INTERNAȚIONAL, -Ă, internaționali, -e, adj. Care are loc între mai multe națiuni, care angajează sau privește mai multe țări, privitor la raporturile dintre națiuni. La care participă reprezentanții mai multor state; care are o importanță ce depășește granițele unei singure țări. ◊ Limbă internațională = limbă națională cu largă circulație în afara granițelor unei națiuni și folosită în mod oficial, mai ales în relațiile diplomatice. Drept internațional = totalitatea normelor de drept care reglementează raporturile dintre state. ♦ (Substantivat) Sportiv care reprezintă țara sa într-o competiție internațională. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. international.

MARE¹, mari, adj. I. (Indică dimensiunea) Care depășește dimensiunile obișnuite; care are dimensiuni apreciabile (considerate în mod absolut sau prin comparație). ◊ Degetul (cel) mare = degetul cel mai gros al mâinii, care se opune celorlalte degete. Literă mare = majusculă. ◊ Expr. A face (sau a deschide) ochii mari (cât cepele) = a privi cu uimire, cu curiozitate, cu atenție. ◊ (Adverbial) Făină măcinată mare. ♦ (Despre suprafețe) Întins², vast. ◊ (Substantivat; în loc. adv.) În mare = a) pe scară amplă; după un plan vast; b) în linii generale, în rezumat. ♦ Înalt. Deal mare. ♦ Lung. Păr mare. ♦ Încăpător, spațios; voluminos. Vas mare. ◊ (Pop.) Casa (cea) mare = camera cea mai frumoasă a unei case țărănești, destinată oaspeților. ♦ Lat.; adânc. Apă mare. II. (Indică cantitatea) 1. Care este în cantitate însemnată; abundent, mult; numeros. ♦ (Despre ape curgătoare, viituri; de obicei în legătură cu verbe ca „a veni”) Cu debit sporit, umflat. 2. (Despre numere sau, p. ext. despre valori care se pot exprima numeric) Care este în cantitate însemnată; ridicat. ♦ (Despre prețuri) Ridicat. ◊ Loc. adj. De mare preț = foarte valoros, prețios, scump. ♦ (Despre colectivități) Numeros. III. (Arată rezultatul dezvoltării ființelor) Care a depășit frageda copilărie; care a intrat în adolescență; care a ajuns la maturitate. ◊ Fată mare = fată la vârsta măritișului; virgină, fecioară. ◊ Expr. Să crești mare! formulă cu care se răspunde unui copil la salut, cu care i se mulțumește pentru un serviciu etc. Cu mic cu mare sau de la mic la mare ori și mici și mari = toți, toate, toată lumea; (în construcții negative) nimeni. ♦ (De obicei la comparativ sau la superlativ relativ) Mai (sau cel mai) în vârstă. IV. (Indică durata; despre unități de timp) De lungă durată, îndelung, lung. ◊ Postul (cel) mare = postul cel mai lung din cuprinsul anului, care precedă sărbătoarea Paștilor. (Pop.) An mare = an bisect. V. (Indică intensitatea) 1. (Despre surse de lumină și căldură) Puternic, intens. ◊ Ziua mare = partea dimineții (după răsăritul soarelui) când lumina este deplină, intensă. ◊ Expr. (Ziua) în (sau la) amiaza-mare = în toiul zilei, în plină zi, la amiază. 2. (Despre sunete, voce, zgomote) Puternic, ridicat. ◊ Expr. A vorbi (sau a striga) în gura mare = a vorbi cu glas tare, cu ton ridicat. A fi cu gura mare = a fi certăreț, scandalagiu. 3. (Despre fenomene atmosferice) Violent, aspru, năprasnic. Ger mare. 4. (Despre ritmul de mișcare sau de deplasare) Care a depășit viteza obișnuită; crescut (ca viteză), mărit. 5. (Despre stări sufletești, sentimente, senzații etc.) Intens, profund, tare. ◊ Loc. adv. (Reg.) Cu mare ce = cu greu, anevoie. ◊ Expr. (A-i fi cuiva) mai mare mila (sau dragul, rușinea etc.) = (a-i fi cuiva) foarte milă (sau drag, rușine etc.). ♦ (Adverbial; pop.) Din cale-afară, peste măsură. ♦ Grav. Greșeală mare. VI. (Arată calitatea, valoarea) 1. De valoare, de însemnătate deosebită; important, însemnat. ◊ Zi mare = zi de sărbătoare; zi importantă. Strada mare = nume dat în unele orașe de provincie străzii principale. Drum mare sau drumul (cel) mare = drum principal de largă circulație, care leagă localități importante. ◊ Expr. Vorbe mari = a) cuvinte bombastice; promisiuni goale; b) (rar) laude. Mare lucru = a) lucru care impresionează sau deșteaptă mirare; b) lucru care nu reprezintă nimic de seamă, care reprezintă prea puțin, care este nesemnificativ; c) (în construcții negative dă contextului valoare afirmativă și invers) n-aș crede să (nu)... ♦ Hotărâtor. ♦ Uimitor, extraordinar, impresionant. ◊ Expr. Mare minune sau minune mare = a) (cu valoare de exclamație) exprimă uimire, admirație etc.; b) (reg.; cu valoare de superlativ) foarte frumos (sau bun etc.). Mare minune să (nu)... = ar fi de mirare să (nu)..., n-aș crede să (nu)... ♦ Grav, serios. 2. Cu calități excepționale; ilustru, celebru, renumit. ♦ Ieșit din comun; deosebit. 3. Care ocupă un loc de frunte într-o ierarhie; cu vază. ◊ Socru mare = tatăl mirelui; (la pl.) părinții mirelui. Soacră mare sau soacra cea mare = mama mirelui. ◊ Expr. A se ține mare = a fi mândru, semeț, fudul. (Substantivat) A trage (sau a călca) a mare = a-și da importanță; a căuta să ajungă pe cei sus-puși. La mai mare, urare adresată cuiva cu ocazia unei numiri sau a unei avansări într-un post. Mare și tare sau tare și mare = foarte puternic, influent. ♦ (Substantivat) Mai-mare = căpetenie, șef. ♦ Superior în ceea ce privește calitățile morale. ◊ Expr. Mare la inimă (sau la suflet) = mărinimos, generos. ♦ Deosebit, ales², distins. Mare cinste. ◊ Mare ținută = îmbrăcăminte sau uniformă destinată pentru anumite solemnități. ♦ (Despre ospețe, serbări) Plin de strălucire; bogat, fastuos, pompos. – Probabil lat. mas, maris.

IDILĂ ~e f. 1) Specie poetică de dimensiuni reduse cu subiect pastoral și amoros (care a avut o largă circulație în sec. XVIII-XIX). 2) Poezie din această specie în care se idealizează viața fără griji în sânul naturii. 3) fig. Mică aventură amoroasă și naivă (a unor tineri de sex opus). /<fr. idylle^[1]

INTERNAȚIONAL¹ ~ă (~i, ~e) 1) Care ține de relațiile dintre state; care are loc între mai multe state. Întâlnire ~ă. ◊ Limbă ~ă limbă cu o largă circulație, folosită în relațiile dintre diferite națiuni. Drept ~ totalitate de norme juridice, care reglementează raporturile dintre state. 2) Care se realizează cu participarea mai multor state. Concurs ~. 3) Care este important pentru întreaga omenire; de o însemnătate mondială. [Sil. -ți-o-] /<fr., germ. international

mamă (mame), s. f. – Femeie considerată în raport cu copiii ei. – Mr., megl. mamă. Creație expresivă, probabil continuarea directă a lat. mamma (Diez, I, 260; Pușcariu 1019; Candrea-Dens., 1044; REW 5307). Este cuvînt infantil, de uz foarte general, bazat pe ideea de „hrană” sau „persoană care procură hrana”; în așa fel că ajunge să semnifice atît „mamă” cît și „țîță”; cf. v. gr. μάμμα, ngr. μάμα alb. mëmë, sl. (bg., sb., cr., rus.) mama, mag. mama, it. mamma, fr. maman, sp. mama etc. Continuarea lat. mamma pare să se demonstreze prin mr. mămos „care are gușă”. Fără îndoială, există unii care-l pun în legătură cu alb. (Philippide, II, 646), și cu sl. (Cihac, II, 185; Conev 57; cf. Pușcariu, Lr., 281). E cuvînt de largă circulație (ALR, I, 155). În limbaj vulgar, în Munt., se abreviază cu un adj. posesiv: mă-ta (< mamă-ta) mă-sa (< mamă-sa), cf. it. mammata, mr. mă-ta. Cf. muma, mămăligă. Der. mamaie, s. f. (mamă); mămică, s. f. (mamă); mămucă, s. f. (Mold., mamă); mamă-mare, s. f. (bunică); mucă, s. f. (Olt., mamă), reducere din mămucă; muică, s. f. (Olt., mamă), încrucișare a cuvîntului anterior cu maică.

AKKADIÁN, -Ă, (< fr. {i}), s. m. pl., adj. 1. Populație semitică din antichitate care a întemeiat, în milen. 3 î. Hr. orașul și statul Akkad. 2. Adj. Care aparține Akkadului sau a akkadienilor (1), privitor la Akkad și sau la akkadieni. ♦ Artă a. = arta care s-a dezvoltat în statul Akkad. ♦ Limbă a. = cea mai veche limbă semitică, de largă circulație; a întrebuințat scrierea cuneiformă. V. mesopotamian.

BUISSON [büisõ], Ferdinand (1841-1932), pedagog și om politic francez. A editat „Dicționarul de pedagogie”, lucrare de largă circulație. Militant pentru învățămîntul laic și gratuit, pentru dreptul de vot al femeilor. Unul dintre inițiatorii Ligii Drepturilor Omului și președinte al acesteia (1913-1926). Premiul Nobel pentru pace (1927), împreună cu L. Quidde.

capriciu (< it. capriccio din capra „capră”), piesă ale cărei formă, scriitură și, eventual, conținut sunt dictate de libera fantezie a compozitorului și nu de reguli. În sec. 16, termenul se aplica uneori madrigalelor* se prezentau particularități insolite în structura metro-ritmică sau în text (umoristic, satiric). În sec. 17-18, servea drept titlu variațiunilor (3) pe teme* de largă circulație sau fugilor* libere pentru clavecin* (Frescobaldi, Froberger, d’Anglebert) și chiar pieselor cu caracter programatic (Bach, C. despre plecarea fratelui iubit). Adesea, c. se apropie ca stil de canzona*. În literatura pentru vl., c. tinde să devină o piesă de virtuozitate și chiar un studiu* (Locatelli), trăsătură ce va fi continuată mai târziu de Paganini, Rode, Kreutzer. În schimb, în muzica pentru pian a compozitorilor clasici și romantici ca Mozart, Brahms, Reger, c. are mai ales accepțiunea inițială, de piesă în formă liberă. Se reia și ideea prelucrării* (pentru pian și orch.) a unor teme cunoscute (ca ale lui Gluck de către Saint-Saëns) sau a unor melodii pop. (Glinka, Rimski-Korsakov, Ceaikovski, Rahmaninov). Echiv. fr. caprice.

cântec (în folclorul românesc) I. 1. C. propriu-zis. Genul (1, 3) cel mai bogat în tipuri melodice și teme poetice, preponderent liric, al folclorului românesc. Gen neocazional (în afară de c. de joc), c. se execută de oricine (tineri și bătrâni, femei și bărbați), solistic sau în grup. Uneori este însoțit, heterofonic*, de instr. tradiționale (fluier*, cimpoi*). A luat naștere, în mod inegal, pe plan regional, pe baza elementelor de expresie ale unui fond străvechi, însumând și unele trăsături ale altor genuri, ocazionale (colindă*, de ex. c. de nuntă) sau neocazionale (doină*); în extremitatea nordică transilvăneană, singurul gen la care se adaptau texte poetice ocazionale sau neocazionale, epice sau lirice, era doina, până aproape de al doilea război mondial, deci c. a fost creat sau adoptat aici mai târziu, fenomen observat și în Câmpia Dunării. Influențele succesive, suprapunerile ulterioare genezei genului, transformările permanente ale interpreților („aici interpretarea se confundă aproape cu creația” [Brăiloiu]) au îmbogățit nucleul originar, dând naștere unui mare număr de tipuri melodice, variate ca structură: stilurile istorice (vechi și nou) și cele regionale. Terminologia pop. a c. este variată: hore, cântică, zicală, iar verbul a cânta (forma reflexivă a se cânta este utilizată numai în c. ceremoniale funebre), a zice, a hori. Tematica poetică reflectă intima legătură între c. și viața omului, complexitatea vieții lui sufletești și dinamica trăirilor umane, atitudinea față de natură, de muncă, de societate, funcția genului de-a lungul vremii (de „stâmpărare”, de delectare, de comunicare etc.), în imagini de o deosebită profunzime și de o negrăită frumusețe („Eu nu cânt că știu să cânta / Ci-mi mai stâmpăr inima”; „Cine-a făcut horile / Aibă ochi ca zorile / Și fața ca florile” etc.); „C-a izvorât direct din inima poporului; deci firea și inima lui o găsim în c.” (D.G. Kiriac); „este vorba de simțiri comune tututor, rostite într-un chip cunoscut oricui, din copilărie” (Brăiloiu). Constantele c. propriu-zis, numit astfel de Brăiloiu pentru a-l deosebi de c. ocazionale, sunt: formă strofică, fixă, alcătuită din 3-4 rânduri melodice*, ritm parlando rubato sau giusto silabic [v. sistem (II, 6)], bogăție tonal-modală, cu preponderența sistemului (II, 4) pentatonic* anhemitonic, profil descendent, melodică melismatică* sau silabică, raporturi variate între sunetele de cadență (1) ale rândului melodic și ale cadenței finale (de secundă*, terță*, cvartă*), concordanță între dimensiunea și structura versului și a rândului melodic, structurare a melodiei în părți egale (2+2) sau inegale (1+2 sau 1+2), forme variate ale sistemelor sonore (paralelism de terță major*-minor* sau de secundă*), „metabola* pentatonică”, combinații de 2 microstructuri etc., sunete netemperate (v. temperare) sau mobile (bogăție coloristică), cadențe finale descendente (prin subton* VII, secundă mare, coborâre a treptei a două – frigică – prin salt de terță, cvartă sau cvintă*); melodia se desfășoară pe sintagme octosilabice, rar hexasilabice; emisiuni vocale [v. voce (1)] variate (de piept, nazală, cristalină etc.). Asocierea aceleiași melodii cu texte diferite este caracteristică c. cu condiția concordanței conținutului emoțional și a structurii (de ex.: o melodie croită pe un metru de 8 silabe nu poate fi adaptată decât la un vers de aceeași dimensiune). Același tipar arhitectonic poate conține tipuri melodice diferite după: conținutul rândului melodic, locul cezurii (4) principale, structura modală (v. mod) și sistemul cadențial. Condiții diferite de viață și nivel inegal de dezvoltare, trăsături psihice proprii unei colectivități, influențe etc., au determinat nașterea stilurilor regionale, formând adevărate „graiuri muzicale regionale”, care, păstrând caracteristicile specifice genului, se deosebesc prin elemente secundare. Bartók, pasionat cercetător și admirator al creației folc. românești, cunoscând parțial creația pop. românească și dintr-o deficiență de metodă (compararea a două genuri diferite ca structură și geneză), considera aceste graiuri muzicale foarte depărtate, numindu-le „dialecte”. În adevăr, se pot considera „dialecte muzicale” numai c. diferitelor ramuri ale poporului român (aparținând dialectelor aromân sau macedo-român, megleno-român, istro-român), alături de cel daco-român (de pe teritoriul țării noastre), ramură principală ca număr, unitate socială și și importanță. Graiul melodic regional acoperă, în linii mari, provinciile istorice. Dar, în interiorul acestora, se observă mai multe subgraiuri, ale căror caracteristici sunt mai pregnante în „centrul de intensitate” (Cocișiu), satele mărginașe ale zonei respective fiind mai puțin reprezentative din cauza unor influențe și împrumuturi interregionale. Cel mai valoros, din punct de vedere artistic, și mai diversificat în sitluri locale (ale „țărilor”, zone etnografice cu caracteristici pregnante locale) este graiul transilvănean. Concluziile lui Brăiloiu rămân o bază de pornire pentru cercetători, cu unele amendamente (rezultat al investigațiilor ulterioare ale folcloriștilor români), cu privire la rolul și ponderea unor influențe externe asupra repertoriului din Maramureș și „Câmpia” Transilvaniei. Extremitatea nordică a Transilvaniei (Maramureș, Oaș) se individualizează prin următoarele trăsături: strofă de 4-5 rânduri melodice, cu cezura după rândul 2 sau 3, preferință pentru structuri modale majore, melodii pentatonice (hemitonice sau anhemitonice) sau heptatonice* cu substrat pentatonic, metabolă metatonică, cadențele interioare pe treptele 1, 3, 5; cadența finală evoluează prin secundă-terță, recitativ* pe treapta 1 prin coborâre la cvarta inferioară plagală; înlocuirea ultimului rând melodic (sau ultimelor 2 rânduri finale) cu text de refren specific („Ș-apoi daina și daina / Și iară daina, daina” sau cu silabe variate); portamente* și glissando*-uri frecvente, formule (II) ritmice proprii sistemului giusto silabic, cu alternarea, regulată sau liberă*, a troheului* cu spondeul* sau lărgirea pătrimilor*; tendință spre ritm și mișcare regulată. Graiul năsăudean se particularizează prin: amploarea strofei melodice (4-6 rânduri) și labilitatea ei (în interpretare se pot eluda sau adăuga rânduri melodice), înrudirea cu doina prin sistemul de melismare, unele desene melodice și preferința pentru modul doric (cu treapta a 4-a cromatizată*); locul variabil al cezurii principale, forma cadențelor interioare descendente pe același sunet sau pe sunetele apropiate. Înrudit ca melodică, ornamentarea* și amploarea formei este subgraiul sălăjean; caracter profund dramatic și emisiune puternică de piept. Melodiile provenite din N, denumite „moroșenești”, circulă aici în formele originare sau asimilate în stilul local. Subgrupa zonei numită de Bartók, „Câmpia” este înrudită cu graiul sud-vestic; câteva particularități locale: mobilitatea strofei melodice și a ornamentării, în aceeași piesă (unele strofe melodice pot fi bogat melismatice, altele silabice), circulație slabă a melodiilor cu mai puțin de 4 rânduri, cezură după rândul al doilea (răspândită în tot S-V Transilvaniei), existența unor melodii construite pe un metru* endecasilabic, preluat din folc. maghiarilor conlocuitori. Melodia astfel îmbogățită este asociată tot cu versul tradițional românesc de 8 silabe, la care se adaugă trei silabe (trai lai lai sau ș-ai lai lai) sau se repetă ultimele trei silabe ale versului („Cine-a făcut dragostile” + „dragostil’”). Sudul Transilvaniei are câteva trăsături comune. Strofă de 3 rânduri, cezură după rândul 2, sistem cadențial în care raporturile de secundă sunt frecvente, fie pe treptele VII, VII, fie pe 1, 1, 2; melodie bogată, cadență finală prin secunda superioară sau prin subton*, sistem pentatonic (sau moduri heptatonice cu 2 centri modali) și unele diferențieri locale, mai pregnante în Ținutul Pădurenilor (V. jud. Hunedoara până în jud. Alba), particularizat prin puternic substrat pentatonic, moduri cu cvartă lidică, între subton și treapta a 3-a, instabilă chiar de la o strofă la alta, varietatea conținutului rândului melodic (alături de AAAc, AAB, ABB, ABBAc, ABAB, ABAC, ABBC etc.), melismatică bogată, cadențe finale variate, dintre care se impun cadența frigică, dezvoltarea strofei prin adăugarea unui desen melodic, după cezură, foarte melismatic, chiar când restul melodiei este silabic, (desen care, prin dezvoltare până la metrul de 8 sau 6 timpi [I, 2], amplifică strofa) și înlocuirea, uneori, a versului în ultima parte a melodiei cu silabe speciale („lai, lai...”; „le, le, lea”, „Hai, hai” și „nu, dorule, nu” etc.); timbru* specific datorat unei emisiuni puternice de piept, terminarea sunetelor lungi cu lovitură de glotă și oprire bruscă, susținerea sunetelor lungite în aceeași intensitate (2), ceea ce conferă melodiei un caracter dramatic, sobru. Bine caracterizat prin câteva trăsături este și subgrupul bihorean: melodică de factură arhaică, utilizarea unui număr redus de sunete (4-5), lipsa cadenței finale frigice (Bartók) și preferința pentru cadența finală prin salt descendent (de terță, cvartă sau cvintă), frecvența structurilor modale lidiene, treapta a 3-a cromatizată (stabilă sau nu), forme reduse de 3 rânduri, adesea cu același conținut muzical (A A Ac și cezura după rândul al 2-lea), dezvoltarea strofei prin adăugarea unui desen melodic interior, executat pe silabe speciale („oi, hoi,” „ei, hei” etc.), intervale mari neumplute, pseudo-refrene (nu au loc fix melodic). Pilonii melodiei formează un „acord” în răsturnarea a 2-a, de tip major, iar în ultimul rând, un „acord” minor* (re-sol si; mi-sol si), ca și la Pădureni. Subgrupul bănățean se particularizează prin: strofe mai dezvoltate (cel puțin 4), la care se adaugă, adesea, refrene* regulate de 8 silabe sau refrene versificate (al căror text se modifică uneori după sensul versurilor); ultimul sau ultimele două refrene pot fi cântate pe silabe de refrene („Au, Doamne, că greu îi doru” etc.); scurte refrene interioare („Dodă, dodă”, „Ș-ai, Lino, dodă” etc.); cadențe finale variate și în plus cadențe pe tr. 2 sau prin secundă mărită; material sonor care depășește octava, pilonii primelor rânduri formează un acord major, iar în rândul final, acord minor al treptei a 2-a. În S-E Transilvaniei se disting mai multe subgrupuri (Țara Bârsei; Țara Oltului; Țara Târnavelor; Mărginimea) având ca trăsături comune: formă de 3 rânduri, cu cezură după rândul 1; rândul al 2-lea este unit cu rândul 3 printr-o broderie sau notă de pasaj, frecvența cadenței finale frigice și a cadenței interioare pe treapta a 3-a (3-3-1 sau 3-6-1; 3-1-1 etc.), în afară de cadența de subton și secundă mare descendentă; melodică puțin melismatică, formule melodice speciale. Deosebirile diferitelor subgrupe se rezumă la preferința pentru anumite formule, pentru unele raporturi cadențiale, tipul strofei, prezența și locul (sau absența) refrenului, sistemul de ornamentare. Graiul Munteniei și al Olteniei de N, înrudit cu graiul din S-E Transilvaniei, are ca trăsături proprii: tipul formulelor intonaționale, varietatea structurilor modale și ritmice (uneori combinații ale sistemului giusto silabic cu parlando rubato), varietate de raporturi cadențiale (combinații variate ale cadențelor pe treptele VII, 3, 1, 4 sau 5); precizarea funcției pienilor* și frecvența lor în melodie au generat scări variate cu caracter pendulatoriu (hexacordice, heptatonice, adesea cromatizate*). În zona sudică, prezența doinei se face simțită prin numărul mare de rânduri melodice în melodica cu formă maleabilă, melismatică bogată sau stil silabic în giusto silabic, mobilitatea treptelor (ceea ce a determinat circulația unor melodii cromatice). Un subgrup original, înrudit de aproape cu al bănățenilor din zona de S-E (înrudirea a fost cauzată de schimburile de populație) se păstrează până astăzi în N Jud. Mehedinți, caracterizat prin: forma dezvoltată, adesea maleabilă, a strofei, melisme apropiate de cele ale doinei, intercalarea unor desene interioare (refrene reduse, interjecții melodice, expresii tipice), uniformitatea cadenței interioare, utilizarea modului mixolidic sau doric, fragmentare sau complete (confirmă nașterea c. propriu-zise prin filiație directă din doină). Graiul moldovenesc N este bine conservat și are ca elemente proprii: forma de 3 rânduri, cu cezură după rândul 1 (trăsătură specifică și subgrupului S-E transilvănean), cadență frigică, alături de cadențele celelalte, coloratură modală locrică, în eolic (prin coborârea instabilă a treptelor 2 și 5), formule apropiate de doină (recitative recto-tono pe hemistih, rotirea în jurul unor trepte principale, mobilitatea formei). Graiul moldovenesc central și S, slab individualizate prezintă elemente comune cu zonele vecine, transilvănene sau muntenești. Cercetările sitematice au început și aici târziu, de aceea este dificil a defini cu precizie particularitățile, în trecut probabil mult mai evidente, ale unor graiuri regionale. Graiul dobrogean este eterogen, ca și structura populației. La fondul local străvechi se alătură stiluri variate, aduse de păstorii veniți din toate provinciile, unii stabiliți aici definitiv. Se pare că stilul local se apropie de cel din S Munteniei și al Moldovei, forma liberă fiind aici predominantă (ca și în extremitatea nordică a Transilvaniei). În ultimele două secole, a luat naștere, tot în cadrul graiurilor regionale și pe baza fondului național, un nou stil, numit „modern” (Brăiloiu), ca urmare a schimbărilor importante în viața oamenilor materiale, sociale și culturale (dezagregarea treptată a economiei închise țărănești și a vieții patriarhale, mari mutații de populații, fie în căutare de lucru, fie pentru a scăpa de exploatare, pendularea intensă sat-oraș sau sezonieră, serviciul militar, importanța accentuată a lăutarilor* în viața satelor și repertoriul eterogen al acestora etc.). Noul stil se impune prin marea sa accesibilitate, circulație largă, rapidă, dezvoltarea inegală pe plan regional (se pare că primele c. de stil nou au apărut în zona subcarpatică), caracterul exuberant, dinamic, realizat prin mișcare rapidă și ritm regulat (apropiat de de ritmul măsurat), simplificarea melodiei prin renunțarea la bogăția melismatică, contur melodic variat. Alte trăsături: dezvoltarea strofei melodice prin adăugarea unor noi rânduri melodice sau repetare, ca și a arcului melodic al rândului melodic, prin adăugarea, la tiparul metric tradițional, a unor interjecții, scurte desene melodice cântate pe silabe de refren, la începutul sau sfârșitul rândului melodic, amplificarea materialului sonor și a ambitusului (1), diversitatea cadenței interioare în afară de cadența pe treptele VII, 1, 3, 5, cadențe în registrul superior al modului (pe tr. 6, 7, 8); o mai mare plasticitate ritmică, noi raporturi între cadența finală și cadențele interioare, apariția tonalității (1) major-minore, structură tonală, sensibile*, formule de cadențe ascendente, preferința pentru melodii cu un singur centru funcțional, prezența refrenului în final sau în interiorul discursului muzical. Încadrarea melodiei în ritm de horă (1) sau de sârbă*, trăsătură proprie inițial Olteniei, s-a generalizat, ca și adaptarea textelor lirice la melodii de joc, ceea ce are unele consecințe negative: pierderea caracterului liric al genului, simplificarea structurilor modale și înlocuirea lor treptată cu tonalitatea major-minoră, apariția unor forme hibride, în care nu se mai conservă trăsăturile inițiale ale genului și ale specificului național. Cel mai puternic este afectat metrul, prin crearea urro versuri care depășesc dimensiunea octosilabicului; utilizarea heterometriei, din necesitatea asocierii textului poetic cu melodii de joc* ale căror trăsături stilistice și struturale diferă de cele ale c. propriu-zis și a unor tipuri de strofe și formule ritmice nespecifice genului. 2. C. de leagăn. Deși în unele zone păstrează melodii cu trăsături proprii (ritm iambic*, melodie silabică, formă redusă, pentatonică sau hexatonică), în cele mai multe regiuni, textul poetic, mai bine conservat, este asociat cu melodii de c. propriu-zis sau de doină. 3. C. epic. În unele zone (Transilvania, parțial Moldova) textele epice se intonează pe melodii de c. propriu-zis („c. baladă”), fenomenul fiind frecvent pentru baladele nuvelistice și în ultimele secole, și pentru alte categorii epice [v. baladă (IV)]. 4. Cântece ceremoniale și rituale, c. integrate unui obicei sau unui rit, care se cântă de obicei în grup sau, mai rar, individual, și sunt însoțitte de o recuzită specială (bastoane, brad, steag etc.). Numite și ocazionale, acestea au un caracter agrar (caloian*, paparudă*, c. cununii*) sau sunt legate de evenimentele importante din viața omului (c. de nuntă: al miresei, al mirelui, al soacrei, al zorilor etc.; de înmormântare: c. bradului*; zorile*; de priveghi etc.; c. de șezătoare, c. de stea, cu trăsături literare și muzicale proprii). O parte din acestea au împrumutat melodii de c. propriu-zis („ritualizare” – Brăiloiu) ori au pătruns în repertoriul neocazional („dezafectare” – Brăiloiu), uneori după schimbarea melodiei inițiale. 5. C. orășenesc, c. cu caracter eterogen în ce privește originea, influențele (orient. sau occid.), structura și stilul; unele pătrunse din mediul rural, altele create de către orășeni, de către lăutari sau compozitori. Sunt interpretate de locuitorii suburbiilor sau de lăutari. Se cunosc mai multe specii de c. orășenești, între care și c. de lume*, melodii populare cu text erotic, de influență greco-orientală (creații semi-culte sau ale unor autori ca Anton Pann, Ucenescu ș.a.); c. „în stil popular”, sunt uneori cuplete (II) de revistă*; c. „de ascultat”, multe izvodite de lăutari. 6. C. muncitoresc-revoluționar, ca gen folcloric, a luat naștere în ultimele decenii ale sec. 20, în strânsă legătură cu c. țărănesc, cristalizându-și lent caracteristici de conținut și formă proprii. Inițial, textele literare, reflectare veridică a vieții și năzuințelor clasei muncitoare, au fost adaptate la c. de stil vechi, din diferite zone (parțial transformate pentru a corespunde conținutului nou de viață) sau la melodii compuse de personalități cunoscute, adesea cu pregătire muzicală (v. cântec de masă). II. Prezența c. pentru voce și acompaniament* în muzica culturală românească corespunde formei pe care a căpătat-o la noi genul de largă circulație în romantism* al liedului* (germ.) sau melodiei (fr.) Specificul românesc al genului este precizat încă din creația precursorilor, fie în domeniul muzicii vocale de cameră* (G. Stephănescu, C. fluierașului) sau corală (G. Stephănescu, C. satului natal), marcând diferențierea față de practicarea unui stil mai apropiat de tipul europ. menționat anterior. Dar, și în condițiile unei relații de interinfluență stilistică cu romantismul epocii, faptul că G. Dima, G. Stephănescu creează muzică pe versurile unor poeți români contemporani lor (V. Alecsandri, M. Eminescu, Tr. Demetrescu) sau pe versuri pop. dovedește orientarea pe un făgaș autohton a c. pentru voce și pian. Evoluția genului continuă în sec. 20, atât pe linia de confluență cu stilul general ap epocii (G. Enescu, Șapte c. pe versuri de Clément Marot, op. 15 și Melodii pe versuri de F. Gregh, J. Lemaître, S. Prudhommeș; A. Alessandrescu, Melodii pe versuri de Tr. Klingsor, Hélène Vacaresco, A. Musset; F. Lazăr, Melodii pe versuri de H. Heine; D. Lipatti, c. pe versuri de A. Rimbaud, P. Eluard, P. Valéry), cât și pe cea a creării unui stil românesc de c. prin armonizări*, aranjamente* și prelucrări* de melodii populare (D.G. Kiriac, T. Brediceanu, S. Drăgoi, G. Breazul, C. Brăiloiu). Sinteza c. românesc pentru voce și pian atinge, prin întreaga creație a lui Mihail Jora, nivelul superior al relației genului cu sursele muzicii naționale de sorginte populară, prin maxima potențare a versurilor originale inspiratoare (atitudine demonstrată exemplar în C. din fluier pe versurile lui T. Arghezi, și dezvoltată cu consecvență în ciclurile de cântece pe versuri de L. Blaga, T. Arghezi, O. Goga, Z. Stancu, Mariana Dumitrescu, pe parcursul a mai bine de cinci decenii). Creația contemporană cunoaște o afirmare complexă a acestui gen în lucrările unor compozitori care i-au oferit o excepțional de diversă configurație în muzica de cameră, de la miniatura vocală (D. Gheciu, Zeno Vancea, T. Ciortea, P. Bentoiu, Felicia Donceanu, N. Coman) la ciclul de cântece (P. Constantinescu, Șapte cântece din ulița noastră; H. Jerea, Patru cântece antirăzboinice). Se adaugă și formule noi, de îmbogățire a aparatului instr. de acompaniament, tinzând spre complexitatea formelor moderne de exprimare sonoră (L. Feldman, Cinci poeme pentru recitator și cvintet, pe versuri de Mariana Dumitrescu). C. vocal este prezent și în repertoriul muzical destinat copiilor, în culegeri de prelucrări și antologii (G. Breazul, Carte de c. pentru copii pentru cl. I-a primară, 1932), în creația unor compozitori, uneori sub forma melodiilor corale, având un specific intonațional și ritmic apropiat de universul vârstei și de repertoriul popular specific (H. Brauner, Ploaia, Pârâuș, apă vioară, Ce de flori). În unele lucrări vocal-simf. sau de operă* c. înlocuiește aria (1) ca moment solistic, atunci când se dorește o subliniere a sursei de inspirație pop. (P. Constantinescu, C. lui Ilie din actul III al operei Pană Lesnea Rusalim; Gh. Dumitrescu, C. Mamei lui Tudor, din oratoriul Tudor Vladimirescu). C. coral apare sub diverse forme, de la c. liric la cel patriotic. Acesta din urmă are o îndelungată tradiție, începând cu compozitorii precursori (Al. Flechtenmacher, C. Porumbescu, G. Musicescu, D.G. Kiriac) și devenind în contemporaneitate un gen major de exprimare a atitudinii patriotice, prezent în creația majorității compozitorilor. O formă mai nouă este cea a c. de tineret, c. ostășesc, c. de muncă, intens promovat în numeroase festivaluri și concursuri tematice. C. de muzică ușoară, bazat pe tradiția romanței și a c. liric reprezintă actualmente o variantă națională a șlagărului* contemporan, cu trăsături stilistice datorate inspirației din folc. C. este prezent și în muzica instr. sugerând apropierea de melodica vocală (M. Jora, Șase c. și o rumbă; Th. Grigoriu, C. din fluier din Suita Pe Argeș în sus).

chanson (cuv. fr. [ʃāsõ] „cântec”), compoziție vocală polifonică, profană, cu text francez, ajunsă la înflorire în epoca Renașterii*. Având la bază formele vocale laice ale sec. anterioare ca: rondeau*, balade (1), virelai*, bergerette* etc., ch. iese din tiparele acestora și adoptă forme mai libere, legate de text. Conținutul poetic, de obicei liric, exprimă dragostea, bucuria sau durerea, dar poate avea și un caracter descriptiv, epic sau satiric. Materialul melodic de influență pop. se desfășoară într-o ritmică simplă și un cadru modal diatonic*. Tratarea polif. este în exclusivitate vocală, cu utilizarea procedeelor epocii, în special a imitației*. În sec. 15 ch. este cultivat de compozitorii flamanzi (v. neerlandeză, școală), în maniera polif. a motetului*, ajungând la apogeu prin creația lui Josquin Des Prés. În sec. 16, ch. evoluează mai aproape de gustul fr., diversificându-se în mai multe tipuri. Cel mai important tip este cel al ch. parizian (Sermisy, Passereau, Sandrin, Janequin), caracterizat prin simplificarea structurii polif., cu imitații scurte și declamație silabică. Subordonat în totalitate textului poetic cult (Cl. Marot, P. Ronsard ș.a.), ch. parizian recurge la mijloace plastice de exprimare muzicală prin diferite culori timbrale, onomatopee etc. (Ex.: Bătălia, Vânătoarea, Cântecul păsărelelor de Janequin). Alte tipuri de ch. se disting printr-un aspect strofic și omofon (v. omofonie), sub influența cântecelor de lume de largă circulație (Certon), sau a cântecelor pop. armonizate (Bonnet, Planson). Tendințele renascentiste ale poeților fr. ai Pleiadei, de reînviere a metrului antic, îmbogățesc ritmica creației unor reprezentanți ai ch.: Costeley, Cl. Le Jeune. Acesta din urmă duce ch. la o mare complexitate, nu numai în privința ritmului, ci și a structurii polif., prin sporirea numărului de voci (2), ajungând chiar la o scriitură policorală [v. cor (2); antifonie]. Cu toate că se dezvoltă independent de madrigalul* it., ch. suferă pe alocuri unele influențe ale acestuia. „Madrigalismele”, constând în special din utilizarea cromatismelor* și a grupărilor melismatice (v. melismă), sunt prezente mai ales ch. lui Orlando di Lasso, a cărui creație ilustrează ambele genuri. Sfârșitul sec. 16 marchează declinul, atât al ch. cât și al madrigalului, odată cu încheierea „epocii de aur a polif. vocale”.

