1274 de definiții conțin toate cuvintele căutate (cel mult 200 afișate)

ACROSPÓR, acrospori, s. m. Spor dezvoltat la extremitatea unei celule de reproducere, caracteristic ciupercilor. – Din fr. acrospore.

ACTINOMICÉTĂ ~e f. 1) la pl. Grup de microorganisme având caracter intermediar între ciupercile inferioare și bacterii. 2) Microorganism din acest grup. /<fr. actinomycetes

ACTINOMICÉTE s. n. pl. Grup de microorganisme foarte răspândite în natură, înrudite cu ciupercile inferioare, dintre care unele sunt purtătoare de boli pentru om și animale, iar altele produc antibiotice. – Din fr. actinomycètes.

ACTINOMICÓZĂ s. f. 1. Boală infecțioasă (la oameni și la animale) provocată de anumite ciuperci și bacterii, care se manifestă prin apariția unor abcese cronice. 2. (În sintagma) Actinomicoza cartofului = boală a cartofului provocată de bacteria Actynomices scabies; râia cartofului. – Din fr. actinomycose.

AGARICACÉE s. f. (La pl.) Familie de ciuperci cu picior și pălărie prevăzută la partea inferioară cu numeroase lamele; (și la sg.) ciupercă din această familie. – Din fr. agaricacées.

AGARICACÉE f. 1) la pl. Familie de ciuperci comestibile, care au pălăria cu numeroase lamele (reprezentanți: râșcovul, pâinișoara etc.). 2) Ciupercă din această familie. /<fr. agaricacées

ANTICRIPTOGÁMIC, -Ă, anticriptogamici, -ce, adj., s. n. (Produs chimic) folosit împotriva bolilor provocate de ciuperci. – Din fr. anticryptogamique.

ANTICRIPTOGÁMIC ~că (~ci, ~ce) și substantival Care protejează plantele împotriva bolilor cauzate de ciuperci. /<fr. anticryptogamique

ANTRACNÓZĂ, antracnoze, s. f. Boală a unor plante provocată de ciuperci parazite și care se manifestă prin apariția unor pete brune-roșietice sau galbene-portocalii pe frunze, tulpini și fructe. – Din fr. anthracnose.

ANTRACNÓZĂ f. Boală a plantelor provocată de ciuperci parazite, care se manifestă prin apariția de pete brune pe frunze și pe fructe. /<fr. anthracnose

ÁSCĂ, asce, s. f. Celulă producătoare și purtătoare de spori interni, specifică unor ciuperci. – Din fr. asque.

ÁSCĂ ~ce f. Celulă în care se formează sporii la unele ciuperci. /<fr. asque

ASCOMICÉTE f. la pl. Clasă de ciuperci care se înmulțesc prin spori produși de ască. /<fr. ascomycetes

ASCOMICÉTE s. f. pl. Clasă de ciuperci cu corpul vegetativ format de obicei din filamente, care se înmulțesc cu spori produși de o ască. – Din fr. ascomycètes.

BÁBĂ, babe, s. f. I. Femeie în vârstă înaintată; femeie trecută de tinerețe; băbătie, babetă1. ♦ Spec. Femeie bătrână care vindecă bolile prin mijloace empirice, prin vrăji, prin descântece etc. ◊ Zilele babei (sau babelor) sau babele = primele nouă sau douăsprezece zile ale lunii martie, în care vremea este adesea foarte schimbătoare. ♦ (Fam. și glumeț) Soție. ♦ (În sintagmele) (De-a) baba-oarba = joc de copii în care unul dintre ei, legat la ochi, încearcă să-i prindă pe ceilalți. De-a baba-gaia = joc de copii în care unul dintre ei, care face pe cloșca, își apără „puii” înșirați, în linie, în spatele lui, împotriva altuia care face pe „gaia”; de-a puia-gaia. II. 1. Bârnă de sprijinire a unui acoperiș sau a unui planșeu de lemn. 2. Parte a unei copci în formă de toartă (numită și femeiușcă), în care se prinde cealaltă parte a copcii, în formă de cârlig (numită și moș). 3. (Iht.) Zglăvoacă. 4. (Reg.) Ciupercă roșie, comestibilă, care crește pe crăci uscate și putrede. – Din bg., scr., ucr. baba.

BÁBIȚĂ ~e f. pop. 1) Pasăre migratoare acvatică, de talie mare, cu cioc lung și gros, cu o pungă sub maxilarul inferior, în care își depozitează hrana; pelican. 2) (nume generic) Ciupercă care crește pe copaci și din care se prepară iasca. /<bulg., sb. babica

BÁBIȚĂ1, babițe, s. f. 1. (Ornit.) Pelican. 2. Nume dat la două specii de ciuperci, în forma unei copite de cal, care cresc pe copaci și din care se prepară iasca (Polyporus fomentarius, polyporus ignarius). – Din bg., scr. babica.

BÁBIȚĂ s. 1. v. pelican. 2. (BOT.; Polyporus) (reg.) copită, (Olt.) copitariță. (~ este o ciupercă.) 3. (BOT.; Ganoderma applanatum) iască, văcălie de fag. (~ este o ciupercă dezvoltată pe trunchiul copacilor.)

BÁRBĂ bărbi f. 1) Păr care crește (la bărbați) pe bărbie și pe obraji. A-și lăsa ~. ◊ A râde în ~ a râde pe ascuns, numai pentru sine. A vorbi în ~ a spune ceva încet; a vorbi numai pentru sine. Câți peri în ~ în număr foarte mare. 2) v. BĂRBIE. 3) Smoc de păr care crește la unele animale sub bot. 4) Totalitate a țepilor unui spic de cereale. * ~a-împăratului plantă erbacee, cultivată mai ales în scopuri decorative, având flori de diferite culori și rădăcini cu proprietăți purgative. ~a-caprei a) plantă erbacee, având frunze lungi și înguste, flori galbene și fructe achene de formă lunguiață; b) ciupercă comestibilă sub forma unor ace suculente. [G.-D. bărbii] /<lat. barba

BASÍDIE, basidii, s. f. Organ special al unor ciuperci pe care se formează sporii. – Din germ. Basidie. Cf. fr. baside.

BASIDIOMICÉTĂ, basidiomicete, s. f. (La pl.) Clasă de ciuperci saprofite sau parazite la care sporii se formează la exterior, pe basidii; (și la sg.) ciupercă facând parte din această clasă. [Pr.: -di-o-] – Din fr. basidiomycètes.

BĂLOȘÉL ~i m. Ciupercă necomestibilă cu pălăria galbenă-roșiatică, cu miros neplăcut, care secretă un suc vâscos. /bale + suf. ~el

BĂLOȘÉL, băloșei, s. m. Ciupercă necomestibilă cu pălăria galben-roșiatică și cu miros neplăcut (Russula foetens).Bălos + suf. -el.

BĂLOȘÉL s. (BOT.; Russula foetens) (reg.) burete-bălos, ciupercă-puturoasă.

BRẤNCĂ1 s. f. 1. Boală contagioasă, specifică porcilor, caracterizată prin lipsa poftei de mâncare și apariția unor pete violacee. 2. (Pop.) Erizipel. 3. Plantă erbacee fără frunze, cu flori verzui sau alburii grupate în formă de spic, folosită în medicina veterinară (Salicornia herbacea) ◊ Compuse: brânca-porcului = a) plantă erbacee cu tulpina și frunzele acoperite cu peri moi (Scrophularia scopolii); b) cinsteț; brânca-ursului = a) crucea-pământului; b) brădișor (2). 4. Ciupercă cu pălăria întinsă și răsfrântă, prevăzută cu peri aspri (Stereum hirsutum).Et. nec.

buréte (ciupercă, obiect poros) s. m., pl. buréți

BURÉTE s. v. ciupercă, fungi, hrib, măsea, mânătarcă.

BURÉTE ~ți m. 1) Specie de ciuperci. ~-alb. ~-pucios. ◊ Doar n-am mâncat ~ți doar n-am înnebunit. 2): ~-de-mare animal marin, nevertebrat, având scheletul format dintr-o rețea de fibre elastice, care își duce viața în colonii masive, prins de stâncile subacvatice. 3) Obiect spongios, făcut din scheletul acestui animal (sau din cauciuc poros), servind la spălat, la șters tabla și în alte scopuri. /<lat. boletis

BURÉTE s. 1. (ZOOL.; Spongia officinalis) spongie. 2. (ZOOL.) burete-de-mare (Spongiaria) = spongier. 3. (prin Ban.) spumă, (Transilv. și Ban.) șponghie. (~ de șters tabla.) 4. (BOT.) burete-de-casă v. ciupercă de pivniță; burete-de-conopidă = a) (Clavaria coralloides) = (reg.) crețișoară, curălice, meloșel, opintici (pl.), togmăgel, barba-caprei, burete-creț, laba-mâței; b) (Ramaria botrytis) rămurele (pl.); burete-de-mesteacăn (Cortinarius cinnamomeus) = (reg.) pâinișoare (pl.); burete-de-nuc (Polyporus squamosus) = (reg.) păstrăv; burete-flocos (Lactarius torminosus) = (reg.) flocoșel; burete-galben (Cantharellus cibarius) = (reg.) gălbinele (pl.), gălbiori (pl.), urechiușă, unghia-caprei; buretele cerbilor (Scleroderma vulgare) = (reg.) bășina-porcului; burete-negru (Pleurotus ostreatus) = păstrăv; burete-pestriț (Amanita muscaria) = (reg.) burete-șerpesc, (Mold.) pălăria-șarpelui; burete-șerpesc (Lepiota procera) = (Mold.) pălăria-șarpelui.

BURÉTE bureți, s. m. 1. (Bot.) Nume generic dat unor ciuperci; spongie. ◊ Expr. (Fam.) Doar n-am mâncat bureți = doar n-am înnebunit! 2. (În sintagma) Burete-de-mare = (la pl.) Încrengătură de nevertebrate marine, fixate de stânci, cu formă variată și cu scheletul constituit din spicule și bastonașe silicioase sau calcaroase (Spongiaria); (și la sg.) animal din această încrengătură; spongier. ♦ Scheletul poros al acestui animal (sau obiect similar fabricat din cauciuc, material plastic), care, datorită proprietății de a absorbi lichidele, se întrebuințează la ștersul tablei de scris, la spălat etc. – Lat. *boletis sau refăcut din bureți (pl. lui *buret(u) < lat. boletus).

