turchez, turchează, turchezi, turcheze, adj. (reg.) albastru-deschis, azuriu; (ochi) căprui; (s.f.) albăstreală pentru rufe.

CASTANIU, -IE, castanii, adj. (Despre păr) De culoarea castanei; (despre ochi) căprui. – Din castan + suf. -iu.

CASTANIU, -IE, castanii, adj. (Despre părul oamenilor sau, mai rar, al unor animale) De culoarea castanei, cafeniu; (rar despre ochi) căprui. Ai părul castaniu, cum îl avea bunica. STANCU, C. 135. Ai văzut o dată pe un domn cu pălărie mare, cu lavalieră neagră, cu mustață scurtă, castanie. PAS, Z. I 286. Îi rămăseseră tot frumoși ochii mari castanii. SADOVEANU, M. C. 62.

CĂPRIU, -IE, căprii, adj. (Despre ochi) Căprui. În ochii lui căprii părea că plutește o negură posomorîtă de toamnă. SADOVEANU, O. I 446.

CĂPRUI, -IE, căprui, adj. (Despre ochi) De culoare cafenie-gălbuie. Nu va mai vedea ochii ei căprui și șăgalnici. REBREANU, R. I 129. Naltă, uscățivă... cu ochii căprui. DELAVRANCEA, V. V. 250.

PRELUNG, -Ă, prelungi, -e, adj. 1. Lunguieț, lung, alungit. Capul era tineresc, cu ochii mari, negri, îngropați sub sprîncenele arctute, prelungi și sub fruntea pătrată și netedă. DUMITRIU, N. 257. E prelungă la chip, codalbă, cu ochii viorii. DELAVRANCEA, S. 42. Duțu... cu fața cam prelungă și cu ochii căprui, rămase nemișcat. SLAVICI, O. I 314. Acu spune-mi, frățioare, Nu văzuși o fată mare, Una prelungă-n obraji Și la mers măruntă-n pași? ȘEZ. VII 22. ♦ (Despre mîini) Subțire și cu degete lungi. Păreau într-adevăr mult mai vîrstnici... cu ochii lor uzați, cu mîinile lor prelungi și uscate. C. PETRESCU, C. V. ♦ (Despre corpul unor animale) Lung și subțire. Nevăstuicile cu trup prelung și mlădios... ba chiar șerpii, gușterii și șopîrlele, toate i se arătau lui în cale. ODOBESCU, S. III 185. 2. Care ține mult, care durează; prelungit. Urmă un răstimp de tăcere. Apoi, prin văzduhul neguros veni chemarea prelungă, jalnică a unui corn. SADOVEANU, O. I 452. Din patul alb și imobil... răspunse o exclamație prelungă, dureroasă. GALACTION, O. I 201. Și gemet infioară firea Prelung și greu ca o furtună. GOGA, P. 25. ◊ Loc, adv. (Rar) În prelung = prelungit, îndelung. O flacără roșcată, un trosnet, la care răspunde în prelung deal după deal. CARAGIALE, O. I 320. ◊ (Substantivat, în loc. prep.) În prelungul... = în lungul, de-a lungul. [Movilele] stau semănate în prelungul cîmpiei, ca sentinele mute. ODOBESCU, la TDRG. ◊ (Adverbial) Mazurii chiuiră deodată prelung și le răspunseră răcnete cumplite la marginea satului. SADOVEANU, O. VII 170. Un clopoțel suna prelung și cu răstimpuri, ANGHEL-IOSIF, C. L. 75.

PURTĂTOR², -OARE, purtători, -oare, s. m. și f. 1. Persoană care poartă, care duce sau aduce ceva cu sine. Tot Ion era purtătorul nostru de ștafete. GANE, N. III 30. Ercul rusticul, al Lațiului purtător de baltag. ODOBESCU, S. III 75. Purtător de cuvînt v. cuvînt (2), Obligație la purtător = obligație care (spre deosebire de cea «nominală») nu poartă numele posesorului. ◊ Fig. Limba este purtătoarea culturii poporului respectiv. IORDAN, L. R. 25. Purtători senini de grijă, Unde sînteți, ochi căprui? GOGA, P. 93. Crainici, iepurii cei repezi Purtători ii sînt de vești. EMINESCU, O. I 100. 2. (Învechit) Conducător. Mircea-vodă-n mijloc șede Și la dreapta lui se vede. Zmeii Țării Romînești, Purtătorii oștilor. ALECSANDRI, P. P. 196.

SĂLTĂREȚ, -EAȚĂ, săltăreți, -e, adj. 1. Care umblă sărind, făcînd salturi, care sare într-una; (despre pas, mers) săltat. Porni la vale mai viu, c-un pas săltăreț și sprinten. SADOVEANU, O. VIII 243. Venea repegior în fuga măruntă și săltăreață a picioarelor înghețate. VLAHUȚĂ, O. AL. I 203. Mistreții colțați Cădeau împroșcați, Capra săltăreață Nu scăpa cu viață. ODOBESCU, S. III 189. ♦ Fig. Care se mișcă sau se efectuează cu mișcări repezi, sprintene, vii. Părîul se micșorează, devenind tot mai săltăreț, ca un copil buiac și neastîmpărat. REBREANU, P. S. 139. Avea niște ochi căprui, săltăreți și o figură jovială. id. R. I 11. Deodată-și iau avînt Și lupta-ncepe săltăreață. TOPÎRCEANU, P. 227. 2. (Despre dans, muzică, versuri) Cu ritm vioi. Costică Roibu le zicea din muzicuță... o sîrbă săltăreață. MIHALE, O. 184. Mirată de versurile astea săltărețe și ștrengărești, întoarse volumul să vadă de cine sînt. D. ZAMFIRESCU, la TDRG. De ce dorm îngrămădite între galbenele file Iambii suitori, troheii, săltărețele dactile. EMINESCU, O. I 141.

CASTANIU adj., s. 1. adj., s. cafeniu, maro, (pop.) căcăniu. (De culoare ~.) 2. adj. șaten. (Păr ~.) 3. adj. căpriu, căprui. (Ochi ~.)

CĂPRIU adj. castaniu, căprui. (Ochi ~.)

castaniu, ~ie [At: NEGRUZZI, S. I, 17 / V: căstăniu, căstănie / Pl: ~ii / E: castană + -iu] 1 a (D. păr) De culoarea castanei (1) Si: cafeniu. 2 a (D. ochi) Căprui. 3 sm (Bot) Castan (1).

mieriu², ~ie a [At: LM / Pl: ~ii / E: miere + -iu] 1 De culoarea mierii. 2 Blond. 3 (D. ochi) Căprui.

mierliu², ~ie a [At: I. CR. VII, 153 / Pl: ~ii / E: mier + -liu] (Olt) 1 (D. ape) Nici tulbere, nici limpede. 2 (D. ochi) De culoare albastră, albastră-cenușie. 3 (D. ochi) Căprui.

pestriț, ~ă [At: PALIA (1581), 150/8 / V: (înv) ~it, (reg) pis~, pres~^[1], pristiț, pristit / A și: (reg) pes~ / Pl: ~i, ~e / E: slv пьстрь] 1 a Care are pete mici sau picături, stropi de culori diferite, de obicei alb cu negru Si: bălțat, (rar) pestrițat (1), pistruiat, (îrg) pestrițiu (1), pistrui, (reg) mistreț, mistricioi, mistriu, morajin, pestric (1), picur², picurat², picuriu, pistricos, (îvr) pestricat (1). 2 a Cu culori diferite Si: bălțat, (rar) pestrițat (2), pistruiat, (îrg) pistrui, pestrițiu (2), (reg) mistreț, mistricioi, mistriu, morajin, pestric (2), picur², picurat², picuriu, pistricos, (îvr) pestricat (2). 3 a (Îs) Fontă ~ă Amestec de fontă cenușie cu fontă albă. 4 a (Reg; îs) Ouă ~e Ouă încondeiate. 5 a (Îs) Ață ~ă Ață răsucită din fire de diferite culori. 6 a (Reg; îs) Săptămâna ~ă Cârnedeagă. 7 a (Reg; îc) Șarpe-~ Viperă (Pelias berus). 8 a (Reg; îc) Șopârlă-de-apă-~ă Salamandră (Salamandra maculosa). 9-10 sm, a (Reg; șîc Pește-~) (Peștele) porcușor (Golia gobio). 11 a (Pan; pop) Dungat. 12 a (Reg; d. păr) Cărunt. 13 a (Reg; d. cai) Șarg, cu coada și coama albe. 14 a (Reg; d. oameni) Pistruiat. 15 a (Ban; Trs) Ciupit de vărsat. 16 a (Reg; d. ochi) Căprui. 17 a (Pex) Care este format din elemente de tot felul. 18 a Care este amestec. 19 a Variat. 20 a Eterogen. 21 a Împestrițat. 22 a (Fig) Ipocrit. 23 a Răutăcios. 24 a (Îe; pfm) A fi ~ la mațe sau pe cerul gurii ori (a fi) cu mațe (sau, rar, cu oase) ~e sau a avea mațe ~e A fi rău la suflet. 25 a (Îae) A fi zgârcit. 26 a (Reg) Tare.

