LUME ~i f. 1) Totalitate a tot ce există în realitate, manifestată în diversele ei forme și infinită în timp și spațiu; univers. * De când (e) ~ea (și pământul) de foarte demult; din totdeauna. Pentru nimic în ~ cu nici un preț. 2) mai ales la pl. Totalitate a corpurilor cerești; sistem planetar. ~ea stelelor. 3) Pământul cu întreaga lui viață (animală și vegetală) de pe el. * În (sau prin) toată ~ea sau în ~ea toată peste tot; pretutindeni. A-și lua ~ea în cap a lăsa totul și a pleca undeva departe. A cutreiera toată ~ea, a umbla prin ~ a călători mult prin diferite locuri. 4) Totalitate a oamenilor de pe globul pământesc; omenire; umanitate. ◊ ~ea toată (sau întreagă) mulțime de oameni. 5) (urmat de un determinativ) Categorie de oameni uniți prin aceeași profesie, prin nivelul de cultură; mediu social. ~ea artiștilor. 6) Număr mare de oameni; norod. ◊ ~ de pe ~ mulțime foarte mare. 7) Mediu social; ambianță. ◊ A fi în rând cu ~ea a fi la fel cu ceilalți; a fi la nivelul cuvenit. A ieși în ~ a lua contact cu societatea. 8) Mediu în care se desfășoară existența unei ființe sau a unei colectivități; viață. ◊ A veni pe ~ a se naște. A nu-i fi dragă ~ea a fi sătul de viață. 9) Fiecare din marile categorii sistematice în care sunt împărțite corpurile naturale; regn. ~ea animală. [G.-D. lumii] /<lat. lumen

PURICE, purici, s. m. (Și în forma purece) 1. Insectă mică, de culoare neagră-cafenie, care trăiește ca parazit, hrănindu-se cu sîngele supt din corpul omului sau ai unor animale (Pulex irritans). Un purice sări de pe mînica ciobanului pe spinarea măgarului, și-și făcu un locușor, sub o încrețitură a poclăzii. GÎRLEANU, L. 27. Elefantul ți se părea purece pe lîngă acest cucoș! CREANGĂ, P. 68. ◊ Expr. Cît puricele = foarte mic. A i se face (cuiva) inima cît un purice, se spune cînd cineva se simte în mare primejdie, este foarte speriat, se teme peste măsură. Viteazului care priveghea i se făcu mima cît un purice. ISPIRESCU, L. 200. A nu face (mulți) purici (undeva sau cu cineva) = a nu zăbovi, a nu rămîne mult (undeva), a nu face ispravă într-un loc; a nu se ține de o treabă, a nu fi statornic. Marinarii nu fac purici nicăieri. BART, E. 219. Cu capsomanul ăsta de Ianulea mult n-am să mai fac purici. CARAGIALE, O. III 37. Iarna ce mai puteam învăța; iar vara nu făceam purici mulți la școală. CREANGĂ, O. A. 287. Mînca-te-ar puricii! = imprecație glumeață. Om bun, mînca-te-ar puricii să te mănînce! CREANGĂ, O. A. 200. (În basme) De cînd (sau pe cînd) se potcovea puricele = foarte demult. A fost odată ca niciodată... de cînd se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci și nouă de oca de fier și s-arunca în slava cerului de ne aducea povești. ISPIRESCU, L. 1. 2. Păduche (2). 3. Nume dat mai multor specii de insecte mici care trăiesc pe frunzele plantelor. 4. (La pl.) Cuie mici, cu floarea mare, folosite în tapițerie, în cizmărie etc. 5. (La pl.) Puncte negre care apar pe țesăturile crude de bumbac, rezultate din resturi de semințe care aderă la fibre și care prin albirea țesăturilor nu se mai observă. 6. (La pl., determinat prin «de mămăligă») Scorniri. 7. (Tehn.) Fiecare dintre bucățile mici de piatră, de beton sau de oțel care se așază pe fundul cofrajului, sub armături, pentru a le menține la distanță de acesta. – Variante: purece, purec (EMINESCU, O. I 48), puric (EMINESCU, O. I 87) s. m.

URS, urși, s. m. 1. Mamifer carnivor cu trupul masiv, acoperit de o blană deasă brun-negricioasă sau roșcată; se hrănește și cu vegetale, iar iarna hibernează (Ursus arctos). Cît despre zmeură, dacă mi-ar fi fost sete, n-aș fi avut decît să întind mîna și s-o culeg chiar de subt labele ursului. HOGAȘ, M. N. 171. Cum văzu ursul, îl luă la cătare cu o săgeată. ISPIRESCU, L. 326. La capătul podului îl și întîmpină un urs mornăind. CREANGĂ, P. 185. ◊ (Cu aluzie la animalul îmblînzit și dresat) Lumea se uita la noi ca la urs. PREDA, Î. 88. Se țineau [copiii] după ei ca după urs. CAMIL PETRESCU, O. II 250. Mai bine jucam ursul la porțile străine. BOLINTINEANU, O. 198. ◊ Urs alb = urs polar. Urs polar v. polar. ◊ Expr. A vinde pielea ursului din pădure sau tocmeala în tîrg și ursul în crîng = a conta pe un lucru înainte de a fi sigur că îl ai. A trage nădejde ca ursul de coadă = a nădăjdui lucruri imposibil de realizat. (În basme) De cînd se băteau urșii în coadă = foarte demult, de cînd nu se ține minte. A fost odată, ca niciodată... de cînd se băteau urșii în coadă. ISPIRESCU, L. 1. (Glumeț) De aia n-are ursul coadă, se spune acelora care au o purtare nepotrivită cu situația lor, cu momentul respectiv etc. ♦ Fig. Om greoi sau ursuz, nesociabil, care fuge de lume, care trăiește retras. Să încălzesc apă pentru ursul meu. DAVIDOGLU, M. 44. D-apoi bine, băiete, ce mă socoți pe mine?... urs din bîrlog? ALECSANDRI, T. 1369. ◊ Compuse: (Bot.) laba-ursului v. labă (1); barba-ursului v. barbă; brînca-ursului v. brîncă² (3). 2. Boț de mămăligă umplut cu brînză și prăjit pe jăratic; bulz. Nu știu cum îi cade un urs mare din sîn și de-a dura prin clasă. CREANGĂ, A. 77. Ursul se pune în traista gospodarului cînd pleacă la drum. ȘEZ. VII 115. 3. Fiecare dintre grinzile longitudinale ale unui pod de lemn. ♦ Fiecare dintre stîlpii care susțin talpa prispei la casele țărănești.

lup sm [At: CORESI, EV. 195/24 / Pl: ~i / E: ml lupus] 1 Mamifer carnivor din familia canidelor, cu corpul de circa 150 cm lungime, acoperit cu blană sură, cu gâtul gros, cu capul mare, cu botul și urechile ascuțite și cu coada stufoasă (Canis lupus). 2 (Pop; îe) ~ îmbrăcat în piele de oaie sau ~ în pielea oii Se spune despre un om șiret, rău și prefăcut. 3 (Pop; îe) A intrat ~ul în coșar Se spune cuiva ca îndemn pentru a se feri de hoți. 4 (Pop; îe) A da oile în paza ~ului A lăsa pe cineva la discreția dușmanilor. 5 (Pop; îe) A trăi ca ~ul în (sau la) stână A trăi rău. 6 (Pop; îe) A trăi ca ~ul în pădure A trăi fericit. 7 (Reg; îe) A se arunca cum se aruncă ~ii la miei A se repezi la cineva cu toată puterea și cu toată cruzimea. 8 (Pop; îe) A avea urechi de ~ A auzi bine. 9 (Pop; îe) A avea peri de ~ A fi dușmănit de toți. 10 (Pop; îe) A închide ~ul în stână A-și aduce singur dușmani în casă sau în preajmă. 11-12 (Pfm; îe) A înghiți (sau a mânca) ca (sau cât) ~ul A înghiți sau a mânca mult și cu lăcomie. 13 (Pop; îe) A avea foamea ~ului sau a fi (a veni) cu nouă (sau cu șapte) ~i A fi înfometat. 14 (Pfm; îe) A se bate ~ii la gura cuiva Se spune despre cineva care mănâncă cu multă lăcomie. 15 (Pfm; îe) A scoate (sau a scăpa) ca din gura ~ului A salva un lucru aproape pierdut. 16-17 (Îae) A (se) salva dintr-o situație foarte grea. 18 (Pop; îe) A se duce (ca) pe gura ~ului A dispărea cu repeziciune. 19 (Pop; îe) A-i mirosi a urmă de ~ A bănui. 20 (Pop; îe) A se arunca în gura ~ului A se expune primejdiilor. 21 (Pop; îe) A se linge ~ul pe bot A fi frig afară într-un anotimp nepotrivit. 22 (Îe) Vorbești de ~ și ~ul la ușă Se spune atunci când se vorbește despre cineva care tocmai sosește. 23 (Pfm; îlav) De când era ~ul cățel (și măgarul vițel) sau de când ~ii albi Foarte demult. 24 (Îs) Foame de ~ Foame foarte mare. 25 (Îcs) De-a ~ul (și sau cu) oile Joc de copii nedefinit mai îndeaproape. 26 Blană de lup (1) lucrată de argăsitor. 27 (Fig) Om hrăpăreț și crud. 28 (Îc) Câine-~ Câine ciobănesc german. 29 (Pop) Flăcău mascat cu un cap de lup (1). 30 (Fig; îs) ~ bătrân Om cu experiență. 31 (Îas) Om șiret și răutăcios. 32 (Iht; îc) ~ul-bălții Știucă (Esox lucius). 33 (Zlg; îc) ~-de-mare Specie de focă. 34 (Fig; îac) Marinar cu experiență. 35 (Îae) Pasăre acvatică de mărimea unui uliu, de culoare brun-întunecat, cu partea ventrală albă în timpul iernii, care cuibărește în ținuturile nordice (Stercorarius pomarinus). 36 (Iht; îae) Lavrac (Morone labrax). 37 (Îae) Pește teleostean marin lung de circa 1 m, cu dinții puternici (Anarchichas lupus). 38 (Orn; îc) ~ul-vrăbiilor Sfrâncioc (Lanius excubitor). 39 (Ent; îc) ~ul-albinelor Gândăcel carnivor, frumos colorat cu negru, negru-albăstrui și roșu, care trăiește pe flori (Trichodes apiarius). 40 Buștean susținut de o capră (24) deasupra jilipului, folosit ca frână pentru reducerea vitezei lemnelor. 41 (Tex; îs) ~ amestecător Mașină de destrămat și de amestecat materia primă, care formează amestecul de fibre în filaturile de lână și de vigonia. 42 (Tex; îs) ~ bătător Mașină de lucru folosită în filaturile de bumbac, care execută destrămarea și curățarea de impurități a bumbacului desfoiat în prealabil. 43 (Tex; îs) ~ destrămător Mașină de lucru folosită în filaturile de lână și de vigonia pentru destrămarea firelor și a țesuturilor, în vederea recuperării fibrelor și a reintroducerii lor în amestec. corectat(ă)

potcovi [At: URECHE, ap. LET. I, 160/16 / V: (reg) porc~, ~ogi, ~coi / Pzi: ~vesc / E: potcoavă] 1 vt A bate potcoave (1) animalelor de tracțiune Si: (reg) a pândăci. 2 vrp (Formulă ori formule de introducere la basme; îe) De (sau pe) când se ~vea puricele (la un picior cu nouăzeci și nouă de oca de fier) Foarte demult. 3 vrp (Îae) Niciodată. 4 vt (Rar) A fixa potcoave (9) pe încălțăminte. 5 vt (Fig; fam) A încărca pe cineva cu un lucru de care nu are nevoie. 6 vt A da cuiva o sarcină care nu-l interesează și care obosește. 7 vt (Pex) A păcăli. 8 vt A face pe cineva, printr-o măsură represivă, să se comporte din nou cum trebuie. 9 vt (Pex) A bate tare, zdravăn pe cineva.

MOȘ s. m. I. 1. (Învechit și regional; și în sintagmele tata moșu, moș-tătuca) Bunic; (mai ales la pl.) ascendent (mai îndepărtat), înaintaș, strămoș. Intra-va la sămînța moșiloru săi, pînră în veacu nu va vedea luminra. PSALT. HUR. 41^v/26. Moșii noștri în Eghiptu nu înțeleasără dudele tale. ib. 90^r/21. Stricară turma lu Amulie ce le era moș, tată mîni-sa. MOXA, ap. GCR I, 59/20. Am aflat cap și începătură moșilor de unde au izvorît în țară. URECHE, LET. I, 95/8. Cuconii ucigatoriului nu-ș vor piiarde ocinele ce li să vin de la moșu-său. PRAV. 93. Cela ce-ș va ucide . . . pre moșu-său sau pre moașe-sa. ib. 95. După fealurile moșilor voștri veți moșteni. BIBLIA (1688), 122²/5. Pămîntul acesta este frămîntat cu sîngele moșilor și a strămoșilor noștri. NECULCE, L. 77. Toate cîte era într-însa mai altmintrelea de cum fusese, subt Costantie moșul său. . . le-au întocmit. ȘINCAI, HR. I, 52/3, cf. 126/6. Să se pună în scaunul moșilor săi. id. ib. II, 188/17. Însă moșul lui ajunsese în spiță De nemeș prin o hîrtie domnească. BUDAI-DELEANU, T. V. 30. Se jucară amîndoi jocul moșului Adam și al moașei Eva. GORJAN, H. II, 120/32. Eu primii viața în Galia mănoasă, Colo unde odată ai mei moși locuia. NEGRUZZI, S. II, Este frumos și demn a păstra datinile moșilor noștri. F (1875), 409. Moșul tatălui meu Ioanicâ Bașotă a excelat la combaterea Hotinului. ib. (1881), 251. Un moș al meu s-a însurat cu o văduvă. CARAGIALE, O. VI, 397. Moș-tătuca rîde din toată inima. SLAVICI, N. I, 30. Actul autentic despre consimțămîntul tatălui, mumei, moșului (bunului) și moașei (bunei) . . . va cuprinde prenumele, numele, profesiunile și domiciliul fiitorilor soți. HAMANGIU, C. C. 29. El e olandez curat din părinți, moși și strămoși. SADOVEANU, O. IX, 263. Și de-mi ajungea, Unde se ducea ? Tot la moș Adam. TEODORESCU, P. P. 411. Pi vremea cîn nenii moși (părinții și bunicii) noștri era tineri ca noi. ȘEZ. II, 209. De cînd a fost moșul crai (= de demult, foarte vechi). Cu-o cojiță de mălai, De Cînd a fost moșul crai, Pe poliță aruncată, De cînd a fost buna fată ! JARNIK-BÎRSEANU, D. 260. ◊ E x p r. Din (sau de la) moși (de la) strămoși = păstrat din generație în generație, moștenit de la înaintași; p. e x t. din vremuri străvechi. Din moși strămoși la noi se spune C-a fost a raiului minune Pe timpii nașterii lumești. ALECSANDRI, POEZII 547. Un inel ce zicea că îl are de la moși, de la strămoși. ISPIRESCU, L. 104. Să dăruiesc țăranilor pămîntul pe care-l muncesc împreună cu dînșii din moși strămoși. REBREANU, R. I, 35. Din moși strămoși aveam palatul meu împărătesc așezat în scorbura acestui copac. POPESCU, B. I, 10. Aflară arme fel de fel rămase de la moși strămoși. RETEGANUL, P. II, 4. Curge un rîu care din moși strămoși s-a numit Vale. MARIAN, T. 168. De cînd cu moș Adam sau (regional) de la (sau din) moși putrezi = de foarte multă vreme, de pe vremea celor care au murit de mult. Cf. CIAUȘANU, GL. ♦ (Regional) Unchi. Într-o dimineață, iubitul meu moș intră în apartamentul meu. ALECSANDRI, O. P. 304. Îndată chemă tustrei feciorii înaintea sa și le zice: iaca ce-mi scrie frate-meu și moșul vostru. CREANGĂ, P. 184, cf. 187, 229. S-au dus și n-au mai cutezat; mai ales că moșu-tău Haralambie ieșise din sat. SADOVEANU, N. F. 24. La început s-a spus moș numai unchiului mai bătrîn, care din punct de vedere al vîrstei se apropia de bunicul copilului. SCL 1955, 142, cf. ALRM I/II h 233, A IX 2, 3, 4, 6. ♦ (Regional) Naș² (I 1) (Năsăud). ALRM I/II h 299/268. 2. Bărbat (mai) în vîrstă, bătrîn, moșneag (I 1), u n c h i a ș, (regional) g h i u j, v î j; p. r e s t r. apelativ pentru un bărbat (mai) în vîrstă. Și moșului îi plac toate, dar să le roază nu poate. PANN, P. V. III, 72/4. De mult ești însurat, moșule ?. . . De patruzeci de ani. NEGRUZZI, ap. TDRG. Dar d-ta, moșule, n-o să ne spui ceva ? id. S. I, 245. L-a bătut vodă cu mîna pe umăr, zicîndu-i: Moșule, să știi că de azi înainte ești omul meu. CREANGĂ, A. 20. Un străjeriu cum vede pe moșneag că stă pe-acolo îl întreabă; – Dar ce vrei, moșule ? id. P. 80. Văz înaintea mea un moș, fleoș de bătrîn. ISPIRESCU, L. 96. Pe-același drum de soare plin Veneau doi inși: îngîrbóvit Un moș cu umblet lin Și-o copiliță. COȘBUC, P. I, 228. Tot una e dac-ai murit Flăcău ori moș îngîrbovit; Dar nu-i tot una leu să mori Ori-cîne-nlănțuit. id. ib. 257, cf. 200. Moșule ! strigă brutarul. . . . Astîmpără-te ! ARGHEZI, P. T. 118. Cîtu-i moșu de bătrîn Tot ar mînca măr din sîn. JARNIK-BÎRSEANU, D. 467, cf. 413. Bună ziua, moșule ! – Mulțumesc voinicule. MAT. FOLK. 95. Știe moșul ce are în traistă. ZANNE, P. III, 406. Pe dealu rotat Șade moșu bosumflat [Dovleacul]. GOROVEI, C. 26. ◊ (Înaintea unui nume propriu sau a unui apelativ, indică vîrsta înaintată a persoanei cu care sau despre care se vorbește) Cu cît mai exact este moșul Erodot. HASDEU, I. C. I, 184. Moș Vlad. . . cu ochi de vulpe, zărea creștetul delicat al dropiei. ODOBESCU, S. III, 14. Moș Nichifor nu-i o închipuire din povești, ci e un om ca toți oamenii. CREANGĂ, P. 105. Vorbi și cu moș popa. ISPIRESCU, L. 98. Da'ntreabă pe moș popa că-l știe de-altădată. MACEDONSKI, O. II, 53. Ce i-ar fi să spună într-o zi: „Măi Toadere . . . ori moșu Toadere . . . , ce-a fost, a fost”. CAMILAR, N. I, 228. Nu, moș Dumitre. DAVIDOGLU, O. 40. ◊ Moș ajun = ziua din ajunul Crăciunului; colind care se spune în seara acestei zile. Bună dimineața la Moș ajun. ODOBESCU, S. I, 234. Se desfășurau prin mintea lor . . . cetele de băieți cu semănatul ori cu „Moș ajun”. CONTEMPORANUL, VI₂, 288, cf. PAMFILE, CR. 2. N-a putut să meargă nici cu Moș ajunul și nici cu sorcova. PAS, Z. I, 77. Bună dimineața la Moș ajun. TEODORESCU, P. P. 120. Moș Crăciun, Moș Gerilă = personaje legendare despre care se spune că aduc daruri la copii de Crăciun, respectiv de Anul Nou. E ziua lui Crăciun, Lui Moș Crăciun cel bătrîn. JARNIK-BÎRSEANU, D. 513. Moș Martin sau moș Ursilă = nume glumeț dat ursului. Atîta i-a trebuit lui moș Ursilă, și-apoi las' pe dînsul. CREANGĂ, P. 53, cf. XANDREA, F. 265. Joacă bine, Moș Martine. TEODORESCU, P. P. 191. Și pun toți cîinișorii spinarea-n lespede, dar mai cu foc moș Martin. RĂDULESCU-CODIN, Î. 233. Moș Apeș = satir care personifica în mitologia populară un bătrîn afemeiat. Cf. HEM 1 299, DR. IV, 869. Moșul codrului = personaj din mitologia populară închipuit de obicei cu însușirile mamei-pădurii (PAMFILE, DUȘM. 234); spirit rău (MARIAN, NA. 89). ◊ E x p r. A-i veni (cuiva) moș Ene pe la gene = a i se face somn, a începe să moțăie. Com. din PIATRA NEAMȚ. Moși pe groși sau moși păroși = (în legătură cu verbe de declarație sau cu echivalente ale acestora) vorbe fără temei; minciuni. Tot înșiră la gogoși Spunînd despre moși păroși. PANN, P. V. i, 9/16. Mulți, în neștiința lor. . . au înșirat moși pe groși. I. IONESCU, P. 6. A promite moși pe groși. BARONZI, L. 46. Încălecai pe un cocoș, Să vă spui la moși pe groși. ISPIRESCU, L. 332. Ori gîndești că-ți spun moși pe groși ca să glumesc cu d-ta ? CARAGIALE, O. II, 277. Eu nu vă spun moși pe groși, ci numai lucruri pe care le-am auzit de la oameni ce trebuiesc crezuți. MACEDONSKI, O. III, 122. Bați cîmpii. . . , spui moși pe groși. I. BOTEZ, ȘC. 103. Înșiră moș pe groș. H II 32, cf. I. CR. III, 119. La moșii ăi verzi = niciodată, la paștile cailor. Vei mai căpăta și tu cap la moșii ăi verzi ori la poștele cailor. ISPIRESCU, L. 261. Adicătelea cum s-ar zice la moșii ăi verzi. CONV. LIT. XLIV₂, 74. De cînd cu moșii verzi (sau roșii) = de foarte multă vreme. Cf. BARONZI, L. 48, ZANNE, P. II, 276. ◊ Compus: (regional) moșu-pămîntului = arici (Erinaceus europaeus). ALR I 1 186/790. ♦ (Popular, la pl.; de obicei art.) Ființe imaginare despre care se crede că ar alunga iarna; fiecare dintre cele nouă zile din luna martie, care urmează după zilele babelor. Moșii – zice poporul – bat cu bolile pămîntul să intre frigul și să iasă căldura. HEM 2 279. Acești moși urmează la nouă zile după Baba Dochie. MARIAN, Î. 381. ♦ (Begional) Sfînt, mucenic. Sfinții sau mucenicii. . . se mai numesc altmintrelea și moși, în antiteză de la babe. MARIAN, S. R. II, 156, cf. 157. 3. (Regional) Bărbat care moșește (I). Cf. PONTBRIANT, D., H IX 82. 4. (Regional) Personaj (mascat) reprezentînd un bărbat bătrîn, în anumite creații dramatice populare. V. m o ș n e a g. Cf. PAMFILE, CR. 158, 178. ♦ Sperietoare de păsări. În grădini boti de lut (moș de peapeni) în chipul omului fac, pentru ca pasire să sparie. CANTEMIR, IST.142. 5. (În vechile tradiții populare; la pl.) Rudele decedate ale unei persoane sau ale unei familii; (și în sintagmele ziua moșilor, sîmbăta moșilor, regional, moșii de cîrnelegi, moșii de iarnă, moșii de toamnă, moșii de hranghel, moșii duminicii mari, moșii rusaliilor, moșii de rusalii etc.; adesea urmat de determinări) nume dat diferitelor zile din an, considerate sărbători, în care se fac slujbe și pomeni pentru morți. Sîmbăta moșilor geameni. DOSOFTEI, V. S. septembrie 3^r/20. Să se facă . . . două pomeniri, una la ziua hramului și alta la ziua moșilor (a. 1805). URICARIUL, XI, 325. Într-o zi, prin luna lui mai, aproape de moși. CREANGĂ, A. 5. Această pomenire și jertfă. . . se numea pretutindeni, în toate țările locuite de români, moși. MARIAN, î. 380. Moșii de iarnă, numiți altmintrelea și moșii de cîrnelegi, cad în unele părți sîmbătă înainte de săptămîna albă. id. S. R. I, 260, cf. 261, II, 162, 166, 255, id. NA. 80. Sîmbăta de dinaintea hranghelului. . . pe alocuri se mai numește și moșii de hranghel sau moșii de toamnă. PAMFILE, S. T. 74, cf. 62, 124. Sîmbăta duminicii mari, în ajunul duminicii mari, numită și moșii duminicii mari, moșii rusaliilor, moșii de rusalii. id. S. V. 7, cf. ȘEZ. XXII, 60, ARH. FOLK. III, 151, ALR II/I h 216/2. Moșî ăi dă toamnă dzîŝim moșî dă brîndză. ALR II/I h 216/29. ♦ Obiecte sau alimente date de pomană în ziua moșilor (I 5). În multe comune. . . nu se trimit în aceste două zile numai plăcinte, ca moși, ci și alte obiecte. MARIAN, S. R. II, 255. Toate aceste lucruri cari se duc spre a fi împărțite se numesc moși. PAMFILE, S. V. 8, cf. 9. ♦ Bîlci tradițional de mari proporții, organizat anual în București, în sîmbăta dinaintea rusaliilor ; p. e x t. tîrg, loc unde sînt organizate distracții publice. Și se pare că auzi la moși strigătul precupeților. ALECSANDRI, T. 1201. Nopțile le petreceam la „Vendig in Vien”, un cîmp de moși cu atracții felurite. BRĂESCU, A. 242. Să ne vedem sănătoși în tîrg la moși. MAT. FOLK. 1 173. ◊ E x p r. S-a strîns lumea ca la moși, se spune cînd se adună multă lume pentru a vedea un lucru curios. Cf. DL, DM. 6. (Învechit) Primul deținător, cu titlu de moștenitor, al unui pămînt; (învechit) bătrîn, stîlp, tei. Am văzut 20 de moșneni cu sînurile pline de hrisoave. . . și am fost silit să caut pe cel dintîi moș. GOLESCU, Î. 63. Pămîntenii era mai noi moși, veniți și așăzați de mai din urmă. PISCUPESCU, O. 26/4. Răzășiile provenite din daniile domnești sau în genere de la un autor unic, se împărțeau pe bătrîni, în Muntenia pe moși. I. BRĂESCU, M. 21. II. 1. (Regional) Numele mai multor pești: a) (Și în sintagma moș de Dunăre, BĂCESCU, P. 108, moș de baltă, id. ib.) Ghiborț (Acerina cernua). Cf. ANTIPA, P. 439, id. F. I. 31, ATILA, P. 504, BĂCESCU, P. 107, 108, H I 137. b) (Și în sintagmele moș de baltă. BĂCESCU, P. 108, moș Antoci, id. ib. 38) Pălămidă de baltă (Pungitius platygaster). Cf. ANTIPA, F. I. 52, BĂCESCU, P. 38. ◊ C o m p u s: moș-cu-trei-ghimpi = varietate de pălămidă de baltă (Gasterosteus aculeatus ponticus). Cf. ANTIPA, F. I. 59. 2. (Regional) Știulete de porumb de pe care se desprinde greu mătasea; (regional) moșneag (II 1) (Pîraie-Fălticeni). A VI 8. 3. (Regional, la pl.) Cireșe sau vișine uscate, smochinite. Com. din PEȘTIȘANI-TÎRGU JIU. 4. (Prin Munt.) Cocoloș rămas după stoarcerea nucilor. RĂDULESCU-CODIN, 51. 5. (Prin Munt.) Caltaboș sau cîrnat pregătit din intestinul gros al porcului. Cf. ALR I 747/768, L. ROM. 1959, nr. 2, 53. 6. (În opoziție cu babă) Partea cu cîrlig a unei copci. ♦ Disc al unei capse, care se îmbucă în celălalt disc. – Pl.: moși. - Și: (regional, I 3) muș s. m. H IX 82. – Derivat regresiv de la moașă.

urs sm [At: CORESI, EV. 447 / Pl: urși / E: ml ursus] 1 Mamifer omnivor cu trupul masiv, acoperit de o blană brună-negricioasă sau roșcată, cu urechi mici, cu botul ascuțit și cu coada scurtă, care iarna hibernează (Ursus arctos). 2 (Îs) ~ alb (sau polar) Specie de urs cu blana albă, bătând în gălbui, care trăiește în regiunile arctice (Ursus maritimus). 3 (Îs) Ziua ~ului Sărbătoare populară în ziua de 2 februarie în care, după credința populară, ursul iese din bârlogul unde a hibernat. 4 (Îs) Sâmbăta ~ului Sărbătoare populară care se ține cu opt zile înainte de Florii și despre care se crede că trebuie respectată pentru a feri vitele de fiarele sălbatice. 5 (Îe) A se aduna (sau a se strânge, a se uita) ca la ~ A se aduna (a se strânge) în număr foarte mare și a privi cu o deosebită curiozitate și interes, ca la un spectacol neobișnuit. 6 (Îe) A se ține (după cineva) ca după ~ A merge în urma cuiva în număr foarte mare. 7 (Îe) A trage nădejde ca ~ul de coadă A nădăjdui lucruri imposibil de realizat. 8 (Îe) A vinde pielea ~ului din pădure sau a vinde pielea ~ului în târg și ~ul în pădure ori Tocmeala în târg și ~ul în crâng ori Nu vinde pielea ~ului înainte de a-l ucide A conta pe un lucru înainte de a fi sigur că îl poți obține. 9 (Îe) Joacă ~ul prin vecini (sau la vecinul, la cumătrul) sau când joacă ~ul la vecin să-i gătești tărâțele Se spune pentru a preveni pe cineva de un pericol, de o nenorocire care se arată pe aproape, amenințând să ajungă în curând la acesta. 10 (Îe) Joacă ca ~ul sau ~ul nu joacă de voie (ci de nevoie) Se spune despre cineva care face ce nu-i place, fiind obligat sau silit de împrejurări. 11 (Îe) De aia (sau asta) nu are ~ul coadă (și para cocean) Se spune despre cei care., din cauza lăcomiei, pierd și ceea ce au. 12 (Îae) Se spune despre cei cu o purtare nepotrivită cu situația lor, cu momentul respectiv etc. 13 (Îe) De aceea n-are cârna nas și ~ul coadă Se spune cuiva care are pretenții prea mari. 14 (Îe) A iubi (pe cineva) ca ~ul pe lup A nu iubi deloc pe cineva. 15 (Îe) A se juca cu coada ~ului A se pune în situații primejdioase, atacând pe cei mai puternici. 16 (Îe) A scăpa ca din gheara ~ului, cu părul vâlvoi A ieși păgubit și cu mare greutate dintr-un pericol, dintr-o situație gravă. 17 (Îe) A fugi (de cineva) ca de ~ A se feri de răul pe care i-l poate face cineva. 18 (Îe) A trăi ca ~ul (în bârlog ori ca în bârlogul ~ului) sau a fi ~ de bârlog A trăi retras de lume. 19 (În basme; îlav) De când se băteau urșii în coadă Foarte de demult. 20 (Îe) Când o prinde mâța pește și coada Ia ~ o crește sau când o face ~ul coadă și prepelița noadă ori când se va vedea ~ul cu cercei umblând după miei, lupul cu cimpoi umblând după oi ori când oi vedea ~ul în doi craci, văcar după vaci Niciodată. 21 (Reg; îe) A aduce urșii din pădure A nu fi de nici un ajutor. 22 (Bot; reg; îc) Mierea-~ului-cu-flori-bătăi Urzică-moartă (Laminum album). 23 (Bot; îc) Părul-~ului Barba-ursului (Equisetum arvense). 24 Epitet dat unui om greoi, ursuz, nesociabil, retras. 25 (Pop) Epitet dat unui om voinic. 26 (În obiceiuri și în jocuri de copii și de tineret) Nume dat unui flăcău înfășurat într-o funie groasă de paie (căreia i se dă foc, iar pentru a-l stinge, persoana trebuie să se tăvălească prin zăpadă) sau îmbrăcat cu cojocul întors pe dos și care dansează ca ursul dresat, pe muzică, însoțit de un alt flăcău care face pe ursarul în cadrul obiceiurilor sărbătorilor de iamă. 27 (Art.; îcs) De-a ~ul Numele jocului pe care îl face ursul (26) sau al jocului de copii în care un jucător se maschează în urs dresat. 28 (Art.; îacs) Numele unui joc de copii în care unul din ei aruncă o minge și până ce altul fuge după ea, acesta umple cu pământ o gropiță. 29 (Art.; îcs) Vânătorul și ~ul Numele unui joc de copii în care unul face pe vânătorul stând într-o poziție foarte incomodă, scopul jocului fiind atingerea unui băț. 30 (Art.) Numele unui joc pe care îl joacă voievodul călușerilor cu o femeie care crede că-l va întrece în joc. 31 (Pop) Nume dat stelei așezate în fața sau în urma carului-mare. 32 (Pop; îc) ~ul-mare Carul-mare. 33 (Pop; îc) ~-ul-mic Carul-mic. 34 (Iht; îc) ~-de-mare Pește care seamănă la cap cu ursul. 35 (Bot; reg) Tapoșnic (Galeopsis ladanum). 36 (Reg) Boț de mămăligă cu brânză la mijloc (prăjit pe jăratec). 37 (Teh) Masă de metal topit sau aliaj solidificat în interiorul unui cuptor de topit, din cauza întremperii accidentale a alimentării acestuia cu combustibil sau cu aer comprimat, respectiv cu energie electrică. 38 Fiecare dintre grinzile longitudinale ale unui pod de lemn. 39 Grindă de susținere la grinda casei Si: talpă. 40 Fiecare dintre cei patru stâlpi care susțin podul morii. 41 (Reg) Fiecare dintre cele două lemne pe care se reazemă perna morii Si: andrele (2). 42 (Reg; lpl) Bogdani la stăvilar. 43 (Reg) Lemn din construcția morii care are o scobitură în care se reazemă buduroiul. 44 (Mol) Copac, mai ales brad, tăiat, necurățat de crengi și necojit, folosit la plutărit sau la transportul buștenilor până la apă. 45 (Reg) Berbec . 46 (Mol) Dispozitiv pentru micșorarea vitezei buștenilor cărora li se dă drumul în jos pe un uluc, format dintr-un butuc sau mai multe lemne legate între ele și așezate de-a curmezișul și deasupra ulucului. 47 (Mol) Ușă în partea de jos a peretelui la dig care se deschide atunci când se golește apa adunată. 48 (Reg; lpl) Fiecare dintre stinghiile de la grapă. 49 (Mol) Horn (1). 50 (Șîs ~ de frecare) Menghină. 51 (Reg) Nume dat unui clește mare. 52 (Olt) Tejghea de tâmplărie. 53 (Șîs ~-ul mic) Nume dat unei unelte de fierărie, nedefinită mai îndeaproape Si: (reg) scânecie. 54 (Îvp) Ancoră (1). 55 (Reg) Zăvor de lemn. 56 (Reg) Scărmănătoare de lână mecanică.

hăt av [At: KLEIN, D. / V: hăpt / E: ucr хет] (Reg) 1 Foarte. 2 Mult. 3 Departe. 4 Demult. 5 (Reg) Extrem de.

cobză Rubedeniile sale de altădată pot fi văzute în picturile murale ale mai multor mănăstiri și biserici, începând din sec. 16. Foarte răspândită până nu demult, mai ales în Muntenia, Moldova și Bucovina, în zilele noastre este din ce în ce mai rară. Prin excelență instr. lăutăresc de acomp., se compune dintr-o cutie de rezonanță* adâncă, formată din mai multe „doage” din lemn de nuc și paltin, numită „burduf” sau „bârdan”, o „față” dintr-o scânduriță de molift și un „gât” scurt și larg din lemn tare, cu „cuierul” răsfrânt înspre spate. Strunele sunt legate de un cordar* din lemn de brad fixat pe partea inferioară a „feței” și întinse cu ajutorul unor „cuie” de lemn tare. O c. are între 8 și 12 coarde, orânduite în patru coruri din câte două sau trei. În orice grup de coarde poate fi una mai groasă. Cele groase, numite de obicei „burdoaie”, sunt acordate cu o octavă mai jos față de cele subțiri. Strunele sunt călcate cu toate degetele mâinii și ciupite cu o pană de gâscă.