Ciocârlia, melodie de dans lăutărească cu o largă circulație, întâlnită și în repertoriul lăutarilor* din Ungaria, Polonia și ai unor țări din Peninsula Balcanică. Cântată la noi cu predilecție la vioară* și la nai, c. și-a pierdut funcția dansantă, devenind o piesă de virtuozitate, ceea ce explică prezența în structura sa a unor elemente de bravură instr. și onomatopeice (cele din urmă redând cântecul „ciocârliei”). George Enescu a introdus melodia C. în Rapsodia I-a.

concert (it. concerto < vb. concertare, „a fi împreună”, „a fi de acord”; fr., engl. concert; germ. Konzert) 1. Formă caracteristică de spectacol artistic, constând din prezentarea în public a unor lucrări muzicale, instrumentale sau vocale, fără participarea altor manifestări artistice. Pot fi executate atât lucrări special concepute pentru c. (muzică simf., de cameră* etc.) cât și lucrări de operă* sau de balet*, însă neînsoțite de joc scenic sau dans. Forma actuală a c. a început să apară relativ târziu (sec. 17) înlocuind practicile din mediul particular de tip Collegium musicum* și generalizându-se abia în sec. 19 prin înființarea unor asociații permanente, societăți de concerte, filarmonici* și constituirea unor săli destinate execuțiilor muzicale. C. publice au organizat, între primele, organismele cu caracter artistic dar și comercial: Academy of Ancient Music (1719), Castle Concerts (1724), The King’s Concerts (1776) – toate la Londra, Tonkünstler-Societät, Viena (1771), Société des enfants d’Apollon, Paris (1784), Berliner Singakademie, Berlin (1791). Numai sfârșitul sec. 19 a fost acela care a precizat formele unitare de c.: recitalul*, c. de muzică de cameră, c. simf., coral etc., până atunci majoritatea manifestărilor fiind marcate de intercalarea fragmentară a unor lucrări (dintr-o simf. eliminîndu-se, de ex., o parte sau două). ♦ Ca manifestare muzicală-interpretativă cu caracter nefuncțional (de tipul reprezentației) c. debutează pe teritoriul României în cea de-a doua jumătate a sec. 18, ca urmare a contactelor – existente sau în curs de realizare – cu cultura muzicală occid.: inițial, ele sunt mai clar configurate și mai frecvente în Transilvania, unde legăturile amintite erau consolidate, și sunt doar prefigurate – iar apoi, câtva timp, sporadice – în Muntenia și Moldova, unde formele de cultură și de viața muzicală orient. (turcească) rămân dominante până în primele decenii ale sec. 19. Manifestările care le pregătesc pe cele propriu-zis concertistice sau care reprezintă forme incipiente ale c. public modern sunt: a) practicarea de muzică apuseană la curțile domnești, în unele momente ale ceremonialului sau la petreceri (Al. Ipsilanti și N. Mavrogheni întrețin, după 1780, primele formații instr. în acest scop; inițiativa va fi preluată în 1838 la curtea lui Al. Ghica, unde va funcționa câtva timp o orch. condusă de L. Wiest); b) extinderea acestei practici (îndreptată cu precădere spre muzica de divertisment) în saloanele boierești; c) activitatea fanfarelor militare (între care, înainte de 1850, „Muzica ștabului” de la București și fanfara din Iași, conduse de L. Wiest și, respectiv, Fr. Ruzitski); d) în Transilvania și Banat, c. de orgă din bis.; de asemenea, activitatea interpretativă, preponderent camerală, susținută, în cadrul restrâns, de către ansambluri instr. sau vocal-instr. aflate în serviciul unor reprezentanți ai marii nobilimi („capelele” de la Oradea – unde activează Michael Haydn și C. Dieter von Dittersdorf – Sibiu, Timișoara, aceasta din urmă semnalată încă din 1721) sau funcționând ca asociații de iubitori ai muzicii, cu mijloace bănești proprii (ansamblurile de tip Collegium musicum înființate în 1753 la Sibiu, în casa lui Samuel Brukenthal și în 1767 la Brașov). În prima jumătate a sec. 19, c. se impun ca realitate artistică dar sunt răzlețe și tind încă să-și definească profilul social și artistic: caracterul public al manifestărilor alternează cu cel privat (serate muzicale date în case particulare, saloane etc.), componența programelor este adesea mixtă – muzicală și teatrală – cea muzicală la rândul ei fiind eterogenă (însumare de piese simf., arii de operă, piese instr. etc.), executanții se recrutează atât dintre amatori cât și dintre profesioniști. Extinsă în toate provinciile românești și prezentând uneori forme și denumiri specifice (ca de ex. la Brașov, Timișoara, Cluj, c. așa-numitele „academii muzicale”), activitatea de c. este susținută adeseori, în această perioadă (mai ales în Principate) de către artiști străini (sunt memorabile turneele întreprinse de Listz în 1846-1847 și 1876, în mai multe orașe din Transilvania și Principate) dar evidențiază și numele unor interpreți locali (ca de ex. Carol Filtsch sau, mai târziu, Carol Miculi). Viața de c. cunoaște o dezvoltare mai accentuată după 1850, în condițiile avântului cultural generat de mișcarea pașoptistă. Noua etapă se caracterizează prin desfășurarea în forme mai organizate a activității concertistice precum și printr-o lărgire a sferei acesteia, c. publice luând întru totul locul acelora în cadru închis (primii pași în această direcție se făcuseră în deceniile 4 și 5, prin organizarea de c. în cadrul unor asociații societăți muzicale din orașele transilvănene; de asemenea, prin reprezentațiile cu dublu caracter, teatral și muzical, organizate la București de către Societatea filarmonică și la Iași, în cadrul Conservatorului filarmonic-dramatic). Înființarea Conserv. din București și Iași favorizează dezvoltarea activității de c. Mișcarea corală ce ia un deosebit avânt la sfârșitul sec. trecut și începutul celui următor (mai ales la Iași, Brașov, Sibiu, Lugoj, București, impunând numele unor Musicescu, Dima, Vidu, Kiriac, Cucu) dă naștere unei forme de c. specifică vieții muzicale româneșți din acea perioadă, c. coral, care contribuie substanțial la încetățenirea în mediul autohton a acestui gen de reprezentație muzicală. Sub auspiciile Societății Filarmonica Română ia ființă în 1868 la București, cea dintâi orch. simf. permanentă, Filarmonica, alcătuită și condusă de Ed. Wachmann (cel care organizase încă din 1866, în Capitală, primul c. simf. public). Prin rolul său important în formarea și educarea publicului ca și în promovarea sau popularizarea artiștilor și a valorilor de creație românești și universale, Filarmonica din București s-a impus de-a lungul existenței ei de peste un secol ca un factor de bază al vieții noastre muzicale. De altfel, aceasta ia amploare în decursul primei jumătăți a sec. 20, prin apariția unor noi ansambluri – simf. (printre care Orch. Radiodifuziunii) sau de cameră – prin înmulțirea manifestărilor și caracterul periodic al acestora (c. săptămânale ale Filarmonicii și apoi ale Orch. Radio), prin valoarea programelor și aportul unor interpreți de prestigiu (printre cei români numărându-se G. Enescu, D. Lipatti, G. Georgescu, I. Perlea, C. Silvestri, A. Ciolan ș.a.) etc. O dominantă a mișcării muzicale din prima jumătate a acestui sec. o constituie activitatea de interpret și totodată de susținător pe multiple planuri ale vieții de c. depusă de George Enescu. Ca violonist, el realizează seriile de c. „Istoria violinei” (1915-1916) și „Istoria sonatei” (1919) și susține, în afara unei vaste activități interpretative, recitaluri*, muzică de cameră, în Capitală, numeroase turnee în orașele de provincie; este inițiatorul și conducătorul Cvartetului „Enescu” (1914); ca dirijor, realizează între altele, o seamă de c.- festivaluri, fiind un promotor al acestei formule în România, așa după cum, ca interpret în general, inițiază și cultivă formula ciclului de c. (i se datorează de ex. prezentarea integrală a cvart. și a simf. lui Beethoven). Activitatea de c. cunoaște în prezent o înflorire și o diversificare pe care le favorizează atât condițiile culturale generale, cât și factori specifici cum sunt: stimularea pe acest plan a orașelor de provincie, prin înzestrarea lor cu filarmonici și orch. simf. dintre care unele, ca acelea din Iași sau Cluj-Napoca, continuă temeinice tradiții concertistice locale și în general sporirea forțelor artistice – colective (orch., formații corale, de cameră etc., la rândul lor diversificate ca structură și specific al activității) și individuale – din domeniul interpretării muzicale; diversificarea tipurilor de c. în funcție de genul muzical abordat sau de obiectivul urmărit; în afara tradiționalelor c. de muzică de artă – simf., de cameră, corale – c. de muzică populară, ușoară, pop sau folk; de asemenea, c. educative, c.-dezbatere (acestea din urmă, organizate în cadrul Radioteleviziunii și al societății „Muzica” din București), c. de promovare a creației tinerilor compozitori (organizate în cadrul stagiunilor de c. de Orch. RTV) etc., festivalui muzicale naționale („Toamna muzicală clujeană”, „Primăvara la Timișoara”, „săptămâna muzicii românești” de la Iași, festivalul de muzică de cameră de la Brașov) și Festivalul internațional „George Enescu” de la București; în sfârșit, crearea unor săli corespunzătoare necesităților moderne (ca de ex. sala de c. a Radiodifuziunii, sala mare și cea mică ale Palatului, sala de c. a Conservatorului din București sau cea a Liceului de muzică din Timișoara). 2. Compoziție muzicală pentru un instr. solist*, cu acomp. de orch. Structura uzuală a ciclului (I, 2) cuprinde trei părți, două mișcări repezi încadrând una lentă: Allegro* (în formă de sonată) – Andante (în formă de lied*) – Allegro (în formă de rondo* sau sonată); imediat înaintea încheierii părților I și a III-a se plasează cadența (2) care, la început, era improvizată* de către solist iar, de la Beethoven încoace, este compusă și fixată în scris de către însuși autorul c. Originile cele mai îndepărtate ale c. se găsesc nu în muzica instr. ci în cea vocală. În special Școala Venețiană*, prin Gabrieli, Banchieri, Viadana, a cultivat în așa-numitele concerti sacri sau ecclasiastici un gen de compoziție polif. în care se afirmă principiul antifoniei*, stilul responsorial*. J.S. Bach își mai numea încă unele cantate* Concerti. Sub directa înfluență a școlii amintite, în muzica Europei de E, la Bortnianski și alții dintre compozitorii ruși (urmați, la noi, de Musicescu), chinonicul* (princeas[t]na) devine o piesă corală în care stilul responsorial este mai mult sau mai puțin reliefat. Îm baroc*, c. are ca sursă imediată vechiul concerto grosso*, din care treptat s-a diferențiat tipul c. solistic. Acesta din urmă a oscilat de-a lungul evoluției sale între tendința de evidențiere a virtuozității* tehnice, instr. solist revenindu-i rolul principal (Paganini, Listz, Chopin) și tendința de integrare a solistului* în ansambluri orch., realizându-se echilibrul întregului (Brahms). Mari compozitori din toate timpurile au urmărit atât reliefarea laturii de virtuozitate cât și a posibilităților expresive ale instr. solist. Instr. care dispun de o bogată literatură de c. sunt pianul*, violina* și violoncelul*. Există și c. scrise pentru doi (dublu c.*) sau mai mulți soliști precum și c. pentru orch., lucrări simf. fără soliști propriu-ziși, dar care prezintă un caracter concertant*. În sec. 20, c. cuprinde în sfera sa și alte instr. soliste decât cele tradiționale: sax., trantonium* (Hindemith), armonica de gură (Milhaud), clavecinul (De Falla), ghitara, Unde Martenot* (Jolivet) etc. Evoluția spre c. pentru orch. este însă evidentă fie sub impulsul neoclasicismului*, cu al său model reprezentat de concerto grosso (Pfitzner, Bartók, Hindemith, Stravinski) fie sub acela al integrării în discurs și în structura arhitectonică a tehnicii seriale* (Berg, Schönberg, Křenek). V. antifonie; concertino (2); Konzertstück; simf. concertantă; triplu-c. ♦ După prezența sa cu totul sporadică, la sfârșitul sec. 19, în opera lui C. Dumitrescu (autor al unei serii de c. pentru vcl. și orch.) și apoi Ed. Caudella (1913), c. reapare în componistica românească abia începând din 1920, an din care datează „poemele” (concertante) pentru vl. și orch. de Enacovici și C.C. Nottara (ca prime contribuții ale acestora în genul concertant*) precum și o Rapsodie concertantă pentru vl. și orch. de Golestan (acesta din urmă cultivând de altfel cu perseverență c., în formule ce vădesc tentativa creării unui colorit național). Perioada inter- și cea postbelică aduc o îmbogățire a repertoriului nașional de c.: sunt abordate forme diverse ale c. cu un solist unic sau cu un grup de soliști, ale c. pentru orch. sau chiar ale celui de cameră. Faptul nu este străin, într-o primă etapă, de „redescoperirea” de către compozitori – în cadrul orientării neoclasice – a artei clasice și preclasice (promotoare a unora sau a altora dintre formele menționate) dar reprezintă și o consecință a dezvoltării școlii interpretative autohtone. Un pas important este marcat în deceniul 4 prin seria c. (de diferite tipuri) ale lui Lazăr și prin lucrările concertante ale lui Lipatti (al cărui Concertino în stil clasic pentru pian și orch. de coarde reprezintă o reușită componistică pe linia unui neoclasicism de ușoară tentă românească). Concomitent cu creșterea numerică, c. cunosc, după 1940, o accentuare a diversității lor tipologice. În accepția sa clasică (și totodată de cea mai largă circulație), aceea de c. se regăsește în creația unor compozitori ca Andricu, Mihalovici, P. Constantinescu (cu un aport substanțial în literatura românească a genului, în care c. său pentru pian și orch. se înscrie ca o lucrare fundamentală, de sinteză a caracteristicilor naționale cu cele de strălucire a facturii și bravură instr., transmise de tradiția beethoviană și romantică), Drăgoi, Buicliu, Feldman, Bentoiu, Bughici, V. Gheorghiu, Vieru, D. Constantinescu, Glodeanu, C. Țăranu ș.a. După reactualizări ale formei preclasice de concerto grosso în opera unor precursori (Lazăr, C.C. Nottara), fenomenul își află o continuitate firească fie în creația de c. pentru orch. (bogat reprezentată prin lucrări de Negrea, Silvestri, Toduță, Ciortea, I. Dumitrescu, Stroe, Vieru, Varga, D. Popovici ș.a.) sau chiar pentru ansambluri de cameră (Lazăr, Concerto da camera pentru baterie și 12 instr., P. Constantinescu, C. pentru cvartet de coarde, Vancea, C. pentru orch. de cameră), fie în lucrări care implică o manieră concertantă specifică – respectând principiul grupului solistic sau cel al dialogării între grupe instr., eventual orch. (Feldman, C. pentru două orch. de coarde, celestă, pian și percuție, Th. Grigoriu, C. pentru dublă orch. de coarde și oboi, Glodeanu, C. pentru orch. de coarde și percuție, Istrate, C. Muzică stereofonică pentru două orch. de coarde), fiecare din aceste tipuri putând fi considerat o replică modernă a formei concertante tradiționale menționate. Tendința către un specific concertant (rezultat din tratare în consecință a instr., în sensul evidențierii lor solistice – mai nou, în scopul valorificării timbrelor* și efectelor specifice – al dialogului între partide etc.) a determinat în compoziție întrepătrunderi ale c. cu alte forme* și genuri (1, 2) muzicale; alături de poemul* sau rapsodia* cu caracter concertant sau de alierile c. cu muzica de cameră* deja amintite, mai apar ca lucrări cu atribut concertant (declarat sau nu) simfonia, sonata, variațiunile* (Ciortea, Variațiuni pe o temă de colind pentru pian și orch.), toccata*, burlescă*, fantezia* sau chiar „muzica de concert” (Stroe, Muzică de c. pentru pian, alămuri și percuție), uneori în concepții și tehnici de o deosebită acuitate inovatoare.

culegere de folclor. Preocupările pentru culegerea folclorului* se manifestă încă din sec. 16 în câteva țări europene (Franța, Spania, Norvegia) doar sporadic, curentul de cercetare devenind însă general începând cu sec. 18. O importanță considerabilă pentru impulsionarea c. o deține voluminoasa colecție, publicată în 1723, a promotorilor curentului poporanist din Anglia, Percy Thomas și W. Scott (Relicve din vechea poezie engleză) ca și volumul lui Herder, apărut în 1779 (Glasurile popoarelor în cântece). În Europa răsăriteană, ideile lui Herder și c. de cântece epice sârbești și croate ale abatelui Albert Fortas și ale lui Karadžić au avut un puternic ecou și în România. În realitate, interesul pentru folclor s-a născut în același timp cu procesul de făurire a statelor naționale și, pe plan artistic, odată cu formarea școlilor naționale. La noi, culegerea producțiilor spirituale ale poporului este o consecință a luptei împotriva feudalismului și a mișcării naționale de eliberare de sub jugul otoman. Primele cercetări sunt realizate de corifeii Școlii latiniste și continuatorii lor (Samuil Micu, Gh. Șincai, Ion Budai-Deleanu, dr. Vasile Pop, 1817), în scopul dovedirii latinității poporului și a limbii românești. Ei culeg date numeroase despre obiceiurile și genurile pop. (colind*, cântec* = „hore”; bocet* și cântec ceremonial funebru, de nuntă și de primăvară, dans, instrumente*) care confirmă originalitatea producțiilor spirituale ale românilor și continuitatea lor neîntreruptă, iar prin compararea celor cinci melodii culese de Eftimie Murgu cu melodiile sârbești se lărgește domeniul de cercetare și la repertoriul muzical. Conștienți de valoarea documentară, națională și artistică a folc., intelectualii vremii lansează apeluri pentru culegerea lui, indicând și sumare principii metodologice (Gh. Bariț, Titus Cerne etc.), inițiază culegeri masive de poezii pop. și paralel, dar mult mai sumare, de melodii. În ce privește metodele de investigație, definirea conceptului de folc., scopul și domeniul de cercetare, se disting patru etape: de la sfârșitul sec. 18, până în jurul anului 1848; după 1848 până în deceniul al doilea al secolului 20; perioada dintre cele două războaie mondiale; perioada de după cel de al doilea război mondial. Dacă primele culegeri de literatură și muzică pop. au un scop practic imediat, sunt efectuate de amatori, fără o metodă științifică (conceptul de folc. nefiind clarificat), de unde terminologia variată și neprecisă (poezie pop., poporană sau poporală, arii naționale, cântece sătene și orășene, melodii române etc.), atitudinea subiectivă în alegerea pieselor și limitarea domeniului de cercetare, preferința pentru interpreții-creatori din mediul urban, îndeosebi lăutari*, „corectarea” și însoțirea acestora cu acompaniament* de pian (pentru a le face „mai frumoase”, pe gustul publicului orășean), colecțiile publicate (sau rămase în manuscris) ne dau o imagine precisă asupra repertoriului cu largă circulație, la modă, în orașele mari. Ele au o incontestabilă valoare artistică și documentară. Spre deosebire de Anton Pann și Gh. Ucenescu care își scriu melodiile în notație (IV) psaltică – cunoscută într-un cerc restrâns din lumea satelor și orașelor – toți ceilalți culegători de melodii pop. utilizează notația (1) apuseană (Rujițki, J. Andreas Wachmann, Erhlich), la care adaugă un acompaniament de pian. După apariția colecțiilor lui Alecsandri culegerile de cântece pop. se înmulțesc (Miculi, A. Berdescu, D. Vulpian etc.), dar metoda rămâne încă un deziderat, deoarece, cu toate declarațiile din prefața volumelor care relevă tendința cercetărtorilor de a respecta principiul obiectivității, de a nu „schimba nemică nici în melodie nici în acompaniament” (Ehrlich) sau „melodii aranjate în adevăratul lor stil și întocmai precum se execută de lăutarii români...” (Berdescu), autorii lor nu sunt consecvenți. T.T. Burada și D. Kiriac, „părintele științei folclorice românești” (Brăiloiu) aduc contribuții valoroase la definirea termenului de folc., prin schițarea unei metode științifice bazată pe principii moderne în ce privește: atitudinea obiectivă față de documentul folcloric, delimitarea genurilor (I, 3) folclorice, lărgirea domeniului de cercetare la diferite medii sociale din toate provinciile țării și cercetarea exhaustivă a tututor genurilor legate de condițiile care le-au generat, notarea textului poetic sub melodii, înregistrarea*, pe cât posibil, a melodiilor cu aparatele vremii (fonograful Edison), neintervenția în melodica și ritmul pieselor, obligația consemnării datelor auxiliare care să explice geneza, viața reală a pieselor, numele și vârsta interpretului, localitatea unde s-a efectuat c. etc. La cristalizarea metodei științifice de c. și interpretare a producțiilor spirituale ale poporului au contribuit mai mulți factori: influența activității folclorice a lui D. Kiriac și O. Densusianu, continuitatea publicațiilor inițiate de Academia Română, în urma unor concursuri cu prilejul cărora, în discuțiile pentru premiere, se lămuresc și se propagă udeile călăuzitoare ale unei metode științifice, apariția primei metode de folc. muzical a lui C. Brăiloiu (București-Paris, 1931), activitatea intensă de culegere a urmașilor lui Densusianu, cea datorată lui Bartók, Brediceanu, Drăgoi ș.a., înființarea celor două Arhive de folclor: Arhiva fonogramică de pe lângă Ministerul Cultelor și Artelor condusă de G. Breazul (1927) și Arhiva de Folclor, condusă de C. Brăiloiu (1928), adunarea unui material voluminos prin intermediul concursurilor Societății Compozitorilor Români (1925 și 1928), propunerea unei culegeri sistematice de pe tot întinsul țării cu ajutorul unor cadre specializate formate de Brăiloiu, la Conservatorul de Muzică din Capitală. Ultima etapă, după al doilea război mondial, se remarcă prin perfecționarea metodei lui Kiriac și Brăiloiu și adaptarea acesteia la noile condiții de viață și la posibilitățile ample de lucru, în cadrul unui institut la care colaborează cadrele formate de Brăiloiu la care se alătură elemente noi (Institutul de Folclor din București cu o filială la Cluj). Aici principiile metodologice ale înaintașilor sunt adoptate și aplicate, în cadrul unor colective de specialiști, după un plan sistematic de cercetare, în multe zone ale țării, cu scopul redactării unor complexe monografii zonale și tematice. La tehnica de culegere cunoscută din etapele anterioare se adaugă noi tehnici de lucru și se realizează studii valoroase, preliminare ale Marelui Corpus al folclorului românesc, ale cărui jaloane au fost fixate în urma unor discuții adâncite în cadrul Institutului de folclor, devenit mai târziu Institutul de etnografie și folclor. Numărul impresionant de melodii înregistrate cu fonograful și cu magnetofonul (după 1949), însoțite de un bogat material documentar (texte poetice, descrieri de obiceiuri, de instr., fotografii, filme) sunt o dovadă indubitabilă a bogăției inestimabile a folc. românesc și a capacității de cercetare a specialiștilor după metodele științifice moderne.

diferencia (cuv. sp. [diferenθia] „variație”), denumire dată în sec. 16 (după L. de Narvaez) unui șir de variațiuni (3) pentru laută*, vihuela*, orgă* sau alte instrumente cu claviatură, compuse pe melodii de largă circulație (populare sau liturgice). Modele: lucrările lui Cabezón și Narvaez.

frottola (cuv. it.), piesă vocală de largă circulație în Italia sec. 16. Conținutul piesei, de factură lirică, de dragoste, își pune amprenta asupra stilului muzical, simplu, omofon* (spre deosebire de madrigalul* polifonic*). Forma poetică, o variantă a balletei [v. baladă (I, 1, 2)] urma, în general, tiparul strofic (după fiecare strofă* un refren*) cu schema metrică trohaică* (8 silabe pe vers). Cei mai cunoscuți compozitori ai genului au fost Giovanni d’Antiquis, Marco Carra, Ludovico Fogliano, Josquin des Prés, Benedetto Tromboncino. Cele mai reprezentative creații au fost tipărite între anii 1504-1514 la Veneția de Ottaviano dei Petrucci, considerat inventatorul tipăriturii muzicale cu corpuri de metal mobile.

neerlandeză, școala ~. Sub această denumire este cunoscută școala ce reunește câteva generații de compozitori care au creat stilul polifonic* al sec. 15-16, realizând o extraordinară sinteză a tuturor cuceririlor limbajului muzical european de până atunci. În majoritatea lor de origine flamandă, compozitorii n. au învățat temeinic cântul și compoziția în maîtrise*, pe lângă marile catedrale din Reims, Tournai, Anvers, Cambrai, Liége (orașe dezvoltate și din punct de vedere economic). Și-au însușit un meșteșug inegalabil, pe care apoi l-au difuzat în întreaga Europă, îmbogățindu-l în contactul cu celelalte culturi (it., fr., germ., sp., engl.). Mulți au plecat din Țările de Jos și fie s-au angajat temporar la curțile princiare din marile orașe europ. (în special cele it.), fie s-au stabilit definitiv în alte țări, stimulând aici dezvoltarea unor școli naționale. O mare parte din acești compozitori s-au dovedit adevărați umaniști ai Renașterii* cu preocupări multiple: muzicieni, poeți, matematicieni, astronomi. Unul dintre primii reprezentanți ai n. poate fi considerat Johannes Ciconia (1335-1411) născut la Liège și mort la Padova, care a realizat o primă sinteză între stilul Ars Nova* fr. și it. În secolul 15 se stabilesc strânse legături cu cultura fr., legături facilitate de vecinătatea teritorială și apoi de stăpânirea burgundă asupra Flandrei. Astfel cei mai de seamă muzicieni din prima jumătate a veacului activează la curtea burgundă: Gilles Binchois (1400-1460) și Guillaume Dufay (1400-1474). Ei cultivă în continuare genurile laice, balade (I), rondeau*, preluate din Ars Nova, dar le aduc înnoiri: forma* merge spre simplificare, se accentuează latura melodică, renunțându-se la complicațiile ritmice. Dufay, personalitate internațională (a stat mult în Italia și Franța), a contribuit în mod esențial la evoluția motetului* și misei*. El părăsește politextualitatea în motete (optând pentru lb. lat.) și renunță treptat la izoritmie (2). Sub influența stilului polif. englez (Dunstable), preferă adesea mersurile consonante* în terțe* și sexte* (faux-bourdon*). Tinzând spre unificarea materialului muzical al misei, folosește un singur cantus firmus* pentru toate părțile; vechile melodii gregoriene* sunt tratate din ce în ce mai liber, schimbându-și caracterul în diversele secțiuni. Crește amploarea sonoră, căci Dufay încetățenește misa pe 4 voci, acordând atenție în special tenorului (3) și sopranului (3). Misa devine acum un amplu ciclu de variațiuni pe o temă* dată, intensificându-se și procedeul imitației*. O altă generație, aparținând celei de a doua jumătăți a sec. 15, numără printre cei mai importanți creatori pe Ockeghem (1430-1495), Obrecht (1450-1505) și Josquin Desprez (1450-1521). Cu ei n. atinge momentele sale de culminație. Se perfecționează și se diversifică la maximum procedeele contrapunctice* [se fac imitații la toate intervalele*, se folosesc cu virtuozități combinații de augmentări*, diminuări*, recurențe* ale temei, se compun canoane (4) gigantice, pe un nr. impresionat de voci (2)]. Rolul vocilor în polif. este acum egal. Preluând opera de emancipare a muzicii religioase de la Dufay, se compun din ce în ce mai des mise pe teme laice, de largă circulație (L’homme armé), misa parodie sau chiar mise fără cantus firmus (Ockeghem) – dovadă a manifestării tot mai evidente a personalității compozitorului în spiritul idealurilor renascentiste. Ridicată cel mai sus în rang printre genurile epocii, misa devine, așa cum s-a spus, „simfonia sec. 15”. Din aceeași generație se disting prin măiestria și echilibrul polif., Pierre de la Rue care a activat la curțile burgundă, sp., ca și la cea a Margaretei de Austria, contribuind la formarea școlilor din țările germ. Cu Josquin Desprez, se încheie perioada „de aur” a polif. vocale și acea etapă care a mai fost supranumită franco-flamandă. Centrele neerlandeze vor continua însă să iradieze viața muzicală a Europei încă un sec., prin prezența stimulatoare și creatoare a neerlandezilor integrați în mediul artistic al diferitelor țări ca pedagogi, interpreți, compozitori. Îi vom întâlni în Italia pe Adrian Villaert (1485-1562 – Veneția), Jacques Arcadelt (1505-1560, Florența, Roma), Philippe Verdelot (m. c. 1560 – Veneția, Florența), Cipriano de Rore (1516-1565 – Veneția, Ferrara, Parma), Jacques Buus (m. 1565 – Veneția), Giaches de Wert (1535-1596 – Mantua), Jachet de Berchem (m. 1580 – Ferrara), Giovanni (Jean de) Macque (1550-1614, Napoli); la Praga pe Philippe de Monte (1521-1603), Jakob Regnart (1540-1599), Jakob van Kerle (1531/2-1591), în Germania și Danemarca pe Adrian Petit Coclico (1500-1563). Jakob Clement non Papa (1510-1556), Thomas Crequillon (m. 1557), Nikolaus Gombert (m. 1560) și Jean Richaford (m. 1548) au activat mai mult în Țările de Jos. Jan Pieterszoon Sweelinck (1562-1621), clavecist și organist de mare prestigiu, care în ciuda celebrității a trăit aproape toată viața la Amsterdam, a fost dascălul a numeroși organiști din Suedia, Germania, Polonia, Anglia. Cel mai mare neerlandez al acestei perioade rămâne însă Orlando de Lassus (1532-1594), unul din cei mai de seamă muzicieni ai tuturor timpurilor. Născut în Hainaut (Flandra), a activat în toate marile centre muzicale europ., adaptându-se cu ușurință stilurilor de chanson*, villanellă*, madrigal*, motet, misă. În creația lui au fuzionat înalta știință contrapunctică neerlandeză și noul suflu al expresivității melodico-ritmice determinate de poezia vremii. A întruchipat la un stadiu superior idealurile renascentiste.