CÁNCER n. 1) Tumoare malignă constând din înmulțirea excesivă a celulelor cu distrugerea țesuturilor vecine normale; neoplasm; rac. ~ stomacal. 2) Boală a plantelor provocată de anumite ciuperci și bacterii parazite. ~ul sfeclei. 3) fig. Nenorocire mare care se abate asupra cuiva sau a ceva. ~ul scepticismului. 4) Semn zodiacal, situat pe locul al patrulea și corespunzând calendaristic perioadei dintre 22 iunie și 22 iulie. /<lat., fr. cancer

CÁNCER, cancere, s. n. 1. Termen general care denumește diverse forme de tumori maligne ce se caracterizează printr-o înmulțire excesivă a țesuturilor unor organe; neoplasm, rac. 2. Boală a plantelor provocată de unele ciuperci și bacterii parazite. 3. (În sintagmele) Tropicul Cancerului = Tropicul Racului. Zodia Cancerului = zodia Racului. 4. (Fig.) Flagel. – Din fr., lat. cancer.

CÁNDIDA1 s. f. Gen de ciuperci care formează micelii și produc diverse infecții, meningită etc. (Candida).Cuv. lat. (nume științific).

CANDIDÓZĂ, candidoze, s. f. (Med.) Infecție a mucoaselor și a pielii provocată de unele ciuperci din genul Candida. – Din fr. candidose.

CANDIDÓZĂ f. Infecție a pielii provocată de anumite ciuperci. /<fr. candidose

CĂCIÚLĂ, căciuli, s. f. 1. Obiect confecționat din blană de oaie sau de alt animal și care servește la acoperirea capului. Bună ziua, căciulă (că stăpânu-tău n-are gură)! se spune, în bătaie de joc, unuia care nu salută. ◊ Expr. A-și lua (sau a-și scoate) căciula (de pe cap) = a-și descoperi capul în semn de salut sau de respect. La așa cap, așa căciulă = cum e omul, așa e și purtarea lui. A-i ieși (cuiva) părul prin căciulă = a) a i se urî așteptând; b) a o duce greu; a sărăci. A fi (sau a se ști, a se simți) cu musca pe căciulă = a se simți vinovat. (Asta sau aia e) altă căciulă = (aceasta e) altceva, altă socoteală. A da cu căciula în câini = a fi cu chef, a-și face de cap. (Bun de) să dai cu căciula-n câini = foarte gustos. ♦ Fig. Om, persoană, individ. Câte cinci lei de căciulă. 2. Obiect în formă de căciulă (1) (care servește ca acoperământ pentru coșuri, canale etc.). ♦ Partea superioară a ciupercii. – Cf. alb. kësul’ë.

CĂRBÚNE ~i m. 1) Rocă sedimentară de culoare gălbuie sau brună până la neagră, folosită drept combustibil și ca materie primă în metalurgie și în industria chimică. ~ de pământ. ~ de piatră. 2) Lemn carbonizat. A stinge ~ii. 3) Bucată de lemn în stare incandescentă; jăratic. ◊ A sta (ca) pe ~i a fi foarte nerăbdător. 4) Creion negru și foarte moale, folosit în pictură. 5) Boală a unor cereale (porumb, grâu), caracterizată prin apariția unei pulberi negre, cauzată de o ciupercă parazită; tăciune. 6) Boală molipsitoare a vitelor (transmisibilă și omului) manifestată prin abcese pulmonare, gastrointestinale și prin simptome de colaps; antrax; bubă-neagră. /<lat. carbo, ~onis

CECIDÍE s. f. Excrescență pe diferite organe ale plantelor, provocată de unii paraziți (bacterii, ciuperci sau insecte); gală2. – Din fr. cécidie.

CERCOSPORIÓZĂ s. f. Boală a plantelor provocată de ciuperci, care se manifestă prin apariția, pe frunze, a unor pete circulare, brune sau albicioase. [Pr.: -ri-o-] – Din fr. cercosporiose.

CIUCIULÉTE, (1) ciuciuleți, s. m. 1. Ciupercă comestibilă cu pălăria zbârcită, gălbuie sau brună-roșcată, cu piciorul cilindric, alb și gol în interior (Morchella esculenta). 2. (Adverbial, în expr.) A (se) face (sau a fi ud) ciuciulete = a (se) uda (sau a fi ud) până la piele. – Cf. ciuciuli.

CIUCIULÉTE ~ți m. 1) Ciupercă comestibilă cu pălăria zbârcită și cu piciorul alburiu, gol înăuntru; zbârciog. 2) Bucată (nu prea mare) sferică dintr-un material; cocoloș. ◊ Ud ~ ud complet; ud leoarcă. [Sil. ciu-ciu-] /a se ciuciuli + suf. ~ete

CIULAMÁ ~le f. Fel de mâncare pregătită din carne (mai ales de pasăre) sau din ciuperci cu sos (alb). ◊ A face (pe cineva) ~ a bate crunt; a distruge (în bătaie) pe cineva. [Art. ciulamaua; G.-D. ciulamalei; Sil. ciu-la-] /<turc. çulama

CIUPÉRCĂ, ciuperci, s. f. 1. (La pl.) Încrengătură de plante inferioare, lipsite de clorofilă, care trăiesc ca parazite sau ca saprofite și se răspândesc prin spori; (și la sg.) plantă din această încrengătură, de obicei în formă de pălărie cărnoasă cu picior. ◊ Expr. Doar n-am mâncat ciuperci! = doar n-am înnebunit! Pagubă-n ciuperci! = nu e nimic, puțin îmi pasă! 2. Obiect de lemn în formă de ciupercă (1), pe care se întinde ciorapul când se cârpește. ♦ (Ir.) Pălărie veche, adesea mototolită și turtită. 3. (În sintagma) Ciuperca șinei = partea superioară și îngroșată a unei șine de cale ferată, pe care se sprijină roțile vehiculelor, când rulează. – Din bg. čepurka, scr. pečurka.

CIUPÉRCĂ ~ci f. 1) la pl. Încrengătură de plante inferioare, fără clorofilă, care se înmulțesc prin spori. 2) Plantă din această încrengătură, cu corpul cărnos, în formă de pălărie și cu picior. ~ci otrăvitoare. ~ci comestibile.~ de fermentare microorganism în formă de ciupercă folosit ca ferment. Doar n-am mâncat ~ci doar nu mi-am ieșit din minți. A răsări ca ~cile (după ploaie) a apărea în număr mare și în timp scurt. 3) Obiect din lemn de formă specială pe care se îmbracă ciorapul când se țese sau se cârpește. 4) fig. iron. Pălărie sau căciulă veche și mototolită. 5): ~ca șinei partea de sus mai largă a unei șine de cale ferată, pe care rulează roțile trenului. [G.-D. ciupercii] /<bulg. țepurca, sb. pețurka

ciupércă s. f., g.-d. art. ciupércii; pl. ciupérci

CIUPÉRCĂ s. (BOT.) 1. fungi (pl.), (pop.) burete. 2. ciupercă de pivniță (Merulius lacrymans) = burete-de-casă.

CIUPERCĂ DE BRÁD s. v. pita-vacii.

CIUPERCĂ DE PE COÁSTĂ s. v. pitarcă.

CIUPERCĂ DOMNEÁSCĂ s. v. pitarcă.

CIUPERCĂ PUTUROÁSĂ s. v. băloșel.

CIUPERCĂRÍE ~i f. 1) Cultură de ciuperci comestibile. 2) Încăpere amenajată pentru o astfel de cultură. /ciupercă + suf. ~ărie

CIUPERCĂRÍE, ciupercării, s. f. 1. Cultură de ciuperci. 2. Încăpere amenajată pentru ciupercărie (1). – Ciupercă + suf. -ărie.

COCẤRLĂ, cocârle, s. f. Mică ciupercă comestibilă, cu pălăria galbenă-roșcată, cu gust și cu miros de usturoi (Marasmius scorodonius).Et. nec.

COCÂRLĂ ~e f. Mică ciupercă comestibilă, cu pălăria galbenă-roșcată, cu gust și miros de usturoi. /Orig. nec.

COMESTÍBIL ~ă (~i, ~e) Care poate servi drept aliment pentru om; bun de mâncat. Ciuperci ~e. /<lat. comestibilis, fr. comestible

CONDÉNS, condensuri, s. n. 1. Rezultat al condensării vaporilor. 2. Fenomen de infiltrare a condensului (1) de apă în combinație cu unele specii de ciuperci în pereții locuințelor. – Din condensare (derivat regresiv).

CONIDIÁN, -Ă, conidieni, -e, adj. (Despre ciuperci) Care prezintă conidii. [Pr.: -di-an] – Din fr. conidien.

CONÍDIE, conidii, s. f. Spor imobil care asigură înmulțirea asexuată a ciupercilor mai evoluate. – Din fr. conidie.