ADAM npr. m. 1 proverb De cînd cu moș ~, de multă vreme, din vremurile de demult; neam de pe ~, rudenie foarte îndepărtată; a se lipsi de ceva ca ~ de raiu, a fi lipsit de un lucru din vina sa; ce faci, ~e? sau veniși, ~e? se zice celui pe care nu l-ai văzut de mult ¶ 2 🫀 Mărul lui ~, nodul gîtului.

bătrîn, -ă adj., s.m., s.f. I adj. 1 (în opoz. cu „tînăr”) Care trăiește de mulți ani, care este înaintat în vîrstă; (reg.) bît. Om bătrîn. ◊ Crai bătrîn v. crai. Fată bătrînă v. fată. Fecior bătrîn v. fecior. Mamă bătrînă v. mamă. ♦ (despre înfățișarea, fața etc. ale unei persoane) Care trădează bătrînețe, care și-a pierdut frăgezimea. Față ridată și bătrînă. 2 Care există de foarte mult timp; din vremuri îndepărtate; de demult. Oraș bătrîn. ** (despre băuturi) Vechi. Țuică bătrînă. 3 (fam.; despre profesioniști) Care are mulți ani de activitate. El e bătrîn în serviciul lui și știe foarte multe. ◊ Expr. A fi cătană bătrînă v. cătană. II s.m., s.f. 1 (în opoz. cu „tînăr”) Persoană înaintată în vîrstă; moș, moșneag, unchiaș. Sînt grei bătrînii de pornit, Dar de-i pornești sînt grei de-oprit (COȘB.). ◊ Sfatul bătrînilor = (ist.) consiliu format din bărbații mai în vîrstă dintr-o comunitate, care avea rolul de a reglementa viața comunității. (înv.) Bătrînii satului = reprezentanții comunali, aleși dintre oamenii în vîrstă. ◊ Loc.adj., adv. Din bătrîni = din vremuri îndepărtate, din moși-strămoși. 2 (la pl. m.) Strămoși, cei care au trăit în timpuri îndepărtate. Cuvinte din bătrîni. 3 (fam.; m. sg.) Tată; (f. sg.) mamă; (m. pl.) părinți. În vacanță bătrînii mi-au dat mai mulți bani. 4 (în limbajul studenților; în opoz. cu „boboc”) Student din anii mari. • pl. -i, -e. /lat. betranus, -a, -um = veteranus.

timp [At: PO 171/2 / V: (îrg) tâmp / Pl: (îrg) ~i sm, ~uri, (înv) ~ure sn / E: ml tempus, -oris] 1 sn Perioadă măsurată în ore, zile etc., care corespunde desfășurării unei acțiuni, unui fenomen, unui eveniment Si: interval, răstimp. 2 sn (Îs) ~ de muncă socialmente necesar Timp (1) cheltuit pentru producerea unei valori de întrebuințare în condiții de producție date, normale din punct de vedere social și cu media socială de îndemânare și de intensitate a muncii. 3 sn (Îlav) În același ~ sau (înv) într-același ~ Simultan. 4 sn (Îal) De asemenea. 5 sn (Îlav) Tot ~ul sau (înv) în tot ~ul Fără întrerupere Si: mereu, neîncetat. 6 sn (Îlav) Din ~ în ~ sau (înv) pe la ~i La anumite intervale. 7 sn (Îal) Uneori. 8 sn (Îlav) Între ~ (sau, îvr, ~uri) În răstimpul acesta. 9 sn (Îlav) De la un ~ sau (reg) de la un ~ de vreme sau (rar) dintr-un ~ Începând de la un moment dat. 10 sn (Reg; îlav) Într-un ~ La un moment dat. 11 sn (Reg; îlav) La un ~ La un moment oarecare. 12 sn (Îlc) În ~ ce... În vremea în care... 13 sn (Îlc) Cât ~... În toată perioada în care... 14 sn (Îs) Un ~ O bucată de vreme. 15 sn (Grm; îs) Adverb de ~ Adverb care arată timpul când se petrece o acțiune sau când există o stare ori o însușire. 16 sn (Grm; îs) (Complement) circumstanțial de ~ sau complement de ~ Complement circumstanțial care arată timpul când se petrece o acțiune sau când există o stare ori o însușire. 17 sn (Grm; îs) (Propoziție) circumstanțială de ~ Propoziție care arată timpul în care se petrece acțiunea din propoziția regentă. 18 sn Moment favorabil pentru desfășurarea unei acțiuni, pentru efectuarea unei operații. 19 sn (îlav) La ~ În momentul potrivit. 20 sn (Îlav) Din ~ Înainte de a fî prea târziu. 21 sn (Îal) Înainte de data sau de momentul obișnuit, așteptat sau prevăzut. 22 sn (Îlav) La ~ul său (sau lui, lor) La momentul oportun. 23 sn (Îe) Toate la ~ul lor sau tot lucrul la ~ul său Orice trebuie făcut la momentul potrivit. 24 sn (Îlav) Înainte de ~ Prea devreme. 25 sn (Îal) Înainte de termen Si: prematur. 26 sn (Înv; îlav) Cu fără-~ Cu întârziere. 27 sn (Înv; îal) Într-un moment nefavorabil. 28-29 sn (Îe) A (nu) fi ~ul (sau, rar, ~) (!să... sau de...!) A (nu) fi momentul potrivit pentru... 30 sn (Pfm; îe) A-i fi (sau a-i sosi, a-i veni) ~ul (cuiva sau la ceva) A-i sosi (cuiva sau la ceva) momentul favorabil, prilejul așteptat. 31 sn (Îe) Era și ~ul Se spune atunci când intervine, cu puțin înainte de a fi prea târziu, o acțiune, un eveniment așteptat. 32 sn Interval necesar pentru efectuarea unei acțiuni Si: răgaz. 33-34 sn (Îe) A (nu) avea ~ (pentru ceva) A (nu) găsi răgazul necesar (pentru a face ceva). 35 sn (Îe) A avea tot ~ul să... A dispune de o perioadă mai îndelungată de vreme (decât cea necesară) pentru a efectua ceva. 36 sn (Îe) A nu avea ~ de cineva A nu putea sta de vorbă cu cineva. 37 sn (Îae) A nu se putea ocupa de cineva. 38 sn (Înv; îe) A-și lua ~ul (pentru ceva) A-și găsi răgaz (pentru ceva). 39 sn (Reg; îe) A nu-l mai ajunge ~ul pe cineva A fi foarte ocupat. 40 sn (Arg; îe) A nu avea ~ A nu avea bani. 41 sn (Spt) Durată cronometrată a unei curse. 42 sn (Îrg) Anotimp. 43 sn (Îrg) Vârstă. 44 sn (Fiz) Formă obiectivă de existență a materiei în continuă dezvoltare, marcată prin succesiunea proceselor realității obiective. 45 sn (Îlav) Cu ~ul Pe măsură ce trece vremea. 46 sn (îvr; îlav) În noaptea ~urilor În vremuri imemorabile. 47 sn Perioadă determinată istoric Si: epocă, secol. 48 sn (Reg; îe) Nu mai e ~ul lui Pazvante Nu se mai poate jefui după bunul plac. 49 sn (Pfm; îe) A fî de pe -ul lui Pazvante (chiorul) A fi foarte vechi. 50 sn (Pfm; îlav) Pe ~uri Mai demult Si: cândva. 51 sn (Pfm; îlav) Din toate ~urile De totdeauna. 52 sn (Îlav) Din alte ~uri De demult. 53 sm (Înv; îlav) În toți ~ii Mereu. 54 sm (Înv; îlav) în alți ~i Altădată (1). 55 sn Lpl) Stare de lucruri caracteristică unei perioade Si: împrejurări, vremuri. 56 sn Stare a atmosferei într-un anumit loc și într-o anumită perioadă, determinată de valorile temperaturii, presiunii, vântului și umidității aerului. 57 sm (Ban) Recoltă. 58 sm (Ban) Recoltare. 59 sm (Bot; Ban) Rodul-pământului (Arum maculatum). 60 smn (Lpl) Fiecare dintre fazele succesive ale unei mișcări, ale unei operații, ale unei acțiuni. 61 snm (Înv) Rată. 62 sm (Teh) Fiecare dintre fazele ciclului de funcționare a unei mașini termice, în decursul căreia se realizează o cursă completă a pistonului motor. 63 sm (Muz) Fiecare dintre părțile egale care alcătuiesc o măsură Si: bătaie. 64 sm (Muz; înv; pex) Măsură. 65 sn (Înv; îlav) În trei ~uri Foarte repede. 66 sn Categorie gramaticală specifică verbului, prin care se exprimă momentul în care se petrece acțiunea. 67 sn (Grm) Fiecare dintre formele flexionare ale verbului, prin care se exprimă timpul (66). 68 sn (Grm; îs) ~ absolut Timp care exprimă o acțiune raportată numai la momentul vorbirii.

DEPĂRTAT, -Ă, depărtați, -te, adj. 1. Care este departe în spațiu, care se află la (mare) distanță. Deodată se stîrni un zvon depărtat, Ca un glas ce-ar răzbate prin ceață. DEȘLIU, G. 42. Depărtate întinderi se vedeau în soarele amiezii cătră sate, care nu se deosebeau decît prin stîlpi luminoși de fum de priveliștile înconjurătoare. SADOVEANU, F. J. 726. Părinții... te-au dus pînă la marginea satului depărtat, de mînă. ARGHEZI, P. T. 9. ◊ Fig. Podurile grajdurilor și ale șurilor erau ticsite cu fîn vechi răspîndind o miroznă depărtată de sulfină. CAMILAR, TEM. 240. ◊ (Adverbial) Și s-aude un izvor Către vale călător Cum suspină depărtat, Ca o doină pe-nserat. DEȘLIU, M. 48. 2. Care este departe în timp de momentul actual, care s-a petrecut sau a existat demult. Își aducea aminte de cîte-o clipă din copilăria ei foarte depărtată. DUMITRIU, N. 74. Scriu aceste depărtate amintiri. CARAGIALE, O. III 21.

VREODINIOARĂ adv. (Învechit) Vreodată, cîndva, mai demult, odată. Dacă aceasta a fost vreodinioară frumoasă... trebuie să fi fost foarte de mult de atunci. GANE, N. n 16. Plînsu-s-au vreodinioară [șchiopii] Că sînt lipsiți de pășirea slobodă și ușoară? CONACHI, P. 287.

peșteră, peșteri, s.f. – (geol.) Grotă, cavernă. ♦ (geol.) Peștera Izei, cea mai mare peșteră din jud. Maramureș. Are o lungime de 2.440 m și o denivelare de -170 m. Este situată în Munții Rodnei. Are săli de 20-30 m înălțime și o cascadă de 15 m (Portase, 2006: 27). Este străbătută de izvorul Bătrâna (Timur, 2007: 27); Peștera de la Izbucu Izei, are o lungime de 500 m, este dezvoltată pe activ și este străbătută de izvorul Bătrâna (Timur, 2007: 28); Peștera cu Oase, situată în apropiere de loc. Poiana Botizii (Piatra Pintii). Rezervație speologică. „O peșteră mai mult înaltă decât lată, cu pereți foarte apropiați. Înălțimea galeriei principale ajunge la 6-7 m. Aici s-a aflat, mai demult, un depozit osteologic, de unde s-au recoltat oase de Ursus Spelaeus” (Portase, 2006: 27); Peștera de la Vălenii Șomcutei are o lungime de circa 1.500 m și este străbătută în întregime de Valea Peșterii (Monumente, 1976: 142). – Din sl. peštera < sl. pešt „cuptor” (Șăineanu, Scriban; Miklosich, cf. DER; DEX, MDA).

uitat², ~ă [At: DRLU / V: (înv) ult~ / Pl: ~ați, ~e / E: uita] 1-2 smf, a (Persoană) care a dispărut din amintire Si: uitit² (3-4). 3-4 smf, a Neglijat. 5-6 smf, a Părăsit. 7 sm (Îs) ~ul de Dumnezeu Om foarte sărac. 8 sm (îas) Om nenorocit. 9 a (îe) A ședea (undeva) ~ A sta undeva foarte multă vreme. 10 a (Reg; îe) A fi bătrân ~ A fi foarte bătrân. 11 a (Îs) Vreme ~ă Timp îndepărtat. 12 a (Îs) Din vremi ~e sau de ani ~ați Demult (1). 13 a (D. alimente, precedând termenul calificat, de care se leagă prin pp „de”) Foarte vechi. 14 a (Înv) Uimit (1). 15 a Gânditor (2). 16 a (Înv) Bătrân (1). 17 a Rămas (de mirare, de visare, de îngândurare) într-o anumită atitudine. 18 a Zăpăcit. 19 a Uituc (1). 20 sf (Mun; Olt; în credințe populare) Colac în formă de om sau turtă în formă de lopată care se face pentru pomenirea morților rămași nepomeniți în timpul anului.

troian, troiene, s.n. – 1. Îngrămădire mare de zăpadă; nămete, morman, grămadă. 2. (top.) Muntele Traianul (Troianul, în denumirea locală) din hotarul Săcelului, în amintirea împăratului care stăpânea o parte din Dacia (Filipașcu 1940: 17). ♦ La sud de Moisei se află „muntele Traian, de unde izvorăște pârâul Dragoș” (Demeter, Marin, 1935, 99). Legenda spune că pe muntele Troian din Lăpuș trăiau mai demult uriașii. „Spuneau că pe Șes, pe Troian, între Groși și Suciu erau niște oameni foarte mari, față de cum suntem noi, cei de astăzi” (Bilțiu 1999: 146). „Cimitirele tumulare propriu-zise apar în nordul Transilvaniei abia în bronzul târziu. Un astfel de cimitir se afla pe terasa înaltă, lungă de câțiva km și lată de mai multe sute de metri, numită Troian, din stânga râului Suciu (Țibleș), la aproximativ 1,5 km nord-est de localitatea Suciu de Sus” (Marmația 2003: 123). 3. (astr.) În expr. Drumu lui Troian (Ieud, Rozavlea, Săcel) sau Cărarea lui Stroian (Giulești) – pentru Calea Lactee (ALR 1973: 661). – 1. Din Traian, referitor la împăratul roman Marcus Ulpius Traianus, cuceritorul Daciei; „Cultul său a devenit obligatoriu și în noua provincie. Traian s-a păstrat în cultura mitică a românilor ca un fel de zeu, legat de ritualul Anului Nou, când se serba primăvara” (Kernbach 1989). 2. Din sl. trojanŭ (Cihac, Șeineanu, Tiktin, cf. DER), cf. srb. trojan. „Derivarea directă din lat. Traianus nu este posibilă fonetic. Amintirea lui Traian nu s-a păstrat în obiceiurile populare românești” (DER); Probabil din sl. trojanŭ (DEX). 3. „Acest cuvânt daco-român se aseamănă, după sens și formă, cu veneț. trodzo, friulan troi etc. și acoperă sinonime viabile în alte dialecte din regiunea Alpilor. Acestea derivă din preromanicele *trojiu-, *troiu-, «drum de picior, cărare». În limba română, din baza autohtonă *troiu+suf. -an, s-a format der. troian” (Giuglea 1944).

troian, troiene, s.n. – 1. Îngrămădire mare de zăpadă; nămete, morman, grămadă. 2. (top.) Troian, fânațe, deal în Groșii Țibleșului, Suciu de Sus (Vișovan, 2008: 245); pădure și deal în Săcel (Vișovan, 2005); Culmea Troianului, vârf de munte în Săliștea de Sus (Vișovan, 2005); Muntele Traianul (Troianul, în denumirea locală) din hotarul Săcelului, în amintirea împăratului care stăpânea o parte din Dacia (Filipașcu, 1940: 17). La sud de Moisei se află „muntele Traian, de unde izvorăște pârâul Dragoș” (Demeter, Marin, 1935, 99). Legenda spune că pe muntele Troian din Lăpuș trăiau mai demult uriașii: „Spuneau că pe Șes, pe Troian, între Groși și Suciu erau niște oameni foarte mari, față de cum suntem noi, cei de astăzi” (Bilțiu, 1999: 146). „Cimitirele tumulare propriu-zise apar în nordul Transilvaniei abia în bronzul târziu. Un astfel de cimitir se afla pe terasa înaltă, lungă de câțiva km și lată de mai multe sute de metri, numită Troian, din stânga râului Suciu (Țibleș), la aproximativ 1,5 km nord-est de localitatea Suciu de Sus” (Marmația, 2003: 123). 3. (astr.) Drumul lui Troian (Ieud, Rozavlea, Săcel) sau Cărarea lui Stroian (Giulești) – pentru Calea Lactee (ALRRM, 1973: 661). – 1. Din Traian, referitor la împăratul roman Marcus Ulpius Traianus, cuceritorul Daciei. „Cultul său a devenit obligatoriu și în noua provincie. Traian s-a păstrat în cultura mitică a românilor ca un fel de zeu, legat de ritualul Anului Nou, când se serba primăvara” (Kernbach, 1989). „Derivarea directă din lat. Traianus nu este posibilă fonetic. Amintirea lui Traian nu s-a păstrat în obiceiurile populare românești” (DER). 2. Din sl. trojanŭ (Cihac, Șăineanu, Tiktin, cf. DER; DEX, MDA), cf. srb. trojan. 3. Acest cuvânt daco-român se aseamănă, după sens și formă, cu veneț. trodzo, friulan troi etc. și acoperă sinonime viabile în alte dialecte din regiunea Alpilor. Acestea derivă din preromanicele *trojiu-, *troiu-, „drum de picior, cărare”. În limba română, din baza autohtonă *troiu + suf. -an, s-a format der. troian (Giuglea, 1944).

RĂPIRE, răpiri, s. f. Acțiunea de a răpi și rezultatul ei. 1. Faptul de a lua cu forța o ființă de la locul ei și de a o duce cu sine. Împăratul și împărăteasa se întristară foarte mult de răpirea fetelor. POPESCU, B. I 75. 2. Luare cu sila a unui bun material; (concretizat) obiect luat cu sila (v. pradă). Eu știu mai de demult că oamenii, în lume, Asupra celor mici dreptate nu-și găsesc: Cînd ei cu cei mai mari răpirile-mpărțesc. DONICI, F. 49. 3. Fig. Fermecare, încîntare, extaz. Idol, tu! răpire minții! Cu ochi mari și părul des. EMINESCU, O. I 80. Toată adunarea vede cu răpire O fetiță dulce ca o fericire. BOLINTINEANU, O. 44. Ascultînd cu o dulce răpire cum vrăbiile limbute ciripesc. ODOBESCU, S. III 77. – Variantă: hrăpire (SADOVEANU, O. VII 35, BOLINTINEANU, O. 445) s. f.

EMBATIC (pl. -icuri) sn. ⚖️ 1 Arendarea locului unei case sau casei cu locul ei pentru un termen foarte lung (pînă la 99 de ani), în intervalul căruia arendașul se bucură de toate drepturile de posesiune (Mold. „bezmăn”) ¶ 2 Plata, arenda pentru ținerea acestor locuri; în vremurile de demult, proprietarii unor asemenea locuri fiind în majoritatea cazurilor mănăstirile, plata se făcea și în natură, dîndu-se acestora lumînări, ceară, untdelemn, etc.

* EMBATIC (pl. -curi) sn. ⚖️ 1 Arendarea locului unei case sau casei cu locul ei pentru un termen foarte lung (pînă la 99 de ani), în intervalul căruia arendașul se bucură de toate drepturile de posesiune (Mold. „bezmăn”) ¶ 2 Plata, arenda pentru ținerea acestor locuri; în vremurile de demult, proprietarii unor asemenea locuri fiind în majoritatea cazurilor mănăstirile, plata se făcea și în natură, dîndu-se acestora lumînări, ceară, untdelemn, etc.

mult, -ă adj. (lat. mŭltus, mult; it. molto, sic. multu, pv. mout, vfr. molt, mout, cat. molt, sp. mucho, muy, pg. multo). În mare număr orĭ cantitate: mulțĭ oamenĭ, multe lucrurĭ; multă lume, apă. Maĭ mulțĭ, cîțĭ-va, un număr indefinit. N. pl. Multe lucrurĭ: învățațiĭ știŭ multe. A nu ști multe, a nu umbla cu formalitățĭ, a termina lucrurile energic: acest prefect nu știe multe, și de aceĭa toțĭ îĭ știŭ de frică. A te supăra ușor, a lovi îndată: ferește-te de nebun, că nu știe multe. Adv. În mare cantitate, cu mare intensitate, tare, foarte: a ploŭat mult, mult mă mir. Timp îndelungat, mult timp: apa a curs mult, mult am răbdat. De mult, cu mult timp în ainte, de mult timp: știam de mult (saŭ: de demult). Cu mult, cu mare diferență de timp, de grad: știam cu mult (timp) în ainte, l-a întrecut cu mult. De multe orĭ, adese-orĭ, des. De maĭ multe orĭ, de cîte-va orĭ. Mult și bine, orĭ-cît timp: poțĭ să bațĭ mult și bine: nu ți se va deschide! Maĭ mult orĭ maĭ puțin (saŭ și: mult, puțin), întru cît-va, într’o oare-care măsură, cam: acest țăran e maĭ mult orĭ maĭ puțin instruit. Cel mult, maximum, în cel maĭ răŭ caz: acest moșneag are cel mult 80 de anĭ. Interj. Ce!, cît de!: Mult e dulce mĭerea! Mult e bine aicĭ! Mult eștĭ prost, măĭ!

străvechi, ~e a [At: I. CIHAC, I. N. 271/6 / V: ~rev~ / Pl: ~ / E: stră- + vechi] 1 Care datează de foarte multă vreme Si: (liv) imemorial, (înv) nepomenit, prea vechi, sur. 2 Care are o vechime sau durează de un secol sau de mai multe secole Si: secular. 3 (Îlav) Din ~ Din trecut Si: de altădată, de demult. 4 (Prin exagerare; d. obiecte de îmbrăcăminte, accesorii etc.) Care a fost utilizat mult timp Si: vechi, uzat, tocit. 5 (Rar; d. ființe) Bătrân (1). 6 Care aparține strămoșilor Si: strămoșesc (1). 7 Moștenit de la strămoși Si: strămoșesc (4). 8 Specific strămoșilor Si: strămoșesc (3). 9 Care se află la începutul istoric al omenirii sau al unei comunități sociale. 10 Care este la originea existenței cuiva sau a ceva. 11 Care aparține începutului istoric al omenirii. 12 Care este specific începutului istoric al omenirii Si: arhaic (1), primitiv, vechi. 13 Care a existat altădată și a încetat să mai existe. 14 (Pex) Antic (1).

MATERIÁL, -Ă adj., s.n. I. Adj. 1. (În opoziție cu ideal, spiritual) Alcătuit din materie (1, 2); (filoz.) care aparține realității obiective, existînd independent de conștiință și în afara ei. V. concret, real, palpabil. Pizma este o zicere ideală; însă are putere a se face atît de materială, adică văzută și pipăită, încît gem supt dînsa cetăți și ținuturi întregi. GORJAN, H. I, 157/31. Acest impozant fenomen [focul] în lumea materială ce este? BARASCH, M. II, 207/25. Ion Vodă avea dreptul de a cere din parte-le nu numai o recunoștință morală, ci încă pe acea materială, manifestată prin exactitudine și sinceritate în plata datoriilor. HASDEU, I. V. 46. În principiu, prin rectificarea sau, altfel zis, prin repararea unei bucăți în versuri înțelegem firește prefacerea numai a expresiunii materiale. CARAGIALE, O. VII, 473. La ființa vie, organismul material este așa întocmit, încît nici un organ îndeosebi nu e independent. id. N. F. 20, cf. 21. Ai știut să alegi vremea, ai știut să alungi presupusurile. . ., ai îndepărtat orice dovadă materială. CONTEMPORANUL, II, 322. Scopul urmărit de eteriști păru atît de extravagant, încît nu l-a luat în serios. Dar dovezi materiale ar fi putut schimba dispozițiile Porții. OȚETEA, T. V. 127. Istoria nu se scrie numai pe baza amintirilor personale, ci și pe baza documentelor materiale, mai ales grăiesc actele păstrate. CAMIL PETRESCU, O. II, 414. În viața societății, ca și în natură, factorul material constituie elementul prim și hotărîtor, dar ideile, conștiința, constituie factorul derivat, secund. SCÎNTEIA, 1 953, nr. 2 608. În toate țările, ideea că nu există chestiuni internaționale litigioase care să nu poată fi rezolvate prin tratative, cuprinde mase tot mai largi și se transformă într-o uriașă forță materială. ib. 1 953, nr. 2 693. Distrugerea, în întreaga lume, a mijloacelor materiale necesare războiului, aceasta este cea mai efectivă și mai trainică garanție a păcii. LUPTA DE CLASĂ, 1960, nr. 9, 5. țara noastră își îndreaptă mijloacele sale materiale spre dezvoltarea industriei. ib. 1 960, nr. 9, 8. ◊ (Adverbial) Și inima sa numai se exprima fierbinte Și-și dezvolta simțirea ce limba nu e-n stare Material să spuie. HELIADE, O. I, 216. Întunericul se destramă, Material ca țesăturile de scamă. CAMIL PETRESCU, V. 38. ◊ Cultură materială = totalitatea bunurilor și a deprinderilor de producție existente pe o anumită treaptă de dezvoltare a societății. Cf. DM. (Neobișnuit) Știință materială = știință experimentală, v. experimental. Să-i mai dăm un exemplu concret dintr-o știință materială. ap. GHEREA, ST. CR. III, 214. ♦ S p e c. Fizic, trupesc. Cf. VALIAN, V. Omenirea va urmări în această lume și altceva decît satisfacerea trebuințelor materiale. GHICA, A. 176, cf. BARCIANU. 2. Care ține de aspectul economic sau pecuniar. Trimișii nu privesc decît numai la interes material (a. 1833). URICARIUL, V, 342/6, cf. MAIORESCU, CR. I, 273. Soarta lui materială din momentul acesta era schimbată. EMINESCU, N. 77. Comori materiale, sau frumuseți alese, Îl lasă. . . indiferent. MACEDONSKI, O. I, 260. Nu cruță nici o jertfă materială pentru a tălmăci. . . acest fel de cărți. ANGHEL, PR. 180. Asigurările sociale de stat au ca scop asigurarea materială a asiguraților în caz de pierdere temporară. . . a capacității de muncă. LEG. EC. PL. 323. Cercetarea vieții materiale și spirituale în perioada de stăpînire romană pe teritoriul R.P.R. CONTEMP. 1956, nr. 483, 1/1. Promovarea consecventă a principiului leninist de stimulare materială a jucat un uriaș rol în. . . dezvoltarea economiei socialiste. LUPTA DE CLASĂ 1960, nr. 10, 39. Creșterea cointeresării materiale. SCÎNTEIA, 1 960, nr. 5 017. ◊ Bază (tehnică-) materială = totalitatea elementelor concrete ale forțelor de producție dintr-o orînduire dată. Baza materială necesară pentru trecerea țărilor socialiste la comunism o constituie crearea unui nivel înalt de producție pe baza tehnicii moderne înaintate. SCÎNTEIA, 1 960, nr. 5 009. Poporul sovietic făurește în ritm rapid baza tehnico-materială a comunismului. ib. ♦ (Adverbial) Materialicește. Poetul de care e vorba a trăit material rău. CARAGIALE, O. III, 7. ♦ (Învechit, neobișnuit) Materialist (3). Cine-și bate capul, într-o epohă așa de materială, așa de egoistă, să gîndeascâ la istorie, la nație, la viitor? ARHIVA R. I, VI/10.3. (Rar, în opoziție cu f o r m a l) Care privește fondul, conținutul; faptic. Logica nu se ocupă de adevărul material, ci numai de adevărul formal. MAIORESCU, L. 11. ◊ (Adverbial) Rezultate formal adevărate, care totuși în fapt.adecă material, pot fi false. id. ib. Răscoala din țara Românească se deosebește material de cea din Moldova. OȚETEA, T. V. 149. II. S. n. (Mai ales la pl.; la sg. cu înțeles colectiv) 1. (Învechit) Bun, produs. Aceste două havalele a finului menzilului și a ce vremelnicească a fînului oștenesc, fiind alcătuită din două, adecă din munca cosirei, a cărăturei și a clădirei, care este asupra lăcuitorilor, și din materialul ierbii ce este asupra moșiilor (a. 1824). URICARIUL, V, 187/4. Prețurile politicite pentru vînzarea productelor și altor materialuri în orașul Ieșii (a. 1832). N. A. BOGDAN, M. 138. 2. Totalitatea materiilor prime sau semifabricate din care pot fi confecționate diverse bunuri. Populația Parisului plătește. . . din materialurile de zidire (cherestea) 1 300 000. CR (1 829), 169¹/17. Nu demult, materialul [cetății] . . . fu mai ales întrebuințat la zidirea curței din Ghidinți. ASACHI, S. L. II, 47. Pădurile Roșii îndestula pe Evropa apusană cu materialuri pentru durarea vasilor. id. I. 213/4, cf. NEGULICI, STAMATI, D. Această dare anuală.. . este foarte mică în comparația materialului (a. 1 856). URICARIUL, IV, 419/15, cf. POLIZU, PONTBRIANT, D., COSTINESCU. Asemenea sfori foarte tari, dintr-un material necunoscut nouă. . ., se găsesc pe ici pe colo, căci cu bani se găsește orice. SADOVEANU, O. IX, 355. Cîlții de cînepă constituiesc un material textil ce nu poate fi filat în fire destul de regulate, atît în ceea ce privește aspectul cît și rezistența. IONESCU-MUSCEL, FIL. 379. Materialul ce se întrebuințează la fabricarea cuțitelor trebuie să aibă un anumit grad de duritate. IOANOVICI, TEHN. 362. În întreg Leningradul vezi schele și grămezi de material de construcție. STANCU, U.R.S.S. 128. Cea mai puternică dezvoltare o va lua producția materialelor sintetice, a căror folosire ridică substanțial productivitatea muncii. lupta de clasă, 1960, nr. 10, 86. Printre muncitorii care încearcă materialele de construcții pe platforme, unii poartă banderole la braț. V. ROM. august 1960, 3. Instalații producătoare de materiale de construcții. SCÎNTEIA, 1960, nr. 5 010. Astăzi casele se fac din „material” (= material, adecă cărămizi) și sînt acoperite cu „țiglă”. ARH. FOLK. III, 31, cf. VI, 53. F i g. Nu se poate schimba în pripă materialul uman. SADOVEANU, E. 20. 3. Totalitatea obiectelor (și instrumentelor) specifice unui anumit domeniu de activitate. Material tipografic. MOLIN, V. T. 46. Pretutindeni zăceau, risipite în arșiță și ploaie, materiale de război. BRĂESCU, V. 45, cf. CONTEMP. 1948, nr. 108, 12/3. Tinerii țărani muncitori din localitate și-au procurat diferite materiale sportive. SCÎNTEIA, 1 952, nr. 2 390. ◊ Material rulant v. r u l a n t. 4. Documente, informații și date necesare pentru elaborarea unei lucrări literare, științifice etc. ; ceea ce constituie fondul, substanța unei lucrări, a unei probleme etc. Aduna materialuri. . . pentru o istorie a Rusiei. NEGRUZZI, S. II, 157. Diferitele bibliotece din străinătate. . . ne-au procurat într-o mare parte masa materialului utilizat în această scriere. HASDEU, I. C. I, VIII. Dan cugeta de mult la un roman tras din viața de la țară. Avea subiectul și ceva material adunat. VLAHUȚĂ, O. A. III, 57. A fost o vreme cînd școale întregi ziceau că numai trecutul poate da material pentru poezie. GHEREA, ST. CR. I, 98. [Scrierile lui Caragiale] sînt foarte bogate în material lingvistic familiar și, mai cu seamă, periferic. IORDAN, STIL. 23. Secretul artei lui Eminescu stă în însușirea desăvîrșită a materialului folcloric și a stilului poeziei populare. ROSETTI, S. L. 39. Materialul studiat de fonetică este strict sistematic, ca și materialul gramatical. GRAUR, I. L. 45. Schița. . . condensează, de fapt, materialul plin de dramatism al unei nuvele psihologice. V. ROM. august 1 960,182. ♦ Expunere scrisă care cuprinde date și informații referitoare la o anumită problemă. Îl rugă să redacteze înainte de culcare un material în legătură cu asasinarea lor și să-l predea. BENIUC, M. C. I, 261. 5. (Argotic) Bani. Cf. BUL. FIL. IV, 182, DR. 328, GR. S. VII, 119. 5. S. n. (Regional) Puroi (țigănești-Alexandria). ALR I 1658/900. – Pl.: (I) materiali, -e, (II) materiale și materialuri. – Și: (regional) matăriál, -ă (A II 8), măteriál, -ă, matariál, -ă (ib. III 18) adj. - Din lat. materialis, germ. materiell, fr. matériel.

uriaș, uriași, s.m. – (mit.) Personaj mitologic prezent frecvent în legendele locale, îndeosebi în context antropogonic. Pentru maramureșeni, uriașii sunt socotiți strămoșii, cei din vechime. Conform tradiției, se spune că cetățile dacice (azi ruine) din Maramureșul istoric erau locuite de uriași: „Uriașii erau aici, la Oncești, în locul care-i zic Cetățeaua” (Bilțiu, 1999: 145). Apoi, în Țara Lăpușului, despre necropola de pe Troianu s-a înfiripat aceeași legendă: „Spuneau bătrânii că, demult, la noi ar fi trăit ceva uriași... pe Șes, pe Troian, între Groși și Suciu (...). Și s-a săpat acolo unde se zice că trăiau și au găsit ceva cioburi, care, bag samă, că au fost ceva oale foarte mari în care se îngropau” (idem: 146). În satele de pe valea Izei (Bârsana, Nănești, Oncești, Șieu, Ieud, Rozavlea etc.) e frecventă legenda care spune că oamenii acelor locuri s-ar trage din uriași: „Du-te, dragu tatii, și-i pune pe oameni înapoi, că ăștia vor stăpâni pământul, că noi ne vom trece” (idem: 149). Apoi, mai există legenda Blajinilor: „Bunicul meu spune că într-o săptămână după Paști, atunci îs Paștile Rocnenilor și uriașii se înfruptă șapte dintr-un ou. Și pentru acee ține Dumnezău lumea” (idem: 150). Se mai spune că în Ieud ar fi îngropat un uriaș, iar în Berbești s-ar fi găsit un os de uriaș. ■ „Uriașii trăiau demult. Ziceau bătrânii că, atâta erau niște oameni de mari, că unul s-a dus și i-a luat juninca de un an și ceva și și-o pus-o după cap, ca și cum ai mere cu un miel. Așa era demult, că atunci erau urieși. Așa spunea tatăl meu, care mai trăiește. Are lipsă trei ani dintr-o sută. Ziceau că tăiau copaci mari, și se puneau câte trei-patru uriași la un lemn și trăgeau uriașii ca boii. Și din trei lemne au făcut un perete de casă” (Pălăguța Iurca, 65 ani, cf. Bilțiu, 1999: 145). ♦ Stirpe mitică antediluvială de humanoizi cu dimensiuni gigantice, în genere blajină, dar neagreată de zei. Uriașii sunt adesea prezenți în mai toate mitologiile lumii, ca o specie preumană (unii cercetători încearcă să o identifice cu hominizii neanderthalieni, alții cu rasa Cro-Magnon). Legende despre uriași sunt consemnate în Vechiul Testament (Geneza, VI, 4), în China, în mitologia greacă, la scandinavi, în America precolumbiană etc. Mitul uriașilor s-ar putea clasifica printre cele memoriale, iar dispariția bruscă prin potop poate fi legată de sfârșitul perioadei glaciare (Kernbach, 1989: 204-205). – Din magh. óriás „uriaș” (Șăineanu, Scriban; Cihac, Tiktin, cf. DER; DEX, MDA).

VECHIME, (rar) vechimi, s. f. 1. Faptul de a fi vechi, de a exista de multă vreme; însușirea, calitatea, starea a ceea ce este vechi; existență îndelungată. Vitrinele acestea cuprind numai monede orientale. Unele au o vechime de peste o mie de ani. STANCU, U.R.S.S. 122. Păzînd o căsuță tupilată și acoperită cu mușchi, care mărturisea despre vechimea ei, a bătut la poartă. CREANGĂ, P. 90. [Lemnul mesei] grunzuros de vechime era tăiat cu litere latine și gotice. EMINESCU, N. 38. ♦ Calitatea de a fi vechi într-un post, într-un grad, într-o funcție; numărul de ani pe care cineva i-a petrecut într-o slujbă, într-o funcție. La vîrstă de douăzeci și șase de ani, avea vechime în gradul al doilea și aștepta din zi în zi un nou examen. BASSARABESCU, V. 4. 2. Vreme de demult, timpuri îndepărtate; antichitate. Focul pîlpîia în întunericul ogrăzii, și unul rostea domol o istorie din vechime. SADOVEANU, O. VI 239. Preot rămas din a vechimii zile, San Marc, sinistru, miezul nopții bate. EMINESCU, O. I 202. La spatele mînăstirii este un lac foarte adînc ce pare să fi fost în vechime o mină de sare. BOLINTINEANU, O. 434.