orchestrație, componentă a actului creator în muzică, răspunzătoare atât de transcrierea specifică, sonoră, timbrală*, a procesului muzical în partitura* oricărei lucrări, cât și de imaginea adecvată, de manifestarea convingătoare a tuturor parametrilor* gândirii muzicale în funcție de datele concrete fonice și expresive ale formației* instrumentale sau vocale, camerale sau orchestrale alese. Privită în general doar ca o tehnică de realizare, de redactare finală a unei elaborări simf., o., în calitate de exponentă a dimensiunii sonore în gândirea muzicală, are temeiuri mult mai profunde în mecanica actului creator, participând activ și determinant alături de celelalte coordonate ale componisticii (melodică-polif.-heterofonă-arm.-ritmică-arhitectonică) la conturarea întregului demers artistic, făcând astfel constitutiv parte din nucleul de energii imaginative ce asigură unitatea superioară a creației autentice, concepută instr., vocal, orch., și nu doar adaptată ulterior – mai mult sau mai puțin fericit – unor realități sonore. Deși astfel definită, o. apare ca fiind implicată în orice gen de creație muzicală, putându-se spune cu aceeași îndreptățire despre un trio (2) sau cvartet (2) cameral, o piesă corală (2) sau o compoziție (1) simf. că este bine (sau rău) orchestrată, în sensul atât al fuzionării, al acumulării substanței și gestualității muzicale la resursele sonore și particularitățile interpretative ale formației instr. sau vocale chemate să le materializeze, cât și al eficienței (uneori chiar al măiestriei) combinațiilor timbrale, al soluțiilor de scriitură, al punerii în pagină, noțiunea subliniază totuși aplicabilitatea ei majoră în special în acele construcții muzicale destinate asamblurilor (1, 2) orch. de variate proporții, presupunând angajarea complexă a tehnicii și artei specifice o. În înfăptuirea unor atari proiecte, o. ține seama de legi proprii dramaturgiei variabilă în raport de gen (I, 1, 2) componistic și componență instr., de perioadă istoric-stilistică, sau zonă de cultură, de personalitate creatoare etc., sprijinindu-se pe imaginația sonoră ce la rându-i își extrage argumentele din virtuțile cântecului și jocului instr.-voc., din inepuizabila alchimie timbrală, din mulțimea soluțiilor combinatorii de scriitură, de formulare individuală și de asamblu. ♦ O. are roluri diferite în creație și în practica muzicală: a) în genurile (I, 1) cameral*, simfonic*, voc.-simf., operă*, balet*, realizează configurația sonoră finală a compoziției, fixată în partitură (semnată în general de autor), singura în măsură să exprime ideile muzicale cuprinse în paginile sale, în așa fel încât referirea la un concerto grosso* de Vivaldi, un oratoriu* de Bach, o simfonie mozartiană, un balet stravinskian sau o operă wagneriană subînțelege întotdeauna partitura-mărturie unică a respectivului opus*; b) Poate fi însă îndeletnicire autonomă când își propune să modifice identitatea sonoră originară a unei lucrări muzicale, traducându-i (cu un grad variabil de rigoare, în funcție de gen) datele componistice de bază într-un limbaj timbral (în special orch.) diferit de cel imaginat inițial. În cazul categoriilor muzicale mai sus amintite (a), travaliul semnifică cu precădere valorificarea orch. a unor lucrări – de obicei pianistice – ce conțin evidente sugestii gestuale, dinamice*, cromatic-timbrale specific simf. (v. transcripție). Proiecția lor în câmpul valorilor expresive proprii unui ansamblu instr.-orch. se face însă întotdeauna cu severa respectare a semnificațiilor și chiar a literei textului muzical ales, orchestratorul adăugându-i fantezia timbrală și de scriitură ce poate duce la rezultate asemeni acelora din versiunea orch. a Suitei pianistice mussorgskiene „Tablouri dintr-o expoziție”, datorată lui Ravel. În genurile de divertisment [de la aria* sau cupletul (II) de operetă* și șlagărul de muzică ușoară*, la muzica de jazz* și la cea pop.], genuri destinate unei largi circulații, deci unor variate formule interpretative, o. este în schimb chemată să se adapteze la mereu alte formații instr. și țesături vocale, chiar elementele primare, de natură melodică, armonică, ritmică ale acestor categorii de piese muzicale reformându-le în cadrul unei mari libertăți de acțiune, de la simpla înveșmântare instr. până la prelucrarea (3) și parafraza* cu aspect de nouă creație. Este și motivul pentru care aceste tipuri de travalii, ce apelează la diferite tehnici prelucrătoare, din care o. face parte mai mult ca simplă instrumentație*, nu vor fi analizate aici. Evoluția o. în istoria culturii muzicale europ. a stat deopotrivă sub semnul marilor mutații stilistice operate în gândirea componistică cât și sub cel – tot atât de hotărâtor – al procesului de perfecționare tehnic-constructivă a instrumentalului și de constituire a familiilor timbrale, a întregului aparat orch., proces el însuși stimulat continuu de cutezanța fanteziei timbrale a compozitorilor, de tot mai spectaculoasa dramaturgie sonoră a marilor forme simf., paginile orch. reflectând un timp interdependența acestor factori. Astfel, în perioada preclasică, sobrietatea discursului muzical predominant liniar-polif. (v. și liniarism) (reclamând planuri sonore omogene și de largă respirație, optime derulării texturilor* contrapunctice) și-au aflat o exprimare ideală în formații instr. dăruite tocmai cu virtutea unității sonor-timbrale, interpretative precum orch. de coarde (de timpuriu constituită și emancipată ca ansamblu muzical complet), căreia i se puteau asocia alte familii timbrale de asemenea omogen alcătuite (grupuri de suflători de lemn sau din alamă). O. este în atare modalitate creatoare prea puțin preocupată de contrastul și relieful timbral, de jocul alert al valorilor sonore, concentrându-se însă asupra eficienței și diversității expresive ale cântului instr. în toate registrele (1) orch. animate de dialoguri și replici contrapunctice*, generatoare de mai multe ori de scriituri vecine cu virtuozitatea*. În etapa clasic-romantică, dominată de principiul componistic clădit pe idei și teme* muzicale pregnant profilate și plasate la timona acțiunilor muzicale, vizând construirea unor ambițioase arhitecturi simf., o. capătă un rol din ce în ce mai mare atât în înveșmântarea timbrală a personajelor tematice, cât și în susținerea amplelor dezbateri muzicale. Și acestea le realizează prin atente diferențieri ale planurilor sonore, prin exploatarea intensivă a resurselor interpretative ale unui corp instr. armonios alcătuit și perfecționat constructiv, prin amplificarea gestului orch. gândit în limitele generoase – din punct de vedere timbral, dinamic*, al spațiului sonor – oferite de un ansamblu simf. uneori supradimensionat. O dată cu impresionalismul*, cu deplasarea centrului de greutate al preocupărilor creatoare în sfera dialecticii discursive, proprii tematismului clasic, spre cea a plasticității muzicale, a creionărilor aluzive, a irizărilor sonore insinuate drept elemente ale unui nou limbaj componistic, o. capătă ponderea unui argument esențial. În elaborarea rafinată a partiturii, ea cheltuie cu dărnicie luxurianța cromatic-timbrală a aparatului orch. modern, reevaluat funcțional (în special în acele compartimente influențate și de practica muzicii de jazz* – instr. din alamă și de percuție*), folosind chiar surse sonore provenite din practici extraeurop. (instr. de culoare) sau din muzici europ. evoluate (ex. oboe d’amore,* clavecin*). În fine, creația sec. 20, ce poate fi privită ca o impresionantă aventură în căutarea unor noi tărâmuri ale artei sunetelor, punând cu temeritate în discuție structurile sintactice* și morfologice ale limbajului specific (așa cum erau ele concepute anterior), s-a ancorat întotdeauna temeinic în rațiunea cea mai fermă, concretă și în același timp generoasă a gândirii muzicale, realitatea sonoră, în special în aspectele ei timbrale. Concentrarea interesului în direcția explorării febrile a resurselor coloristice ale muzicii (menite uneori să suplinească inconsistența altor modalități de exprimare, în special melodică și armonică) a plasat treptat fantezia sonoră, tehnica o. în prim planul creației muzicale din ultimele decenii. Beneficiare a unei largi deschideri de orizont, datorită atât noilor tehnici de realizare și prelucrare electronică a sunetului cât și prospectării asidui a unor străvechi culturi muzicale (indiene, extrem orient., africane etc.), gândirea sonoră din zilele noastre dispune de un considerabil ascendent în travaliul componistic, de multe ori cu o reală funcție coordonatoare a întregului act imaginativ. ♦ Pe lângă aceste aspecte de ordin stilistic-istoric, o. a avut întotdeauna funcționalități și modalități deosebite de manifestare în cadrul celor două mari filoane ale creației muzicale – ce s-au conturat dintru început și au evoluat paralel de-a lungul veacurilor, cu tendințe periodice de delimitare sau fuzionare, dar mereu influențându-se reciproc. În primul rând (cuprinzând în special genuri scenice ca opera, baletul, muzica de teatru* sau de film*), muzica; fie intim asociată acțiunii dramatice, fie destinată ilustrării ideilor literare sau evoluțiilor vizuale, a permis întotdeauna o mai mare libertate de desfășurare a fanteziei sonore-timbrale decât în genurile celei de-a doua categorii (cameral, simf.), în care imperativul concentrării substanței expresive în scopul susținerii discursului muzical sever arcuit în structurile sale formale abstracte, a presupus epurarea limbajului sonor-timbrală de orice efect exterior, de orice amănunt nesemnificativ. În muzica de operă, nu numai componenta instr. a orch., dar și exploatarea ei au fost mereu mai bogată și mai nuanțată comparativ cu formațiile și scriiturile mai austere, mai reținute, propice însă desfășurării argumentației camerale sau simf. voit reduse la esențial. Așa se face că o voce de remarcabilă valoare sonor-timbrală și utilitate orch. cum este cea a trb., abil integrată chiar în partitura considerată printre primele acte de naștere ale operei, în Orfeu de Monteverdi – și încă în număr relativ mare de instr. asemenea – pentru a ilustra (la 1600!) cum nu se poate mai sugestiv tenebrele infernului, va fi multă vreme (până la finalul triumfal al Simfoniei a V-a de Beethoven) dificil de asociat narațiunii muzicale de tip simf. Haydn îl folosește curent în oratoriile* sale (adevărate drame vocal-orch.), dar niciodată în numeroasele sale simf. La fel Mozart, lăsându-l deliberat în afara captivantului său joc de idei, nu s-a putut însă lipsi de cântul grav și viril al acestui instr. În unele din operele sale (scena Comandorului din Don Giovanni rămâne un ex. edificator) sau în „Tuba mirum” din Requim. Dealtfel, același Mozart (unul din puținele cazuri fericite din istoria muzicii de firească și desăvârșită exprimare deopotrivă în operă și în genurile „pure”), în timp ce-și transcria, într-un aparat orch. de o excepțională modestie, un adevărat testament de gândire muzicală și trăire umană, în paginile ultimei triade simf. (Simfoniile nr. 39, 40, 41), în dramele sau feriile sale, se lasă cu dezinvoltură sedus de sugestiile timbrale (cu referiri curente la acțiuni scenice) ale unor instr. de excepție pe atunci ca triunghiul*, talgerele*, mandolina* sau jocul de clopoței*. Tot așa Beethoven, deși își taie monumentalele simf. într-un material muzical cu un ambitus sonor și dinamic mult amplificat față de cel al precedesorilor săi amintiți, rezervă totuși întotdeauna trp. un rol secundar (ritmic și dinamic) în susținerea tensionatelor sale demersuri orch., deși unica sa operă Fidelio, aceluiași instr. îi acordă chiar rolul unui veritabil personaj solistic într-un anumit moment al dramei. Peste timp, se regăsește aceeași dihotomie la Enescu, care în Oedip apelează (în contextul unei saturate densități orch.) chiar și la vocea senzuală a sax. (fie și numai pentru două scurte intervenții cu motivația „leit-timbrului”) sau la impresionantul efect al unui glissando* de ferăstrău* în scena morții Sfinxului; își încredintează totuși ultima destăinuire muzicală, încărcată de grele semnificații, unui ansamblu orch. de numai 12 instr. (Simfonia de cameră). Iar atunci când aceste trasee ale creației muzicale se întâlnesc fie sub pana unui compozitor de statura lui Richard Wagner, fie sub zodia programatismului*, suplețea și plasticitatea o. dramatice dobândește acea consistență și organizare superioară proprii marilor forme orch. – ca în cazul epopeilor wagneriene – sau suflul amplu al scriiturii simf. asimilează organic gesturi sonore cu capacități sugestive, descriptive, onomatopeice chiar, ca în Simfonia fantastică de Berlioz, în poemele* simf. ale lui Richard Strauss sau Listz, în Marea de Debussy, în Suita sătească și Vox maris de Enescu etc. Tot atâtea pagini ce măsoară, în fond, aria problematică a tehnicii și strădaniei artistice numită o. ♦ Teoretizarea multiplelor și complexelor aspecte de ordin practic și artistic ale o., deși sumar sau fugar abordate în unele tratate muzicale mai vechi, ca preocupare temeinic ordonată și aprofundată apare totuși abia în sec. 19, o dată cu desăvârșirea configurației instr.-sonore a amplei orch. simf. și ca o firească consecință a rolului o. în creația muzicală modernă. Dintre lucrările cu acest profil ce s-au impus pot fi menționate: Hector Berlioz, Mare tratat de o. și instrumentație (1844, completat în 1905 de Richard Strauss și Charles-Marie Widor, în special cu îmbunătățirile tehnic-constructive aduse unor instr.), François-Auguste Gevaert, Curs metodic de o. (1885), Hugo Riemann, O. (1902), Nikolai A. Rimski-Korsakov, Principii de o. (1913, trad. rom. 1959), Tehnica o. contemporane (1950, trad. rom. 1965), datorat muzicienilor it., compozitorul Alfredo Casella și dirijorul Virgilio Mortari, precum și voluminosul Tratat de o., în patru cărți, al lui Charles Koechlin (1954).

suită (fr., engl. suite; germ. Suite), ciclu (I, 2) de piese instrumentale alcătuit pe criteriul contrastului tematic*, agogic* și de caracter* și al unității tonale [v. tonalitate (2)]. I. 1. S. preclasică (1600-1750) se contituie prin alăturarea unui număr variabil (4-8) piese instr. cu caracter de dans*, cu respectarea severă a principiului unității tonale. La constituirea și cristalizarea acesteia contribuie doi factori: a) perfecționarea instr. (accentuată începând din sec. 13), care a impus crearea unor lucrări adecvate noilor resurse tehnice și b) practica dansului de curte și necesitatea înnoirii permanente a repertoriului muzical corespunzător. Prin intermediul dansului de curte, dansul pop. din V Europei, transpus instr. stilizat și supus unui travaliu polif., pătrunde în muzica cultă. Ideea de s. apare o dată cu alăturarea a două dansuri contrastante: pavana* (paduana) – lent, majestuos, în măsură* binară* și gagliarda* (gaillarde) sau saltarello* (rapide, viguroase, în măsuri ternare*). Asocierea panavă-gagliardă este întâlnită frecvent în culegerile de dansuri din sec. 16-17. Acest nucleu de s. adiționează treptat și alte piese de largă circulație: allemanda*, giga*, passamezzo*. În decursul sec. 17, ciclul s. cristalizează, prin compozitorii W. Byrd, J. Bull, J.J. Froberger, J.B. Lully, urnătoarea succesiune de dansuri instrumentale: allemanda, curanta*, sarabanda și giga. În această perioadă, în evoluția s. se înregistrează două fenomene: a) secțiunile juxtapuse pierd caracterul dansant și b) ciclul (I, 2) se amplifică, pe de o parte prin includerea unor piese de proveniență vocală sau instr., cum sunt aria* și introducerea [intitulată: intrada (2), preludiu (2), uvertură, toccata*, sau phantasia – v. fantezie (1)], iar pe de altă parte, prin intercalarea, între sarabandă și gigă, a unor părți (denumite generic intermezzi (3), a căror înrudire cu dansurile pop. cu același nume devine din ce în ce mai incertă: menuet*, anglaise*, bourrée*, loure*, gavotă*, polonaise, musette (2), rigaudon*, siciliană*, capriccio* etc.). S. atinge apogeul prin creația lui J.S. Bach (s. fr. și engl. și partitele* pentru clavecin, sonatele și partitele pentru vl. și cele pentru vcl., s. pentru orch.) și Händel (s. pentru clavecin). Echiv. fr. ordre*; engl. lesson. 2. În epoca modernă, s. depășește canoanele severe ale preclasicismului și se diversifică considerabil. Coeziunea ciclului slăbește, piesele constitutive capătând o oarecare independență. Numele de s. ajunge să desemneze 1) o grupare de dansuri de tip preclasic, respectând sau nu principiul unității tonale și ordinea consacrată (S. I și a II-a pentru orch. de Enescu, S. pentru pian „Tombeau de Couperin” de Ravel, S. pentru orch. mică de Stravinski, S. op. 25 pentru pian de Schönberg); 2) o serie de fragmente contrase din lucrări simf. sau vocal-simf. ample în vederea executării lor în concerte (opere*, balete*, muzică de scenă* sau de film*) (Arleziana de Bizet, Peer Gynt de Grieg, Pasărea de foc de Stravinski, Romeo și Julieta de Prokofiev, La piață și Când strugurii se coc de M. Jora); 3) sau pur și simplu o succesiune de piese instr., vocale sau vocal-instr., programatice*, înrudite prin sfera emoțională sau ideile poetice abordate (Papillons de Schumann, Colțul copiilor de Debussy, Tablouri dintr-o expoziție de Musorgski, Impresii din copilărie și S. a III-a „Săteasca” de G. Enescu, Patru cântece slovace de Bartók etc.). În consecință, în epoca modernă, noțiunea de s. își lărgește accepțiunea, devenind sinonimă cu ciclul. II. În muzicologia fr., s. desemnează și formă bipartită* de tip special, caracterizată printr-o evoluție tonală către dominantă* (în secțiunea A) și o revenire la tonalitatea (2) inițială (în secțiunea B). S. reprezintă astfel o fază embrionară a formei sonată*; ea poate fi pusă în evidență în majoritatea părților s. (I, 1), în sonatele lui D. Scarlatti, în unele invențiuni*, preludii, toccate etc. aparținând perioadei sec. 16-17.

„Floarea darurilor” („Albinușa”), culegere de pilde și de sentințe cu caracter didactic-moralizator, alcătuită de Tommaso Gozzadini în sec. 13 sub titlul „Fiore di virtu” și cu o largă circulație și în țările române începând din sec. 16 (cea mai veche traducere datând din 1620).

Iehova, transcriere de largă circulație, dar greșită, a numelui Iahve, dat lui Dumnezeu în Vechiul Testament. V. și Iahve, Adonai, Elohim.

băga vb. I (în limbajul vorbit, incult) A aduce (de obicei produse alimentare) în magazine ◊ „În Gara de Nord s-a băgat bere.” R.l. 11 IX 93 p. 1. ◊ „În anumite zile «se băga ouă».” R.l. 17 IX 93 p. 1. ◊ „Să afli dacă vine alcool rafinat sau hârtie higienică, dacă s-a băgat pastă de dinți la colț sau dacă mai este vreo șansă pentru bere.” ◊ Rev. 22 29/95 p. 4. ◊ „Vechea glumă de la radio Erevan – fiecare om sovietic va dispune în comunism de un helicopter personal, ca să afle unde se dă unt și unde s-a băgat carne – a fost pusă la lucru cu ajutorul biroticii moderne.” D. 173/96 p. 16 (cuvânt cu largă circulație în vremea comunismului)

oncocercoză s. f. (med.) ◊ „Împotriva onchocercozei [...] E vorba de măsuri pentru combaterea unei grave boli de ochi, foarte răspândită în bazinele marilor fluvii din Africa și America de Sud, care duce la orbire milioane de oameni; de aici și denumirea de mai largă circulație de «orbire fluvială».” R.l. 11 II 75 p. 6 [și onchocercoză] (din fr. onchocercose; L; DFMB, DM, DZ)

IEHOVA, transcriere de largă circulație, dar greșită, a numelui Iahve, dat lui Dumnezeu în „Vechiul Testament”. ◊ Martorii lui I., sectă neoprotestantă fondată, în 1872, în Pennsylvania, ai cărei membri așteaptă venirea lui Hristos și sfârșitul domniei actuale a lui Satan; au prezis de mai multe ori sfârșitul lumii, fără ca acesta să fi avut loc. Are adepți și în România.

NECESSITAS NON HABET LEGEM (lat.) necesitatea nu are lege – Adagiu din dreptul roman. A avut o largă circulație în forme ușor modificate. Utilizat ca argument suprem în cazuri de forță majoră, dar și pentru a justifica arbitrarul.

LA PRENSA, cotidian argentinian fondat, în 1869, de José Camilo Paz. De orientare liberală, are o largă circulație în America de Sud.

MÁMBO (cuv. sp.) s. n. Gen muzical originar din Cuba (1940), preluat de orchestrele americane, ca alternativă a jazzului. Descinde din alte dansuri cubaneze (son, danzón) și este caracterizat de ritmul binar și sincopat și de mișcarea rapidă. A cunoscut o largă circulație datorită lui Perez Prado, apoi formațiilor lui Tito Rodriguez și Tito Puente.

EMPATÍE (< fr.) s. f. Intuiție simpatetică, identificare afectivă, transpunere. În psihologie, desemnează un proces complex (perceptiv, intelectual, afectiv) constând în identificarea subiectului cu obiectul cunoașterii (îndeosebi o persoană) și în proiectarea stărilor proprii asupra acesteia din urmă, subiectul trăind în sine viața altuia. În estetică, se aplică unui proces complex (perceptiv, intelectual, afectiv) de raportare la obiectul artistic. A cunoscut o largă circulație în estetica romantismului (Novalis, R.H. Lotze, Th. Lipps).

EROTOCRITUL, scriere populară în versuri, din a doua jumătate a sec. 17, atribuită poetului cretan Vincenzo Cornaros și având la origine romanul cavaleresc medieval francez „Paris et Vienne” (sec. 15). Cartea, celebrând puterea dragostei, a fost tradusă pentru prima oară în limba română în sec. 18, cunoscând o largă circulație.

FLOAREA DARURILOR (ALBINUȘA), carte populară, culegere de pilde și sentințe cu caracter didactic-moralizator, alcătuită de călugărul italian Tommaso Gozzadini sub titlul „Fiore di virtù” (sec. 13). Tradusă în numeroase limbi, a avut o largă circulație în literaturile medievale. În Țările Române a pătruns inițial în traducerea lui Gherman Vlahul, făcută direct din italiană. Cea mai veche copie manuscrisă, datată 1620, după o traducere din slavonă, îi aparține lui Ioan Românul (Vlahul) și se păstrează în Codex Neagoeanus. A fost tipărită de Antim Ivireanul la Snagov, în 1700, după o traducere făcută de Filotei Sfântagorețul.

MÚZICĂ (< lat., it., fr., germ.) s. f. 1. Artă ale cărei mijloace de exprimare sunt sunetele. 2. Știința sunetelor și a organizării acestora conform unor sisteme (privind modul, tonalitatea, ritmul) și unor norme de compoziție (privind, melodia, armonia, polifonia, forma). 3. Operă muzicală, producție aparținând muzicii. ◊ M. vocală = m. concepută pentru voce. M. instrumentală = m. destinată unui instrument sau unui ansamblu instrumental. M. de cameră = m. destinată unui grup restrâns de interpreți. M. simfonică = m. concepută pentru orchestra simfonică. M. vocal-simfonică = m. concepută pentru un ansamblu mare, compus din orchestră și cor. M. programatică v. programatic. M. religioasă = m. vocală sau vocal-instrumentală compusă pe texte de rugăciuni, cântată în timpul serviciului divin. M. concretă = lucrare muzicală realizată prin înregistrarea pe bandă de magnetofon a unor sunete din natură sau produse artificial, care apoi sunt transformate sau montate; inventatorul ei este inginerul și muzicianul francez P. Schaeffer, care a realizat primele experiențe în 1948. M. serială v. dodecafonism. M. ușoară = m. de largă accesibilitate, bazându-se pe intonații de cântec, pe ritmuri de dans sau de marș. M. populară = m. de largă circulație, caracterizată prin faptul că este o creație colectivă și anonimă. M. de teatru = m. originală, concepută pentru a acompania desfășurarea unei reprezentații teatrale. M. de film = m. înregistrată, ce constituie coloana sonoră a unei pelicule cinematografice. Mai există m. de dans, m. corală, m. pop, m. rock, m. folk, m. de jaz, m. electronică etc. 4. Formație instrumentală. ◊ M. militară = fanfară.

OROSIUS, Paulus (c. 375-c. 418), istoric latin. Cleric din Bracara (Hispania), se stabilește (416) în Africa. Discipol al Sf. Augustin. Autor al primei istorii universale de mari proporții („Istoria împotriva păgânilor”), consacrată istoriei antice, de la începuturi până în anul 417, scrisă de pe poziții creștine și concepută ca o completare a cărții lui Augustin „Cetatea lui Dumnezeu”. Lucrarea, scrisă într-un stil viu, pitoresc, având un evident caracter polemic la adresa cultelor păgâne, a cunoscut o largă circulație în Evul Mediu; cuprinde și informații despre geto-daci, Dacia și Dobrogea romană.

RANETTI, George (1875-1928, n. Mizil), scriitor și publicist român. A debutat la „Adevărul literar”, a colaborat la „Moș Teacă” și „Moftul român” și a editat, în colaborare, revistele umoristice de largă circulație „Zeflemeaua”, „Furnica”. Discipol al lui I.L. Caragiale și A. Bacalbașa, a cultivat cu talent cronica rimată, fabula, satira, cu obiective sociale, antidinastice și antipoliticianiste („De inimă albastră”, „Strofe și apostrofe”, „Fabule”). A mai scris schițe umoristice („Schițe vesele”, „Matache Pisălog” ș.a.) și comedii („Romeo și Julieta la Mizil”, „Săracu Dumitrescu”). Postum o selecție de „Versuri”.

AKKADIAN, -Ă, akkadieni, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană de origine semitică din Antichitate care a aparținut populației Akkadului. 2. Adj. Care a aparținut Akkadului sau akkadienilor (1), privitor la Akkad sau la akkadieni. ♦ Substantivat, f. Cea mai veche limbă semitică de largă circulație, scrisă cu caractere cuneiforme. [Pr.: acadian] – Din fr. akkadien.

INTERNAȚIONAL, -Ă, internaționali, -e, adj. Care are loc între mai multe națiuni, care angajează sau privește mai multe țări, privitor la raporturile dintre națiuni, la care participă reprezentanții mai multor state; care are o importanță ce depășește granițele unei singure țări. ◊ Limbă internațională = limbă națională cu largă circulație în afara granițelor unei națiuni și folosită în mod oficial, mai ales în relațiile diplomatice. Drept internațional = totalitatea normelor de drept care reglementează raporturile dintre state. ♦ (Substantivat) Sportiv care reprezintă țara sa într-o competiție internațională. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. international.

MARE¹, mari, adj. I. (Indică dimensiunea) Care depășește dimensiunile obișnuite; care are dimensiuni apreciabile (considerate în mod absolut sau prin comparație). ◊ Degetul (cel) mare = degetul cel mai gros al mâinii, care se opune celorlalte degete. Literă mare = majusculă. ◊ Expr. A face (sau a deschide) ochii mari (cât cepele) = a privi cu uimire, cu curiozitate, cu atenție. ◊ (Adverbial) Făină măcinată mare. ♦ (Despre suprafețe) Întins², vast. ◊ (Substantivat; în loc. adv.) În mare = a) pe scară amplă; după un plan vast; b) în linii generale, în rezumat. ♦ Înalt. Deal mare. ♦ Lung. Păr mare. ♦ Încăpător, spațios; voluminos. Vas mare. ◊ (Pop.) Casa (cea) mare = camera cea mai frumoasă a unei case țărănești, destinată oaspeților. ♦ Lat.; adânc. Apă mare. II. (Indică cantitatea) 1. Care este în cantitate însemnată; abundent, mult; numeros. ♦ (Despre ape curgătoare, viituri; de obicei în legătură cu verbe ca „a veni”) Cu debit sporit, umflat. 2. (Despre numere sau, p. ext. despre valori care se pot exprima numeric) Care este în cantitate însemnată; ridicat. ♦ (Despre prețuri) Ridicat. ◊ Loc. adj. De mare preț = foarte valoros, prețios, scump. ♦ (Despre colectivități) Numeros. III. (Arată rezultatul dezvoltării ființelor) Care a depășit frageda copilărie; care a intrat în adolescență; care a ajuns la maturitate. ◊ Fată mare = fată la vârsta măritișului; virgină, fecioară. ◊ Expr. Să crești mare! formulă cu care se răspunde unui copil la salut, cu care i se mulțumește pentru un serviciu etc. Cu mic cu mare sau de la mic la mare ori și mici și mari = toți, toate, toată lumea; (în construcții negative) nimeni. ♦ (De obicei la comparativ sau la superlativ relativ) Mai (sau cel mai) în vârstă. IV. (Indică durata; despre unități de timp) De lungă durată, îndelung, lung. ◊ Postul (cel) Mare = postul cel mai lung din cuprinsul anului, care precedă sărbătoarea Paștilor. (Pop.) An mare = an bisect. V. (Indică intensitatea) 1. (Despre surse de lumină și căldură) Puternic, intens. ◊ Ziua mare = partea dimineții (după răsăritul soarelui) când lumina este deplină, intensă. ◊ Expr. (Ziua) în (sau la) amiaza-mare = în toiul zilei, în plină zi, la amiază. 2. (Despre sunete, voce, zgomote) Puternic, ridicat. ◊ Expr. A vorbi (sau a striga) în gura mare = a vorbi cu glas tare, cu ton ridicat. A fi cu gura mare = a fi certăreț, scandalagiu. 3. (Despre fenomene atmosferice) Violent, aspru, năprasnic. Ger mare. 4. (Despre ritmul de mișcare sau de deplasare) Care a depășit viteza obișnuită; crescut (ca viteză), mărit. 5. (Despre stări sufletești, sentimente, senzații etc.) Intens, profund, tare. ◊ Loc. adv. (Reg.) Cu mare ce = cu greu, anevoie. ◊ Expr. (A-i fi cuiva) mai mare mila (sau dragul, rușinea etc.) = (a-i fi cuiva) foarte milă (sau drag, rușine etc.). ♦ (Adverbial; pop.) Din cale-afară, peste măsură. ♦ Grav. Greșeală mare. VI. (Arată calitatea, valoarea) 1. De valoare, de însemnătate deosebită; important, însemnat. ◊ Zi mare = zi de sărbătoare; zi importantă. Strada mare = nume dat în unele orașe de provincie străzii principale. Drum mare sau drumul (cel) mare = drum principal de largă circulație, care leagă localități importante. ◊ Expr. Vorbe mari = a) cuvinte bombastice; promisiuni goale; b) (rar) laude. Mare lucru = a) lucru care impresionează sau deșteaptă mirare; b) lucru care nu reprezintă nimic de seamă, care reprezintă prea puțin, care este nesemnificativ; c) (în construcții negative dă contextului valoare afirmativă și invers) n-aș crede să (nu)... ♦ Hotărâtor. ♦ Uimitor, extraordinar, impresionant. ◊ Expr. Mare minune sau minune mare = a) (cu valoare de exclamație) exprimă uimire, admirație etc.; b) (reg.; cu valoare de superlativ) foarte frumos (sau bun etc.). Mare minune să (nu)... = ar fi de mirare să (nu)..., n-aș crede să (nu)... ♦ Grav, serios. 2. Cu calități excepționale; ilustru, celebru, renumit. ♦ Ieșit din comun; deosebit. 3. Care ocupă un loc de frunte într-o ierarhie; cu vază. ◊ Socru mare = tatăl mirelui; (la pl.) părinții mirelui. Soacră mare sau soacra cea mare = mama mirelui. ◊ Expr. A se ține mare = a fi mândru, semeț, fudul. (Substantivat) A trage (sau a călca) a mare = a-și da importanță; a căuta să ajungă pe cei sus-puși. La mai mare, urare adresată cuiva cu ocazia unei numiri sau a unei avansări într-un post. Mare și tare sau tare și mare = foarte puternic, influent. ♦ (Substantivat) Mai-mare = căpetenie, șef. ♦ Superior în ceea ce privește calitățile morale. ◊ Expr. Mare la inimă (sau la suflet) = mărinimos, generos. ♦ Deosebit, ales², distins. Mare cinste. ◊ Mare ținută = îmbrăcăminte sau uniformă destinată pentru anumite solemnități. ♦ (Despre ospețe, serbări) Plin de strălucire; bogat, fastuos, pompos. – Lat. mas, maris.

INTERNAȚIONAL, -Ă, internaționali, -e, adj. 1. Care are loc între mai multe națiuni, care angajează sau privește simultan mai multe țări, privitor la raporturile dintre națiuni. Convenție internațională. Relații internaționale. ▭ Milioane de vizitatori... se vor aduna la acest mare concurs internațional. ODOBESCU, S. II 99. ♦ (Substantivat, m.) Sportiv care participă la jocuri internaționale. 2. Care privește deopotrivă toate națiunile; de importanță mondială. [Revoluția din Octombrie] este, înainte de toate, o revoluție cu caracter internațional, mondial, căci ea înseamnă, o cotitură radicală în istoria universală a omenirii, cotitura de la lumea veche, capitalistă, la lumea nouă, socialistă. STALIN, O. X 251. În secolul al X-lea și al XI-lea [Kievul] devine un oraș internațional. SAHIA, U.R.S.S. 40. ◊ Limbă internațională = limbă națională cu largă circulație în afara granițelor unei națiuni și folosita în mod oficial, mai ales în relațiile diplomatice. Drept internațional = totalitatea normelor de drept care reglementează raporturile dintre state. – Pronunțat: -ți-o-.

internațional, ~ă [At: (a. 1869) URICARIUL, XIV, 27 / P: ~ți-o~ / Pl: ~i, ~e / E: fr internațional] 1 a Care are loc între mai multe țări. 2 a Care privește relațiile dintre mai multe țări. 3 a La care participă mai multe țări. 4 a Care are o importanță ce depășește granițele unei singure țări. 5 a (Îs) Limbă ~ă Limbă de largă circulație în afara granițelor, folosită mai ales oficial, în relațiile diplomatice. 6 a (Îs) Drept ~ Totalitate a normelor de drept care reglementează raporturile dintre state. 7 a (Îs) Oraș ~ Oraș foarte important pe plan mondial. 8 a (Îs) Monedă ~ Monedă cu putere de circulație în toate țările. 9 smf Sportiv care reprezintă țara într-o competiție internațională (1).