puchițel, ~ea [At: CONTEMPORANUL, VI₂, 1 / Pl: ~ei, ~ele / E: puchi + -ițel, -ițea] 1 smf (Pop; mpl; cu determinări care indică culoarea) Picățel. 2 a (Reg) Cu picățele. 3 a (Reg; pex) Pestriț. 4 a (D. ochi) Căprui.

turchez, ~ează [At: DDRF / V: (reg) ~eaz, ~rghez sn, a, ~ă a / Pl: ~i, ~e / E: it turchese] 1-2 sn, a (Pop) Turcoaz (1-2). 3 a (Reg; îc) Grâu ~ Specie de grâu nedefinită mai îndeaproape. 4 a (Reg; d. ochi) Căprui. 5 a (Reg; fig) Care este amețit de băutură Si: beat. 6 sn (Reg) Albăstreală pentru rufe.

vânăt, ~ă [At: BIBLIA (1688), 57²/32 Pl: vineți, vinete, (înv) vineți sf / E: ml venetus, -a, -um] 1 a Care are culoare albastru-închis (cu reflexe violete) Si: (reg) viorint¹ (2), (îvp) pătlăginiu, (reg) vinicios Vz vânăcios (1), vînătoi (1). 2 a De culoarea plumbului bătând în negru (cu reflexe violete). 3 a (D. culoare) Care are o nuanță particulară, obținută prin combinarea albastrului și a cenușiului. 4 a (Înv; îs) Hârtie ~ă Hârtie inferioară calitativ celei veline. 5-6 sfa, a (Reg; șîs strugure ~) (Soi de struguri) cu boabele de culoare vînăt(1)-închis, bun producător de vin. 7 a (Reg; îs) Humă ~ă Varietete de humă care se găsește în coastele dealurilor și ale râpelor, folosită, în loc de var, la spoitul caselor Si: (reg) humoaie. 8 a (Reg; îs) Bubă ~ă Excrescență care apare mai ales la încheietura degetelor de la picioare și în podul palmei Si: (reg) bubă albastră, bubă mierie. 9 a (Reg; îas) Cancer (1). 10 a (D. ochi) Care are irisul albastru-închis, cu reflexe violete. 11 a (D. ochi) Care are sclerotica mov. 12 a (D. ochi) Care are cearcăne. 13 a (D. lumină, foc, fenomene meteorologice) De culoare albastru-intens cu reflexe violete sau roșietice. 14 a (Trs; d. mărfuri; îe) A fi în focul ~ A fi foarte scump. 15 a (D. elemente ale naturii, peisaje, momente ale zilei etc.) Care este întunecat (din cauza ceții, a depărtării etc.). 16 a (D. elemente ale naturii, peisaje, momente ale zilei etc.) Care provoacă tristețe (prin aspectul întunecat, posomorât) Si: deprimant, dezolant. 17 a (D. nori) Cenușiu-închis, care anunță sau aduce vreme urâtă, cu precipitații abundente. 18 a Cenușiu-alburiu cu reflexe albastre sau violete. 19 a Cenușiu (-închis). 20 a Albastru deschis. 21 a (Ban; Trs; d. ochi) Căprui. 22 sn (Îvr) Țesătură de culoare vânătă (3). 23 sf (Îvr) Haină făcută dintr-o țesătură de culoare vânătă (1). 24 a (D. ființe sau părți ale corpului lor) Care a căpătat o culoare vânătă (1) (din cauza frigului, a unei lovituri, a unei boli etc.) Si: vinețiu (14), (reg) vâlced¹ (1). 25 a (Spc; d. oameni) Cu obrazul de culoare vânătă (1) (de frig, de mânie etc.) Si: învinețit, livid, vinețiu (15), (reg) vâlced¹ (2). 26 a (Reg; d. oameni) Cu obrazul fără culoare Si: palid. 27 a (D. pielea, părul, blana unor animale sau d. penele unor păsări) Cenușiu (bătând în albastru). 28 a (D. animale sau păsări) Care are pielea, părul, blana sau penele de culoare cenușie (bătând în albastru). 29 smf Cal sau iapă de culoare cenușie (bătând în albastru). 30 smf (Mun; Trs) Bou sau vacă cu părul de culoare cenușie (bătând în albastru). 31 sf (Reg) Oaie cu lâna de culoare cenușie (bătând în albastru). 32 sf (Mun; Olt) Găină cu penele de culoare cenușie (bătând în albastru). 33 sf Plantă de cultură din familia solanaceelor, cu tulpina ramificată, cu frunzele mari, ovale sau alungite, cu florile violete și cu fructele comestibile, ovale, mari și cărnoase, de culoare violetă, neagră sau roșiatică Si: pătlăgea vânătă, pătlăgică vânătă, (reg) gadină, tomadele (Solanum melongena). 34 sf (Prc) Fructul vinetei (33). 35 sn Culoare intermediară între albastru și cenușiu-închis (cu reflexe violete). 36 s (Reg) Cearcăn la ochi. 37 sfp (Bot; reg) Dumitrițe (Aster salignus). 38 sfp (Bot; reg) Petunii (Petunia hybrida). 39 sma (Euf) Drac (1).

MIERÍU², -ÍE adj. De culoarea mierii. Cf. LM, SCRIBAN, D. ♦ Blond. Cea mierie nu-mi trebuie Nici la moartea mea să vie. Cea oacheșă ca murea . . . Acolo-mi petrec vremea. MARIAN, O. II, 357. Dragu-mi-i badea mieriu Ca colacul cel de grîu. VAIDA. Hei, tu sorureaua mea, Hei, tu soră, tu mnirîie, Fă colac din nouă grîie. ȚIPLEA, P. P. 4. Vine mîndrul cel mieriu Cu murguțul de la rîu. BUD, P. P. 35. ♦ (Despre ochi) Căprui. Cf. ALR I 31/59, 341, 347, 361. - Pl.: mierii. – Miere + suf. -iu.