MOȘ, moși, s. m. I. 1. Bărbat (mai) în vârstă; unchiaș, moșneag; p. restr. apelativ cu care cineva mai tânăr se adresează unui bărbat mai în vârstă. ◊ Moș Martin sau (rar) moș Ursilă = ursul. ◊ Expr. A-i veni moș Ene pe la gene = a i se face somn, a începe să moțăie. 2. (Înv. și reg.) Bunic; (mai ales la pl.) ascendent (mai îndepărtat), înaintaș, strămoș. ◊ Expr. De când cu moș Adam = din vremurile de demult. Din (sau de la) moși-strămoși = moștenit de la strămoși, păstrat din generație în generație; de demult, din vremuri străvechi. A spune (sau a înșira, a îndruga) moși pe groși (sau moși păroși) = a îndruga nimicuri, a spune vorbe fără temei, minciuni, a povesti lucruri fanteziste. La moșii cei verzi = niciodată, la paștile cailor. De când cu moșii verzi (sau roșii) = de foarte multă vreme. ♦ (Reg.) Unchi. 3. Personaj mascat, reprezentând un bătrân, care însoțește brezaia sau care apare în diferite creații dramatice populare; moșneag. 4. (Pop.; la pl.; de obicei art.) Ființe imaginare despre care se crede că ar alunga iarna; fiecare dintre cele nouă zile din luna martie care urmează după zilele babelor. 5. (La pl.; în tradițiile populare) Nume dat mai multor sărbători religioase în care se fac slujbe și pomeni pentru morți. ♦ Bâlci tradițional organizat în sâmbăta dinaintea Rusaliilor; p. ext. târg care se ține în diverse localități și unde, pe un anumit loc, sunt amenajate și organizate o serie de distracții publice. ◊ Expr. A se strânge (sau a se aduna) lumea ca la moși = a se aduna lume multă pentru a vedea ceva neobișnuit. II. Partea cu cârlig a unei copci. ♦ Disc al unei capse, care se îmbucă în celălalt disc. – Din moașă (derivat regresiv).

MOȘ, moși, s. m. I. 1. Bărbat (mai) în vârstă; unchiaș, moșneag; p. restr. apelativ cu care cineva mai tânăr se adresează unui bărbat mai în vârstă. ◊ Moș Martin sau (rar) moș Ursilă = ursul. ◊ Expr. A-i veni moș Ene pe la gene = a i se face somn, a începe să moțăie. 2. (Înv. și reg.) Bunic; (mai ales la pl.) ascendent (mai îndepărtat), înaintaș, strămoș. ◊ Expr. De când cu moș Adam = din vremurile de demult. Din (sau de la) moși-strămoși = moștenit de la strămoși, păstrat din generație în generație; de demult, din vremuri străvechi. A spune (sau a înșira, a îndruga) moși pe groși (sau moși păroși) = a îndruga nimicuri, a spune vorbe fără temei, minciuni, a povesti lucruri fanteziste. La moșii cei verzi = niciodată, la paștele cailor. De când cu moșii verzi (sau roșii) = de foarte multă vreme. ♦ (Reg.) Unchi. 3. Personaj mascat, reprezentând un bătrân, care însoțește brezaia sau care apare în diferite creații dramatice populare; moșneag. 4. (Pop.; la pl.; de obicei art.) Ființe imaginare despre care se crede că alungă iarna; fiecare dintre cele nouă zile din luna martie care urmează după zilele babelor. 5. (La pl.; în tradițiile populare) Nume dat mai multor sărbători religioase în care se fac slujbe și pomeni pentru morți. ♦ Bâlci tradițional organizat în sâmbăta dinaintea Rusaliilor; p. ext. târg care se ține în diverse localități și unde, pe un anumit loc, sunt amenajate și organizate o serie de distracții publice. ◊ Expr. A se strânge (sau a se aduna) lumea ca la moși = a se aduna lume multă pentru a vedea ceva neobișnuit. II. Partea cu cârlig a unei copci. ♦ Disc al unei capse, care se îmbucă în celălalt disc. – Din moașă (derivat regresiv).

bătrân, ~ă [At: COD. VOR. 63/2 / V: (înv) ~târn, ~ă / E: ml betranus (= veteremus] 1 smf Om de vârstă înaintată Cf moșneag (1), moș (1), (îrg), ghiuj (1), vâj (1), unchiaș, babă, mătușă. 2 smp (Înv; îs) ~ii satului Reprezentații comunali (aleși dintre oamenii în vârstă). 3 smp (Pop) Strămoși. 4 smp (Îlav) Din ~i Din moși-strămoși. 5 smp (Pfm) Părinți. 6 sm (Îrg) Parte de moșie rămasă din moși-strămoși. 7 sm (Iht) Țigănuș (Umbra krameri). 8-9 a (D. ființe) (Foarte) înaintat în vârstă. 10 a (Înv; d. profesioniști) Cu mulți ani de activitate. 11 a (Îs) Fată ~ă Fată care a rămas nemăritată după vremea măritișului. 12 a (Îs) June ~ Bărbat care a îmbătrânit necăsătorit. 13 a (Îs) Tata ~ Bunic. 14 a (Îs) Mamă ~ă Bunică. 15 a (Îs) Zile (sau vremuri) ~e De demult. 16 a (Înv; d. oameni) Așezat de mult într-un loc.

ELEFANT, elefanți, s. m. Cel mai mare mamifer terestru de azi, cu pielea groasă și aspră, cu nasul modificat într-o trompă și colții (v. fildeș) foarte mari; trăiește în regiunile păduroase ale Asiei de sud-est (Elephas maximus) și pădurile umede seculare ale Africii (Laxodonta africana). Elefantul ți se părea purece pe lîngă acest cucoș. CREANGĂ, P. 68. Mai departe este Delhi, cetate fără rivale. Doisprece elefanți intră pe-a sale porți triumfale, Purtînd turnurile lor. NEGRUZZI, S. II 131. În vremea de demult, dobitoacele toate, De împăratul leu sătule, dezgustate, Își aleseră lor Un alt stăpînitor, Pe domnul elefant, cu nasul învîrtit, Puternic îndestul, dar însă necioplit. ALEXANDRESCU, P. 126.

VREME ~uri n. 1) Dimensiune universală după care se ordonează succesiunea ireversibilă a fenomenelor; timp. 2) Interval dintre două momente care se măsoară în secunde, minute, ore etc.; timp. 3) Perioadă cât durează ceva; durată; timp. Lecția a ținut multă ~. În ~ea lucrului. ◊ Din ~ în ~ din când în când; uneori. Din ~ de mai înainte. Cu ~ea peste o anumită perioadă; pe măsura scurgerii timpului. de ~ ce fiindcă; deoarece. În ~ ce (sau în ~ea când) atunci când. În aceeași ~ concomitent; simultan. toată ~ea mereu; neîntrerupt; în permanență. A-și pierde (sau a-și omorî) ~ea a-și irosi timpul fără nici un rost; a lenevi. Atâta amar de ~ foarte mult timp. 4) Moment oportun, împrejurare potrivită pentru o acțiune; timp; prilej; ocazie. La ~ea secerișului. ◊ De la o ~ (încoace) de la un moment dat. Până la o ~ până la un moment dat. A fi (sau a veni) ~ea a sosi momentul potrivit. Toate la ~ea lor toate la momentul potrivit. 5) Perioadă determinată istoric. Pe ~ea lui Ștefan cel Mare. ◊ Pe ~uri cândva; demult. Din ~uri de demult; din timpurile vechi. Înainte ~ în timpurile trecute. În (sau pe) ~ea mea (sau ta, lui etc.) pe când eram (sau erai, era etc.) tânăr; în tinerețe. 6) Stare meteorologică într-o perioadă dată (într-o anumită regiune); timp. Astăzi ~ea este frumoasă. [Art. vremea; G.-D. vremii; Pl. și vremi] /<sl. vrĕme

zi s.f. I 1 (în opoz. cu „noapte”) Interval de timp cuprins între răsăritul și apusul soarelui; timpul cît soarele rămîne deasupra orizontului. Ziua scade, noaptea crește Și frunzișul mi-l rărește (EMIN.). În tot timpul zilei avusesem marea liniștită și cerul curat (BART). *Zi-muncă = unitate de măsură convențională, folosită ca etalon pentru stabilirea salariului. Zi de muncă (sau de lucru) = durata timpului în cursul căruia cineva prestează zilnic munca. Într-o zi de lucru, găsești arareori, mai ales dimineața, atîta lume la acest club (CA. PETR). ∆ expr. (pop.) A face zile de muncă = a lucra temporar, ca zilier. Zi scurtă = zi lucrătoare cu program redus. Ziua jumătate = a) parte a zilei cuprinsă între dimineață și ora 12; b) restr. amiază. Umblă în oraș pînă la ziua jumătate (BRĂT.). (înv., pop.) Zi de cale (sau de drum, de marș etc.) = distanță care se poate străbate într-o zi cu piciorul. Se afla... la o zi de cale cătră asfințit, un tîrgușor cu numele Volcineț (SADOV.). Zile de meremet v. meremet. ◊ Loc.adj. De zi = a) care acționează, lucrează, se efectuează în timpul unei zile. Așa-i cu meșteșugurile de zi (SADOV.); b) din decursul unei zile. Între orele de zi și cele de noapte, mai săvîrșea cîteva operații obscure (PER). ◊ Loc.adj., adv. Cu ziua = a) (care este sau care lucrează) fară angajament permanent; temporar (pe durata unei zile); b) (plătit) după un tarif socotit pe munca prestată în timpul unei zile. ◊ Loc.adv. Nici zi, nici noapte sau nici ziua, nici noaptea = niciodată. Ele nu dorm nici zi, nici noapte (ISP.). (Și) zi și noapte (sau nopți) sau (și) ziua și noaptea, zi noapte, zile (și) nopți, toată ziua (și) toată noaptea, noaptea și ziua, nopți și zile, din (de) zi (și) pînă-n noapte (sau seară) = a) tot timpul, (aproape) continuu, fară încetare, neîntrerupt. Oamenii țineau zi și noapte zăvozii în lanțuri (VOIC.); b) fig. fără preget. Așa ostenim zi și noapte; tăcem și dau zvon numai tălăncile (SADOV.). Toată ziua (bună ziua) sau ziua toată = a) de dimineață pînă seara. Toată ziua trec mașini (H. LOV.); b) ext. mereu, continuu. Toată ziua... umple satul cu răutățile și prostiile lui. Peste zi = în cursul zilei, ziua. ◊ expr. A face noaptea zi și ziua noapte sau a face din noapte zi = a) a lucra sau a petrece noaptea și a dormi ziua. Catihetul... făcea ziua noapte și noaptea zi,jucînd stos (CR.); b) ext. a duce o viață dezordonată. Cît toate zilele (de mare) = foarte mare. A-i veni cuiva zi de plată și răsplată v. răsplată. ◊ Compus: zi-lumină = perioadă a zilei cuprinsă între răsăritul și apusul soarelui. ♦ (adv.; în formele „ziua”, „zilele”, „zile”) În timpul zilei, în fiecare zi. Ziua, stelele dorm (STANCU). 2 Lumină solară care face ca obiectele, ființele etc. să devină vizibile, clare, distincte. În curînd se va face ziuă. ◊ Albul zilei v. alb. Crăpatul zilei (sau de ziuă) v. crăpat. Revărsatul zilei sau revărsat de zi (sau de ziuă) v. revărsat. ◊ Loc.adv. (Pînă) în (sau la, înspre, spre, către, pop., despre) ziuă sau de cu ziuă = puțin înainte de a se lumina; spre dimineață. Deunăzi, către ziuă, visasem că murisem (MACED.). Nunta se întinde... Pînă la ziuă (LAB.). Spre ziuă, a început să plouă. ◊ expr. Cu ziua-n cap = foarte devreme. (A se face) ziuă albă = a se lumina complet, a fi plină zi. Ca lumina zilei sau ca ziua = (pe lîngă adj. ca „clar”) foarte clar, foarte limpede. A se crăpa de ziuă v. crăpa. A se îngîna ziua cu noaptea v. îngîna. A se lumina de ziuă v. lumina. A răsări (sau a se arăta) la lumina zilei v. lumină. A miji sau a se miji de ziuă v. miji. A se mîneca de ziuă v. mînecă. A răsări la lumina zilei v. răsări. se revărsa zori de ziuă sau a se revărsa de ziuă v. revărsa. A vedea lumina zilei v. vedea. ♦ poet. Soarele ca sursă de lumină pentru Pămînt. A zilei raze roșii în inimă-mi pătrund (EMIN.). 3 Interval de timp de 24 de ore, corespunzător unei rotații a Pămîntului în jurul axei sale; durată de 24 de ore luată ca unitate de timp; timpul care separă momentul prezent de un alt moment evaluat după această unitate; ext. durată imprecisă de timp care corespunde cu aproximație unei perioade de 24 de ore. În trei zile au serbat logodna (REBR.). ◊ (determ. noțiunile „an”, „lună”, pentru a le sublinia durata) Doi ani de zile au trecut de cînd ne-am văzut, tot la o conferință. ◊ Zi calendaristică (sau civilă) = interval de timp cuprins între miezurile a două nopți consecutive. ◊ Loc.adj. De toate zilele sau de toată ziua = a) de fiecare zi; cotidian. Aveau pîinea cea de toate zilele (SADOV.). ∆ Vorbire de toate zilele v. vorbire; b) ext. care se întîmplă în mod regulat; curent, obișnuit. În schimbul rugăciunilor de toate zilele, dăruiește oamenilor bucurii (REBR.). ◊ Loc.adj., adv. De zi cu zi = a) (care are loc, se petrece, se întîmplă, se face etc.) în fiecare zi; zilnic. Privind cămările din sine, De zi cu zi le află tot mai pline (LAB.); b) ext. (care se face, se întîmplă) în mod regulat; curent, obișnuit. ◊ Loc.adv. Zi de (sau cu) zi = a) zilnic, cotidian. Nu mi-a dat prin cap să țin zi cu zi socoteala (CAR.); b) ext. necontenit, continuu, perpetuu. Zi cu zi simțea însă că locul lui nu este aici (REBR); c) din ce în ce; treptat, progresiv. Vedeam cum zi de zi... se înstrăina (CA. PETR.). Din zi în zi = a) la o dată apropiată (care se schimbă mereu). Din zi în zi trebuie să-mi sosească pianul, expediat din București demult (CAR.); b) fig. fară termen precis; la infinit. Amîna din zi în zi (CR.); c) ext. pe măsură ce trece timpul; încetul cu încetul (și continuu), progresiv. Se încălzea din zi în zi mai mult,pămîntul se zbicea (AGÂR.). De la o zi la alta = a) zilnic; b) ext. repede, văzînd cu ochii. Vederea i se slăbea de la o zi la alta (CE. PETR). În toate zilele = în fiecare zi, oricînd; foarte des, mereu. O văz în toate zilele (BARO.). Într-o (bună) zi sau într-una din zile = la un moment dat; cîndva, odată. Într-o zi, privind lung înapoi..., a văzut-o (CA. PETR.). Pe (sau cu) fiecare (sau fiece) zi = din ce în ce mai mult; progresiv. (reg.) Pe toată ziua = în fiecare zi; zilnic. ◊ expr. A trăi (sau a o duce) de pe o zi pe alta = a duce un trai nesigur, precar. A da zi după zi = a lăsa de azi pe mîine; a amîna. A rămîne pentru (sau pe) zi v. rămîne. ♦ (astron.) Interval de timp între două culminații succesive ale unui astru. ◊ Zi solară adevărată = interval de timp între două treceri succesive ale Soarelui la același meridian. Zi solară mijlocie = interval de timp (cu durata constantă de 24 de ore) între două treceri succesive ale unui soare fictiv la același meridian. Zi lunară v. lunar. Zi maregrafică v. maregrafic. Zi siderală v. sideral. Zi solară v. solar. II Perioadă de timp (de 12 sau 24 de ore, ori de mai lungă durată) considerată după caracterul sau evenimentele care au loc în acest interval: 1 (după aspectul vremii) Iulie... a adus zile foarte frumoase (SADOV.). 2 (după caracterul fericit sau nefericit, important sau lipsit de importanță) Urmară zile negre pentru elevele și elevii bursieri (CA. PETR.). ◊ Bună ziua sau,pop., ziua bună, formulă de salut, la întîlnire sau la despărțire, în timpul zilei. ∆ expr. Simplu ca bună ziua v. simplu. ◊ Zile grele v. greu. Zile lungi v. lung. Zi mare v. mare. Zile nefaste v. nefast. ◊ expr. A da (sau a dori, a pofti) cuiva bună ziua (sau, pop., ziua bună) = a saluta pe cineva. A-și lua bună ziua (sau ziua bună) (de la cineva sau de la ceva) = a) a-și lua rămas bun; b) (fam.) a renunța definitiv (la ceva); a socoti (ceva) drept pierdut. Bună ziua am (sau ai, a etc.) dat, belea pe cap mi-am (ori ți-ai, și-a etc.) căpătat, se spune atunci cînd intenția îți este răstălmăcită sau cînd, nevinovat, intri într-o (mică) încurcătură. A se lăsa loc de bună ziua = a se mai păstra unele relații bune cu cineva. A-și lua ziuă bună v. lua. A strînge bani albi pentru zile negre v. Ban. Aface (cuiva) zile negre v. negru. A trăi zile albe v. trăi. 3 (după caracterul religios, social sau legal) Mîine este zi de sărbătoare. ◊ (în titulatura sărbătorilor sau a anumitor date fixe) Se apropie ziua femeii. ◊ (pop.) Zi-ntîi = a) prima zi a fiecărei luni sau a unui an; b) (relig.; art.) sfințire cu agheasmă pe care o face preotul la locuințele credincioșilor, la data de întîi a lunii. Zi împărătească v. împărătesc. Ziua macaveilor v. macavei. Ziua morților v. mort. Ziua moșilor v. moș. Ziua de mucenici v. mucenic. ◊ expr. La zile mari = a) la ocazii deosebite; b) ext. rar de tot, în mod excepțional. 4 (în legătură cu evenimente sociale, istorice etc.) în zilele lui Ștefan cel Mare s-au ridicat multe biserici. ◊ Zi de doliu v. doliu. ◊ expr. La (sau în) zilele lui (sau ei) = în perioada de început, de maximă eficiență. Era îmbrăcată cu o bluză ce fusese la zilele ei roșie. 5 (după semnificația zilei în mod particular; și zi aniversară) Aniversare (a zilei de naștere a cuiva). De ziua ta... nu te-am uitat (MINUL.). Își sărbătorește ziua de naștere la restaurant. Zi de naștere sau ziua nașterii v. naștere. Ziua numelui, zi de nume v. nume. Zi onomastică v. onomastic. * expr. Vine (sau a venit, va veni etc.) (și) ziua mea (sau ta, lui etc.) v. veni. III (urmat de determ. în gen. sau introduse prin prep. „de”) Indicarea (precisă a) momentului în care un eveniment a avut sau urmează să aibă loc; dată; termen, soroc. Vînătorii... s-au întrunit în congres la Sibiu în ziua de 15 iulie (SADOV.). ◊ (ca termen calendaristic) Ziua deDecembrie. Zilele babei (sau babelor) v. babă. Zilele corbului v. corb. ◊ La zi = a) loc.adj., adv. la termenul stabilit (fară întîrziere). Te pui la zi cu examenele (CE. PETR.); b) loc.adv., adj. (care este) pus la punct cu ultimele noutăți. O nouă ediție, la zi, cu sutele de completări și corectări aduse în timp (PER.); c) loc.adj. care trebuie să fie pregătit pentru ziua respectivă. Mă punea să fac cu regularitate lectura textului literar la zi (PER.); d) loc.adv. zilnic. Mustățile-i rase la zi evidențiau un nas zvîrlit în sus ca o trompetă (MIR.). IV (indică o perioadă nedeterminată de timp) 1 (la pl; urmat sau precedat de adj.dem. „acest”) Timp viitor apropiat de momentul prezent. Zilele acestea am să plec (REBR). ◊ Ziua de mîine = viitorul. Eu mă gîndesc la ziua de mîine (CA. PETR.). Ziua de astăzi (sau de azi) = perioada de timp, epoca în care trăim; prezentul. Nu se putea călători așa de ușor și fără primejdii ca în ziua de astăzi (CR.). (relig.) Ziua de apoi v. apoi. ◊ expr. Nesiguranța zilei de mîine v. nesiguranță. A (nu) mai ajunge să vadă ziua de mîine v. vedea. ♦ (la sg. gen.; ca determ. al unui subst.) Perioadă actuală, prezentă, modernă. N-are curajul să înfrunte moda zilei (PER). ◊ Loc.adv. De zile = a) de mult timp. De zile, nu fac altceva decît să beau; b) de puțină vreme. Promisiunea rămîne promisiune. E o chestiune de zile (E. BAR.). Cu zilele = vreme îndelungată. Nu mai trecea pe acasă cu zilele. 2 (mai ales la pl.; cu determ. ca „vechimi”, „tinereți”) Perioadă de timp situată în trecut. Și-a adus aminte de zilele tinereții (GAL.). ◊ Ziua de ieri = trecutul. ◊ expr. A căuta ziua de ieri = a căuta ceva ce nu există. 3 (la pl.) Viață, existență, trai. Zilele îi erau numărate (PRED.). ◊ Loc.adj. Cu zile = cu viață, sănătos. Cu zile mergeți, dragii mei, Și să veniți cu zile! (ALECS.). ◊ expr. A avea zile (multe) sau a avea zile cu carul = a mai avea de trăit, a-i fi dat să (mai) trăiască. Cîte zile voi (sau vei, va etc.) avea = cît voi (sau vei, va etc.) trăi, tot timpul vieții. (Abia) își ține (sau își duce) zilele, se spune despre cineva care trăiește prost, greu, foarte modest. A trăi cu zile = a trăi în mizerie. A ridica (sau a curma, a lua) cuiva zilele = a omorî pe cineva. A-și pune capăt zilelor sau a-și curma zilele = a se sinucide. E mișelnic lucru singur zilele să-ți curmi (VLAH.). O să mă ierte, pentru că... nu mi-am pus capăt zilelor (H. LOV.). A i se isprăvi cuiva zilele = a muri. A(-și) număra zilele = a) a nu mai avea mult de trăit; b) a nu mai avea mult de răbdat, de așteptat; a fi pe punctul de a scăpa de ceva neplăcut. A-și urî zilele sau a i se urî (cuiva) cu zilele = a se sătura de viață, a nu mai voi să trăiască. Vai de zilele mele (sau tale, lui etc.) = vai de capul meu (sau al tău, al lui etc.), vai de mine (sau de tine, de el etc.). Din (sau în) zilele mele (sau tale, sale etc.) = în timpul vieții mele (sau tale, sale etc.). A avea (sau a duce, a vedea) zi bună sau zile multe și bune (cu cineva) = a trăi în bune relații cu cineva. (A fi) vechi de (sau în) zile (ori înaintat în zile) = (a fi) bătrîn sau foarte bătrîn. A fi învechit în zile rele, se spune despre un om înrăit. (A fi) veșnic de zile = (a fi) nemuritor. (A fi) mic de zile = a) (a fi) tînăr sau prea tînăr; b) (a fi) lipsit de valoare; mediocru. Noi, epigonii... Mici de zile, mari de patimi (EMIN.). A-l ajunge pe cineva zilele v. ajunge. A face (cuiva) zile fripte v. fript. (Că sau doar) n-au intrat zilele în sac v. intra. A-și încheia zilele (undeva) v. încheia. A îngropa zilele cuiva v. îngropa. A lăsa (pe cineva) cu zile sau a-i lăsa (cuiva) zilele v. lăsa. Cu zilele în mînă v. mînă. A muri cu zilele în mînă v. mînă. A mînca cuiva (sau a-și mînca cu cineva ori cu ceva) zilele v. mînca. A mîntui pe cineva de zile v. mîntui. A nu mai avea zile multe v. mult. A nu număra zile multe v. număra. A-i rămîne cuiva zilele pe undeva v. rămîne. A rămîne cu zile v. rămîne. A răpune (cuiva) sau a-și răpune zilele v. răpune. A ridica (cuiva) zilele v. ridica. A-i fi silă (cuiva) de zile v. silă. A-i sorbi (cuiva) zilele v. sorbi. A-și ține zilele cu... v. ține. Ca vai de zilele cuiva v. vai. • pl. zile. și ziuă s.f. /lat. dīe(m).

mult, ~ă [At: COD. VOR. 88/21 / Pl: ~lți, ~e / E: ml multus, -a, -um] 1 a Care se află în număr mare, în cantitate mare Si: numeros. 2 a Care se află în sortimente diferite Si: divers, variat. 3 a Care are proporții mari. 4 a De durată lungă. 5-6 a De (forță sau) intensitate deosebită. 7 s (Îla) ~e și mărunte De tot felul Si: divers, felurit. 8 s (Îal) Fleacuri. 9 a (Îe) A nu mai avea zile ~e A fi aproape de moarte. 10 a (Pop; îla) De zile ~e Bătrân. 11 a (Îlav) De (mai) ~e (sau mai de ~e) ori sau în (mai) ~e rânduri În mod repetat Si: adesea. 12 a (Înv; îlav) Cu ~ul În cantitate mare. 13 a (Îls) ~e toate sau ~e (și) de toate, (rar) de ~e de toate, (îvp) ~e cele Lucruri de tot felul. 14 a (Îal) Probleme diverse, variate. 15-17 a (Îe) Nu știe ~e Se spune despre cineva (care ia hotărâri energice, fără să șovăie sau) (care trece repede la fapte, fără a cântări urmările acțiunilor sale sau) care se supără ușor. 18 a (Pop; îlav) ~ul ~, ori ~l cu pământul sau ~ cu ~ul Oricât de mult, foarte mult. 19 a (Reg; îlav) Mai ~lți cu ~ul Cu mult mai mulți. 20 s (Reg; îe) A spune ~e pe cineva A certa. 21 a (Îlav) Și mai ~e nu Nimic altceva decât... 22 a (Îal) În orice caz, cu orice chip Si: neapărat. 23 sfp (Mtp) Iele. 24 av În cantitate însemnată. 25 av Cu valoare mare. 26 av În mod intens. 27 av În mod deosebit. 28 av În mare măsură. 29 av Stăruitor. 30 av Într-un timp îndelungat. 31 av Pe o distanță lungă. 32 av De repetate ori. 33 av (Îlav) De ~ Dintr-o vreme îndepărtată, din vechime. 34 av (Îal) Într-o epocă trecută Si: altădată. 35 av (Îal) De vreme relativ îndelungată Si: demult. 36 av (Reg; îal) De timpuriu Si: devreme. 37 av (îlc) De ~ ce Din cauza cantității mari. 38 av (Îal) Din cauza duratei îndelungate. 39 av (Îal) Din cauza intensității extreme. 40 av (Îe) E ~ de când... (sau de-atunci) A trecut vreme îndelungată de atunci. 41 av (Îe) E ~ până să... (sau a) Trebuie să treacă o vreme îndelungată până să... 42 av (Îae) Trebuie să depui eforturi ca să... 43 av (Îe) Nu mai e ~ până departe Se spune pentru a arăta că un lucru care părea foarte îndepărtat, greu realizabil, urmează a se produce, a se realiza curând. 44 av (Îlav) Nu ~ după După scurt timp Si: curând. 45 av (Îe) A nu mai avea ~ A fi aproape de moarte. 46 av (Îe) Mai ~ decât probabil sau (fam) mai ~ ca sigur Exprimă o probabilitate foarte mare. 47 av (Îlav) Cu atât (sau cu atâta) mai ~ Într-o măsură și mai mare, mai intensă, determinată de împrejurarea respectivă. 48 av (Îlav; cu valoare de superlativ) Cât de ~ sau cu ~ În foarte mare măsură Si: nespus. 49 av (Îlav) În oricât de mare măsură Si: oricât. 50 av (Îe) Cel ~ În cel mai bun caz Si: abia, doar, numai. 51 av (Îlav) Atât (și) nimic mai ~ Numai atât. 52 av (Îae) Nimic în plus. 53 av (Fam; îe) Asta-i prea ~ Asta întrece măsura, e peste ceea ce se poate admite, suporta. 54 av (Fam; îlav) ~ și bine Pentru o perioadă foarte lungă sau pentru totdeauna. 55 av (Rar; îlav) Din ~ în mai ~ Într-o măsură tot mai accentuată, mai mare, mai intensă. 56 av (Înv; îe) Nu mai ~ să... De aici înainte să nu mai... 57 av (Îe) A nu fi ~ să... A lipsi puțin ca să... 58 av (Îae) A fi pe punctul de a..., gata să. 59 av (Înv; îe) A nu-i sta cuiva în ~ A nu reprezenta nimic pentru cineva. 60 av (Îlav) ~ puțin sau mai ~ sau (sau ori) mai puțin În oarecare măsură Si: cam, întrucâtva. 61 av (Îlav) Nici mai ~, nici mai puțin Formulă exclamativă care arată mirarea față de ceva cu totul neașteptat, nepotrivit sau față de o pretenție exagerată. 62 av (În legătură cu numeralele cardinale; precedat de „cel”) Exprimă o durată sau o cantitate dincolo de care nu se poate trece Cel mult trei. 63 av (La comparativ, al doilea termen al comparației fiind neexprimat) în mai mare măsură. 64 av (La comparativ, al doilea termen al comparației fiind neexprimat) În plus. 65 av (La comparativ, al doilea termen al comparației fiind neexprimat) În primul rând Si: în special, mai ales, îndeosebi. 66 av (La comparativ, izolat în frază) Nu numai atât, ci în plus. 67 av (Îvp; la comparativ, al doilea termen al comparației fiind neexprimat; cu sens temporal; mai ales în construcții negative) De acum înainte, din acest moment Si: în continuare. 68 av (Îvp; înaintea unui adjectiv sau adverb, formează superlativul acestora) Foarte, extrem de.

purice sm [At: DOSOFTEI ap. GCR I, 264/27 / V: ~rece, (rar) ~rec, (reg) ~ric / Pl: ~ici / E: ml pulex, -icis] 1 (Șîc ~-comun, ~-de-casă) Insectă de circa 2 mm lungime, de culoare neagră-cafenie, cu corpul turtit lateral, cu aparatul bucal pentru înțepat și supt și cu picioarele posterioare adaptate pentru sărit, care parazitează omul (Pulex irritans). 2 Specii de insecte mici, asemănătoare cu puricele (1), parazite hematofage pe diverse animale. 3 (Fam; îe) A nu (mai) face (mulți sau prea mulți) ~ici sau ~ici mulți A pleca repede de undeva sau de la cineva. 4 (Fam; îae) A nu rezolva nimic acolo unde se duce. 5 (Fam; îe) A i se face inima cât un ~ sau a fi cu inima cât un ~ A se speria foarte tare de o primejdie iminentă. 6 (Reg; îe) A avea ~ici pe limbă A avea mâncărime pe limbă. 7 (Pop; îe) A avea ~ici A nu avea astâmpăr. 8 (Reg; îe) A face ~ici A fi nerăbdător. 9 (Pop; îe) A scutura (pe cineva) de ~ici A bate. 10 (Reg; îe) A-și scutura ~icii A scăpa de sărăcie. 11 (Rar; îlav) Nici cât (ai chiorî) un ~ Deloc. 12 (Pop; îe) A fi plin de parale ca câinele de ~ici A avea mulți bani. 13 (Pop; îlav) De când (sau pe când) se potcoavea ~le De demult. 14 (Pop; îal) Niciodată. 15 (Reg; îe) A i se cerni (cuiva) ~icii A nu-i păsa. 16 (Gmț; îc) ~-bătrân Păduche (Pediculus vestimenti). 17 (Șîc ~-de-câmp, ~-de-curechi, ~-de-grădină, ~-de-iarbă, ~-de-răsad, ~-de-varză, ~-verde) Insectă parazită mică, albastră sau verde, cu cap mic și antene subțiri, filiforme, care distruge legumele, mai ales varza (Haltica oleracea). 18 (Șîc ~-de-câmp, ~-de-iarbă, ~-de-in, ~-de-pământ, ~le-pământului) Insectă parazită mică, neagră, care atacă inul, trifoiul și varza (Haltica nemorum). 19 (Îc) ~-le-cânepii Insectă mică, verzuie sau arămie, cu luciu metalic, care atacă cânepa (Psylliodes attenuata). 20 (Îc) ~le-ciupercilor Insectă care sapă galerii în țesuturile ciupercilor (Hypogastrura manubrialis). 21 (Îc) ~le-inului Insectă mică, neagră-verzuie sau neagră-albăstruie, cu luciu metalic, care atacă plantele tinere de in (Aphthona euphorbiae). 22 (Îc) ~le-sfeclei Insectă care atacă frunzele sfeclei (Chaetocnema tibialis). 23 (Îc) ~le-dracului Insectă castanie, lunguiață și subțire, cu corpul păros, cu antene și picioare cărămizii, care, mai ales în stare de larvă, atacă rădăcinile grâului și ale ierbii Si: (reg) faur (Elater segetum). 24 (Îc) ~-de-omăt Insectă mică, neagră-verzuie, care trăiește iarna sub lemnele putrezite Si: (reg) puricaș (2) (Podura nivalis). 25 (Șîc ~-de-apă, ~-de-baltă) Crustacee inferioare mici de apă dulce stătătoare, transparente, cu corpul acoperit cu o crustă membranoasă, care sunt hrana de bază a puietului de pește Si: (liv) dafnie (Daphnia). 26 (Lpl) Puncte negre de pe țesăturile crude de bumbac, rezultate din resturi de semințe care aderă la fibre, și care, prin albirea țesăturilor, nu se mai observă. 27 (Reg) Ornament la bondiță. 28 (Trs; lpl) Puricei (8). 29^[1] (art; îcs) De-a ~le, de-a ~le pe labe Joc de copii în care jucătorul trebuie să prindă o minge, o bilă etc., așezată pe unul din capetele unei pârghii, care sare spre el în momentul când atinge celălalt capăt al pârghiei. 30 (Pop; șîs în ~ici, la ~; îcs) De-a ~recile, de-a ~recile pă babe Popic¹. 31 (Trs) Titirez cu care se joacă copiii. 32 (Mpl) Bucăți mici de piatră, beton, oțel etc. care se așază pe fundul cofragului, sub armături, pentru a menține armăturile în poziția prescrisă în timpul turnării betonului. 33 (Mpl) Cui mic cu floare mare, folosit în cizmărie, în tapițerie etc. 34 (Reg; mpl) Cui de lemn. 35 (Reg; mpl) Lemn subțire bătut pe pereții de lemn ai unei case, pentru a ușura fixarea tencuielii, a lutului. 36 (Trs) Pârghie de lemn care servește la ridicarea sau la coborârea pietrei morii. 37 (Trs) Bucată de oțel sau de fier fixată în centrul piuliței de sub fusul crângului morii, pe care se învârtește capătul de jos al fusului. 38 (Îrg; îf purece) Bucată de lemn sau de fier pe care se sprijinea grindeiul morii Si: (înv) broască (27). 39 (Reg) Parte a plugului nedefinită mai îndeaproape. 40 (Reg; îf purec) Plută². corectat(ă)