limbă sf [At: PSALT. HUR. 17^r/25 / Pl: ~bi și (rar) ~be / E: ml lingua] 1 Organ musculos, alungit și mobil, situat în cavitatea bucală, cu funcție tactilă și cu rol important în procesul de masticație și deglutiție a alimentelor, iar la om, în articularea sunetelor. 2 (Îs) ~ neagră Boală la om nedefinită mai îndeaproape. 3 Limbă (1) a unui animal folosită ca aliment. 4 Mâncare preparată din limbă (3). 5 (Îs) ~ de crap Parte cărnoasă din cavitatea bucală a crapului, foarte gustoasă. 6 (Îe) A alerga (sau a umbla, a veni, a aștepta etc.) cu ~ba scoasă A alerga sau a umbla, a veni, a aștepta cu mare nerăbdare, agitat. 7 (Reg; îe) A asuda sub ~ A se plânge că a muncit prea mult când, în realitate a stat degeaba. 8 (Reg; îe) A năduși sub ~ A obosi. 9 (Reg; îe) A-l trece (pe cineva) apa sub ~ A-i fi foarte frig. 10 (Reg; irn; îe) Nici ~ba nu-i asudă Se spune despre cineva care vorbește încontinuu. 11 (Reg; îae) Se spune despre cineva care nu muncește cu tragere de inimă. 12 (Pfm; îe) A scoate ~ba (la cineva) A disprețui pe cineva. 13 (Îae) A sfida. 14 (Reg; îe) Nu sta cu ~ba afară Se spune cuiva pe care îl îndemni să râdă. 15 (Pop; îe) A avea ~ lungă sau (a fi) lung de (ori la, în) ~ (sau, reg) fraged la ~ A fi vorbăreț. 16 (Îae) A fi incapabil de a păstra un secret. 17 (Pfm; îe) A fi (sau a avea) ~ (foarte) ascuțită (ori veninoasă, otrăvită, rea, neagră, de șarpe) A spune vorbe răutăcioase. 18 (Îae) A fi bârfitor. 19 (Îlav) Cu ~ înveninată (sau veninoasă) Cu răutate. 20 (Fam; îe) A înțepa cu ~ba sau (reg) a fi cu (sau a avea) piper, țepi pe sau aguridă sub ~ A fi sau a vorbi ironic ori malițios Si: a batjocori. 21 (Fam; îe) A fi slobod la ~ (sau ~ slobodă ori a avea ~ba dezlegată) A fi excesiv de sincer și direct în vorbire. 22 (Îae) A fi necontrolat în vorbire. 23 (Îae) A fî incapabil de a păstra un secret. 24 (Fam; îe) A fi cu două ~bi sau a avea (mai) multe ~bi A fi mincinos sau prefăcut. 25 (Îae) A fi ipocrit. 26 (Pfm; îe) A fi iute de ~ A vorbi prea repede. 27 (Pfm; îe) A avea ~ ascuțită (sau a-i umbla ~ba cu ascuțime) A fi înzestrat cu însușirea de a vorbi convingător. 28 (Imt; îe) A-și mușca ~ba A tăcea, evitând să spună ceva nepotrivit. 29 (Fam; îe) A-și înghiți ~ba A mânca cu mare poftă. 30 (Îae) A amuți de uimire, de emoție etc. 31 (Îae) A se abține de la a spune ceva nepotrivit. 32 (Pfm; îe) A-și ține (sau băga) ~ba (în gură) A tăcea. 33 (Pfm; îe) A-și pune frâu la ~ (sau ~bii) ori a-și înfrâna (sau struni) ~ba A se feri de a spune ceva necuviincios. 34 (Fam; îe) A scoate (sau a-i ieși cuiva) ~ba de-un cot A i se tăia respirația datorită efortului sau oboselii Si: a gâfâi. 35 (Îae) A fi foarte obosit. 36 (Fam; îe) A trage (pe cineva) de ~ A pune cuiva întrebări multe și insistente pentru a afla anumite lucruri Si: a iscodi. 37 (Fam; îe) A (i) (se) dezlega (cuiva) ~ba sau a se dezlega (ori a prinde) la ~ sau a prinde ~ A căpăta chef de vorbă. 38 (Îe) A (se) dezlega (cuiva) ~ba A-și redobândi facultatea vorbirii. 39 (Pfm; îe) A-și bate ~ba(-n gură de pomană) sau a-și toci ~ba A vorbi mult și neîntrerupt, fără a fi luat în seamă. 40 (Pfm; îe) A-i merge (cuiva) ~ba ca o moară stricată (sau de vânt) (ori, reg, a-i toca ~ba în gură sau a-i bate ~ba) A vorbi repede și fără întrerupere Si: a flecări, a pălăvrăgi. 41 (Pfm; îe) A avea mâncărime (sau, reg, mâncărici, mâncătură) la (sau de) ~ ori a avea vierme (sau, reg, gâdilici) la ~ sau a-l mânca (ori a-l arde ~ba) sau, reg, a-l frige ~ba (ori la ~) A vorbi prea mult Si: a fi limbut, a fi palavragiu, a fi vorbăreț. 42 (Pfm; îe) A (i) se încurca (sau împiedica) (cuiva) ~ba (în gură sau la vorbă) A rosti cu greutate cuvintele din cauza unei emoții, a băuturii etc. 43 (Pfm; îe) A avea ~ba legată A refuza să vorbească. 44 (Îvp; îe) A nu avea ~ în gură (sau de grăit) A nu dori să vorbească. 45 (Înv; îe) A-i fi (cuiva) ~ba legată sau a fi cu ~ba legată (sau legată, încurcată) A fi mut. 46 (Înv; îla) Împiedicat la ~ (sau, pop, cu ~ba împiedicată) Bâlbâit. 47 (Reg; îs) ~ lată Care se exprimă greoi, din cauza limbii mari. 48 (Pfm; îe) A vorbi sau (a grăi) în vârful ~bii (sau în ori pe ~) sau a-i fi (cuiva) ~ba prinsă (ori împiedicată) A fi peltic. 49 (Pop; îe) A (i) se lega (cuiva) -ba (în gură) sau a-i pieri (ori a i se încurca, a-i îngheța, a i se îngroșa, a i se lua, a i se scurta) (cuiva) ~ba A nu mai avea curajul să vorbească Si: a amuți. 50 (Pop; îe) A-i pieri cuiva ~ A muri. 51 (Pop; îe) A-i lega (sau a scurta, a tăia) (cuiva) ~ba A împiedica pe cineva să spună ceva calomnios sau jignitor. 52 (Pop; îe) Pișcat (sau înțepat) la ~ sau prins de ~ Ușor amețit de băutură Si: (pfm) afumat, cherchelit. 53 (Reg; îe) A avea păr pe ~ A fi lipsit de educație. 54 (Reg; îla) Cu păr pe ~ Lipsit de educație, de maniere Si: prost, necioplit. 55 (Îe) A avea ~ de aur A avea darul de a vorbi frumos și elocvent. 56 (Îe) A fi cu ~ba fagure de miere A vorbi excesiv de prietenos și amabil. 57 (Pfm; îe) Pușchea(-ți) pe ~(-ți) Se spune cuiva care vorbește despre un lucru neplăcut, pentru ca aceasta să nu se îndeplinească. 58-59 (Pfm; îe) A (nu) pune pe ~ (ceva) A (nu) gusta din ceva. 60 (Reg; îe) A-și bate ~ba-n gură ca calicii la pomană A vorbi repede și prost. 61 (Reg; îe) Parcă-l trage cineva de ~ Se spune despre cineva care vorbește mult, neputând păstra un secret. 62 (Reg; îe) Nu i-a (sau nu v-a etc.) tors mama pe ~ Se spune despre cineva care vorbește cu ușurință. 63 (Reg; îae) Se spune despre cineva care vorbește morocănos. 64 (Reg; îe) A-și toarce pe ~ A se gândi bine înainte de a vorbi. 65 (Pfm; îe) Cum îi vine sau ce-i vine pe ~ Fără a-și controla exprimarea, sub impulsul unei stări de moment. 66 (Îe) A-i sta (sau a-i umbla, a-i veni) (cuiva) pe ~ (ceva) A fi pe punctul de a spune ceva. 67 (Îae) A nu-și aminti un lucru bine știut. 68-69 (Reg; îe) L-a(u) mușcat albinele (sau albina) de ~ Se spune despre cineva care nu vorbește (prea mult). 70 (Îae) Se spune despre un om beat. 71 (Pop; îe) Gură am și ~ n-am Se spune atunci când cineva se abține, deși ar mai avea multe de adăugat. 72 (Pop; îe) A nu-și băga ~ba unde nu-i fierbe oala A nu se amesteca într-o problemă care nu-l privește. 73 (Pop; îe) Inima o are pe ~ sau ce-i pe inimă aceea-i și pe ~ sau ce are-n suflet are și pe ~ Se spune despre o persoană sinceră, deschisă și onestă. 74 (Reg; îs) ~ba beregății Uvulă. 75 Facultate de a vorbi Si: grai, vorbire. 76 (Înv; îe) A da ~ prin țară A face să se știe pretutindeni. 77 (Trs; îs) Răsura ~bii Amendă aplicată cuiva găsit vinovat de calomnie. 78 (Înv; îs) ~ strâmbă Calomnie. 79 (Îvp; îls) Carte cu ~ de moarte Testament. 80 (După verbe ale zicerii; îlav) Cu (sau, rar prin) ~ de moarte Ca ultimă dorință, exprimată pe patul morții. 81 (Pex; îal) Ca dispoziție testamentară. 82 (Îe) A lega pe cineva cu ~ de moarte A obliga pe cineva prin jurământ să îndeplinească o ultimă dorință, exprimată înainte de moarte. 83 (Înv; îs) Frântură (sau frământare) de ~ Vorbire încâlcită. 84 (Pex; îas) Frază încâlcită, alcătuită din cuvinte greu de rostit. 85 (Spc; îas) Joc ce constă în rostirea rapidă și corectă a unei asemenea fraze. 86 (Înv) Prizonier de la care se obțineau informații asupra situației din armata inamică. 87 (Arg) Spion. 88 (Înv; udp „despre”, „de” etc.) Informație asupra situației inamice. 89 Tăiș de metal al unui cuțit, briceag sau al altor instrumente Si: pană, pânză. 90 (Pop; îs) ~ de trăsnet (sau a trăsnetului) Rămășiță a unei sulițe, sau a unei alte arme străvechi, descoperită cu prilejul unei săpături, despre care se credea că a fost împlântată în adâncul pământului de un trăsnet. 91 (Îlav) Nici cu (sau cât ori ca) o ~ de cuțit Nici cât de puțin. 92 Parte metalică a ciocanului, opusă capului cu care se bat cuiele, prelungită și subțiată spre vârf Si: (pop) pană. 93 (Reg) Vârf al șurubelniței. 94 Fiecare dintre arătătoarele ceasului. 95 Pendul al unui orologiu. 96 Bară mobilă, agățată în interiorul clopotului, care, prin mișcare, lovește pereții lui, făcându-l să sune. 97 (Reg; îs) ~ de clopot Joc la priveghi, nedefinit mai îndeaproape. 98 Indicator la cântare sau la orice instrument de măsurat. 99 (Pan) Parte a unor obiecte, alungită și mobilă, de forma unei limbi (1). 100 (Înv; pan) Lingou. 101 (Înv; pan) Parte alungită și ascuțită a tălpii fierului de călcat. 102 (Îrg; pan) Bucată de lemn sau de metal alungită, folosită ca încuietoare la uși, porți etc. 103 (Reg) Pisălog la piuliță. 104 (Reg) Hădărag (1). 105 (Reg) Fiecare dintre cele două brațe ale cleștelui. 106 (Reg) Cumpănă a fântânii. 107 (Reg) Picior al pilugului în care se prind aripile fusului de la piuă. 108 (Reg) Fiecare dintre crestăturile în formă de trepte de la capătul de jos al pilugului, cu ajutorul cărora postavul este întors și răsucit în piuă. 109 (Reg) Fiecare dintre aripile fusului care ridică pilugul de la piuă, agățându-se în piciorul acestuia. 110 (Pop) Parte a dispozitivului de oprire automată la mașina bătătoare. 111 (Pop) Proeminență de la partea de jos a oiștei porții, care face ca aceasta să se deschidă și să se închidă cu ușurință. 112 (Reg) Cârlig în care se agață zăvorul de la ușă, poartă etc. 113 (Reg) Parte de la car sau sanie de care se fixează proțapul Si: (pop) cârlig, grui, furcă, (reg) popârțac, splină. 114 (Reg) Parte care face legătura între crucea și inima căruței. 115 (Reg) Tânjală. 116 (Reg) Parte a căruței nedefinită mai îndeaproape. 117 (Pop) Cordar la ferăstrău. 118 (Tăb; reg) Piesă alungită și mobilă a stativelor pe care se întind pieile ce urmează a fi prelucrate. 119 Proptea a alergătoarei de la războiul de țesut Vz: rezemătoare, sprijinitoare. 120 (Plg) Fier lat, ascuțit la un capăt, cu care se ară. 121 (Îs) ~ba cracilor (sau cracii cu ~) Cârlig cu ajutorul căruia se reglează schimbătorul plugului, introducându-se în una dintre găurile cu care această piesă este prevăzută. 122 (Muz) Plăcuță de lemn deasupra căreia se întind coardele unor instrumente muzicale Si: tastieră, (rar) tastă. 123 (Muz; rar) Ancie a unui instrument de suflat. 124 (Muz; rar) Clapă la instrumentele muzicale cu claviatură Si: tastă, tușă. 125 Cuțit de lemn la meliță Si: (reg) bătăiuș, bătător, condei, spată, tocător. 126 Deschizătură lăsată la gardul de pescuit. 127 (Pes) Fiecare dintre cele două deschizături ale sacului unui vintir. 128 Vârf al cârligului la undiță. 129 (Reg) Șanț care desparte în două mari semicercuri vatra cuptorului, construită din pământ bătătorit. 130 (Reg) Colac împărțit la pomeni. 131 Fâșie de piele, pânză etc. lungă și îngustă, care acoperă deschizătura încălțămintei în locul unde aceasta se încheie cu șiretul etc. 132 Obiect de metal, os, material plastic etc. care ajută la încălțarea pantofilor Si: încălțător. 133 (Îvp) Cui de la cataramă. 134 Bucată de piele care se coase la marginea posterioară de sus a cizmelor, pentru a le putea trage pe picior. 135 (Bot; reg; îc) ~ba-apei Broscariță (Potamogeton natans). 136 (Bot; reg; îac) Pașă (Potamogeton crispus). 137-140 (Bot; reg; îac) Broasca-apei (Potamogeton pussilus, lucens, perfoliatus și pectinatus). 141 (Bot; reg; îc) ~ba-bălții, ~ba-bălților, ~ba-broaștei, ~ba-oii, ~ba-vacii Limbariță (Alisma plantago aquatica). 142 (Bot; reg; îc) ~ba-boierului Barba-boierului (Ajuga laxmanni). 143 (Reg; îc) ~ba-boului (-cea-mică) Plantă erbacee meliferă din familia boraginaceelor, acoperită cu peri aspri și țepoși, cu flori uvulacee, roz sau rar albe Si: (reg) atrățel, boroanță, iarbă-de-bou-sălbatică, limbariță, miruță, roșii (Anchusa officinalis). 144 (Reg; îac) Plantă erbacee din familia boraginaceelor, acoperită cu peri aspri și țepoși, cu flori albastre mari Si: (reg) miruță, (rar) orcanetă (Anchusa italica). 145 (Bot; reg; îac) Plantă din familia amarilidaceelor, originară din America, cu trunchiul scurt și gros, cu frunze verzi-albăstrui, care înflorește la 5-25 de ani, numai o singură dată și apoi moare Si: (reg) haluz, roadă, săbor, spin (Agave americana). 146 (Bot; reg; îac) Sică (Statice). 147 (Bot; reg; îac) Belșiță (Canna indica). 148 (Bot; reg; îc) ~ba-boului, ~ba-câinelui, ~ba-mielului, ~ba-mielușelului Alior (Borago officinalis). 149 (Bot; îc) ~ba-boului Lușcă-albă (Ornithogalum caudatum). 150 (Bot; reg; îac) Iarba-șarpelui (Echium vulgare). 151 (Bot; reg; îac) Pătlagină (Plantago major). 152 (Bot; reg) Măcriș (Rumex acetosa). 153 (Bot; reg; îc) ~ba-broaștei Iarba-broaștelor (Hydrocharis morsus-ranae). 154 (Bot; reg; îc) ~ba-bălților, ~ba-broaștei, ~ba-oii, ~ba-șarpelui Pătlagină (Plantago lanceolata). 155 (Bot; reg; îc) ~ba-caprei Specie de lăptucă. 156 (Bot; reg; îc) ~ba-boului, ~ba-căii, -ba-câinelui, -ba-cucului, ~ba-mielului Arăriel (Cynoglossum officinale). 157 (Bot; reg; îc) ~ba-cățelei Plantă nedefinită mai îndeaproape. 158 (Bot; reg; îc) ~ba-boului, ~ba-cerbului, ~ba-oii, ~ba-vacii, ~ba-vecină, ~ba-vecinei Năvalnic (Scolopendrium vulgare). 159 (Bot; reg) Lipicioasă (Galium aparine). 160 (Bot; reg) Splină (Chrysosplenium alternifolium). 161 (Bot; reg; îc) ~ba-cerbului, ~ba-șarpelui Ferigă (Dryopteris filixmas). 162 (Bot; reg; îac) Unghia-ciutei (Ceterach officinarum). 163 (Bot; reg) Pieptănariță (Cynosurus cristatus). 164 (Bot; reg) Cocoșei (Erythronium dens canis). 165 (Reg; îc) ~ba-cucului, limba-șarpelui Plantă erbacee perenă din încrengătura pteridofitelor, cu rizom scurt, târâtor, de obicei cu o singură frunză penat-compusă Si: (reg) coian, dragoste, iarba-dragostei, lăpăriță, limbar (Botrychium lunaria). 166 (Bot; reg; îac) Plantă erbacee cu flori de culoare albăstruie-liliachie care crește în regiunile subalpine (Gentiana bulgarica). 167 (Bot; reg) Buruiană-de-ghing (Gentiana praecox). 168 (Bot; reg; îc) ~ba-cucului Mâna-Maicii-Domnului (Orchis maculata). 169 (Bot; reg; îac) Poranici (Orchis mascula). 170 (Bot; reg; îac) Iarbă-moale (Stellaria holostea). 171 (Bot; reg; îac) Ură (Gymnadenia conopea). 172 (Bot; reg; îc) ~ba-gâștei Bob-de-țarină (Lathyrus sylvester). 173 (Bot; reg; îc) ~ba-mării Plantă erbacee din familia cruciferelor, cu flori albe, roze, purpurii și, mai ales, violete, dispuse în umbrelă, originară din regiunile sudice ale Europei și cultivată adesea ca plantă decorativă Si: (reg) lilicele, limbușoară, omățăl, punga-ciobanului, saști, traista-ciobanului (Iberis umbellata). 174 (Bot; reg; îac) Lilicele (Iberis semperflorens). 175 (Reg; îac) Planta Iberis pinnata. 176 (Reg, îc; șîf ~ba-mielușelului) ~ba-mielului Plantă erbacee din familia boraginaceelor, cu flori albastre, rar albe Si: (reg) alior, arăriel, arățel, atrățel, boranță, boranță-roșie, laptele-câinelui, mierea-ursului (Borrago officinalis). 177 (Bot; reg; îac) Otrățel (Onosma arenaria). 178 (Reg; îc) ~ba-oii (sau ~ba-oaiei) Plantă erbacee cu frunze dințate și spinoase, cu flori purpurii, care crește prin locuri umede și mlăștinoase Si: (reg) pălămidă (Cirsium canum). 179 (Reg; îac) Mică plantă erbacee cu frunzele dispuse în rozetă și cu flori roz, grupate în spice Si: (pop) minciună, patlagină, plătagină (Plantago gentianoides). 180 (Reg; îac; șîc ~ba-oii-cea-amară) Plantă din familia compozitelor, cu rizom scurt și gros, cu numeroase rădăcini lungi și groase, tulpină erectă și flori roșii, care crește prin fânețe umede și sărăturoase Si: (pop) iarbă-mare, steghie-turcească (Leuzea salina). 181 (Bot; reg; îac) Podbal (Tussilago farfara). 182 (Bot; reg; îc) ~ba-broaștei, ~ba-vacii Rodul-pământului (Arum maculatum). 183 (Bot; reg) Lemnul-Maicii-Domnului (Santolina chamaecyparissus). 184 (Bot; reg; îc) ~ba-păsării Liliuță (Anthericum ramosum). 185 (Reg; îc) ~ba-păsăricii Planta Cuscuta. 186 (Reg; îc) ~ba-boului, ~ba-peștelui Plantă erbacee perenă cu frunze verzi-albăstrui și flori violete, dispuse în panicul, răspândită prin locuri umede și sărate (Limonium vulgare). 187 (Reg; îac) Plantă erbacee din familia plumbaginaceelor, răspândită pe pășuni de munte (Armeria elongata). 188 (Reg; îc) ~ba-rățoiului Plantă nedefinită mai îndeaproape. 189 (Reg; îc) ~ba-soacrei Plantă cărnoasă arborescentă din familia cactacee, originară din America, cu tulpina erectă, ramificată, cu sau fără spini, cu flori mari, galbene sau roșii Si: (reg) broască, stoletnic (Opuntia ficus-indica). 190 (Reg; îac) Plantă din familia cretaceelor, cultivată în Africa, America și Europa pentru fructele sale (smochine de Spania) și, de asemenea, plantată ca gard viu (Opuntia vulgaris). 191 (Bot; reg; îc) ~ba-șarpelui Ferigă mică cu rizomul lung, cu o singură frunză, de formă ovală, răspândită prin locurile umede, prin tufișuri și păduri Si: grăitoare-de-rău (Ophioglossum vulgatum). 192 (Reg; îac) Plantă din ordinul umbeliferelor, cu tulpină înaltă de 40-100 cm, ramificată, cu flori numeroase, albe sau roșietice, care crește prin fânețe și poieni umede, semisărate Si: floarea-țigăncii, leuștean-de-bahnă, leuștean-sălbatic, morcov-sălbatic (Peucedaum latifolia). 193 (Reg; îac) Plantă cu frunzele lanceolate, folosită în medicina populară pentru proprietățile ei astringente sau contra tusei Si: căruțele, coada-șoricelului, iarba-tăieturii, limba-bălților, limba-broaștei, limba-oii, limbariță, pătlagină, pătlagină-îngustă (Plantago lanceolata). 194 (Bot; reg; îac) Stupitul-cucului (Cardomina protensis). 195 (Bot; reg; îac) Ferigă (Dryopteris filix-mas). 196 (Reg; îc) ~ba-cucului Planta Botrychium lunaria. 197 (Bot; reg; îc) ~ba-șopârlei Dornic (Falcaria sioides). 198 (Bot; reg; îac) Specie de stânjenei nedefinită mai îndeaproape. 199 (Bot; reg; îac) Burete nedefinit mai îndeaproape. 200 (Reg; îc) ~ba-șopârlei Planta Falcaria rivini. 201 (Reg; îc) ~ba-vrabiei Mică plantă erbacee anuală, cu frunze liniar-lanceolate și flori axiale verzi (Thymelae passerina). 202 (Bot; reg; îc) ~-de piatră Foaie-grasă (Pinguicula vulgaris). 203 (Reg; îc) ~-de-mare (sau ~ba-boului, ~ba-vecinii) Plantă din familia cetacee, cu tulpină lungă, cărnoasă, prevăzută cu țepi, cu flori roșii, cultivată și ca plantă ornamentală Si: (reg) bostan, broască, palmă, stoletnic, talpa-ursului (Phyllocactus ackermanni). 204 (Îac) Pește marin cu corpul oval și asimetric, cu ambii ochi situați pe o singură parte (Solea nasuta). 205 (Îac) Pește marin comestibil asemănător cu calcanul, care are corpul plat și aproape oval, acoperit de solzi fini, ce trăiește pe fundul nisipos, în apropierea coastei, și a cărui carne este foarte gustoasă (Pleunorectes solea). 206 (Îac) Pește marin de formă plată, cu amândoi ochii pe aceeași parte, care trăiește pe fundul apelor Si: cambulă (Pleuronectes plesus). 207 Sistem de comunicare alcătuit din sunete articulate, specific oamenilor, prin care aceștia își exprimă gândurile, sentimentele și dorințele Si: limbaj (1). 208 (Pgn) Limbaj (10). 209 (Îe) A nu vorbi aceeași ~ A nu avea același mod de a gândi sau de a simți. 210 (Îs) ~ aglutinată Limbă (207) în care raporturile gramaticale se exprimă prin înlănțuirea de afixe strict specializate pentru fiecare funcție în parte. 211 (Îs) ~ flexionară Limbă (207) în care raporturile gramaticale se exprimă prin afixe perfect sudate cu tema și care au, în general, valori complexe. 212 (Îs) ~ analitică Limbă (207) flexionară în care raporturile gramaticale sunt exprimate mai ales cu ajutorul mijloacelor analitice și al cuvintelor auxiliare. 213 (Îs) ~ sintetică Limbă (207) în care raporturile gramaticale se exprimă, de obicei, prin adăugarea de afixe la tema cuvintelor. 214 (Înv; îs) ~ba cârâitorilor Argou folosit de hoți. 215 (Îs) ~ păsărească Argou al copiilor constând în intercalarea unor silabe suplimentare între silabele cuvintelor. 216 (Pex; îas) Limbaj (1) convențional, greu de înțeles. 217 (Îs) ~ maternă (sau, îvr, mamă ori maicei) Limbă (207) pe care o învață cineva în copilărie, de la părinți. 218 (Îs) ~ (de) bază (sau fundamentală) ori ~ mamă Limbă (207) din care provin limbile (207) aceleiași familii sau ale aceluiași grup genealogic. 219 (Îs) ~ internațională (sau universală) Limbă (207) națională cu largă circulație în afara granițelor acelei țări, folosită în relațiile internaționale dintre state. 220 (Îs) ~ modernă Limbă (207) vorbită în perioada actuală sau într-o epocă apropiată. 221 (Îs) ~ clasică Limbă (207) care apaține Antichității greco-latine, din epoca ei clasică, considerată ca bază a educației și civilizației. 222 (Pex; îas) Formă a unei limbi (207) care are calitățile estetice ale perioadei clasice. 223 (Îs) ~ vie Limbă (207) care se vorbește în mod curent. 224 (Îs) ~ moartă Limbă (207) care nu se mai învață ca limbă maternă și nu se mai află în circulație. 225 (Îs) ~ națională (ori, îvr, naționalicească) Limbă (207) comună și unică a tuturor membrilor unei națiuni. 226 (Îs) ~ literară Cel mai corect aspect al limbii naționale, produs al unei continue prelucrări de către scriitori, publiciști, oameni de știință etc., utilizat în mediile intelectuale, în instituții etc. 227 (Îs) ~ de stat (sau oficială, ori, îvr, oficioasă) Limbă (207) utilizată în administrația unui stat sau într-una dintre instituțiile acestuia. 228 (Îs) ~ comună (sau înv obștească) Aspect al unei limbi (207) folosit ca mijloc de comunicare al întregii colectivități, independent de apartenența dialectală a vorbitorilor. 229 (Îas) Fază din trecutul unei limbi (207), anterioară diversificării ei dialectale. 230 (Îs) ~ veche Limbă (207) vorbită în perioadele din trecut, constituindu-se ca o etapă anterioară, distinctă de limba modernă. 231 (Îs) ~ curentă (sau de toate zilele, de conversație) Limbă obișnuită, folosită în relațiile zilnice dintre oameni. 232 (Îs) ~ standard Aspect al unei limbi (207) care reprezintă trăsăturile ei comune și modelul general de folosire. 233 (Îs) ~ scrisă Aspect al limbii naționale, consemnat în textele scrise. 234 (Îs) ~ vorbită Limbă (207) uzuală, utilizată în mod obișnuit în viu grai. 235 (Îs) ~ba surdomuților Totalitate a semnelor folosite de surdomuți pentru a comunica. 236 (Reg; îe) S-au mestecat ~bile Se spune când, într-o adunare, petrecere etc. discuțiile devin aprinse și vorbitorii încep să se certe. 237 (Pfm; irn; îs) ~ chineză Vorbire confuză, greoaie, din care nu se înțelege nimic. 238 (Îvp) Comunitate de oameni care vorbesc aceeași limbă (207) Si: națiune, neam, popor. 239 Fel de a vorbi, de a se exprima sau de a comunica al cuiva într-o anumită împrejurare. 240 (Spc) Stil al unui scriitor, al unei opere literare. 241 (Îlav) Pe ~ba cuiva Pe înțelesul interlocutorului. 242 (Pex; îal) Potrivit felului de a gândi sau de a simți al vorbitorului, interlocutorului sau a celui despre care se vorbește. 243 (Înv; îs) ~ de (sau în) mare Golf. 244 (Udp „de”) Porțiune alungită, îngustă, dintr-o suprafață, corp material etc. Si: fâșie, șuviță. 245 (Înv; îs) ~ de pământ Peninsulă. 246 Fâșie lungă și îngustă de pământ, pădure etc. 247 Rază de lumină care străbate întunericul. 248 Flacără de formă alungită. 249 (Îs) ~ de foc Fosfură de hidrogen care iese din mlaștini și arde singură. 250 (Îe) A vorbi (două) ~bi diferite A nu avea același mod de a gândi și de a simți. 251 (Îs) ~ de lemn Limbaj al propagandei totalitare, caracterizat prin formule fixe, șabloane, exprimare greoaie etc. 252 (Lpl; îc) ~bi de pisică Tip de fursecuri înguste și alungite. 253 (Arg; dep; îe) A da ~bi A avea relații sexuale orale. corectat(ă)

mare¹ [At: PSALT. HUR. 123^v/6 / V: (reg) măre, mire / Pl: ~ri, (înv) ~re / E: pbl ml mas, maris] 1 a (îoc mic) Care depășește dimensiunile mijlocii, obișnuite, considerate în mod absolut sau prin comparație. 2 a (Îs) Literă (sau, înv, slovă) ~ Majusculă. 3 a (Îoc mic; îs) Degetul (cel) ~ Deget gros, opozabil, de la mână. 4 s (Îlav) În ~ Pe scară amplă. 5 s (Îal) După un plan vast. 6 s (Îal) În linii generale. 7 s (Îal) În rezumat. 8 s (Cmr; îal) Cu ridicata Si: angro. 9 a (Îe) A avea (sau a fi cu) gura ~ A fi certăreț. 10 a (Reg; îe) A lăsa (pe cineva) ~ și devreme A lăsa pe cineva dezamăgit. 11 a (D. ochi) Mărit de uimire, de groază etc. Si: holbat. 12 a (Îe) A face (sau a deschide etc. ) ochii (sau ochi) ~ri (cât cepele) A privi cu uimire, cu atenție, cu curiozitate. 13 a (Olt; îs) Pământ ~ Pământ argilos. 14 a (D. suprafețe) Întins. 15 a (D. încăperi, recipiente etc.) Cu volum mare (1) Si: încăpător, spațios. 16 a (D. obiecte; îoc scurt) Lung. 17 a (D. lucruri sau ființe) înalt. 18 a (D. ape, gropi, prăpăstii) Adânc și lat. 19 a (D. ape curgătoare, viituri) Cu debit crescut Si: umflat. 20 a (îoc îngust) Lat. 21 a (Îoc subțire) Gros în diametru. 22 a (Trs; Ban; îs) Untură ~ Osânză. 23 a (Reg; d. femei) Însărcinată. 24 a (D. copil) Care a depășit frageda copilărie. 25 a (D. copil) Care a intrat în adolescență. 26 a (D. ființe) Care a ajuns la maturitate. 27 a (Îs) Fată - Fată la vârsta măritișului. 28 a (Îas) Virgină. 29 a (Îe) Să crești ~ Formulă cu care se răspunde unui copil la salut. 30 a (Îae) Formulă cu care i se mulțumește unui copil pentru un serviciu etc. 31 a (Îvp; îe) La ~ La adolescență. 32 a (Îvp; îae) La maturitate. 33 s (Îe) (Cu) mic, (cu) ~ Toată lumea. 34 s (îe) Nici mic, nici ~ Nimeni. 35 a (La comparativ sau la superlativul relativ) (Cel) mai în vârstă. 36 a (D. unități de timp) De lungă durată Si: îndelungat, lung. 37 a (Îs) Postul (cel) ~ Cel mai lung post din cuprinsul anului, care precedă sărbătoarea Paștilor. 38 a (Pop; îs) An ~ An bisect. 39 a (Arată cantitatea; îoc puțin) Mult. 40 a (D. valori care se pot exprima numeric) Care este în cantitate însemnată. 41 a (D. prețuri; îoc scăzut) Ridicat. 42 a (Îla) De ~ preț Foarte valoros Si: prețios, scump. 43 a (Reg; îc) La mai ~ Joc de noroc în care câștigă cel care dă zarul cel mai mare. 44 (Îe) La mai ~! Formulă de urare de bine, de propășire. 45 a (D. colectivități) Numeros. 46 a Intens. 47 a (Îvp; d. iarnă) Foarte friguroasă. 48 a (Îs) Ziua ~ Parte a dimineții, după răsăritul soarelui, când lumina este deplină, intensă. 49 a (Îe) Ziua în amiaza (sau, înv, ziua amiazăzi) ~ La amiază. 50 av (Reg; îe) A vorbi ~ A vorbi tare. 51 av (Reg; îae) A comanda. 52 av (Reg; îae) A vorbi cu aroganță, cu ifos, provocator. 53 av (Reg; îe) A râde ~ A râde cu hohote. 54 a (D. discuții) Aprig. 55 a (Reg; îs) Vreme ~ Furtună. 56 a (Îe) (A-i fi cuiva) mai ~ dragul (sau mila, rușinea, ciuda etc.) Se spune când cineva simte multă plăcere (sau milă, rușine, ciudă etc.) 57 a (D. calamități, dezastre etc.) Cumplit. 58 a (Arată calitatea, valoarea; adesea precedă substantivul și poartă accentul în frază) De însemnătate deosebită Si: important, însemnat, valoros. 59 a (Îs) Duminica ~ sau (rar) duminica cea ~ Rusaliile. 60 a (Îas) Prima zi de Paști. 61 a (Pop; îs) Seara ~ Ajun al Crăciunului. 62 a (Pop; îs) Zi ~ Zi de sărbătoare. 63 a (Îla) De zile ~ri Deosebit. 64 a (Îs) Doliu ~ Doliu solemn, manifestat prin îmbrăcăminte de culoare neagră, purtat mai ales de femei la moartea unei rude foarte apropiate. 65 a (Pop; îs) Prânzul (cel) ~ A doua masă pe care o iau țăranii aflați la muncă, în cursul verii. 66 a (Îas) Masă principală de la amiază. 67 a (Pop; îas) Timp al zilei când se ia prânzul mare (66). 68 a (Pfm; îs) Drumul (cel) ~ Drum principal, de largă circulație, care leagă localități importante. 69 a (Îs) Strada (sau ulița) (cea) ~ Stradă sau uliță principală în unele localități din provincie. 70 a (Îs) Vorbă ~ Vorbă solemnă, hotărâtă, importantă, care angajează. 71 a (Îs) Vorbe ~ri Cuvinte bombastice. 72 a (Îas) Promisiuni goale. 73 a (Îas; rar) Laude. 74-75 a (Îs) Lucru ~ Lucru sau ființă de seamă, de valoare. 76 a (Îas; exclamativ) Extraordinar. 77-78 a (Îe) (Nu) e ~ lucru (Nu) este un lucru care impresionează sau trezește mirare. 79-80 a (Îae) (Nu) este un lucru semnificativ. 81-82 a (Îae; îcn) (Nu) este un lucru care reprezintă mult pentru cineva. 83-84 a (Îae) N-aș crede (că nu sau) că da. 85 a (Rar; îe) Cât un lucru ~ Cât nu se poate spune Si: foarte mult. 86 a (Rar; îe) A avea ~ri cuvinte să... (sau a...) A avea motive puternice, întemeiate să... 87 a Uimitor. 88 a (Exclamativ; fam; îe) (A fi) ~ minune (sau, înv, ciudă) sau minune ~ Exprimă uimire, admirație etc. 89 a (Reg; cu valoare de superlativ; îae) (A fî) foarte frumos sau bun etc. 90-91 a (Pfm; îe) (Ar fi) ~ minune să (nu)... Ar fi de mirare să (nu)... 92 a Categoric. 93 a Grav. 94 a Deosebit. 95 a (îs) ~ ținută îmbrăcăminte sau uniformă destinată pentru anumite solemnități. 96 a (D. ospețe, serbări) Plin de strălucire Si: bogat, fastuos Cf pompos. 97 a Cu calități excepționale Si: celebru, ilustru, renumit. 98 a Plin de generozitate, de noblețe. 99 a (Bis; d. Dumnezeu sau o însușire a divinității, în construcții exclamative) Atotputernic. 100 a întemeiat. 101 a Evident. 102 a Ieșit din comun Si: deosebit. 103 a (Îlav) Cu ~ greu (sau greutate) Cu dificultăți deosebite Si: anevoie. 104 a (Mol; îe) Cu ~ce Cu dificultăți deosebite. 105 a (Mol; îae; pex) În cele din urmă. 106 a Care ocupă un loc de frunte într-o ierarhie. 107 a (Îe) A se ține ~ A fi mândru, semeț. 108 s (Pop; îe) A trage (sau a călca) a ~ sau (nob) a o lua pe ~ A-și da importanță. 109 s (Îae) A căuta să ajungă pe cei sus-puși. 110 a (Fam; îe) La mai ~ Urare adresată unei persoane avansate în grad. 111-112 a (Îljv) ~ (și) tare sau tare și ~ (Care este) extrem de influent prin funcția pe care o deține. 113 a (Îe) A fi (sau a umbla) cu capul ~ sau a fi cap ~ (ori ~ de cap) A avea o părere foarte bună despre sine. 114 a (Îae) A fi încăpățânat. 115 a (Reg; îe) A se face ~ pe ceva (sau pe cineva) A face pe stăpânul unui lucru sau unei persoane. 116 a (Reg; îae) A face pe superiorul cuiva. 117 s (îe) A face pe ~le A-și da importanță. 118 s (Îae) A se considera sus-pus. 119 a De rang înalt Si: nobil. 120 a De familie bună. 121 a (Îs) Mamă ~ Bunică. 122 a (Îs) Tată ~ Bunic. 123 a Văr ~ Văr primar. 124-125 a (Pop; îs) Unchi (sau lele) ~ (Frate sau) soră a(l) tatălui sau a(l) mamei, în raport cu copiii. 126-127 a (Îs) Socru (sau soacră) ~ (Tatăl sau) mama mirelui, în ziua căsătoriei a doi tineri. 128-129 a (Îs) Nun (sau nună) ~ Fiecare dintre cele două persoane care asistă ca martori principali la săvârșirea unei cununii religioase. 130 s (La comparativ, urmat de aps) Superior ierarhic al unei persoane, considerat în raport cu aceasta. 131-132 smf, a (Cu valoare de superlativ) (Persoană) care ocupă cel mai înalt loc într-o ierarhie, care are funcția de conducător, de șef suprem. 133 sm (Pop; gmț; îe) Mai ~ peste mai mici și staroste de calici Se spune despre cei ce se mândresc prea mult cu o slujbă mică. 134 a (Înv; îs) Mai ~ Strămoș.

DENOTAȚIE-CONOTAȚIE (< fr. dénotation, connotation) Termeni proveniți din stilistica anglo-saxonă și care se bucură de o largă circulație în teoria și critica literară. În critica modernă, denotația se referă la denumirea sensului propriu, obișnuit, al cuvîntului, conotația, la extinderea sau restrîngerea sensului cuvîntului, în funcție de context. Pereche de noțiuni, care, în structuralism (v.) subliniază, din punct de vedere lingvistic, deosebirea dintre limbajul literar și cel științific. În știință, limbajul este denotativ, direct, precis, transparent, banal, iar în artă, conotativ, deci, indirect, neprecis, oarecum opac, original. Semnificațiile plurale, adiacente, conotative, se substituie sistemului denotativ. După unii teoreticieni, natura și esența literaturii constă în această substituire, de unde rezultă necesitatea ca interpretarea cititorului sau a criticului să pornească de la sesizarea „semnificațiilor” și apoi să treacă la celelalte elemente structurale ale operei literare care, cum se știe, se prezintă ca o structură complexă.

Dionis Foarte frecvent în vechea Grecie, Dionýsios face parte dintr-o familie de antroponime derivate sau compuse (Dionysianos, Dionysiarchos, Dionysigenes, Dionysidoros, Dionysikles etc.) în care se recunoaște cu ușurință numele unuia dintre cei mai cunoscuți zei ai antichității, Diónysos. Fiu al marelui Zeus (în coapsa căruia este purtat spre a se putea naște la timp) și al Semelei, crescut de nimfele transformate apoi în stele (Hyadele, din constelația Orionului), Diónysos, identificat la romani cu Bacchus sau cu o mai veche divinitate italică Liber Pater, era zeul vinului; însoțit de alaiul menadelor și al satirilor, purtînd pe cap o cunună din viță de vie și în mînă un tirs împodobit cu iederă, el străbătea lumea, îi învăța pe oameni să cultive vița de vie și să stoarcă vinul, răspîndea veselia și bucuria. Deși considerat de greci ca un zeu străin, Dionysos era sărbătorit cu un fast deosebit din timpuri foarte vechi (pus la loc de frunte de către Alexandru Macedon, cultul acestei divinități a vegetației a fost introdus mai tîrziu și la Roma, împreună cu cultul Demetrei), în manifestările prilejuite de celebrarea zeului găsindu-se chiar originea tragediei și comediei. (În timpul „marilor Dionisii” de la Atena, cîntăreții îmbrăcați în piei de capră intonau, dialogînd cu solistul, tragoidia „cîntec al țapului”, țapul – tragos – recunoscut dușman al viței de vie, era animalul sacrificat zeului; la Dionisiile sătești, adevărate petreceri populare, se intonau cîntece vesele, revelatoare asupra originii comediei fiind chiar semnificația etimonului kommos „petrecere, chef, orgie”). Dacă sărbătorile închinate acestui iubit zeu al vinului și al veseliei sînt în general bine cunoscute astăzi (este interesant de amintit că, degenerînd adesea, Bacanalele au fost interzise chiar de către senatul roman în 186 î.e.n.), originea și semnificația inițială a numelui Diónysos rămîn încă nesigure. Dintre ipotezele propuse (cea mai veche, se pare că aparține lui Platon, care interpreta: didous tou oînon „cel care dă vinul”), interesante și de largă circulație sînt doar două. Prima vede în Diónysos un compus a cărui semnificație ar fi „fluxul luminii, curgerea luminii” (Diós, formă de genitiv pentru Zeus, este considerat drept nume al cerului sau al luminii – lat. dius însemna „ceresc, luminos”, iar -nys- ar aparține radicalului indo-european *sneudh „a curge, a trece”), mult mai simplă și conformă cu originea tracică a zeului, a doua ipoteză propune semnificația „fiu al lui Zeus” (Dio- de la Zeus și un cuvînt tracic cu sensul „fiu”). Cu toate că Dionysios (la origine o formă adjectivală care însemna „referitor la Dionysos”) avea o clară semnificație păgînă, numele a fost purtat și de către creștinii din primele secole ale erei noastre, printre care și cîțiva martiri sanctificați de biserică. De un cult deosebit s-a bucurat, mai ales în Franța, un apostol al Galiei și prim episcop al Parisului din sec. 3, Dionysius (aceasta este forma latină a numelui grecesc), lucru care explică popularitatea și frecvența fr. Denis. Preluat din greacă de către slavi (în v.sl. Dionisii, Dionisŭ; Dionisia, în pomelnicul de la Horodiște, 1484), numele ajunge și la români, care au folosit, alături de forma cultă Dionisie, fem. Dionisia și pe Dieniș, Dienis, Dionis (atestate în documentele moldovenești chiar de la începutul sec. 15), Dioniș, Dionisie, Donisă, Deiniș, Diiniș etc. Astăzi Dionis este un prenume cu o frecvență foarte redusă; pentru feminin apare sporadic un împrumut din franceză, Denisa (forma normală Dionisa pare ieșită din uz). ☐ Fr. Denis, Denise, germ. Dionysius, it. Dionisio, Dionisia, sp. Dionis(i)o, magh. Denes, Dionizia, bg. Dionisii, Dioniș, Deniș, rus. Denis, Denisa etc. ☐ Dionysios Thrax, cunoscut gramatic din antichitate, trac de origine, istoricul Dionysios din Halicarnas, toponimul Dionysopolis, numele unei foste colonii grecești, astăzi Balcic, în R.P. Bulgaria, mitropolitul revoluționar de la 1821, Dionisie Lupu, cronicarul Dionisie Eclesiarhul; Denis Diderot, filozof iluminist, scriitor și fondator al Enciclopediei etc. ☐ Dionysos – Bachus a inspirat numeroși artiști celebri: scriitorii Eschil, Euripide, Aristofan, sculptorul Praxiteles, pictorii Michelangelo, Leonardo da Vinci, Tizian, Velásquez, compozitorii R. Strauss (opera Ariadna la Nexos) și A. Roussel (baletul Bachus și Ariadna) etc.; din literatura română numele este cunoscut datorită creației eminesciene Cugetările sărmanului Dionis.

