BUCENTAUR, bucentauri, s. m. (În mitologie) Centaur care avea corp de taur. [Pr.: -ta-ur] – Din fr. bucentaure.

CENTAUR, centauri, s. m. (În mitologia greacă) Ființă imaginară, cu trup de cal și cu bust omenesc; hipocentaur. ♦ (La sg. art.) Constelație din emisfera australă, din care face parte steaua cea mai apropiată de sistemul solar. [Pr.: -ta-ur] – Din lat. centaurus.

HIPOCENTAUR, hipocentauri, s. m. (Rar; în mitologia greacă) Centaur. [Pr.: -ta-ur] – Din fr. hippocentaure, lat. hippocentaurus.

SĂGETĂTOR, -OARE, săgetători, -oare, adj., s. m. I. Adj. 1. Care săgetează, care trimite săgeți. ♦ (Substantivat, în superstiții) Ființă imaginară, duh necurat care provoacă boala numită săgetătură. ♦ Fig. (Despre ochi, privire etc.) Pătrunzător, scrutător, tăios. ♦ Fig. (Despre cuvinte, judecăți, aluzii etc.) Plin de ironie, satiric, usturător. 2. Fig. (Despre mișcări) Iute, repede (și în linie dreaptă). II. S. m. 1. Arcaș. 2. (Art.) Numele popular al unei constelații; al nouălea semn al zodiacului, reprezentând un om sau un centaur trăgând cu arcul. – Săgeta + suf. -ător.

CENTAUR s. (MITOL.) (rar) hipocentaur.

HIPOCENTAUR s. v. centaur.

centaur s. m., pl. centauri

BUCENTAUR ~i m. mit. Centaur cu corp de taur. [Sil. -ta-ur] /<fr. bucentaure

CENTAUR ~i m. 1) (în mitologia greacă) Ființă imaginară cu trup de cal și bust de bărbat. 2) art. sing. Constelație din emisfera australă. [Sil. -ta-ur] /<lat. centaurus

BUCENTAUR s.m. 1. Centaur cu corp de taur. 2. Corabie de festivități a dogilor venețieni. [Pron. -ta-ur. / < fr. bucentaure, cf. gr. bous – bou, kentauros – centaur].

CENTAUROMAHIE s.f. Lupta dintre centauri și lapiți (populație din Tesalia). [Cf. fr. centauromachie, lat. centauromachia].

CENTAUR s.m. 1. (Mit.) Personaj închipuit a fi jumătate om și jumătate cal. 2. Constelație din emisfera australă, din care face parte cea mai apropiată stea de sistemul solar. [< lat. centaurus, cf. it. centaurus, fr. centaure].

HIPOCENTAUR s.m. Centaur. [Pron. -ta-ur. / < fr. hippocentaure, cf. lat. hippocentaurus, gr. hippokentauros].

CENTAUR s. m. 1. (mit.) monstru închipuit cu corp de cal și bust omenesc. 2. ornament reprezentând un astfel de monstru. (< lat. centaurus, fr. centaure)

CENTAUROMAHIE s. f. lupta dintre centauri și lapiți. (< fr. centauromachie, lat. centauromachia)

HIPOCENTAUR s. m. centaur. (< fr. hippocentaure, lat. hippocentaurus)

centaur, centauri s. m. (intl.) cetățean străin.

CHIRON (în mitologia greacă), cel mai bun și mai înțelept dintre centauri. L-a educat pe Ahile, pe Iason și pe Asclepios. Rănit din greșeală de către Heraklis în timpul luptei cu centaurii. Ca să-și curme suferința, i-a oferit lui Prometeu nemurirea, în schimbul morții sale.

CENTAUR, centauri, s. m. (În mitologia greacă) Ființă imaginară, jumătate om și jumătate cal. ♦ (La sg. art.) Constelație din emisfera sudică, din care face parte steaua cea mai apropiată de sistemul solar. – Lat. lit. centaurus.

NESTOR (în „Iliada”), rege al Pilosului. A participat la expediția Argonauților, la vânarea mistrețului Calydon, la lupta lapiților împotriva centaurilor și chiar în Războiul troian, fiind cel mai bătrân și mai înțelept dintre căpeteniile aheilor, respectat de aceștia; a încercat să aplaneze conflictul dintre Ahile și Agamemnon.

*centáur m. (vgr. kéntauros). Monstru mitologic jumătate om și jumătate cal.

Abas 1. Al doisprezecelea rege al Argosului, fiul lui Lynceus și al Hypermnestrei, considerat ca întemeietor al cetății Abae din Phocis. A avut doi fii gemeni: pe Acrisius și pe Proetus. 2. Centaur vestit pentru îndemînarea sa la vînătoare.