BĂTRÎN¹, -Ă, bătrîni, -e, adj. 1. (În opoziție cu tînăr) Înaintat în vîrstă, care trăiește sau există de mulți ani. În casă, cei mai bătrîni cinstesc, dorindu-și noroc. BUJOR, S. 100. Ea e bătrînă, n-are mult Să mai trăiască, poate. COȘBUC, P. I 78. Așa ne amăgea mama, cu o pupăză care își făcea cuib de mulți ani într-un tei foarte bătrîn. CREANGĂ, A. 52. ◊ (Transilv.) June bătrîn = tînăr căruia i-a trecut vremea însurătorii, flăcău tomnatic. Trandafir crescut în fîn. Rău îmi stă june bătrîn. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 459. Fată bătrînă = fată care a îmbătrînit nemăritată. Nu ședea fată bătrînă, Că și dracu s-a-nsurat Și tu nu te-ai măritat! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 449. ◊ (Ca atribut dat unr personalități istorice) Pliniu cel bătrîn. Mircea cel bătrîn. ♦ (Despre fața sau înfățișarea cuiva) Care a ajuns în stadiul bătrîneții, care și-a pierdut frăgezimea. Înalt, cu spatele lat și adus, cu fața încrețită și bătrînă. SAHIA, N. 65. O adîncă întristare era scrisă pe fața lui bătrînă. EMINESCU, N. 55. 2. (În opoziție cu de acum, actual, modern, proaspăt) De demult, din vremuri vechi, din moși-strămoși, vechi. Pe străzile-aceslui bătrîn București Ies primii boboci de lumină. DEȘLIU, M. 69. Colo sus, culcat pe-o rînă, Stă Negoiul mohorît Cu-a lui negură bătrînă. TOPÎRCEANU, S. A. 25. Noi toți sîntem așa de tineri, Că am putea să-ți fim nepoți... Dar cînd ne zici bătrînă doină, Ești cel mai tînăr dintre toți! IOSIF, PATR. 24. [împăratul] nu zîmbea nici la cîntecul nevinovat al copilului... nici la poveștile bătrîne și glumețe ale ostașilor. EMINESCU, N. 3. ♦ (Despre băuturi) Vechi. Țuica a fost bătrînă, vinul de soi, se mai afla și o sticlă de vișinată. C. PETRESCU, A. 292.

pomană sf [At: PSALT. HUR. 84^v/1 / V: (îrg) ~meană / Pl: ~meni, (îvp) ~mene / E: pvb pomeni] 1 (Îrg) Pomenire (1). 2 (Îrg) Comemorare Vz prăznuire. 3 (Reg; îlav) Nici ~ Nici urmă de... Si: deloc. 4 (Îvr; ccr) Lucru făcut spre aducere-aminte. 5 (Înv; ccr) Mențiune (1). 6 (Îrg) Obicei moștenit din moși-strămoși Si: datină, tradiție. 7 (Îlav) Din ~ De demult. 8 (Pop) Slujbă religioasă făcută pentru pomenirea celor morți Si: parastas (1), (înv) panahidă. 9 Masă care se face după o înmormântare sau, mai rar, după un parastas (1) când se dăruiesc săracilor diverse obiecte care au aparținut celui decedat Si: praznic, (îrg) prinos, (reg) comând, comândare, prânz. 10 (Pex; ccr) Ceea ce se dăruiește săracilor la o pomană (9). 11 (Reg; îs) ~na porcului Masă care se face la țară după tăierea porcului pentru sărbătorile de iarnă, când se mănâncă preparate din carnea lui. 12 (Reg; îe) A ridica o ~ A organiza masa și ceremonialul împărțirii bucatelor și a obiectelor pentru sufletul unui mort. 13 (Reg; îe) Mânca-ți-aș la ~ Se spune când dorești moartea cuiva. 14-15 (Reg, îla) Lung (sau mare) cât ~a (sau o ~) țigănească Foarte lung (în timp sau) spațiu. 16 (Reg; îe) Nu mai e (sau s-a dus) ~na aia sau ~na lui Buică Se spune când s-a schimbat o situație favorabilă cu una nefavorabilă. 17 (Reg: îlav) Ca la ~ În număr foarte mare. 18 (Reg; îe) A da (pe cineva) dracului de ~ A renunța la cineva. 19 (Reg; îs) ~ fără lumânare (sau ~na lui Buică) Chilipir. 20 (Reg; îe) Unde e (sau unde dă Dumnezeu) ~na aia Se zice când este vorba de o afacere rentabilă, un câștig, un chilipir, un noroc. 21 (Reg; îe) Nu te mai întâlnești cu ~na asta Se zice când cineva a scăpat sau este pe punctul de a scăpa o ocazie favorabilă. 22 (Îrg) Colac care se împarte celor săraci la înmormântări, parastase etc. 23 Dar făcut cuiva și servind, după credința creștină, la iertarea păcatelor, la mântuirea sufletului etc. Vz cadou. 24-25 (Îljv) De ~ (În mod) gratuit. 26-27 (Îal) (Care este) la un preț foarte scăzut. 28-29 (Îal) (În mod) inutil. 30-31 (Îal) (Care este) pe nedrept. 32 (Îe) A da (cuiva) (de) ~ A face cuiva o milostenie pentru iertarea păcatelor, mântuirea sufletului, ca act caritabil etc. Si: (rar) a pomănui. 33 (Reg; irn; îe) A dat prea mult de ~ Se zice când unui om bătrân sau zgârcit îi tremură mâinile. 34 (Pfm; îe) A trăi din ~na (cuiva) A trăi din mila cuiva. 35 (Pfm; îe) A-și face (milă și) ~ sau a-și face o ~ (cu cineva) A face cuiva un bine. 36 (Îe) A cere de ~ A solicita cu umilință ajutorul material sau mila cuiva. 37 (Îae) A cerși. 38 (Reg; îe) A mânca cuiva pomeana A omorî pe cineva. 39 (Îe) A umbla după ~ A umbla după avantaje materiale nemeritate. 40 (Fam) Ocazie binevenită, rară, foarte avantajoasă sub aspect material Si: chilipir. corectat(ă)

NEOLOGISM s. n. (< fr. néologisme, cf. gr. neos „nou” + logos „cuvânt”): 1. (în sens larg, etimologic) orice cuvânt nou format prin mijloace proprii unei limbi sau împrumutat (mai demult sau de curând) din altă limbă; orice accepțiune nouă a unui cuvânt deja existent în sistemul unei limbi. Pentru limba română, în lumina acestei concepții, sunt n.: muncă, mândru, a trăi, razna, of! (< v. sl.); grădină, bolnav, a zvârli, ba, iată (< slavii de sud); boroană, pașol, țibă! (< slavii de nord-est); oraș, viclean, a cheltui, musai (< magh.); basma, murdar, tiptil, halal (< tc.); dascăl, nostim, a vopsi, agale (< ngr.); cartof, fain, a absolvi (< germ.); bravo!, basta!, adio! (< it.); algebră, dinamic, milion, a explica, marș!, ura!, contra, or (< fr.); prim, ultim (< lat.) etc. Caracterul de noutate al unui cuvânt este deci în funcție de etapa de dezvoltare a limbii respective. Astfel, împrumuturile din vechea slavă, din limbile slave, din maghiară și de factură bizantină, ca și formațiile românești foarte vechi, realizate prin derivare, reprezintă niște n. ale limbii române comune; împrumuturile din turcă, neogreacă, slavonă, latină și germană, ca și formațiile românești vechi realizate prin derivare, compunere sau prin conversiune, reprezintă niște n. ale limbii române vechi; împrumuturile din franceză și din italiană, ca și formațiile românești relativ recente, realizate prin aceleași procedee interne amintite mai sus, constituie niște n. ale limbii române moderne (sfârșitul secolului al XVIII-lea, secolul al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea); împrumuturile și formațiile românești din epoca noastră (de după al doilea război mondial) reprezintă n. ale limbii române contemporane și actuale. Abuzul de n. constituie o abatere de la calitatea generală a stilului individual denumită puritate. 2. (în sens restrâns) orice cuvânt împrumutat din italiană, franceză, engleză, germană și rusă, începând cu sfârșitul secolului al XVIII-lea până astăzi. 3. (în dialectologie) formă (fonetică, lexicală, morfologică sau sintactică) pătrunsă, în anumite condiții, din limba literară într-un grai oarecare. Conceput astfel, n. se opune împrumuturilor (din graiurile învecinate aparținând aceleiași limbi) sau creațiilor (inovațiilor din cadrul sistemului graiului respectiv). El reprezintă o consecință de ordin cultural, deoarece rezultă din influența limbii literare. Pătrunderea n. în graiuri este favorizată de caracterul „deschis” (geografic, economic, cultural și social) al unei regiuni și comunități. Rezultatul infiltrării n. în graiuri este reprezentat de coexistența și concurența formelor, de „adaptarea” lor fonetică, morfologică și semantică, de specializarea pentru anumite terminologii a sinonimelor din fondul vechi al limbii.

MIȘEL, -EÁ adj., s. m. I. 1. Adj. (Învechit și regional, despre oameni) Sărac; p. e x t. vrednic de milă, vrednic de plîns, n e n o r o c i t, b i e t, (învechit) mișelos (1). Au doară ai miluit vrun seracu. . . sau ai îmbrăcat vru om mișelu (a. 1550). CUV. D. BĂTR. II, 453/31. E eu mișelu-s și measeru; Dzeu, agiută-mi. PSALT. 136. Cela ce va fura lucru puțin de la vre un om mișăl. . . să-l bată. PRAV. 34. Noi sîntem oameni mișăi, și ne rugăm să nu ne strice oștile împărățiii tale (a. 1784). GCR II, 132/33. Carea dare era prea grea li s-au părut mai ales oamenilor celor mișei. ȘINCAI, HR. II, 215/20, cf. 30/18, 179/19. Aș vrea să trag brazda unde m-am chinuit ca un rob mișel într-o toamnă. SADOVEANU, M. C. 108, cf. ALR 1 452/283,1 548/273, 280, 285, 298, 341, 354, 800, 878. ◊ (Substantivat) Intra-va și mișel (s i r u m a n u l N. TEST. 1 648, s ă r a c BIBLIA 1 688) Întru scîrnave veșminte. COD. VOR. 116/28, cf. 109/19, 118/3. Miluiaște mișelul (n e a v u t u l CC²) și measerul. PSALT. 141. Împărați și deade mișeilor, ib. 241. Să împărțim și altora să mănînce, să dăm mișeilor. CORESI, EV. 50. Să ne grejim de săraci și de mișei. id. ib. 549. Să nu osîndeascâ spre mișei bogații în besearecă. id. 142/14. Stau împărații cu voinicii, mișeii cu bogații, bătrînii cu tinerii (a. 1600). CUV. D. BĂTR. II, 449/16, cf. 80/2, 352/12. Iară ea, cît avea, tot împărțiia mișeilor. MOXA, 373/17, cf. 397/9. Carii ne asupresc pre noi: mișeii au bogații? VARLAAM, C. 132. Bogații . . . nu vor agiutori neputearnicii și mișeii. id. ib. 246, cf. 247. În toată vreamea mișăii aveți cu voi și cînd veți vrea, puteți face lor bine. N. TEST. (1648), 6 071. Și multe bunătăți face . . . , bolnițe de bătrîni și mișei și de bolnavi. DOSOFTEI, V. S. septembrie 13^v/17. Mișelului iaste-i Domnul de scăpare. id. PS. 30/5. Mai mult să se socotească săracii și mișeii din porunca lui Dumnezeu (a. 1 760). GCR 11, 68/21. S-au adus aminte de smereniia noastră și de lipsa mișeilor noștri (a. 1 780). IORGA, S. D. XII, 293. Cu multe daruri ca pre un mișel l-au mîngîiat. ȘINCAI, HR. I, 389/25. Pre bietul nevinovatul vlădic l-au scos de la închisoare și. . . au trebuit mișelul să moară. id. III, 131/12. E ceasul pentru cei mișei. . . Să li se deie partea. BENIUC, V. 82. Avui parte d-un mișel Pică țundra de pe el. JARNIK-BÎRSEANU, D. 249. (E x p r.) Vai și mișel sau mișel și vai = vai și amar. v. a m a r. O, vai și mișel de noi, de nește netrebnici. DOSOFTEI, V. S, octombrie 52^r/7, cf, 83^r/5, Vai și mișel era în Ardeal în zilele acelea. stricîndu-l cu sabie și cu foc hanul tătăresc. ȘINCAI, HR. III, 74/15, cf. II, 81/6. Cîntă cucu-n vîrf de plai, Sînt fete și de biraiȘi le iau feciori de crai, Pe urmă-i mișel și vai. F (1 889), 223. ◊ (Despre viața omului) Viața omului iaste scurtă, nestatornică, înșelătoare, slabă, neputincioasă, mișea. MAIOR, P. 25/5. ♦ (Despre obiecte de îmbrăcăminte) Cu aspect sărăcăcios, mizer. Și-mbrăcîndu-să în haine mișeale, mearsă la casa sa. DOSOFTEI, V. S. ianuarie 14^v/34. Caută la sine și să rușină Vâzîndu-să în haine mișele, Toate ude și pline de tină. BUDAI-DELEANU, Ț. 187. 2. Adj. Umil, smerit. Mi-audzi mișea rugă, mișeale cuvinte. DOSOFTEI, PS. 39/8. ◊ (Substantivat) O fericați mișeii cu sufletul și cu inima dearepți și plecați (a. 1 550-1 580). CUV. D. BĂTR. II, 466/2. 3. Adj. (Învechit și regional) Slab; bolnav; infirm; p. e x t. lipsit de energie, nevolnic. Dacă însă [boierimea] . . . trîntea cu ușurință pe domnii mișei, acei înzestrați cu energie o făceau să plătească scump veșnicul ei neastâmpăr. XENOPOL, I. R. V, 95, cf. ALRM Il/l h 142, ALR I 1 548/56, 107, 170, 255, 273, 341, 348, 351, 354, 610. ◊ (Substantivat) Mișeii nu pot să ridice măcar un poloboc plin. ALECSANDRI, T. I, 442. ♦ Spec. Lepros. Muierea se desparte de bărbatu-și de va fi mișel sau gubav (a. 1 652). ap. TDRG. ♦ (Prin Ban. și Olt.; și substantivat, m.) (Știulete de porumb) mic, nedezvoltat, pipernicit (cu boabe puține și mărunte). Cf. ALR I 452/12, 1 548/1, 12, 29, ALR II 5149/29, LEXIC REG. 55. 4. S. m. (Învechit și regional) Cerșetor. Ieșiți. . . la răspîntii și în ulițele cetăției, și mișeii și beteagii și orbii și șchiopii aduceți-i încoace. CORESI, EV. 413. S-au înnoit acest catastih de brasla mișeilor de tărgu din Iași, care de demult este așăzată această breaslă (a. 1 722). CAT. MAN. I, 289. Ioan staroste de mișăi și cu toți mișăii de aicea de tîrgu de Iași (a. 1 742). URICARIUL, V, 312/12. Cel mai vechi și mai mare număr de documente relative la existența breslelor, ni-l dă doar. . . breasla mișeilor sau calicilor din Iași. N. A. BOGDAN, M. 176. Pridvoarele bisericilor erau înțesate de mișei și calici, care întindeau palma cîntînd cu jale și cerșind milă. SADOVEANU, O. XII, 106, cf. id. Z. C. 82, 115, ALR I 451/341. 5. Adj. (Învechit; și substantivat) (Om) din clasa socială cea mai de jos, (om) de rînd, de condiție modestă; p. ext. supus.. Că mișeii voștri încă vin de să hrănescu în țara lui vodă (a. 1 604-1 619). IORGA, D. B. I, 25, cf. 45 În sat să nu intrați fără de ispravă, ce să lăsați foarte în pace mișeii, să nu mai vie jalobâ pre voi (a. 1 627). ap. CONV. LIT. XVII, 451. Au mărs și la un codru ce să cheamă Ghera, de iarăși au tîlhuit și au făcut rău mișeilor domniii meale (a. 1 629), IORGA, D, B. I, 45. Dăm știre dumital[e] că am trimis pre Apostol acol[o] pentru treb[i] domneștii] ce trebuiesc acmu la Pașt[i], #boboaie și câmeș și cumănace de mișei (cca 1 638). IORGA, B. R. 56. Toate dările și angăriile cîte sînt pe alți mișei în țara domniei mele (a. 1 676). ap. CONV. LIT. XVII, 449. Scriem domnia mea la slugile noastre, la curteanii de țară și la cei de cămară și la aprozii de tîrg și cei de divan și la stolnicei și hănsari și călărași și ruptele și toți mișeii noștri, ț[ă]ranii de ținutul Tutuvii (a. 1 696). IORGA, S. D. XVI, 199. Căutaiu în groapă și vădzuiu oasele goale, și dzișu, amu cine iaste acesta împăratu au mișelu-i. . . ce odihneaște. MOLiTVENIC (sec. XVII), 303. Nu numai gloate mișele, ci și familii de frunte au fost duse sau strămutate în Dachia. ȘINCAI, HR. i, 7/8. Dacă ai fi un mișel de rînd, ar putea scoate gîdea adevărul. SADOVEANU, D. P. 29, cf. 183, id. O. XIII, 56. 6. Adj. (Și substantivat) (Om) ticălos, netrebnic, nemernic, mîrșav; (om) laș, fricos. Firea cea mișeală omenească. N. COSTIN, ap. GCR II, 10/23. Audzi că-i număscu: mișei, cămătari, lacomi, lipsiți, slugi, dobînditori. id., ap. GCR II, 12/25. Pre cei mișei înalță, pre aceia îi rădică din gunoi, iară pre cei vrednici îi urgisesc. ȘINCAI, HR. II, 82/18. Cel ce fuge dinaintea dușmanului este mișel. RUSSO, S. 138. Pe contimporanii mișei i-am dat dracului. BĂLCESCU, ap. GHICA, A. 574. Îi mare cu cei mici. . . , Mișel cu cei voinici Și brav cu cei fugari. ALECSANDRI, T. 612. Mișelul rabdă . . . , omul viteaz nu-i răbdător. id. T. II, 178. Nu spera cînd vezi mișeii La izbîndă făcînd punte. EMINESCU, O. I, 196, cf. 151. Să-mi aducă aicea pe acel mișel, Ca să-și ia pedeapsa scrisă pentru el! CARAGIALE, O. IV, 359. De groaza lui dușmanii au dosit-o ca mișei. MACEDONSKI, O. I, 84. Sînt mișei dă ăștia, care-ți ridică sîngele în cap. VLAHUȚĂ, D. 257. E mișel Un suflet, cînd își uită pe ai săi! COȘBUC, P. I, 160, cf. id. AE. 75. Doi mișei să-și verse ciuda pe stăpîna ta. DAVILA, V. V. 159, Mișelule și netrebnicule! REBREANU, I. 125. Sînt atît de mișel și de căzut. GALACTION, O. 186. Noi cu toții am pătimit de pe urma mișelului de Tomșa. SADOVEANU, O. V, 693. Mișei, dușmani și vicleni! Vă aruncați sută pe om. ALECSANDRI, P. P. 126. Am rămas cu rod în sîn. . . E rod de om mișel. id. ib. 230, cf. 197. Decît sfîntă c-un mișel, Mai bine c-un voinicel, id. ib. 328. Te pomenești că mișelul e într-adevăr în stare să-i tragă după sine și pe nemernicii din Cristeni. VORNIC, P. 208, cf. ALR I 154/8. Mai bine cu un vrednic la pagubă, decît cu un mișel la cîștig. ZANNE, P. VIII, 339. ♦ (Rar, despre acțiunile, caracterul oamenilor) Mișelesc (2). Săvîrșiră o faptă din cele mai mișele. RETEGANUL, P. V, 33. ♦ (Regional, cu sens atenuat, despre copii) Neastímpărat, ștrengar, poznaș; obraznic. Să nu cădeți, mișeilor, să nu vă stropiți. AGÎRBICEANU, L. T. 340, cf. ALR I 1 517, 1 548. 7. Adj. (Învechit și popular; și substantivat) (Om) nepriceput, prost, imbecil, nerod. Un mișăl simțitor este mai cinstit decît un nesimțitor înțelept. KOTZEBUE, U. 5^v/8, cf. 13^v/26, ALR I 1 548/536, 538, 596, 610, 675, 704, 803, 860, 870, 885. II. S. m. art. (Prin Bucov., în sintagma) Mișelu satului = numele unui dans popular. Cf. VARONE, D. 116. – PI.: mișei, -ele. - Și: mișeálă s. f. – Lat. misellus.

Dobrița Dintr-o foarte bogată serie antroponimică de compuse sau derivate din tema Dobr- n-au mai rămas astăzi în uz, ca prenume, decît Dobríța, Dobrína, probabil Dobrícă, Dóbra, dar și acestea numai în onomastica rurală, a unor zone mai tradiționale. În mare parte împrumutate de la popoarele slave vecine (unele derivate sînt cu siguranță creații românești), aceste nume aveau în secolele trecute o largă arie de răspîndire și un ridicat indice de frecvență; eliminate de prenumele calendaristice sau de numeroasele împrumuturi din latină și limbile occidentale, aceste antroponime nu au dispărut încă cu totul pentru că au intrat în categoria numelor de familie (dat fiind faptul că numele de familie se generalizează la noi de abia din secolul trecut, putem presupune menținerea în uz a multor compuse și derivate din Dobr- pînă nu demult, în sec. 19). În ceea ce privește originea și semnificația numelor de care ne ocupăm, în general lucrurile sînt clare: onomastica veche slavă înregistrează un mare număr de compuse al căror prim element este dobr- „bun” (ca în rus. dobrîi „bun”, dobrota „bunătate” etc.; și la noi apare, numai regional însă, vb. a dobri „a desmierda”, cuvînt a cărui semnificație a putut sprijini multă vreme numele personale apropiate ca formă). Folosite inițial ca hipocoristice pentru numele compuse, Dobr-, în combinație cu diferite sufixe, începe să apară și independent (operația a avut loc probabil pe teren slav, dar din punct de vedere teoretic ea se putea produce și la noi). Folosite de români de multă vreme, aceste nume apar încă din primele noastre documente și se mențin multă vreme, în ciuda faptului că sînt necalendaristice. În documentele Țării Românești, numai pînă la 1500 apar Dobromir, Dobra, Dobre, Dobrul, Dobrin, Dobruș(a), Dobrotă, Dobrotin, Dobrița etc. cunoscute astăzi în inventarul numelor de familie (simple sau compuse cu alte sufixe) sau din toponimie.

CAL, cai, s. m. 1. Animal domestic erbivor, cu copita, nedespicată (în special, spre deosebire de armăsar, masculul castrat), care servește omului la călărie, la tras vehicule și la dus poveri. Cal de ham. Cal de călărie. Cal de curse. ▭ În fața casei, legat la par, sta în ploaie un cal urît, ros de ham. CAMILAR, TEM. 51. Voinicii cai spumau în salt. COȘBUC, P. I 56. Calul... începe a sări în două picioare, forăind. CREANGĂ, P. 185. Caii lor aleargă alăturea-nspumați. EMINESCU, O. I 97. Am obosit ca un cal de poștă ce nu-și are tainul la vreme. ALECSANDRI, T. I 373. Calul de dar nu se caută în gură (sau la dinți) (= lucrurile primite în dar se iau așa cum sînt, fără să se mai țină seamă de defecte). Cunoscut ca un cal breaz. ◊ Expr. A fi (sau a ajunge) cal de poștă (sau cal de tramvai) = a alerga mult; a fi muncit peste măsură, a fi întrebuințat la toate, trimis în toate părțile. Sărmane, biete Barbule! ai ajuns cal de poștă împregiurul horii. ALECSANDRI, T. 85. Cal de bătaie = persoană foarte hărțuită, trasă din toate părțile, muncită; subiect, problemă de care se ocupă insistent multă lume, sau care vine mereu ca preocupare exclusivă a cuiva. A fi cal de dîrvală v. dîrvală. A face (pe cineva) din cal măgar = a face (pe cineva) să ajungă dintr-o situație mai bună într-una mai rea, a degrada; a înjosi, a umili. Ia ascultați, măi, dar de cînd ați pus voi stăpinîre pe mine? zise Gerilă. Apoi nu mă faceți din cal măgar, că vă veți găsi mantaua cu mine. CREANGĂ, P. 253. A ajunge din cal măgar = a ajunge într-o stare sau situație mai rea, mai proastă. A umbla după potcoave de cai morți v. potcoavă. A-și juca calul = a-și face mendrele. Știu eu năzdrăvănii de-ale spînului; și să fi vrut, de demult i-aș fi făcut pe obraz, dar lasă-l să-și mai joace calul. CREANGĂ, P. 219. A visa (sau a vedea, a spune) cai verzi (pe pereți) = a-și închipui (sau a spune) lucruri fantastice, imposibile, de necrezut. Cred că visezi cai verzi, prietene. CAMILAR, N. I 112. Ia păziți-vă mai bine treaba și nu-mi tot spuneți cai verzi pe păreți, că eu sînt Stan pățitul. CREANGĂ, P. 179. La paștile cailor (sau calului) = niciodată. O fugă de cal = distanță nu prea mare. Aud, cucoane?... dacă-i lungă poșta de-nainte?... Ba nu... ian cît cole, o palmă de loc, o fugă de cal... N-ai apucat a porni bine și ai și ajuns. ALECSANDRI, T. 45. Calul dracului = (depreciativ) femeie bătrînă, rea;, baborniță, vrăjitoare. ◊ Calul-troian = (cu aluzie la legendarul cal de lemn dăruit de greci troienilor) stratagemă de care se folosește un dușman pentru a reuși să pătrundă în tabăra adversă; inamic deghizat sub masca unui binefăcător. Vapoare mari [americane] ca niște cai troieni Aruncă gheara ancorei în port. BOUREANU, S. P. 4. Cal-putere = unitate de putere (egală cu 75 kilogrammetri pe secundă) cu care se măsoară forța motrice a unei mașini mișcate cu vapori de apă sau cu carburanți. Remorcherele de sute de cai-putere trec duduind din toate mașinile. BOGZA, C. O. 405. ◊ (Poetic) Cu mii de cai-putere Se crapă zorii unei alte ere! BENIUC, V. 91. ♦ (Mil., învechit) Cal de friză = baraj tehnic contra infanteriei, făcut dintr-un schelet de lemn sau de fier îmbrăcat cu sîrmă ghimpată. 2. Nume dat unor aparate sau piese care seamănă cu un cal: a) numele unui aparat de gimnastică, peste care se fac sărituri; b) figură în forma unui cap de cal la jocul de șah. 3. Compuse: calul-dracului sau calul-popii, cal-turtit, cal-de-apă = libelulă. Cal-de-mare (sau, rar, calul-mării) = mic pește marin al cărui cap seamănă cu acela al calului (Hippocampus). Împrejuru-ne s-adună Ale curții mîndre neamuri: Caii mării, albi ca spuma, Bouri nalți cu steme-n frunte. EMINESCU, O. I 101.

perete sm [At: CORESI, EV. 118 / V: (îvp) păr~, (reg) par~, păreț (Pl: și sn, părețuri) / Pl: ~eți / E: ml paries, -tis] 1 Element de construcție făcut din diferite materiale, care limitează, separă sau izolează încăperile unei clădiri între ele și de exterior și care susține planșeurile, etajele, acoperișul Si: zid. 2 (Îla) De ~ Care este conceput pentru a fi fixat pe un perete (1). 3-4 (Îljv) ~ în ~ (Care este construit, care se află) cu unul din pereți comun sau lipit cu cel al încăperii vecine. 5-6 (Pex; îal) (Care se află cu locuința, cu sediul etc.) în imediata vecinătate a cuiva. 7 (Îlav) Sub ~ Foarte aproape de casă. 8 (Îal) Lângă casă. 9 (Îe) A da (sau a deschide, a lăsa, a izbi, a trânti) ușa (sau poarta, fereastra etc.) de (sau la) ~ A deschide larg. 10 (Îae) A deschide la maximum. 11 (Îae) A trânti ușa sau poarta, fereastra cu putere. 12 (Îe) A se da (sau a se izbi, a se bate) cu capul de ~eți (sau de toți ~eții) A fi desperat, deznădăjduit. 13 (Îae) A regreta foarte mult o greșeală făcută. 14 (Rar; îe) A bate cu buretele piron în ~ A face ceva nepotrivit și fără efect. 15-16 (Îe) A supune, a înșira, a îndruga etc. cai verzi pe ~eți A spune (fantezii fără rost sau) minciuni. 17 (Reg; îe) A avea doi ~eți A avea o gospodărie bine închegată. 18 (Îe) A ridica (sau a face) patru ~eți A-și face o casă sau un adăpost. 19 (Îe) A vorbi cu ~eții (sau ~eților) sau a spune la ~eți A nu avea cu cine să vorbească. 20 (Îae) A fi cu totul singur. 21 (Îae) A-i vorbi cuiva în zadar, fară nici un efect. 22 (Rar; îe) (A avea) casă în doi ~eți sau a-i fi casa în trei ~eți și ușa prin pod Se zice despre căsnicie nereușită. 23 (Mtp; îlav) De (pe) când scria musca pe ~ De demult. 24 (Spc; pop) Catapeteasmă. 25 (Pex; pop) Gard în jurul clăii de fân sau al șirei de grâu. 26 Masiv pietros care se înalță aproape vertical. 27 (Pan) Fiecare din părțile laterale care limitează de exterior un recipient sau un obiect care seamănă cu un recipient. 28 (Pan) Fiecare din părțile care împarte interiorul unui recipient în mai multe compartimente. 29 (Olt; Trs) Margine de lemn a sitei Si: (reg) văcălie, veșcă. 30 (Reg; lpl; îf păreți) Carâmbi la cizmă. 31 (Pop) Bor la pălărie. 32 (Tip) Parte a mașinii de tipărit la care sunt prinse vergelele care scot din mașină coli cu textul tipărit. 33 (Reg) Copertă de carte.

muscă sf [At: PSALT. SCH. 251/11 / Pl: muște, (rar) muști / E: ml musca] 1 (Șîc ~-năzdrăvană, ~-de-casă) Specie de insectă din familia dipterelor, de culoare cenușie-închisă, cu o singură pereche de aripi, subțiri, și cu aparat bucal pentra supt Si: (reg) bâză, gâză, mușiță (3) (Musca domestica). 2 (Îe) Pentru o ~ își dă palme Se zice despre omul iute, mânios și îndărătnic. 3 (Îe) De n-ar fi ~ pe resteu, ar rămâne pământul nearat Se spune, ironic, despre cei care își dau importanță, dar nu lucrează conștiincios. 4 (Îe) Vulturul după muște nu aleargă Se spune despre oamenii de caracter care disprețuiesc faptele josnice. 5 (Îcs) (De-a) ~ca-n groapă Joc de copii nedefinit mai îndeaproape. 6 (Îe) A se aduna sau a se strânge ori a veni ca muștele la miere A se aduna în număr mare și cu mare plăcere, acolo unde se pot obține anumite avantaje. 7 (Îe) A se lua după ~ A ține cont de sfaturile unor povățuitori răi. 8 (Îlv) A-i veni (cuiva) ~ca la nas A se supăra. 9 (Îlv) A-i lua (cuiva) ~ca de la nas A domoli avântul sau pornirile cuiva. 10 (Îe) A spune sau a scrie ~ pe perete A spune lucruri fantastice, de necrezut. 11 (Îlav) De când se scria ~ca pe perete De demult. 12 (Îal) Niciodată. 13 (Îe) A cădea sau a se băga ca ~ca-n lapte A interveni în discuție într-un mod nepotrivit. 14 (Îae) A veni undeva nepoftit. 15 (Îe) A se vârî ca ~ca în băligar A se vârî pretutindeni, cu insistență, nepoftit. 16 (Îe) A fi sau a se simți ori a se ști cu ~ca pe căciulă A se simți vinovat. 17 (Îe) A se bate de ~ A sta degeaba. 18 (Îe) Are iapa ~ Se spune despre oamenii nervoși, neastâmpărați sau nerăbdători. 19 (Îe) A se bate ca de ~ A nu-și găsi locul. 20 (Îe) A avea gustul muștelor A avea obiceiuri rele. 21 (Îlv) A face ~ cât cămila A exagera. 22-23 (Îls, îla) Rea (sau, rar, rău) de ~ (Persoană) imorală, care are mereu relații sexuale nepermise. 24 (Îe) A-i pieri (cuiva) ~ca A se potoli. 25 (îe) A muri ca muștele A muri în număr foarte mare. 26 (Îe) Să se audă ~ca! Se spune pentru a impune o tăcere totală. 27 (Ent; îc) ~-neagră (sau ~-cenușie, ~-mănânțică) Specie de muscă (1) foarte mică (Musca corvina). 28 (Ent; îs) ~-de- gunoi (sau ~-de-baligă, ~-verde) sau ~ca-țiganului Specie de muscă (1) mare, de culoare de obicei verde (Musca Caesar). 29 (Îc) ~-mare (sau ~-albastră, ~-de-carne, ~-năzdrăvană) sau ~ca-hoiturilor (sau -hanțului) Insectă mai mare decât musca (1), având culoarea albăstrie Si: (reg) boanză, boarnă (Calliphora vomitoria). 30 (Îc) ~-de-cireșe Insectă de culoare neagră, cu pete galbene pe piept și cu brâulețe castanii pe pântece, care își depune ouăle în cireșe Si: musculița- cireșelor (Rhagoletis cerasi). 31 (Îc) ~ca-calului sau ~ca-cailor (sau ~-câinelui), ~-de-cal (sau ~-căiască, ~câinească), ~ca-vitelor, ~-rea, ~-veninoasă, -~verde Insectă păroasă, cu trupul lunguieț, cu pieptul gălbui și cu două pete castanii pe aripi, care își depune de obicei ouăle pe genunchii și pe șoldurile cailor Si: (reg) muscoi (4), gâza-calului, strechea-cailor, trântor-de-cai (Gastrophilus equi). 32 (Îae) ~ca-calului, sau ~ca-cailor (sau ~ca-câinelui), ~-de-cal (sau ~-căiască, ~-câinească) Insectă mică, lată, de culoare galbenă-ruginie, care se așază de obicei sub coada cailor, pe vitele cornute și pe câini Si: (reg) bătucel, cerceliță-de-cal, chicheriță-de-cal, goangă-de-câini, goangă-câinească (Hippobosca equina). 33 (Îc) ~-bețivă (sau ~-de struguri, ~-de-poamă, ~-de-vin, ~-de-a-mănuntă) Insectă foarte mică, care trăiește în roiuri și își depune ouăle în must (1) Si: (reg) muștiță (1), bețivă, musculiță (2) (Drososophila funebris). 34 (Ent; îc) ~-de-viermi (sau ~-albastră, ~-verde, ~-vânătă, ~-veninoasă, ~-de-hoit, ~-cu-streaped, ~-răsunătoare) sau ~ca-câinelui Viermănar (Sarcophaga carnaris). 35 (Îc) ~-ca-morților Insectă ceva mai mare decât musca (1), de culoare albăstruie (Sarcophaga mortuarum). 36 (Îc) ~-columbacă (sau ~-rea, ~-veninoasă, ~-năprasnică, ~-otrăvitoare, ~-de-șarpe, ~-de-cea-mică, ~-d-a-mică, ~-mușcătoare sau ~-colombacă) Insectă de culoare albicioasă, care trăiește în roiuri, atacând vitele și inoculându-le un lichid toxic care le poate provoca moartea Si: (reg) goangă-de-marhă (Simulium colombaczeusis). 37 (Ent; reg; îc) ~-de-bâzdărat , ~-de-bâzdărit (sau ~-de-bâzai, ~-de-bâzâit, ~-de-marhă) sau ~-ca-boului Streche (Hypoderma bovis). 38 (Înv; îc) ~-oarbă (sau ~-tăună) Tăun (Tabanus bovinus). 39 (Reg; îc) ~-dălăciță Muscă otrăvitoare care poate provoca moartea vitelor. 40 (Înv; îc) ~ca-fructului-alb Muscă bâzâitoare care face mușiță pe brânzeturi (Cutris). 41 (Îs) ~ artificială Imitație de muscă (1), folosită de pescari în locul celei naturale. 42 (Îs) Muște zburătoare (sau volante) Mici pete sau puncte care ni se pare că se mișcă în câmpul vizual, indicând congestia retinei, o anemie etc. 43 (Îs) Categoria ~ Categorie în care intră boxerii cu cea mai mică greutate (între 48 și 51 de kilograme). 44 Boxer care face parte din categoria muscă (43). 45 (Îvp; reg șîc ~ca-grădinii) Albină (Apis mellifica). 46 (Reg; îc) ~-mare Matcă (1) a albinelor. 47 (Pgn) Insectă. 48 (Îc) ~ca-țețe Insectă din Africa ecuatorială, care prin înțepare transmite omului agentul bolii somnului (Glossina palpalis). 49 (Ent; reg; îc) ~-de-pădure Ploșniță-de-câmp. 50 (Reg; îc) ~-de-brad Car-de-pădure {Bostrychus typograpyhus). 51 (Ent; înv; îc) ~-țânțară Țânțar (Culex). 52 (Reg) Fugău (Hydrometra stagnorum). 53 (Pan) Smoc de păr lăsat să crescă sub buza inferioară Si: (rar) buche. 54 (Pan) Mustață mică. 55 (Pop) Vână neagră la rădăcina nasului, sub frunte (evidentă la unele persoane). 56 (Reg) Mursă² (1). 57 (La tir) Punct negru situat în centrul panoului de tragere. 58 (La tir; lpl) Lovituri în centrul țintei. 59 (Reg) Broderie cu floricele sau cu motive naționale cusută cu arnici sau cu ață neagră. 60 (Pop; îe) Nu știe să facă o ~ sau nu știe să facă două muște-ncârligate Se spune despre fata sau femeia care nu știe să coase râuri pe cămăși. 61 (Reg) Altoi. 62 (Reg) Cătare la armele de foc. 63 (Reg; îc) ~-căiască Boală a calului nedefinită mai îndeaproape Si: (reg) șoarec. 64 (Reg; îc) ~-verde Insectă de culoare verde, cu reflexe metalice, care depune ouăle pe cadavre, pe alimente (mai ales pe carne) etc. (Lucilla caesar). 65 (Îe) A se speria de toate muștele A se speria de orice fleac, de toate nimicurile. 66 (Îc) ~-de-varză Insectă ale cărei larve atacă varza și alte plante din familia cruciferelor (Chrotophila brassicae).