CORN1, (I 1, 6) coarne, (I 4, 5, II) cornuri, s. n., (I 3, III) corni, s. m. I. 1. (La animalele cornute) Fiecare dintre cele două excrescențe de pe osul frontal al rumegătoarelor. ◊ Loc. adj. (Despre cuvintele, relatările cuiva) Cu coarne = exagerat, de necrezut, gogonat, umflat. ◊ Expr. A lua în coarne = (despre vite) a împunge cu coarnele; fig. a se repezi cu vorba la cineva, a certa pe cineva. A scoate coarne = a deveni agresiv; a se obrăznici. A fi mai cu coarne decât altul = a fi mai grozav decât altul. A pune (cuiva) funia în coarne = a înșela, a amăgi (pe cineva), a-i impune (cuiva) voința. A se lua în coarne cu cineva = a se încăiera, a se lua la harță. A-și arăta coarnele = a-și manifesta răutatea, dușmănia. A căuta (cuiva) în coarne sau a căuta (ori a se uita) în coarnele cuiva = a îndeplini toate gusturile, capriciile cuiva; a răsfăța. A pune coarne = a călca credința conjugală; a înșela. (Pop.) Cel cu coarne = dracul. ♦ P. anal. Fiecare dintre cele patru organe tactile și vizuale ale melcului; fiecare dintre cele două excrescențe chitinoase de lângă ochii unor cărăbuși. 2. (La sg.) Substanță chitinoasă din care sunt constituite coarnele1 (I 1) animalelor (folosită pentru fabricarea unor obiecte). 3. (Și în sintagma corn de vânătoare) Instrument de suflat, folosit la vânătoare sau pentru chemări, semnalizări etc. ♦ Instrument muzical de suflat, format dintr-un tub conic de alamă sau din alt metal. ◊ Corn englez = instrument muzical din familia oboiului, dar cu un sunet mai grav, cu ancie dublă. 4. Obiect făcut din corn1 (I 2) sau în formă de corn1 (I 1), în care se păstrează praful de pușcă, sarea etc.; p. ext. conținutul acestui obiect. ◊ Expr. Cornul abundenței = simbol al belșugului, reprezentat printr-un vas în formă de corn1 (I 1), umplut cu fructe și cu flori. 5. Produs de panificație din făină albă, de mici dimensiuni și în formă de semilună. 6. (La pl.) Nume generic dat părților unor construcții, organe de mașini, unelte etc. în formă de corn1 (I 1). ♦ Corn1 (I 1) sau vas mic de lut prelungit cu o pană de gâscă prin care se scurge huma colorată, folosit în ceramica populară pentru decorarea vaselor. 7. (La sg.) Denumire dată unor formații anatomice cu aspect de corn1 (I 1). Corn uterin. 8. (În sintagma) Cornul lunii = luna în primul și în ultimul pătrar, când are formă de seceră. 9. Compus: cornul-secarei sau corn-de-secară = ciupercă parazită care trăiește în ovarul diferitelor plante graminee; pintenul-secarei (Claviceps purpurea); boală provocată de această ciupercă și manifestată prin apariția în spic a unor formații tari, negricioase, întrebuințate în farmacie pentru extragerea ergotinei. II. 1. (Reg.) Colț, ungher, margine. 2. (Înv.) Aripă de oaste, de tabără. III. (La pl.) Căpriorii casei. – Lat. cornu.

CORN2 ~uri n. 1): ~ul abundenței (sau belșugului) corn cu fructe și flori simbolizând belșugul. 2) Franzeluță în formă de semicerc. 3):~ul lunii luna în prima și în ultima fază, când se aseamănă cu o seceră. 4): ~ul-secarei ciupercă parazită la unele cereale. /<lat. cornu

CRĂÍȚĂ, crăițe, s. f. I. 1. Nume dat la două specii de plante erbacee din familia compozitelor, cu tulpina puternică și ramificată, cu frunze opuse, penat-divizate și cu flori galbene-portocalii, cu miros pătrunzător; vâzdoagă, ocheșele (Tagetes erecta și patula). 2. Varietate de ciupercă comestibilă, a cărei pălărie este purpurie pe deasupra, iar pe dedesubt galbenă-aurie. II. (La pl.; art.) Dans popular românesc cu mișcare vioaie, răspândit în Oltenia; melodie după care se execută acest dans. III. (Rar; la jocul de cărți) Damă. [Var.: creíță s. f.] – Crai + suf. -iță.

CREÁSTĂ, creste, s. f. 1. Excrescență cărnoasă, de obicei roșie și dințată, sau moț de pene pe care le au la cap unele păsări. ◊ Compus: creasta-cocoșului = a) plantă erbacee cu frunze ovale, cu flori roșii sau galbene, reunite la vârful tulpinii în formă de creastă ondulată (Celosia cristala); b) numele a două specii de ferigi cu sporii dispuși pe fața interioară a frunzelor (Polystichum braunii și lobatum); c) numele unei ciuperci mari, comestibile, cu tulpina cărnoasă, groasă, foarte ramificată (Clavaria flava). ♦ (Anat.) Proeminență osoasă. 2. Partea cea mai de sus a unui munte, a unei case, a unui copac, a unui val de apă etc. 3. Coamă de acoperiș. 4. (În sintagma) Creasta de taluz = linia de intersecție dintre fața unui taluz și suprafața terenului natural sau a platformei unui rambleu. – Lat. crista.

CRÉȘTE vb. 1. a se dezvolta, a se înălța, a se mări, (înv. și pop.) a odrăsli, (pop.) a se ridica, a sălta, a (se) zburătăci. (Ce mult a ~ copilul!) 2. a se dezvolta, a trăi, a vegeta. (Ciupercile ~ în sol bogat.) 3. v. înălța. 4. v. regenera. 5. v. educa. 6. (prin Transilv.) a scula. (~ doi porci.) 7. v. cultiva. 8. v. înmulți. 9. v. extinde. 10. a (se) mări, a spori, (livr.) a (se) augmenta. (A ~ fondul de rulment.) 11. v. îndesi. 12. a se mări, a se ridica, a se umfla. (Au ~ apele în matca lor.) 13. v. dospi. 14. v. majora. 15. a (se) mări, a (se) ridica, a spori. (A ~ nivelul de trai.) 16. a se mări, a se ridica, a se sui, a se urca. (I-a ~ temperatura.) 17. v. intensifica. 18. v. înteți. 19. v. adânci.

CRIOFÍTĂ, criofite, s. f. (La pl.) Grup de plante format din alge, mușchi, ciuperci și bacterii adaptate la temperaturi joase; (și la sg.) plantă din acest grup. [Pr.: cri-o-] – Din fr. cryophites.

DERMATOFIȚÍE, dermatofiții, s. f. Boală de piele provocată de ciuperci microscopice parazite, localizate în pielea capului, în țesutul subcutanat și la rădăcina părului. – Din fr. dermatophitie.

DERMATOMICÓZĂ, dermatomicoze, s. f. Infecție provocată de ciuperci microscopice, localizată la suprafața pielii și la unghii, păr etc. – Din fr. dermatomycose.

DEZVOLTÁ vb. I. 1. a evolua. (O ființă care se ~.) 2. v. crește. 3. a se împlini. (S-a mai ~ fizicește.) 4. a crește, a trăi, a vegeta. (Ciupercile se ~ în sol bogat.) 5. a avansa, a evolua, a înainta, a progresa, a propăși, (înv.) a (se) pricopsi, a spori, (grecism înv.) a prohorisi, (fig.) a crește. (O țară care se ~ continuu.) II. v. degaja.

DRÉLĂ, drele, s. f. Ciupercă comestibilă de forma unui cornet sau a unei urechi, care crește pe trunchiul unor arbori (Auricularia mesenterica).Cf. ucr. drehli.

DRÓJDIE, drojdii, s. f. 1. Substanță depusă dintr-un lichid pe fundul unui vas. ◊ Expr. A fi (sau a sta, a se afla etc.) pe drojdie (sau pe drojdii) = a fi la capătul resurselor materiale, a nu mai avea aproape nici un ban. ♦ Zaț de cafea. 2. (În sintagma) Rachiu de drojdie (și eliptic) = rachiu făcut din drojdie (1) de vin. 3. Fig. Rămășiță, reminiscență, urmă. 4. Fig. (La sg., cu sens colectiv; peior.) Elemente declasate, corupte ale unei societăți; pleavă, gunoi. 5. Nume dat unor ciuperci microscopice unicelulare care trăiesc în colonii și de obicei produc fermentația alcoolică în materii zaharoase. ♦ Preparat industrial făcut din una dintre aceste ciuperci (a berii), întrebuințat ca ferment pentru dospirea aluatului. – Din sl. droždijen.

ECTOENDOPARAZÍTĂ, ectoendoparazite, s. f. Ciupercă parazită al cărei miceliu se dezvoltă atât la suprafața, cât și în interiorul plantei-gazdă. – Din fr. ectoendoparasite.

ECTOPARAZÍT, -Ă, ectoparaziți, -te, adj., s. f. 1. Adj. (Și substantivat) Care trăiește ca parazit pe suprafața corpului omului și al animalelor. 2. S. f. Ciupercă parazită al cărei miceliu se dezvoltă la suprafața organelor atacate. – Din fr. ectoparasite.

ENDOPARAZÍT, -Ă, endoparaziți, -te, subst., adj. 1. S. f. Ciupercă parazită al cărei miceliu se dezvoltă în interiorul țesuturilor plantei-gazdă, provocând boli grave. 2. S. m. și f., adj. (Animal) care trăiește ca parazit în organele interne ale corpului omenesc și al animalelor. – Din fr. endoparasite.

EPIDERMOFIȚÍE, epidermofiții, s. f. Boală de piele provocată de localizarea în epidermă a unor ciuperci microscopice. – Din fr. épidermophytie.

ERISIFACÉE, erisifacee, s. f. (La pl.) Familie de ciuperci parazite care provoacă la unele plante diverse boli; (și la sg.) ciupercă din această familie. – Din fr. érisifacées.

FÁVUS, favusuri, s. n. (Med.) Dermatoză localizată la pielea capului, produsă de o ciupercă microscopică. – Din fr. favus.

FĂINÁRE s. f. Boală a plantelor provocată de unele ciuperci parazite și caracterizată prin apariția la suprafața organelor atacate a unui strat făinos, alb-cenușiu. [Pr.: fă-i-] – Din făină.

FICOMICÉTE s. f. pl. Clasă de ciuperci saprofite sau parazite inferioare, având miceliul format din filamente continue. – Din fr. phycomycètes.

FLOCOȘÉL, flocoșei, s. m. Ciupercă comestibilă cu pălăria cărnoasă de culoare ruginie, gălbuie sau alburie, prevăzută cu numeroși ghimpi pe partea inferioară (Hydnum repandum).Flocos + suf. -el.

FUMAGÍNĂ, fumagine, s. f. Boală a unor arbori de pădure, a viței de vie și a unor pomi fructiferi provocată de o ciupercă din clasa ascomicetelor și manifestată ca un înveliș negru, prăfos, asemănător cu funinginea, care apare pe părțile atacate. – Din fr. fumagine.