MOÁLE¹ adj. I. 1. Care cedează ușor la apăsare (modificîndu-și forma); p. e x t. afînat, pufos. Ca nește ceară să ne plecăm cătră dragostea lu Dumnezeu, sau ca nește lut moale cîndu-l pleci în voia ta. CORESI, EV. 198. Fîn uscat perină moale (a. 1600-1650). GCR I, 136/34. În loc de pat moale, culcare grea (a. 1689). id. ib. 285/31. Un om nu poate suferi să stea pre un așternut moale și frumos totdeauna (a. 1700). id. ib. 338/24. Ceara cînd iaste moale să închipuiaște și să tipăreaște în fealiu de fealiu. MOLNAR, RET. 53/6. Ca să-i fie mai moale culcușul, au așternut niște iarbă uscată. DRĂGHICI, R. 54/5. Este o ceară moale pe care o întorc cum mi-e voia. NEGRUZZI, S. I, 77. S-a tologit. . . pe un divan moale ca bumbacul. CREANGĂ, P. 302. Mă lungii într-un cot pe iarba moale. HOGAȘ, M. N. 183. Era trudită după două zile de umblet călare și se gîndea c-o simțire de plăcere la un culcuș moale. SADOVEANU, B. 120. Se așezase peste toate o zăpadă moale și nouă care lumina ușor în noaptea fără lună. id. M. C. 58. Felix, suie-te să vezi ce fîn moale ! CĂLINESCU, E. O. I, 117. Asfaltul e proaspăt întins și-l simțim moale. . . sub călcîie. STANCU, U.R.S.S. 185. Bădiță cu șase boi Vinde doi Pe perini moi. JARNIK-BÎRSEANU, D. 421. Omul se culcă unde-i moale (= fiecare umblă după ceea ce este bun, avantajos). Cf. ZANNE, P. II, 529. (F i g.) În loc luminat, în loc moale, în loc de răpaos (a. 1669). GCR i, .186/6. ◊ Carne moale = carne fără oase; (regional) carne fragedă. Tăie o bucată de carne moale din coapsa piciorului. ISPIRESCU, L. 90. Bine alege și bine culege . . . – din carne moale – și din oase vărtoase. POP., ap. GCR II, 340, ALR II 4 069/2, 76,105, 848, 872. Cine poate oase roade; cine nu nici carne moale. CREANGĂ, P. 248. Ou moale = a) ou fiert sau copt astfel ca să nu fie complet coagulat. Cîte oauo moi coapte au putut mînca uriiașul Goliat pre nemîncate ? BĂRAC, T. 26/22; b) ou ouat fără găoace sau cu găoacea incomplet calcificată. Cf. ALR II 5 712. Lipire moale = operație de îmbinare, cu ajutorul unui metal străin în stare de fuziune, a două piese metalice care nu se încălzesc în prealabil. Lipirea moale se execută cu o compoziție de cositor și plumb. IOANOVICI, TEHN. 181. ◊ E x p r. A-i fi (cuiva) moale sau (substantivat) a trăi (sau a se așeza) pe moale (și la cald sau și la căldură) =a duce o viață liniștită, fără griji; a se simți bine. Văzînd că . . . nu mai are putere nici cît un țintar, îl bușiiu o dată cît putui de niște pietri, și temîndu-mă că îi va fi moale, mai luai ș-un pui de piatră. GORJAN, H. II, 63/10. Da să știi d-ta, că babei mele n-are să-i fie moale, cînd m-oi întoarce acasă. CREANGĂ, P. 126, cf. id. A. 156. Eu trăiesc bine, pe moale și la cald. DELAVRANCEA, ap. TDRG. Mireasa gătită de nuntă se pune să șadă pe o perină, crezîndu-se că apoi în viața ei conjugală va duce-o bine, îi va fi moale. GOROVEI, CR. 240. Să fie până-n ziuă la lucrurile ei, că de nu, n-are să-i fie moale. MERA, L. B. 190, cf. ZANNE, P. III, 230. ♦ (Substantivat) Parte moale (I 1) a unui lucru. Ș-afunda capul din ce în ce în moalele pernei. DELAVRANCEA, S. 108. Mi-am luat de-o grijă, zise m-me Sandopol. . ., scufundîndu-se în moalele unui fotoliu de piele fină. MIRONESCU, S. A. 105. Moalele capului = fontanelă; p. e x t. creștetul capului. Beliră o curea [de piele] din moalele capului pînă gios la unghe la picior. DOSOFTEI, V. S. octombrie 73^v/18. O muchie dă topor să ne hi dat în moalili capului și ne prăpădea și pă noi poate. JIPESCU, O. 138. înc-o lovitură strașnică în moalele capului l-a prăvălit pe pîntece. SANDU-ALDEA, U. P. 28. Gîndul îl duru atît de rău parcă l-ar fi izbit cu parul în moalele capului. REBREANU, I. 280. Cînd Zbranca dădu să iasă din închisoare, badea Isac îl șterse în moalele capului. SADOVEANU, O. VII, 360, cf. MIRONESCU, S. A. 104. A primit din senin o măciucă în moalele capului și caută amețit un sprijin. I. BOTEZ, B. I, 113. Învățătorul înalt, osos. . ., ciocănea copiii în moalele capului. CAMILAR, N. I, 19. Miai s-a învîrtit și l-a lovit pe Lisandru drept în moalele capului. PREDA, Î. 122. Începu a-l netezi cu mîna pe cap. Netezindu-l așa, dădu de moalele capului. ȘEZ. V, 131. Cum îi căuta așa în cap, îi vîră cele două ace în moalele capului și pe loc a murit biata fată. I. CR. III, 202; b) (regional) tîmplă. PAMFILE, B. 81, cf. ALR I/I h 14. (Regional) Moalele urechii = „groapa de după urechi”. ALR I 51/87, cf. 51/98, 337. (Regional) Moalele frunții (sau obrazului) = tîmplă. ALR I/I h 14. (Neobișnuit) Moalele spetelor = șezut. Am făcut. . . un buboi la moalele spetelor. ap. TDRG. ♦ (Substantivat, m. sg. art.; regional) Penis. PASCU, C. 180. ♦ (Despre gură, buze) Cărnos; fraged. Era leită Safta. . . Tot așa voinică, obrajii la fel de mari, ochii căprui trași spre tîmple și neastîmpărați. . . Gura cu buze groase și moi. CAMIL PETRESCU, O. III, 12. Of ! două buze dulci și moi, Săruta-m-aș eu cu voi. BIBICESCU, P. P. 33. ♦ Moleșit, flasc; puhav. Mici și moi, coapsele arată slâbăciune, cilibiu și fricos om (a. 1785). GCR II, 145/20. Se apropie de canapeaua ei o femeie încă tînără . . . puțin cam subțire în talie și cu un gît lung și moale, care-i dădea un aer bătrînicios. CAMIL PETRESCU, O. III, 70. I-am văzut pe toți, deslușit. . . Pe miliardarii cu burțile moi. DEȘLIU, G. 44. ♦ Puțin consistent; subțire, apos. Fă mămăligă mare, măi Ioane; fie crudă, fie moale, numai mare. ZANNE, P. III, 607. La baliga moale, puțină apă trebuie, se zice despre cei lipsiți de rezistență, pe care cea mai mică dificultate îi doboară. Cf. id. ib. I, 322. ♦ Care poate fi ușor străpuns, tăiat, despicat. La mintea spre înțeleagere gătată mai tare pătrunde cuvîntul adevărului, decît prin moale grosimea trupului ascuțita simceaua fierului. CANTEMIR, IST. 63. ◊ Sămînță moale = (cu înțeles neprecizat, probabil) sămînță cu înveliș subțire, puțin rezistent. Cînd iaste creașterea lunei, sămînța vîrtoasă să samine. . . iară cînd scade luna, sămî[n]ța cea moale cum iaste inul, cînepă (a. 1733). GCR II, 26/32. ♦ (Despre pîine, cozonac etc.) Proaspăt; fraged. Să pun la ciochine niște plăcinte moi anume pregătite, care ne fac nouă trebuință pe cale. SADOVEANU, F. J. 520. Pită proaspătă sau pită moale. ALR II 4 013/235. Mulțimea de boale, la dohtor pîine moale. ZANNE, P. V, 272, cf. III, 532, IV, 48. ♦ (Despre icre) Proaspăt, neconservat. Oarecare meșteraș A trimis un băiețaș. . . Ca să ia de la băcan Icre roșii de un ban. li mai dete și alți doi Să ia icre negre moi. PANN, P. V. III, 64¹/8. In comerț i[crele] se găsesc sub două forme: . . . moi sau proaspete și tescuite. ENC. AGR. III, 135. ♦ (Despre fructe) Zemos; mălăieț (1). Pepenii galbeni. . . se numesc. . . mâlăieți cînd sînt moi. PAMFILE, A. R. 175. Mută-ți casa lîngă noi, C-am un păr cu pere moi, Și le-om mînca amîndoi. JARNIK-BÎRSEANU, D. 48. ♦ Flexibil, elastic. Un registru cu scoarțele moi. PREDA, M. 155. Dacă un mort va fi moale, este semn că va muri vreo rudă a sa după el. ȘEZ. III, 122. 