BUHĂIT, -Ă, buhăiți, -te, adj. (Despre oameni, despre față sau ochi; uneori urmat de determinări introduse prin prep. «de») Umflat (de somn, de beție, de boală etc.); buhav. Ochii mari, căprui, încercănați cu pungi vinete, buhăiți de somn ori de nesomn. GALAN, Z. R. 127. Era încă buhăit și mahmur. REBREANU, R. I 97. ◊ (Substantivat) Un buhăit cu nasul vînăt de beție. SADOVEANU, P. M. 107.