Emanuel Nume vechi în onomastica noastră și cu o frecvență destul de mare, Emanuél – fem. Emanuéla corespunde unui vechi nume biblic Immánuel. Încadrat în bogata serie a teoforicelor în care apare elementul el- „divinitatea, dumnezeu”, Immanuel are semnificația „Dumnezeu cu noi” și apare în cartea profetului Isaia din V.T. ca nume simbolic pentru Mesia. Devenit și nume calendaristic, datorită unui martir din timpul lui Dioclețian, Emanuel se răspîndește în onomastica tuturor popoarelor europene. Diferitele forme atestate din sec. 15 probează că numele a pătruns la noi din limbile slave vecine; Manea (atestat prima dată în anul 1407 și destul de frecvent în documente), Manciu (prima atestare în 1409), Mano (1441), Manuga (1473) sau Maneciu (atestat din 1429 printr-un toponim, azi Mîneciu – Prahova) își găsesc corespondente perfecte în onomastica sud-slavă. Prin împrumuturi sau creații românești, familia numelui se îmbogățește treptat ajungînd la un număr mare de forme, derivate și hipocoristice (unele devenite nume de familie, altele rămase ca prenume în uz), dintre care cităm: Manoil(ă), Manuil(ă), Mănăilă, Mînăilă, Manole (foarte frecvent), Manola (pentru fem.), Manolea, Nole, Manolică, Nolică, Manolița, Manolache, Man, Manache, Maniță, Manu, Mănilă, Mănior, Mănițu, Măneș, Mănucă, Mănucu, Manco, Mancea, probabil Manda, Măndica, Manca etc. Formele actuale Emanuel, Emanuela, Manuel, Manuela (cu hipoc. frecvente Ema, Emi, Ela etc.) sînt de origine cultă și reproduc vechea formă grecească. O dovadă a frecvenței și răspîndirii numelui în onomastica noastră este și prezența lui în creațiile populare: Manole, cea mai frecventă formă sub care apare Emanuel la români, este numele legendarului constructor al mănăstirii Curtea de Argeș (legenda Meșterului Manole care are o largă circulație în toată aria balcanică), iar o altă formă frecventă în primele noastre documente, Manea, apare în cunoscuta baladă Toma Alimoș. ☐ Fr. Emmanuel, germ. Immanuel, Manuel, it. Manuele, Manolo, sp. Manuel, gr. Manoel, Manolis, magh. Emanuel, Emanuela, bg. Emanuil, Manoil etc., rus. Emanuil, Manuil. ☐ Filozoful german Immanuel Kant. ☐ Romanul lui D. Bolintineanu, Manoil și Elena.

Teofil Nume cu largă arie de răspîndire și frecvent în vechea Grecie, Theóphilos, continuat la noi de Teofíl, se încadrează în bogata familie a teoforicelor compuse cu theos „zeu” (înrudit cu lat. deus și rom. dumnezeu, → Diana), bine reprezentată și în antroponimia românească (→ Teofana; Tudor; Tudose; Doroteea; Timotei etc.). Al doilea element de compunere, philos „drag, iubit”, este binecunoscut vorbitorilor limbii române actuale fie din numeroase cuvinte de largă circulație, formate cu fil(o)- „iubitor” (filarmonică, filozofie, filologie, filantropie etc.) sau -fil (bibliofil, higrofil etc.), fie din inventarul numelor personale (→ Filaret, Filimon, Filip etc.). Cum aceleași elemente se întîlnesc și în Filotei (→ Filoteia), ordinea lor fiind însă inversă, acesta este un sinonim aproape perfect al lui Teofil. Atestat pentru prima dată ca nume al unui arhonte din vechea Atenă, Theóphilos (fem. Theophíla, Theophile) se bucură de mare favoare și printre primii adepți ai noii religii, fiind întîlnit adeseori și în inscripțiile latinești creștine (sub forma Theophílus, continuată în apusul Europei); pătruns în onomasticonul sacru (mai răspîndit era cultul a doi episcopi, unul din Cesareea, mort în anul 200 și altul din Antiohia) și devenit calendaristic, numele se răspîndește la toate popoarele europene, în Occident popularitatea sa fiind sprijinită, în evul mediu, și de un cunoscut personaj legendar, considerat, în mod forțat desigur, un precursor al lui Faust. Prin intermediar slav numele ajunge și la români, unde nu s-a bucurat însă de prea multă favoare, dovadă fiind rarele sale apariții documentare; alături de forma cultă Teofil, a cărui prezență actuală se datorează probabil influenței franceze, încă din jurul anului 1500 apar în Moldova Tofil (de aici toponimul Tofileni) și Tohil, ieșite ulterior din uz. ☐ Fr. Théophile, germ. Theophilus, it., sp. Teofilo, magh. Teofil, Teofila, bg. Teofil, rus. Feofil, Feofila etc. ☐ Din istoria bizantină sînt cunoscuți un jurist din sec. 6 și un împărat Teofil din sec. 9; scriitorul francez Théophile Gautier. ☐ O veche prelucrare a legendelor medievale referitoare la personajul amintit este Miracolul lui Théophile de Rutebeuf (sec. 13).

snoavă sf [At: ODOBESCU, S. II, 511 / V: zn~, (reg) ~abă, znoabă, znov s / Pl: ~ve / E: iznoavă] 1 Scurtă povestire folclorică cu conținut alegoric, inspirată din viața de toate zilele, cu o largă circulație orală Si: glumă¹ (1), (reg) dafie¹ (1), iznoavă, palotie¹, polojenie. 2 (Reg) Necaz. 3 (Ban; îf ~abă) Poznă¹. 4 (Reg; îf znov) Obicei.