2. (Despre pămînt) Umed, reavăn, jilav. Sămînța vîrtoasă să samine la pămînt uscat,. . . sămî[n]ța . . . cum iaste inul, cînepă iproci să o samine în pămînt moale (a. 1733). GCR II, 26/33, cf. ALR II 5 060/64, 310, 705, 723, 762, 791. ◊ (Substantivat) Prășitul se face pe moale. PAMFILE, A. R. 74. Trag, iar, în mocirlă, după noi. Nădăjduim că acolo cel puțin, obuzele lovind în moale, nu vor mai exploada toate. CAMIL PETRESCU, U. N. 363. ♦ (Mai ales prin Munt.) Care a fost arat de două sau de trei ori după ce s-a făcut desțelenirea. Cf. H II 244, VII 210, 245, 337. 3. (Despre metale și aliaje) Cu duritate mică; care poate fi ușor îndoit, zgîriat etc. Cînd oțelul este prea moale, coasa se îndoaie; cînd este prea iute, coasa se rupe. PAMFILE, A. R. 125. Prin procesele de înnobilare sau curățire se obține din fontă fier moale cu 0,05-0,5 %C. MACAROVICI, CH. 412. Materialul din care se confecționează aceste organe este oțelul moale laminat. IOANOVICI, TEHN. 154. În limbajul curent spunem că oțelul este casant, iar plumbul este moale. CIȘMAN, FIZ. i, 240, cf. I. CR. III, 226. ◊ (Regional, substantivat, în sintagma) Moalele securii = muchia securii. Pe moalele (muchia) securei se pisează usturoiu. ȘEZ. XII, 194. 4. (Despre ființe, despre corpul sau părți ale corpului lor) Fără rezistență, fără putere; debil, slab, plăpînd; gingaș, delicat. Nu-i putință să să poată povesti truda și ruga ei și nevoința cu carea au adevăsît ș-au topit acel trup moale și gingaș. DOSOFTEI, V. S. septembrie 27^r/25, cf. CHEST. VI 22/26. Moale în trup. ALRM II/I h 142/260. ◊ Moale în gură sau cu gura moale = (despre cai) cu gura sensibilă, care suportă greu zăbala; p. e x t. care poate fi condus ușor cu ajutorul hățurilor. Cf. ZANNE, P. I, 461. Moale de gură = (despre oameni) cu dinți nerezistenți, slab de gură. Cf LM. ◊ E x p r. A avea picioare moi = a umbla, a se mișca încet. Cf. COSTINESCU. ♦ Sleit de puteri, istovit, vlăguit. Maria rămase moale, gînditoare, fără să zică o vorbă. DUNĂREANU, CH. 194. Nevastă-mea. . . a căzut moale într-un fotoliu. CAMIL PETRESCU, U. N. 132. Cîteva vecine o urcară pe femeia care era moale, topită de durere și nu-și dădea seama de nimic. id. O. II, 492. Atunci [fata]. . . a căzut moale. . . peste masa de lucru. PAS, Z. I, 310. Călcîndu-și pe inimă, Cristescu i-a întins peste birou o mînă moale, gata parcă să se desfacă din toate încheieturile. GALAN, B. I, 8. * (Adverbial) Și arcul să-și tragă moale. DOSOFTEI, PS. 189/11. ♦ (Regional) Paralizat. ALR II/I h 123/727, cf. MAT. DIALECT, I, 231. 5. (Despre oameni) Lipsit de energie, de voință; apatic, indolent; bleg, leneș; cu fire slabă, nebotărîtă, influențabilă. Mihai Vodă nu este, cum s-arăta, blînd, șigaci cu toțîi și moale, ce într-alt chip, că are multe hiri, nu numai o hire. NECULCE, L. 185. Învățătorul. . . , mai moale ca toți, se și îmblânzise puțin. REBREANU, I. 246. Mi s-a părut un băiat de treabă, deși cam moale. CĂLINESCU, E. O. I, 61. Deocamdată Soleiman Pașa va fi dezavuat de Poartă fiindcă a fost prea moale, asta fiind prima etapă, apoi va fi înlocuit cu Fuad Effendi, cunoscut ca mai energic. CAMIL PETRESCU, O. III, 108. Fusese un bărbat înalt, voinic, Radu Ochian, moale, trîndav. STANCU, D. 5, cf. PAS, Z. I, 145. Te cunosc, lele, pe poale, Că ești o femeie moale; Că de-ai fi femeie iute, Poalele ți-ar fi lăute. BUD. P. P. 62. Dacă ți-i bărbatul moale, Du-l în tîrg și-l dă pe oale. ZANNE, P. IV, 253, cf. ii,4 Moale de gură sau moale la vorbă = care vorbește puțin, care nu e bun de gură. Nu e bun Argeșiu, fiind bătrîn și cu patimă de boală și moale la vorbă și. . . prefăcut. ZILOT, CRON. 73. Unde s-a văzut advocat moale de gură ? F (1883), 15. ◊ E x p r. A (o) (sau a se) lăsa (mai) moale = a ceda, a face concesii. Nu te lăsa, rumâne, moale. JIPESCU, O. 37, cf. SCRIBAN, D. Lăsați gluma, măi. . . Vorba e, acum ce facem ? Mergem așa cum am mers, oblu, ori o lăsăm mai moale. CAMIL PETRESCU, O. III, 490. Te lași moale, Te bagă-n foaie. ZANNE, P. V, 295. Cine să lasă moale, cel mai tare ăl dăspoaie. id. ib. VIII, 290. ♦ (adverbial) Lipsit de convingere, de curaj; în silă. De ce să n-ascult ? se apără moale colonelul. C. PETRESCU, Î. I, 11. Asta n-aș crede-o, se împotrivi moale Mînecuță. SADOVEANU, P. M. 136. Oamenii s-au privit, te-au privit, și unul ți-a spus moale, nedumerit: – Apoi pe nici unul nu ne cheamă Dumitru. PAS, Z. I, 140. ♦ Blînd, îngăduitor. Nu-i moale ea-n treburi de-acestea ! COȘBUC, AE. 27. Moale ești, Antoane, cînd e vorba de fiu-tu! DEMETRIUS, C. 40. ♦ (Rar, despre activitatea sau despre viața oamenilor) Ușuratic. Carol al Vll-lea. . . înconjurat de curteni desfrînați. . . petrecea, chiar dinaintea ochilor soției sale, o viață moale și nepăsătoare în brațele unei țiitori. ODOBESCU, S. I, 4. 6. F i g. (Învechit, neobișnuit) Slab, șubred; îndoielnic; prost. Tomșa văzînd moale lucrul de dobăndit cetatea cu ai sei, s-au sfătuit cu boierii de au trimis sol la Jicmond craiul unguresc. N. COSTIN, LET. I A, 70/28. Venit-au ponoslu lui Pâtru Vodă de la împărăție, pentru moi lucrurile lui. id. ib. 97/29. II 1. Cu suprafața netedă, fără asperități; neted. Morunul are sgîrciuri în loc de oase și pielea aspră, pe cînd a somnului e moale. C. ANTONESCU, P. 89. Pre lîngă tine, multe cer: Ceru-m boi cu coarne moi; Ceru-m junci cu coarne lungi. POP., ap. GCR II, 330. Moale ca geamu. ARL II/I MN 31, 2 182/848. ♦ Catifelat, mătăsos; plăcut la atingere. Aceia ce poartă veșminte moi, în casele împărătești sînt. CORESI, EV. 522, cf. N. TEST. (1648), 14^r/26, GCR I, 276/9. Părea un tînăr voievod Cu păr de aur moale. EMINESCU, O. I, 170, cf. 82. Niște mușchi pletos, de o podină de gros, moale ca mătasa și verde ca buratecul. CREANGĂ, P. 213. Mîinile cele albe ca o coală de hîrtie, cu pelea moale ca puful. ISPIRESCU, l. 234, cf. 58. Părul ei, mătasă moale, Ca și inul cînd înfloare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 35, cf. 60. ◊ F i g. E așa de dulce să chemi somnul în murmurul apelor, în răcoarea verde a luncilor, sub mîngîierile moi ale vînturilor ! HOGAȘ, DR. I, 195. ♦ (Regional, despre făină, mălai) Măcinat mărunt. ALR I 1 372. Făină mai aspră, nu moale rău, că nu se coace nici turla. ib. 1372/800. 