COADĂ, cozi, (2, 4 și) coade, s. f. 1. Apendice terminal al părții posterioare a corpului animalelor, avînd scheletul formar din prelungirea coloanei vertebrale; păru! care acoperă acest apendice. Castor îi sărea cu labele pe piept, clătinîndu-și bucuros coada stufoasă. C. PETRESCU, S.172. Coada lui Chirică se umflă dintr-o dată ca un măturoi. SADOVEANU, N. F. 34. Purceluși cu coada sfredel și cu bețe-n loc de labă. Cum mai bine i se șede unui purceluș de treabă. EMINESCU, O. I 84. Ciudă mi-i și rău îmi pare C-am iubită și nu-i mare. Am nădejde c-o mai crește. Cînd o prinde mîța pește Și coada la urs o crește! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 431. ◊ Expr. A da din coadă = (mai ales despre cîini) a mișca coada încoace și încolo; fig. (despre oameni) a se linguși pe lîngă cineva. A-și vîrî (sau băga) coada (în ceva) = a se amesteca în chestiuni care nu-l privesc, a-și vîrî (sau băga) nașul unde nu-i fierbe oala, v. nas. Își vîră (sau și-a vîrît) dracul coada (undeva), se spune cînd într-o situație se ivesc neînțelegeri, intrigi, motive de discordie. Diavolul vrajbei nu cuteza să-și vîre coada între ei. ISPIRESCU, L. 389. A călca (pe cineva) pe coadă = a atinge pe cineva unde-l doare, a-l supăra. A pune coada pe (sau la) spinare = a pleca lăsînd totul baltă, a o șterge. A pleca (sau a fugi, a ieși, a se duce, a se întoarce etc.) cu coada între picioare (sau între vin ) = a pleca (sau a fugi, a se întoarce etc.) umilit, rușinat, fără izbîndă. Bogătașul ieși cu coada între picioare. ISPIRESCU, L. 178. A atîrna (cuiva ceva) de coadă = a-i pune în spate o vină, o greșeală, a-l acuza de ceva. Nu era așa căscăund flăcăul acesta și pe nedrept îi atîrnau de coadă acest ponos ceilalți argați din sat. ISPIRESCU, L. 230. A trage mîța (sau pe dracul) de coadă = a trăi greu, a nu avea nici strictul necesar, a duce o viață plină de lipsuri și de privațiuni. Vorbea cu dispreț... țața Niculina despre cutare că trage pe dracu de coadă. PAS, Z. I 85. (Get-beget) coada vacii = neaoș, vechi, băștinaș. Nu e numai un cîine scurt de coadă v. cîine. (Ironic) Umblă cîinii cu covrigi (sau colaci) în coadă v. cîine. ◊ Compuse: coada-șoricelului = plantă erbacee ale cărei flori albe sau trandafirii se întrebuințează (sub formă de infuzie) contra tusei (Achillea millefolium). Femeile-și țineau calea vorbind de leacurile cu cuvîntul ori cu buruiana. Socul macul, salcîmul și coada-șoricelului sînt pentru tuse. DELAVRANCEA, S. 265; Coada-Calului = plantă erbacee caracterizată prin două tipuri de tulpini (simultane sau succesive), una fertilă, simplă sau cu ramuri reduse, alta sterilă, prevăzută cu noduri din care pornesc ramuri verzi (Equisetum arvense). ◊ Partea dindărăt, îngustată, a corpului unor animale (a peștelui, a șarpelui etc.). Și îndată, [știuca] lovind din coadă, făcu pe Aleodor un cosăcel. ISPIRESCU, L. 45. ♦ Pene lungi crescute pe regiunea terminală a coloanei vertebrale a păsărilor. Ochii ei erau pui de lostun... stăteau puțin pieziș, cu cozile spre tîmple. SADOVEANU, D. P. 30. Ciocănitoarea voi s-o zbughească afară, dar veverița o prinse de coadă. GÎRLEANU, L. 14. Baba se duce în poiată, găbuiește găina, o apucă de coadă și o ia la bătaie. CREANGĂ, P. 69. ◊ Expr. (Familiar) A prinde prepelița de coadă = a se îmbăta. Încă o dușcă, Bujoraș dragă... Și cele multe înainte... (în parte) Începe a prinde prepelița de coadă. ALECSANDRI, T. 239. 2. Părul sau o parte din părul capului omenesc (azi numai al femeilor), crescut lung și apoi împletit; cosiță. Era un om mare și plin, cu ochii mititei foarte pătrunzători. Părul cărunt îi era strîns pieptănat și împletit în coadă la ceafă. SADOVEANU, B. 38. Părul ei de aur era împletit în cozi lăsate pe spate. EMINESCU, N. 8. Flăcăi groși în ceafă, Voinici făr’ de leafă, Cu chivere nalte, Cu cozile late, Lăsate pe spate. ALECSANDRI, P. P. 63. ◊ Expr. (Despre femei) A împleti coadă albă = a îmbătrîni nemăritată. Ești ca floarea cea de nalbă, Dar împletiși coadă albă. ALECSANDRI, P. P. 340. (În trecut, cînd femeile erau desconsiderate) Coadă lungă, minte scurtă, se spunea pentru a lua în derîdere inferioritatea intelectuală atribuită în mod tendențios femeilor. Apoi mai este încă și o vorbă romînească: Coadă lungă, minte scurtă! zicătoare nesocotită a poporului, pe care adesea o dă de minciună și femeia cu lungi plete și vulpea cea lung-codată. ODOBESCU, S. III 44. De cînd nemții cu coadă (aluzie la timpul cînd se purta perucă cu coadă) = de demult, din moși-strămoși. 3. Partea care leagă fructul, frunza sau floarea de lujer sau de creangă; peduncul. Ceai de cozi de cireșe. 4. Partea dinapoi, care se tîrăște pe jos, a veșmintelor lungi, mai ales a celor purtate de femei; trenă. V. poale, pulpană. Nu îndrăzneau să le invite [la dans], temîndu-se să nu calce pe coadele rochiei lor. NEGRUZZI, S. I 105. ♦ Prelungire în partea dindărăt a unor piese de îmbrăcăminte. Frac cu coadă. ♦ Prelungirea luminoasă, în formă de trenă, a cometelor. ♦ Fîșia de cîrpe (înnodate) sau de hîrtie care atîrnă de partea de jos a unui zmeu spre a-l face să se înalțe și să se mențină în aer. Nu mai vorbește decît de zbîrnîitori, cumpănă, coadă, zmeie. C. PETRESCU, Î. II 57. ◊ Expr. A se ține de coada cuiva sau a se ține (sau a umbla) coadă după cuiva = a fi nedespărțit de cineva, a nu se depărta de el, a se ține scai de cineva. Ce te ții coadă după mine? 5. Partea unui instrument sau a unui obiect de care se apucă cu mîna; mîner. V. toartă, cotor. Ia buzduganul de coadă și, cînd îl zvîrle... nu se mai vede. CREANGĂ, P. 56. Trebuie să știți însă, și pot să dau dovadă, Că pe vremea aceea toporul n-avea coadă. ALEXANDRESCU, P. 131. Eu pui coadă la măciucă Și mi-e gîndul tot la ducă. TEODORESCU, P. P. 290. ◊ Expr. A lua (sau a apuca ceva) de coada = a se apuca de treabă, a începe ceva. Ne-om întoarce iar la Măgura, ca să luăm de coadă toate cîte-am lăsat. SADOVEANU, B. 290. (În trecut, cînd femeile erau desconsiderate) A vedea de coada măturii (sau tigăii) = a-și vedea de treburile gospodărești. Șezi acasă... de vezi de coada măturii și de zarzavaturile de la bucătărie. ISPIRESCU, L. 14. Coadă de topor = persoană care servește de unealtă în mîna dușmanului, ducînd o activitate dăunătoare colectivității în care s-a strecurat; trădător. Soldații au izgonit cozile de topor și au pus în locu-le oameni în care aveau încredere. PAS, Z. III 261. 6. Partea de jos sau de dinapoi cu care se termină ceva; bucată de la sfîrșitul unui lucru. V. sfîrșit, capăt, extremitate. Școlarul o spune cățelului [poezia], cu glas sărbătoresc... pînă cînd ajungea la coada poeziei. GALACTION, O. I 306. Am găsit, din norocire, un vagon de clasa a doua la coada trenului. CARAGIALE, M. 141. Colbul ridicat din carte-ți l-o sufla din ochelari Și te-o strînge-n două șiruri, așezîndu-te la coadă, În vro notă prizărită sub o pagină neroadă. EMINESCU, O. I 134. E ușor a scrie versuri Cînd nimic nu ai a spune, Înșirînd cuvinte geale Ce din coadă au să sune. EMINESCU, O. I 226. ◊ Loc. adv. La (sau în) coadă = la locul cel din urmă, cel mai disprețuit. De la coadă = de la sfîrșit spre început. ◊ Expr. (Despre un activist de partid sau despre o organizație de partid sau de masă) A se tîrî (sau a fi) în coada maselor (sau masei) = a coborî la nivelul păturilor înapoiate ale masei, transformîndu-se într-un apendice al mișcării muncitorești spontane și negînd rolul de conducere al partidului. V. codism. Lipsa de considerare pentru chestiuni mărunte duce ușor la izolarea partidului de preocupările zilnice ale masei și de frămîntările ei, îl face sau să se tîrască în coada masei sau să se depărteze de ea, luînd-o înainte. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 35. A nu avea nici cap, nici coadă = a nu avea nici o noimă, nici un înțeles, nici un plan; a fi contra rațiunii, contra bunului simț, contra ordinii firești a lucrurilor. Coada trăsurii = partea dinapoi a trăsurii, în formă de treaptă sau de capră. ♦ Coada ochiului = marginea, (mai ales) unghiul extern al ochiului. Pe tîmple, lîngă coada ochiului, avea încrețituri mărunte și multe. DUMITRIU, V. L. 7. Cu surîsul în coada ochilor, o porneam spre șosea, în ceată deasă de cinci. DELAVRANCEA, T. 7. ◊ Expr. A trage (sau a se uita, a privi, a urmări, a căuta, a zări) cu coada ochiului = a arunca o privire într-o parte, pieziș, pe furiș, pentru a observa ceva fără a fi văzut sau pentru a face semn cuiva (să vină, că ești înțeles etc.). Bătrînul a clipit și a cătat cu coada ochilor să vadă dacă nu-l pîndește careva. POPA, V. 171. Din cînd în cînd, cu coada ochiului se uita la Nadina care surîdea. REBREANU, R. I 51. Trăgea cu coada ochiului, spre a vedea dacă o bagă în seamă cei de primprejur. ISPIRESCU, U. 21. Din vreme în vreme, fetele trăgeau cu coada ochiului și aruncau flori sau noduri de peteală în partea flăcăilor. GHICA, S. A. 59. ◊ (Rar) A face cu (sau din) coada ochiului =a face cu ochiul. V. ochi. Una într-alta [fetele] se legănau, făcîndu-și din coada ochiului. DELAVRANCEA, S. 45. ♦ (Urmat de determinări arătînd obiectul) Partea unde se îngustează un lac sau un iaz; locul unde se scurge apa dintr-un rîu sau pîrău în eleșteu. Apa ce trebuia la grădinile lor o pompau din coada lacului. SADOVEANU, M. C. 110. Casa păscarului era în izbeliștea vîntului, la o coadă de iaz înghețat. SADOVEANU, P. S. 36. ♦ (Rar) Poalele unui munte, unui deal sau unei stînci. Era o scobitură făcută de la fire în coada unei stînci. STĂNOIU, C. I. 154. ♦ Fig. Persoană care, din cauza lipsei de sîrguință sau de pricepere, ocupă ultimul loc într-o colectivitate. Dar în războaie, la Vidin, la Făgăraș, Cînd era mai cruntă lupta, fost-am coadă sau fruntaș? DAVILA, V. V. 27. 7. Șir lung de oameni care așteaptă înaintea unui ghișeu, într-un magazin etc. să le vină rîndul. (Mai ales în expr.) A face coadă = a aștepta să-i vină rîndul în fața unui ghișeu, într-un magazin etc. Domnișoara din dosul ghișeului părea că ignoră cu desăvîrșire existența celor zece oameni rezemați de gratii, făcînd coadă. C. PETRESCU, Î. II 147.

moș sm [At: PSALT. HUR 41^v/26 / V: (reg) muș / Pl: ~i / E: moașă drr] 1 (Îrg; șîs tata ~, ~tătuca) Bunic. 2 (Îrg; mpl) Ascendent mai îndepărtat Si: înaintaș, strămoș. 3 (Îe) Din (sau de la) ~i (de Ia strămoși) Păstrat din generație în generație. 4 (Pex; îae) Din vremuri străvechi. 5 (Îe) De când cu ~ Adam sau (reg) de la (sau din) ~i putrezi De foarte multă vreme. 6 (Reg) Unchi. 7 (Reg) Naș² (1). 8 Bărbat mai în vârstă Vz moșneag (1), unchiaș, (reg) ghiuj, vâj. 9 (Prc) Apelativ pentru un bărbat mai în vârstă. 10 (Îs) ~ ajun Zi din ajunul Crăciunului. 11 (Îas) Colind care se spune în seara de Moș ajun. 12 (Mtp; îs) ~ Nicolae, ~ Crăciun Personaje imaginare de după creștinare despre care se spune că aduc daruri copiilor de Sfântul Nicolae, respectiv de Crăciun. 13 (Gmț; îs) ~ Martin sau ~ Ursilă Urs. 14 (Mtp; îs) ~ Apeș Satir care personifică un bătrân afemeiat. 15 (Mtp; îs) ~ul codrului Personaj închipuit de obicei cu însușirile mamei-pădurii. 16 (Mtp; îas) Spirit rău. 17 (Îe) A-i veni (cuiva) ~ Ene pe la gene A i se face somn, a începe să moțăie. 18 (Îe) A spune (sau a înșira, a îndruga) ~i pe groși sau ~i păroși A îndruga nimicuri, a spune vorbe fără temei, minciuni, a povesti lucruri fanteziste. 19 (Îlav) La ~ii ăi verzi Niciodată. 20 (Îlav) De când cu ~ii verzi (sau roșii) Demult. 21 (Zlg; reg; îc) ~u-pământului Arici (Erinaceus europaeus). 22 (Mtp; lpl; art.) Ființe imginare despre care se crede că ar alunga iarna. 23 (Pop; lpl; art.) Fiecare dintre cele nouă zile din luna martie, care urmează după zilele babelor. 24 (Reg) Sfânt. 25 Mucenic. 26 (Reg) Bărbat care moșește (1). 27 (Reg) Personaj mascat reprezentând un bărbat bătrân, care însoțește brezaia sau care apare în anumite creații dramatice populare Vz moșneag. 28 (Reg) Sperietoare de păsări. 29 (Pop; lpl) Rude decedate ale unei persoane sau ale unei familii. 30 (Șîs ziua ~ilor, sâmbăta ~ilor, (reg) ~ii de cărnelegi, ~ii de iarnă, ~ii de toamnă, ~ii de hranghel, ~ii duminicii mari, ~ii rusaliilor, ~ii de rusalii etc.) Diferite zile din an în care se fac slujbe și pomeni pentru morți. 31 Obiecte sau alimente date de pomană în ziua moșilor (30). 32 Bâlci tradițional de mari proporții, organizat anual în București, în sâmbăta dinaintea Rusaliilor. 33 (Pex) Târg unde sunt organizate distracții publice. 34 (Îe) S-a strâns lumea ca la ~i Se spune când se adună multă lume pentru a vedea un lucm neobișnuit. 35 (Înv) Prim deținător, cu titlu de moștenitor, al unui pământ Si: (înv) bătrân, stâlp, trei. 36 (Iht; reg; șîc) ~-de-Dunăre, ~-de-baltă Ghiborț (Acerina cenua). 37 (Iht; reg; șîc) ~-de-baltă, ~Antoci Pălămidă³ (2) ~-de- baltă (Pungitius platygaster). 38 (Iht; reg; îc) ~-cu-trei-ghimpi Pălămidă³ (3) ~-de- baltă (Gasterosteus aculeatus pontecus). 39 (Reg) Știulete de porumb de pe care se desprinde greu mătasea Si: (reg) moșneag (8). 40 (Reg; lpl) Cireșe sau vișine uscate, smochinite. 41 (Mun) Cocoloș rămas după stoarcerea nucilor. 42 (Mun) Caltaboș sau câmat pregătit din intestinul gros al porcului. 43 (Îoc „babă”) Parte cu cârlig a unei copci. 44 Disc al unei capse, care se îmbucă în celălalt disc.

NAS (pl. -suri) sn. 1 🫀 Partea răsărită a feții, între frunte și gură, care servește la respirat și ca organ al mirosului (🖼 3317): ~ ascuțit, cîrn, turtit, lung, gros, roșu, vînăt; vîrful ~ului; a-i curge sînge din ~; a fi cu mucii la ~; a-și șterge, a-și sufla ~ul; a i se astupa ~ul; a cădea pe ~; a-și frînge ~ul; a vorbi, a cînta pe ~; a închide cuiva ușa în ~ ¶ 2 Locuțiuni diverse: a (nu) avea ~, a (nu) cuteza; a-și băga, a-și vîrî ~ul undeva, a se amesteca (unde n’are ce căuta); (P): nu-ți băga ~ul unde nu-ți fierbe oala 👉 FIERBE I 1; a-i cădea ~ul, a pierde cutezanța, semeția; a da ~ cuiva, a face pe cineva să se obrăznicească, pentru că i se permit, i se iartă prea multe: nu da ~ spurcatului să se întinză (ISP.); tu le dai ~ și le ții hangul (CRG.); (P): dă-i ~ lui Ivan, că se suie pe divan; a lăsa ~ul în jos, a rămînea rușinat; a se întoarce cu ~ul în jos, a se întoarce rușinat, cu coada între picioare: ce-aș mai rîde să te văz întorcîndu-te cu ~ul în jos! (ISP.); a-și lua ~, a-și lua ~ul la purtare, a-și lungi ~ul, a-și ridica ~ul, a se obrăznici, a-și permite mai mult decît se cuvine: nu-s datori nici c’o lețcae, pentru că nu-și rădică ~ul mai sus decît se cuvine (ALECS.); a tăia ~ul, a pune la locul Iui înfrînîndu-i semeția (aluzie la pedeapsa infamantă a tăierii nasului din legislația de demult); a da pe cineva cu ~ul de ceva, a-l împinge să vază un lucru pe care nu-l găsea sau nu-l vedea; a da cu ~ul pe undeva, a se arăta undeva, a se duce în treacăt pe undeva: mi-ar fi plăcut și mie să călătoresc, adică, cum se zice, să dau și eu cu ~ul prin a lume mare (ISP.); a umbla cu ~ul pe sus, a se arăta semeț, arogant, fudul; a duce, a purta de ~ pe cineva, a) a purta cu vorba, a amăgi într’una; b) a-l aduce să facă ce voim: crapă de necaz că nu pot... să-i poarte ei de nas, după cum le place lor (CAR.); a (nu) fi de ~ul cuiva, a (nu) fi de mutra lui, a (nu) fi mai pre sus decît ceea ce i s’ar cuveni; el vedea că nu e de ~ul lui așa bucățică (ISP.); a-i rîde în ~, a-i rîde în față, fără a se ascunde, în bătaie de joc; nu-i ajungi cu prăjina, cu strămurarea Ia ~, e foarte înfumurat; a-i veni muștarul la ~ 👉 MUȘTAR1; e încă cu mucii la ~ 👉 MUC I; a-i veni musca la ~, a lua cuiva musca de Ia ~ 👉 MUSCĂ2; a strîmba din ~, a face o mutră nemulțumită; a-i trece pe la ~, a-i trece pe dinaintea ochilor, a-i scăpa ceva din mînă: portofoliul ministerial, după ce-i trecuse pe la ~ de vre-o două ori (VLAH.); a-i scoate pe ~, a-i reproșa, a-i face imputări amintindu-i serviciile făcute; slavă ție, Doamne, că n’am nici o rudă, că altfel mi le-ai scoate pe ~ de cîte o sută de ori pe zi (D.-ZAMF.); a-i ieși, a-i da pe ~, a i se întoarce împotrivă, a o păți de pe urma unui lucru: vina nu era a lui și ce au căutat, pe ~ le-a dat (CRG.); a da cuiva peste ~, a-l înfrunta, a-l pune la locul lui; a fi cu ~ul de ceară, a fi sfios, timid ¶ 3 🌿 NASUL-CURCANULUI; – MOȚUL-CURCANULUI [lat. nasus].

MONSTRU s. m. 1. Ființă (fantastică sau reală) a cărei conformație iese din comun (speriind, îngrozind, producînd repulsie datorită proporțiilor, aspectului urît etc.). Ce monstru (arătare) și ce groaznică ciudesă. CANTEMIR, HR. 360. Pe aceste mozaicuri sînt felurimi de dobitoace, copii cu aripi, nereide dasupra pe monstruri de mare. CR. (1830), 424¹/24, cf. ASACHI, S. L. I, 101. Ș-au găsit mormîntul în marea adîncime și monștri au nutrit. ALEXANDRESCU, M. 178, cf. VLAHUȚĂ, O. A. II, 134. Centaurul era un monstru, jumătate om și jumătate cal. CADE. Asemenea unui monstru, . . . se oprește în fața cuptorului. SAHIA, N. 33, cf. 30. Norii negri veneau goniți așa de jos, încît păreau turme de monștri marini. BART, E. 237. Locomotiva se repede și gîfîie, ca un monstru care și-ăr urmări prada. BOGZA, C. O. 331. Vedeam urma adîncă A unui monstru marin mort demult. ISANOȘ, Ț. L. 76. (F i g.) Un monstru ia cerul în coarne: E soarele taur de aur. MACEDONSKI, O. I, 225. ◊ (Adjectival) Un fluierat scurt, un hîrșiit de reptilă monstră . . . și trenul se opri într-un suspin. BRĂESCU, A. 7. ♦ Obiect, construcție de proporții uriașe. Cf. SADOVEANU, O. IX, 282. ♦ F i g. (Adjectival, familiar) De mare amploare, de mari proporții, cu mare răsunet. Cancanul a avut un succes monstru și e totdeauna bisat. CARAGIALE, O. V, 270. Azi-noapte am făcut un chef monstru. REBREANU, I. 64, cf. id. R. I, 264. Organizăm o partidă monstră. TEODOREANU, M. II, 114. 2. Ființă (care se naște) cu mari anomalii fizice. Cf. BUDAI-DELEANU, LEX. Unele din producturile firei se abat prin al lor organizm de la forma feliului său, și aceste se numesc monstruri. AR (1829), 32²/41. Albina Rumânească în articolile de istoria naturală arată aceste monstruri sau ființe ce se abat din forma felului lor. CR (1829), 110²/10. Damele însă- îi descoperiră multe defecte închipuite, care erau de natură a face din copila drăgălașă un monstru înspăimântător. ALECSANDRI, O. P. 131, cf. BIANU, D. S. 3. Persoană cu mari defecte morale, în special om foarte crud. Acele canoane le-ați făcut voi, monștrilor, ca să spionați popoarele. FILIMON, O. I, 335. Acel monstru fu capigi-bași Djigala-zade. HASDEU, I. V. 165. Sînt niște monștri de o cruzime neasemănată. MACEDONSKI, O. IV, 146. Eu sînt un monstru pentru voi. BACOViA, O. 80. Costea se întrebă dacă nu cumva a devenit un monstru. C. PETRESCU, C. V. 100. Pentru ce în cursul zilei de ieri eminentul nostru judecător. . . l-a anchetat pe monstrul-asasin numai opt ore ? STANCU, R. A. IV, 336. – Pl.: monștri și (învechit) monstri, (n.) monstruri. – Din lat. monstrum, fr. monstre.

TRĂI, trăiesc, vb. IV. 1. Intranz. A fi în viață, a fi viu, a exista; a viețui. Ți-aduci aminte, Smărăndițo, cînd trăia bietul tata. VLAHUȚĂ, O. AL. II 15. Ori c-a fi trăind calul, ori că n-a fi trăind, aceasta mă privește pe mine. CREANGĂ, P. 194. Optzeci de ani îmi pare în lume c-am trăit. EMINESCU, O. I 107. Nici trăiește, nici nu moare, Ci se uscă pe picioare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 89. ♦ (La conjunctiv) a) Formulă prin care se urează cuiva viață lungă. Îndată ridică sticla: Să trăim, Anuță! REBREANU, I. 19. Să-ți trăiască calul, Făt-Frumos, îi mai zise ea. ISPIRESCU, L. 5. Să trăiești, să-nveselești, Ca garoafa să-nflorești! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 108. b) Formulă prin care se mulțumește cuiva pentru un serviciu făcut. c) (Și la imperativ, pers. 2 pl.) Formulă de salut (mai ales în armată, de la inferior la superior). Trăiți, don’ căpitan, răspunse el salutînd militărește. HOGAȘ, H. 85. ◊ Expr. Așa să trăiesc (să trăiești etc.), formulă de jurămînt; zău (așa). Dăruiește-mi viața, Păsărilă, că te-oi dărui și eu cu milă și cu daruri împărătești; așa să trăiești! CREANGĂ, P. 268. Am venit să-ți spun că-mi ești drăguță ca ochii din cap. – Așa să trăiești. ALECSANDRI, T. 824. Frate, așa să trăiești, ușurează-mă de această întrebare, căci nu sînt destoinic să-ți împlinesc voia. GORJAN, H. I 6. (Tranz.) Trăi-te-ar (sau trăiască-te) dumnezeu (sau cerul) = să-ți dea dumnezeu sau cerul viață lungă. Trăiască-te cerul întru mulți ani. GORJAN, H. IV 219. (Rar și la pers. 3) [Fata] asta, vezi, ne place nouă, trăiasc-o dumnezeu, asta-i de noi. SEVASTOS, N. 56. 2. Intranz. A continua să existe, a dura, a se menține, a se păstra, a dăinui, a se perpetua. Trăiește și-acum crucea de stejar, bătută de ploi. STANCU, D. 11. Azi nu-i Ileana nicăirea, De-abia trăiește pomenirea Poveștilor cu dulce rost. COȘBUC, P. I 125. Dragostea noastră cea dragă Nu trăi nici cît o fragă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 162. ◊ (Urmat de determinările: «în inima», «în amintirea» etc.) Lenin trăiește în inimile oamenilor sovietici și în inimile oamenilor muncii de pretutindeni. STANCU, U.R.S.S. 23. 3. Intranz. A-și duce, a-și petrece viața. Ei, nenișorule, o să trăiți, și cu d-alde astea n-o să vă mai întîlniți! DELAVRANCEA, H. T. 7. ◊ (Urmat de determinări modale) Nu mi-ar ierta niciodată, dacă aș lăsa-o să trăiască în minciună. BARANGA, I. 191. Moșneagul însă era foarte bogat, el și-a făcut case mari și grădini frumoase și trăia foarte bine. CREANGĂ, P. 70. Dă-mă și dup-un sărac, Numai să trăiesc cu drag. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 275. ◊ Expr. A trăi ca în sînul lui Avram v. sîn. A trăi cu capul în nori = a nu-și da seama de realitate, a rămîne străin de ceea ce se petrece în jurul său. ◊ Tranz. (Cu acuzativ intern) Nu se putea procopsi în nici un fel, așa că își trăia zilele tot în sărăcie. VISSARION, B. 10. Frunză verde, măr pălit, Ce trai rău am mai trăit. HODOȘ, P. P. 155. Dă-mă, maică, unde trag, Să trăiesc traiul cu drag. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 273. (Expr.). A-și trăi traiul = a se bucura de viață, a duce un trai bun, fără griji. Ea știe cît a suferit sărmana maică-sa și s-a jertfit și că măcar acuma are dreptul să-și trăiască și ea traiul. REBREANU, R. I 29. A-și trăi traiul (și a-și mînca mălaiul) = a îmbătrîni, a ajunge la capătul vieții; a fi perimat. Un om aproape de 60 de ani!... Ce rușine! Ar trebui să-nțelegi că ți-ai trăit traiul și ți-ai mîncat malaiul demult. ALECSANDRI, T. 753. ♦ (Urmat de determinări locale) A fi stabilit undeva, a locui. Am trăit o vreme la Kiev, eram un copilandru. SADOVEANU, O. VII 22. Pe culmi atunci, pe creste Uriași trăiau cumpliți. COȘBUC, P. I 295. Sînt acum cîțiva ani de cînd trăia în orașul nostru o tînără damă. NEGRUZZI, S. I 43. ♦ (Urmat de determinări care indică scopul) A-și închina, a-și consacra viața. El e născut pentru aceasta și trăiește pentru aceasta. C. PETRESCU, C. V. 198. 4. Intranz. A-și petrece viața împreună cu cineva; a conviețui. I-a luat în casa ei, să trăiască toți împreună. REBREANU, R. I 150. Era odată un om însurat și omul acela trăia la un loc cu soacră-sa. CREANGĂ, O. A. 291. Din copilărie și eu am trăit cu tămădăienii, vînători de dropii din baștină. ODOBESCU, S. III 14. ◊ Expr. A trăi bine (sau rău) cu cineva = a se înțelege, a se împăca (sau a nu se înțelege, a nu se împăca) cu cineva. Trăiește rău cu tovarășii lui. SADOVEANU, O. VII 202. A trăi (cu cineva) ca cîinele cu pisica v. cîine. ♦ A avea relații de dragoste cu cineva. Trăia... de zece ani cu un inspector. PAS, Z. I 86. 5. Intranz. A se întreține, a-și procura cele necesare traiului, a-și cîștiga existența. Are haine sărace, e îmbătrînit timpuriu, din ce-o fi trăind? C. PETRESCU, Î. II 253. I-a ars și casa; i-a trăsnit Deodată patru boi, Trăia la praguri, și-n nevoi. COȘBUC, P. I 229. Ideea că n-are cu ce trăi îl chinuia zi și noapte. VLAHUȚĂ, O. A. 238. ◊ Expr. A trăi din seul său v. seu. A trăi de azi pe mîine v. azi (2). A trăi pe spinarea cuiva = a se întreține din munca sau cîștigul altcuiva; a trăi pe socoteala altcuiva. ♦ A se hrăni. Stridiile așa de rareori se găsea, încît nu era chip de a trăi numai cu aceste. DRĂGHICI, R. 57. 6. Intranz. A se bucura, a profita din plin de viață. Să-i trimitem în cer pe ciocoi, Să mai trăim și noi pe pămînt. STANCU, D. 124. Ce rai... e aici, Să tot trăiești, să nu mai mori. CREANGĂ, P. 129. 7. Tranz. Fig. A simți cu intensitate, a participa (la). Actorul își trăiește rolul. ▭ Scriitorul trăiește viața societății sale. V. ROM. decembrie 1953, 271. Eminescu și-a trăit versurile. Ele izvorăsc din adîncul vieții lui, care-n adevăr a fost nenorocită. VLAHUȚĂ, O. A. 401. ◊ Expr. A trăi din nou = a-și aminti cu intensitate. Scenele îi păreau atît de vii, încît le trăia din nou. DELAVRANCEA, la TDRG.

metehău, metehăi, s.m. – (reg.) 1. Pocitanie. „Mutos, tras-împins” (Bud, 1908). 2. Om leneș (în Maramureșul din dreapta Tisei). 3. Păpușă de dimensiunile unui om de statură mijlocie, confecționată dintr-un schelet de lemn, costumată în general cu haine uzate, în portul specific zonei, dar foarte caricaturizat. Sunt evidențiate organele genitale, care sunt expuse foarte vizibil și exagerate ca dimensiuni. Se atașează un text (în versuri sau proză). Se caută în dreptul casei unde locuiește destinatarul un loc greu accesibil unde se agață. A doua zi (în ziua de Anul Nou) poporul iese pe stradă și implicit dă de metehău, iar textul e citit în fața asistenței (Nistor, 1973: 11). Obicei practicat de tinerii din sat, prin care se ironizează fetele și feciorii bătrâni, necăsătoriți (în Maramureșul istoric, Chioar și Codru); moși, babe, domni, pețitori, vindici: „Noaptea, la fetele bătrâne se pune metehău, un om din cârpe, urât; se pune în cel mai înalt copac sau poartă (...). Fata îl ia, îl duce-n casă, îl pune după masă și-l cinstește cu mâncare și băutură” (Calendar, 1980: 122). Text la metehău: „Eu am init a peți / Pântr-o fată de aci, / Pântr-o fată de mijloc / M-o legat lumea de drod. / – Hăi, tu fată de mijloc, / Adă scara de la pod / Să mă scobor de pă drod, / Ca să pot mere-n ocol. / Din ocol să intru-n casă / Să te pot face mireasă. / Să mă-nsor și io odată / Cu o fată-așa frumoasă. / Că demult io te-am isat / Că io ți-oi si bărbat. / Tu nu te uita că-s micuț / Că-s a dracului pruncuț. / Dacă vrei să-ți sie bine / Tu să nu asculți de nime / Că io de te-oi lăsa / Tu nu ti-i mai mărita”... (Text de Vasile Borodi, 63 de ani, care împreună cu Gh. Orza, 66 de ani și Ion Moldovan, 64 de ani au confecționat și pus un metehău unei fete, în anul 1934, în noaptea de Anul Nou, în Vadul Izei (cf. Nistor, 1973: 27). – Creație expresivă, cf. mătăhăi (DER); cf. meteleu, mătăhaie (MDA).

