarelor. – Lat. unda (pentru sensul II, după fr. onde).

APSIDĂ, apside, s. f. Fiecare dintre cele două puncte extreme ale axei mari a orbitei pe care un corp ceresc o descrie în jurul altuia. – Din fr. apside, lat. apsida.

TENSIUNE, tensiuni, s. f. 1. Stare a ceea ce este întins; încordare. ♦ Fig. Situație încordată; zbucium sufletesc, nervozitate. ♦ Forță interioară care ia naștere într-un corp supus unor forțe exterioare. 2. Diferență de potențial dintre două puncte ale unui câmp electric. 3. Presiunea vaporilor produși de un lichid într-un spațiu închis. 4. (Fiziol.; în sintagmele) Tensiune arterială = presiune cu care circulă sângele în artere, echivalentă cu presiunea pe care sângele o exercită asupra pereților arteriali; presiune mai mare decât cea normală, constituind o stare patologică. Tensiune oculară = tensiune a arterelor oculare. [Pr.: -si-u-] – Din fr. tension, lat. tensio, -onis.

TREMĂ, treme, s. f. Semn diacritic format din două puncte care se pun orizontal deasupra unei vocale, în unele limbi, pentru a indica o anumită pronunțare a sunetului respectiv. – Din fr. tréma.

ȘUNT, șunturi, s. n. 1. Rezistor electric conectat între două puncte ale unui circuit electric pentru protejarea porțiunii de circuit cuprinse între aceste puncte. 2. Derivare a circuitului sangvin pe alte căi circulatorii decât cele normale. – Din engl. shunt.