2. Necolțuros, rotunjit, unduios; p. e x t. armonios; delicat. Oricît de genial tăiate ar fi formele unei statui, ea niciodată nu ne va putea reda acele linii moi, pătimașe, calde, cari caracterizează un trup frumos, viu. GHEREA, ST. CR. II, 50. Ileana Cosînzeana, cu ochi limpezi, cu trăsături moi și blonde, cu cosița de aur sclipitoare. PETICĂ, O. 277. ◊ (Prin lărgirea sensului, despre ochi, privire) Ochii lui cei moi. . . se pierdură iar în . . . visătorie. EMINESCU, N. 35, cf. id. O. IV, 85. El se uită . . . la expresia caldă a ochilor ei moi, lungi, cu gene mari și clipiri dese. VLAHUȚĂ, O. A. III, 90. Doar ca prin vis vedea privirile moi ale femeii, buzele ei roșii și umede. REBREANU, I. 158. 3. (Despre culori, lumină sau izvoare de lumină, sunete) Lipsit de stridență, cu intensitate scăzută ; domol, potolit; blînd. Cf. BUDAI-DELEANU, LEX. Luna plină de o lumină moale. ALECSANDRI, POEZII, 275. Printre grații luna moale, Sfiicioasă și smerită și-au vărsat razele sale. EMINESCU, O. I, 76. O jună fală. . . acompaniind sunetele ușoare a unor note . . . cu glasul ei dulce și moale. id. N. 47. Umbre moi întinde ceața, Pe cînd raze scad in zare. CERNA, P. 57. Minți ! strigă Ițic întărîtat de glasul moale al căprarului. REBREANU, NUV. 291. Eu nu înțeleg nimic, vorbi cu glas moale domnul țudic. PETRESCU, R. DR. 159. Un vindireu . . . slobozi cîteva fluierături moi. SADOVEANU, O. IX, 132. A răspuns cu mișcări cumpănite și cu vorbe moi la manifestațiile zgomotoase ale lui Temistocle. id. ib. XI, 572. Vocea ei mică, moale, de cristal lichid, îl fermecă. CAMIL PETRESCU, O. III, 83. Vorbește cu glas moale judecătorul, cu glas dulce, stancu, d. 257, cf. preda, m. 171.4 (Adverbial) Oameni timizi și modești care surîd ușor și vorbesc moale, teodoreanu, m. ii, 169. Albinele bîzîiau moale în prisaca de-aproape. sadoveanu, o. v, 618. Ce învățătură pot să-ți dau eu ție, măi băiete? grăia moale pădurarul. id. ib. XII, 470. Mitropolitul întrebă moale: Asta-i tot ? CAMIL PETRESCU, O. III, 40. Un zurgălău. . . Se auzea de undeva, din vale, Și vîntu-l îneca în răbufniri. Parcă plîngea încet metalul, moale, În palmele-nghețate și subțiri. LABIȘ, p. 15. 4. (Fon.; în opoziție cu d u r, în sintagmele) Consoană moale = consoană palatalizată, v. p a l a t a l i z a t. Limba română cunoaște, la finală, consoane moi, notate în ortografia obișnuită printr-un i care întovărășește consoana. ROSETTI, S. L. 59. În multe limbi sînt cunoscute serii duble de consoane, dure și moi. GRAUR, I. L. 61. Poziție moale = poziția unui sunet urmat, în cadrul unui cuvînt, de o silabă care conține o vocală palatală. O deosebită importanță are în dialectul dacoromân poziția „dură” sau „moale”, deci caracterul nepalatal sau palatal al vocalei din silaba următoare. PUȘCARIU, R. I, 76. 5. (Despre vreme, atmosferă, anotimpuri reci etc.) Călduț (și umed); p. e x t. plăcut, blînd. Iarna, care în alte locuri a fost moale, în Rusia a stătut foarte aspră și iute. CR (1834), 354²/16. Stelele. . . tremură voluptos în aerul moale și clar al serei. EMINESCU, N. 50. [Cînd cocoșul] va cînta seara, înspre amurg. . . de va fi frig, se va muia vremea, iar de va fi moale, se va lăsa frig aspru. PAMFILE, VĂZD. 3. Se crede că dacă în ziua anului nou. . . va fi afară moale și pîclă, apoi. . . vor urma boale. GOROVEI, CR. 293. Duminică, pe-o vreme destul de moale, fără să fie însă dezgheț, m-am înfățișat la curtea de la Comana. SADOVEANU, O. IX, 440. O verificare și mai simplă o facem iarna, pe vreme moale, cînd se apropie dezghețul. CIȘMAN, FIZ. I, 399. Toamna, cîndu-i vremea moale, să mîrlescu oile ǵine. GR. S. V, 332. Dacă e iarna moale . . . umblă [oile] și la pășune. CHEST. V 14/87. ♦ (Regional, despre apă) Care are o temperatură potrivită; călduț (Dobra-Deva). ALR II 4146/105. 6. (Despre ființe, despre însușiri și manifestări ale lor) Domol; blînd; umil, smerit. Grăiesc din gură cuvinte moale, De-ț par ca untul de unsuroase. DOSOFTEI, PS. 182/14. Și grăi-va ție cu rugă, rugăciune moale? Și pune-va cu tine făgăduință? BIBLIA (1688), 381¹/18. Venia cu mare trufă. . . iar când s-au întors înapoi, mai moale au fost. N. COSTIN, LET. II, 49/6. Dojănii pe amurezați cu cuvinte potrivite, adică nici atîta strașnice, căci destul le erea ocara. . . dar nici atîta de moi, căci fapta le erea prea mare. GORJAN, H. IV, 79/22. ◊ E x p r. A fi moale la inimă = a fi bun, milos, îngăduitor. Maica era tare moale la inimă, duioasă. SBIERA, F. S. 97, cf. id. P. 145. 7. (Despre mișcări) Ușor, abia simțit; încet, lent; lipsit de vlagă; slab. Deodat-aud foșnirea unei rochii, Un moale pas abia atins de scînduri. EMINESCU, O. I, 119. Tudor își duse în buiestru calul o vreme, apoi îl lăsă în pas moale, SADOVEANU, O. VII, 163. Bălcescu făcu un semn moale cu mîna, a dezgust. CAMIL PETRESCU, O. III, 153. ◊ (În context figurat) Cu moale zbor de catifea, își lasă umbra dulce peste ochii mei. CAZIMIR, P. 47. ◊ (Adverbial) Calcă mai încet și moale. Tot în vîrful deagetelor. BĂRAC, A. 24/2. Da tu de ce mergi așa de moale ? întrebă el... Așa-i că te doare ? Te-a trîntit și te-a pălit răul cela. SADOVEANU, O. VIII, 124. Munteanca . . . înaintă sprintenă . . . pășind moale pe covor cu opincile. id. ib. X, 547. Scăpă clanța din mînă și ușa se izbi moale de un dulap cu vase. V. ROM. septembrie 1 960, 60. ♦ Care se mișcă încet, lin, domol; (despre ființe sau despre părți ale corpului lor) lipsit de vioiciune, de sprinteneală. Era plin de distracții, moale în mișcări, glasul întunecat și slab. RUSSO, S. 28. Boul moale se împerechează cu cel iute. DAMÉ, T. 29, cf. TDRG. Dintr-un cal moale, slab și pîntecos. . . ovăzul și îngrijirile lui Vasile au făcut un căluț întinerit, rotund ca un pepene, cu capu-ncordat, cu gusturi de zburdăciune. SADOVEANU, O. VII, 300. Tudor mormăi și le făcu semn cu mîna moale să cînte. CAMIL PETRESCU, O. II, 81. Cură mai binișor, e apa moale. ALR SN III h 828/886. ♦ (Despre fenomene naturale) Puțin intens, lin, domol, potolit. Măceșul s-a desfoiat ca o ninsoare moale. ARGHEZI, C. J. 99. Ploaie moale. ALR I 1 978/846. Foc moale. ALR II/I h 282/520. III. (Despre lichide, în sintagmele) Vin moale = a) vin plăcut la gust. Vădzăndu . . . [vinul] limpede și frumos la față, și moale și dulce la gustare, de-are fi și înțelept neștine, tot să amăgiaște, părăndu-i că nu să va îmbăta. PRAV. 263; b) vin care conține alcool în cantitate mică, vin slab, fără tărie. După tărie poate fi vin tare sau moale. H II 58, cf. XI 326. Apă moale = a) apă care conține săruri în cantitate mică. Prin Bucovina se culege droghița și se fierbe în apă de pîrău neîncepută, care este mai moale decît apa de fîntînă. PAMFILE-LUPESCU, CROM. 20, cf. MACAROVICI, CH. 359; b) (Transilv. și prin Ban.) apă sălcie. Cf. ALR I 798/30, 61, 65, 90, 98, 109, 125, 131, 140, 150, ALR II 4148/102, 141, 334, 349. – Pl.: moi și (învechit, rar, f.) moale. – Lat. mollis, -e.