ALERGA A alerga (sau a umbla) cu limba scoasă (după ceva sau după cineva) = A dori foarte mult ceva, a căuta cu orice preț (să obțină ceva sau să găsească pe cineva): După ce umblase vreo trei luni cu limba scoasă să încapă pe la vreo gazetă, intrase conțopist la primărie. (I. L. CARAGIALE) Lighioanele pădurilor umblau cu limba scoasă, să găsească unde să-și stâmpere setea. (EM. GÎRLEANU) − Dar la cumpărat cine te-a chemat? Și ai umblat cu limba scoasă! sări din nou Toader. (LIVIU REBREANU) A alerga după treburi = A umbla din loc în loc pentru rezolvarea unor interese practice: Nu-i era Persidei nimic în lumea aceasta mai nesuferit decât jocul de cărți; dar n- avea încotro; acum așa trebuia să fie: în vreme ce dânsa alerga în treburile cârciumii, el trebuia să intre în voile oaspeților. (IOAN SLAVICI) [...] și femeia nu se mai sătura povestindu-le minunea și cum, din ceasul acela, fiu-său s-a făcut sănătos și umblă după toate treburile, ca orice om. (I. AGÎRBICEANU) A alerga pe la toți sfinții pentru cineva = A recurge la cineva ca la o sursă de ajutor, de asistență: A alergat pe la toți sființii, dar n-a găsit nicio înțelegere. A-și alerga (sau a-și juca) calul (înv.) = A-și permite multe libertăți față de cineva, a-și face mendrele: D-aia mi-am alergat caii aici înaintea D-voastră (= am cutezat să scriu acestea), fiindcă vă știu de români […] și Românul […] e îngăduitor. (P. ISPIRESCU) Știu eu năzdrăvanii de-ale spânului; și să fi vrut de demult i-aș fi făcut pe obraz, dar lasă-l să-și mai joace calul. (ION CREANGĂ) A-și alerga gura (pop.) = A vorbi repede; a pălăvrăgi: […] scosei numaidecât cinci monete de aur și, cu o manieră ce rămase neobservată de adunare, îi pusei în frumoasa mână a cantatriței, care mai întâi roși, apoi lăsă să-i fugă din gură oarecare fraze neinteligibile… (NICOLAE FILIMON) A-și alerga ochii (Rar) = A-și arunca privirile: [oșteanul] Numai ochii săi mișca, / Vulturește-i alerga / Pe cea zare cenușie. (VASILE ALECSANDRI)

MUSCĂ s. f. I. (Entom.) 1. (Și în sintagmele muscă năzdrăvană, MARIAN, INS. 366, JAHRESBER. XII, 141, XIX-XX, 47, muscă de casă, CUPARENCU, V. 46, DER) Specie de insectă din familia dipterelor, de culoare cenușie închisă, cu o singură pereche de aripi, subțiri, și cu aparat bucal pentru supt; (regional) bîză, gîză (Musca domestica). Ca musca la dulceața mieriei (a. 1642). GCR I, 98/5. Paingul carele întinde mrejile sale prin case și prin multe locuri și cînd cade în mreaja lui muscă sau albină. CHEIA ÎN. 10^v/11. Și-i ungea cu miere ca să-i mănînce muștele. MUSTE, LET. III, 22/17. Cînd întru în casăle ominilor mă fac în multe chipuri di năluciri; mă fac: ogar, găină, muscă (a. 1799). GCR II, 172/2. Nu era prea multe muște pișcătoare. DRĂGHICI, R. 160/29, cf. CONACHI, P. 268. Ian feriți într-o parte că eu îi sînt popa. Acuș o să-nvie ca o muscă de iarnă. ALECSANDRI, T. I, 164. Cum erau filele [ceaslovului] cam unse, trăgeau muștele și bondarii la ele. CREANGĂ, A. 4. Într-o seară se făcu muscă, intră pe coș în cămară. ISPIRESCU, L. 316. Bonzăiau muște pe o farfurie cu slănină uscată. C. PETRESCU, Î. II, 206, cf. id. S. 129. O muscă îmi cînta în jurul capului o muzică lină. SADOVEANU, O. II, 518. Veneau . . . roiuri de gînduri neplăcute, exasperante și lipicioase ca muștele. V. ROM. iunie 1954, 155. Musca s-a întors în colivie, a ieșit din nou, a plecat, a reapărut. ARGHEZI, P. T. 110. Vei pieri-n a vieții ceață, Ca-n borcanul de dulceață Viespea galbenă sau musca. BENIUC, V. 18. Două muște Fac haluște Un cocoș Toarnă-n coș. MARIAN, INS. 487. Cu o lingură de miere prinzi mai multe muște decît cu douăzeci de butoaie de oțet. ZANNE, P. I, 559, cf. 560. Musca, și de nu mușcă tare, tot ți-aduce supărare. id. ib. 561. Pentru o muscă își dă palme, se zice despre omul iute, mînios și îndărătnic, id. ib. 564, cf. MARIAN, INS. 378. Musca cînd își vîră tot capul în miere acolo și-l lasă, se spune despre omul, lacom pe care lăcomia îl duce la pieire. Cf. ZANNE, P. I, 561. De n-ar fi muscă pe resteu, ar rămîne pămîntul nearat, se spune în ironie despre cei care își dau importanță dar nu lucrează conștiincios. Cf. id. ib. 562. Vulturul după muște nicicum aleargă, se spune despre oamenii de caracter care disprețuiesc faptele josnice. Cf. id. ib. 713. Cu mîna închisă muște nu poți prinde. Cf. id. ib. 247. Se ținea ca să înghită un bivol și de abia înghiți o muscă mică. Cf. id. ib. III, 583. Ce e mică, mititea Și se ferește și vodă de ea (Musca). ȘEZ. XIII, 26. ◊ (În context figurat) Ne succedem generații și ne credem minunați; Muști de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul. EMINESCU, O. I, 132. ◊ F i g. Și numai omul cel mare, stăpîne, tu-l osîndești Ca să moară deopotrivă cu muștele omenești. HASDEU, R. V. 165. ◊ (De-a) musca-n groqpă = numele unui joc de copii. PAMFILE, J. I, 51, cf. 128. ◊ E x p r. A se aduna (sau a se strînge, a veni) ca muștele la miere = a se aduna în mare număr și cu mare plăcere, acolo unde se pot realiza foloase sau cîștiguri. Cf. BARONZI, L. 41, ZANNE, P. I, 565, III, 670, 671. A se lua după muscă = a se lua după povățuitori răi. ZANNE, P. I, 562, cf. MARIAN, INS. 377. A-i veni (cuiva) musca la nas = a se supăra. ZANNE, P. I, 565, cf. MARIAN, INS. 378. A-i lua (cuiva) musca de la nas = a domoli avîntul sau pornirile (cuiva), a nu lăsa (cuiva) libertate de acțiune sau de mișcare, a ține din scurt. Cf. ZANNE, P. I, 564, MARIAN, INS. 378. A spune (sau a scrie) muscă pe perete = a spune lucruri fantastice, de necrezut. BARONZI, L. 44, cf. ZANNE, P. I, 565, V, 587, MARIAN, INS. 379. De cînd se scria musca pe perete = de demult; niciodată. Cf. ISPIRESCU, L. 1, ZANNE, P. I, 565, MARIAN, INS. 379. Ca musca-n lapte = (în mod) nepotrivit; nepoftit. ZANNE, P. I, 564, cf. VI, 453, MARIAN, INS. 378, 379, PAS, Z. I, 293. A se vîrî ca musca în băligar = a se vîrî pretutindeni, cu insistență, nepoftit. Ho, cotoroanțo, ho ! răcni Ion deodată la maică-sa. Ce te vîri ca musca-n băligar ? REBREANU, I. 279. A fi (sau a se simți, a se ști) cu musca pe căciulă = a fi (sau a se simți, a se ști) vinovat. Cf. ISPIRESCU, ap. GCR II, 376, ZANNE, P. I, 563, III, 44, MARIAN, INS. 378, STĂNOIU, C. I.67. A se bate de muscă = a sta degeaba. În timp ce d-tră vă bateți de muscă, în alte armate se lucrează mereu. BRĂESCU, M. B. 128. Se bătea toată ziulica de muscă. CV 1949, nr. 5, 34. Are iapa muscă, se spune despre oamenii nervoși, neastîmpărați sau nerăbdători. Cf. ZANNE, P. I, 488. A se bate ca de muscă = a nu-și găsi locul, a fi neastîmpărat. id. ib. IX, 670. A avea gustul muștelor = a avea obiceiuri rele. Cf. id. ib. I, 562. A face musca cît cămila = a exagera, a face din țînțar armăsar, id. ib, 563. Rea (sau, rar, rău) de muscă = (persoană) care nu-și poate înfrîna simțurile; (om) senzual. Cf. PAMFILE, CR. 245. Așa cum era . . . rea de gură, rea de muscă. . . , avea hazul ei. M. I. CARAGIALE, C. 125. Fusese rea de muscă. PAS, Z. III, 278. Îi muít mai tînără . . . și-i rea de muscă. CAMILAR, N. I, 269. A-i pieri (cuiva) musca = a se potoli. PAMFiLEj CR. 245. A muri ca muștele = a muri în număr foarte mare. Cf. dl. Șă se audă musca !, se spune pentru a impune o tăcere totală. Cf. IORDAN, STIL. 278. ◊ Muscă neagră (sau cenușie, mănînțică) = specie de muscă (I 1) foarte mică (Musca corvina). Cf. MARIAN, INS. 370. .Muscă de gunoi (sau de baligă, verde) sau musca țiganului = specie de muscă (I 1) mare, de culoare de obicei verde (Musca Caesar). Cf. id. ib. 369, PĂCALĂ, M. R. 32, H XVI 226. ◊ C o m p u s e: muscă-mare (sau -albastră, -de-carne, -năzdrăvană) sau musca-hoiturilor (sau -hanțului) = insectă mai mare decît musca (I 1), avînd culoarea albăstrie; (regional) boanză, boarnă (Calliphora vomitoria). Cf. CUPARENCU, V. 46, MARIAN, INS. 366, SIMIONESCU, F. R. 355; muscă-de-cireșe = insectă de culoare neagră, cu pete galbene pe piept și cu brîulețe castanii pe pîntece, care își depune ouăle în cireșe ; musculița-cireșelor (Rhagoletis cerasi). Cf. MARIAN, INS. 389, PĂCALĂ, M. R. 32, SIMIONESCU. F. R. 359; musca-calului sau musca-cailor (sau -cîinelui), muscă-de-cal (sau -căiască, -cîinească) = a) (și în compusele musca-vitelor, MARIAN, INS. 365, ALR SN III h 753/170, muscă-rea, ALR SN III h 753/250, muscă-veninoasă, ib. h 753/250, muscă-verde, ib. h 753/310) insectă păroasă, cu trupul lunguieț, cu pieptul gălbui și cu două pete castanii pe aripi, care își depune de obicei ouăle pe genunchii și pe șoldurile cailor ; (regional) muscoi (I 1 c), gîza-calului, strechea-cailor, trîntor-de-cai (Gastrophilus equi sau pecorum, intestinalis) ; b) insectă mică, lată, de culoare galbenă-ruginie, care se așază de obicei sub coada cailor, pe vitele cornute și pe cîini; (regional) bătucel, cerceliță-de-cal, chicheriță-de-cal, goandă-de-cîini, goandă-cîinească (Hippobosca equiría). Tremise sprinșii muștele cînești. PSALT. SCH. 251/11, cf. PSALT. 159, 221. Muște cînești le-au trimis să-i pișce. DOSOFTEI PS. 262/1, cf. LB, MARIAN, INS: 363, 396, DR. V, 149, SIMIONESCU, F. R. 358. Muștele de cal puse într-o vișină și date bolnavului pentru aceeași boală. CANDREA, F. 407, cf. H I 40, II 80, III 140, IX 143, X 151, XI 428, 437, XII 266, ȘEZ. VI, 44, ALR SN III h 753. (La sg. cu valoare de pl.) Voiu trimite . . . peste casele tale muscă cîinească. BIBLIA (1688), 44²/24; muscă-bețivă (sau -de-struguri, -de-poamă, -de-vin, -de-a-mă-nuntă) = insectă foarte mică, care trăiește în roiuri și își depune ouăle în must (I 1); (regional) muștiță (1), bețivă, musculiță (I 1) (Drosophila funebris sau. fenestrarum). Cf. MARIAN, INS. 393, ALR SN i h 243; muscă-de-viermi (sau -albatră, -verde, -vînătă, -veninoasă, -de-hoit, -cu-streaped, -răsunătoare) sau musca-cîinelui = viermănar. (Sarcophaga carnaris). Cf. CUPARENCU, V. 46, MARIAN, INS. 382, JAHRESBER. XII, 119, XIX-XX, 25, SIMIONESCU F. R. 356, ALR II 6 575; musca-morților = insectă ceva mai mare decît musca (I 1), de culoare albăstruie (Sarcophaga mortuarum). Cf. MARIAN, INS. 386, 387; muscă-columbacă (sau -rea, -veninoasă, -năprasnică, -otrăvitoare, -de-șarpe, -de-cea-mică, -d-a-mică, -mușcătoare) = insectă de culoare albicioasă, care trăiește în roiuri, atacînd vitele și inoculîndu-le un lichid toxic care le poate provoca moartea ; (regional) goangă-de-marhă (Simulium colum baczensis). Cf. CUPARENCU, V. 47, MARIAN, INS 332, 333, JAHRESBER. XII, 164, XIX-XX, 25, SIMIONESCU, F. R. 366. Era spre seară și musca-rea se rătăcise undeva peste păpușoiștile verzi. CAMILAR, C. 48. Iorgovane, nu mă tăia de tot ! Dacă mă tai, io oi face muscă-d-a-mică șî ț-oi omorî calu tău. ALRT II 2, cf. ALR II 6 572/2, 27, 29, 95, 228, 250, 762, 848, 886, 899 ; (regional muscă-de-bîzdărit (sau -de-bîzai, -de-bîzăit, -de-marhă) sau musca-boului = streche (hypoderma bovis). Cf. ALR I 1 894/255, 259, 345, 359 ; (regional) muscă-de-bîzdărat (sau -mărhască) = streche (Hypoderma bovis): b) tăun (Tabanus bovinus). ib. 1 894/295, 339, 343, 351 (învechit) muscă-oarbă (sau -tăună) = tău; (țabanus bovinus). Cf. CUPARENCU, V. 46, 47 (regional) muscă-dălăciță = „muscă otrăvită din cauza căreia moare vita”. ALR II/605 (învechit) musca-fructului-alb = muscă care „năzuiește și face mușiță la brînzuri (Cutris). CUPARENCU, V. 46. ♦ Muscă artificială = imitație de muscă (I 1), folosită de pescari în locul celor naturale. Cf. ATILA, P. 185, DER. Muște zburătoare (sau volante) = mici pete sau puncte care ni se pare că se mișcă în cîmpu vizual, indicînd congestia retinei, o anemie etc Cf. BIANU, D. S. (Categoria) muscă = categorie în care intră boxerii cu cea mai mică greutate (între 48 și 51 de kilograme); boxer care faci parte din această categorie. L. ROM. 1961, nr. 1, 29. 2. (Învechit și popular; regional și în sintagma musca grădinii. CHEST. VI 35/16) Albină (Apis mellifica). De s-ar învăța cei mai mari de pre niște muște fără minte cum se ține domnica ; că toată albina își apără cășioara și hrana lor cu acele și cu veninul său. URECHE, LET. I, 188/5. Îi era drag să învețe și el meșteșugul albínăritului, iar maica Evlampia băgase de seamă că avea dar: nu-l înțepau muștele. SADOVEANU, P. M. 50. Tata a fost stupar și tata știa cîte muște fug dimineața și cîte vin sara la stup. RĂDULESCU-CODIN, Î. 303. Roi de muște. CHEST. VI 147/32. Nu fac toate muștile mere. Cf. NECULCE, L. 355. ISPIRESCU, L. 14, MARIAN, INS. 376, ZANNE, P. I, 557. ◊ (Cu sens colectiv) Are multă muscă. MARIAN, INS. 144. Am un stup cu muscă multă. CHEST. VI 25/26. ◊ C o m p u s: (regional) muscă-mare = regina albinelor; matcă (1). ALR I 1 680/815. P. g e n e r. Insectă. Nuorul ceal de lăcuste cum vine o oaste stol. În loc ni s-au luat soarele de desimea muștelor. M. COSTIN, ap. GCR I, 201/20. Mii de fluturi mici albaștri, mii de roiuri de albine Curg în rîuri sclipitoare peste flori de miere pline Împlu aerul văratic de mireasmă și răcoare A popoarelor de muște sărbători murmuitoare. EMINESCU, O. I, 85. Forma acestor muște [efemeride] lungi, cu aripi mari, e a unei mici lăcuste. ATILA, P. 63. Acest vierme de la un timp, făcîndu-și aripi, se preface în gîză (muscă, insectă). ȘEZ. IV, 116, cf. ALR I 1 199/23, 94,174, 835. ♦ C o m p u s e: musca-țețe = insectă din Africa ecuatorială, care prin înțepare transmite omului agentul bolii somnului (Glossina palpalis)-, (regional) muscă-verde (sau -de-pădure) = ploșniță-de-cîmp. Cf. ALR I 1899/122, 363, 522; muscă-de-brad = car-de-pădure (Bostrychus typographus). ALR SN III h 748/551; (învechit) muscă-țînțară = țînțar (Culex). CUPARENCU, V. 47. 4. (Regional) Fugău (Hydrometra stagnorum sau paludum). (Glimboca-Caransebeș). ALR II 6 563/27. II. P. a n a l. 1. Smoc de păr lăsat să crească sub buza inferioară; (rar) buche, musculiță (II 1). Omul ce poartă muscă (musculilă) la buză, e pătimaș de ceva. GOROVEI, CR. 40. Mustața mică, mătăsoasă, avea parcă sub ea un soi de sedilă, pusă pe buza de jos, o așa-zisă muscă. CAMIL PETRESCU, O. I, 514. ♦ (Și în sintagma mustăcioară-muscă) Mustață mică, lăsată să crească pe scobitura de sub nas. Intră pe ușă un bondoc smead, sclivisit, cu mustăcioară-muscă sub nas. STANCU, R. A. IV, 244, cf. V, 106. . (Popular) Vînă neagră la rădăcina nasului, sub frunte (evidentă la unele persoane). Cf. CANDREA, F. 46. I se vede în marginea ochiului drept, sub frunte, unde începe nasul, o pată albăstrie căreia moașele îi zic ”muscă". SADOVEANU, O. XIII, 739, cf. PĂCALĂ, M. R. 160, ȘEZ. VI, 44, ZANNE, P. IX, 340. 3. (Regional) Cavitate pe care o prezintă dinții calului, pînă la vîrstă de șase ani; (regional) mursă² (1), mișină (4), negreață, butură. Cf. DR. V, 289, A VI 3, 26. Calul de dar nu-l cată de muscă la măsele. ZANNE, P. I, 346. 4. (La tir) Punct negru situat în centrul panoului de tragere; (la pl.) lovituri în centrul țintei. Cf. L. ROM. 1961, nr. 1, 29. 5. (Regional; mai ales la pl.) Broderie cu floricele sau cu motive naționale (cusută cu amici sau cu ață neagră). Cf. MARIAN, INS. 379, PĂCALĂ, M. R. 319, LEXIC REG. 30, 80. Nu știe să facă o muscă sau nu știe să facă două, care nu știe să coasă rîuri pe cămăși. MARIAN, INS. 379.6. (Regional) Altoi (Groși-Baia Mare). Cf. ALR SN I h 218/349, 221/349. 7. (Regional) Cătare (la armele de foc). Cf. DL. 8. C o m p u s: (regional) muscă-căiască =numele unei boli a calului; (regional) șoarec. Cf. DR. V, 149. – Pl.: muște și (rar) muști. – Lat. musca.

ÎNTÎMPLA, pers. 3 întîmplă, vb. I. Refl. 1. (Despre fapte sau evenimente) A se petrece, a se produce, a avea loc. Locomotiva cu plug, cînd va sosi... are să aducă și vreun inspector general, cum se întîmplă întotdeauna. C. PETRESCU, A. 277. Mai demult... ah, toate-acestea Mai demult s-au întîmplat – Să nu-ntrebi ce-a mai urmat Cînd s-a-nchis povestea. COȘBUC, P. I 263. Timpul mort și-ntinde trupul și devine veșnicie Căci nimic nu se întîmplă în întinderea pustie. EMINESCU, O. I 133. Eu drăguțul nu mi-l spui!... De l-oi spune, L-oi răpune; De-oi tăcea, Ce s-a-ntîmpla?... Întîmplă-se ce va vrea, Eu de badea voi tăcea! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 55. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu» sau determinat printr-un pronume sau printr-un substantiv în dativ, indicînd persoana sau obiectul la care se referă acțiunea exprimată de verb) Poate c-ar trebui să vedem ce s-a întîmplat cu dosarul de la laborator. BARANGA, I. 204. De-o lună Ștefan nu dă semn de viață... Ce-a putut să i se întîmple? DELAVRANCEA, A. 33. Orice ți se va întîmpla, să știi că numai tu ești de vină. ISPIRESCU, L. 9. Temîndu-se împăratul să nu i se întîmple ceva de rău, a făcut sfat. CREANGĂ, P. 85. 4 ♦ (Popular) A se împlini, a se realiza, a se traduce în fapt. Visul cînd s-ar întîmpla, Eu de pe tron aș cădea Ș-un alt împărat ca mine Nici veți mai găsi pe lume. TEODORESCU, P. P. 112. 2. (Urmat de o propoziție subiectivă, uneori construit cu dativul pronumelui personal) A se ivi prilejul, a se nimeri. Linei, de s-ar întîmpla Să vă-ntîlniți vreodată, Să-i spui că-s sănătos și-aș vrea S-o aflu măritată. COȘBUC, P. I 78. Eu, de cîte ori mi s-a întîmplat să mănînc grauri... le-am găsit un gust foarte bun. ODOBESCU, S. III 31. Mi s-a întîmplat să o văd o dată. NEGRUZZI, S. I 44. 3. A se nimeri să fie într-un anumit fel. Dacă se întîmpla timpul răcoros și Domițian uita să-și fi luat pălăria sau pardesiul, Masinca începea să-l certe. BASSARABESCU, V. 8. ◊ Loc. adv. Cum s-ar întîmpla = la întîmplare, la voia întîmplării, la nimereală. Fata nu-i de cele de pe drumuri, s-o luați numai așa, cum s-ar întîmpla. CREANGĂ, P. 262. ♦ (Urmat de determinări locale; folosit la toate persoanele) A se găsi, a fi prezent (undeva) în mod incidental; a veni, a ajunge (undeva) din întîmplare; a se nimeri (undeva). Fetele împăratului, întîmplîndu-se de față cînd a lovit spînul pe Harap-Alb, li s-au făcut milă de dînsul. CREANGĂ, P. 208. Mama... strașnic se mai bucura cînd se întîmpla oaspeți la casa noastră și avea prilej să-și împartă pînea cu dînșii. id. A. 11. Eu m-am întîmplat Subt talpă de pat. TEODORESCU, P. P. 446. ♦ (Rar) A avea (ceva) din întîmplare. Boi nu mi s-au întîmplat, Pui să-mi placă n-am aflat. ȘEZ. III 154. – Variantă: (regional) tîmpla (SBIERA, P. 147, SEVASTOS, N. 120, ȘEZ. III 9) vb. I.

