DISERTAȚIE, disertații, s. f. Expunere în care se tratează o problemă în mod științific și amănunțit. ♦ Spec. (Ieșit din uz) Lucrare științifică susținută în public de autor, pentru dobândirea unui grad științific. [Var.: dizertație s. f.] – Din fr. dissertation, lat. dissertatio. Cf. rus. disertațiia.

DISERTAȚIE, disertații, s. f. Expunere științifică asupra unei probleme. ♦ Spec. Lucrare științifică susținută în public de autor, pentru dobândirea unui grad științific. [Var.: dizertație s. f.] – Din fr. dissertation, lat. dissertatio. Cf. rus. disertațiia.

!disertație / (colocv.) dizertație (desp. ți-e) s. f., art. disertația/dizertația (desp. -ți-a), g.-d. art. disertației/dizertației; pl. disertații/dizertații, art. disertațiile/dizertațiile (desp. -ți-i-)

DISERTAȚIE, disertații, s. f. Expunere în care se tratează în mod științific și amănunțit o problemă. Mihai se sili să asculte această vertiginoasă și perfidă disertație de geografie, istorie și folclor. C. PETRESCU, Î. I 7. În anul 1835 o disertație asupra robiei s-a trimis cenzorului. BOLLIAC, O. 55. ♦ Lucrare științifică susținută public de autor pentru dobîndirea unui grad științific. Disertație de candidat. Disertație de doctor. ♦ Temă dezvoltată de un elev asupra unui subiect dat (la școală). – Variantă: dizertație (CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 160, 4/3) s. f.

DISERTAȚIE s.f. Expunere științifică (scrisă sau orală) care tratează o anumită problemă; expunere asupra unei chestiuni, asupra unei opere etc. în care se dezvoltă o idee filozofică sau morală. ♦ Lucrare prezentată de cineva în vederea obținerii unui grad științific. ♦ Temă dezvoltată de un elev sau de un student asupra unui subiect dat. [Gen. -iei, var. disertațiune, dizertație, dizertațiune s.f. / cf. fr. dissertation, lat. dissertatio].

dizertație sf vz disertație

DIZERTAȚIE s.f. v. disertație.

dizertație v. disertație

EXCURS, excursuri, s. n. (Livr.) 1. Abatere, deviere de la subiect pentru a lămuri o problemă secundară; digresiune. 2. Dizertație sub formă de digresiune, făcută cu ocazia comentării unui pasaj dintr-un autor (antic). – Din lat. excursus.

MEMORIU (< fr. mémoire, expozeu de fapte) 1 În elocința juridică, sumar expozeu de mijloace și fapte relative la un proces, operă a avocatului sau a clientului care a socotit necesară redactarea mijloacelor sale de apărare, pentru a le prezenta judecătorilor, în vederea unei mai bune lămuriri a problemei. Memoriul este propriu-zis o pledoarie scrisă, lucrare căreia i se impun aceleași cerințe de compoziție și stil ca și pledoariei. 2 Dizertație științifică sau literară (memoriul academic, în care un membru al Academiei aduce o contribuție personală într-un anumit domeniu de cultură).

roman-meditație s. n. Roman în care predomină meditația ◊ „Să avansăm, deocamdată, câteva reflecții despre două romane-meditații, căci «Galeria cu viță sălbatică» și «Racul», diferențiate ca expresie, își apropie vocile, totuși, în slujba aceluiași dialog despre Om în relațiile cu Societatea, despre temporar și eternitate.” R.lit. 19 V 77 p. 6. ◊ „E un roman-roman, adică viață, acțiune, psihologie, dramă, tragedie, absurd, grotesc, umor, adică tot ce intră în registrul existenței eterne a vieții [...] Desigur este și un roman-meditație, dar nu un roman dizertație, decât dacă presupuneți că romanul meu nu e bun [...]” R.l. 23 V 77 p. 2 (din roman + meditație)

studiu s. n. în sint. s. (ciclu de) studii aprofundate (înv.) Masterat ◊ „Ministerul Învățământului a aprobat recent Metodologia de organizare și desfășurare a dizertației pentru absolvenții ciclului al III-lea de învățământ (studii aprofundate).” R.l. 15 VI 95 p. 5; v. și master