CĂPRUIU, Mold. CĂPRIU adj. Negru bătînd în galben (vorb. de ochi): era ’naltă, uscățivă ... cu ochii căprui DLVR.; Ochișorii săi căprii Trezea lumea ’n veselii ALECS. [capră].

mierliu, mierlie, mierlii, adj. (reg.) 1. nici tulbure și nici limpede. 2. (ochi) albaștri, căprui.

BUHĂIT, -Ă, buhăiți, -te, adj. (Despre oameni, despre față sau ochi; uneori urmat de determinări introduse prin prep. «de») Umflat (de somn, de beție, de boală etc.); buhav. Ochii mari, căprui, încercănați cu pungi vinete, buhăiți de somn ori de nesomn. GALAN, Z. R. 127. Era încă buhăit și mahmur. REBREANU, R. I 97. ◊ (Substantivat) Un buhăit cu nasul vînăt de beție. SADOVEANU, P. M. 107.

DRĂCOS, -OASĂ, drăcoși, -oase, adj. Care se ține de drăcii; neastîmpărat, poznaș, ștrengar; plin de viață, de vioiciune, de neastîmpăr. Ochii verzi-căprui îi jucau drăcoși, iar buzele, cu înconjur limpede ca de floare, zîmbeau din te miri ce. CAMIL PETRESCU, O. I 85. Tînărul Mișu Z., foarte vioi și drăcos, limbut și caraghios, nu întîrzie să inspire Porției una din acele pasiuni care decid viața unei femei. CARAGIALE, O. II 89. Unele... fiind mai drăcoase, cum au dat cu ochii de mine, le-a și bufnit rîsul. CREANGĂ, A. 33.

TAINĂ, taine, s. f. 1. Ceea ce e neînțeles, nedescoperit, nepătruns de mintea omenească; mister. Asfințitul parcă-mi strecurase o taină mare în suflet. SADOVEANU, O. VI 9. Se gîndea numai că va pleca și nu va mai vedea ochii ei căprui și șăgalnici, în care i se părea că s-au adunat toate tainele lumii. REBREANU, R. I 129. Faust al lui Goethe... e convins că mintea omenească e datoare să pătrundă în toate tainele naturii. IONESCU-RION, C. 71. ◊ (Poetic) Umbrele înserării umplură poiana de taină. SADOVEANU, O. I 300. Numai taine pe tot locul, Noaptea-neacă toată valea. CERNA, P. 58. ♦ (Popular) Minune, miracol; poveste minunată. Și noi tare ne-am mirat Și prin lume c-am plecat, Taina s-o istorisim, Minunea s-o povestim. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 513. 2. Ceea ce trebuie ținut ascuns, ce nu trebuie spus nimănui; secret. Taina o ascunse în fundul sufletului ca pe un lucru scump. SADOVEANU, O. VII 59. Babă dragă, spune-mi taina și mă jur că niciodată n-am s-o spun cuiva... EFTIMIU, Î. 89. Pentru ce-mi ascunzi de-a pururi taina gîndurilor tale? COȘBUC, P. I 120. ◊ Loc. adj. De taină = intim; particular. Vă invit să facem o șezătoare de taină în amintirea celui mai autentic scriitor artist al literaturii noastre. SADOVEANU, E. 85. Binefăcătorul nostru va stăpîni de acum a patra parte din averea mea și va fi sfetnicul meu cel de taină. POPESCU, B. I 41. (Bis.) Cina cea de taină, masă pe care a luat-o Hristos cu apostolii săi (și despre care se vorbește în Scriptură). (Ist.) Logofăt de taină v. logofăt (1). ◊ Loc. adv. În (sau, rar, cu) taină = pe ascuns, în secret; discret. Să-ți dau o bucățică de rădăcină descîntată, a adăugit ea cu taină, să-ți iasă toate după dorință. SADOVEANU, E. 45. [Măgheranii] tăcuți și triști se trec în taină cu fruntea în pămînt plecată. ANGHEL, Î. G. 13. Sfetnicii rîdeau în taină de tot ce Craiul vorbea. COȘBUC, P. II 126. Iubind în taină am păstrat tăcere, Gîndind că astfel o să-ți placă ție. EMINESCU, O. I 200. ♦ Procedeu de lucru subtil și cunoscut numai de puțini inițiați, care asigură reușita unei lucrări, mai ales a unei opere de artă. Mai întîi frecînd culori, apoi urcînd pe schelă alături de meșter, [pictorul] Tătărescu s-a inițiat în tainele meseriei. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 339, 3/1. Bacii nu știau numai istorisiri, ci cunoșteau taina laptelui acru ș-a brînzei de burduf. SADOVEANU, B. 10. 3. Loc ascuns, tăinuit; ascunzătoare, ascunziș, tainiță. Prosperează o mulțime de subspecii [de tufănele] crescute cu răbdare în taina serelor. GALACTION, O. I 325. Scotea din tainele adînci ale buzunarelor sale o jumătate de sorcovăț și îi dădea drumul în scripca lui Buruiană. HOGAȘ, DR. II 109. ◊ (Poetic) Munți peste munți cresc, se depărtează tot mai șterși, se cufundă în taina zării, acolo unde și soarele lunecă, tras ca de nevăzute puteri. SADOVEANU, O. VII 216. 4. (Bis.; mai ales în expr.) Sfintele taine = cele 7 ritualuri din biserica creștină (v. botez, căsătorie, hirotonie etc.) prin care credincioșii consideră că obțin un har special; (prin restricție) al treilea din aceste ritualuri; cuminecătură. Cel care dorea sfintele taine era un moșneag înaintat în zile, bătrîn cu cinstite bătrînețe și bisericos. GALACTION, O. I 184. Dascăle prea învățate Cel ce-nveți la școală carte, spune-mi mie: ce sînt șapte? – Șapte taine dumnezeiești. TEODORESCU, P. P. 254. 5. (Rar, în expr.) A sta de taină = a sta de vorbă, a sta la taifas.