MARE¹ adj. (În opoziție cu m i c) I. (Indică dimensiunea) 1. Care depășește dimensiunile mijlocii, obișnuite; care are dimensiuni apreciabile (considerate în mod absolut sau prin comparație). [Muștarul] mai mică iaste de toate semențele e cănd~crește, mai mare de toate vearzele iaste. CORESi, ap. GCR I, 17/11. Și făcu Dumnezeu mari pești ce să cheamă chitul. PALIA (1581), 15/15 38 de boi mare (a. 1588). CUV. D. BĂTR. I, 208/1. Fură date muierii doao arepi mari de vultur, ca să zboare. N. TEST. (1648), 312^v/9. I-ai supus. . . supt a lui picioare. . . Pre chiții cei mare. DOSOFTEI, PS. 28/15. Hieri multe, jigănii mari și mănunte. id. ib. 357/10, cf. ANON. CAR., LEX. MARS. 211, 218, 226. Un om mare ca un ghigant. MINEIUL (1776), 28^v1/3, cf. BUDAI-DELEANU, LEX., iLB. Au văzut despre o parte ridicîndu-să un fum foarte mare și gros. DRĂGHICI, R. 165/30^ cf. 8/15, 166/4. Pentru ce. . . stejarii cu crengile mare tare, Privesc chirotind subt dănșii niște slabe tufișoare? CONACHI, P. 260. Ochiul, carele din toate vede numai părticică, Poate judeca de este potrivit mare sau mică. id. ib. 261, cf. 264, 272. Și ce mai rău ar face o stea, un comet mare, Care să ardă globul ș-ai lui locuitori! ALEXANDRESCU, M. 6. O pajură mare Se-nalță mereu. ALECSANDRI, P. I, 197, cf. 5, 8. Din tainica pădure Apare luna mare. EMINESCU, O. I, 63. Și-l strînge cu atîta putere, de era bietul drac să-și dea sufletul și ochii i-au ieșit afară din cap, cît cepele de mari. CREANGĂ, P. 53. Se năpusti asupra ei un lup. . . cu o gură mare. ISPIRESCU L. 17, cf. 4, 18. Mai căscă o singură dată ochii săi mari, mă privi lung, îi închise iarăși și adormi de vecinicie. DELAVRANCEA, S. 234. Treceau peste arcurile marilor poduri de piatră. SADOVEANU, B. 203. Dă de-o ușă de fer foarte groasă, încuietă c-o lacată cît o oală de praznic de mare. ȘEZ. I, 286. Nimănui vină nu-i bag, Fără prostului de cap : El e mare și stogos, Dar la minte mic și prost. JARNIK-BÎRSEANU, D. 180 Tunuri mari și tunuri mici, La tot tunul cinci voinici. id. ib. 321, cf. 212, 432, 444. Fă-mă cîrpă d-ale mari. HODOȘ, P. P. 55, cf. 146, SBiERA, P. 324. Pipăi cu băgare de seamă. . . ghemele tari și mari ca bostanii. RETEGANUL, P. I, 57, cf. II, 77. Am o vacă mare: O mulg cu scara Și-o-mpărțim cu țara (Fîntîna). ȘEZ. XIII, 21. E mai mare porcul decit cotețul, se spune cînd este belșug. ZANNE, P. III, 134, cf. 167. Unde-i hornul mare, fum e puțin, se spune despre cei ce vor să arate mai mult decît sînt. id. ib. 186, cf. 475, 498, 565, 581, 583. E mai mare ouI ca găina. id. ib. IV, 35. ◊ (Întărit prin repetare) Începe a smulge la sălăți într-ales și leagă sarcină mare, mare. CREANGĂ, P. 215. Și fă focul mare,mare. TEODORESCU, P. P. 18. Zmeii au împlut un sac mare, mare. . . cu galbini. SBiERA, p. 184. Atunci oi avea o potaie mare, mare. id. ib. 249. O spumă mare, mare și deasă. id. ib. 315. Am o vacă mare, mare Și cu țîțele-n spinare (Casa). PASCU, C. 48. ◊ (Cu determinări – complemente de relație) Precum iaste ceriul mare de nălțime. DOSOFTEI, PS. 38/13. Mare-n urechi. ALR II/I MN 7, 6853/531. Îi mare la buze. ALR II/I MN 8, 6861/95, cf. 6861/316. Pieptene mare la dinți. ALR II 3393/284. Mare la grăunță. ib. 5183/279, cf. 5183/325, 531, 605, 727. Mare la ochi. ib. 6825/325. * Literă (sau, învechit, slovă) mare = majusculă. PONTBRIANT, D. Degetul (cel) mare = degetul cel gros (care, la mînă, se opune celorlalte). Cuprinzîndu-și tîmplele între degetul cel mare și arătător, se gîndea la ceva. GALAN, B. I, 54, cf. ALR II 2184/574. Degetul cel mare cu mult mai mic să vede de celelalte. ZANNE P. II, 106. ◊ (Substantivat, în loc. a d v.) În mare = a) pe scară amplă; după un plan vast. Un filozof ar fi putut vedea executîndu-se in mic. . . ceea ce se execută în mare pe întreaga suprafață a pămîntului. ap. TDRG; b) în linii generale, în rezumat. Cunoscînd, în mare, ce cuprinde un deviz. . . , se trece la întocmirea planului valoric. SCÎNTEIA, 1960, nr. 4849. Cererea orbului, în mare, e vederea. ZANNE, P. II, 661; c) (comerț) cu toptanul, cu ridicata. Începu să facă, în tovărășie, negoț în mare și cu străinătatea. CAMIL PETRESCU, O. II, 65, cf. ALR II 3548/260. ◊ Expr. A avea (sau a fi cu) gura mare = a fi certăreț, scandalagiu. Soacra nu trebuie să fie cu gura mare și să tot cîrtească de toate cele. CREANGĂ, P. 4. (Regional) A lăsa (pe cineva) mare și devreme = a înșela sau a dezamăgi (pe cineva). Pupăza zbrr!. . . și mă lasă mare și devreme cu lacrimile pe obraz, uitîndu-mă după dînsa! CREANGĂ, A. 57. ◊ (Ca determinativ, urmînd după un nume de animal sau de plantă, indică specii sau varietăți ale acestora) Privighetoare mare. ALR II 6217/2. Sturz mare. ib. Broască mare. ib. 6219/250. Iarbă mare. ib. 6304/520. Răchită de-a mare. ib. 6341/27. Furnici mari. ib. 6560/365. ◊ (Adverbial, în legătură cu verbe ca „a măcina”, „a pisa”, „a tăia” și în opoziție cu mărunt) Sarea era. . . pisată mare, umedă și pusă într-o ceașcă de cafea știrbă. C. PETRESCU, Î. II, 166. Făină de cucuruz măcinată mare. Com. PAȘCA. ♦ (Despre ochi) Mărit, holbat (de uimire, de groază etc.). Cu ochii mari, sălbatici Se privește în oglindă. EMINESCU, O. I, 80. Femei și copii răspîndeau în sat vestea, cu ochii mari de spaimă. REBREANU, I. 198. ◊ E x p r. A face (sau a deschide etc.) ochii (sau ochi) mari (cît cepele) = a privi cu uimire, cu atenție, cu curiozitate. Cf. COSTINESCU. Deschise ochii mari, cătînd în jurul ei cu spaimă. BART, E. 205. ♦ (Olt.) Pămînt mare = pămînt argilos. În Motru. . . pămîntul mare (argilos) cuprinde o mai mare întindere de teritoriu decît pămîntul siu(nisipos). IONESCU, M. 56, cf. ALR II 5061/836, 848, 5065/833, A III 16, GL. V. J. 2. (Despre suprafețe) Întins, vast. Mai mare împărăție. PALIA (1581), ap. GCR I, 35/23. Locul care toate le cuprinde iaste mai mare decăt toate. N. COSTIN, ap. GCR II, 13/18. Să cam tot depărta de Codrii cei mari. DRĂGHICI, R. 62/13. Hotărî să-și împărțească împărăția cu acest frate al său și. . . dete toată împărăția Tătăriei celii mari. GORJAN, H. I, 2/12. Petreceam zilele noastre în pustiul acel mare. CONACHI, P. 101,cf. PONTBRIANT, D. [Apa] în mari cercuri se-nvîrti, Și de trestii și de maluri Mult cu vuiet se izbi. ALECSANDRI, P. I, 13. Se simte destoinic a împărăți peste o țară, așa de mare și bogată. CREANGĂ, P. 184. Îndată se făcu o pădure mare și deasă. ISPIRESCU, L. 25. Ca un glas domol de clopot Sună codrii mari de brad. COȘBUC, B. 7. Se apropiau de pădurea cea mare. CAMIL PETRESCU, O. III, 174. Cît de mare-i pămîntu, Ce-i mai rău ca urîtu? JARNIK-BÎRSEANU, D. 8. Cîtu-i fînațul de mare, Dorul meu odihnă n-are, Nici la umbră, nici la soare. id. ib. 381, cf. 100, 286. ◊ (În contexte figurate) Umbra morții se întinde tot mai mare și mai mare. EMINESCU, O. I, 148. (Despre așezări omenești, intervenind adesea și ideea de importanță) Că cu măriia deșartă multe case și năroade și cetăți mari sparseră-se. CORESi, EV. 13. După aceaea zidi Romil cetate, prea mare și frumoasă. MOXA, ap. GCR I, 59/26. Ulițele celui oraș mare. N. TEST. (1648), 311^v/3. Apucă peste cîmpi de-a dreptul spre niște curți mari. CREANGĂ, P. 301. Cîtu-i Sibiiu de mare, Numai o uliță are. JARNIK-BÎRSEANU, D. 303, cf. 25, 29. ◊ (După nume proprii, servește la formarea unor toponimice, indicînd de obicei și vechimea, anterioară toponimicelor compuse cu mic) Bordenii Mari. BL VI, 36, cf. 35. Baia Mare. Satu Mare. 3. (Despre încăperi, recipiente etc.) Cu volum apreciabil; încăpător, spațios. Cf. LB. Trec furnici ducînd în gură de făină marii saci. EMINESCU, O. I, 87. Dar ce e în sacul ăla marele? ISPIRESCU, L. 267, cf. BARCIANU, TDRG. Sorbi cu ochii închiși paharul mare de vin. SADOVEANU, O. VII, 156. Scoase din tolba de vînător o sticlă mare de coniac. CAMIL PETRESCU, O. III, 177. Un păhar de vin să-mi dați Și m-aș ruga de iertare Să fie păharu mare. POP., ap. GCR II, 227. Scoală, Ioane, la mâncare. – Unde-i lingura mai mare? ZANNE, P. III, 638. ◊ Casa (cea) mare v. c a s ă. 4. (Despre lucruri sau ființe) a) (În opoziție cu scurt) Lung. Era păstoriu de oi, părul capului alb și mare, de agiungia la glezne. DOSOFTEI, V. S. septembrie 34^v/20, cf. LB, POLIZU, PONTBRIANT, D., DR. V, 293. Avusese în tinerețe părul negru ca pana corbului, mătăsos, mare și des. CAMIL PETRESCU, O. III, 67. Fată cu cosița mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 209. Lingură cu coadă mare și cu leafă mică, se spune cînd cineva trage foloase puține dintr-o muncă. Cf. ZANNE, P. III, 593. b) Înalt. Era acest Ștefan Vodă om nu mare la stat, mânios, și degrabă vărsa sânge nevinovat. URECHE, LET. I, 145/8. Intrară în besearica sfîntului. . . , între cei 2 stîlpi mare de Tesaliia ce stau spre apus. DOSOFTEI, V. S. octombrie 88^r/10, Cf. BUDAI-DELEANU, LEX., LB, POLIZU, PONTBRIANT, D. Grînele sînt mari acum. COSTINESCU, cf. LM. Și crescu și se făcu mare ca brazii codrilor. EMINESCU, N. 4. Eu departe, eldeparte, Un deal mare ne desparte. JARNIK-BÎRSEANU, D. 128, cf. 60. Află un om cît un deal de mare, care. . . strîmba toate lemnele. RETEGANUL, P. III, 60, cf. ALRM I/I h 94, A III 16, IX 3. c) (Despre ape, gropi, prăpăstii) Adînc (și lat). Marea mare și tinsă. PSALT. 216. între noi și între voi, propaste mare întări-se. CORESI, ap. GCR I, 31/6. Carele va găsi pre marginea unii ape mari fie ce lucru. . . , acesta, de nu-l va mărturisi, nu va avea nice o certare. PRAV. 39. Și apele ceale mare Rădicară urlet tare. DOSOFTEI, PS. 320/18. Și deaca curăm din cale, vădzum nainte-ne iazer mare. id. V. S. octombrie 79^v/20. Și merg ei și merg. . . trecînd peste nouă mări, peste nouă țări și peste nouă ape mari. CREANGĂ, P. 208, cf. 237. Sirenele buciumă. . . Prin marea cea mare Cîntecul lor de chemare. DEȘLIU, G. 19. Mare-i apa Bistriții. JARNIK-BÎRSEANU, D. 91, cf. 69. În fundu apelor mari, cum ar fi d-o pildă Oltu. ȘEZ. III, 101. Era o apă mare ca Dunărea, ori poate și mai mare. RETEGANUL, P. II, 11. Îi apa mare. ALR II 2514/29, cf. 2514/95, 316, 325, 349, 723, 762. ◊ (În contexte figurate) Mare ghiol de apă trebuie să fie în mațele lui. CREANGĂ, P. 242. ♦ (Despre ape curgătoare, viituri; de obicei în legătură cu verbele „a veni”, „a crește”) Cu debit sporit; umflat. Dunărea este foarte mare și au răvărsat la mai multe locuri. AR (1829), 34²/25. Dîmbovița, în zilele acestea viind mare, a inundat toată preajma. CR (1830), 5¹/31. Prahova, din cauza ploilor la munte, venise mare. BOLINTINEANU, O. 427, cf. DDRF. Apa venise mare, în munte se topeau încă nămeții. C. PETRESCU, Î. II, 174. Lisa își săpase albie prăpăstioasă, iar la viituri mari, puhoiul rupea și surpa ogoarele. SADOVEANU, M. C. 5. Au împins. . . bolovani lăsați în loc ani întregi de viiturile cele mari ale primăverii. GALAN, Z. R. 43. A crescut Murășu mare, De nu poci trece călare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 129, cf.237, 309, ALR II 3169/260. d) (În opoziție cu î n g u s ț) Lat. Pălărie cu boruri mari. e) (În opoziție cu subțire) Gros (în diametru). Ușa peșterei. . . era făcută de lemn indian și ferecată în oțel mare. GORJAN, H. IV, 47/10. Sub un copac nalt și mare Au priimit jurământul. CONACHI, P. 88. Spate rău încîrligate, Buze mari și lăbărțate. JARNIK-BÎRSEANU, D. 169, cf. 432. Îi cu buză mari. ALR II 6861/349. ◊ (Transilv., Ban.) Untură mare = osînză. Cf. ALR I 749/30, 35, 40, 45, 69, 75, 140, 283. ♦ (Regional, despre femei) Însărcinată. V. g r o a s ă. (Sînnicolau Român-Oradea). ALR II 2646/316. II. (Arată rezultatul dezvoltării ființelor) Care a depășit frageda copilărie; care a intrat în adolescență; care a ajuns la maturitate. De mitiutel arătă cum va hi și deaca va crește mare. VARLAAM, C. 386. Oricine va face silă a fecioară micșoarâ încă să nu fie de 12 ai, să va certa mai rău de cînd are fi fost fată mare de vrăstă. PRAV. MOLD. 109^v/12. Mic să cheamă până în 25 de ai și de-acolea înainte să cheamă mare. PRAV. 258, cf. 173, 261. Aflînd călugării pruncul în gunoiu, îl luară. . . , și, deaca să feace mare, era drag. DOSOFTEI, V. S. septembrie 26^v/25, cf. POLIZU, PONTBRIANT, D. Acu-s mare!. .. Îs cavaler! ALECSANDRI, T. I, 184. Această familie are prunci mari. LM. Dragii mei copii, v-ați făcut mari; mergeți de vă căutați ursitele. ISPIRESCU, l. 33. La nouă luni găsi într-un tufiș copila. El a crescut-o mare. COȘBUC, S. 13. Gura mi-e ca laptele, n-am scos nici un dinte pîn-acuma. Și sînt mare, taicule! SĂM. III, 662. Și-oi ajunge să-mi cresc copiii, să mi-i văd mari și voinici. MIRONESCU, S. A. 37. Vedeți, eu sînt om mare, îmi dau seama; ce să mai fac!? PREDA, Î. 166. Pîn-am mai băut, Mare c-ai crescut. TEODORESCU, P. P. 19. Trăind ei așa, crescuseră fetele mari. SBIERA, P. 211, cf. 249. De ani e mare și minte n-are. PANN, P. V. III, 153/18, cf. ROMÂNUL GLUMEȚ, 49. La gustare Cît cal mare, Și la prînz Nici cît un mînz. ZANNE, P. III, 572, cf. II, 475. ◊ (Substantivat, în corelație cu „de mic”) De mic, mi-ai fost ibovnic, Și de mare, drăguț tare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 56. ◊ Fată mare = fată la vîrsta măritișului; virgină, fecioară. Cf. BUDAI-DELEANU, LEX. La orașul Calcuta s-au văzut de multe ori cîrduri de fete mari. . . aruncîndu-se în apă, pentru ca să scape de măritat. AR (1829), 16¹/39. Rîdeam de dînsul că șede ca o fată mare, cu ochii plecați. NEGRUZZI, S. I, 63, cf. 249. De întîlnea pe drum neveste și fete mari, cînta cîntece șăgalnice. CREANGĂ, P. 108. Fitece nevastă tinerică, fitece fată mare ș-au făcut poala maldăr de fuioare. DELAVRANCEA, S. 40. Dacă este fată mare, se îmbracă de regulă în cele mai frumoase și mai scumpe haine ce le-a avut. MARIAN, Î. 64, cf. DDRF. Dragostea de fată mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 17, cf. 84, 151. Cine dracu-a mai văzut. . . Iarbă verde sub podele, Fete mari cu covețele. id. ib. 444, cf. 513. Cum nu-i mama fată mare, se spune despre ceva imposibil. ZANNE, P. IV, 477, cf. 86, 654. Mamă mare v. m a m ă. Tată mare v. t a t ă. ◊ Expr. Să crești mare!, formulă cu care se răspunde unui copil la salut, cu care i se mulțumește pentru un serviciu etc. Cf. LM. Bună seara,. . . ziseră copiii. – Să creșteți mari! zise o babă. RETEGANUL, P. II, 34. ◊ (Substantivat, de obicei precedat de „cel”, „ăl”) Cel nu de vrăstă. . . , de s-are prileji să-și ucigă pre tată-său sau pre îmă-sa, atunce nu va putea scăpa cu vrăsta, ce să va certa ca și un mare. PRAV. 262. Îi dau eu una peste bot, ca să nu se amestece în vorba ălor mari. SADOVEANU, M. C. 6. (Învechit și popular, în e x p r.) La mare = la adolescență, la maturitate. Așa-l lasă pîn-la mare să crească tot în desfrîu. PANN, P. V. II, 5/24. La mare ies niște spînzurati și ajung rău. JIPESCU, ap. TDRG. Frunză verde lemn uscat, Nu ți-o fi, fine, păcat? Pîinea, sarea mi-ai mîncat, La mare te-am cununat, Copiii ți-am botezat! TEODORESCU, P. P. 342. ♦ (Substantivat, în corelație cu mic, adesea în expresii) Toți, toate, toată lumea; (în construcții negative) nimeni. Mărrturisescu miciloru și mariloru . . . de cealea ce prorocii dziserâ. COD. VOR. 80/12. Blagoslovit-au temuții de Domnul, mici cu mari. PSALT. 244. Blagosloveaște creștinii, micii și marii. CORESI, EV. 180. Aceastea stau mărturie micilor și marilor. id. L. 129/3. Și le sparse cetățile și le arse casele și-i junghea de în mic până în mare. MOXA, 361/23. Nu faceți fățărie la giudeațe, nici giudecați pre voia a mare sau a mic. EUSTRATIE, PRAV. 10/2. Le-am scos afară la lumină, ca să le înțeleagă și mici și mari (a.1642). GCR I, 94/22. Stau mărturisind aceastea a mic Și a mare. N. TEST. (1648), 169^v/34. Să dai plată. . . micilor și marilor. ib. 311^v/34. Să strînsease ca albinele cu mici, cu mare, de plîngea pre iubitul păstoria. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 157^v/20. Sf[în]ta scriptură cunoscută să face și la mari și la mici. BIBLIA (1688), [prefață] 8/9. Mergea de săruta mîna domnului de la mare pînă la cel mai mic. IST. Ț. R. 8. Triimis-au în toată țara, de au poftit pe toată boierimea și mazîlimea de la mic păn-la mare. NECULCE, L. Cu mic cu mare, țara era în arme toată. HELIADE, O. I, 222. Norodul să grămădise, mari și mici să îmbulzea. PANN, E. II, 69/3. Și-l batjocorea și mari și mici și-l suduia muierile și copiii. BĂLCESCU, ap. ODOBESCU, S. I, 446. Ordonă să se ridice îndată mic și mare. . . , ca să prinză pe fugari. NEGRUZZI, S. I , 108. Atunci mulțimea, cu mic, cu mare. . . strigară într-un grai. ISPIRESCU, L. 40, cf. id. U. 39. MACEDONSKI, O. I, 38. Dl. subprefect. . . a lăsat poruncă să scoatem lumea. . . cu mic cu mare. D. ZAMFIRESCU, V. Ț. 147. Frică înfricoșată, Spaimă înspâimîntată. . . Afară le-am dat, Peste mic-mare le-am aruncat. PAMFILE, B. 43. Bețivul, de mic și mare în sat E cu degetul arătat. ZANNE, P. III, 473, cf. 93. Cînd e plosca la mijloc, Mare, mic e cu noroc. id. ib. IV, 92. ♦ (De obicei la comparativ sau la superlativul relativ) Mai (sau cel mai) în vîrstă. Era fiiul lui cela mai marele. CORESI, EV. 21. Iară cel fecior mai mare și derept. . . aceastea toatele priimi.id. ib. 24, cf. 23. Cînd va bate tatăl pre fecior, sau fratele cel mai mare. . . , să să pleace. PRAV.115. Urmează dar, ca unui frate mai mare, să-mi spui întru adevăr. GORJAN, H. I, 6/6, cf. PONTBRIANT, D., COSTINESCU. Iedul cel mare și cu cel mijlociu dau prin băț de obraznici ce erau. CREANGĂ, P. 19. A îndreptat-o la soră-sa cea mai mare, la Sfînta Vineri, id. ib. 91, cf. 183. Frate-său mai mare e fruntaș într-un partid. CARAGIALE, O. IV, 238. Acolo găsi încă două femei . . . erau surorile cele mai mari. ISPIRESCU, L. 7. Avocatul Beldeanu, deși numai cu cîțiva ani mai mare ca Iuga, era foarte voinic. REBREANU, R. I, 33. Era o văduvă tînără, c-un an mai mare decît mine. SADOVEANU, O. VI, 500. Agapiei îi era drag feciorul cel mare, îi semăna ei în toate. id. M. C. 7. Tu să te supui mie, căci îți sînt frate mai mare și stăpîn. id. ib. 17. La un plug cu șese boi, Acolo-s pogonici doi. . . Pogoniciul cel mai mare, Cela mi-a fost drag mai tare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 344, cf. 310, 499, 514. Cele două mari, Ce-s surori primari, Cînd fu de cu seară, Către cas' plecară. MARIAN, INS. 342. Decît frate mai mic, mai bine cîne mai mare. ZANNE, P. IV, 365. III. (Indică durata; despre unități de timp) De lungă durată; îndelungat, lung. Cf. LB, POLIZU. Iarna nopțile sînt mult mai mari decît zilele. DRĂGHICEANU, C. 100. Cît era ziulica și noaptea de mare, ședeau singuri-singurei. CREANGĂ, P. 73, cf. 284. Necumpătatul de zeu făcu noaptea aceasta să fie de trei ori mai mare decît celelalte. ISPIRESCU, U. 16. Că ziua cîtu-i de mare, Nime gînd ca mine n-are. JARNIK-BÎRSEANU, D. 82, cf. 87, 95, 382. Pare-i noaptea an de mare. MÎNDRESCU, L. P. 85, cf. 48. Atunci îs nopțile mari. HODOȘ, P. P. 54. Postul (cel) mare = postul cel mai lung din cuprinsul anului, care precedă sărbătoarea paștilor. Vă puteți închipui ce vra să zică a te scălda în Bistrița, la Broșteni, de două ori pe zi, tocmai în postul cel mare. CREANGĂ, A. 28. Postul mare. . . cade înaintea sf. paști. MARIAN, S. R. I, 115. Nu vă, fete, supărare, C-o veni el postu mare Și veți da la sărindare Doară vă veți măritare! JARNIK-BÎRSEANU, D. 450. (Popular) An mare = an bisect. Cf. GOROVEi, CR. 139, ȘEZ. I, 18, ZANNE, P. IX, 266. IV. (Indică cantitatea) 1. (În opoziție cu puțin) Mult, abundent, îmbelșugat. Foc înaintea lui aprinde-se-va și împrejuru lui bură mare. CORESI, EV. 37, cf. CUV. D. BĂTR. II, 454/21. Ploi mare vărsa tare. DOSOFTEI, PS. 254/19. Tot într-această vară, let 7248, la avgust, dat-au o brumă mare, de-u stricat pînele. NECULCE, L. 397. Trimisă cu mare îndestulare toate cîte tribuia spre odihna și desfătarea acestui vezir. GORJAN, H. I, 2/35. Am o mîndră ca ș-o cruce Și la lucru n-o pot duce, Dimineața-i rouă mare Și se udă pe picioare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 425. ◊ E x p r. (În) cea mai mare parte v. p a r t e. ◊ (Intervine și ideea de importanță) Să nu pizmim și să căutăm mai mare mărie, că noi ne văm răsipi. CORESI, EV. 92. Dai bună cuvîntare Direptului și sporiu mare. DOSOFTEI, PS. 22/10, cf. 36/15. Cu mare înțeleagere și prea înțeleptul Solomon au ales aceasta. BIBLIA (1688), [prefață] 5/9. Era om cu mare minte și învățat (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 259/17. Au risipit pe turci, făcînd mare moarte într-înșii, prinzând și mulți vii. ib. 275/31. Tu cu minte mare, mai înțelept decît dânsul. CONACHI, P. 264, cf. 109, 276. Nu vezi că pe aici e mare lipsă de apă? CREANGĂ, P. 204. Mare vîlvă se făcu în împărăție, cînd se auzi de moartea împăratului. ISPIRESCU, L. 31. ◊ (Intervine și ideea de valoare) Cîndu se întoarce cu mari daruri, cinsteaște-i și se veseleaște. CORESI, EV. 31. Pentru puțin lucru, certări cumplite și prade mare. VARLAAM, C. 215. De va fura neștine vreun lucru ceva și de va sîrgui sâ-l întoarcă a cui au fost, până nu l-au întrebat, să fie iertat de greșeală, de-are fi cât lucru mare. PRAV. 37, cf. 38, 39, 52. O femiaie... , ducînd cu sine mare pominoace de agonisitele sale, mearsă cătră doritul ei mire. DOSOFTEI, V. S. septembrie 14^r/30. Pe credincios cu mari daruri l-au dăruit împăratul. CREANGĂ, P. 102. 2. (Despre numere sau, p. ext., despre valori care se pot exprima numeric) Care este în cantitate însemnată; ridicat. Supărările cîte am suferit noi acolo sînt întru un număr așe de mari, cît nu crez că va fi om care să le poată povesti (a. 1750-1780). GCR II, 82/36. Oastea toată se va supune, cum i se va făgădui mai mare simbrie. NEGRUZZI, S. I, 138. Avem cheltuieli mari. PONTBRIANT, D. Avere mare. ȘĂINEANU, D. U. Pe dreapta se oprise un mare număr de trăsuri. CAMIL PETRESCU, O. III, 252. Numărul 5731. De ce se dau numere atît de mari? BARBU, Ș. N. 42. Badea meu, tînâr copil, Mi l-au pus domnii la bir, Și i-au dat birul prea mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 137. Boieria și prostia cu mare cheltuială se țin. ZANNE, P. IV, 283. ♦ (Despre prețuri; în opoziție cu scăzut) Ridicat. Să afle ce feli de pasere să fie aceasta și. . . să li făgăduiască mare preț pentru aceasta. SBIERA, P. 69. ◊ L o c. a d j. De mare preț = foarte valoros, prețios, scump. Nu cuteza să calce. . . pe velințele cele de mare preț ce erau așternute prin palat. ISPIRESCU, L. 38. ♦ (Regional) La mai mare = numele unui joc de noroc în care cîștigă cel care dă zarul cel mai mare (IV 2). Com. din ȚEPEȘ VODĂ-MEDGIDIA. ♦ (Despre colectivități) Numeros. Cf. PSALT. 38, 76. Și purceasîrâ cu mare gloate ca nește crai la închinarea tînărului împărat. VARLAAM, C. 399. Baiezit, împăratul turcesc, cu mare oaste au intrat în țară. SIMION DASC., LET. 66. Unde să strîng gloatele mai mare. DOSOFTEI, PS. 133/16. Din ceatele toate, din nâroade mare Veniia la Domnul bună cuvîntare. id. ib. 220/1. Mearsără cu oști mare, fără veaste, prea furișul să ia cetatea. id. V. S. octombrie 87^v/18, cf. LM. O ceată mai mare de fete Au prins pe flăcăi, mai puțini, Și-aprinsă e lupta-ntre cete. COȘBUC, P. II, 47. V. (Indică intensitatea) 1. Intens, puternic ; tare, viu. a) (Despre lumină, temperatură etc.) El zise: soro Melintie, deschide-mi stîlpul să întru, că afară mare frigu iaste (a. 1550-1580). GCR I, 6/18, cf. CUV. D. BĂTR. II, 286²/3. Nu se putea ascunde lumina ceaia marea a . . . soarelui, derept întru o casă mică sau să se acoapere. CORESI, EV. 57. Lumina mai mare să slujească zuoei. PALIA (1581), ap. GCR I, 34/24. Văzură lumină mare. N. TEST. (1648), 6^r/9. Era arșiță mare de soare. DRĂGHICI, R. 49/11, cf. 149/7. Întunericul era acum mai mare. BOLINTINEANU, O. 270. Avea fierbințeală mare, simțea cum i se scurge sudoarea in boabe ude pe frunte. MIRONESCU, S. A. 37. Are mari călduri. ALR II 4166/682. ♦ (Învechit și popular, despre iarnă) . (Foarte) friguroasă, geroasă. Iarna era mare atunce. NECULCE, L. 41, cf. ALR i 307/77, 140, 164, 227, 247, 249, 283, 289, 290, 295, 339, 388, 532, 558, 675. ♦ Ziua mare = partea dimineții (după răsăritul soarelui) cînd lumina. este deplină, intensă. Cînd am deschis ochii, era ziua mare. NEGRUZZI, S. I, 60, cf. COSTINESCU, LM. Deschise ochii bine și, fiind acum ziua mare, văzu foarte limpede tot ce zărise nedeslușit la lumina slabă de adineaori. CARAGIALE, O. II, 263. Ea se culcă tot cu soare Și se scoalâ-n ziua mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 436. ◊ Expr. Ziua în amiaza (sau, învechit, ziua amiazăzi) mare = la amiază, în toiul zilei. Și o triimite dzuo amidzidze mari pe uliți. . . în primblări. NECULCE, L. 85, cf. ZANNE, P. III, 216. b) (Despre voce, sunete, zgomote) Cu mare glasu dzise: Drăceștí-te, Pavele! COD. VOR. 80/23. Cu glas mare răspunse lor și zise așa (cea 1550). GCR I, 3/14. Scoală-se Isacu din patul său și stătu înraintea ușiei caseei, grăi cu glas mare (sec. XVI), CUV. D. BĂTR. II, 192/10. Striga cu glas mare. CORESI, L. 33/9, cf. 129/9, id. EV. 97. Căndu să va fura nescui ceva, să strige cu glas mare și să facă gălceavă. PRAV. 62. Slobozi glas mare și răpaosă. N. TEST. (1648), 63^r/18, cf. 71^v/27, 308^r/13. Am strigat cu glasul mare. DOSOFTEI, PS. 16/18. Au audzit un glas mare de om, strigînd să aducă boii la plug. NECULCE, L. 108. Strigă cu glas mare, zicînd. MINEIUL (1776), 161^vl/17. Ieșindu-și din fire, se stropșea și cu graiu mare. . . striga. MAIOR, IST. 209/18. Aceștiia și noi cu mare glas să-i strigăm. CALENDARIU (1814), 11/23. Aș voi să mă rog ție cu glas mare și cu lacrămi. MARCOVICI, D. 6/19. Au început a cînta în glas mare acest cîntec. DRĂGHICI, R. 61/13, cf. 46/18. Un glas mare Să aude răcnind tare. BĂRAC, A. 68/15. Alexandru. . . strigă cu glas mare. ALEXANDRIA, 88/10. Și-n glas mare îți urăm. . . Ani mulți. ALECSANDRI, P. II, 110. Plîngea în glas mare, cu toate suspinele și strîmbăturile unui plîns copilăresc. GANE, N. III, 160. Se auzea un glas mare, mînios, la care răspundea vocea groasă a hangiului. SADOVEANU, O. V, 518. ◊ E x p r. În gura mare v. g u r ă. (Adverbial, regional) A vorbi mare = a) a vorbi tare. ALR II 2073/836; b) a comanda. ZANNE, P. IV, 438; c) a vorbi cu aroganță, cu ifos, provocator. CIAUȘANU, GL. A rîde mare = a rîde cu hohote. ALR II 2088/574. ♦ (Despre discuții) Aprig, violent. Fu (ceartă) mare. COD. VOR. 48/22. Va fi vrajba prea mare. PRAv. 155. c) (Despre ritmul de mișcare sau de deplasare) Și rrădică-se cetatea toată. Deaci fu currere mare oameriloru. COD. VOR. 34/10. Și să vedea în prăpastia aceaia afund un pârău, de mergea cu mare cursături. DOSOFTEI, V. S. octombrie 46^r/11. Corabiia plutea cu mare repejune. DRĂGHICI, R. 24/25, cf. LM. Trenul își urmeaza drumul de la Periș cătră Buftea cu mare viteză. CARAGIALE, M. 126. ◊ Expr. Îndata-mare v. î n d at ă. d) (Despre vînt, cutremure și alte fenomene naturale) Văzu vîntu mare. CORESI, EV. 263. Numai cănd va vedea că iaste vînt mare și va lăsa atunce pojar, atunce să va certa. PRAV. 22. Fu cutremur mare de pămînt. N. TEST. (1648), 308^r/21. Bate un vînt foarte mare despre răsărit. DRĂGHICI, R. 108/15. Vînt mare Se rădica. CONACHI, P. 265, cf. POLIZU. Vînturi mari au aburat. HODOȘ, P. P. 64. ◊ (Regional) Vreme mare = furtună, ALR II 4420/228. e) (Despre stări sufletești, sentimente, senzații etc.) Să știi domniia ta că are frică mare și Băsărab de acel lotru de Mahamet-beg (a. 1521). HURMUZAKI, XI, 843. Că meserearea ta mare e spre mere. PSALT. 177. Iară credința celora ce-l purta și-l sloboziră cu patul mai mare era decît a bolnavului. CORESI, EV. 59, cf. 4, 64, 78. Iară arhiereii cu mare pizmă rădicară-se. id. ib.97. Să se știe, pri mai mare cridință și tărie, peceat oraș pri aceasta zapis (a. 1607). GCR I, 43/28. De bucurie mare giuca și săriia din toată virtutea lui. N. TEST. (1648), [prefață] 3^r/14, cf. 20^v/12, 274^r/31. /311^v/13. Au petrecut cîteva dzile cu mare grije. M. COSTIN, O. 103. Îți strig cu mare jeale. DOSOFTEI, PS. 17/20. Să dăruiască sufletelor noastre pace și mare milă. CHEIA . ÎN. 1^v/4. Cu adevărat mare nesimțire iaste a socoti pre înșine întru o foamete desăvîrșit a fi sătui. BIBLIA (1688), [prefață] 3/34. Li să cade. . . a da aceia. . . mulțămitâ pentru mare milile sale (a. 1757). URICARIUL, IV, 6. Mari dureri si usturime (a. 1799). GCR II, 171/34. Minutul întru care un an să sfîrșaște și altul începe este de mare interes pentru toți oamenii. MARCOVICI D. 3/7 Să uita împregiurul său cu mare luare aminte. DRĂGHICi, R. 38/22, cf. 64/1. Mișcat fiind de dragoste mare și de firească aplecare cătră fratele său. GORJAN, H. I, 2/7. Numai cătă o potică Slujește. . . de trecut cu mare frică. CONACHI, P. 85. S-a aplecat cu mare smerenie. NEGRUZZI. S. I, 148. Mare foame mi-i. ALECSANDRI, T. 614. Părinții, cum au văzut-o, s-au bucurat cu bucurie mare. CREANGĂ, P. 86. E o meserie pe care simt că aș îmbrățișa-o cu mare dragoste. CARAGIALE O. IV, 237, cf. 238. În toată împărăția se ținu veselie mare o săptămînă întreagâ. ISPIRESCU, L. 2. Avusese mare iubire pentru el. SADOVEANU. M. C. 7. Se simțea cuprins de liniște mare. PREDA D,. 80. Conferințele trebuie să dea o mare atenție felului cum este respectat principiul conducerii colective. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2882. Cine-n lume s-ar afla Ca să rupă rujuța, Mare iubire-ar strica! JARNIK-BÎRSEANU, D. 12. Om cuminte și-nțelept Dar cu jale mare-n pept. id. ib. 307, cf. 143. ◊ L o c. a d j. și adv. (De-a) mai mare dragul v. d r a g. (E x p r.) (A-i fi cuiva) mai mare dragul (sau mila, rușinea, ciuda etc.), se spune cînd cineva simte multă plăcere (sau milă, rușine, ciudă etc.). De va fugi, îi va fi mai mare rușinea. prav. 116. Și-i era mai mari ciuda, cum că-i știe toate tainele ce le făcusă. NECULCE, L. Lipi cuptioriul, îl humui și-l griji, de-ți era mai mare dragul sâ-l privești. CREANGĂ, P. 287, cf. id. A. 19. Plîngea, mai mare mila. COȘBUC, B. 121, cf. id. F. 91. E așa de urît, că ți-i mai mare greul să te uiți la dînsul. MARIAN, O. II, 40. 2. (Despre calamități, dezastre) Grozav, cumplit. Acolo e foamete mare. CORESI, EV. 25. Aceia zăcea-vor jos întru locul cela de plîngere, în focul cela marele (cca 1600). CUV. BĂTR. II, 226/20. Fu foamete mare preste tot ținutul. N. TEST. (1648), 71^v/10. S-au scornit o ciumă mare în toată țara, în dzilele acestui domnu. NECULCE, L. 60. Nimic nu este mai lesne decît a stinge un coș aprins, fie focul oricît de mare. CR (1832), 271²/38. Ne aflăm cu toții sănătoși, măcar că holera îi foarte mare. KOGĂLNICEANU, S. 120, cf. PONTBRIANT, D. Țipa șerpele în gura broaștei de secetă mare ce era pe acolo. CREANGĂ, P. 247. ◊ (În contexte figurate) Unde . . . strugurul curăției nu se lucrează, acolo e foamete mare. CORESI, EV. 25. Mare foc și potop a căzut pe capul nostru. CREANGĂ, P. 27. Nu-ți pune peană de brad. . . Ci-ți pune de busuioc, Că te duci la mare foc. JARNIK-BÎRSEANU, D. 301, cf. 296. VI. (Arată calitatea, valoarea; adesea precedă substantivul și poartă accentul în frază) 1. De valoare, de însemnătate deosebită; important, însemnat. Ce ei-și lăsară a sa viață spre județul măriei zio (a. 1569-1575). GCR I, *11/24. Mari case sparse și cetăți den temeiu surpă. CORESI, EV. 542. B[agoslo]veniile tătîni-tău mai mari-s de bl[agoslo]veniile părinților miei. PALIA (1581), ap. GCR I, 36/32. Va veni cea zi mare a mîniei lui. N. TEST. (1648), 308^r/34. Au perit cu sunet veastea lui cea mare. DOSOFTEI, PS. 29/19. De mare lucruri să învrednicise a fi poslușitoriu. BIBLIA (1688), [prefață] 6/48, cf. 6/39, LB. O vulpe de ani mică, însă de minte mare. HELIADE, O. II, 109. Dar un lucru așa mare și cu-atîta fericire, Ca să-l dobîndiți aieve. . . , Nu se poate. CONACHI, P. 81, cf. 80, 87, 267. Trebuie să arate formula înțelegătoare ce ea reprezintă în marea Carte a înțelegerei și a istoriei omenești. BĂLCESCU, M. V. 5. Se laud cu mari fapte făcute de străbuni. ALEXANDRESCU, M. 10, cf. 15. Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi deie ce-o să cer? EMINESCU, O. I, 149, cf. 35. Făcuse un clopot. . . la acea mănăstire. . . și avea dragoste să-l tragă singur la sărbători mari. CREANGĂ, P. 105. Trebuie să întrebuințeze mijloace mari. . . și să jertfească tot pentru răzbunare. GHEREA, ST. CR. II, 271. Un bocet. . . numit „cîntecul cel mare”. . . ne spune următoarele. . . MARIAN. Î. 177. O, eternule psalmist, Mare ți-e cuvîntul! COȘBUC, P. I, 265. Tînărul simți că nu-i mai ajung negoțurile acelea mici. . . el e făcut să învîrtească afaceri mari. SANDU-ALDEA, D. N. 14. Vra să zică ai venit să-i dai o veste mare. SADOVEANU, O. IX, 139. Problema ceasornicului s-a făcut însă mai mare. ARGHEZI, C. J. 48. Propui ca să ținem mîine o mare adunare pe Cîmpul Libertății. CAMIL PETRESCU, O. III, 147. Și-ți tot minte mii și sute, Și mai mari și mai mărunte. JARNIK-BÎRSEANU, D. 276. Dă, turcule, sărindare, Să-i facem slujba cea mare. id. ib. 486, cf. ȘEZ. I, 214. (Substantivat) Cele mici le-ai lepădat, Cele mari le-ai căutat, Acum înoată ca un cîine, Ca să poți scăpa mai bine. ZANNE, P. IV, 604. * (În limbajul bisericesc, despre săptămîna dinaintea paștilor și despre zilele acestei săptămîni, începînd de miercuri) Săptămîna mare. MARIAN, S. R. I, 115. O veni sîmbăta mare Și de pui o fi-ntrebare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 378. Săptămîna mare (cea de lîngă paști). ȘEZ. III, 123. Acestei zile i se zice și vinerea mare. ib. 201, cf. ALR II 2809. ◊ Duminica mare sau (rar) duminica cea mare = a) rusaliile; b) prima zi de paști. Cf. CONTEMPORANUL, I, 773. Într-o dimineață, miercuri înainte de dumineca mare, moș Nechifor deciocălase căruța. CREANGĂ, P. 112. În sîmbăta morților. . . dinaintea duminecei mari se dau de pomană străchini. ȘEZ. III, 201. (Popular) Seara mare = ajunul crăciunului. Zi mare = zi de sărbătoare. Veniia, la dzile mare de rugă, Pafnutie la acea sfîntă mănăstire. DOSOFTEI, V. S. septembrie 27^v/1. Făce leturghii la dzile mari și iordan la boboteadză. NECULCE, L. 98, cf. POLIZU, LM. La zile mari, ca să li ticnească veselia, împârțeau bucățica de pîne cu orfanii, cu văduvele și cu alți nevoieși. CREANGĂ, A. 152, cf. 10. Nădăjduiesc, la asemena zi mare, să mă-ndrepte cătră un gînd bun. SADOVEANU, O. IX, 46. Să-mi fie de zile mari. HODOȘ, P. P. 55. (E x p r.) De zile mari = deosebit, solemn, excepțional. Doliu mare = doliu solemn, manifestat prin îmbrăcăminte de culoare neagră, purtat mai ales de femei la moartea unei rude foarte apropiate. Cornelia era în doliu mare, întristată, de sus pînă jos cu crep negru. CĂLINESCU, S. 174. (Popular) Prînzul (cel) mare = a doua masă pe care o iau țăranii aflați la muncă, în cursul verii; masa principală de la amiază; timpul zilei cînd se ia această masă. Iepele fiind hrănite și odihnite bine, pe la prînzul cel mare i-au pus în Piatră. CREANGĂ, P. 135. Te culci seara Și te scoli în prînzu mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 422. Drum mare sau drumul (cel) mare = drum principal, de largă circulație, care leagă localități importante. Iară într-alt chip de va lăsa drumul cel mare, tot negoțul ca să-și piardă. PRAV. 46. Să se facă o cișmea la un drum mare (a. 1767). URICARIUL, XVII, 57. Apoi, părinte, slujba mea e hoț la drumul mare. SADOVEANU, O. IX. 45. Călătoreau într-o caleașcă cu cai de poștă, ca să-i poată schimba des; de aceea țineau numai drumul cel mare. CAMIL PETRESCU, O. II, 18. Drumul mare-aș vămi. HODOȘ, P. P. 59, cf. 60. Strada (sau ulița) mare sau cea mare = nume dat în unele localități (din provincie) străzii (sau uliței) principale. Se vinde cu mezat o pivniță de zid boltită în orașul Focșani, pe ulița cea mare. CR (1833), 220¹/22. O caleașcă trecu în fuga cailor pe ulița mare. NEGRUZZI, S. I, 16. Vorbă mare = vorbă solemnă, hotărîtă, importantă (care angajează). Vorba mare să nu o zici. PANN, P. V. I, 14/3. Eminescu îi spusese totuși lui Creangă o vorbă mare. CĂLINESCU, I. C. 196, cf. ZANNE, P. III, 585. (Eliptic) Mare-ai mai vorbit-o dumneata. SBIERA, P. 20. Vorbe mari = a) cuvinte bombastice, promisiuni goale. Vedem că toți aceia care vorbe mari aruncă Numai banul îl vînează și cîștigul fără muncă. EMINESCU, O. I, 151; b) (rar) laude. COSTINESCU. ◊ E x p r. Lucru mare (și, învechit și popular, substantivat, n.) = lucru sau, p. ext., ființă de seamă, de valoare; (exclamativ) extraordinar, grozav. Aceasta încă iaste mare a nu osîndi alții, ce numai sineș. CORESI, EV. 18. Să ne învățăm, și ce lucru mare s-am lucra, să nu ne preînălțăm pentru acealea. id. ib. 19, cf. 29. Limba mic mădulariu-i și cu mari să făleaște. N. TEST. (1648), 178 ^r/19. Lucru mare, cumu-i laudă cronica leșească. M. COSTIN, LET. I², 278. Sv[î]nt[u]l Andrei îmvațâ pre sine de aceaste mari și d[u]mn[e]dzăești. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 178^v/3. Buna. . . învățătură, bune și mari lucrînd. . ., va dărui măriii-tale moștenire neclătită și lăcaș nemutat. biblia (1688), [prefață] 8/53. De s-ar tîmpla și primejdie, n-ar fi lucru mare. NECULCE, L. 237. Mi-ai scris că ai să-mi spui un lucru mare. NEGRUZZI, S. I, 18. S-o-ncerca s-arate că n-ai fost vrun lucru mare, C-ai fost om cum sînt și dînșii. EMINESCU, O. I, 134. Sclipeau în fața soarelui ca cine știe ce lucru mare. ISPIRESCU, L. 38. Că oftatu-i lucru mare Și e bun la supărare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 219. Mare lucru = a) lucru care impresionează sau deșteaptă mirare. Mare lucru și prea slăvită iaste a Domnului nostru de oameni iubire. CORESI, EV. 31, cf. 89; b) (În construcții negative) lucru care nu reprezintă nimic de seamă, care reprezintă prea puțin, care este nesemnificativ. Se înțelege, toate acestea nu sînt mare lucru, dar, în sfîrșit, tot sînt ceva. GHEREA, ST. CR. ii, 39. Nu prea văzură nici unii, nici alții mare lucru. CAMIL PETRESCU, O. III, 175. În felul cum se făceau studiile lexicale, nici nu era mare lucru de spus despre cuvintele importante. GRAUR, F. L. 5; c) (În construcții negative, dă contextului valoare afirmativă, și invers) n-aș crede să (nu).. . Cf. ANON. CAR. Iată că i se înfățișă un om bătrîn. . . mare lucru să nu fi fost un năzdrăvan. GANE, N. III, 15. Asta-i o treabă foarte grea; și mare lucru să fie ca s-o putem noi scoate la capăt. CREANGĂ, P. 157, cf. 187. Mare lucru să fi scăpat vreunul pînă la margine. SADOVEANU, O. X, 89. (Rar) Cît un lucru mare = cît nu se poate spune, foarte mult. Era vesel împăratul pentru aceasta, cît un lucru mare. ISPIRESCU, L. 39. (Rar) A avea mari cuvinte să... (sau a ...) – a avea motive puternice, întemeiate să. . . Boierii însă tremurau; ei aveau două mari cuvinte a fi îngrijiți, știau că norodul îi urăște și pre domn că nu-i iubește. NEGRUZZI, S. I, 142. ♦ Uimitor, extraordinar, impresionant. Cel ce feace ciude mari urul, că în veacu e meserearea lui. PSALT. 283. Sfinții lui ucenici și apostoli. . . seamne mari și ciudese făcură. CORESI, EV. 50. Că pentru noi, multe și mari minuni fapt-au. id. ib. 64, cf. 65. O minunea mare și prea slăvită ciudă (cca 1633). GCR I, 84/35. Minuni mare, de-au vădzut tot omul. DOSOFTEI, PS. 257/10, cf. id. V. S. octombrie 92^v/15. Însuși împăratul cu sfetnicii săi, văzînd această mare minune, grozav s-au spăriet. CREANGĂ, P. 85. Mergînd ei o bucată înainte, Harap Alb vede altă drăcărie și mai mare. id. ib. 241. * E x p r. Mare minune (sau, învechit, ciudă) sau minune mare = a) (cu valoare de exclamație) exprimă uimire, admirație etc. O, mare ciudă! Numai cîtu-și aduse aminte cel fecior curvari de pocanie, e părintele aciia-și tinse iubirea sa de oameni. CORESI, EV. 29. Mare minune!. . . Da bine, cum de vă găsiți amândoi în catrințe? ALECSANDRI, T. I, 269. Și atunci, minune mare! numai iacă au și început a curge furnicele cu droaia. CREANGĂ, P. 264; b) (regional, cu valoare de superlativ) foarte frumos (sau bun etc.). Șorț cu flori, minune mare. COȘBUC, P. I, 103. Mare minune să (nu)... = ar fi de mirare să (nu). . . , n-aș crede să (nu). . . ♦ Categoric, hotărît, precis. Dintr-ambe părțile cuvînt mare și poruncă tare se făcu ca olacuri cu cărți în toate părțile. . . să se trimață. CANTEMIR, IST. 27. Măria-sa.. . au trimis la noi cu poruncă mare pre duhovnicul lui. ANTIM, P. XXIII. ♦ Grav, serios. Mare păcatu preemimu și multu greșimu. COD. VOR. 122/25. Nevinovat voi fi și mă curățescu de păcate mari. PSALT. 32, cf. 10. Blămu Mihaile, giudecătoriu, să vedem muncile cele marile (a. 1580). CUV. D. BĂTR. II, 344/13. Să nu zicem noi că mare greșeală au greșit noao vecinii. CORESI, EV. 47. Spărgîndu-i cu chinul cela marele, ucigîndu-i cu uciderile cealea ce n-au moarte (cca 1600). CUV. D. BĂTR. II, 229/19. Cela ce va fura furtușag mare. . . să-l spăndzure. PRAV. 34, cf. 51. Certarea celuia ce îmblă cu bani răi iaste mai mare cîndu-l vor ști c-au îmblat de mai multe ori. ib. 79, cf. 229. Feace ca mai mare răutăți, dosoftei, v. s. noiembrie 174^r/2. Neculai vodă fâce niște răutăți mare în țara Muntenească, în boieri. NECULCE, l. 283. Orice pornire împotriva unuia dintre-aceste două adevăruri poate să-ți aducă mare vătămare. MARCOVICI, D. 7/20. Adevărat, mare nebunie este aceasta, noi însă trebuie să avem milă. DRĂGHICI, R. 6/26, cf. 3/19. Ah! Cînd cineva iubește, cu ce milă și-ndurare Uită, iartă și împacă greșeala oricît de mare. CONACHI, P. 80, cf. 81, 265. Ele judicau asemenea în pricinile de vini mari politice. BĂLCESCU, M. V. 10. Judecind, deosebirea nu e atît de mare. NEGRUZZI, S. I, 210, cf. PONTBRIANT, D. Fărămături, blide aruncate în toate părțile, cofăielul de vin răsturnat, ticăloșie mare! CREANGĂ, P. 11, cf. 202. Avem să dăm peste o primejdie mare. ISPIRESCU, L. 6, cf. 11. Făcuse o mare greșeală, de a-și arăta prea pe față pofta de domnie. CAMIL PETRESCU, O. III, 192. Copilaș fără sălaș, Mare răutate-a dat, De pe tine te-a-ngropat. JARNIK-BÎRSEANU, D. 198, cf. 151, 172, 503. Din petece căptușeală, Mare greșeală. ZANNE, P. IV, 293. Deosebit, ales, distins. Mare e slava lui. PSALT. 34. Întru o sfîntă besearecă a lui puse-l, cu mare cinste. CORESI, EV. 98, cf. 90. Mearse de-l deșteptă și-l duse în casă-ș cu ci[n]ste mare. MOXA, ap. GCR I, 61/16. Va veni. . . cu slavă mare. VARLAAM, ap. GCR I, 104/36, cf. DOSOFTEI, PS. 57/5. Măriia ta ești vreadnic de multe și mari laude. BIBLIA (1688), [prefață] 8/37. O frumusețe. . . are mai mare slavă. ANTIM, ap. GCR II, 8/8. Ziua începerii anului nou este totdeauna de mare cuviință. MARCOVICI, D. 2/20. Îl primi în cetate cu mare țirmonie. GORJAN, H. I, 2/28. Solii. . . fură bine dăruiți și trimiși înapoi cu mare cinste. BĂLCESCU, M. V. 413. Apoi peste două zile o îngropară cu cinste mare. CREANGĂ, P. 16. Zîna se purtă cu mare bună-cuviință și vorbi astfel, încît robi toate inimile. ISPIRESCU, L. 39. Mare ținută = îmbrăcăminte sau uniformă destinată pentru anumite solemnități, DICȚ. ♦ (Despre ospețe, serbări) Plin de strălucire; bogat, fastuos, pompos. S-au apucat de au făcut mare și frumoasă nuntă. , l. 69. Are obiceiu vel comis de face și masă mare la o samă din boierii cei poftiți de dînsul. GHEORGACHI, LET. III, 317/21. Pune la cale să ne gătească un ospăț, căci mîne dau masă mare boierilor. NEGRUZZI, S. I, 147. Vezi o masă mare-ntinsă cu făclii prea luminate. EMINESCU, O. I, 85. Coborau haiducii la pas liniștit, cîntînd, parcă veneau la masă mare. GANE, N. I, 161. Împăratul făcu un ospăț foarte mare în cinstea nepotu-său. CREANGĂ, P. 231. Mesele mari cu musafiri. CAMIL PETRESCU, O. II, 111. Aceleași afișe ca altădată: Mare bal, mare, 2 lei intrarea. BARBU, Ș. N. 12. Să facă un ospăț mare. . . de la care să nu lipsească nici o zînă. RETEGANUL, P. II, 14. 2. Cu calități excepționale; ilustru, celebru, renumit. Deaci strigară grăindu: mare e Arrtemida. COD. VOR. 10/14, cf. CORESI, EV. 74. Cei mai mulți și cei mai mari și mai credincioși dascăli dzic. PRAV. 213. Au fost izvodite de cărtulari mari și înțelegători de carte grecească. N. TEST. (1648), [prefață] 5^r/19. Pentru ruga svinților celora ce-au fost dintăiu patriarși mai mari (a. 1669). GCR I, 186/21. Ficior de părinți oameni mare și luminați. DOSOFTEI, V. S. octombrie 91^r/9, cf. BIBLIA (1688), [prefață] 6/46. Murat. . . unul dintre cei mai mari împărați otomani. VĂCĂRESCU, IST. 252. Adese cînd un vers și mai ales un emistih. . . coprinde o sentință întreagă sau o axiomă, este demn de cei mai mari maeștri. HELIADE, O. II, 145. Numele bărbaților celor mari este scump și drag în tot pămîntul. CR (1833), 134²/42. Vede deopotrivă, făr-de nici o însemnare, Ori murind o păsărică, ori căzînd un irou mare. CONACHI, P. 262. Mircea cel Bătrîn, unul din cei mai mari și mai vestiți voievozi ai noștri. BĂLCESCU, M. V. 8, cf. 25, PONTBRIAN,T D. Numele m-a făcut pe mine mare, sau eu pe dînsul? GANE, N. I, 16. A fost odată un împărat mare. ISPIRESCU, L. 1. Artist cu nume mare. GHEREA, ST. CR. II, 89. Dintre marii creatori în roman, cel mai plăcut este Tolstoi. IBRĂILEANU, S. L. 65. Acel Ion Creangă. . . A fost om mare, scriitor. SADOVEANU, E. 103. ◊ (Ca epitet, înaintea unui nume propriu) În zilele marelui, de Dumnezeu luminat, arhiepiscopului Ghenadie. CORESI, EV. 1, cf. 66. Iară marele Vasilie grăiește. . . (a. 1640). GCR I, 89/5. Marele împărat Justiniian. PRAV. 134, cf. EUSTRATIE, PRAV. 10/11. Marele Constandin. . . n-au vrut să se laude. BIBLIA (1688), [prefață] 8/39. Că zice marele Pavel. . . ANTIM, P. XXVII, cf. LB. Marele Nefton. CONACHI, P. 276. Adusă de marele Traian în Dacia. . . , colonia romană. . . ajunse într-o stare foarte înfloritoare. BĂLCESCU, M. V. 6. Frumoasa fată A marelui Ben-Omar, califul din Bagdad. COȘBUC, B. 14. Viața marelui nostru poet Eminescu a fost nefericită și scurtă. SADOVEANU, E. 75. (încomponențaunor nume proprii, decarese leagă prin „cel”) În zilele lu Constandin cela Marele, împărat creștinesc. CORESI, EV. 182. Alexandru cel Mare. COSTINESCU, cf. LM. Eram mic cînd mă luă Ștefan cel Mare în desaga de la oblincul șeii. DELAVRANCEA, O. II, 246. ♦ Plin de generozitate, de bunătate, de noblețe. Celui cu suflet mare și de la nepriiateni îi iaste drag adevărul a-l priimi. ȚICHINDEAL, F. 75/27. * o asăminea de sine înfrînare vă va face mari la suflet. DRĂGHICI, R. 110/14. ♦ (Determinînd numele lui Dumnezeu sau o însușire a divinității, de obicei în construcții exclamative, și purtînd accentul în frază) Atotputernic. Mare e Domnul nostru. PSALT. HUR. 123^v/6. Mare e Domnul și lăudatu foarte. PSALT. 91, cf. 153, 204. Domnezeu mare-i și împreună cu toți sfenții (a. 1619). GCR I, 55/18. Omule! nu undi marea lui Dumnezeu adîncime, Ci în inimă-ți te-ntoarce și vezi a ta însușime! CONACHI, P. 274, cf. 272. Bun e Dumnezeu și mare! ALECSANDRI, P. II, 23. Mare-i Dumnezeu și meșteru-i dracul!.. . Vom putea veni de hac și spînului celuia. CREANGĂ, P. 213. Doar mare-i Cel de sus! S-or sfîrși ele și aceste de la o vreme. id. ib. 220, cf.19, 212. Mare-i Dumnezeu! GALACTION, O. 295. * (Prin sinecdocă) Smeriți-vă suptu mînra ceaea marea a lu D[um]n[e]dzeu. COD. VOR. 164/8. ♦ Întemeiat; evident. Aveai dreptate prea mare să fii atît de mîhnit. GORJAN, H. I, 6/22. Cîte spune sînt o frumoasă poveste, dar mare minciună. NEGRUZZI, S. I, 250. Și unde n-am mai încălecat și pe-o căpșună și v-am spus, oameni buni, o mare și gogonată minciună. CREANGĂ, P. 34. Razele de pîngă soare Și dreptatea mea cea mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 257. ♦ Ieșit din comun; deosebit. Mare lăudăros și trufaș. CORESI, EV. 19. Dragostea argintului mare neputință iaste și pagubă sufletului. id. ib. 52, cf. 59, 63, 85. Măritu să fii, Doamne. . .. Ce mi-ai dat izbîndă și virtute mare. DOSOFTEI, PS. 56/1. Vedem neamul omenesc. . . la mare negriji aflîndu-să, necunoscîndu-și blagorodnia și cinstea lui. BIBLIA (1688), [prefață] 3/21. Știindu-l pre Brîncoveanul mare neprieten. . ., au început și el a să agiunge cu creștinii. NECULCE, L. 209. Nifon au fost mare prieten cu Radul V. ȘINCAI, HR. II, 113/36. La acest bal să afla. . . o mulțime de dame frumoase. . . , îmbrăcate cu cea mai mare eleganță. CR (1833), 19²/30. Mare mîncător. POLIZU. Căpitanul. . . batâ-l norocu, că mare nostimior mai era! ALECSANDRI, T. 70, cf. 138. Mare gură-cască! LM. Mă, da drept să-ți spun, că mare nătărău mai ești. CREANGĂ, P. 45. Mai mare strălucire și gingășie. . . nu se mai văzuse. ISPIRESCU, L. 38, cf. 39. Marea înzestrare auditivă a lui Caragiale a fost una din rădăcinile artei lui. VIANU, S. 114. Ion Cîmpineanu era un mare dezamăgit. CAMIL PETRESCU, O. III, 192. Capacitatea de luptă a activului este cu atît mai mare, cu cît comitetele de partid se îngrijesc mai bine de educarea lui marxist-leninistă. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2805, cf. ALR I 11/357. ♦ L o c. adv. Cu mare greu (sau greutate) = cu dificultăți deosebite, foarte anevoie. Au obosit, pînă ce cu mare greutate au găsit o fîntînă. DRĂGHICI, R. 40/9. Mai merge el cît mai merge, pînă ce cu mare greu găsește drumul. CREANGĂ, P. 47. Se porni tot într-o fugă spre deal și se sui cu mare greu pe dînsul. MARIAN, O. I, 160. (Mold.) Cu mare ce = cu dificultăți deosebite; p. e x t. în sfîrșit, în cele din urmă. După multă trudă, cu mare ce hălăduiesc de deschid ușa. CREANGĂ, P. 256. Văzînd Scaraoschi că-l fac chisoagâ de tot, a răcnit cu mare ce din punguliță. FURTUNĂ, V. 15. ♦ (Adverbial, învechit și popular, servește la formarea superlativului) Era în iadu plîngeri mare vîrtoase (a. 1580). CUV. D. BĂTR. II, 316/16. Și prin cea urdie, Dragă, o să fie, Mare mult. omor! ALECSANDRI, P. I, 54. Mare bun suflet de om îi. id. T. 215. Măi, că mare nu știu cum îs boierii ieșeni! id. ib. 455, cf. 909. Mare mult bine ne-ați făcut. T. POPOVICI, SE. 178, cf. 87. Mare bucuros le-ajut. ALR II 3694/551. Însuratul de tînăr și mîncarea de dimineață mare bine prinde. ZANNE, P. IV, 398. 3. Care ocupă un loc de frunte într-o ierarhie ; cu vază. Cine va vrea să fie mare între voi, să fie voao slugă. CORESI, EV. 86, cf. 15, 37. Deci o luo peatra patriarhul cel mare (a. 1600). CUV. D. BĂTR. II, 43/19. Cela ce va fi domn și nu va avea alt domn mai mare asupra lui. PRAV. 49, cf. 184. Nu iaste sluga mai mare decît domnu-său, nece solul mai mare decît cela ce l-au trimis pre el. N. TEST. (1648), 124^r/23. Și-l rădicară boiarii cei mare, să-l ducă în palatele împărătești. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 130^r/32. Birui Pătru vodă pre cazaci și-i sili de i-au dat pre cine avură mai mare. N. COSTIN, L. 561. Poți să agiungi să fii om mare, și ce mi-i face pre mine atunce? NECULCE, L. 24. Fiind măria sa îndemnat de niște obraze mari bisericești și mirenești. ANTIM, P. XXIII. Se scrie de la Petersburg că prinșii, 12 turci mari, carii să aflară în garnizonul Varnei, s-au adus acolo. AR (1829), 65²/4. Ca să șadă la masă tocmai ca un om mare cu multe feliuri de bucate, au luat și cîteva nuci din copaciul cocos. DRĂGHICI, R. 79/23. Însă pînă a ajunge în stepina acea mare, Cîte munci, cîte necazuri. CONACHI, P. 82. Sașa mea, urmă moșneagul, e damă mare, am măritat-o după un cinovnic. NEGRUZZI, S. I, 59, cf. 72, 248. Cine-i slab, vrea a fi tare, Cine-i mic, vrea a fi mare. ALECSANDRI, P. II, 107. Șădea într-o chiliuțâ din casele unui boieri mare. EMINESCU, N. 57. Cucurigu! boieri mari, Dați punguța cu doi bani. CREANGĂ, P. 65, cf. 332. Dintre proprietarii mari și chiar dintre cei mijlocii, foarte puțini își cultivă singuri domeniile. CARAGIALE, O. V, 169. Își luă ziua bună. . . de la toți boierii cei mari și cei mici. ISPIRESCU, L. 4, cf. 41. Tot oaspeți rari, Tot crai și crăiese mari. COȘBUC, B. 21. Și s-au stins. . . cu toții, boieri mari și mici, bătrîni și tineri, pînă la unul. DELAVRANCEA, O. II, 14. Dar fata de gazdă mare Tot cu mîna la parale. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 438, cf. ZANNE, P. I, 29, III, 421. ◊ (În contexte figurate) Dorul lui e mare domn. JARNIK-BÎRSEANU, D. 126. ◊ Marea burghezie v. b u r g h e z i e. Mare putere v. p u t e r e. ♦ Expr. A se ține mare = a fi mîndru, semeț, fudul. Iară cine iaste întru noi mai bun de alalți să nu se ție mare și să nu se prea înalțe. CORESI, EV. 93, cf. 200. Oamenii cei aleși. . . bagă în samă și pre cei săraci, de nu să țin mare de dînșii. DOSOFTEI, PS. 91/15. Iar de-i vrea să-l robești l-amor, cît poți te ține mare, Nu-l băga în seamă de loc. PANN, E. III, 22/1, cf. ȘĂINENU, D. U., ZANNE, P. IV, 438, ALR II 2674/762. (Substantivat) A trage (sau a călca) a mare sau (neobișnuit) a o lua pe mare = a-și da importanță; a căuta să ajungă pe cei sus-puși. Așa!... Vrea să zică acum o iei pe mare! Te fudulești cu neamurile! GANE, N. III, 38, cf. TDRG. Calcă tot a mare. ZANNE, P. II, 511, cf. IV, 438. La mai mare, urare adresată unei persoane care a fost avansată în grad. Numele d-tale? – Bombeanu, ofițer de artilerie. – Și la mai mare. ALECSANDRI, ap. TDRG. Mare (și) tare sau tare și mare = foarte puternic, extrem de influent (prin funcția pe care o deține). Neamul lui toți era „tari și mari”, cine de capul lui, cum vre, așe făce. NECULCE, L. 171. Rămîind Neculachi mare și tare la Poartă (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 264/35. Nu să cade să paț eu rău lingă tine, fiind tu mare și tare. ALEXANDRIA, 78/14. Vei ajunge și tu odată mare și tare, îi căuta să judeci lucrurile de-a fir-a-păr și vei crede celor asupriți și năcăjiți. CREANGĂ, P. 223, cf. ȘĂINEANU, D. U., SRiERA, p. 111. (Cu parafrazarea expresiei) Azi tare, mine mare, Poimine pe spinare. ZANNE, P. IV, 437. A fi (sau a umbla) cu capul mare sau a fi cap mare sau mare de cap = a) a avea păreri foarte bune despre sine, a se crede grozav, a fi încrezut. Cf. ZANNE, P. II, 52; b) a fi încăpățînat, id. ib. (Regional) A se face mare pe ceva (sau pe cineva) = a face pe stăpînul (unui lucru), a face pe superiorul (cuiva). Cf. CIAUȘANU, V. 178. ◊ (Precedînd denumiri de dregători din trecut, arată treapta cea mai înaltă a dregătoriei respective) Al nostru cinstit și diregătur jupan Mîrzea, marelea spăt[ar] (cca 1609). CUV. D. BĂTR. I, 174/5. Marele căminar, marele comis, marele hatman, marele postelnic, marele spătar (a. 1828). BUL. COM. IST. IX, 167. Călărime sub comanda marelui paharnic. BĂLCESCU, M. V. 591, cf. 592, L.M. Eră biv-vel-vistier, dar fu făcut în curînd mare logofăt. IORGA, L. II, 120. La 1465 era câmaraș și mare vameș al Moldovei un oarecare italian. N. A. BOGDAN, C . M. 26. Adormi duman și te trezești mare ban. ZANNE, P. II, 471. (Rar, urmînd denumirea de dregători) Iar preste toată oastea. . . era hatman mare Mardoni. HERODOT (1645), 386. ◊ (Substantivat) Știți că judele limbilor despune el și marii despun ei. TETRAEV. (1574), Voi știți că domnii lumiei domnesc și marii au puteare. CORESI, EV. 86, cf. 345. Atunce cei mai mic[i] vor putea sta împrotiva celor mai mari. PRAV. 115. Luatu-te-am den staulul oilor și te-am făcut numit după numele celor mari carii sînt pre pămînt. BIBLIA (1688), [prefață] 6/43. Cu cît este lucru cinsteș și de obște, cu atîta mai de folos domnilor și celor mari. N. COSTIN, ap. GCR II, 10/4. O, ce ciudă, cît mă mir D-al celor mari caractir. MUMULEANU, ap. GCR II, 247/19. Cu fața între mari ieșim. PANN, H. 73/1. Și cel mic și cel mai mare. . . Ca praful se șterge dintr-o suflare. CONACHI, P. 272. Să n-ai a face cu cei mari. NEGRUZZI, S. I, 248. Împrejur cei mari ai țării și ai sfatului s-adună. EMINESCU, O. I, 165. Cînd dai marilor putere, Nu le dai nici o plăcere. MACEDONSKI, O. I, 40. Congresele și. . . întrunirile. . . la care iau parte cei mari. ULIERU, C. 72. (E x p r.) A face pe marele = a-și da importanță, a se considera sus-pus. Cf. POLIZU, BARCIANU. ♦ De rang înalt, de familie bună; nobil. Să minuna de mine cum eram de oameni mare si de-a hirea. DOSOFTEI. V. S. noiembrie152^v/29. Acolo muiare mare (f e m e i e d e n e a m B 1938, 387) . . . opri pre el să mînînce pîine. BIBLIA (1688), 267²/12. De se trag din neam mare, Asta e o-ntîmplare. ALEXANDRESCU, M. 321. A fost odată ca-n povești, A fost ca niciodată, Din rude mari împărătești O prea frumoasă fată. EMINESCU, O. I, 167. De naștere înaltă, purtînd un nume mare. MACEDONSKI, O. I, 260. Între acești boieri nedregători întílnim nume mari din Moldova. XENOPOL, I. R. III, 169. Cînd voi sta de-a fărmeca, Nu farmec din vița ta. . . Și farmec din viță mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 270. Se numără de neam mare, Dar cinste de catîr are. ZANNE, P. IV, 486, cf. 575. ♦ (Ca determinant pe lingă substantive nume de rudenie, indică un grad de rudenie apropiat) Văr mare¹ = văr primar, v. p r i m a r. Unchi (sau lele) mare = fratele (sau sora) tatălui sau a(l) mamei, în raport cu copiii acestora. Cf. TDRG. Socru (sau soacră) mare = nume dat (în ziua căsătoriei a doi tineri) tatălui (sau mamei) mirelui. Iată craiul, socru mare, rezemat în jilț cu spată. EMINESCU, O. I, 85. Văzutu-s-a crescînd în zări Rădvan cu mire, cu nănași, Cu socrii mari și cu nuntași. COȘBUC, P. I, 56. Nun (sau nună) mare = fiecare dintre cele două persoane care asistă ca martori principali la săvîrșirea unei cununii religioase. Socrul roagă-n capul mesei să poftească să se pună Nunul mare. EMINESCU, I, 85. După cununie, pe cînd toți sînt în culmea veseliei la masă, nunu mare ridică un toast pentru viitorul finilor. CARAGIALE, O. IV, 239. La dreapta mirelui vine nunul cel mare. MARIAN, NU. 498. 4. (Substantivat; la comparativ, de obicei urmat de un adj. pos.) Superior ierarhic al unei persoane, considerat în raport cu aceasta. Spui domnietale ca mai marele miiu de ce-am înțeles și eu (a. 1521). HURMUZAKI, XI, 843. Cela ce va face greșeală cu învățătura mai marelui său nu să cheamă să fie făcut greșeală cu înșelăciune. PRAV. 252. Iar noi nici mai marilor noștri. . . nu le dăm căzuta cinste. ANTIM, P. 22. De le-ar veni vro scîrbă de la mai marii lor. MUSTE, LET. III, 65/3. Ca unui mai mare o să-ți dau slăvire, Și vitejiii tale o s-aduc jertvire. PANN, E. II, 106/17, cf. id. P. V. II, 55/4. Mai marii lui, văzîndu-l că și-a făcut datoria de ostaș, l-au slobozit din oaste cu arme cu tot. CREANGĂ, P. 297, cf. TDRG. A luat poziție de drepți dinaintea mai marilor, așa cum se ia la armată. PAS, II, 24. Cu mai marele tău, calul nu-ți alerga. ZANNE, P. IV, 429, cf. 431. 5. (Cu valoare de superlativ; adesea substantivat) (Persoană) care ocupă cel mai înalt loc într-o anumită ierarhie, care are funcția de conducător, de șef (suprem). Și fiul omenesc vîndut să fie mai marilor preoți și cărtulari. TETRAEV. (1574), 234. Batjocorit a fi de bătrîni și de mai marii preuți și de cărtulari. CORESI, EV. cf. 85. Răspunse mai marele săborului.id. ib. 405, cf. 380. Cotul sting de se va clăt[i], judecătoriu veri ieși sau mai mare prespre alalții. PARACLIS (1639), 261, cf. 257, 258. Mai marele ce va fi cap între mai multe soții. PRAV. 273, cf. 298. Mai marii acelui loc vor face milostenie feciorilor lui. ib. 291. Și adună pre toți mai marii popilor și cărtularii. N. TEST. (1648), 4^r/15, cf. 56^v/12. Cuvîntul lui D[a]v[i]d dat mai marelui cîntătorilor (a. 1651). GCR I, 154/7, cf. 170/31, ST. LEX. 150/2. Era mai mare arhimandritul și pre o sfîntă mănăstire de călugărițe. DOSOFTEI, V. S. septembrie 22^v/4, cf. 15^r/21. Au făcut ceată cu toți mai marii și eu cu dînsul. id. ib. 30^r/32. Stătu tot Rîmul și olatele de au giurat cu Brut, ca să nu mai sufără crai peste înși mai mare. N. COSTIN, L. 102. Atunce au scos mai marii Bugeagului și ei văcărit. NECULCE, L. 307. Cornelie, mai marele polcurilor ce le chema pretoriane . . . , rău i-au bătut. CANTEMIR, HR. 79. Mai marele orașului. MINEIUL (1776), 130^v2/16, cf. LET. III², 225. Mai marele bulgarilor, de multe ori pierzînd războiul. . . , făcu pace. MAIOR, IST. 198/15. Știu că fiind mai mare peste oștile mele, cum ai văzut că m-au biruit, m-ai lăsat. NEGRUZZI, S. I, 141. Au fost poftiți. . . mai marii orașelor și alte fețe cinstite. CREANGĂ, P. 231. Vru să cerce pînă unde merge priceperea și istețimea lui Joe, ca un mai marele zeilor. ISPIRESCU, L. 86. Părinte al nostru, tu Saturniene, Mai mare peste toți stăpînitorii. MURNU, O. 2, cf. 9, ȘĂINEANU, D. U. Cînd m-am înfățișat cu jalba și cu recomandație la mai marele detașărilor, el m-a primit cu vădită silă. I. BOTEZ, B. I, 244. Am auzit odată că mai marii Se sărutau la chef cu lăutarii. ARGHEZI, C. O. 165. Mai marii aveau să hotărască de soarta tuturora. PAS, Z. I, 120. Aici poposeau să-și răsfețe Sluțenia firii, gingașele fețe Ale mai marilor Împovărați de slăvi și steme. DEȘLIU, G. 37. Lupul acesta s-au întîmplat că era mai marele, adecă căpitanul tuturor lupilor. SBIERA, P. 58. Se oprește acolo cu o poroncă de la mai marele țărei. ȘEZ. IV, 2. În ziua balului rugă pe mai marele curții s-o lase și pe ea la bal. MERA, L. B. 190. Mai mare peste mai mici Și staroste de calici, se spune despre cei ce se mîndresc prea mult cu o slujbă mică. ZANNE, P. IV, 633. ♦ (Învechit) Strămoș, înaintaș. Toate vîrstele și toți robii și slobozii, proștii și voinicii, mai marii și începătorii. . . toți împreună întoarsemu-ne și netrebnici fum. CORESI, EV. 286. Întreabă pre părintele tău, și-ț va răspunde ție mai marii tăi. EUSTRATIE, PRAV. 2/11. Atunci își pierdu viața și raționistul Ștefan Șincai (unul din mai marii istoricului Georgie Șincai). BARIȚIU, P. A. I, 255. Pl.: mari și (învechit) mare. – Și: (regional) măre (ALR II 2640/2), mire (VICIU, GL., PASCU, C. 210) adj. – Probabil lat. mas, maris.