FUNGI s. pl. v. ciupercă.

FUNGI s. m. pl. (Bot.; rar) Ciuperci. – Din lat. fungi.

FUNGICÍD, -Ă, fungicizi, -de, adj., s. n. (Substanță) care se utilizează pentru combaterea ciupercilor vătămătoare plantelor. – După fr. fongicide.

FUNGÍDĂ, fungide, s. f. (La pl.) Grup de plante inferioare fără clorofilă, care se hrănesc cu substanțe organice gata preparate; ciuperci; (și la sg.) plantă care face parte din acest grup. – Din lat. fungidus.

FUNGIFÓRM, -Ă, fungiformi, -e, adj. În formă de ciupercă. ◊ Papile fungiforme = papile asemănătoare cu niște ciuperci, care se găsesc pe limbă, reprezentând receptori gustativi. – După fr. fongiforme.

FUNGISTÁTIC, -Ă, fungistatici, -ce, adj., s. n. (Substanță) care oprește dezvoltarea ciupercilor. – După fr. fongistatique.

FUZARIÓZĂ, fuzarioze, s. f. Boală a plantelor provocată de o specie de ciuperci și manifestată prin apariția unei pâsle dese de culoare alb-roz pe organele atacate, care putrezesc. [Pr.: -ri-o-] – Din fr. fusariose.

GHEB1, (1, 2) gheburi, (3) ghebe, s. n. 1. Cocoașă (la om). 2. Ridicătură de teren în formă de gheb (1). 3. (La pl.) Specie de ciuperci comestibile cu piciorul gălbui sau brun, având de jur-împrejur un inel alb, și cu pălăria galbenă-brună (Armillaria mellea).Ghebe de brad = ciupercă comestibilă cu pălăria albă, subțire, cărnoasă și cu piciorul lung și subțire (Lepiota clypeolaria). Ghebe de pădure = ciupercă comestibilă cu pălăria roșiatică ori brună, catifelată (Collybia longipes). – Probabil lat. *glibbus (formă metatezată a lui *gibb(u)lus < gibbus).

ghébe (ciuperci) s. f. pl.

GONÍDII s. f. pl. Celule verzi de alge care trăiesc în simbioză cu anumite ciuperci, formând împreună licheni. – Din fr. gonidie.

GRĂTÁR, grătare, s. n. 1. Ansamblu de bare metalice paralele ori încrucișate sau placă de tablă găurită, alcătuind un dispozitiv folosit pentru înlesnirea pătrunderii aerului și înlăturarea cenușii în (sau din) instalațiile de ardere, pentru separarea de impurități a unor materii prime, pentru împiedicarea pătrunderii corpurilor străine în instalațiile hidrotehnice, pentru separarea bucăților mari de minereuri după mărime etc. 2. Obiect alcătuit din vergele metalice paralele, prinse într-un cadru (dreptunghiular), sau din aluminiu ondulat, pe care se frige carne, pește, ciuperci etc.; p. ext. friptură astfel preparată. ◊ Loc. adj. La grătar = (despre carne, pește, ciuperci etc.) fript pe grătar (2). 3. Obiect alcătuit din bare de lemn sau de fier paralele, servind drept ștergătoare pentru talpa încălțămintei. 4. Partea de deasupra ieslei, în formă de scară înclinată fixată de-a lungul peretelui, în care se pune fânul. 5. (Tehn.) Grilă (1). – Probabil lat. *gratarium (< *gratis = cratis).

HELMINTOSPORIÓZĂ, helmintosporioze, s. f. Boală a plantelor provocată de unele ciuperci parazite, manifestată prin apariția pe frunze a unor pete brune, în dreptul cărora țesuturile se rup. [Pr.: -ri-o-] – Din fr. helminthosporiose.

HERNÍE, hernii, s. f. 1. Umflătură formată prin ieșirea totală sau parțială a unui organ din cavitatea sa naturală printr-un orificiu natural sau artificial; spec. ieșire a intestinului subțire din peritoneu; vătămătură, surpătură, boșorogeală. ◊ Hernie de disc = ieșire a nucleului cartilaginos din discul intervertebral. 2. (Bot.; în sintagma) Hernia verzei = boală a verzei provocată de o ciupercă și manifestată prin apariția pe rădăcina plantei atacate a unor tumori galbene, apoi brune. – Din fr. hernie, lat. hernia.

HIDROTROPÍSM, hidrotropisme, s. n. Mișcare de orientare a rădăcinilor plantelor superioare și a miceliilor de ciuperci spre locurile mai umede ale solului. – Din fr. hydrotropisme.

HÍFĂ, hife, s. f. Filament din celule care alcătuiește miceliul unei ciuperci. – Din fr. hyphe.

HRIB, hribi, s. m. Ciupercă comestibilă, cu pălăria de culoare brună-gălbuie și cu piciorul alb, gros; mânătarcă (Boletus edulis). – Din ucr. hryb.

HULUBÍȚĂ, hulubițe, s. f. Diminutiv al lui hulub.[1] 1. (Reg.) Porumbiță. 2. Denumire populară dată mai multor specii de ciuperci, de obicei comestibile, cu pălăria de diferite culori vii și atrăgătoare, cu carnea albă, cu gustul dulce-acrișor și cu mirosul plăcut (Russula).Hulub + suf. -iță.

  1. Această explicație nu este potrivită (merge la hulubaș și hulubel, dar nu la un s. f.). — gall

IÁSCĂ s. f. Nume dat mai multor ciuperci parazite în formă de copită de cal, uscate și tari, care cresc pe trunchiul arborilor și care, tratate special, erau folosite, în trecut, la aprins focul sau, în medicina populară, ca hemostatic (Fomes și Phellinus).Expr. A se face iască = a) a se usca; b) a slăbi foarte mult. – Lat. esca „hrană; medicament”.

INSECTOFUNGICÍD, -Ă, insectofungicizi, -de, adj., s. n. 1. Adj. Care combate insectele dăunătoare și ciupercile parazite. 2. S. n. Substanță chimică folosită pentru combaterea insectelor dăunătoare și a ciupercilor parazite. – Insectă + fungicid.

INVOLÚCRU, involucre, s. n. (Bot.) 1. Totalitatea frunzișoarelor care se găsesc la baza unor flori sau a unor inflorescențe. 2. Lamă care învelește pălăria tânără a unor ciuperci, înainte ca aceasta să iasă din pământ. – Din fr. involucre, lat. involucrum.

IUȚÁRI s. m. pl. (Reg.) Ciupercă comestibilă cu pălăria albă-gălbuie, cu carnea albă, iute la gust (Lactarius piperatus).Iute + suf. -ar.

JAF, jafuri, s. n. 1. Furt săvârșit prin violență; jefuire, jecmăneală. ◊ Loc. vb. A face jaf = a jefui, a prăda. ♦ (Înv.; concr.) Lucruri jefuite, pradă. 2. (Fam.) Consum, cheltuială fără măsură, risipă; distrugere. ◊ Expr. Jaf în ciuperci! se spune pentru a arăta nepăsare față de o pagubă considerată neînsemnată. [Var.: (înv.) jac s. n.] – Din pol. žak.

LÁBĂ, labe, s. f. 1. Parte a piciorului de la gleznă în jos la animalele patrupede și la om; partea piciorului pe care calcă păsările (palmipede); p. gener. picior (al unor animale). ◊ Compuse: laba-mâței = a) ciupercă comestibilă de culoare albă, care crește prin pădurile umbroase și umede (Clavaria coralloides); b) ciupercă comestibilă mare cu tulpina albă, groasă și cărnoasă; creasta-cocoșului (Clavaria flava); laba-ursului = a) nume dat mai multor specii de ciuperci de pădure (Clavaria); b) crucea-pământului; laba-gâștei = a) mică plantă erbacee cu flori roșii-purpurii (Geranium dissectum); b) ridurile formate în jurul ochilor (la persoanele în vârstă); c) (fam.) scris dezordonat, urât. ♦ (Mar.) Labă-de-pisică = încrețitură abia vizibilă a apei mării, semn al unui început de vânt. 2. (Fam. și depr.) Mână. ◊ Expr. A pune laba (pe cineva sau pe ceva) = a apuca, a înhăța (pe cineva sau ceva). A-i încăpea (sau a-i cădea) în labă = a ajunge la mâna sau la discreția cuiva. – Din magh. láb.

LICHÉN, licheni, s. m. 1. (La pl.) Grup de plante inferioare al căror tal este compus dintr-o ciupercă și o algă aflate în simbioză, care cresc pe scoarța arborilor bătrâni, pe ziduri, pe stânci etc.; (și la sg.) plantă care face parte din acest grup. 2. Boală de piele cu evoluție cronică, caracterizată prin apariția pe piele a unor proeminențe care provoacă mâncărime, prin îngroșarea și pigmentarea excesivă a pielii etc. – Din fr. lichen.[1]

  1. În DN cuvântul poate fi găsit la forma de pl. licheni LauraGellner

LÍNGURĂ, linguri, s. f. I. 1. Obiect de metal sau de lemn pentru uzul casnic, alcătuit dintr-o parte ovală scobită și dintr-o coadă. ◊ Expr. (Fam.) A atârna (sau a pune, a lega cuiva) lingurile de gât (sau în, de brâu) = a lăsa pe cineva nemâncat fiindcă a venit târziu la masă. A(-și) mânca banii (sau averea) cu lingura, se spune despre un om (bogat) care cheltuiește prea mult, care risipește. 2. Conținutul unei linguri (I 1). 3. (Reg.; în sintagma) Lingura pieptului = furca pieptului. 4. Compus: lingura-zânelor = ciupercă lemnoasă, brună-roșcată, ce crește pe trunchiul și pe rădăcinile arborilor; linguriță, lingurița-zânei (Ganoderma lucidum). II. Nume dat unor unelte sau unor părți de instrumente sau de mașini asemănătoare cu o lingură (I 1). 1. Tub cilindric închis la capătul de jos cu unul sau cu două ventile, folosit la extracția țițeiului, la curățarea găurii de sondă sau la cimentat. 2. Unealtă de rotărie sau de dogărie, folosită la găurirea butucului roții sau la efectuarea vranelor butoaielor. 3. Nălucă metalică folosită la pescuit. – Lat. lingula.