TOT¹ adv. I. (Exprimă continuitatea, persistența) 1. Încă, și acuma; (în fraze negative) nici acuma. Tot n-a murit mătușă-mea. STANCU, D. 325. Biserica episcopiei nu se deosebește prin altă, decît prin o clopotniță de mulți ani începută și tot nesfîrșită. NEGRUZZI, S. I 194. ◊ (Întărit prin «mai») Vai! tot mai gîndești la anii cînd visam în academii, Ascultînd pe vechii dascăli cîrpocind la haina vremii. EMINESCU, O. I 140. ♦ Și mai departe, ca și altădată, în continuare. Cît despre mine, eu rămîi tot bine încredințat că cele mai dulci mulțumiri ale vînătoarii sînt... acele care izbucnesc cu veselie printre niște buni tovarăși. ODOBESCU, S. III 19. De boală bolesc și scap, Dar urîtu-i tot pe cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 180. 2. Mereu, tot timpul, toată vremea, pururea. Dacă voi muri, tot la biserică am să șed. CREANGĂ, A. 17. Ce folos de tine, dragă, Că ești albă și spălată, Și trăiești tot supărată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 375. ◊ (În legătură cu adv. «mereu») Se scutură salcîmii de toamnă și de vînt, Se bat încet din ramuri, îngînă glasul tău... Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu. EMINESCU, O. I 129. ♦ (Pe lîngă un verb la conjunctiv, arată că acțiunea exprimată de verb se prelungește) Binele meu din fetie Nu-i diac să-l poată scrie, Chiar de-ar fi ceriul hîrtie Și luna un călămăr, Sfîntul soare-un diecel, Să tot scrie mărunțel. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 176. ◊ (În legătură cu adv. «mereu») Mamă, sînt silită eu Să-i tot văd în vis mereu Ochii de jăratic? COȘBUC, P. I 184. ◊ Expr. Să tot aibă... = ar putea să aibă (cel mult)... Una [dintre fete] e scurtă, să tot aibă douăzeci de ani, cu ochi mari, căprui. CAMIL PETRESCU, U. N. 303. Să tot fie... = ar putea să fie (cel mult)... Să tot fie un kilogram. ◊ (Exprimînd o dorință, o urare; uneori întărit prin «mereu») Să tot trăiești, să nu mai mori. CREANGĂ, P. 129. Nici să beai nici să închini, Ci mereu să tot suspini. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 264. ♦ Totdeauna, în orice împrejurare. Dar capra tot capră: se smuncea în toate părțile. CREANGĂ, P. 42. Femeia tot femeie, zise Lăpușneanul zîmbind. NEGRUZZI, S. I 157. ♦ Fără a se opri, într-una, necontenit, neîncetat; mereu. Patruzeci de zile-ntregi Au tot nuntit. COȘBUC, P. I 58. Și apoi Ivan începe iar a cînta și se tot duce înainte. CREANGĂ, O. A. 205. Și, gonind biruitoare, tot veneau a țării steaguri. EMINESCU, O. I 148. Și tot suindu-se pînă-n mahalaua Sărăriei, stătu la portița unei căsuțe. NEGRUZZI, S. I 16. ◊ (Întărește adverbele «mereu», «într-una») Stă neadormit zi și noapte tot într-una, fără să se clintească din loc. CREANGĂ, P. 311. Tu din tînăr precum ești, Tot mereu întinerești. EMINESCU, O. I 122. Trage, mîndră, la dor greu, Că eu am tras tot mereu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 161. ◊ Expr. Tot șirag (sau tot rînduri-rînduri) = fără întrerupere, la nesfîrșit. Lasă, bade, las’ să fie Chiar o sută, chiar o mie... Las’ să fie tot șîrag, Dacă nu-i care mi-i drag. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 109. ♦ Invariabil, statornic, permanent. Tot alături călăresc, Nu au grija nimănuia, Și de dragi unul altuia Ei din ochi se prăpădesc. EMINESCU, O. I 104. 3. (Cu sens iterativ) De repetate ori, de multe ori, adesea. Tot își scoate ciubucul din gură și răcnește la cei mai mici. SADOVEANU, B. 74. Tot da cu nuiaua în apă. ISPIRESCU, L. 34. Mă! tot am auzit din bătrîni că dracii nu-s proști. CREANGĂ, P. 52. De unde tot iei și nu pui, curînd se isprăvește. 4. (Urmat de un comparativ sau de un verb, exprimă o gradație de intensitate) Din ce în ce, mereu. Roțile pocneau tot mai des. REBREANU, R. I 13. O vede învăluită într-un hobot alb, rîdicîndu-se în văzduh, apoi înălțîndu-se tot mai sus. CREANGĂ, P. 192. Umbra morții se întinde tot mai mare și mai mare. EMINESCU, O. I 148. De s-ar face dealul șes, Ar veni badea mai des. Dar dealul se tot mărește, Și badea mă părăsește. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 164. ◊ (În legătură cu locuțiunea «din ce în ce», pe care o întărește) Din ce în ce cîntarea în valuri ea tot crește. EMINESCU, O. I 435. II. (Stabilește identitatea, similitudinea) 1. De asemenea, la fel. Pe acel prunc de un an îl chema tot Mitrea. SADOVEANU, M. C. 123. Și-și arătă cartea de meșter de hoție, precum și nevasta ce-și aduce tot prin furtișag. ISPIRESCU, L. 379. Ciubuc clopotarul, tot din Ardeal, știa puțină carte ca și mine. CREANGĂ, A. 19. ◊ (Urmat de un complement de loc, precizează că e vorba de același loc sau că locul a rămas neschimbat) Între întăriturile acestei cetăți... își avea reședința marele cneaz. Tot aci era adăpostită curtea și oastea sa. STANCU, U.R.S.S. 63. Dacă mîne dimineață s-a afla tot acolo, atunci poate să ți-o dau. CREANGĂ, P. 265. ◊ (Urmat de un complement de timp, exprimă un raport de simultaneitate, precizînd că e vorba de același timp) Tot atunci luă hotărîre nestrămutată a ținea feciorii și viitoarele nurori pe lîngă sine. CREANGĂ, P. 3. Tot în acea vreme și la împărăție strașnică zvoană s-a făcut. id. ib. 85. ♦ (Exprimă, într-o comparație, un raport de egalitate) Asemenea, la fel. Dacă însă păstorul ce tu ni l-ai alege Va fi tot ca păstorii de care-avem destui, Atunci... ALEXANDRESCU, M. 6. (În construcție cu «așa», «asemenea», «astfel», «atîta», «același») Întocmai, la fel, exact. N-a umblat vorba tot așa și cînd a vîndut fratele boierului Miron? REBREANU, R. I 134. Tiran lucră tiranul, Căci nu cunoaște lacrămi; iar cei care nu plîng Sînt tot același suflet cu fiarele din crîng! COȘBUC, P. II 183. Porni luceafărul. Creșteau în cer a lui aripe, Și căi de mii de ani treceau în tot atîtea clipe. EMINESCU, O. I 176. Trandafirul rău tînjește Dacă-l smulgi de unde crește: Tot așa tînjesc și eu Fără de sătuțul meu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 202. ◊ (În construcție cu «așa» sau «atît de», formează gradul de egalitate al comparativului) El însuși era, sau cel puțin se socotea, tot așa de dezarmat. REBREANU, R. I 19. ◊ Expr. Mi-e tot atîta = mi-e perfect egal. Meștere, nu știu dacă la asta s-au gîndit acei pescari... filozofi, dar eu văd că mi-i tot atîta. SADOVEANU, P. M. 170. ♦ (În propoziții comparative) În același chip, în același fel. Și mergînd tot cum s-a dus... ajunge la împărăție. CREANGĂ, P. 216. 2. (Urmat de substantive și de pronume, arată că ființa sau lucrul respectiv apare sau revine într-o situație similară) Iarăși, din nou (sau ca totdeauna). Iată-mă! Tot eu cea veche! Ochii? hai, ce mai pereche! COȘBUC, P. I 102. Șezi aici pînă despre ziuă, că am să vin tot eu să te iau. CREANGĂ, P. 97. ◊ (Întărind un substantiv sau un pronume) Ba uneori, ca să-și mai ție de urît, tot ea vorbea și tot ea răspundea. DELAVRANCEA, la TDRG. Dar tot voi sînteți de vină. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 131. ♦ (Urmat de un substantiv precedat de art. nehot.) Același. Migdalul, persicul, prunul, cireșul, pentru dînșii au tot un nume. NEGRUZZI, S. I 102. ◊ Expr. Tot un drac v. drac. ♦ (Urmat de numeralul «unu») Unul singur. Oile le-amesteca, Tot o turmă le făcea. ANT. LIT. POP. I 492. 3. (Indică omogeneitatea) Numai, în mod exclusiv. E mort de-un veac! Și bun creștin, Tot cinste ne-a făcut. COȘBUC, P. I 229. Rău e cînd ai de a face tot cu oameni cari se tem și de umbra lor. CREANGĂ, P. 233. Să-ngrădească ulița Tot cu in și cu pelin. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 61. ◊ Expr. Tot unul și unul v. unul. ♦ (Urmat de un adjectiv sau de un substantiv la pl.) Cu toții, fără excepție, unul și unul. Tot oaspeți rari, Tot crai și tot crăiese mari. COȘBUC, P. I 57. Și cîte oștiri străine, și o droaie de cătane călări, tot nemți de cei mari, îmbrăcați numai în fir, au trecut în vremea copilăriei mele cu săbiile scoase prin Humulești. CREANGĂ, A. 74. ♦ De tot, cu totul, în întregime, pe de-a-ntregul, complet. Mîndră ca o păuniță, cu grumazul subțirel, cu cosița tot cîrcel. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 393. 4. (Exprimînd periodicitatea, regularitatea) De fiecare dată, întotdeauna, regulat, mereu. Pe drum horea și doinea, iar buzduganul și-l arunca să spintece nourii, de cădea departe tot cale de-o zi. EMINESCU, N. 5. ♦ Cu regularitate, fără excepție. a) (Urmat de un num. ord.) Dau ca bir tot al zecelea din copiii supușilor mei. EMINESCU, N. 7. b) (Urmat de un num. card. precedat de prep. «la») După aceasta, tot la două-trei săptămîni, jupîneșica Malca venea în Neamț la socri. CREANGĂ, P. 136. c) (În construcțiile de tipul: tot un... și un (sau o)..., arătînd că avem a face cu o succesiune neîntreruptă de perechi). Vorba veche: tot un bou și-o belea. CREANGĂ, P. 37. III. 1. Și altfel, și așa, oricum, în orice caz. Să faci... două scînduri la pat, că tot ne lipsește cîteva scînduri. ISPIRESCU, L. 64. Eu vreu să-mi cerc norocul, chiar de o fi să mor... Tot mort sînt fără dînsa. ALECSANDRI, T. I 463. 2. Totuși, încă, și încă, cu toate acestea. O haraba întreagă aș fi în stare să mănînc și parcă tot nu m-aș sătura. CREANGĂ, P. 210. De-aici pînă-n satul meu Ard două lumini de seu; Ziua plouă, noaptea ninge, Și tot nu le poate stinge, Făr’ inima mea cînd plînge. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 194. ◊ (Cu funcțiune de corelativ al unei propoziții concesive sau prezumtiv-concesive) Gălăgia ce faceți voi, mort d-ar fi cineva și tot îl deșteptați. ISPIRESCU, L. 215. Dacă se întîmpla să nu nimerească paserile cu săgeata, ele tot nu scăpau de dînsul. CREANGĂ, P. 245. Deși Zoe nu cunoștea ademenirile cochetăriei, tot însă ținu în lanțul ei pe fluturatecul tînăr. NEGRUZZI, S. I 21. De-ar iubi bădița zece, De dorul meu tot nu-i trece. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 154. ◊ (Întărește, subliniază, accentuează o afirmație, o constatare, o concluzie, ca corelativ al lui «orice s-ar zice», «oricum ar fi», neexprimat) Vezi, tot găinile mai proaste. VLAHUȚĂ, la TDRG. Și apoi, de nu curge, macar picură și cine mișcă tot pișcă. CREANGĂ, P. 110.