Man lebt nur einmal in der Welt (germ. „Trăim numai o dată în lume”) – altă cunoscută expresie creată de Goethe, în piesa Clavigo (act. I, sc. 1). Clavigo, arhivarul regelui Spaniei, regretă că a părăsit-o pe Maria, căci n-o poate uita. Prietenul său Carlos îi răspunde să nu-și piardă capul, nu trebuie să irosim prea mult timp cu femeile, omul trăiește o singură dată! Această vorbă a lui Goethe a căpătat o largă circulație pretutindeni, întrucît se potrivește în foarte multe și diferite împrejurări: stimulent în muncă, impuls în dragoste, consolare în nenorocire etc... E corespondentul cult și literar al zicalei populare: „O viață are omul!” LIT.

limbă s.f. A I 1 (anat.) elice, pendulă, șubă. Limba are rol important în perceperea gustului, în procesul de masticație și de deglutiție a alimentelor, iar la om și în articularea sunetelor. 2 (med.) limbă cerebriformă = limbă plicaturată, limbă scrotală. Limba cerebriformă este o boală caracterizată prin îngroșarea limbii, a cărei față dorsală se acoperă cu numeroase pliuri transversale neregulate; limbă plicaturată = limbă cerebriformă, limbă scrotală; limbă scrotală = limbă cerebriformă, limbă plicaturată. 3 (anat.; reg.; și, art.), limba beregatei v. Luetă. Omușor. Omușorul gâtlejului (v. omușor). Uvulă. BI (lingv.) 1 idiom, sistem lingvistic, glosie, <înv. și pop.> vorbă. Româna este o limbă romanică. Latina este o limbă moartă. 2 limbă-bază limbă de bază, limbă-mamă. Limba-bază este limba din care provin limbile aceleiași familii sau ale aceluiași grup genealogic de limbi; limbă comună = koine, limbă obștească. Limba comună este varianta unei limbi care servește comunicării între vorbitori de dialecte sau de graiuri diferite; limbă curentă = limbă de conversație = vorbire cotidiană, vorbire curentă, vorbire obișnuită, vorbire zilnică, <înv. și pop. > vorbă comună, vorbă de obște, vorbă de rând, vorbă de toate zilele limbă de toate zilele, vorbire de toate zilele. Limba curentă este aspectul limbii obișnuit în relațiile dintre oameni. Folosește acest termen cu sensul său din limba curentă; limbă de bază = limbă-bază, limbă-mamă; limbă de lemn = limbaj de lemn; limbă de stat = limbă oficială = <înv.> limbă oficioasă. Limba de stat este limba utilizată în administrația unui stat și în instituțiile acestuia; limbă internațională =limbă universală. Limba internațională este o limbă națională cu largă circulație în afara granițelor națiunii, care este folosită în mod oficial, mai ales în relațiile diplomatice; limbă literară = vorbire cultă, vorbire literară. Limba literară este aspectul cel mai corect și mai îngrijit al limbii unei comunități, codificat prin existența unor norme și consolidat prin scris; limbă-mamă = limbă-bază, limbă de bază; limbă maternă = limbă natală = <înv.> limba maicei, limba-mumă. Limba maternă este limba care se învață în primii ani ai copilăriei, de la părinți; limbă modernă = limbă vie. 0 limbă modernă este o limbă vorbită în zilele noastre sau într-o epocă apropiată de noi; limbă națională = <înv.> limba maicei patrie, limbă naționalicească. Limba națională este limba comună și unică a tuturor membrilor unei națiuni; limbă universală = limbă internațională; limbă populară = limbă vorbită = limbă vulgară = vorbire populară, vorbire dialectală, vorbire regională, <înv.> limbă a obștii, limbă a poporului, limbă poporală. Limba populară este aspectul limbii naționale propriu felului de a vorbi al poporului; limbă vie = limbă modernă; (rar) limbă obștească v. Koine. Limbă comună; (fam.) limbă de toate zilele v. Limbă curentă. Limbă de conversație. Vorbire cotidiană. Vorbire curentă. Vorbire obișnuită. Vorbire zilnică; (înv.) limbă a obștii = limbă a poporului = limbă poporală v. Limbă poporală. Limbă populară. Limbă vulgară. Vorbire populară; limbă naționalicească = (art.) limba maicei patrie v. Limbă națională; limbă oficioasă v. Limbă de stat. Limbă oficială; (art.) limba maicei = limba-mumă v. Limbă maternă. Limbă natală. 3 limbă ariană = limbă indo-ariană = limbă indo-iraniană = ariană (v. arian¹). Limba ariană se vorbește în prezent în India, Pakistan, Bangladesh, Nepal, Afghanistan, Sri Lanka; limbă armeană = armeană (v. armean²). Limba armeană aparține familiei de limbi indo-europene; limbă franceză = franceză (v. francez). Limba franceză este o limbă romanică; limbă germană = germană (v. german), < astăzi rar> nemțească (v. nemțesc). Vorbește destul de bine limba germană; limbă latină = latină, <înv.> latinească (v. latinesc), latinie. Limba latină este o limbă indo-europeanâ din grupul italic; limbă latină clasică = limbă latină literară = latină clasică, latină cultă, latină literară, latină savantă. Limba latină clasică era limba latină folosită în Imperiul Roman, mai ales în scris, de persoanele instruite; limbă latină populară = limbă latină vulgară = latină populară, latină vulgară, latină rustică, <înv.> latină poporană, limbă latină poporană, limbă latină rustică. Limba latină vulgară era limba latină folosită în toate provinciile Imperiului Roman de populația neinstruită; limbă macedoneană = macedoneană (v. macedonean), veche macedoneană (v. vechi²). Limba macedoneană este o limbă indo-europeană înrudită cu greaca veche, vorbită de vechii macedoneni; limbă maghiară = maghiară (v. maghiar), <înv. și reg.> ungurie. Limba maghiară face parte din familia limbilor fino-ugrice; limbă maldiviană = maldiviană. Limba maldiviană se vorbește în Maldive și în India; limbă neogreacă = limbă romaică greacă modernă (v. grec), neogreacă (v. neogrec), romaică. Limba neogreacă este limba greacă din perioada modernă, formată începând cu sec. al XVI-lea, care este diferită de greaca veche și de greaca bizantină; limbă occitană = limbă provensală = occitană, provensală. Limba provensala se vorbește în sudul Franței, în Spania și în Italia; limbă polonă = limbă poloneză = polonă (v. polon), poloneză (v. polonez); <înv. și pop.> limbă leșească. Limba poloneză face parte din familia limbilor slave, grupul occidental; limbă română = limbă românească = română (v. român), românească (v. românesc), <înv.> românie. Limba română este singura limbă romanică din aria sud-est europeană; limbă sanscrită = sanscrită (v. sanscrit), <înv.> limbă sanscritică. Limba sanscrită este vechea limbă indo-europeană din India, în care sunt redactate majoritatea operelor din literatura clasică a acestei țări; limbă sardă = sardă (v. sard). Limba sardă este o limbă romanică vorbită de sarzi; limbă sarmată = sarmată (v. sarmat). Limba sarmată este limba iraniană veche vorbită de sarmati; limbă sârbo-croată = sârbo-croată. Limba sârbo-croată este limba slavă vorbită de sârbi și de croați în fostul spațiu iugoslav; limbă siriană = siriană (v. sirian), <înv.> limbă sirienească. Limba siriană este o limbă din familia afro-asiatică, ramura semitică, de origine arabă, vorbită de sirieni; limbă slavă comună = slavă comună. Limba slavă comună este limba vorbită de slavi până la începutul sec. al IX-lea, înainte de a se despărți în limbi și dialecte; limbă slavă de cultură = limbă slavonă = slavă de cultură (v. slav), slavonă (v. slavon), slavonă bisericească (v. slavon), <înv.> limbă slavonească, limbă slovenească, slavonie, slovenie. Limba slavă de cultură a fost utilizată, în Evul Mediu, și în Țările Române, ca limbă liturgică și de cancelarie; limbă slavă veche = limbă veche slavă = paleoslavă, slavă veche (v. slav), veche slavă (v. vechi²), <astăzi rar> limbă slavică, <ieșit din uz> bulgară veche (v. bulgar), slavă bulgară (v. slav), slavă bulgărească (v. slav), slavă bisericească (v. slav), slavă veche bisericească (v. slav). Limba slavă veche este o limbă dispărută, de origine indo-europeană; limbă slovacă = slovacă (v. slovac). Limba slovacă face parte din familia limbilor slave, grupul occidental; limbă slovenă = slovenă (v. sloven). Limba slovenă face parte din familia limbilor slave, grupul meridional; limbă spaniolă = spaniolă (v. spaniol). Limba spaniolă este vorbită în Spania și în toate țările Americii Centrale și ale Americii de Sud, cu excepția Braziliei; limbă sumeriană = sumeriană. Limba sumeriană era scrisă cu litere cuneiforme; limbă tătară = tătară (v. tătar). Limba tătară face parte din familia altaică, ramura turcică de vest; limbă toharică toharică. Limba toharică este o limbă indo-europeană vorbită în Antichitate în Asia Centrală și cunoscută din texte scrise cu alfabet hindus, datând din secolele al V-lea-al VH-lea d.Hr.; limbă turcă = turcă (v. turc), turcească (v. turcesc). Limba turcă face parte din familia limbilor turcice; limbă vedică = sanscrită vedică, vedică. Vedele și comentariile vedice sunt scrise în limba vedică; (lapl.) limbi mon-khmere = limbi mon-khmerice; limbi mon-khmerice = limbi mon-khmere. Limbile mon-khmerice alcătuiesc familia de limbi din sud-estul Asiei, vorbite de khmerii din Cambodgia și de alte populații din Vietnam, Laos, Thailanda, Myanmar și din peninsula Malacca; limbi paleoasiatice = limbi paleosiberiene. Limbile paleoasiatice sunt limbile vorbite în Siberia, care nu pot fi grupate într-o familie comună; limbi paleosiberiene = limbi paleoasiatice; (astăzi rar) limbă slavică v. Limbă slavă veche. Limbă veche slavă. Paleoslavă. Slavă veche (v. slav). Veche slavă (v. vechi²); (înv. și pop.) limbă leșească v. Limbă polonă. Limbă poloneză. Polonă (v. polon). Poloneză (v. polonez); (înv.) limbă latină poporană = limbă latină rustică v. Latină populară. Latină vulgară. Limbă latină populară. Limbă latină vulgară; limbă sanscritică v. Limbă sanscrită. Sanscrită (v. sanscrit); limbă sirienească v. Limbă siriană. Siriană (v. sirian); limbă slavonească = limbă slovenească v. Limbă slavă de cultură. Limbă slavonă. Slavă de cultură (v. slav). Slavonă (v. slavon). 4 grai, limbaj, limbaj articulat, vorbire, vorbit¹, <înv. și reg.> vorbă, <înv.> voroavă, langaj. 5 (și limbă naturală) grai, limbaj, limbaj natural. 6 vorbă, vorbire, vorbit¹. Îl recunoaște după limbă. Are o limbă colorată. 7 (art.; fam.) limba șmecherilor = (înv.) limba cârâitorilor = limba hoțească v. Argou. 8 (înv.) v. Cuvânt. Item. Lexem. Termen. Vorbă. II 1 (înv. și pop.) v. Glas. Grai. Voce. 2 (înv.) limbă strâmbă v. Bârfe. Bârfeală. Bârfire. Bârfit¹. Calomnie. Calomniere. Cleveteală. Clevetire. Clevetit. Defăimare. Denigrare. Detractare. Detractie. Discreditare. Infamare. Ponegreală. Ponegrire. Șoaptă. Vituperare. Vituperație. Vorbă. Vorbă de rău. Vorbă rea. III 1 (adesea la pl. limbi; înv. și pop.) v. Neam. Popor. 2 (înv.) v. Iscoadă. Spion. 3 (arg.) v. Delator. Denunțător. Informator. Pârâtor. 4 (arg.) v. Adulator. Lingușitor. C I 1 (la ceasuri) arătător, manoș, mutatău, țaigăr, țărcălam. Limba ceasului indică ora zece. 2 (tehn.; la meliță) cuțit, bătător, condei, fofelniță, cordenci, limboi, lopată, lopătâc, lopățică, tocător. A cumpărat o nouă limbă la meliță. 3 (la cataramă; înv. și pop.) limburuș, limbuș. Limba este cuiul cataramei. 4 (art.; tehn.; la plug; pop.) limba cracilor = craci cu limbă (v. crac). Cu ajutorul limbii cracilor se reglează schimbătorul plugului. 5 (tehn.; pop.) v. Ivăr. încuietoare. Zăvor. 6 (la hădărag; reg.) v. îmblăciu. 7 (la fântână; reg.) v. Cumpănă. 8 (gosp.; reg.) v. Pilug. Pisălog. II 1 ascuțiș, lamă, lamină, pană, pânză, tăiș, custură, gură, leafa², plasă¹, tăiuș, <înv. și reg.> ascuțit¹, cuțitură, buză. Apucă securea de limbă. 2 (la ciocan; înv.) v. Pană. III (tehn.) 1 (la car, la căruță sau la sanie) furcă, pisc, cârlig, grui², popârțac², splină. De limbă se fixează proțapul. 2 (la car; reg.) v. Tânjală. 3 (la tânjala carului; reg.) v. Cătușă. Tanjăluță. IV (Muz.) 1 (la instrumente muzicale de suflat; rar) v. Ancie. Pană. 2 (la pian, orgă etc.; rar) v. Clapă. Tastă. Tușă¹. 3 (la instrumenele cu coarde; pop.) v. Tastieră. V 1 încălțător. Folosește o limbă pentru a-și pune pantofii. 2 (pesc.; la plasa de pescuit) gârlici, pridvor, tindă. 3 (pesc.) ureche, zâmboc. Limba este ciocul cârligului de undiță care reține peștele prins. 4 (art.; constr.; la acoperișul casei; reg.) limba-caprei v. Cătușă. Chingă. 5 (tehn.; la fierăstrău; reg.) v. Cheie. Cordar. Întinzător. Strună¹. 6 (înv.) v. Bară. Lingou. VI 1 (de obicei urmat de determ. introduse prin prep. „de”) bucată, fâșie, petic, sprânceană, <înv.> platoviță. I-a luat abuziv o limbă de teren. O limbă de pădure a fost tăiată. 2 (rar) v. Șuviță. 3 (rar) v. Fâșie. Panglică. Șuviță. D I (bot.) 1 (și, reg, limba-boului, limba-vecinei) Phyllocactus ackermanni; talpa-ursului (v. talpă), bostan, broască, palmă, stoletnic. 2 (art.) limba-boului = a Anchusa officinalis; miruță, otrățel, boroanță, iarbă-de-bou-sălbatică, limba-boului-cea-mică, roșii (v. roșu); b Anchusa italica; miruță, orcanetă; c Agave americana; agavă, haluz, roadă, săbor, spin; d (reg.) v. Boranță. Boranță-roșie. Limba-mielului. Otrățel (Borrago officinalis); e (reg.) v. Dragavei. Ștevie. Ștevie-creață (Rumex crispus); f (reg.) v. Limba-cerbului. Năvalnic (Scolopendrium vulgare); g (reg.) v. Limba-peștelui (Limonium vulgare); h (reg.) v. Pătlagină (Plantago major); i (reg.)v. Sică (Statice gmelini); limba-cerbului = a Scolopendrium vulgare; năvalnic, scolopendră², cerbar, ferigă, iarba-ciutei (v. iarbă), limar, limba-boului, limba-oii, limbariță, limba-vacii, limba-vecinei, podbal, razele-soarelui (v. rază), spasul-dracului (v. spas), spata-dracului (v. spată); b (reg.) v. Ferigă (Dryopteris filix-mas); c (reg.) v. Splină. Splină-de-aur (Chrysosplenium alternifolium); d (reg.) v. Turiță (Galium aparine); e (reg.) v. Unghia-ciutei (v. unghie¹) (Ceterach officinarum); limba-cucului = a Botrychium lunaria; colan, dragoste, iarba-dragostei (v. iarbă), limba-șarpelui, limbar, lunarie, <înv.>lunărică, lunăriță; b (reg.) v. Iarbă-mare (Stellaria holostea); c (reg.; și limba-căii) v. Otrățel (Cynoglossum officinale); d (reg.) v. Palma-Maicii-Domnului (v. palmă) (Orchis maculata); e (reg.) v. Palma-pământului (v. palmă) (Gymnadenia conopea); f (reg.) v. Poroinic (Orchis mascula); limba-mării = a Iberis semperflorens; lilicele (v. lilicea); b Iberis umbellata; iberis, lilicele (v. lilicea), limbușoară, omățăl, punga-ciobanului (v. pungă), saști, traista-ciobanului (v. traistă); limba-mielului = a Borrago officinalis; boranță, boranță-roșie, otrățel, alior, arăriel, arățel, laptele-câinelui v. (lapte), limba-boului, limba-câinelui, limba-mielușelului, mierea-ursului (v. miere); b (reg.) v. Otrățel (Cynoglossum officinale); limba-oii = a Cirsium canum; pălămidă¹; b (reg.) v. Limbariță (Alisma plantago-aquatica); c (reg.) v. Limba-cerbului. Năvalnic (Scolopendrium vulgare); d (reg.) v. Pătlagină (Plantago major); e (reg.) v. Pătlagină (Plantago gentianoides); f (reg.) v. Pătlagină. Pătlagină-bună. Pătlagină-mică. Pătlagină-moale (Plantago media); g (reg.) v. Pătlagină. Pătlagină-îngustă (Plantago lanceolata); limba-peștelui = a Limonium vulgare; limba-boului; b (reg.) v. Sică (Statice gmelini); limba-soacrei = Opuntia ficus-indica și Opuntia vulgaris; broască, opunția, palmă-cu-spini, stoletnic; limba-șarpelui = a Ophioglossum vulgatum; grăitoare-de-rău (v. grăitor); b Peucedanum latifolia; floarea-țigăncii (v. floare), leuștean-de-bahnă, leuștean-sălbatic, morcov-sălbatic; c (reg.) v. Ferigă (Dryopteris filix-mas); d (reg.) v. Limba-cucului (Botrychium lunaria); e (reg.) v. Pătlagină. Pătlagină-îngustă (Plantago lanceolata); f (reg.) v. Stupitul-cucului (v. stupit) (Cardamine pratensis); (reg.) limbă-de-piatră Pinguicula vulgaris și Pinguicula alpina; foaie-grasă, îngrășătoare; (art.) limba-apei v. a Broasca-apei (v. broască) (Potamogeton lucens); b Broscariță (Potamogeton natans); limba-bălții = limba-bălților v. a Limbariță (Alisma plantago-aquatica); b Pătlagină. Pătlagină-îngustă (Plantago lanceolata); limba-boierului v. Avrămeasă. Avrămească. Barba-boierului (v. barbă) (Ajuga laxmanni); limba-boului-cea-mică v. Limba-boului. Miruță. Otrățel (Anchusa officinalis); limba-broaștei v. a Iarba-broaștei (v. iarbă) (Hydrocharis morsus-ranae); b Limbariță (Alisma plantago-aquatica); c Pătlagină (Plantago major); d Pătlagină. Pătlagină-îngustă (Plantago lanceolata); limba-câinelui v. a Otrățel (Cynoglossum officinale); b Pieptănariță (Cynosurus cristatus); c Măseaua-ciutei (v. măsea) (Erythronium dens caniș); d Boranță. Boranță-roșie. Limba-mielului. Otrățel (Borrago officinalis); limba-gâștei v. Bob-de-țarină (v. bob¹) (Lathyrus sylvester); limba-mielușelului v. Boranță. Boranță-roșie. Otrățel. Limba-mielului (Borrago officinalis); limba-mânzului v. Pătlagină. Pătlagină-bună. Pătlagină-mică. Pătlagină-moale (Plantago media); limba-păsării v. Liliuță (Anthericum ramosum); limba-păsăricii v. Cuscută. Torței (Cuscuta epithymum); limba-șopârlei v. Dornic (Falcaria vulgaris); limba-vacii v. a Limba-cerbului. Năvalnic (Scolopendrium vulgare); b Limbariță (Alisma plantago-aquatica); c Rodul-pământului (v. rod¹) (Arum maculatum); limba-vecinei v. a Limba-cerbului. Năvalnic (Scolopendrium vulgare); b Podbal (Tussilago farfara); c Rodul-pământului (v. rod¹) (Arum maculatum); d Lemnul-Maicii-Domnului (v. lemn) (Santolina chamaecyparissus). II (iht.) 1 limbă-de-mare = a Solea nasuta sau Solea lascaris; șoarece-de-mare; b Solea impar; glosă², șoarece-de-mare. 2 (rar) v. Cambulă. Cambu-lă-de-liman (Pleuronectes flesus).

ALEE, alei, s. f. 1. Drum într-un parc, într-o grădină etc. așternut cu nisip sau cu prundiș și mărginit de arbori sau de flori. ♦ Stradă plantată cu arbori; stradă îngustă și scurtă, intrare. ♦ Fîșie dintr-o arteră largă de circulație, avînd destinații speciale. 2. Înșiruire pe două rînduri de elemente arhitecturale de același fel. – Fr. allée.

BULEVARD s. n. stradă largă, dreaptă, cu circulație intensă. (< fr. boulevard)

splai sn [At: ALEXI, W. / Pl: ~uri / E: ns cf plai] 1 Mal al unei ape, înălțat, întărit și pietruit sau pavat Si: chei¹ (1). 2 Arteră de circulație, de obicei largă și bogat plantată, amenajată pe malul unei ape (în perimetrul unei localități) Si: chei¹ (2).

bulevard s.n. 1 Arteră urbană, largă, dreaptă, cu circulație intensă, în general mărginită de șiruri de arbori plantați pe ambele părți. Vesel, sprinten, am pornit la plimbare pe bulevarde (ARGH.). 2 (înv.) Partea exterioară a unor fortificații; bastion. ♦ Fig. Zid de apărare. Noi trebuie să fim un adevărat bulevard între cele două imperii (D. ZAMF.). • pl. -e. /<fr. boulevard.

FOLCLOR (< fr. folklore ; cf. engl. folk, popor și lore, știință) Totalitatea manifestărilor artistice ale unui popor (literatură, muzică, dans, teatru popular, joc, obiceiuri, tradiții etc.). Folosit pentru întîia oară de arheologul englez, William Thomas, termenul s-a impus și s-a generalizat. Lărgindu-i înțelesul, unii cercetători au cuprins în noțiunea folclor totalitatea valorilor care alcătuiesc civilizația și cultura popoarelor, domeniul acestuia confundîndu-se în bună parte eu acela al altor științe, ca etnografia, antropologia, etnologia etc. Pentru manifestările literare se folosesc o serie de termeni la fel de îndreptățiți: folclor literar, literatură populară_, literatură orală sau creație poetică orală. Se înțelege deci prin folclor literar totalitatea operelor poetice orale, create sau însușite de poporul muncitor, cu o vie circulație în rândurile maselor largi. În aceste creații se oglindește lupta poporului pentru libertate, năzuința spre o viață mai bună și mai dreaptă, frumusețea sentimentelor sale cele mai nobile. V.I. Lenin prețuia în chip deosebit creația folclorică, despre a cărei caracteristică spunea: „Cu ajutorul acestui material s-ar putea scrie o lucrare minunată despre năzuințele și nădejdile poporului.” De asemenea, creațiile folclorice sînt realizate într-o formă artistică accesibilă tuturor. Din aceste trăsături, derivă una din trăsăturile specifice: caracterul popular al literaturii folclorice. O altă trăsătură este oralitatea, care se referă atît la crearea, cît și la transmiterea și răspîndirea folclorului prin viu grai, precum și anonimatul și caracterul colectiv al creațiilor populare. Circulînd pe cale orală, folclorul se înnoiește, se adaptează epocilor istorice prin care a trecut, tinde să fie permanent contemporan cu concepția și năzuințele colectivităților. Datorită circulației orale, el poartă urmele timpului cînd a fost creat și al epocilor prin care a circulat. De pildă, în zilele noastre, cîntecele populare nu mai sînt dominate de sentimente de jale și dor sau de revoltă, ca în trecut, ci exprimă bucuria și fericirea vieții noi din patria noastră (Neghiniță neagră, Mîndru-i codru și-nfrunzit etc.). Socotit „răsunet al trecutului și voce puternică a prezentului”, folclorul, privit din unghiuri diferite, prezintă pentru cercetători valori diferite (antropologice, istorice, sociale, artistice, filozofice, psihologice etc.).