MACROMICÉTE s. f. pl. Grup de ciuperci mari, diferit colorate, formate în general din picior și pălărie (Macromycetes). – Din fr. macromycètes.

MÁNĂ s. f. 1. Lichen comestibil care crește pe stânci în forma unor mici ghemuri cenușii, purtate uneori în locuri foarte depărtate, unde cad ca o ploaie (Lecanora esculenta); p. ext. pâine făcută din acest lichen. ♦ Fig. Rod; frupt. ♦ Belșug, abundență. 2. Numele mai multor boli ale plantelor cultivate, cauzate de anumite ciuperci parazite. 3. Compus: mană-de-ape = plantă erbacee toxică din familia gramineelor, cu frunze lanceolate și cu flori hermafrodite dispuse în spicule, care crește în preajma apelor și prin mlaștini (Glyceria aquatica). 4. Rouă sau ploaie de vară pe vreme însorită, care are un efect dăunător asupra dezvoltării plantelor; p. ext. stricăciune provocată de soarele prea fierbinte care apare imediat după ploaie. – Din sl. mana, ngr. mánna.

MANÍTĂ s. f. Substanță organică zaharată conținută în rășina de frasin și în unele ciuperci. – Din fr. mannite.

MĂLÚRĂ, măluri, s. f. 1. Boală a grâului și a altor păioase, cauzată de unele specii de ciuperci care produc în boabe o pulbere neagră, formată din spori. 2. Numele mai multor specii de ciuperci microscopice care trăiesc parazite pe grâu sau pe alte graminee și care produc mălura (1) (Tilletia). 3. Boabe de cereale atinse de mălură (1); pulbere neagră din interiorul lor. 4. (Bot.; pop.) Neghină. [Acc. și: mắlură] – Cf. ngr. melíni.

MẮTURĂ, mături, s. f. 1. Obiect de uz casnic în forma unui mănunchi, făcut din tulpinile plantei cu același nume sau din nuiele, paie etc., cu care se curăță o suprafață. ◊ Loc. vb. A da cu mătura = a mătura (1). 2. Numele a două plante erbacee întrebuințate la confecționarea măturilor (1): a) plantă bogat ramificată, cu flori verzi și violete; mei-tătăresc (Sorghum vulgare); b) plantă înaltă până la 2 metri, cu frunze late și cu tulpina bogată în materii zaharoase (Sorghum saccaratum). ♦ Lan de mături (2). 3. Plantă erbacee cu tulpina ramificată, stufoasă, cu frunze mici, alungite, de un verde-deschis, cu flori verzi, folosită la confecționarea măturilor (1) (Kochia scoparia). 4. (În sintagma) Mături de vrăjitoare = simptom de boală la pomii fructiferi și la unii arbori, cauzat de unele ciuperci microscopice sau de bacterii și caracterizat prin apariția pe ramurile atacate a unor ramificații degenerescente subțiri și dese. – Et. nec.

MÂNĂTÁRCĂ, mânătărci, s. f. Ciupercă comestibilă cu pălăria cărnoasă, foarte bombată, de culoare brună-gălbuie și cu piciorul solid, de obicei umflat la bază; hrib, burete (Boletus edulis). – Din bg. manatarka.

MEDÚZĂ, meduze, s. f. Nume dat mai multor (specii de) animale marine din încrengătura celenteratelor, cu corpul gelatinos, transparent, în formă de ciupercă. – Din fr. méduse.

MELANÓZĂ, melanoze, s. f. 1. (Med.) Denumire generică pentru pigmentația în exces a pielii și mucoaselor datorită acumulării difuze de melanină. 2. (Bot.) Boală a viței de vie cauzată de ciuperci. – Din fr. mélanose.

MICÉLIU, micelii, s. n. Sistem de filamente subțiri și ramificate care alcătuiește aparatul vegetativ al majorității ciupercilor. – Din fr. mycélium.

MICÉLIU, micelii, s. n. Aparat vegetativ al ciupercilor, format din filamente1 tubulare. (din fr. mycélium)

MICOFLÓRĂ, micoflore, s. f. Totalitatea speciilor de ciuperci care cresc pe un anumit teritoriu. – Din fr. mycoflore.

MICOLOGÍE s. f. Ramură a botanicii care se ocupă cu studiul ciupercilor. – Din fr. mycologie.

MICORÍZĂ, micorize, s. f. Simbioză a rădăcinii plantelor superioare cu miceliul unei ciuperci. – Din fr. mycorhize.

MICOSTERÓL, micosteroli, s. m. Sterol care se găsește în ciuperci și în unele mucegaiuri, având un rol important în procesele celulare esențiale. – Din fr. mycostérol.

MICOTOXICÓZĂ, micotoxicoze, s. f. Intoxicație care apare la animale în urma consumului de furaje infectate cu unele ciuperci microscopice. – Cf. micoză, toxicoză.

MICÓZĂ, micoze, s. f. 1. Nume generic dat bolilor infecțioase provocate de ciuperci microscopice; microsporie. 2. Boală infecțioasă și contagioasă a plantelor, provocată de ciuperci parazite. – Din fr. mycose, germ. Mikose.

MICROMICÉTE s. f. pl. Ciuperci mici, parazite sau saprofite, care nu pot fi văzute decât cu ajutorul aparatelor de mărit. – Din fr. micromycètes.

MONILIÓZĂ, monilioze, s. f. Boală a pomilor fructiferi provocată de o specie de ciuperci, care se manifestă prin apariția pe fructe a unor cercuri concentrice de mucegai, urmată de putrezirea acestora. [Pr.: -li-o-] – Din fr. moniliose.

MUCEGÁI, mucegaiuri, s. n. Nume dat ciupercilor saprofite sau parazite care se dezvoltă pe suprafața substanțelor organice, pe ziduri, pe pietre etc. sub forma unui strat ca pâsla, cenușiu sau verzui, și care provoacă degradarea mediului pe care se dezvoltă; p. ext. igrasie; mucezeală. [Var.: mucigái s. n.] – Din muced.

MUCILÁGIU, mucilagii, s. n. 1. Substanță cleioasă care se află în semințele de cereale, de leguminoase sau de plante uleioase, folosită, pentru proprietățile ei emoliente, în medicină, la aplicarea de cataplasme, loțiuni etc. 2. Material cleios (dăunător) rezultat prin degradarea compușilor celulozei din pasta de hârtie, sub acțiunea unor ciuperci și bacterii. ♦ Material cleios obținut prin măcinarea și hidratarea pastei de hârtie, până la pierderea caracterului ei fibros. – Din fr. mucilage, lat. mucilago.

MUMIFICÁ, mumífic, vb. I. 1. Tranz. A îmbălsăma; a transforma în mumie. ♦ Refl. Fig. (Rar) A încremeni, a se opri la un anumit stadiu de dezvoltare. 2. Refl. (Despre fructe) A se zbârci, a se usca ca urmare a atacului unor ciuperci. [Var.: mumifiá vb. I.] – Din it. mummificare, fr. momifier.

MUSCARDÍNĂ, muscardine, s. f. Boală a viermilor de mătase, provocată de o ciupercă și manifestată prin apariția unor pete de culoare închisă. – Din fr. muscardine.

MUSCARÍNĂ, muscarine, s. f. Alcaloid foarte toxic, puternic inhibitor cardiac, prezent în unele ciuperci otrăvitoare. – Din fr. muscarine.

NEOMICÍNĂ, neomicine, s. f. Medicament realizat dintr-un grup de antibiotice extrase din ciuperca Streptomyces fradiae, care are acțiune mai ales asupra stafilococilor patogeni. [Pr.: ne-o-] – Din fr. néomycine.

NICORÉTE, nicoreți, s. m. (Mai ales la pl.) Numele a două specii de ciuperci comestibile de culoare gălbuie sau albă-cenușie, cu pălărie cărnoasă (Tricholoma georgii și Clitopilus prunulus).Et. nec.

OÍDIUM s. n. 1. Nume dat unui stadiu al ciupercilor parazite, care formează pete cenușii-fumurii pe suprafața organelor plantelor atacate. 2. Boală a viței de vie și a altor plante de cultură provocată de aceste ciuperci; făinare. [Pr.: -di-um] – Din fr. oïdium.

ONICOMICÓZĂ, onicomicoze, s. f. (Med.) Boală a unghiilor cauzată de unele ciuperci parazite. – Din fr. onychomycose.

OOGAMÍE s. f. Tip de proces sexual caracteristic algelor și ciupercilor, în care are loc unirea celulei sexuale femele mari și imobile cu o celulă sexuală masculă mică și mobilă. [Pr.: o-o-] – Din it. oogamia.

PÁGUBĂ, pagube, s. f. 1. Pierdere materială suferită de cineva sau adusă cuiva; stricăciune care provoacă o pierdere, o daună. ◊ Loc. adv. În pagubă = pierzând bani sau alte bunuri. ◊ Expr. Atâta pagubă! sau mare pagubă! nici o pagubă! pagubă-n ciuperci! expresii exclamative care arată resemnarea sau nepăsarea pentru o pierdere suferită. A fi rău de pagubă, se spune despre cineva ghinionist sau despre cineva ori ceva care aduce ghinion. A fluiera (sau a sufla, a vorbi etc.) a pagubă = a prevesti o pierdere; a-și manifesta regretul pentru o pierdere suferită. 2. Fig. Știrbire, pierdere a calității, a valorii unui lucru; prejudiciu moral. ◊ Loc. prep. În paguba (cuiva sau a ceva) = aducând un prejudiciu. ◊ Expr. (Reg.) Pagubă că... (sau de...) sau e pagubă să... = păcat că... (sau de...); e regretabil să... – Din sl. paguba.

PARAFÍZĂ, parafize, s. f. (Bot.) Perișor care acoperă organele de reproducere la mușchi1, alge și ciuperci. – Din fr. paraphyse.