Acastus, fiul lui Pelias, regele din Iolcus, și unul dintre argonauți. A luat parte la vînătoarea mistrețului din Calydon. După ce Pelias a fost ucis de propriile lui fiice la îndemnul Medeei, Acastus s-a urcat pe tronul tatălui său. În timpul jocurilor funebre organizate în amintirea acestuia, soția lui Acastus, Hippolyte (sau Astydamia), s-a îndrăgostit de Peleus, pe care a încercat să-l seducă. Respinsă de erou și ca să se răzbune, Hippolyte l-a învinuit ulterior, pe nedrept, în fața soțului ei că ar fi vrut s-o violeze. Pretextînd o vînătoare, Acastus l-a dus pe Peleus pe muntele Pelion și l-a părăsit acolo în timp ce dormea, pradă fiarelor sălbatice. Salvat de centaurul Chiron, Peleus s-a întors în cetate și, drept răzbunare, i-a ucis pe Acastus și pe soția acestuia.

CRESPI, Giuseppe Maria (numit Lo Spagnuolo) (1665-1747), pictor italian. Compoziții religioase și scene de gen. A excelat în tehnica clarobscurului („Ahile și centaurul”).

CRUCEA SUDULUI (Crux), constelație din emisfera australă, situată la S de constelația Centaurului. Cuprinde patru stele mai strălucitoare și șapte mai slabe.

Achilles (sau Achilleus), celebru erou grec (cunoscut din Iliada), care a participat la războiul troian. Era fiul zeiței Thetis și al muritorului Peleus. Atunci cînd s-a născut, Achilles a fost cufundat în întregime de către mama sa în apele Styxului, pentru a deveni invulnerabil. I-a rămas afară doar călcîiul de care-l ținea Thetis. Copil fiind, el a fost încredințat centaurului Chiron, care l-a crescut pe muntele Pelion. Ulterior pentru a-l împiedica să participe la războiul troian – unde știa că-și va găsi moartea, așa cum îi prorocise Calchas, și încercînd să zădărnicească împlinirea destinului – Thetis și-a trimis fiul la curtea lui Lycomedes, regele dolopilor, care l-a ținut ascuns, deghizat în veșminte femeiești, printre fiicele lui. Una dintre ele, Deidamia, i-a născut lui Achilles un fiu, pe Neoptolemus (sau Pyrrhus). Între timp însă grecii pregăteau războiul împotriva Troiei. La chemarea lui Odysseus, Achilles se alătură armatelor grecești, în fruntea mirmidonilor. La despărțire, o dată cu plecarea flotei din Aulis, Thetis îi dăruiește lui Achilles armele divine făurite de Hephaestus și caii lui Poseidon. În luptele care se desfășoară sub zidurile cetății, vitejia, curajul și îndrăzneala lui Achilles devin legendare. Așa se scurg nouă ani. Într-al zecelea, certîndu-se cu Agamemnon din pricina unei sclave – Briseis, care-i fusese luată de către cel dintîi – Achilles refuză să mai lupte și se retrage în cortul său. În absența lui, grecii suferă o serie de înfrîngeri. La toate rugămințile lor și la insistențele lui Agamemnon, Achilles rămîne neînduplecat. Numai moartea bunului său prieten Patroclus îl determină să reintre în luptă. Săvîrșește cu acest prilej adevărate minuni de vitejie și, ocrotit de scutul făurit de Hephaestus, seamănă groaza printre dușmani. Achilles îl ucide alături de mulți alții și pe Hector, cel mai viteaz dintre fiii lui Priamus, și-i tîrăște cadavrul, legat de carul său, prin pulbere în jurul cetății. Cu greu obține îndureratul Priamus trupul lipsit de viață al fiului său. Printre multele victime ale lui Achilles se numără Penthesilea, regina amazoanelor, care venise în ajutorul troienilor, apoi Memnon, fiul Aurorei. În cele din urmă însă eroul moare și el, ucis la rîndul lui de o săgeată otrăvită, cu care Paris, fratele lui Hector, l-a ochit, ajutat de Apollo, în călcîiul rămas vulnerabil. Aiax și Odysseus au reușit să-i aducă trupul în tabăra grecilor, care l-au înmormîntat cu mare cinste pe malul mării.

Anchises, fiul lui Capys și al lui Themis. Înzestrat cu o frumusețe extraordinară, el a cîștigat dragostea Aphroditei, cu care a avut un fiu, pe Aeneas (v. și Aeneas). Mai tîrziu însă, la un ospăț, el s-a lăudat că fiul său are drept mamă o zeiță și a fost, ca pedeapsă, fulgerat de Zeus, rămînînd orb (după alții șchiop) pentru tot restul vieții. Copilul a fost încredințat nimfelor, care l-au crescut pe muntele Ida, și a fost educat de centaurul Chiron. Cînd Troia a fost distrusă și incendiată, Aeneas l-a luat cu sine în pribegie pe bătrînul său tată, care pe atunci avea optzeci de ani. Anchises a murit la scurt timp după sosirea lui Aeneas în Sicilia și a fost înmormîntat pe muntele Eryx.