PASTILĂ, pastile, s. f. 1. Preparat farmaceutic sau alimentar de forma unei tablete sau a unei bomboane mici, rotunde; (impr.) comprimat. 2. Piesă în formă de disc mic, folosită la unele mașini sau la unele mecanisme. 3. Loc special amenajat (de forma unei pastile (1)) în mijlocul unei piețe, al unei intersecții largi, pentru refugiul pietonilor, dirijarea circulației etc. – Din fr. pastille, germ. Pastille.

BULEVARD ~e n. Stradă urbană largă și dreaptă, de mare circulație, mărginită, de obicei, de arbori. * De ~ care este de valoare dubioasă; bulevardier; ușor. /<fr. boulevard

PASTILĂ, pastile, s. f. 1. Preparat farmaceutic sau alimentar de forma unei tablete sau a unei bomboane mici, rotunde; (impr.) comprimat. 2. Piesă în formă de disc mic, folosită la unele mașini sau la unele mecanisme. 3. Loc special amenajat în mijlocul unei piețe, al unei intersecții largi, pentru refugiul pietonilor, dirijarea circulației etc. – Din fr. pastille, germ. Pastille.

larg, largă adj., s.n. I adj. 1 (în opoz. cu „mic”; despre întinderi de pământ, teritorii, ținuturi etc.) cuprinzător, extins, imens, întins², mare¹, vast², <înv. și reg.> mereu, <înv.> desfătat, mult, <fig.; rar> răsfățat². În toate provinciile țării sunt câmpii largi. Are o moșie largă. 2 (despre spații delimitate sau închise, mai ales despre construcții, părți componente ale lor) cuprinzător, încăpător, întins², mare¹, spațios. Casa are un salon larg. 3 (în opoz. cu „mic”; despre suprafețe, spații etc.) amplu, întins², mare¹. Epidemia s-a extins pe un teritoriu larg. 4 (despre locuri, artere de circulație etc.) întins², spațios, vast². Vila are o curte interioară largă. În toate capitalele europene sunt bulevarde largi. 5 (în opoz. cu „îngust”, „strâmt”; despre obiecte, corpuri etc.) lat, mare¹. Patul din dormitor este foarte larg. Pe câmp erau brazde largi. 6 (despre obiecte de îmbrăcăminte, țesături etc.) întins², lăbărțat, lărgit, lățit, <înv. și pop.> dezmățat. Largă, flaneaua de mohair nu mai poate fi purtată. 7 (despre veșminte) bogat. Canadiana îi este prea largă. 8 (despre vase, recipiente etc.) cuprinzător, încăpător, mare¹, voluminos. Damigeana este destul de largă pentru cantitatea de vin pe care o va cumpăra. 9 (despre orificii, găuri etc.) lat. Gura cănii este largă. 10 (despre părți ale corpului ființelor) lat. Bărbatul are o ceafă largă. Pe fruntea largă îi atârnă câteva șuvițe de păr. 11 (despre legături, noduri etc.) liber, <înv. și pop.> slobod. Legătura baticului trebuie să fie largă pentru a o suporta sub barbă. 12 (despre noțiuni, imagini, modul de organizare a unei lucrări etc.) amplu, bogat, cuprinzător, extins, lax, <fig.> întins², spațial. Romanul are o structură largă. Are o perspectivă largă asupra acestui proiect. 13 indispensabil. Prețul produselor de consum larg a crescut. 14 (rar; despre ochi) v. Bulbucat. Exoftalmic. Mare¹. Mărit². Umflat. II adj. fig. 1 (despre oameni) culant, darnic, galant, generos, mărinimos, milostiv, <fig.; înv.> ieftin. Tata, larg ca totdeauna, i-a dat bani pentru excursie. 2 (în opoz. cu „redus”, „restrâns”; despre colectivități) mare¹, numeros, <fig.; înv.> lat. L-a înconjurat un grup larg de copii. 3 (despre gesturi, mișcări) maiestuos, <fig.> măreț. Avocatul pleda pătimaș, cu gesturi largi. Totdeauna salutul lui era larg și zâmbitor. III s.n. (rar) 1 (de obicei cu determ. care indică măsura, exprimate în unități convenționale de măsură, însoțite de un num.) v. Lat. Lărgime. Lățime. 2 fig. v. Belșug. Bogăție. Bunăstare. Cornul abundenței (v. corn). înflorire. Prosperitate.

A LANSA ~ez tranz. 1) (idei, știri, publicații etc.) A face cunoscut (pentru prima oară) unui cerc larg de persoane; a pune în circulație. 2) (bărci, corăbii, vapoare etc.) A da drumul să plutească pentru prima dată. 3) (rachete, torpile, sateliți etc.) A arunca (cu ajutorul unui dispozitiv special), trimițând spre o țintă. /<fr. lancer

LANSA, lansez, vb. I. Tranz. 1. A pune (pentru prima oară) în circulație, a difuza, a răspândi, a face (larg) cunoscut. ♦ Spec. A da drumul pe apă unui vas nou construit sau reparat, a-l face să plutească pentru prima oară (după construire sau reparare). ♦ A emite un decret, un mandat de arestare etc. 2. A arunca, a azvârli (spre un obiectiv). ♦ A arunca, a îndrepta spre țintă un anumit fel de armament. ♦ Refl. A se arunca cu putere, a face o săritură îndrăzneață. ♦ Refl. Fig. A se angaja cu îndrăzneală într-o acțiune. – Din fr. lancer.

LANSA, lansez, vb. I. 1. Tranz. A pune (pentru prima oară) în circulație, a difuza, a răspândi, a face (larg) cunoscut. ♦ Spec. A da drumul pe apă unui vas nou construit sau reparat, a-l face să plutească pentru prima oară (după construire sau reparare). ♦ A emite un decret, un mandat de arestare etc. 2. Tranz. A arunca, a azvârli (spre un obiectiv). ♦ A arunca, a îndrepta spre țintă un anumit fel de armament. 3. Refl. A se arunca cu putere, a face o săritură îndrăzneață. ♦ Fig. A se angaja cu îndrăzneală într-o acțiune. – Din fr. lancer.

AUTOSTRADĂ, autostrăzi, s. f. Șosea largă, asfaltată sau pavată, special construită pentru circulația autovehiculelor.

pastilă s. f. ♦ 1. (circ.) Refugiu în mijlocul unei piețe, al unei străzi largi etc. ◊ „Lucrările de amplasare a pastilelor pentru fluidizarea circulației vor fi gata până la 15 dec.” Ev.z. 18 XI 96 p. 14. ♦ 2. 1976 (inform.) Microcircuit v. chip, supercomputer (sensul 1, formal din fr. pastille; sensul 2 traduce engl. chip; DN, DEX, DN3 – alte sensuri, DEX-S)

LANSA, lansez, vb. I. Tranz. 1. A pune pentru prima oară în circulație, a răspîndi, a împrăștia, a difuza, a face larg cunoscut. Voi lansa strigătul adînc, pătimaș, Al femeii ce crește copii Și vrea să-i vadă crescînd. BANUȘ, B. 107. ◊ Refl. pas. Se lansează un cîntec nou. Într-o săptămînă, dacă melodia e reușită, cîntecul acesta îl va cînta întreaga Moscovă. STANCU, U.R.S.S. 95. 2. A arunca, a azvîrli (înspre un obiectiv). A lansa o torpilă. ♦ Refl. A se arunca cu putere, a face o săritură îndrăzneață. Ca să te lansezi în gol din vîrful stîncii, de la zeci și zeci de metri înălțime, îți trebuie curaj, forță fizică și abilitate, întărite de un antrenament susținut. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2776. ♦ A se avînta într-o acțiune. S-au lansat într-o discuție. 3. (Mar.) A da drumul pe apă unui vas nou construit, a-l face să plutească pentru prima dată. Șantierul a lansat de curînd al cincilea vapor de mare tonaj. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2864. ♦ A deplasa un tablier de pod metalic, pentru a-l aduce în poziția definitivă și a-l așeza pe reazeme. 4. (Jur.; în expr.) A lansa un mandat de arestare = a emite un ordin de arestare împotriva unei persoane.

SEMAFOR, semafoare, s. n. 1. Dispozitiv de semnalizare optică, alcătuit dintr-un stîlp fix cu unul sau mai multe brațe mobile, a căror poziție (în timpul zilei) sau schimbare de lumină (în timpul nopții) indică diferite semnale referitoare la circulația pe căile ferate. Trenul militar e-aici de două zile. Semaforul taie ploaia penetrantă. VINTILĂ, O. 11. 2. (Mar.) Semnalizator optic, folosit pentru a transmite vaselor din larg comunicări referitoare la navigație. 3. Semnalizator cu lumini colorate pentru reglementarea circulației în orașe; (familiar) stop. La încrucișarea străzilor, circulația se face după semnalele semaforului dirijat de milițian. – Pl. și: semaforuri (PERPESSICIUS, S. 27).

TRANSBORDARE, transbordări, s. f. Trecere a mărfurilor sau a persoanelor dintr-un vehicul (tren, navă etc.) în altul în cursul unei călătorii (de obicei din cauza întreruperii accidentale a circulației). De la cealaltă păcătoșenie de stație, unde am făcut transbordare pe liniile largi, nu m-am supărat ca acuma. SADOVEANU, M. C. 90.

SENTINȚĂ (lat. sententia, părere, cugetare) Cugetare cu caracter moral, filozofic, exprimare, în puține cuvinte, a unui adevăr. Mult folosită în antichitate, în formularea adevărurilor filozofice, morale, științifice, sentința este socotită adesea sinonimă cu maxima. Pe cînd însă în maximă accentul se pune pe regulile de viață (termenul maximă denumește principiile morale supreme ale faptelor omului), în sentință accentul cade pe concizia și limpezimea formulării unui adevăr filozofic sau etic mai larg. Datorită conciziunii și limpezimii, sentințele se memorează ușor și au o întinsă circulație. Deosebirea fiind doar de nuanță, ca între toate speciile aforistice, unii au definit sentința ca maximă considerată din punct de vedere literar. Ex. Amorul propriu este cel mai mare lingușitor. (LA ROCHEFOUCAULD)

noian (noianuri), s. n. – 1. (Înv.) Golf. – 2. Mare, largul mării; puzderie. Origine necunoscută. Relația cu alb. ujanë „ocean”, din uf „apă” (Hasdeu, Cuv. din Bătrîni, I, 295; Philippide, II, 726; Pușcariu, Dacor., III, 387; Pușcariu, Lr., 265; Rosetti, II, 120) nu pare probabilă (cf. Tiktin), deoarece, dacă ambele cuvinte provin din aceeași sursă, rom. nu ar conserva terminația -an (› -în). După ipoteza puțin sigură a lui Densusianu, GS, III, 423, în loc de *loian < sl. loj- „a curge”; după Giuglea, Dacor., X, 108, din alb. llohë „ploaie”. Legat de ceh. noŕe „abis”, după Cihac, II, 217, sau anterior indoeurop. (Lahovary 339). Sensul de „mare” ar putea fi secundar. Nuanța înv. pare să fie cea de „coastă de mare, golf”; cel modern de „larg al mării”, ar putea fi rezultatul unei interpretări echivoce, căci cuvîntul nu are circulație populară. Dacă ar fi așa, s-ar putea porni de la naie „navă”, *năian „loc pentru nave” (ca ochian „instrument pentru ochi”).

bun, ~ă [At: COD. VOR. 149/2 / Pl: ~i a, ~e sn, ~uri / E: lat bonus, ~a, ~um] 1 a (D. ființe, mai ales, d. oameni) Care are calități Si: (îvr) bunătățat^[1]. 2 a (D. oameni, animale) Care se poartă bine cu ceilalți Si: binevoitor. 3 a (D. obiecte) Care funcționează bine. 4 a (D. obiecte) Care este valoros. 5 a (Îs) ~ la inimă Milostiv. 6 a (Pfm; îe) Fii ~ Te rog! 7 av (Îe) -rău Oricum ar fi. 8 sm (Îe) ~ și rău Toată lumea, fără deosebire. 9 a (îlav) ~ e Dumnezeu! Cred în bunătatea lui Dumnezeu. 10 a (Pfm; îs) Ceas ~ împrejurare norocoasă sau fericită. 11-12 a (Îe) A (nu) fi a ~ă A (nu) fi semn că este bine. 13 a (D. procese, fenomene, acțiuni) Care prevestește binele. 14 a (D. oameni) Binevoitor. 15 a (D. oameni) Amabil. 16 a (D. unelte) Cu care se lucrează bine. 17 a (D. viață, mod de trai etc.) Fericit. 18 a (în formule de salut; în formule de urare) Liniștit. 19 as (Îe) A umbla cu ~ă-dimineața A umbla cu Moș-Ajunul la Crăciun. 20 a (Bot; reg; îc) ~ă-dimineața Petunie (Petunia hybrida). 21 a (Bot; reg; îae) Pristolnic (Abutilon theophrasti). 22 a (Bot; reg; îae) Volbură (Chonvolvusus arvensia). 23 a (Bot; reg; îae) Zorele (Pharbites hederacea). 24 a Care face sau îți prinde bine Si: satisfăcător, plăcut. 25 a (D. mâncăruri) Gustos. 26 a (D. mirosuri) Plăcut. 27 a Vrednic. 28 a (D. oameni) Cinstit. 29 a (D. acțiuni, operații, manifestări etc. ale oamenilor) Cuviincios. 30 a (Pfm; îe) Poamă ~ă Om de nimic. 31 a (îas) Femeie imorală. 32 a (D. sfaturi, îndrumări, ordine) înțelept. 33 a (îlav) ~ de... Potrivit la sau pentru ceva. 34 a (îlaj) ~ de gură Vorbăreț. 35 a (îlaj) ~ de mână îndemânatic. 36 a (îlaj) ~ de picioare Iute. 37 a (D. vaci; îla) ~ă de lapte Care dă lapte mult. 38 a (îla) ~ de cules Care a fost definitivat spre a fi cules. 39 a (îla) ~ de imprimat (sau de tipar) Care are toate corecturile făcute și poate fi imprimat. 40 a (D. acțiuni, manifestări etc. ale oamenilor sau despre stări, procese etc. specifice oamenilor) Folositor. 41 a (D. afaceri, tranzacții comerciale etc.) Avantajos. 42 a (D. vreme, fenomene ale naturii) Favorabil. 43 a (D. relații de rudenie, îoc „vitreg”) De sânge. 44 a (Îs) Văr ~ Văr primar. 45-46 a (Îe) A o lua de(-a) (sau a o apuca, a o ținea) ~ă A crede și a ține morțiș că ceva este adevărat. 47 (Îe) A ști una și ~ A avea o părere hotărâtă, pe care nimic nu o poate schimba. 48 a (Îe) A i se prinde de ~ă A trece de adevărat și a fi crezut. 49 a (D. obiecte de vânzare sau metale prețioase; îoc „prost”) Scump. 50 a (D. haine) Pentru zile mari. 51 a (D. bani) Care circulă în prezent. 52 a (Îs) Bani ~i Bani în numerar. 53 a (Îe) A lua ceva de (sau drept) bani ~ i A privi ceva ca fiind adevărat. 54 a (Înv; d. oameni) Bogat. 55 a (D. originea cuiva și îoc „prost”) De neam. 56 (Dnț) Mare. 57 a Mult. 58 a Tare. 59 a (D. noțiuni temporale) Întreg. 60 a Mare. 61 a (Îlav) În ~ă parte În mare măsură. 62 (Reg; îlav) De cu ~ă vreme De timpuriu. 63 a (D. meșteșugari) Iscusit și harnic. 64 a (D. artiști, scriitori, oameni de știință) Capabil. 65 a (Îs) Inimă ~ă Curaj. 66 a (Îs) Voie ~ă Veselie. 67 a (Îlav) De ~ă voie (sau ~ de chef) Fără să fie silit. 68 a (Reg; îlav) În voia cea ~ă La drept vorbind. 69 a (Înv; îe) A se face ~ A se preface. 70 a (Reg; îe) A fi ~ la Dumnezeu A fi ascultat de Dumnezeu. 71 a (Reg; îe) A nu-i sta ~ă ceva cuiva A nu putea răbda să nu... 72 a (Îlav) Într-o ~ă dimineață (sau zi) Pe neașteptate. 73 a (Pop; îe) A-și face mână ~ă la (sau pe lângă) cineva A și-l face binevoitor pe cineva. 74 a (Îe) A fi (sau a ajunge) în (ori pe) mâini ~ e A fi (sau a ajunge) la o persoană de încredere. 75 a (Reg; îlav) De (sau cu, ori, înv a) ~ă seamă Desigur. 76 a (Înv; îe) ~ și aprobat Formulă care se punea pe acte private ca dovadă de aprobare. 77 sf (îlav) Cu ~ă Cu vorbe bune. 78 a (Îe) A pune vorbă ~ă pentru cineva A interveni în favoarea cuiva. 79 a (îc) ~-simț Capacitate bazată pe experiența cotidiană de a judeca, de a aprecia just oamenii, lucrurile, evenimentele. 80 a (Îc) ~ă purtare Comportare conformă normelor moralei și educației. 81 a (Iuz; îs) Certificat de ~ă purtare Certificat care atesta purtarea corectă a cuiva în serviciu. 82 a (Fig; îas) Recomandare orală (sau laudă) adusă cuiva. 83 a (D. copii) Cuminte. 84 a Caracteristic omului bine dispus. 85 a (Îe) A fi în toane ~ e A fi bine dispus. 86 a (Îe) A i-o face ~ă sau a-i face (cuiva) una ~ă A-i provoca cuiva o supărare. 87 a Una ~ă Întâmplare (spirituală) deosebită, nostimă. 88 a (Îe) A o păți ~ă A păți un necaz. 89 a (Irn; îe) ~ă treabă! Halal! 90 a (Îe) Na-ți-o ~ă! Asta mai lipsea! 91 (Îe) Na-ți-o ~ă că ți-am dres-o (sau frânt-o) Se spune într-o situație dificilă sau inoportună. 92 a (Îc) ~ gust Simț estetic. 93 a Bogat. 94 a (D. miros) Frumos. 95 a (D. organele corpului) Care funcționează bine. 96 a (Îe) ~ de gură Limbut. 97 a (Îe) A ști una și ~ă A se încăpățâna în susținerea unui punct de vedere. 98 a (Îe) A nu-i fi de-a ~ă cuiva A(-i) prevesti ceva neplăcut. 99 a Puternic. 100 a Considerabil. 101 a Întreg. 102 a (Pex) Mai mult decât. 103 a (Îc) ~ă știință Responsabilitate deplină. 104 a (Îc) ~ă credință Obligație de comportare corectă între părțile contractante. 105 (Îae) Onestitate. 106 a (Îlaj) De ~ă credință Sincer. 107 a (D. prieteni, vecini) Devotat. 108 a Nobil. 109 sm (Pop) Bunic. 110 sf (Pop) Bunică. 111 sm (Reg) Amant. 112 sn Ceea ce este necesar societății pentru a-i asigura existența și bunăstarea. 113 sn Obiect sau valoare de importanță în circulația economică. 114 sn (Mpl) Avere. 115 sn (Îs) ~ uri de consum Produse industriale destinate consumului (larg). 116 sn (Îs) ~ corporal Element al patrimoniului unei persoane care constă dintr-un lucru. 117 sn (Îs) ~ incorporal Element al patrimoniului unei persoane care constă dintr-un drept. 118 sn (Îs) ~e oficii Intervenție a unui stat pentru determinarea altor state în vederea rezolvării pașnice a diferendelor. 119 sn Virtute. 120 sn (Rar) Rezultat. 121 av Bine. 122 a (Îc) ~-credincios Ortodox. 123 a (Iuz; îc) ~-voitor Binevoitor. 124 a (Iuz; îc) ~ă-facere Binefacere. 125 a (Iuz; îc) ~ă-norocire Viață norocoasă. 126 a (Iuz; îc) ~ă-mulțemită Modestie. corectat(ă)

semafor sn [At: PROT.-POP, N. D. / Pl: ~oare, (rar) ~uri / E: fr sémaphore] 1 (Îvr) Telegraf optic. 2 Dispozitiv de semnalizare optică, instalat de-a lungul liniilor de cale ferată pentru dirijarea circulației trenurilor Si: (rar) semnalizator (5). 3 (Nav) Semnalizator optic de coastă, folosit pentru a transmite vaselor din larg comunicări referitoare la navigație. 4 Dispozitiv de semnalizare optică (cu brațe mobile), cu lumini colorate, pentru reglementarea circulației rutiere la intersecția străzilor în orașe Si: autostop, (rar) semnalizator (6), (fam) stop.

lansa [At: BARIȚIU, P. A. I, 682 / V: (îvr) ~nța / Pzi: ~sez / E: fr lancer] 1 vt A emite un decret, un mandat de arestare etc. 2 vt (C. i. scrisori, invitații, liste etc.) A trimite. 3 vt A pune pentru prima oară în circulație Si: a difuza. 4 vt (C. i. oameni) A face să fie cunoscut și recunoscut de un public larg. 5 vt A introduce în societate, într-un anumit anturaj. 6 vr A se remarca. 7 vt (C. i. creații recente, aspecte ori rezultate ale unei activități etc.) A prezenta unui public. 8 vt A pune în evidență calitățile, meritele, valoarea etc., prin publicitate. 9 vt (Îe) A ~ moda ... (sau o modă) A face ca vestimentația, comportamentul, creația etc. sa originală să fie adoptată de un număr mare de oameni. 10 vr A se angaja cu pasiune într-o activitate. 11 vr A se hazarda. 12 vt A pune în mișcare rapid. 13 vt A iniția. 14 vt A arunca cu putere către o țintă îndepărtată. 15 vt (Spc; c. i. o bombă, un proiectil etc.) A trimite spre un obiectiv. 16 vi (Spc) A arunca firul lansetei. 17 vr A face un salt în aer, în apă Si: a se arunca. 18 vt (Spc) A da drumul pe apă unui vas nou construit sau reparat. 19 vtf (Spc; c. i. o navă cosmică, un satelit etc.) A propulsa prin catapultare sau cu ajutorul unor motoare.

bun, -ă adj., subst., adv. I adj. (în opoz. cu „rău”) Care are însușiri pozitive, calități morale, care are un comportament conform cu conveniențele sociale. 1 (despre oameni sau despre firea, faptele, manifestările lor etc.) Care are binele ca normă și scop, care din fire este înclinat a face bine celor din jur; care manifestă bunătate, care se poartă bine cu alții; cumsecade, binevoitor. ◊ expr. Bun, rău = oricum ar fi. (subst.) Bun și rău = toată lumea (fără deosebire), oricine. A-i gîndi cuiva gînd bun v. gîndi. A avea inimă bună sau a fi bun la inimă (ori cu inima bună) v. inimă. Om bun! v. om. Bun depus (sau de legat) la rană v. rană. A fi bun ca sînul mamei v. sîn. ♦ Care este îndatoritor, amabil, înțelegător (în raport cu alte persoane). ◊ (precedă subst. pe care îl determină, accentuînd val.) Un bun prieten. ◊ expr. Fii bun! = te rog! ai bunătatea! Fii bun, omule, și-nțelege (CAR.). ♦ ext. (despre oameni, animale) Care se poartă bine cu ceilalți. ♦ (despre înfățișare, privire etc.) Care exprimă afecțiune, bunătate, bunăvoință; care trădează blîndețe. Ne privi cu zîmbetu-i tînăr și cu ochii lui albaștri și buni (SADOV.). ◊ expr. A căuta la cineva cu ochi buni v. căuta. A privi (sau a nu vedea) pe cineva cu (sau a avea pe cineva la) ochi buni v. ochi. A nu privi cu ochi buni v. privi. 2 Care își îndeplinește obligațiile morale și sociale; corect, cuviincios; milos. ◊ Loc.adv. (subst.) Cu buna = cu vorbe bune; de bunăvoie. ◊ expr. Sfat bun = îndemn înțelept, util, folositor. A fi (sau a ajunge, a încăpea etc.) în (sau pe) mîini bune = a) a ajunge la persoane de încredere; b) a ajunge în posesiunea unei persoane competente; c) a avea parte de o îngrijire atentă, de un tratament bun. A pune un cuvînt bun pentru cineva = a interveni în favoarea cuiva, a susține pe cineva. (A fi) bun ca pîinea (cea) caldă (sau bună) v. pîine. A pune o vorbă (bună) pentru cineva v. vorbă. ◊ Compuse: bun-simț = capacitate bazată pe experiența cotidiană de a judeca, de a aprecia just oamenii, lucrurile, evenimentele. O bucurie lipsită de orice urmă de bun-simț (CA. PETR.); bună-purtare = comportare conformă normelor moralei și educației. ∆ Certificat de bună-purtare = a) (ieșit din uz) certificat în care se atesta purtarea corectă a cuiva într-un serviciu, în școală etc.; b) fig. recomandație orală sau laudă adusă cuiva; bună-cuviință = purtare cuviincioasă, creștere aleasă. bună-credință = a) obligație de comportare corectă pe care părțile trebuie s-o respecte la încheierea și la executarea contractelor sau, în cazul statelor, a tratatelor; b) convingere a unei persoane că acționează în temeiul unui drept și conform cu legea sau cu ceea ce se cuvine; sinceritate, onestitate; c) corectitudine, loialitate, cinste. ∆ Loc.adj. De bună-credință = corect, loial, sincer, cinstit. Bravo... ești un om de bună-credință (CAR.). ♦ (despre prieteni) Care este devotat, sincer, loial. 3 (despre copii) Care are un caracter liniștit, blînd; care este cuminte, ascultător, îndatoritor. ♦ Care are grijă de părinți. Bătrînul ducea o viață fără griji; avea copii buni. ♦ ext. Ingenuu. Nu știa să se apere de răutate. Era prea bun. 4 (despre atitudini, manifestări ale oamenilor) Care este corect, adecvat. ♦ Care este eficient, avantajos. Colaborare bună. ♦ Care este agreabil, afabil. Bunele maniere. ♦ Care este afectuos, binevoitor. Cuvinte bune. (determ. numele lui Dumnezeu) Care este atotmilostiv, îndurător. Se ruga la bunul Dumnezeu să o ajute. ◊ (la vocat., în rugăciuni sau ca exclamație de nerăbdare, revoltă) Pînă cînd, bunule Dumnezeu, să mai aștept zile mai fericite! 5 Care este caracteristic omului mulțumit, vesel, bine dispus. ◊ Loc.adj., adv. Cu (sau, rar, în) voie bună v. voie. ◊ expr. A fi în toane bune = a fi vesel, bine dispus. Chef și voie bună v. chef. Voie bună v. voie. II adj. (indică intensitatea) 1 Care face sau prinde bine; plăcut simțurilor, satisfăcător, agreabil. La nevoie e bun și el de mîncat (SADOV.). ◊ expr. Una bună = o întîmplare deosebită, spirituală, o nostimadă. Un deputat s-a oferit să spuie „una bună” de-a unchiului (CA. PETR.). A o păți bună = a avea necaz, (iron.) Bună treabă! = frumos! halal! n-am ce zice! Na-ți-o bună! = asta-mi mai lipsea! asta-i acum! Na-ți-o bună că ți-am dres-o (sau frînt-o), se spune atunci cînd cineva se află într-o situație dificilă sau inoportună. A i-oface bună sau a-i face (cuiva) una și bună v. face. 2 Care este tare, puternic, strașnic. Dăsagii pe cal punea, Una bună că-i dădea Și din gură mi-și grăia (POP.). ♦ (despre somn) Adînc, profund. 3 (despre modul de viață al oamenilor) Liniștit, calm, tihnit, fără griji; fericit. Viață bună. ◊ expr. Într-o bună zi (sau dimineață) = pe neașteptate. A duce o viață bună = a avea o situație materială prosperă, îmbelșugată. A face (sau a duce) casă bună cu cineva v. casă. A fi în termeni buni cu cineva v. termen. A avea (sau a duce) trai bun (cu cineva) v. trai. A trăi viață bună v. trăi. A avea (sau a duce, a vedea) zi bună sau zile multe și bune (cu cineva) v. zi. ◊ (în formule de salut sau de urare) Bună ziua! Bună seara! Un an bun! Bun ajuns(ul)! v. ajuns. Bun ajunsa! v. ajuns. Bun găsit! v. găsit. Noapte bună! v. noapte. Bun sosit! v. sosit. Vînzare bună! v. vînzare. ∆ (în formule de despărțire) expr. A-și lua rămas bun de la călcîie v. călcîi. Rămas bun sau bun rămas! v. rămas. A-și lua rămas bun v. rămas. ◊ Compus: (bot.) bună-dimineața = zorea (Ipomaea). 4 (despre stări sufletești, sentimente, senzații etc.) Care este profund, de mare intensitate. Are pentru ea cele mai bune sentimente. 5 (despre mîncăruri și băuturi) Care este gustos, apetisant, ales; care are calități nutritive. ◊ expr. Poamă bună, se spune despre un om de nimic, neserios sau despre un derbedeu ori despre o femeie imorală. (Bun de) să dai cu căciula-n cîini v. căciulă. 6 (despre miros, gust) Care este plăcut, agreabil. ♦ (despre substanțe mirositoare) Al cărui miros este plăcut, aromat. ♦ (despre aer) Care este curat, pur, ozonat. 7 (despre elemente ale naturii) Care se manifestă cu calm; care este îmbelșugat. O zăpadă bună. ♦ (despre vreme) Care este frumoasă, calmă, senină; cald. ♦ (despre fenomene atmosferice) Favorabil, prielnic. Vînt bun la pupă. 8 (despre lumină) Care permite vizibilitatea; care este odihnitoare, plăcută. III adj. (indică destinația, felul, calitatea) 1 Potrivit, apt pentru un anumit scop; care corespunde scopului pentru care a fost destinat. ◊ Loc.adj. Bun de tipar (sau de imprimat) = aprobare dată de autor, de editură, de redacție sau de alți beneficiari pe tiparul de corectură sau de probă, după care începe imprimarea tirajului. ∆ (subst.) A dat de curînd bunul de tipar. Bun pentru... = valabil pentru... ◊ expr. A o lua de bună = a crede cele spuse; a lua (ceva) în serios; a primi, a accepta un lucru ca atare. A o ține (una și) bună = a susține un lucru cu încăpățînare. A (o) apuca pe drum(ul) (cel) bun (sau pe calea cea bună) v. apuca. A (se) întoarce pe drumul cel bun v. drum. A (o) duce la bun sfîrșit v. duce. A ști una (și bună) v. ști. A o ține una (și bună) v. unu. ♦ (despre mecanisme, mașini etc.) Care funcționează bine, normal, ca urmare a calității materialelor, ansamblării etc. O mașină bună are și termenul de garanție mare. 2 (despre creații ale oamenilor) Care este frumos, prețios, valoros din punct de vedere estetic. Un roman bun. 3 (despre îmbrăcăminte și încălțăminte) Care nu este uzat; ext nou, de sărbătoare. 4 (despre produse agricole, industriale etc.) De calitate; ext. de preț; scump; nou. ♦ (despre băuturi alcoolice) De calitate superioară. Bea numai vinuri bune. ♦ Care este veritabil, autentic. Toate pietrele din colier erau bune. 5 (despre bani) Care are putere de circulație; a cărei valoare reală corespunde valorii nominale. Am avut, zise el, întorcîndu-se cu bani buni, mare noroc (m. I. CAR.). 6 (despre medicamente) Care este eficient (pentru o anumită boală). ◊ fig. Nu-i alt medicament mai bun decît truda plăcută (SADOV.). IV adj. 1 (despre oameni) Care este capabil, priceput, talentat într- un anumit domeniu; ext. care își îndeplinește bine menirea. Doctor bun. ◊ (urmat de determ. introduse prin prep. „la”, „în”, arătînd domeniul) Un copil bun la carte. ◊ expr. Bun de nimic = (și în constr. neg.) incapabil, neserios. O să vă dau pe toți afară, că nu sînteți buni de nimic (CA. PETR.). A fi bun de dus la balamuc v. balamuc. A fi bun să se ia de mînă cu cineva v. mînă. A fi bun de plată v. plată. Bun platnic v. platnic. Nu e bun de-un tun v. tun. ♦ gener. Care se adaptează bine la sarcinile care îi revin, la anumite obligații. Un tată bun. 2 (în relație cu organele corpului sau cu funcțiile lor) Care funcționează bine. ◊ Bun de mînă = îndemînatic, abil. (deprec.) Bun de gură = limbut; convingător (cu vorba). ◊ expr. A fi bun de gură v. gură. V adj. 1 Folositor, util; profitabil, rentabil. Afaceri bune. ◊ expr. La ce bun? = la ce folosește? 2 Care este oportun. O ocazie bună. 3 Care este favorabil, prielnic. Mîni are să fie o zi bună de vînat (SADOV.). ◊ expr. A avea cărți bune = (la jocul de cărți) a avea în mînă o combinație de cărți care să-i permită să cîștige jocul. ♦ Care protejează, aduce noroc. S-a născut sub o stea bună. ♦ (în basme și superstiții) Prevestitor de bine. ◊ expr. A nu-i fi (de-)a buna cuiva = a(-i) prevesti ceva neplăcut, rău. A fi de bun augur v. augur. (Să fie) într-un ceas bun! v. ceas. 4 Care este acceptabil, just. O cauză bună. ◊ expr. Asta-i bună! = este inacceptabil, incorect, revoltător. Ei! Bravos! Ș-asta-i bună! Cum, ce procopseală? (CAR.). VI adj. 1Considerabil, mare. O bună parte din salariu. ◊ Loc.adv. În bună parte = în măsură importantă. O bună bucată (sau o bucată bună) (de timp, de loc etc.) = o parte însemnată (de timp, de loc etc.). 2 Care este bogat, abundent, îmbelșugat. Recoltă bună. 3 Întreg, plin; deplin; ext. mai mult decît..., și mai bine. A dovedit o bună cunoaștere a realităților economice. ◊ Compuse: bună-știință = conștiință și responsabilitate deplină în săvîrșirea unei fapte; bun-gust = simț estetic, rafinament. VII adj. (despre legături de rudenie) De sînge, adevărat. ◊ Văr bun sau vară bună = văr primar sau vară primară. Soră bună v. soră. Tată bun v. tată. ♦ (despre familii, neam) Care este într-o poziție socială elevată, caracterizată prin bunăstare, distincție, eleganță; de viță, nobil. După cît se vede, e din neam bun (SADOV.). ◊ Lumea bună = totalitatea persoanelor care aparțin categoriilor care dețin puterea economică într-o societate, care sînt de origine nobilă. Treceau pe lîngă noi... doamne tinere din lumea bună (CA. PETR.). ◊ Loc.adj. De neam (bun, mare etc.) v. neam. VIII s.n. 1 Ceea ce este util sau necesar societății sau individului pentru asigurarea existenței, bunăstării sau pentru valoarea estetică. Achiziția de bunuri se face și cu plata în rate. ♦ Obiect sau valoare care are importanță în circulația economică. Producția de bunuri materiale. 2 (mai ales la pl.) Tot ce posedă cineva; avut, proprietate, avere; bogăție, avuție. ◊ Bunuri de larg consum = bunuri materiale destinate consumului personal; obiecte de consum. 3 (jur.) Element al patrimoniului unei persoane, care poate consta într-un lucru (bun corporal) sau într-un drept (bun incorporal). * Bunuri imobile v. imobil. Bunuri incorporale v. incorporal. Bun mișcător v. mișcător. Bunuri mobile v. mobil. Separație de bunuri v. separație. 4 Calitate, virtute. Punîndu-le în cumpănă bunele și relele,... nu-și merita soarta (m. I. CAR.). 5 Rezultat, rod, folos. De la profesorul său a rămas cu un bun pe care-l va păstra toată viața : dragostea de studiu. IX s.m., s.f. (pop.; fam.) Bunic, bunică. X adv. (exprimă o aprobare) Bine, da, așa. Dă-mi numai aprobarea dumitale... Bun... bravo (CA. PETR.). • pl. -i, -e. /lat. bŏnus, -a, -um.