PĂLĂRÍE, pălării, s. f. 1. Obiect folosit pentru acoperirea capului, format dintr-o calotă de pâslă, de paie, de pânză etc. (cu boruri). ◊ Expr. (Fam.) A lovi (sau a plezni) (pe cineva) în pălărie = a spune cuiva o vorbă înțepătoare, a da cuiva o veste neașteptată și neplăcută. 2. P. anal. Partea superioară, în formă de pălărie (1), a unor ciuperci. ♦ Discul fiorii-soarelui, în care sunt înfipte semințele. ♦ Abajur. ♦ Căpăcel de metal de la o lampă cu petrol, cu o deschizătură prin care iese fitilul. 3. Compus: (Bot.) pălăria-șarpelui = ciupercă otrăvitoare cu pălăria (2) roșie cu pete albe (Amanita muscaria): pălăria-cucului = plantă erbacee din familia geraniaceelor, cu flori roșii-brune sau violet-închis, folosită ca plantă medicinală (Geranium phaneum). 4. (Geol.; în sintagma) Pălărie de fier = zonă superficială oxidată a unui zăcământ metalifer. – Et. nec.

PĂLĂRÍE s. 1. (Transilv. și Ban.) clop, (arg.) găină. (Și-a pus ~ pe cap.) 2. (reg.) plească. (~ la o lampă cu petrol.) 3. (BOT.) căciulă. (~ la ciuperci.) 4. (BOT.) pălăria-cucului (Geranium phaeum) = (reg.) andrișea, pliscariță, priboi, sovârf, dedânsele; pălăria-șarpelui (Amanita muscaria) = muscariță.

PẮSTRĂV, păstrăvi, s. m. 1. Pește de apă dulce din familia salmonidelor, acoperit cu solzi mici, cu puncte negre și roșii și burta gălbuie, care trăiește în apele de munte, fiind foarte apreciat pentru carnea lui gustoasă (Salmo trutta fario). 2. (Reg.) Numele mai multor specii de ciuperci comestibile mari, cu sau fără picior, în formă de scoică de culoare cenușie-negricioasă, care cresc pe trunchiurile copacilor, producând un putregai alb al lemnului. – Din bg. păstărva.

PĂTÁRE s. f. Acțiunea de a (se) păta și rezultatul ei. ♦ Boală a plantelor provocată de bacterii, ciuperci și virusuri, manifestată prin apariția unor pete pe porțiunile atacate. – V. păta.

PÂINIȘOÁRĂ, pâinișoare, s. f. 1. Diminutiv al lui pâine (1); pâinică, pâiniță. 2. Ciupercă comestibilă, de culoare roșie-violacee, care crește prin pădurile de stejar și de fag (Russula lepida). ♦ Nume dat mai multor specii de ciuperci comestibile și necomestibile. – Pâine + suf. -ișoară.

PENICÍLIC adj. m. (În sintagma) Acid penicilic = substanță cu acțiune antibiotică și bacteriostatică puternică, produsă de unele ciuperci. – După fr. pénicillinique.

PENICILÍNĂ s. f. Substanță chimică sub formă de pulbere albă sau gălbuie, obținută din unele specii de ciuperci de mucegai și folosită ca antibiotic. – Din fr. pénicilline.

PENICÍLLIUM s. m. Specie de ciuperci cu mulți nuclei din care se extrage penicilina. – Din fr. pénicillium.

PERONOSPÓRĂ, peronospore, s. f. Nume dat mai multor ciuperci inferioare, parazite pe plantele fanerogame. [Var.: peronospóra s. f.] – Din lat. peronospora.

PIETÍN s. n. 1. Boală contagioasă la oi, care se manifestă prin răni dureroase la picioare, pricinuind distrugerea progresivă a unghiilor. 2. Boală a cerealelor, provocată de unele ciuperci, care duce la înnegrirea părții bazale a tulpinilor, la pălirea, îndoirea și căderea plantelor. [Pr.: pi-e-] – Din fr. piétin.

PILÁF, pilafuri, s. n. Mâncare de orez (sau arpacaș), gătită de obicei cu carne (de pasăre) sau cu legume, ciuperci etc. ◊ Expr. (Fam.) A face (pe cineva) pilaf = a) a bate (pe cineva) foarte tare; a nimici; b) a uimi peste măsură, a ului. – Din tc. pilâv, ngr. piláfi.

PITÁRCĂ, pitărci, s. f. (Reg.) Numele a două specii de ciuperci înrudite cu mânătarca, dintre care una este comestibilă (Boletus scaber), iar cealaltă comestibilă sau otrăvitoare (Boletus luridus). – Probabil contaminare între pită și mânătarcă.

PITÁRCĂ s. (BOT.) 1. (Boletus scaber) (reg.) mitarcă grasă, (Transilv.) ciupercă de pe coastă. 2. (Boletus luridus) (Transilv.) ciupercă domnească.

PITA-VÁCII s. (BOT.; Boletus bovinus) (reg.) pitoancă, pitoașcă, titărci (pl.), văcuțe (pl.), mânătarcă ursească, (Transilv.) ciupercă de brad.

PÍTĂ, pite, s. f. (Reg.) 1. Pâine. ◊ Compus: pita-vacii = ciupercă comestibilă, cu pălăria roșcată-cenușie, cu carnea albă, care devine albastră în contact cu aerul (Boletus bovinus). 2. Fig. Hrană necesară pentru trai; mijloace de existență; p. ext. slujbă, funcție, post. – Din bg. pita.

PITĂRCÚȚĂ, pitărcuțe, s. f. Ciupercă comestibilă cu pălăria emisferică, roșie-cărămizie, cu piciorul gros și cu carnea albă (Boletus versipellis).Pitarcă + suf. -uță.

PITIRIÁZIS s. n. (Med.) Nume generic pentru dermatozele provocate de ciuperci microscopice și caracterizate prin erupții de bășicuțe care, uscându-se, formează o coajă care provoacă mâncărime și descuamarea pielii. [Pr.: -ri-a-.Var.: pitiriáză s. f.] – Din fr. pityriasis.

PITOÁȘCĂ, pitoaște, s. f. (Reg.) Specie de ciupercă comestibilă, înrudită cu mânătarca (Boletus granulatus).Pită + suf. -oașcă.

PÍZZĂ, pizze, s. f. Un fel de tartă din aluat, garnisită cu roșii, ciuperci, cașcaval, șuncă, pește etc. [Pr.: -ță] – Din it. pizza.

PLACHÍE, plachii, s. f. 1. Mâncare de pește preparată cu multă ceapă și cu mult untdelemn, rumenită la cuptor. 2. (Reg.) Un fel de pilaf preparat din orez sau din păsat, cu carne, cu pește, cu ciuperci sau numai cu grăsime. – Din ngr. plaki.

POLIPORACÉE, poliporacee, s. f. (La pl.) Familie de ciuperci basidiomicete; (și la sg.) ciupercă din această familie. – Din fr. polyporées.

POPÉNCHI, popenchi, s. m. Numele a două specii de ciuperci comestibile (Coprinus atramentarius și comatus).Et. nec.

POPÍNCĂ, popinci, s. f. Numele a două specii de ciuperci comestibile (Pholiota mutabilis și Pluteus cervinus).Pop1 + suf. -incă.

PÚSTULĂ, pustule, s. f. 1. (Med.) Leziune a pielii care se prezintă ca o veziculă plină de puroi. ◊ Pustulă malignă = formă de localizare pe piele a antraxului. 2. (Bot.) Veziculă care se formează pe tulpina sau pe frunzele plantelor atacate de ciuperci parazite. – Din lat. pustula, fr. pustule.

PUTREGÁI, putregaiuri, s. n. 1. Lemn sau plantă putredă; p. ext. masă de materie vegetală descompusă; putreziciune, putrejune. ♦ Fig. Epitet depreciativ dat unui om bătrân și neputincios. 2. Boală a plantelor provocată de unele ciuperci. 3. Fig. Ceea ce este rău și vătămător societății. ♦ Lepădătură. – Probabil contaminare între putred și mucegai.

RÁPĂN, rapăne, s. n. 1. Boală de piele asemănătoare cu râia, pe care o capătă caii, câinii și porcii, uneori și oamenii. ♦ Jeg. 2. Boală a merilor și a perilor, provocată de o ciupercă și manifestată prin apariția unor cruste pe frunze, pe fructe și pe ramurile tinere, încetinind sau oprind creșterea. – Et. nec.

RĂMUREÁ, -ÍCĂ, rămurele, s. f. 1. Diminutiv al lui ramură. 2. (La pl.) Ciupercă comestibilă cu tulpina groasă și cu fructificațiile foarte ramificate (Clavaria botrytis).Ramură + suf. -ea, -ică.

RĂSĂRÍ, răsár, vb. IV. Intranz. 1. (Despre aștri; la pers. 3) A apărea pe cer, a se ivi la orizont. 2. (Despre plante; la pers. 3; adesea fig.) A încolți, a ieși din pământ. ◊ Expr. (Glumeț) Seamănă dar nu răsare, se spune pentru a respinge afirmația cuiva despre asemănarea dintre două lucruri sau două persoane. A răsări ca ciupercile (după ploaie) = a se înmulți peste măsură, a apărea în număr mare. ♦ Fig. (Rar, despre oameni) A lua ființă, a se naște. 3. A se ivi (din depărtare), a apărea (pe neașteptate). ◊ Expr. (Tranz.) A-i răsări (cuiva ceva) în minte = a-și aminti deodată ceva; a i se năzări. 4. A ieși în evidență, a se ridica deasupra celor dimprejur. 5. (Despre copii) A crește. ♦ (Reg.; despre aluat) A dospi. 6. (Înv.) A se ridica, a sări brusc (în picioare); a tresări. ♦ Fig. A interveni brusc într-o discuție. – Lat. *resalire.