DA³, dau, vb. I. I. Tranz. (Folosit și absolut) 1. A întinde cuiva un obiect; a înmîna, a oferi. Mama lui Abu-Hasan... le-a dat trei feluri de mîncări. CARAGIALE, O. III 63. Cînd văzui a lor mulțime, cîtă frunză, cîtă iarbă... Am jurat ca peste dînșii să trec falnic, fără păs, Din pristolul de la Roma să dau calului ovăs. EMINESCU, O. I 147. ◊ Expr. A da o masă, o petrecere etc. = a oferi o masă, a organiza o petrecere etc. Am dat cina asta ca să-l onorez pe Spallazini. CAMIL PETRESCU, T. II 191. Acum să dăm o petrecere, la care... să chemăm și pe Ber-Căciulă! VISSARION, B. 74. A da (cuiva) o gură (sau o guriță) = a săruta pe cineva. Să rîzi mai bine și să-mi dai O gură, numai una. EMINESCU, O. I 174. A da (cuiva) mîna sau a da mîna cu cineva v. mînă. A da cuiva mură-n gură v. mură. A-și da bucățica de la gură v. bucățică. A da bună ziua (bună seara, binețe etc.) = a saluta pe cineva. Și mai dau bun-întîlniș cu unul. SADOVEANU, O. I 564. Dai domnului strein bună seara. Întinzi mîna. Îți spui numele. C. PETRESCU, A. 285. Cînd oamenii se-ntoarnă-n sat Și-mi dau, pe rînd, binețe. IOSIF, PATR. 30. A da față cu cineva = a se vedea, a se întîlni cu cineva. ♦ A pune cuiva ceva la dispoziție, la îndemînă, a face rost de ceva, a procura. Te rog s-mi dai bani de cheltuială, straie de primeneală, arme și cal de călărie, ca să și pornesc fără zăbavă. CREANGĂ, P. 184. Dați-mi, dați-mi aripioare, Să zbor iute pe sub soare. ALECSANDRI, P. II 102. 2. A împărți, a distribui, a repartiza. Știu că s-a împărțit la companii rachiu. L-ai dat oamenilor? CAMILAR, N. I 161. Dînd două-trei cărți [de joc]. NEGRUZZI, S. I 85. ◊ Expr. A da ceva în (sau pe din) două = a împărți în două părți egale; a înjumătăți. Ești mama lui Iorgovan, Mîndrul nostru căpitan. Să ne fii mamă și nouă Care-am dat cu el în două Munca noastră de mulți ani, Împărțind grămezi de bani. TEODORESCU, P. P. 559. A-i da (cuiva) un număr oarecare de ani = a atribui (cuiva) o anumită vîrstă. Eu de-abia ți-aș fi dat șepte, mult opt ani. CREANGĂ, P. 148. A da cuiva cîștig de cauză = a face pe cineva să cîștige (într-un diferend). ♦ A repartiza cuiva un lucru spre executare, a însărcina pe cineva cu ceva, a obliga la ceva. Profesoara ne-a dat să scriem despre Delta Dunării. ▭ Părinții pustnici... mi-au dat canon să mănînc lapte numai de la o vacă. CREANGĂ, P. 116. ◊ Expr. A da (cuiva) de lucru = a însărcina pe cineva cu o muncă, a-i procura o ocupație; a pricinui cuiva multă bătaie de cap, a-l face să o scoată greu la capăt, să se căznească mult. După obicei, ea le dă de lucru cu măsură. CREANGĂ, P. 7. Hai la treabă, cumătriță, că lupul ți-a dat de lucru! id. ib. 29. 3. (Cu privire la persoane, de obicei urmat de determinări ca «pe mîna», «în seama», «în paza», «în grija» etc.) A încredința, a preda. Dete pe fiu-său acestui vînător ca să-l învețe meșteșugul său. ISPIRESCU, L. 183. Pornește spre casă, urmat de cîțiva ostași, în paza cărora l-a dat împăratul. CREANGĂ, P. 84. ◊ Expr. A da (pe cineva) în judecată = a chema pe cineva în fața justiției a intenta (cuiva) un proces. ♦ (Cu privire la obiecte) A preda (pentru a se descărca de o îndatorire). A dat în primire, aceluiași copil, costumul și jobenul. SAHIA, N. 103. Spune-i că te prinzi să-i dai în girezi tot grîul cît îl are semănat. CREANGĂ, P. 155. 4. A preda ceva cuiva (uneori la cererea acestuia), a pune pe cineva în posesia unui lucru (fără a cere sau a primi ceva în schimb), a face cuiva parte de... Țara... s-a gîndit să vă deie pămînt. CAMILAR, N. I 247. Plîngem și dăm – căci ni se cere. Trebuie să deie toți – căci le cerem. SADOVEANU, Z. C. 247. ♦ (Uneori determinat prin «în dar», «de pomană», «plocon» etc.) A dărui. Murise un flăcău... și-mi «dase mă-sa lui» pantaloni de pomană. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 11. [Era] gata totdeauna să-și ia bucata de la gură sau haina de pe dînsa ca s-o dea. M. I. CARAGIALE, C. 134. Îl întîmpină în pragul ușii cerșitoarea, căreia îi dăduse el un ban de pomană. CREANGĂ, P. 213. ◊ Fig. Dă-mi-i mie ochii negri... nu privi cu ei în laturi. EMINESCU, O. I 155. ◊ Expr. A-și da cuvîntul (de onoare) v. cuvînt. ♦ A pune ceva la dispoziția cuiva contra plată. Dă odăi cu chirie. STANCU, D. 245. ♦ (Mai ales determinat prin «împrumut», «cu camătă», «cu dobîndă», «pe datorie» etc.) A împrumuta pe cineva (cu ceva). Ar mai fi cerut, dar știa că Busuioc nu-i dă pe datorie, fiindcă mai e scris acolo la catastif. REBREANU, R. II 57. (Fig.) Lelișoară de pe plai, Spune-mi gura cui o dai? Dă-mi-o mie-n datorie. ȘEZ. I 270. ◊ Expr. A da (pămîntul) în parte v. parte. A da (pămîntul) în arendă v. arendă. ♦ (Uneori determinat prin «înapoi») A întoarce cuiva ceva primit de la el sau ceea ce i se cuvine; a restitui. Băgați de seamă, aveți timp să dați înapoi ce-ați furat. CAMIL PETRESCU, U. N. 295. Uite, maică, urîtul, Cum îmi poartă inelul; Eu i-l tot cer să mi-l deie, El zice c-o să mă ieie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 274. 5. (Cu privire la persoane) A pune la dispoziția cuiva, a repartiza; (popular, cu sensul reueșind din context) a mărita o fată (cu cineva). Ne-am îngrijit de plecarea cuvioșiei-sale și-i dăm slujitori care să-l petreacă pînă la Dunăre. SADOVEANU, Z. C. 168. Dete fetelor pentru grădină un paznic neadormit. ISPIRESCU, U. 13. Îmi dai pe Măndica? ALECSANDRI, T. I 332. ◊ Expr. (Popular) A da (o fată) după cineva = a mărita (pe o fată) cu cineva. Am auzit că ai tăi ar fi glăsuit Că te-or da după mine, fiindcă-s sărac. VINTILĂ, O. 41. Mămucă, să nu mă dai după urît și după bătrîn, ca să mă bucur și eu de viață, cum te-ai bucurat dumneata. SADOVEANU, B. 30. Împăratul... a făcut sfat și a găsit cu cale să deie fata după feciorul moșneagului. CREANGĂ, P. 85. (Rar) A da unei fete (de bărbat) pe cineva = a căsători o fată cu cineva. Tecla se îndrăgi de Stoicea pe viață și pe moarte; și boier Rovin, neavînd ce face, îi dădu pe Stoicea. GALACTION, O. I 51. Împăratul... dete de bărbat fie-sei pe argat. ISPIRESCU, L. 169. 6. (Uneori urmat de determinări introduse prin prep. «pentru», «în locul», «pe» etc.) A oferi ceva în schimbul, în locul... (spre a plăti sau a răscumpăra ceva); a schimba cu... Bătrînețe, bătrînețe, cum te-aș da pe tinerețe! POP. ◊ Expr. A da cinstea pe rușine v. cinste. (Mold.) A da toate pe una = a nu mai avea încotro, a nu-i rămîne altceva decît... Căci și împăratul, cît era de împărat, le dăduse acum toate pe una, și nici macar aceea nu era bună: frica! CREANGĂ, P. 86. (Familiar) A nu da pe cineva pe (sau pentru) altul, se zice pentru a arăta că prețuim pe unul mai mult decît pe celălalt. Nu-l dau pe Ion pe cinci ca Gheorghe. (Refl.) A nu se da pe cineva = a se crede mai grozav decît altul, a nu se lăsa învins sau întrecut de altul, a nu se lăsa schimbat cu altul. Hei! pipiric, pipiric, dară voinic, nu se dă pe orișicine! SBIERA, P. 178. Nu m-aș da pe zece ca d-al de ăștia. ISPIRESCU, L. 15. (Refl., rar) A nu se da pentru mult = a se considera foarte mulțumit de sine sau de situație. E rău la părău, cu geta feciorul de împărat, toate ca toate dar de asta să mă văd o dată scăpat, apoi nu m-aș da pentru mult. BOTA, P. 7. ♦ A oferi (în schimb, drept plată), a plăti. Cît dă de-o căruță? – Cum cît dă?... – Cît plătește? a răspuns tare Miai. PREDA, Î. 120. Nu te mulțumești de simbria ce-ți dau? ISPIRESCU, L. 231. Noră-mea vrea să meargă la Piatră. Cît să-ți dau ca să mi-o duci? CREANGĂ, P. 113. ◊ Expr. A da ortul popii v. ort. A da bir cu fugiții v. bir. ♦ A vinde. Mergem la Pațanghel, să vedem cum a dat porumbul. PREDA, Î. 74. Dau numai pe bani CAMILAR, N. I 166. Cine are un petic de pămînt, din sărăcime, îl dă pe ce pe apă nu curge, ca să scape de foamete. STANCU, D. 102. 7. A jertfi, a sacrifica. N-avem soți, nici fii de dat. BANUȘ, B. 123. Cîinele acesta zece ani a dat din viața lui ca să sară la porunca mea. ISAC, O. 178. ◊ Expr. A-și da viața = a-și jertfi viața din devotament pentru cineva sau pentru ceva. Să nu uităm pe acei care și-au dat viața pentru transformarea revoluționară a patriei. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 371, 3, 1. Mi-aș da viața ca să te apăr. CAMIL PETRESCU, T. II 23. Îmi dau capul, spune cineva care afirmă un lucru cu energie, cu deplină siguranță. 8. (Cu sensul reieșind din context) A arunca, a azvîrli. Să iei pielea cea de porc și în foc s-o dai. CREANGĂ, P. 87. Alelei! tîlhari păgîni, Cum o să vă dau la cîni! ALECSANDRI, P. P. 88. ◊ Expr. A da vina pe cineva = a învinui. A da afară v. afară. A da pe gîrlă = a renunța la un lucru, a-l lepăda. Amu uite cum fac ei: se lăcomesc la două și dau pe gîrlă optsprezece. GALAN, Z. R. 286. A da uitării = a nu se mai gîndi la..., a uita, a părăsi. Singura mea rugă-i uitării să mă dai. EMINESCU, O. I 127. (Formulă de ocară sau de blestem) A da (pe cineva sau ceva) dracului (sau la dracul, naibii, corbilor), a-l da încolo (sau în plata domnului) = a se dezinteresa de cineva sau de ceva, a nu-și mai bate capul cu cineva sau cu ceva. Dă-l încolo de proces-verbal. SEBASTIAN, T. 247. 9. A așeza altfel, în altă poziție. Își dăduse pe ochi pălărioara rotundă. SADOVEANU, O. VI 359. Avea un fel al ei de a-și da capul pe spate. BART, E. 48. Își netezi părul de pe frunte și-l dete pe spate. EMINESCU, N. 12. ◊ Expr. A da la o parte (sau într-o parte) = a îndepărta. Dînd într-o parte ghimpoasele creci ale verdelui mărăciniș, se strecură... pînă la rădăcina celui mai înalt dintre ulmi. MACEDONSKI, O. III 7. A da ochii peste cap = (a fi pe punctul de) a muri; fig. a face fasoane. Începea să cînte de dor și amor, cu ofuri și ochii dați peste cap. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 31. Fata își dădu de cîteva ori ochii peste cap, răsuflă greu și flacăra tainică a vieții se stinse. SANDU-ALDEA, D. N. 277. Indignat grozav și dîndu-și ochii peste cap: «O, doamnă, e teribil ce se petrece!». VLAHUȚĂ, O. AL. II 8. A da (ceva) peste cap = a face un lucru de mîntuială, a lucra superficial. A da (pe cineva) peste cap v. cap (I 1). A da (ceva) după spate = a lăsa la o parte, a trece cu vederea. Mane, fîrtate! Dă-ți mînia după spate. ALECSANDRI, P. P. 73. A da ușa (poarta etc.) de perete = a împinge în lături, a deschide larg. Dete poarta de părete și trecu înainte. ISPIRESCU, L. 359. A da cărțile pe față v. carte. ♦ A petrece prin sau pe după ceva. Un domn scurt și gras, cu ochelari dați după ureche. C. PETRESCU, Î. I 12. ♦ (Complementul indică o băutură sau o cantitate de băutură; determinat prin «pe gît», «de dușcă», «peste cap», «pe spate») A bea (lacom, dintr-o dată sau în cantități mari), a goli bînd, a turna pe gît. Dădu restul de ceai călduț pe gît. C. PETRESCU, C. V. 130. Baba dădu rachiul pe gît. SANDU-ALDEA, D. N. 194. Și d-ta ai cîntec: «Ipate care da oca pe spate Și face cu mîna să-i mai aducă una». CREANGĂ, P. 150. 10. (În diverse procese de muncă, sensul reieșind din context) A da găuri = a găuri. Începu să... dea găuri cu un burghiu. C. PETRESCU, Î. II 183. A da (un obiect tăios) pe piatră = a(-l) ascuți. Scoate bulicheriul din teacă, îl dă pe amînari. CREANGĂ, P. 125. Paloșul scotea, Pe amnar îl da, De și-l ascuțea. TEODORESCU, P. P. 450. A da (un lemn) la rindea = a netezi cu ajutorul rindelei. (Mold.) A da (o țesătură) în undă = a spăla, a clăti. Numai de două ori pîn-acu am dat-o [pînza] în undă. ALECSANDRI, T. 259. ◊ (În legătură cu alte acțiuni ale omului) A da lecții = a preda lecții. Am un băiet, Karl, și aș vrea să-i dați d-voastră lecții. HOGAȘ, DR. II 63. A da o telegramă = a expedia o telegramă. Dați-i o telegramă din partea mea să se intereseze ce e cu depozitul. CAMIL PETRESCU, U. N. 66. A da la ziar = a publica sau a face să se publice în ziar. Și voi la ziar puteți da tot ce știți. C. PETRESCU, C. V. 131. A da foc = a aprinde. Buntași care au de gînd să deie foc tîrgului în astă-noapte! ALECSANDRI, T. I 70. A da bici = a lovi cu biciul. A dat bici calului și-a plecat însoțit de argați. STANCU, D. 22. A da la mînă = a pune la dispoziția cuiva, a înmîna cuiva (un act, un obiect de folosință imediată etc.). I-a... dat la mînă hîrtie de danie. CARAGIALE, O. III 48. A da (refl. a se da) o luptă, o bătălie = a avea loc o luptă. Bătălia în care Tomșa fusese înfrînt... se dăduse dimineață. SADOVEANU, O. VII 154. Luptele se dau acum în Carpați. CAMIL PETRESCU, U. N. 419. A da un spectacol = a reprezenta un spectacol. Spectacolele le da în aer liber. SAHIA, N. 67. A da (pe cineva) dezertor = a face cunoscut în mod oficial că cineva este dezertor. 11. (Despre sol, plante, animale etc.) A produce, a emite, a scoate din sine însuși. Oile dau lînă și lapte. ▭ Ca moarte ramuri vestejite, Sătule să mai deie rod, Își lasă brațele s-atîrne Sărmanul istovit norod. TOMA, C. V. 60. N-am învățat știința ierburilor, dar. pe cît mă taie capul, sacul n-a dat niciodată trandafiri. DELAVRANCEA, A. 93. Mugurii dau frunză și cîmpii dau verdeață. ALECSANDRI, P. III 241. ♦ (Mai ales despre persoane, cu complementele: «glas», «chiot», «țipăt», «răcnet» etc.) A emite, a face să se audă. Stați să deie badea un chiot spre caii ceia. CAMILAR, N. I 309. Ea dă glas și bate cu bățul în poartă. SADOVEANU, B. 35. Le-a pătruns prin piept, ca fierul, Strigătul ce-a dat străjerul. TOMA, C. V. 139. ◊ Expr. A da dintr-însul o vorbă (sau niște vorbe) = a spune lucruri, de obicei minunate, înțelepte. Cînd da cîte-o vorbă dintr-însul, vorba era vorbă. CREANGĂ, P. 142. Are un duh cît șăpte și dă dintr-însa niște vorbe! ALECSANDRI, T. I 129. ♦ A produce, a crea. Eminescu a dat o operă de valoare universală. ◊ Expr. A da la lumină (sau la iveală) = a descoperi ceea ce este ascuns; (cu privire la scrieri) a publica. Săpăturile au dat la iveală ruinele unei vechi cetăți. ▭ Am arătat cartea me la mulți profesori... și ei m-au îndemnat ca să o dau la lumină. KOGĂLNICEANU, S. 102. A da viață = a naște, a da ființă, a făuri; fig. a anima, a însufleți. Bătrînul Dan trăiește ca șoimul singuratic... Privind cu veselie cum soarele răsare Dînd viață luminoasă cu-o caldă sărutare. ALECSANDRI, O. 206. A da (ceva) în vileag (sau tîrgului) = a divulga. Cum de să știe el ceva și să n-o deea tîrgului? ISPIRESCU, U. 112. A da de veste (sau de știre) = a aduce la cunoștință, a vesti. Mică lacrimă fierbinte, Ce te-ncerci cînd n-ai cuvinte... Să dai altui suflet veste De cît dor în tine este. TOMA, C. V. 93. Să cerc a da de știre Marghioliții, după chipul obișnuit... să-i cînt pe sub ferești. ALECSANDRI, T. I 78. A da însemnătate = a acorda atenție. Cred că ea nu dădea nici o însemnătate jocurilor deputatului. CAMIL PETRESCU, U. N. 53. A da semne de... = a indica, a arăta că..., a lăsa să se vadă că... A-și da (refl., familiar, a se da cu) părerea = a-și exprima punctul de vedere. Au să vă vină oaspeți... își dădu părerea dascălul Iov. SADOVEANU, P. M. 27. Așteaptă pe franțuz să-și deie părerea în limba lui străină. id. Z. C. 46. Poate sosește acum, se dădu cu părerea portarul binevoitor. C. PETRESCU, C. V. 123. A da gata = a) a termina, a lichida. Au dat gata patru curcani fripți. SADOVEANU, O. I 297; b) a impresiona puternic, a cuceri (pe cineva). (Sport) A da startul = a anunța plecarea printr-un semnal. La ora 4 s-a dat startul în prima serie a cursei de 100 m plat. 12. A provoca, a prilejui, a pricinui, a cauza, a stîrni. Zeama de mahorcă slăbește și dă căldură. CAMILAR, N. I 143. [Pajul Cupidon] dă gînduri ne-nțelese Vrîstei crude și necoapte. EMINESCU, O. I 108. Un an vine, trece, ș-alt an îl moștenește, Și ce nădejdi dă unul acelălalt le ia. ALEXANDRESCU, P. 77. 13. (Mai ales urmat de verbe ca: «a cunoaște», «a înțelege» etc. la conjunctiv sau la moduri nepredicative) A îngădui, a permite, a lăsa, a face posibil. Îi ședea ghimpe de foc în creier, gîndindu-se că fuga lui putea să deie crezut pînă și coanei Tasica, ba chiar și Rusandei, că el e ucigașul. POPA, V. 80. Începu a horcăi, dînd să cunoască că el a adormit. RETEGANUL, P. I 76. Baba se culcă... dînd a înțelege nurori-sa că are s-o privegheze. CREANGĂ, P. 6. ◊ Expr. A-i da (cuiva) mîna să... = a dispune de mijloace materiale pentru a..., a fi în stare să..., a avea posibilitatea să...; a-i veni bine la socoteală, a-i conveni. Vă impunea mult respect faptul că ei... veneau acasă... cu trăsura, și știați că pentru asta le dă mîna să plătească un leu. PAS, Z. I 110. 14. (Adesea legat de ideea divinității) A rîndui, a destina, a sorti, a hărăzi. Și dînd dumnezeu un vînt bun, corăbiile mergeau ca săgeata. ISPIRESCU, L. 24. Of, jupîneșică, of! Ce-a fost să nu dea dumnezeu să mai fie! CREANGĂ, P. 119. ◊ (Impersonal) Ploi de lumină Mi-i dat să sărut. BENIUC, V. 57. Ți-a fost dat... să-nduri toată durerea Pe care lumea n-o mai simte. VLAHUȚĂ, O. A. 50. Se înduioșa la gîndul că îi va fi dat să trăiască în liniște! MACEDONSKI, O. III 23. ◊ Expr. Ș-apoi dă doamne bine! = apoi a fost strașnic! După aceasta se începe nunta, ș-apoi dă doamne bine! CREANGĂ, P. 279. Ce-o (sau cum a) da tîrgul și norocul = cum se va întîmpla să fie, cum se va nimeri. Apoi dă, tată, cum a da tîrgul și norocul. CREANGĂ, P. 197. (Bine că) a dat dumnezeu! = în sfîrșit, după atîta așteptare, în cele din urmă. A dat dumnezeu de ne-a scris o scrisoare. 15. (Cu privire la oameni, urmat de determinări introduse prin prep. «la») A așeza sau a trimite într-un loc pentru o îndeletnicire determinată. Îl deteră pe la școli și filosofi. ISPIRESCU, L. 2. ◊ Expr. A da (pe cineva) pe brazdă v. brazdă. ♦ (Cu privire la animale) A mîna. Au dat oile la păscut. SBIERA, P. 37. Drăguțule bace, Dă-ți oile-ncoace La negru zăvoi, Că-i iarbă de noi Și umbră de voi. ALECSANDRI, P. P. 1. 16. (Împreună cu obiectul formează locuțiuni verbale) A da sfaturi = a sfătui. A da răspuns = a răspunde. Flăcăul dădea răspuns că așteaptă pe tatăl său cu paralele, ca să împace pe ciobani și pe stăpînul bălții. SADOVEANU, B. 15. A da ordin (sau poruncă) = a ordona, a porunci. M-am necăjit și am dat poruncă să dea gazeta înapoi. CAMIL PETRESCU, U. N. 29. Prefectul i-a dat ordin să plece la expoziție «pe puțin cu trei sute de suflete». SP. POPESCU, M. G. 22. A da bucium = a vesti. Și de acolo din margini de zări, Din creieri de culme, din inimi de luncă, Dau bucium și zvoană spre depărtări, Să-și strîngă tovarăși de rodnică muncă. DEȘLIU, G. 28. A da crezare (sau crezămînt) v. crezare. A-și da (popular a da) sfîrșitul (sau sufletul, duhul) = a muri. Într-o seară, bolnava își dădu sfîrșitul. DUNĂREANU, CH. 10. I-a venit și lui rîndul să-și dea duhul. ANGHEL, PR. 129. Bătrînul a dat sfîrșitu și, după ce l-au înmormîntat, feciorii săi au pornit de au vînat toți munții. POPESCU, B. IV 4. (Prin exagerare) Eram sfîrșit de oboseală, nu mai puteam; îmi dădeam sufletul. SADOVEANU, O. VI 66. A da dovadă = a dovedi. Lenin și Stalin ne învață că membrii de partid trebuie să dea dovadă de inițiativă creatoare în muncă. LUPTA DE CLASĂ, 1951, nr. 11-12, 101. A da prilej (sau ocazie) = a prilejui. Eliberarea poporului nostru a dat prilej miilor de talente... să se afirme, să se dezvolte, să atingă culmi nebănuite în creații. CONTEMPORANUL, S. ii, 1953, nr. 353, 1/2. Eu am apelat la dumneata numai ca să-mi dai ocazie să muncesc. C. PETRESCU, C. V. 134. Natura psihică a lui Eminescu a dat prilej multor aprecieri greșite asupra poetului. IONESCU-RION, C. 65. A da ocol (sau tîrcoale), a da raita (sau o raită) = a se învîrti în jurul unui loc, a cerceta un loc. Pînă seara a clocotit tot tîrgul Nomoloasei de vestea nebunului bătrîn, care dădea tîrcoale la marginea orașului. POPA, V. 150. El poartă calul, dînd ocol... Și ochii pașei mari s-aprind. COȘBUC, P. I 109. A da năvală (sau buzna) = a năvăli. Se așeză jos pe prispă; păsările flămînde dădură buzna la căuș. VLAHUȚĂ, O. AL. I 48. (Eliptic) A venit vestea că dau tatarii. SADOVEANU, O. I 515. A da roată = a se roti. Se zbuciumă vîntu-n mînie, Iar corbii-n pribeagul lor drum Dau roate prin zarea pustie. COȘBUC, P. II 47. A da informații (sau referințe, relații) = a informa, a referi, a relata. Îți voi da relație de călătoria me. KOGĂLNICEANU, S. 41. (Rar) A da răscoală = a răscoli. Doar vîntul nopții-n ierburi dă răscoală! IOSIF, P. 24. A-și da truda (sau osteneala) = a se trudi, a se osteni. Toate chipurile și toate trudile ți le-ai dat, numai ca să mă vezi norocit și însămnat între moldoveni. KOGĂLNICEANU, S. 54. A da luciu (sau lustru) = a lustrui. Vezi luciul ăla de la bielă? Eu l-am dat. SAHIA, N. 30. Ema, dîndu-și lustru la unghii: A venit multă lume? CAMIL PETRESCU, T. II 41. A da raportul = a raporta. Am venit să dau raportul săptămînii. SEBASTIAN, T. 155. A(-și) da demisia = a demisiona. Se înturnă la Iași și îi dete demisiunea. NEGRUZZI, S. I 111. ◊ Expr. A da (un) examen = a se prezenta la un examen, a susține un examen în fața unui examinator; fig. a trece cu succes printr-o încercare. A da seamă (sau socoteală) = a răspunde de ceva, a fi tras la răspundere. Dacă va fi să dau cuiva socoteală, voi istorisi tot ce-am văzut. CAMILAR, N. I 425. Ți-am cerut să-mi dai samă ce cauți la hotar. SADOVEANU, F. J. 152. Eu n-am teamă De-a mele fapte-n viață să dau în ceruri seamă. ALECSANDRI, T. II 192. A-și da seama (rar seamă) = a se dumeri, a pricepe, a se lămuri. Din analiza lucrărilor Congresului ne putem da seama de uriașele sarcini care stau înaintea noastră. DAVIDOGLU, M. 7. Ne-am dat seama că fără popor nu putem face revoluția. CAMIL PETRESCU, B. 67. Fiecine cum i-e vrerea despre fete samă deie-și, – Dar ea seamănă celora îndrăgiți de singuri ei-și. EMINESCU, O. I 79. II. Intranz. 1. (Urmat de determinări introduse prin prep. «din» sau «cu») A face o mișcare (de obicei repetată), conștientă sau reflexă. Ion dădu încet din cap, în semn că da, și ieși. DUMITRIU, N. 158. Dă din aripi, iar se urcă, iar coboară fluturele roșu. ISAC, O. 254. Privind la mine, Ai tot da cochet din cap. EMINESCU, O. IV 369. ◊ Expr. A da din umeri = a înălța ușor din umeri pentru a-și manifesta neștiința, nedumerirea, nepăsarea. Toți pe cîți îi întrebă dădeau din umere, neștiind ce să răspundă. CREANGĂ, P. 307. A da din gură = a vorbi mult. ♦ (Cu arătarea instrumentului) A face mișcări repetate (în procesul muncii). De mînecate, dă-i cu grebla, cu tătăbonțul. POPA, V. 135. ♦ A o ține într-una, a nu se mai opri (din mers, din vorbă etc.). Face ca și atunci cînd îi curgea sîngele șiroi și el îi da că n-are nimic. SADOVEANU, O. I 87. Călușeri de pe Tîrnavă... Dați, măi, dați, Nu vă lăsați! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 416. ◊ Expr. (Familiar) Dă-i cu..., dă-i cu..., se zice pentru a arăta o succesiune de acțiuni. Din vorbă-n vorbă, tura-vura, ne-am abătut pe la o țuică... una-două-trei... pe urmă dî-i cu bere, dă-i cu vin, dă-i cu vin, dă-i cu bere. CARAGIALE, O. I 119. A da cu paharul = a bea mult. A dat cu paharul pîn’ s-a îmbătat. PANN, P. V. I 118. ♦ (În practicile superstițioase, urmat de determinări introduse prin prep. «cu» sau «în») A spune viitorul, a ghici, a prezice. Safta da în cărți și ghicea în palmă și cafea. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 32. Dați-mi ceva, cît de puțin, să vă dau cu norocul. RETEGANUL, P. II 38. 2. (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu», sensul reieșind din context) A spăla, a spoi, a unge a vopsi (cu...). Au nu îți e rușine Să-ți dai cu dresuri și sulemenele? TOMA, C. V. 260. Să-mi dau cu apă de izvor pe față. D. BOTEZ, P. O. 16. ◊ Tranz. [Compoziția] trebuie topită întîi în apă, or s-o dea pe păr așa simplu? CARAGIALE, O. VII 5. 3. A lovi, a izbi; a bate. Nu da, păgînule, că-i copilul meu. ALECSANDRI, T. II 14. ◊ (Cu determinări arătînd instrumentul, locul acțiunii sau persoana asupra căreia se răsfrînge acțiunea) Dacă mai spunea o vorbă, dam în el, că am eu socoteală veche. DAVIDOGLU, M. 64. Văzu o muscă înainte, dete cu pălăria în ea și pică la pămînt. RETEGANUL, P. III 80. Mi-ai dat cu frîul în cap, să mă prăpădești. CREANGĂ, P. 196. (Cu construcția schimbată) Îl prinde de brăcinar și dă cu el de pămînt. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 134. ◊ Expr. (Despre două sau mai multe persoane) A-și da coate (sau cu cotul) = a se atinge cu cotul pentru a-și atrage atenția, a-și face semne. Unii dintre flăcăi își dădură cu cotul și-ncepură să zîmbească. DUNĂREANU, CH. 21. A(-i) da (cuiva) peste nas = a pune pe cineva la locul lui printr-o vorbă usturătoare. A da (cuiva) la cap = a lovi, a omorî; fig. a ataca (pe cineva) cu violență, pentru a-i distruge situația, bunul nume etc. Vreau să-mi leg numele de o operă de purificare. Vreau să le dau la cap tîlharilor. C. PETRESCU, C. V. 108. A da (cuiva sau la ceva) cu piciorul = a respinge (pe cineva sau ceva), a nu voi să știi (de cineva sau de ceva); a scăpa un bun prilej, a nu profita de... Ai dat cu piciorul la avere. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 77. Bogătași ce cu piciorul dați la inimi în gunoi... N-am cu voi nici un amestec. MACEDONSKI, O. I 97. Sîntem încredințați că tu nu ni-i da cu piciorul, mai ales aducîndu-ți aminte de prieteșugul nostru. SBIERA, P. 271. Unde dai și unde crapă! v. crăpa. ◊ Tranz. (Folosit și absolut; complementul indică persoana lovită, lovitura sau instrumentul întrebuințat la lovit) Te-a bătut?... – Nu... Mi-a dat numai o palmă. CAMIL PETRESCU, T. II 29. N-am fost slab și nici fricos: Pe opt ți-i dam grămadă jos. COȘBUC, P. I 199. Fata dete călcîie calului. ISPIRESCU, L. 17. Nu pot eu s-o ajung să-i dau o scărmănătură bună. CREANGĂ, P. 268. Dăsagii pe cal punea, Una bună că-i dedea. TEODORESCU, P. P. 503. (Fig., în amenințări; construit cu dativul) Vai... Mădălină... gemu Costache prin somn. – Îi dau eu Mădăline... Eu strig... și el visează Mădăline. CAMILAR, N. I 222. Stăi tu, vulpe vicleană ce ești! Las’ că ți-oi da eu ție. SBIERA, P. 186. ♦ (Instrumentul este o armă de foc) A pune în acțiune, a trage. Eram băiat de vreo treisprezece ani cînd am învățat să dau cu pușca. ODOBESCU, S. III 21. Îmi vine să poruncesc să deie cu tunurile în prostimea aceea. NEGRUZZI, S. I 153. ◊ Tranz. (Complementul indică proiectilul) Se luă după un iepure, dete o săgeată, dete două și nu-l nimeri. ISPIRESCU, L. 8. ♦ A se lovi, a se atinge (de ceva). Calul fugea de da cu burta de pămînt. ISPIRESCU, L. 129. Ajunse la un munte mare... al cărui vîrf da la nori. id. ib. 216. 4. (Urmat de determinări locale sau modale; uneori (tranz.) construit cu pron. «o», care are valoare neutră) A o lua, a o porni, a o apuca, a se duce. Stoicea dădu spre iaz, sprijinindu-se în ciomag. GALACTION, O. I 47. Caii, obosiți și ei, simțind că li se slobod frînele, o deteră în pas domol de tot. SLAVICI, O. I 215. După ce ieși din sat, dete cătră casă prin o pădure. RETEGANUL, P. I 13. Dă soarele după deal și noi tot pe loc stăm. CREANGĂ, P. 128. ◊ Fig. Nevasta n-au știut încotro să deie de bucurie. SBIERA, P. 229. Nu mai știa ce să facă și încotro s-o deie, ca să nu greșească tocmai acum la dică. CREANGĂ, P. 270. ◊ Expr. A da încolo, încoace (sau pe ici, pe colo sau la deal, la vale) = a merge de colo pînă colo; fig. a se frămînta, a încerca în toate chipurile, a-și da osteneală. Dau încolo, încoace; dară nime nu poate chibzui... încotro să fie drumul spre casă. SBIERA, P. 67. Baba... dă la deal, dă la vale, dar n-are ce face; și, de voie, de nevoie, nunta s-a făcut, și pace bună. CREANGĂ, P. 8. A o da pe... = a o aduce altfel, a o întoarce, a o schimba. Cînd însă i se întîmpla să pomenească de ceva din trecutul neamului nostru, o da pe romînește. M. I. CARAGIALE, C. 78. ♦ A se abate, a trece (pe la...), a intra (undeva) pentru puțin timp. Părăsise cu totul gîndul de a mai da pe la universitate. VLAHUȚĂ, O. A. 257. Trecînd Dunărea, dete prin satele turcești și bulgărești. ISPIRESCU, M. V. 17. Părintele mai în toată ziua da pe la școală și vedea ce se petrece. CREANGĂ, A. 2. ◊ Expr. A-i da cuiva în (sau prin) gînd, prin (sau în) cap, în (sau prin) minte = a-i veni cuiva o idee. Cum de i-a dat în cap imbecilului să-mi trimită telegrama? C. PETRESCU, C. V. 111. 5. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau «peste») A ajunge la..., a găsi, a afla, a întîlni, a nimeri. Oriunde ar apuca-o, dă peste oameni. CAMILAR, N. I 316. Ne-a împrăștiat furtuna tocmai cînd dăduserăm peste ursoaică. GALACTION, O. I 50. La moară dau de prieteni. COȘBUC, P. I 76. ◊ Expr. A da de fund = a ajunge pînă la fund; p. ext. a ajunge la margine, la capăt, la sfîrșit. Am făcut datorii peste datorii. Cum dam de fund, nenea Scarlat... îmi făcea numaidecît rost de împrumut cu dobînzi sălbatice. M. I. CARAGIALE, C. 88. Cercați voi marea cu degetul, dar ia! să vedem, cum i-ți da de fund? CREANGĂ, P. 260. A da de capăt v. capăt. A(-i) da (cuiva) de urmă = a găsi pe cel căutat. A da peste cineva cu caii (sau cu căruța etc.) = a veni din mers peste cineva, lovindu-l, răsturnîndu-l. Dedeau cu caii preste oamenii lui Ercule. ISPIRESCU, U. 52. Cine e acesta ce a să deie piste noi cu droșca. NEGRUZZI, S. I 238. A da de dracu = a o păți. A da cu ochii de cineva v. ochi. A-și da cu socoteala că... v. socoteală. ◊ (Urmat de determinări ca: «rușine», «primejdie», «necaz» etc.) Ia cupa cea largă și-ai grijă ce faci; Ascunde-o bine, Căci Mufti... ne-o ia... Și dăm de rușine! COȘBUC, P. I 210. Avem să dăm peste o primejdie mare. ISPIRESCU, L. 6. Cînd este să dai peste păcat, dacă-i înainte, te silești să-l ajungi, iară dacă-i în urmă, stai și-l aștepți. CREANGĂ, P. 223. ♦ Tranz. (Regional) A băga de seamă, a prinde de veste, a observa. Băgînd sacii în moară, au dat că într-înșii nu-i grîu. SBIERA, P. 16. Cînd a dat de copilă că nu-i, a început a-și smulge părul din cap. CREANGĂ, A. 20. 6. (Despre întîmplări sau împrejurări neplăcute; de obicei urmat de determinări introduse prin prep. «peste») A veni peste cineva pe neașteptate, a surprinde pe cineva. Acolo, la Cotnari, am fost demult la culesul viilor, pe cînd încă nu dăduse molima filoxerei. SADOVEANU, O. VIII 233. Deodată dete preste ei o căldură, încît leșinau de sete. RETEGANUL, P. III 75. N-au mers mult și iată c-au dat altă nevoie peste dînsa. SBIERA, P. 208. De multe ce dăduse peste dînsul, se făcuse cam hurșuz. CREANGĂ, P. 111. ◊ Expr. A da strechea într-însul, se spune despre un animal care fuge orbește pentru că a fost mușcat de streche, sau (fig.) despre un om care fuge cuprins de spaimă. 7. (Despre persoane, în legătură cu verbe de mișcare) A ajunge într-un punct, a nimeri într-un loc; (despre drumuri) a intra în alt drum, a se împreuna cu alt drum. Ivancea coti îndărăt ca să iasă prin fundul curții pe drumul ce da în șosea, fără să treacă prin sat. DUMITRIU, N. 53. Fac înapoi, pe același drum, cu gîndul... să dea în Calea Victoriei. SP. POPESCU, M. G. 62. Ieșiră acum din pădure și dădură într-o poiană frumoasă. RETEGANUL, P. I 46. Dacă prin codri pătrunzi, dai de-o vale frumoasă și verde, Pe-al căreia deal se întinde o mîndră grădină. EMINESCU, O. IV 179. ♦ (Rar, despre locuri, terenuri) A ajunge sau a se întinde pînă la... Nimerise în grădini tăcute care dădeau în cîmp. CAMILAR, N. I 102. Făt-Frumos vede că șirul munților dă într-o mare verde. EMINESCU, N. 13. ♦ (Despre ferestre, uși, încăperi etc.) A fi cu fața spre..., a avea vederea spre..., a se deschide spre... Mai la dreapta o ușă cu geam... dă înspre peron. SEBASTIAN, T. 188. Din odăile neluminate ce dădeau în larga încăpere din mijloc se auziră șoapte, rîsete înfundate. M. I. CARAGIALE, C. 120. 8. A nimeri în..., a cădea în... S-azvîrlea, nu s-azvîrlea, Drept în paloșe că da. TEODORESCU, P. P. 443. ◊ Expr. A da în gropi (de prost ce e) = a fi foarte prost. De cînd ai luat zestre o casă, trei cai și-o sanie, te-ai prostit de dai în gropi. GALAN, Z. R. 266. A da din lac în puț = a nimeri din rău în mai rău. A-și da în petic v. petic. A da în brînci v. brîncă. ♦ (Despre păr) A intra, a cădea, a ajunge în... Pletele îi dădeau în ochi. ♦ (Despre lumină) A cădea într-o direcție oarecare. Baba... s-a ghemuit... cu spatele la lună, să nu-i dea lumina-n ochi. CARAGIALE, S. N. 255. Tainicele raze [ale lunii], dînd pieziș pe o zidire... Mîngîie a ei ruină. ALEXANDRESCU, P. 136. 9. (În legătură cu o acțiune în desfășurare; urmat de determinări introduse prin prep. «în») A începe, a trece în..., a intra. Vremea dădu în cald. DELAVRANCEA, S. 50. Copacii dau în mugur. VLAHUȚĂ, O. A. 342. Soarele dă în asfințit. ISPIRESCU, L. 34. ◊ (Impersonal) Dădea în toamnă și-o amorțise frigul. PAS, Z. I 88. ◊ Expr. A da în undă (sau în clocot) = a începe să fiarbă, să clocotească. (Fig.) S-a depărtat al ploii ropot, Dar Rîul Mic a dat în clocot Și spumegă de-a lungul văii. DEȘLIU, M. 35. A da în pîrpăra însuratului = a fi stăpînit de dorința însuratului. Dă, ce să-i zici! dăduse și el în pîrpăra însuratului. CREANGĂ, P. 166. (Despre cereale sau fructe) A da în copt (sau în pîrg) = a începe să se coacă, să se pîrguiască. Acasă perele de vară dau în copt. CAMILAR, N. I 83. Pomul înflorea în fiecare zi... rodul creștea și seara da în pîrg. ISPIRESCU, L. 73. Vezi d-ta, colo departe, niște lanuri frumoase de grîu care dă în copt? CREANGĂ, P. 155. A da în spic = a lega spic. Holdele au dat în spic mai devreme ca în alți ani. ♦ (Despre frunze, muguri, păr) A ieși, a se ivi, a apărea. Le dădea puful pe obraz. SADOVEANU, O. I 271. Am fugit repede la oglindă să cercetez dacă nu mi-au dat fire albe. C. PETRESCU, Î. II 63. A suflat vîntul de primăvară, au încolțit mugurii, a dat frunza. DELAVRANCEA, A. 34. De-ar veni luna lui mai, Să-mi aud cerul tunînd, Să văd norii fulgerînd, Ierbulița-n șesuri dînd. ANT. LIT. POP. I 72. ◊ (Despre sînge, lacrimi etc.) Îmi dau lacrimile și plîng încet de bucurie. CAMIL PETRESCU, U. N. 186. Avea o senzație de durere fizică așa de intensă, că-i da lacrămile în ochi. BART, E. 212. ◊ Expr. A da inima (sau duhul) din cineva, se zice despre acela care e gata să se sufoce în urma unui efort prea mare. Aleargă săraca, de dă inima din ea, ș-o trec amețeli. VLAHUȚĂ, O. A. 369. Începe a striga, de da duhul dintr-însa: «Ioane, Ioane, Ioane!» și Ion – pace! CREANGĂ, A. 64. ♦ (Despre lichide, determinat prin «afară» sau «pe din afară») A trece peste buzele vasului, a ieși afară din vas. Apa numai cît nu da afară din fîntîni. RETEGANUL, P. I 27. ◊ Expr. (Despre lichide în fierbere) A da în foc = a se umfla, a curge afarî din vas. S-a întîmplat să dea laptele în foc. GALAN, Z. R. 38. 10. (Despre anotimpuri, fenomene atmosferice) A veni, a se face a se lăsa, a se porni. Aici, în locul mărului, era o salcie cu scorbură arsă... și stăteau la adăpost în scorbură pescari cînd da cumpăna. CAMILAR, TEM. 195. Ciobanii de demult, cînd plecau cu oile, intrau ca în mănăstire: nu-i mai vedeau fetele și nevestele decît cînd da zăpada. GALACTION, O. I 64. Peste o lună dă primăvara. C. PETRESCU, C. V. 149. 11. (Cu valoare de auxiliar, urmat de un verb la conjunctiv) A începe să..., a se apuca de..., a avea de gînd, a se pregăti pentru o acțiune, a fi pe punctul de a... Rizea dădu să plece. DUMITRIU, B. F. 27. Dragoș dădu să coboare scara, dar iute o sui înapoi, căci Geoiana era cît pe ce să-l umfle în corne. HOGAȘ, DR. II 96. A dat el să se supere și să ne ocărască, dar a priceput îndată că cel mai bun lucru ce-i rămînea de făcut era să rîdă și el cu noi. VLAHUȚĂ, O. A. 456. Dă el să descuie ușa, nu poate; dă s-o desprindă, nici atîta. CREANGĂ, P. 256. III. Refl. și (rar) intranz. 1. (Urmat de determinări locale) A se duce, a merge, a veni. Dă-te mai încoace. ▭ Ian, măi oameni, dați-vă la o parte. CAMILAR, N. I 208. Dă-te la o parte să treacă domnu doctor. C. PETRESCU, C. V. 35. ◊ Expr. A (se) da îndărăt (sau înapoi) = a) a se retrage (mai înapoi). Tuspatru deterăm un pas înapoi. M. I. CARAGIALE, C. 25. Dacă murgu-i sprinten da-n lături sforăind, Viteazul cu blîndeță îl dezmierda. ALECSANDRI, O. 207; b) a se codi, a se sustrage de la ceva, a căuta să scape, a se retrage (într-o luptă). Nu, Ioane, noi nu trebuie să dăm înapoi! Pentru nimic în lume, nici un pas înapoi! CAMILAR, TEM. 85. Teama de necunoscut era de neîndurat. Dar, negreșit, asta numai la cei hotărîți să nu dea, în nici un caz, înapoi. CAMIL PETRESCU, U. N. 337. Cum văd eu, nici de asta nu te-ai da în lături. CREANGĂ, P. 166. ◊ (Locuțiune verbală) A se da jos = a coborî. (Tranz.) De ce m-ați dat jos din tren? SEBASTIAN, T. 232. (Fig.) Prometeu... adesea mustra pe Joe pentru nelegiuirea ce săvîrșise dînd pe tat’său jos de pe scaun. ISPIRESCU, U. 82. Dînd jos pe Lăpușneanul, urcăm pe cine-n loc? ALECSANDRI, T. II 112. ♦ A se așeza undeva. Se dete p-o pernă, răzimîndu-și cotul. PANN, P. V. I 58. 2. (Urmat de determinări introduse prin prep. «la») A se năpusti, a se arunca, a năvăli asupra cuiva. Cînd se da armăsarul la Galben-de-Soare, mușca din pieile de bivol, iară cînd se da acesta la armăsar, mușca din carne vie. ISPIRESCU, L. 28. Ține-l [pe cîine] să nu se dea la mine. CARAGIALE, O. II 267. Iarna... ursul ajunge de să dă la vite și la oameni. SLAVICI, la TDRG. ◊ Intranz. V-aștept, ca să nu dea la voi cîinele. SADOVEANU, P. M. 261. Zîna... dă deodată la dînsul, să-i scoată ochii. SBIERA, P. 38. ◊ Expr. A da fuga = a se repezi. Eu am dat fuga la brad și m-am suit în brad. SADOVEANU, V. F. 27. A da de-a dreptul = a veni drept la țintă, fără a face ocol. Golătatea încunjură, iară foamea dă de-a dreptul. CREANGĂ, A. 69. 3. A se deda la..., a fi înclinat spre... Leneșa lor minte, dată pe gîndiri ușoare, Se împiedică de-o muncă ce-o cutremură ș-o doare. VLAHUȚĂ, P. 134. El din mica copilărie au fost dat către aceste. DRĂGHICI, R. 73. 4. (În jocuri, urmat de determinări ca «de-a rostogolul», «pe gheață», «în leagăn» etc.) A aluneca, a se rostogoli, a se legăna etc. Fă-te dar tu o roată de lemn și eu una de fier, să ne dăm unul pe un deal, altul pe alt deal. RETEGANUL, P. III 73. În scrînciobul din culme se dau flăcăi și fete. ALECSANDRI, P. III 143. ◊ Expr. A se da peste cap v. cap. A se da de-a tumba (sau de-a dura) = a se da peste cap, a se rostogoli. A se da de rîpă = a se prăpădi. Porumbo, iubește-mă că mă dau de rîpă, pre legea mea! ALECSANDRI, T. 157. A se da în vînt după... = a) a-și da toată osteneala. Ilinca bocea pe la toate pragurile și se da-n vînt după leacuri. VLAHUȚĂ, O. A. 129. Și merg eu acum fără păsare prin păpușoi pînă în dreptul ogrăzii și mă uit printre gard și văd pe mama cum se da în vînt după trebi. CREANGĂ, A. 68; b) a ține foarte mult la cineva, a face orice pentru... 5. (Urmat de determinări introduse prin prep. «pe lîngă») A se lua cu binele pe lîngă cineva, a încerca să intre sub pielea cuiva. Slutul se dete pe lîngă fată și începu s-o lingușească cu vorbe mierloitoare și să se ia cu binele pe lîngă dînsa. ISPIRESCU, L. 47. Dacă... vrun tinerel viteaz S-ar da pe lîngă mine... Atunci cu voie bună I-aș da sufletu-n dar. ALECSANDRI, T. 156. 6. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau «în») A trece în altă parte, în altă tabără sau grupă. Lasă legea creștinească Și te dă-n legea turcească. ALECSANDRI, P. P. 211. ◊ Expr. A se da în (sau de) partea (cuiva) sau a se da cu cineva = a se alătura de partea cuiva (într-o discuție, într-un diferend etc.). Of, of... te-ai dat cu năpîrca de Eftimie. DUMITRIU, N. 238. Stă la chibzuri în care parte să se de. ISPIRESCU, U. 28. ♦ A se acomoda cu cineva, a se lua după cineva sau ceva. Eu gîndesc că s-a da după mine și s-a face și ea bună. CREANGĂ, P. 164. ◊ Expr. A se da pe (sau la) brazdă v. brazdă. 7. (Despre persoane) A se lăsa în voia cuiva. Lasă-ți lumea ta uitată, Mi te dă cu totul mie. EMINESCU, O. I 209. ♦ A se lăsa stăpînit, copleșit de... Dragul meu... învață-te a munci, nu te da lenii. HOGAȘ, DR. II 47. Se dete cu totul la această patimă. NEGRUZZI, S. I 20. Inima i se sfîrșea, Dar îndat’ se stăpînea Și durerii nu se da. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 488. 8. (Mai ales în forma negativă) A ceda, a nu opune rezistență, a se supune. [Cîinii] nu se da să li tai cozile. SBIERA, P. 15. Fricosule... nu mi te da, păcătosule. ALECSANDRI, T. I 117. ◊ Expr. A nu se da cu una cu două = a nu ceda ușor. Flăcăul era chitit la capul său și nu se da cu una cu două. CREANGĂ, P. 142. ♦ (Întregit printr-un participiu, cu sensul determinat de acesta) A se lăsa (nemaiavînd încotro). N-a mai avut ce spune și s-a dat bătut. SADOVEANU, P. M. 205. Cum nu se dă scos ursul din bîrlog... așa nu mă dam eu dus din Humulești. CREANGĂ, A. 116. ♦ (Învechit și familiar; despre armate, cetăți, comandanți) A se preda, a se supune. Numai Timișoara mai este în mîna împotrivnicului, dar întru atîta înconjurată că în puțintică vreme trebuie să se dea. GHICA, A. 306. Aceștii, după puțin, s-au dat robi și cetățuia s-au ars de franțezi. KOGĂLNICEANU, S. 13. Dă-te de voia tea. Să ne scapi de vreo belea. TEODORESCU, P. P. 292. 9. (Urmat de determinări introduse prin prep. «la», rar «spre») A începe să..., a se apuca de..., a se pune pe... După cină să dau la culcare. RETEGANUL, P. III 83. Se deteră spre odihnă, dar pîndea cînd unul, cînd altul. ISPIRESCU, L. 4. Satul văzînd că acest om nu se dă la muncă nici în ruptul capului, hotărî să-l spînzure. CREANGĂ, P. 329. La lucru s-au pornit Și la lucru mi s-au dat; Mi s-au dat la secerat. TEODORESCU, P. P. 150. ◊ Expr. A se da (rar, intranz., a da) în vorbă cu cineva = a intra în vorbă. Mai de una, mai de alta, apoi dădură în vorbă cu Pahon. RETEGANUL, P. V 14. Numai cît în vorbă se da, Secerele și gătea. TEODORESCU, P. P. 142. 10. (Numai în expr.) A se da drept (învechit, de) cineva = a voi să treacă drept altcineva, a face să se creadă că e altcineva. [Agenții] s-au ivit în aceeași zi la han la Brătulescu, dîndu-se drept negustori de covoare. POPA, V. 95. M-oi duce la curtea împăratului și m-oi da de doftor. SBIERA, P. 301. Am să mă dau și eu de baroană, cum oi trece granița. ALECSANDRI, T. I 181. 11. (Mai ales în forma negativă) A se pomeni, a se ivi. Înc-așa schilodeală nu mi s-a dat în cale! RETEGANUL, P. III 62. Turbare de cap și frîntură de limbă ca la acești nefericiți dascăli nu s-a mai dat a vedea! CREANGĂ, A. 84. Nu s-a dat pe fața pămîntului o jupîneasă mai iscusită decît Anghelușa. ALECSANDRI, T. I 105. – Forme gramaticale: prez. ind. dau, dai, dă, dăm, dați, dau; imperf. dădeam și dam; perf. s. dădui (regional dedei și detei); m. m. perf. dădusem și dasem (regional dedesem și detesem); prez. conj. pers. 3 să dea (regional să deie).