Apollo, una dintre cele mai mari divinități ale mitologiei grecești. Era fiul lui Zeus și al lui Leto. Pentru că Hera, din gelozie, îi refuzase Letonei un loc unde să poată naște, Poseidon a scos la iveală, din valurile mării, insula Delos (v. și Asteria). Acolo, după nouă zile și nouă nopți de chinuri, Leto a adus pe lume doi gemeni: pe Apollo și pe Artemis. Crescînd miraculos de repede, la numai cîteva zile după naștere Apollo, al cărui arc și ale cărui săgeți deveniseră temute, a plecat la Delphi, unde a ucis șarpele Python, odinioară pus de Hera s-o urmărească pe Leto și care ulterior devenise spaima întregului ținut. După aceea Apollo a înființat acolo propriul său oracol, instaurînd totodată și Jocurile Pitice. (Tot de la acest fapt provenea și denumirea purtată de zeu, aceea de Pythius). Un alt episod care i se atribuia era cel al uciderii ciclopilor: fiul lui Apollo, Asclepius, inițiat de centaurul Chiron în tainele medicinei, nu s-a mai mulțumit să vindece, ci a început să-i și învie pe cei morți. Acest fapt a atras asupra sa mînia lui Zeus, care l-a omorît cu trăsnetul său (v. și Asclepius). Îndurerat de pierderea lui și neputînd să se răzbune pe Zeus, Apollo i-a pedepsit pentru moartea fiului său pe ciclopi, ucigîndu-i, la rîndul său, cu săgețile lui. Singura vină a acestora era faptul că făuriseră trăsnetul lui Zeus. Drept pedeapsă pentru actul lui necugetat, Apollo a fost osîndit de Zeus să slujească timp de un an, ca sclav, pe un muritor. El și-a ispășit pedeapsa păzind turmele lui Admetus (v. și Admetus). Apollo a iubit numeroase nimfe și muritoare, printre care pe Daphne, Cyrene, Marpessa, Cassandra, și uneori chiar tineri ca Hyacinthus și Cyparissus (v. numirile respective). Zeul era înfățișat ca un tînăr frumos și înalt, cu o statură zveltă și impunătoare. Atributele lui erau multiple: inițial, Apollo era considerat ca o divinitate temută, răzbunătoare care, justificat sau nu, răspîndea molimi sau pedepsea cu săgeți aducătoare de moarte pe oricine-i stătea împotrivă. Era socotit totodată zeu vindecător, priceput la arta lecuirii, și tatăl lui Asclepius. Avea darul profeției, de care erau legate numeroasele lui oracole. Dintre acestea, cel mai vestit era cel de la Delphi. Se spunea că, îndrăgostit fiind de Cassandra, fiica lui Priamus, Apollo ar fi inițiat-o și pe ea în această taină (v. și Cassandra). Mai tîrziu, el a devenit zeul muzicii, al poeziei și al artelor frumoase. Era înfățișat, în această calitate, înconjurat de muze, pe muntele Parnassus. Apollo era zeul invocat de călătorii, de cei care navigau pe mare, care proteja orașele și noile construcții. Se spunea că împreună cu Alcathous ar fi ajutat la reconstruirea cetății Megara, care fusese distrusă (v. și Alcathous). În sfîrșit, Apollo era considerat ca zeu al luminii (de aici și epitetul de Phoebus) și era identificat adesea cu însuși Soarele. Era serbat în numeroase centre ale lumii grecești: la Delphi, Delos, Claros, Patara etc. Avînd, așa cum s-a arătat, un rol preponderent în mitologia greacă, Apollo a fost împrumutat de timpuriu și de alte neamuri. Era, de pildă, onorat de vechii etrusci și mai tîrziu a fost adoptat și de romani. În cinstea lui s-au instituit la Roma Ludi Apollinares, și tot acolo, pe vremea împăratului Augustus, i se aduceau onoruri deosebite.

Asclepius (sau Aesculapius), fiul lui Apollo cu muritoarea Coronis și zeul medicinei. A fost crescut de mic de centaurul Chiron, care l-a inițiat în tainele lecuirii și l-a deprins să vîneze. Asclepius a avut doi fii: pe Machaon și pe Podalirius, vestiți datorită priceperii lor în arta tămăduirii, și patru fete, printre care se număra și Hygiea, zeița sănătății. Datorită faptului că nu s-a mulțumit să vindece numai bolile, ci a readus și morții la viață, Asclepius și-a atras mînia lui Zeus, care l-a ucis cu trăsnetul său. După moarte el a fost pus printre constelații. I se aduceau onoruri divine, în special la Epidaurus, și i se sacrifica, de obicei, un cocoș. Atributele sale erau toiagul și șarpele.