RẤIE s. f. 1. (Pop.) Boală de piele la oameni și la animale, cauzată de un parazit și caracterizată prin apariția unor bubulițe (localizate mai ales între degete) care produc mâncărime; scabie. ◊ Expr. Se ține ca râia de om, se zice despre cineva de care nu mai poți să scapi. 2. Fig. Epitet depreciativ pentru oameni și animale rele, care provoacă multe necazuri; pacoste, năpastă. 3. (În sintagma) Râia neagră a cartofului = boală a cartofului provocată de o ciupercă și manifestată prin apariția unor excrescențe moi, negre-brune, pe părțile subterane ale plantei. [Pr.: râ-ie] – Lat. aranea.

RẤȘCOV, râșcovi, s. m. Ciupercă comestibilă cu pălăria de culoare portocalie-cărămizie și cu picior galben-portocaliu, care crește prin pădurile de fag și de brad și care secretă un latex (Lactarius deliciosus).Cf. ucr. ryžok, ryžka.

RIZOCTONIÓZĂ, rizoctonioze, s. f. Boală a plantelor provocată de o ciupercă și manifestată prin muierea părților aeriene ale plantei. [Pr.: -ni-o-] – Din fr. rhizoctoniose.

RUGÍNĂ, rugini, s. f. I. 1. Substanță brun-roșcată, poroasă, sfărâmicioasă, care se formează prin oxidare pe obiectele de fier. ♦ Pojghiță brună care acoperă uneori pietrele și care se produce prin oxidarea minereurilor de fier din ele. 2. Obiect (de fier) vechi, prost întreținut; ruginitură, rablă. 3. Fig. Idee, teorie, mentalitate înapoiată, învechită. ♦ Om cu idei sau cu mentalitate învechită; retrograd. II. 1. Boală infecțioasă a plantelor, provocată de ciuperci microscopice, patogene (Puccinia), care se manifestă prin apariția unor pete brune-ruginii pe frunze, pe tulpini sau pe inflorescențe, împiedicând dezvoltarea normală a plantelor. 2. Plantă erbacee cu tulpina netedă, cu frunze lungi, țepoase, având la vârf o inflorescență cu flori mici, brune; pipirig (Juncus effusus).Cf. lat. *aerugina.

RUGINÍȚĂ, ruginițe, s. f. 1. Numele a două plante: a) plantă erbacee cu frunze mici, înguste la bază și dințate la vârf (Asplenium ruta muraria); b) strașnic (III) (Asplenium trichomanes). 2. Ciupercă parazită care atacă și distruge frunzele plantelor (Uromyces scuteleatus).Rugină + suf. -iță.

SCLERÓT, scleroți, s. m. (Biol.) Organ de rezistență la unele ciuperci, format din îngrămădiri de hife întrețesute. – Din fr. sclérote.

STEA, stele, s. f. I. 1. Corp ceresc cu lumină proprie, format dintr-o masă de gaze aflată la o temperatură foarte ridicată; (sens curent) orice corp ceresc (cu excepția Lunii) care strălucește noaptea pe bolta cerească. ◊ Steaua dimineții = luceafărul de dimineață. Stea cu coadă = cometă. Stea căzătoare = meteor (2). ◊ Expr. A vedea stele verzi, se spune când cineva primește o lovitură puternică. A crede în steaua sa = a crede într-o soartă mai bună, a fi optimist. A se naște sub o stea norocoasă (sau rea) = a avea (sau a nu avea) noroc. Vai de steaua mea (sau a ta, a lui etc.) = vai de mine (sau de tine, de el etc.). ♦ (Astron.; în sintagmele) Stea hiperdensă = stea cu densitate infinit mai mare decât a celor considerate normale pe Pământ. Stea neutronică = stea de dimensiuni foarte mici, hiperdensă, al cărei nucleu este constituit dintr-un amestec de neutroni, protoni și alte particule grele. ♦ Stea călăuzitoare = idee, concepție de bază care îndrumează o acțiune, după care se orientează o activitate. ♦ Epitet dat femeii iubite. 2. Fig. Artistă celebră de cinematograf, de teatru, de operă etc.; vedetă. II. P. anal. 1. Obiect, desen etc. care are o formă asemănătoare cu aceea prin care este reprezentată în mod convențional o stea (I 1). ◊ (Ieșit din uz) Steaua Republicii Socialiste România = ordin care se conferea persoanelor cu merite deosebite în domeniul social, politic, economic. ♦ Spec. Obiect simbolizând o stea (I 1), alcătuit dintr-un disc făcut din lemn, carton etc. cu numeroase colțuri, fixat într-o coadă de lemn și frumos împodobit, cu care umblă colindătorii cu ocazia sărbătorilor Crăciunului. ◊ Cântec de stea = colind special pe care îl cântă copiii care umblă cu obiectul definit mai sus. ♦ (Tehn.) Steaua roții = parte a unei roți, între bandaj și fus. ♦ (Tipogr.) Asterisc, steluță. ♦ Pată albă de păr pe fruntea unui animal. ◊ Expr. A fi cu stea în frunte = (despre oameni) a fi (sau a se crede) mai grozav, mai deosebit decât alții. 2. Rotocol mic de grăsime care se vede plutind pe mâncare sau pe laptele fierbinte. III. Compuse: steaua-pământului = ciupercă de pământ de culoare brună, având forma unei sfere înconjurate la bază de mai multe fâșii dispuse radial (Geaster hygrometricus); stea-de-mare = (la pl.) clasă de echinoderme marine cu corpul alcătuit dintr-un disc central, de la care pornesc cinci (sau mai multe) brațe în direcție radială (Asterias); (și la sg.) animal din această clasă; asterie. [Var.: (pop.) steáuă s. f.] – Lat. stella.

STRÓMĂ, strome, s. f. (Bot.) 1. Grup de lamele între care se găsește clorofila unor plante. 2. Organ de rezistență al unor ciuperci, în care se află elementele de înmulțire. – Din fr. stroma.

TAL, taluri, s. n. Organ vegetativ lipsit de vase conducătoare, monocelular la bacterii și la unele alge, pluricelular la ciuperci, etc. – Din fr. thalle

TĂCIÚNE, tăciuni, s. m. 1. Rămășiță dintr-o bucată de lemn care a ars incomplet; cărbune sau lemn în faza de ardere fără flacără. ◊ Expr. A nu avea nici tăciune în vatră = a fi foarte sărac. Nu-i ard (nici) tăciunii în vatră, se spune despre un om (sărac) căruia îi merge prost în toate, care nu izbutește nimic. 2. Boală a plantelor (cerealiere) provocată de o ciupercă parazită care se manifestă prin distrugerea totală sau parțială a părților atacate și prin apariția în locul acestora a unei pulberi de culoare neagră; cărbune. – Din lat. *titio, -onis.

TOCMĂGÉI s. m. pl. 1. (Reg.) Diminutiv al lui tocmagi. 2. Numele mai multor specii de ciuperci cu corpul subțire și foarte ramificat, care cresc de obicei la baza trunchiurilor unor copaci (Cavaria).Tocmagi + suf. -ei.

TRAHEOMICÓZĂ, traheomicoze, s. f. (Bot.) Boală infecțioasă și contagioasă a plantelor, provocată de unele ciuperci. [Pr.: -he-o-] – Din fr. trachéomycose.

TREMURÍCI, (rar) tremuriciuri, s. n. 1. Tremur. 2. Ciupercă necomestibilă, gelatinoasă, tremurătoare, cu spini moi pe fața inferioară, care crește în pădurile de brad, pe trunchiurile putrede (Tremellodon gelatinosum).Tremura + suf. -ici.

TRICOFIȚÍE, tricofiții, s. f. Boală parazitară contagioasă produsă de unele ciuperci microscopice care atacă pielea capului, provocând căderea părului și formarea pe piele de cruste și plăci; chelbe. – Din fr. trichophytie.

TRÚFĂ1, trufe, s. f. 1. Nume dat mai multor specii de ciuperci comestibile de culoare violetă-negricioasă, în formă de cartofi, care cresc în pământ (Tuber). 2. Produs de cofetărie făcut dintr-o cremă de ciocolată. – Din fr. truffe.

trúfă (ciupercă, trufie) s. f., g.-d. art. trúfei; pl. trúfe

TÚRTĂ, turte, s. f. 1. Pâine rotundă și turtită, făcută din mălai sau din aluat nedospit. ◊ Expr. A face (pe cineva) turtă = a bate foarte tare (pe cineva). (Adverbial) A fi (sau a se îmbăta) turtă = a se îmbăta foarte tare. A rupe (sau a frânge cuiva) turta = a sărbători, cu un anumit ritual, împlinirea unui an de la nașterea unui copil. 2. Nume generic pentru diferite prăjituri. ◊ Turtă dulce = produs de patiserie (crocant) făcut din făină de grâu, miere și ouă, la care adesea se adaugă migdale, nuci etc. și o glazură cu sirop de zahăr. 3. Produs care rămâne după ce s-a stors mierea din fagure, uleiul din semințele de floarea-soarelui etc. și care se presează într-o formă de obicei turtită și rotundă. 4. Plantă erbacee cu tulpina foarte scurtă, cu frunzele adânc crestate și spinoase și cu flori mari, alburii (Carlina acaulis). ◊ Compuse: turta-lupului = numele popular al semințelor foarte toxice ale unui arbore din India (Strychnos nux vomica), din care se extrage stricnina; turta-vacii = ciupercă comestibilă, de culoare galbenă-roșcată sau cafenie, acoperită cu o substanță vâscoasă (Boletus luteus).Lat. *turta (= torta [panis] „pâine rotundă”). Cf. fr. tourte.

ȚÂNȚÁR1, țânțari, s. m. Numele mai multor insecte din ordinul dipterelor, cu corpul și cu picioarele lungi și subțiri, cu aripi înguste, ale căror larve se dezvoltă la cele mai multe specii în ape stătătoare, iar adulții se hrănesc cu sânge, unele specii transmițând prin înțepături frigurile palustre, altele, în stare larvară, atacând culturile de ciuperci, varză, grâu etc. (Culex).Expr. A face din țânțar armăsar = a exagera. – Lat. zinzalus.

