VECHIME, (rar) vechimi, s. f. 1. Faptul de a fi vechi, de a exista de multă vreme; însușirea, calitatea, starea a ceea ce este vechi; existență îndelungată. Vitrinele acestea cuprind numai monede orientale. Unele au o vechime de peste o mie de ani. STANCU, U.R.S.S. 122. Păzînd o căsuță tupilată și acoperită cu mușchi, care mărturisea despre vechimea ei, a bătut la poartă. CREANGĂ, P. 90. [Lemnul mesei] grunzuros de vechime era tăiat cu litere latine și gotice. EMINESCU, N. 38. ♦ Calitatea de a fi vechi într-un post, într-un grad, într-o funcție; numărul de ani pe care cineva i-a petrecut într-o slujbă, într-o funcție. La vîrstă de douăzeci și șase de ani, avea vechime în gradul al doilea și aștepta din zi în zi un nou examen. BASSARABESCU, V. 4. 2. Vreme de demult, timpuri îndepărtate; antichitate. Focul pîlpîia în întunericul ogrăzii, și unul rostea domol o istorie din vechime. SADOVEANU, O. VI 239. Preot rămas din a vechimii zile, San Marc, sinistru, miezul nopții bate. EMINESCU, O. I 202. La spatele mînăstirii este un lac foarte adînc ce pare să fi fost în vechime o mină de sare. BOLINTINEANU, O. 434.