MATÉRIE s. f. 1. Corp, element privit din punctul de vedere al compoziției lui. V. s u b s t a n ț ă. Cruce făcută den materie, adecă care iaste făcută de aur. CHEIA ÎN. 50^v/9. Izvoarăle Nilului prin grosime atîția munți trecînd și atîtea pietri strimte pâtrunzînd, materiia cea groasă, amară și sărată, ca printr-un limbic se lămurește și ea dintr-un vas într-alt vas pritocindu-se, se curățește și se îndulcește. CANTEMIR, IST. 140. Iară trăsnetul, adică săgeata ce de piatră, care trăsnești din materie norilor (cca 1750). GCR II, 64/27. Vin și unt și lemn și alt feali de materie. MINEIUL (1 776), 126^v1/30. Dragostea nu mă slăbeaște, ce mai mult să lățeaște, ca o materie, fiind aprinsă foarte greu. AETHIOPICA, 37^v/9. Lava este o materie de foc, carea curge din munții care varsă foc afară, ca o vale. BĂRAC, ap. GCR II, 237/37. Soarele e găzos în totul și e compus din aceleași feliuri de materie ca și pămîntul. CONTEMPORANUL, I, 45. Alege aurul din cealaltă materie și îl lucrează. MARCOVICI, C. 39/9. În pămînt [sînt] și multe materii arzătoare precum: pucioasă, catran, rășină. DRĂGHICI, R. 113/8. Cînd un meșter are subt mîna sa aur și altul fier, poate fieștecare să dea materiei sale deosebite forme. HELIADE, O. II, 100. Nebuloasele propriu-zise, pe care telescoapele nu le-a putut separa, ar fi, după opiniunile mai multor astronomi, materii fosforescente respîndite în univers și care, fiind condensate, produc stelele. DRĂGHICEANU, C. 19, cf. ANTiPA, P. 125. Se opri o clipă și văzu fumul întunecat și gros, care se înălța în columne lungi din multele urloaie ale fabricelor, care topeau materii minerale. AGÎRBICEANU, A. 46. Sînt bidoane cu materii inflamabile. V. ROM. septembrie 1 954, 16. ◊ (În context figurat) Iubirea este! Materie ea arde In focul d-Adevăr, I. VĂCĂRESCUL, P. 42/16. ◊ Materie cenușie = parte a sistemului nervos central situată la suprafața creierului și în interiorul măduvei, care dă naștere fluxului nervos; p. ext. creier, minte, inteligență. Ar mai exista oare necunoscutul dacă două miliarde de kilograme de materie cenușie, într-un avînt comun, ar porni la asaltul porților închise? REBREANU, P. S. 40. Materii fecale v. f e c a l. ♦ (Popular) Puroi. Supt piiale se veade materie sau puroi. CALENDARIU (1814), 178/27, cf. LB, PONTBRIANT, D., DDRF. ♦ (Neobișnuit) Ceea ce se expectorează. Cf. POLIZU. 2. Substanța concepută ca bază a tot ce există; (filoz.) realitatea obiectivă care există în afară și independent de conștiința oamenilor și este reflectată de ea. Din patru aceastea stihii se-au făcut văzută această lume: den foc, den aer, den apă, den pămînt; den patru iar(ă)și materii aseamene stihiilor să face și lumea cea mică, omul (a. 1683). GCR I, 260/13. Mulți dintre dînșii credea un întîi mișcătoriu a materiei, căruie îi da nume. IST. AM. 43^r/21. Sufletul nu e materie, ci duh. ANTROP. 279/3. Cine a dat neînsuflețitei materii puterea de a se mișca. MARCOVICI, C. 12/21. Toate au ieșit de sine din materie. id. D. 200/2. La cea întâi lovitură ce materia luară, Lumina cum se aprinse, ca din sine o comoară! Tot atomul cum se mișcă, alergînd spre-nbrățoșare! CONACHI, P . 289. În chiar virtutea proprietăților legilor ei, materia este într-o mișcare neîntreruptă și veșnică. CONTA, O.C. 26. Părticelele de materie nu stau în repaus, ci în o neîncetată mișcare. CONTEMPORANUL, I, 47. Totalitatea acestor lucruri, despre a căror ființă ne dăm samă prin simțurile noastre, se numește materie. PONI, F. 1, cf. 2. Teoria energetică și dinamică a materiei, concepută ca unități și curente de forță. IBRĂILEANU, S. L. 57. Materia e un imens rezervor de energie, MARINESCU, P. A. 37. Scrisul înseamnă muncă, luptă încăpățînată cu materia. C. PETRESCU, C. V. 149. În opoziție cu dialectica hegeliană, care ia drept bază a existenței autodezvoltarea ideilor, dialectica marxistă pune la bază autodezvoltarea materiei. CONTEMP. 1 949, nr. 129, 13/3. Celula se poate forma și din materie fără structură celulară, așa numita materie vie acelulară. ib. 1 952, nr. 290, 5/2. Materia cu viață s-a născut din materia fără viață, pe o anumită treaptă de dezvoltare a acesteia. LUPTA DE CLASĂ, 1 953, nr. 7, 55. Nu există materie fără mișcare și nici mișcare fără materie. CONTEMP. 1953, nr. 360, 2/6. Materia. . . se oglindește în conștiința noastră cu ajutorul simțurilor. CIȘMAN, FIZ. I, 6. Oare n-am fost și eu un arbore mai demult? Și astăzi nu-s tot materie? ISANOȘ, Ț. L. 64. În știință noțiunea de microcosm a început să fie prea largă, pentru analiza din ce în ce mai profundă a materiei. V. ROM. august 1961, 125. L o c. a d j. și a d v. (Învechit) Fără (de) materie = spiritual, imaterial. Focul duhului cel fără de materie. MINEIUL (1 776), 58^v1/15. Stai înaintea luminii, luminîndu-te după împărtășire, fără materie. ib. 118^r1/21. Viețuiești pre pămînt fără de materie. ib. 177^v1/26. [După Platon] omul a trăit în această lume ideală, unde el a fost numai spirit pur, fără materie. GHEREA, ST. CR. II, 19. 3. (La pl. sau la sg. cu sens colectiv) Material (II 2). Dentru acea materie [pietre și cărămizi] socotisă să-ș zidească turnul. N. COSTIN, L. 68. Materia e aceaia din carea să face lucrul. MOLNAR, RET. 82/9. Cărătură de materii la zidiri (a. 1813). URICARIUL, I, 198. Vei tocmi meșter cu plată ca să facă din materiia ta cevași. CARAGEA, L. 27/7. Hotărîm, ca materiia trebuincioasă la aceste [case] să se deie de cătră însuș rușfeturile ocnilor (a. 1828). URICARIUL, II, 181/28. M-am tocmit cu toată materia ce va trebui la facerea și săvîrșirea acestor odăi. . . cărămidă, var, nisip (a. 1829). DOC. EC. 442, cf. CHEST. II 80/345. Materie primă v. p r i m. ◊ F i g. Noimile toate să zidesc și să alcătuiesc din materiia vieții. MINEIUL (1 776), [prefață] 5/11.Bun, produs; obiect. Sudiții. . . ce să vor neguțători cu materii de ale țării aici în țară să plătească vamă după catalog (a. 1823). DOC. EC. 277. Aceste produse ar fi putut constitui materia unui comerț activ, OȚETEA, T. V. 42. ♦ S p e c. Material textil, țesătură, stofă. Ele torcea bumbac din care făcea pînzuri și materii pentru straie. IST. AM. 56^r/11. Să iei materie de o giubea de care știi că mi-ai mai luat (a. 1780). IORGA, S. D. VIII, 4. Cu lucrarea meșteșugului său urmează a-și văpsi materiile dă lînă ce le va lucra (a. 1 826). DOC. EC. 373. Portu oamenilor îi tot postav. . . iar a fimeilor rochie de materie neagră. KOGĂLNICEANU, S. 8. Fusta are croiala flanelei, fiind de cit sau de „materie” de tîrg. PAMFILE, I. C. 361. Gospodinele cari fac [pantaloni] pentru copii, cumpără materie din tîrg pe care o croiesc și o coasă ele. id. ib. 355. E îmbrăcat în papuci, pantaloni rupți de materie închisă. PETICĂ, O. 227. Rochița se face de cit, ciut sau matirie, pînză văpsită cu puchițăi ori cu flori. ȘEZ. IX, 43, cf. CV 1 949, nr. 7, 33. După gustul altora să nu-ți alegi materie, nici nevastă. ZANNE, P. III, 225. ♦ Date, informații care stau la baza unei lucrări. Astrologhii (carii de aceaste almanace fac) avînd materie mai multă și den destul, prognostice mai multe și mai alease să scrie (a. 1 701). FN 89. O aseminea istorie. . . numai atunce se va pute urzi, cînd să vor aduna materiile din documentele înstreinate. AR (1829), 140²/11. Cînd sus arătatele materii nu vor fi de agiuns pentru a să umple coloanile jurnalului, redacția să fie îndatorită de a îndeplini cu știință folositoare lăcuitorilor de prin sate. GT (1839), 67²/27. Ai primit desigur plicul cu materia pentru broșura mea. CARAGIALE, O. VII, 456. Lipsa de materie și mai ales de proză era una din marile suferințe a publicațiilor timpului. SADOVEANU, O. XVI, 441. ♦ (Tipogr.) Cantitate de literă culeasă și așezată în coloane sau în pagini. Cf. MOLiN, V. T. 46. 4. (Învechit, rar) Obiect, lucru (material). [Focul] arsă tot. . . pre unde au agiuns: copaci, pomi și altă materie. DOSOFTEI, V. S. februarie 57^v/22. Unii cerea cai buni. . . alții bani. . . și alte materii (începutul sec. XVIII). MAG. IST. IV, 117/28. Mărie sa domnul. . . au împodobit curtea și tîrgul cu tot felul de materii (începutul sec. XVIII), ib. 140/13. 5. Conținut, fond, esență. Razele minunilor tale au ars materia patimilor. MINEIUL (1 776), 178^v1/3. Ai ars toată materia eresurilor înțeleapte. ib. 60^v2/6. [Lacomul nu caută] materia și forma filosofascâ, nici cunoaște deosebirea și alcătuirea loghicească. CANTEMIR, IST. 45. Poetizarea trecutului, întrebuințarea lui ca materie pentru creațiile poetice, e veche. GHEREA, ST. CR. I, 98. Pe vechiul fond medieval, care constituie materia Decameronului. . ., Boccacio zugrăvește, din punctul de vedere laic, moravurile din timpul său. OȚETEA, R. 205. ◊ E x p r. A intra în materie = a începe (după o introduceré) discutarea sau tratarea subiectului propriu-zis, a ataca fondul problemei. Intrînd în materie, voi desfășura trei date mari din istoria contemporană. KOGĂLNICEANU, S. A. 192. Cucoana Marieta, nerăbdătoare, intră de-a dreptul în materie. HOGAȘ, DR. II, 76. ♦ (Învechit, rar) Cauză, motiv. Am aflat încă și mai multă materie de a mă zăbovi. CRITIL, 14/26. ♦ Problemă care constituie mobilul unei discuții, al unei cugetări etc.; subiect. Și măcar că iute la zburat și bine într-aripat este. . . [vulturul], însă și alte multe a multe jigănii hirisii are, carile nu puțină materie de gîlceavă și de scandal înainte pune. CANTEMIR, IST. 147. Cît bișiug? și cîtă abondanție? și cită materie de a gîndi și a cugeta vericine ce va vrea. VĂCĂRESCUL, IST. 288. Pe drum avură destulă materie d-a vorbi. PANN, E. II, 159/9. Răspunsul lui lord Ponsonbi cătră neguțătorii din Smirna încă dă materie de vorbit, GT (1 839), 15²/32. Întîmplarea aceasta poate să dea materie de cugetat doctorilor. ib. 22754. Ce materie dureroasă de gîndire. BĂLCESCU, M. V.610. Spune cum a petrecut; cum s-a eglindisit la bal la curte. . ., iaca materie de vorbă cel puțin pentru două luni. NEGRUZZI, S. I, 240. 6. Problemă, chestiune ; p. e x t. domeniu (de cercetare, de cunoaștere). Clujianii. . . în materia aceasta au năzuit la curtea împărătească. ȘINCAI, HR. III, 212/31. E de obște obiceaiul oamenilor ca să vorbească de multe materii. ȚICHINDEAL, F. 282/8, cf. 349/2. El s-a îngrijit a face o clasificație regulată a sistemii judecătorești și a materiilor de aceste atărnătoare (a. 1831). URICARIUL, II, 215/19. Coribut, care cunoștea limba latină, dezbătea cu învățații moldoveni feliurite materii. ASACHI, S. L. II, 13. Nici regele, nici Seimul, nu voiau a întărîtă un principe puternic în o materie atît de delicată. id. ib. Nefiind competenți în asemenea materie, l-am crezut ușor. NEGRUZZI, S. I, 325. Trage în cercul activității sale o materie ce pînă acum a fost neglijată într-un mod neesplicabil. ap. GHICA, A. 149, cf. MAIORESCU, CR. II, 77. Fiindcă știu că o sumă de scriitori au tratat această materie, mi-e teamă să nu m-arăt prea îndrăzneț dacă, studiind-o și eu, o împart altfel. CARAGIALE, O. III, 288. Dacă cumva te simți obosit de lunga digresiune zoologico-filologică. . ., apoi tot mai iartă-mă să adaog vreo două-trei cuvinte, în materii analoage. ODOBESCU, S. III, 32. Materialul legislativ. . . a fost grupat în cele douăsprezece materii. LEG. EC. PL. 6. ◊ în materie = în problema respectivă. Dați-ne voie să spunem părerea noastră în materie. MAIORESCU, D. II, 138. Cel care a fost creator de artă poate să-și ia dreptul de a fi judecător în materie, de a lumina cu inteligența și iubirea sinceră a artei pe contemporanii săi. SADOVEANU, E. 40. În materie de. . . = în ceea ce privește. . ., cu privire la. . . În materie de filozofie platonică, mă declar necompetent de a urma discuțiunea. MAIORESCU, D. I, 199. Te știu competent în materie de aiurări literare. GANE, N. III, 143. Cine scapă de răspundere în materie de presă nu poate avea multă trecere în fața cititorului. CARAGIALE, O. V, 186. Ai știut, chiar și în materie de vînâtoare, să urmezi părinteștile. . . povețe. ODOBESCU, S. III, 11. În materie de pictură, am revăzut cu plăcerea de totdeauna tablourile de pe păreții părintelui Palamon. IBRĂILEANU, S. 129. În trei chestii să te lași pilotat de mine. În materie de teatru, de crăvăți și de București. C. PETRESCU, C. V. 52. Rezolvă plîngerile. . . în materie de așezare și percepere a impozitelor. LEG. EC. PL. 73. 7. Obiect de studiu în școală. S-a interesat de situația noastră școlară, punîndu-ne chiar cîteva întrebări în legătură cu materiile pe care le făceam. SAHIA, N. 59. Desenul era o materie reglementată de program. KLOPȘTOCK, F. 205. ♦ Conținutul unui obiect de învățămînt. Ședințele cercurilor pentru restructurarea materiei la limba română s-au ținut regulat. CV 1 949, nr. 9, 48. – Pl.: materii. – Și: (regional) matírie (accentuat și matiríe) s. f. – Din lat. materia, materies, fr. matière, rus. материя, germ. Materie, it. materia.

ȘTI, știu, vb. IV. I. Tranz. (Urmat de un complement direct sau de o propoziție completivă; folosit și absolut) 1. A avea cunoștință (despre ceva), a cunoaște (ceva). De-ar ști mama! Vai, să știe Ce-i fac azi, mi-ar da ea mie! COȘBUC, P. I 105. Era odată un boier tare bogat, care nici nu știa sama bogăției sale. SBIERA, P. 139. Știu ce nevoie te-a adus pe la mine. CREANGĂ, P. 213. Nu știai sau ai uitat cum că la vînătorie, ca și la multe altele, eu mă pricep cam tot atîta pre cît se pricepea vestitul ageamiu. ODOBESCU, S. III 9. ◊ (Familiar, în construcții negative, urmat mai ales de «ce», la prez. ind. pers. 1 sg. în forma redusă -ș) Dacă nu era cocoana să sară pentru mine... mă rupea, că nu-ș’ ce-avea, era turbat rău de tot. CARAGIALE, O. I 55. Inimioară cu suspin Mult mai plîngi și-mi faci venin, Nu-ș cînd te-oi vedea rîzînd. ȘEZ. XXI 50. ♦ Expr. Nu știu, n-am văzut = sînt cu totul străin (de ceva), nu cunosc nimic, nu am idee ție nimic. A ști ce știi sau las’ că știu eu = a cunoaște foarte bine situația, a avea toate motivele să..., a avea motivele sale pentru... Se vede că știa ea ce știa. ISPIRESCU, U. 5. Ia lasă-mă, jupîneasă, cu cărțile cele a d-voastre în pace, că eu știu ce știu eu. CREANGĂ, P. 118. Rămîneți voi cu-mpăratul, Ostași, dragii mei, Că eu știu ce știu. TEODORESCU, P. P. 112. Tu știi una, eu știu mai multe = eu cunosc mai multe în legătură cu aceasta, am mai multe motive decît tine să... A ști în ce apă se scaldă cineva v. apă (I 2). A ști ce-i (sau cît îi) face sau plătește (cuiva) pielea = a ști ce fel de om este cineva, a avea idee de ce poate cineva. Taci că știu cît îți face pielea. CĂLINESCU, E. O. II 246. Știi ce? (sau știi ceva, știi una?)= fii atent la ce-ți spun. Stăpîne, știi ce? Culcă-te și te odihnește și mîni demineață vom vorbi amîndoi. CREANGĂ, P. 158. Florico, știi una? ALECSANDRI, T. II 896. ◊ Intranz. De aceasta nu știa altul nime, fără numai cerbul. SBIERA, P. 175. Biata mamă nu știe de astă mare urgie ce i-a venit pe cap. CREANGĂ, P. 25. (Poetic) Numai luna și c-o stea Știe de durerea mea. MARIAN, Î. 44. (Expr.) A-i ști cuiva de știre v. știre (1). A-i ști (cuiva) de urmă = a ști unde se află cineva. Nu-ți mai știu de urmă ție. ȘEZ. V 89. Pe cît (sau după cît) știu = după informațiile pe care le am, după cunoștința mea. Aista nu-i semn bun, după cît știu eu. CREANGĂ, P. 186. ♦ A avea cunoștință de existența unui lucru; a se orienta bine într-un anumit loc, a cunoaște bine ceva. Eu știu munții, dar mai bine Mă știu ei întregi pe mine. COȘBUC, P. II 169. Acolo eu știu o viță care face niște struguri gustoși. ISPIRESCU, U. 96. Trebuie să te ieu cu mine, dacă zici că știi bine locurile pe aici. CREANGĂ, P. 203. Haideți, copii, după mine, Că știu calea-n codru bine. ALECSANDRI, P. P. 156. ♦ Refl. A se considera, a se crede. Eu mă știam că sînt legată numai cu prietenie. CONACHI, P. 82. 2. A lua cunoștință de ceva, a prinde de veste, a afla, a auzi. Să știi că pînă azi nici un muritor n-a cutezat să calce hotarele mele pînă aicea. ISPIRESCU, L. 5. Mătușă, de mi-i face acest bine, atunci să știi că ai să ai și mai mult de la mine. CREANGĂ, P. 171. Și să știi că-s sănătos. EMINESCU, O. I 149. La una i-am zis să vie, Ceialaltă să nu știe. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 73. ◊ Expr. (Așa) să știi (sau să știți)! = formulă prin care i se spune cuiva ceva cu toată hotărîrea, pe un ton aproape poruncitor. Așa, să știți. Nu mai dau pe datorie. STANCU, D. 121. Numai cînd veți vîrî tot pămîntul în buzunar, numai atunci veți fura și banii mei. Așa să știți! Așa! DELAVRANCEA, la TDRG. 3. A cunoaște pe cineva, a avea cunoștință unde se află, ce face, ce fel de om este. Ești vulpe bătrînă, las’ că te știu eu. CĂLINESCU, E. O. II 178. Ciobănaș la oi am fost, Fetele nu mă cunosc; Iar la vară de-oi mai fi, Nici atîta nu m-or ști. ȘEZ. I 212. Pînă cînd nu te știam, Unde mă culcam, dormeam. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 88. ◊ (Urmat de un nume predicativ sau de o propoziție predicativă) O știau cît de bună este la inimă. RETEGANUL, P. II 30. Nu te-am știut eu că-mi ești de aceștia, că demult îți făceam feliul. CREANGĂ, P. 236. Crezi că te-aș fi ales de discipul al meu, de nu te știam vrednic și adînc? EMINESCU, N. 54. Mă știai om cinstit Și cu bani agonisit, De simbrie neplătit. TEODORESCU, P. P. 598. Pînă nu stai cu omul în casă, nu-l știi cum este. ♦ Refl. (Uneori urmat de un nume predicativ) A se cunoaște pe sine, a avea conștiința că este într-un anumit fel. Aleodor se știa vinovat. ISPIRESCU, L. 43. Codre, vei avea păcat Cumva de mă-i da legat, Că nimic nu ți-am stricat, Nu mă știu de vinovat. TEODORESCU, P. P. 295. ◊ Expr. A se ști cu musca pe căciulă v. căciulă. ♦ Refl. A se pomeni, a se vedea (într-un anumit fel). Numai cu chef să mă știu. ȘEZ. IV 231. Decît cu drăguța proastă, Mai bine la oi pe coastă, C-oi tăia cîte-o nuia Și m-oi ști fără de ea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 453. ♦ Refl. reciproc. A se cunoaște unul pe altul; a avea legături de prietenie. Noi de copii ne știm, și-am fost Ca frații, ba mai bine. COȘBUC, P. I 77. Se știau de tinerei, De pe cînd erau copii. PĂUN-PINCIO, P. 51. II. Intranz. 1. A ține seamă de ceva, a lua în seamă, a băga de seamă. Părinte, te-am așteptat destul, iacă o trecut vadeaua și mie-mi trebuiesc numaidecît banii, eu nu știu, dau hîrtie la judecată. VLAHUȚĂ, la TDRG. De descîntece rîia nu știe. ȘEZ. II 70. A venit o grea urgie Ce de dragoste nu știe. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 312. ♦ A asculta, a avea teamă sau respect de cineva. Șoimuleț, pui de romîn, Ce nu știe de stăpîn, Nici nu bei, nici nu mănînci. Ce stai pe gînduri adînci? ALECSANDRI, P. P. 149. ◊ Expr. (Rar) A ști de dragul cuiva = a iubi pe cineva, a face pe placul cuiva. De dragul dumitale Știe chiar și sfîntul soare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 15. A ști de frică (sau de frica cuiva) v. frică. ◊ Tranz. A recunoaște pe cineva sau ceva drept. Necruțînd nimica-n lume, neștiind nimica sfînt, Uităm că viața-i o punte dintre leagăn și mormînt. HASDEU, R. V. 167. Lumea de stăpîn îl știe. VĂCĂRESCU, P. 6. ♦ A avea parte de ceva, a se bucura de ceva, a se înfrupta din ceva, a duce grija cuiva sau a ceva. N-au mai știut de vrun năcaz ori supărare. RETEGANUL, P. II 35. Și să nu mai știu de rău. HODOȘ, P. P. 78. Să nu știu de scîrbă-n lume. ȘEZ. II 46. Zile bune n-am avut, De dulceață n-am știut. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 22. 2. A se interesa (de cineva sau de ceva), a avea grija cuiva (sau a ceva), a se îngriji de... Nu mai știi de mine. EMINESCU, O. I 128. Dar de murgu cin’ să-mi știe? ȘEZ. I 288. ◊ Tranz. Că-ți vine, lele, bărbatul! – Las’ să vie, naiba-l știe, Fi-i-ar calea tot pustie! TEODORESCU, P. P. 341. III. Tranz. (Folosit și absolut) 1. A poseda cunoștințe speciale într-un domeniu, a stăpîni o știință, o artă, a fi instruit într-o anumită ramură, într-o anumită tehnică. [Tată-său] o învăța tot ce trebuia să știe un viteaz. ISPIRESCU, L. 13. Fiindcă știa bine treaba moșitului, lă purcelul, îl scaldă. CREANGĂ, P. 76. Ș-a strîns... Vro trei babe bătrîne Care știu rîndul la pîne. ALECSANDRI, P. P. 388. ◊ (Urmat de verbe la infinitiv, precedate de obicei de prep. «a») Știți toarce, coase, țese. ISPIRESCU, L. 12. Păcat că nu știu a ceti. NEGRUZZI, S. I 59. Din cîți ne aflăm aice, nu știe a cîrmi unul macar. DRĂGHICI, R. 25. Vai de min’ ce-mi place mie. Badea care știe-a scrie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 25. ◊ Expr. A ști carte = a ști să scrie și să citească; p. ext. a avea cunoștințe temeinice într-un anumit domeniu, a fi foarte învățat. S-a împrumutat iarna cealaltă la Toma Ocî. Știe carte. I-a dat poliță iscălită la mînă cîrciumarului. STANCU, D. 100. I-adevărat, domnule Gheorghidiu, că d-ta știi atît de multă carte? CAMIL PETRESCU, U. N. 63. Pe acesta l-a chemat Și așa l-a întrebat: Știi carte, Cumnate? TEODORESCU, P. P. 263. Cine știe carte are patru ochi. A nu ști buche (bechi sau boabă) v. c. A ști și toaca în cer = a fi atoatecunoscător, a fi foarte învățat. Îmi scrie că știe și toaca-n cer. DELAVRANCEA, O. II 36. A ști lecția (sau rolul) = a cunoaște bine lecția (sau rolul). A ști (ceva) pe degete v. deget. A ști pe de rost (sau pe dinafară, ca pe apă, ca apa) = a putea reproduce întocmai, din memorie. Știa pe dinafară strofe întregi din Alecsandri, poetul lui favorit. CĂLINESCU, E. 113. Tot mai citesc măiastra-ți carte, Deși ți-o știu pe dinafară. VLAHUȚĂ, O. A. 49. Învățase carte la dascălul Pascal... ce știa toată Alexandria pe de rost. NEGRUZZI, S. I 246. (Fig.) Și cînd propria ta viață singur n-o știi pe de rost, O să-și bată alții capul s-o pătrunsă cum a fost? EMINESCU, O. I 134. ♦ (Urmat de determinări indicînd o anumită limbă) A vorbi și a înțelege (o anumită limbă). Oare știe franțuzește? EMINESCU, N. 43. Parcă nu prea știe franțuzește. ALECSANDRI, T. I 47. ♦ A se pricepe să facă ceea ce trebuie într-o anumită. împrejurare. Acum fă ce știi, eu nu mă mai amestec. RETEGANUL, P. II 10. El nu știa cum să facă, cum să dreagă, ca să împlinească voia acelui împărat. ISPIRESCU, L. 11. Nu știu cum să fac. CREANGĂ, P. 203. Neștiind cum s-o mingii, am început și eu a plînge. NEGRUZZI, S. I 52. ◊ Expr. A nu (mai) ști ce să (se) (mai) facă = a nu mai găsi nici o soluție (după ce au fost încercate mai multe) pentru a ieși dintr-o încurcătură. Nu mai știa ce să facă, ca să mulțumească lui Făt-Frumos. ISPIRESCU, L. 19. Ce să știu (știi etc.) sau (refl.) (să) mă știu (știi etc.) face = cum să fac (faci etc.), cum să procedez? Umblă feciorii mei toată ziulița, fără să afle undeva capătul pădurii, iar cînd fu seară, erau chiar în locul de unde plecase dimineața. Ce să știe face? RETEGANUL, P. II 71. Ce mă știu eu face și de unde să-ți aduc eu herghelia? ISPIRESCU, L. 27. Ce o să mă știu eu face cînd va veni tristul timp ca ele să se vestejească. NEGRUZZI, S. I 99. (Cu o topică mai puțin obișnuită) El... s-a logodit și d-atunci n-am pace, Nu mă știu ce face. TEODORESCU, P. P. 661. A nu mai ști ce să facă de... = a fi copleșit de... Cînd a văzut pe Maica, nu mai știa ce să facă de bucurie, CREANGĂ, P. 135. A nu ști de unde s-o apuci = a nu te pricepe de unde să începi un lucru. Știu eu? exprimă o îndoială, o nesiguranță, o șovăire. Apoi dă... știu eu? Dac’ a vini bărbatu-meu? ALECSANDRI, T. I 264. 2. A putea, a fi în stare (să facă ceva). Am întîrziat? – Nu, dar eu nu știu să aștept. D. ZAMFIRESCU, la TDRG. Să fi scris el?... N-aș ști ce să zic. DELAVRANCEA, O. II 184. De-a vieții lor enigmă îi vedem pe toți munciți, Făr-a ști să spunem care ar fi mai nenorociți. EMINESCU, O. I 133. Căpitane, căpitane, Pe drum nu le duce tare Că-s răgute tinerele Și pe drum nu prea știu mere. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 302. ◊ (Cu repetarea complementului) De ce m-ai știut tu minți pe mine? RETEGANUL, P. I 44. ♦ A fi hotărît (a face ceva). Nu știu la care voi merge. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 33. Nu știu ce l-oi face, Ca să-l las acas’ nu-mi place. id. ib. 53. ◊ Expr. A nu ști ce vrea = a nu putea lua o hotărîre; a fi nedecis, șovăitor. A ști una și bună v. bun⁴ (III 5). 3. A ține minte, a-și aduce aminte; a-și aminti. Știi c-am mai mîncat eu odată de la unul ca acesta o chelfăneală. CREANGĂ, P. 298. ◊ Expr. A nu-i mai ști (cuiva) de nume v. nume. Cine (mai) știe v. cine. ♦ A avea în minte, a păstra în amintire. Acea culme înverzită O revăd precum o știu... Mi-a văzut copilăria... Mînă, mînă, surugiu. MACEDONSKI, O. I 8. 4. A-și da seama, a înțelege, a pricepe. Dintr-o dată am știut cu cine am de-a face. GALACTION, O. I 94. Mergea Ivan fără să știe unde se duce. CREANGĂ, P. 297. Te-ntreb într-un tîrziu, Uitîndu-mă la tine, privind fără să știu: La ce-ai venit, regină, aicea în pustiu? EMINESCU, O. I 91. Nu știu, mîndră, ce-i asta: Ori iubesc alta ori ba, Pe tin’ nu te pot uita. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 80. ◊ Expr. A nu (prea) ști multe = a nu suferi provocarea cuiva, a riposta îndată. Așa e țăranul: nu prea știe multe. CREANGĂ, A. 151. A nu (mai) ști unde-i e capul (sau a nu-și mai ști capului) = a fi copleșit (de preocupări, de senzații). Mai știi sau mai știu (și) eu, mai știi păcatul, de unde știi = se prea poate, nu poți fi sigur (că nu e așa). De frica ocnei s-a răznit Și-i dus de-atunci. Mai știu și eu! Așa i-a fost menit. COȘBUC, P. I 230. Mai știu eu!... Poate ori dumnezeu, ori dracul i-a dat în gînd, ieri noapte, de una ca asta. CREANGĂ, P. 75. Mai știi păcatul, poate să-ți iasă înainte vrun iepure, ceva. id. ib. 187. Spune babei ce te chinuiește; că de unde știi, poate să-ți ajute și ea ceva. id. ib. 189. (Pronumele personal purtînd accentul în frază) El (ea etc.) știe (cum sau ce face), exprimă mirarea (sau admirația) față de acțiunile neobișnuite sau inexplicabile ale cuiva. Și acela, el știe ce face, ce drege, de-mi aduce din cînd în cînd așa, cîte puține, de poftă. CREANGĂ, P. 211. [Scaraoschi] se vîră, el știe cum și pe unde, în odaie la Ivan. id. ib. 303. Nu știu cum = cumva, în mod inexplicabil. A fost Cuminte om, dar nu știu cum Așa i-a mers de prost! COȘBUC, P. I 229. Spînul răpede își ațintește privirile asupra lui Harap-Alb și nu știu cum, îl prinde zîmbind. CREANGĂ, P. 233. ◊ (Despre persoane) A fi nu știu cum = a fi ciudat, bizar, inexplicabil, curios. A-i fi (cuiva) nu știu cum = a-i fi (cuiva) greu să... Dar sufletele aceste... mi-e nu știu cum să le primesc. NEGRUZZI, S. I 93. A nu ști ce = a fi nelămurit, a nu-ți da bine seama de situație. Parcă se petrecea nu știu ce. CREANGĂ, P. 276. A nu ști cît v. cît⁵ (III). Cine știe ce (sau unde) v. cine. Nu știu cine = cineva, oarecare. (Intranz.) A nu ști de glumă = a fi supărăcios, a nu înțelege glumele; a nu glumi niciodată. (Substantivat) Un nu știu cum sau un nu știu ce = ceva nelămurit; farmec deosebit, nedefinit. Simți un nu știu ce colea la inimioară. ISPIRESCU, L. 35. În toată-a ei făptură e-un «nu știu cum» și-un «nu știu ce». EMINESCU, O. I 208. ◊ (Intercalat în frază, la pers. 2, fără sens precis) Plecă și el, știi, cam în dorul lelii. ISPIRESCU, L. 34. (Expr.) Știi, colea v. colea. Știi cine (sau ce), se zice cînd nu voim să numim persoana (sau lucrul) de care e vorba. ◊ Refl. Unde-aud cucul chitind Și mierlița șuierînd, Nu mă țiu om pre pămînt, Nici nu mă știu unde sînt. TEODORESCU, P. P. 345. 5. (Uneori determinat prin «dinainte») A prevedea. Trecu podul mulțumind lui dumnezeu și neștiind ce o mai aștepta. ISPIRESCU, L. 17. Știu dinainte ceea ce au de gînd să izvodească puternicii pămîntului. CREANGĂ, P. 190. Cine știe oare și cine îmi va spune Ce o să aducă ziua și anul viitor? ALEXANDRESCU, M. 3. De-aș ști, maică, că m-ai da, Mai bine m-aș spînzura. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 274. ♦ A bănui. Bietul Dionis, de unde să știe el că eu am în sîn o pungă cu aur! GALACTION, O. I 89. Ne-am iubit cu multă frică, Și-ai noști n-au știut nimică. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 55. 6. (Determinat adesea prin «bine») A avea certitudine, a fi sigur de ceva. Ți-am fost dragă, știu eu bine. COȘBUC, P. I 51. Să știu bine că mă duc la mînăstire, pîine și sare nu mai mănînc cu el. CARAGIALE, O. I 50. Din ce în ce mai vie o simte-n a lui brațe Și știe că de-acuma a lui rămîne-n veci. EMINESCU, O. I 95. De aș ști că mă vei și omorî, nu pot să tac. NEGRUZZI, S. I 147. ♦ Refl. impers. A fi lucru bine cunoscut, sigur. Se știe că anotimpurile au o durată neegală. – Forme gramaticale: perf. s. știui, part. știut.