URÉCHE, urechi, s. f. I. 1. Fiecare dintre cele două organe ale auzului și echilibrului, așezate simetric de o parte și de cealaltă a capului omului și mamiferelor, alcătuite dintr-o parte externă, una mijlocie și una internă. ◊ Expr. A fi numai urechi sau a-și deschide urechile (în patru) = a asculta foarte atent. A-i ajunge cuiva la ureche sau a ajunge la urechea cuiva = (despre afirmații, zvonuri, știri) a deveni cunoscut, știut de cineva. A-i trece cuiva (ceva) pe la ureche = a auzi un lucru numai în treacăt, neprecis. A-i intra cuiva (ceva) pe-o ureche și a-i ieși pe alta (sau pe cealaltă) = a nu reține ceea ce i se spune, a trece ușor peste cele auzite, a nu asculta sfaturile primite. Tare (sau fudul) de urechi (sau de-o ureche) = surd. ♦ Partea externă, cartilaginoasă, vizibilă a urechii (I 1); pavilionul urechii, auriculă. ◊ Loc. adv. Până peste urechi = extrem de..., foarte. ◊ Expr. (A fi) într-o ureche = (a fi) smintit, scrântit, țicnit. A i se lungi (cuiva) urechile (de foame etc.) = a-și pierde răbdarea așteptând (să mănânce etc.), a dori foarte mult (ceva). ◊ Compuse: (Bot.) urechea-babei = ciupercă comestibilă de culoare gălbuie sau trandafirie pe partea exterioară și roșie-portocalie pe partea interioară; urechiușă (Peziza aurantia); urechea iepurelui = a) numele mai multor specii de plante erbacee din familia umbeliferelor, cu flori galbene sau galbene-aurii (Bupleurum); b) plantă erbacee din familia labiatelor, cu tulpina și frunzele păroase, cu florile roz (Stachys lanata); urechea-porcului = plantă erbacee meliferă din familia labiatelor, cu tulpina păroasă și ramificată în partea superioară, cu frunzele ovale și dințate și cu flori mici, albăstrui-violete (Salvia verticillata); urechea-șoarecelui = nu-mă-uita; urechea-ursului = plantă erbacee cu frunze cărnoase, ovale, ușor dințate, dispuse în formă de rozetă și cu flori galbene (Primula auricula). 2. Fig. Facultatea de a auzi; simțul auzului; auz. ◊ Expr. A avea ureche (muzicală) = a avea facultatea de a percepe just (și de a reproduce în mod exact) sunetele muzicale. A cânta după ureche = a reproduce o melodie după auz, fără a folosi partitura. II. (Pop.) Organul respirator al peștilor; branhie. III. P. anal. 1. Gaura acului (prin care se petrece ața sau sfoara). ◊ Expr. A scăpa ca prin urechile acului = a scăpa cu mare greutate, în mod miraculos dintr-o situație dificilă. 2. Cheotoarea de piele sau de pânză care se coase la marginea posterioară de sus a ghetelor sau a cizmelor, cu ajutorul căreia se trage încălțămintea în picior. 3. Toartă; inel, belciug. ♦ Proeminență în formă de cârlig la capătul de sus al leucii carului, de care se sprijină lanțul sau veriga care leagă loitrele de leucă. ♦ Ochi, laț, juvăț la capătul ștreangului; valul ștreangului. 4. (La pl.) Porțiune ieșită în afară dintr-o lucrare de zidărie, amenajată pentru a ușura fixarea unui toc de fereastră sau de ușă, pentru a susține un ornament etc. – Lat. oricla (= auricula).

URECHIÚȘĂ, urechiușe, s. f. 1. Diminutiv al lui ureche. 2. Ciupercă comestibilă cu pălăria în formă de pâlnie de culoare galbenă-portocalie sau roșcată (Cantharellus cibarius). ♦ (Bot.) Urechea-babei. 3. (Pop.) Colțunași umpluți cu carne, care se fierb în supă. – Ureche + suf. -ușă.

UREDINÁLĂ, uredinale, s. f. (La pl.) Ordin de ciuperci microscopice parazite care trăiesc pe plantele fanerogame, producând boala numită rugină; (și la sg.) ciupercă din acest ordin. – Din fr. urédinales.

USTILAGINÁLE s. f. pl. Ordin de ciuperci parazite care provoacă diferite boli plantelor cultivate. – Din fr. ustilaginales.

VĂCĂLÍE, văcălii, s. f. 1. Marginea de lemn sau de tinichea a sitei, a ciurului și a baniței. 2. Numele mai multor specii de ciuperci necomestibile, cu consistență lemnoasă, care cresc pe trunchiul arborilor: a) văcălie de brad = ciupercă a cărei pălărie este acoperită cu o crustă de culoare galbenă-roșcată (Fomes pinicola); b) văcălie de fag = ciupercă de forma unei etajere, de culoare brună-negricioasă (Ganoderma applanatum); c) văcălie de mesteacăn = ciupercă în formă de copită, cenușie-roșcată, acoperită cu o pieliță subțire și netedă (Placodes betulinus); d) văcălie de salcie = ciupercă cu pălăria bombată, albă, apoi brună, cu miros plăcut de anason (Trametes suaveolens).Veacă (reg. „văcălie” < sl.) + suf. -ălie.

VINEȚEÁ, -ÍCĂ, vinețéle, s. f. (Bot.) 1. (În forma vinețea) Albăstrea. 2. (În forma vinețică) Vineriță. 3. (În forma vinețică) Numele mai multor ciuperci (comestibile) cu pălăria tare, cărnoasă, de culoare albă, purpurie sau portocalie (Russula).Vinețică cu lapte = ciupercă comestibilă cu pălăria cărnoasă, aurie sau portocalie, care conține un suc lăptos și dulce (Lactarius volenus).Vânăt + suf. -ea, -ică.

VINEȚEÁLĂ, vinețeli, s. f. 1. Vânătaie. 2. (Pop.) Scrobeală albastră, albăstreală (pentru rufe). 3. Boală a viței de vie produsă de o ciupercă parazită, care se manifestă prin apariția unor pete brune-roșietice pe fața superioară a frunzelor. – Vânăt + suf. -eală.

vinețícă (vineriță, ciupercă) s. f., g.-d. art. vinețélei; pl. vinețéle

XILOFÁG, -Ă, adj. (Despre insecte, ciuperci) Lignivor. (din fr. xylophage)

XILOFÍL, -Ă, adj. (Despre ciuperci) Care crește pe lemn. (din fr. xylophile)

XILOSTRÓMĂ s. f. Miceliu pâslos la ciupercile xilofage, dezvoltat în interiorul țesutului lemnos. (din fr. xylostrome)

ZAHAROMÍCES s. n. Ciupercă microscopică care produce fermentația alcoolică în materii zaharoase; zaharomicete. (din fr. saccharomyces)

ZBÂRCIÓG, zbârciogi, s. m. Nume dat mai multor specii de ciuperci comestibile, cu pălăria zbârcită, brună-negricioasă sau cenușie-roșcată (Morchella).Expr. Cu nasul zbârciog = manifestând neplăcere, dispreț etc. ◊ Compus: zbârciogi-grași = nume dat mai multor specii de ciuperci comestibile din pădurile de conifere, cu pălăria zbârcită, cărnoasă și umflată, brună-roșcată, negricioasă sau albă-gălbuie (Gyromitra).Cf. scr. smrcak (după zbârci1).

ZGÎMBÓI, pl. zgîmbói s. m.1. Copil, puști, mucos. – 2. Penis. – Var. zgîmboi. Origine îndoielnică, probabil expresivă, pornind de la *zgîmb „sucit” care ar putea reprezenta eventual gr. σϰαμβός, σϰιμβός „sucit”, cf. it. sghembo „sucit” (în contra REW 8027) și lat. stlembus, strambus. Der. din sl. gąbaciupercă” (Byhan 311; Drăganu, Dacor., I, 307) nu este convingătoare. Semantic se explică prin referire la strîmbăturile copiilor rău crescuți. Aparțin aceleiași familii: năsgîmb, s. m. (copil poznaș; prostănac), cu pref. expresiv; năsărîmb, s. m. (prost, tont), pe care Miklosich, Slaw. Elem., 46 și Cihac, II, 215 îl leagă de sl. sramŭ „rușine”, nesramĭnŭ „nerușinat”; scălîmb, adj. (răsucit), a fost pus în legătură cu gr. σϰαληνός contaminat cu lat. strambus (Pușcariu, Conv. lit., XXXIX, 306; Schuchardt, ZRPh., XXIX, 623; REW 7638; Pușcariu, Dacor., VIII, 113), cf. it. scalembro, dar nu poate fi cuvînt moștenit, dacă se are în vedere l intervocalic. Der. sgîmboia (var. sgrîmboia), vb. refl. (a se holba, a privi cu înverșunare), a cărui der. din sl. *sŭgąbovati, de la gąba „bot” (Byhan 311) nu pare probabilă; năsărîmbă (var. năsărîngă), s. f. (Trans., Olt., prostie, tîmpenie, stupiditate); scălîmba (var. scălîmboia), vb. refl. (a gesticula, a se strîmba, a se urîți); scălîmbă(ie)tură, s. f. (schimonositură).

ZIGOMICÉTE s. f. pl. Clasă de ciuperci inferioare care se înmulțesc prin zigospori: mucoraceele. (din fr. zygomycètes)

ZOOGAMÉT s. m. Gamet ciliat mobil, la alge și la ciuperci. (din fr. zoogamète)

ZOONÓZĂ, zoonoze, s. f. Infecție contagioasă provocată de bacterii, virusuri, ciuperci, protozoare, viermi etc., comună omului și animalelor, transmisibilă direct sau prin intermediul unor insecte. – Din fr. zoonose.

ZOOSPÓR, zoospóri, s. m. Spor ciliat, înotător, caracteristic unor alge și ciuperci acvatice. [Sil. mf. -spor] (din fr. zoospore) [morf. DOOM]

ZOOSPÓR, zoospori, s. m. (Bot.) Spor al unor alge și ciuperci prevăzut cu cili vibratili sau cu flageli, cu ajutorul cărora se mișcă în mediul fluid. – Din fr. zoospore.