CĂPRUI, -IE, căprui, adj. (Despre ochi) De culoare cafenie-gălbuie. – Din capră + suf. -ui.

HUSKY (< rus.) s. m. Rasă de câine, de origine siberiană, răspândită astăzi și în America. De talie mijlocie (până la 58 cm), robust și puternic, are ochi albaștri sau căprui, blana deasă, de culoare neagră, gri-argintie sau maro cu pete albe, iar coada încovoiată deasupra corpului. Folosit pentru tracțiunea săniilor, este și un excelent câine de pază.

CĂPRUI adj. castaniu, căpriu. (Ochi ~.)

CĂPRUI adj. castaniu, căpriu. (Ochi ~.)

CĂPRUI ~ie (~i) (despre culoarea ochilor) Care este cafeniu-deschis. /capră + suf. ~ui

MIERÍU¹, -ÍE adj. (Regional) De culoare albastră, care variază între albastru-deschis și albastru-închis pînă la violet; (regional) mierui², mieru. Ochii mierîi în giur împregiur ca cum ar fi cu siurmea văpsiți. CANTEMIR, IST. 369, cf. ANON. CAR., BUDAI-DELEANU, LEX., LB, BARCIANU, V., CIHAC, II, 595, CONV. LIT. XX, 1013. Îl tivesc cu primă (petea, panllică) mierie. MARIAN, NU. 251, cf. ALEXI, W., TDRG, PASCU, S. 224. După culoare, ochii pot fi negri, căprii sau căprui, albaștri, mierii (sau merii), verzi. CANDREA, F. 42. Și uneori, cînd e apa merie, mai ales acuma primăvara, se dă bine și prinz. BRĂTESCU-VOINEȘTI, ap. CADE. Fața cerului sau mierie (vînăt), fața nucului (brun) . . . se produc prin amestecarea altor culori vegetale. PĂCALĂ, M. R. 512. Și de-i deochiat de ochi căprii, și de-i deochiat de ochi negri, și de-i deochiat de ochi mierii – descîntecul din gura mea, leacul de la Dumnezeu ! REBREANU, I. 403, cf. DR. V, 406, PRIBEAGUL, P. R. 57. Nori galbeni în turmă răzleață Pe mieria pustă colindă. BENIUC, C. P. 31. Păseruică cam mnierie, Spune-i la badea să vie. MARIAN, O. II, 20. Mîndrulițo, ochi nerii, Albă ești și nu-mi trebui. MAT. FOLK. 1033. Mîndruluț, cu ochi mnerii, Aș hi vrut să nu te ști. ȚIPLEA, P. P. 71. De-o h'i deot'iat ot' oacheș, De-o h'i deot'iat of mnerîi,. . . Io nu le-am descîntat. CANDREA, Ț. O. 51. Cucuie, peanâ mierîie, Spune mîndrului să vie. BÎRLEA, C. P. 28. Socule. . . mai mult floare albă nu-i face, nici boabe merii nu-i coace. ȘEZ. XX, 83, cf. PODARIU, FL. 91. De ti-o diot'at boreasă cu ochi mnerîi. . . Nimnică să nu-s hiie. ALRT II 154, cf. ALR i 32, 1 233, 1483, 1 484, ALR II/I h 245, ALR II, 3 402, 3 403, 4 394, A I 36. ◊ Bubă mierie = un fel de furuncul care apare mai ales la încheieturile degetelor de la picioare și în podul palmei; (regional) bubă-albastră, bubă-vînătă. Bubă mierie, Bubă de 99 feluri, Bubă cu 9 guri, Nu te înălța. MARIAN, D. 307. ♦ Verde. Cf. DDRF, ALR I 29/280, 298, 348. - Accentuat și: miériu. - Pl.: mierii. - Și: mierîu, -îie (CANTEMIR, IST. 369, LB, CONV. LIT. XX, 1013, CANDREA, Ț. O. 51, ALR I 29, 31, 32, 1233, 1484), mieráu (LET. i 26/20, REV. CRIT. IV, 338, ALR I 29/305, 32/302, 305, 1233/227, 243), mierîi, -îie (ALR I 32/98, 129, 269, 285, 1 233/227, 243), miríu, -ie (TDRG, GOROVEI, C. 65), mirîu, -íie (TDRG, ALR I 32/354), mereu, -éie (COȘBUC, B. 130) adj. – Mier + suf. -iu.

căpruiu a. negru bătând în galben, vorbind de ochi. [Lit. ca ochii de capră].

MIERLÍU², -ÍE adj. (Olt.) 1. (Despre ape) Nici tulbure, nici limpede. I. CR. VII, 153. Nu s-a limpezit bine rîul; e cam mierliu. PAȘCA, GL. 2. (Despre ochi) De culoare albastră, de un albastru-cenușiu (CIHAC, II, 595) sau căprui (com. din fostul județ MEHEDINȚI). - Pl.: mierlii. – Mier + suf. -(u)liu.

căprui, ~ie a [At: CONACHI, P. 69 / V: crăpui, ~e / Pl: ~, ~ii / E: capră + -ui] (D. ochi) De culoare cafenie-gălbuie Si: căpriu.