Caeneus, unul dintre lapiți. Caeneus a fost întîi o femeie, pe nume Caenis, îndrăgită de către Poseidon. La cererea ei, zeul a metamorfozat-o în bărbat. Sub noua înfățișare și sub numele de Caeneus a participat la lupta împotriva centaurilor, precum și la expediția argonauților, distingîndu-se prin forță și curaj.

Centauri, neam de ființe monstruoase, jumătate oameni și jumătate cai. Aveau brațe omenești, iar în partea de jos a trupului patru picioare de cal. Centaurii sălășluiau în codrii de pe muntele Pelion, în Thessalia, unde trăiau în sălbăticie. Cei mai vestiți centauri au fost Chiron, Nessus (v. și Deianira) și Pholus. Spre deosebire de ceilalți, aceștia erau niște centauri buni, cumpătați, care-i ajutau pe oameni și-i tratau cu blîndețe. Centaurii și-au dobîndit faima prin lupta lor cu lapiții (v. și Lapithae). Poftiți de către regele Pirithous la ospățul său de nuntă cu Hippodamia, centaurii, amețiți de vinul băut, au vrut să necinstească mireasa, fapt care le-a atras ura lapiților, în special a lui Heracles și Theseus. Învinși de către lapiți, ei au fost siliți să părăsească muntele Pelion. Alte episoade atribuite centaurilor sînt legate de numele lui Heracles, care s-a luptat cu ei în mai multe rînduri. O dată, pe cînd fusese găzduit și ospătat de Pholus în peștera acestuia, Heracles a cerut de băut. Fără știrea celorlalți centauri, Pholus i-a adus din vinul primit în dar de către aceștia de la zeul Dionysus. Atrași de mirosul vinului, centaurii dau năvală în peșteră. Se încinge o luptă crîncenă, din care însă Heracles iese biruitor. În învălmășeala acestei încăierări își găsesc moartea centaurii Anchius și Agrius și tot în urma acestei împrejurări moare și centaurul Chiron, lovit din greșeală chiar de către erou. În legendele mitologice centaurii sînt amestecați în numeroase răpiri: a Deianirei (v. și Nessus), a Atalantei etc.

Chiron, fiul lui Cronus, era cel mai vestit și mai înțelept dintre centauri, priceput în tainele lecuirii, iscusit la vînătoare și meșter în arta muzicii. Locuia într-o peșteră, pe muntele Pelion. Înțelept și bun din fire, Chiron era prietenul neprețuit al oamenilor. El a fost cel care l-a ajutat și apărat pe Peleus, i-a crescut și i-a educat pe Achilles, pe Iason și pe Asclepius. Se spunea că însuși Apollo l-ar fi avut drept dascăl pe Chiron. Cu ocazia luptei lui Heracles cu centaurii, Chiron a fost lovit din greșeală de către erou (v. și Centauri). Pradă unor dureri îngrozitoare pe care, cu toată arta sa în ale lecuirii, nu le-a putut alina, Chiron s-a retras într-o peșteră, unde și-a așteptat sfîrșitul. Fiind nemuritor, nu și-a putut găsi însă liniștea decît după ce Prometheus, care era muritor, a primit să facă schimb cu el, dezlegîndu-l în felul acesta de nemurire.

Crantor, unul dintre însoțitorii lui Peleus. A participat la încăierarea dintre lapiți și centauri și a fost omorît în luptă.

Cyllarus, centaur de o frumusețe rară, care și-a găsit moartea în încăierarea iscată la nunta lui Pirithous. Hylonome, o femeie tot din neamul centaurilor, care-l iubea, s-a sinucis și ea de durere.

Deianira, fiica regelui Oeneus și sora lui Meleager. Întors din Infern, unde umbra lui Meleager îl rugase s-o ia în căsătorie pe Deianira, rămasă pe pămînt fără nici un sprijin, Heracles îi cere acesteia la întoarcere mîna. După ce îl învinge în luptă pe zeul apei, Achelous (v. și Achelous), se căsătorește cu ea și au un fiu, pe Hyllus. O dată, pe drum, în timp ce părăseau Calydonul, ei se întîlnesc cu centaurul Nessus, îndrăgostit și el de Deianira (v. și Nessus). Centaurul încearcă s-o violeze, fapt pentru care între cei doi se încinge o luptă. Rănit mortal de Heracles, Nessus îi dăruiește înainte de a muri Deianirei un filtru miraculos cu care – după spusele lui – să-l poată face pe soțul ei s-o iubească veșnic. Curînd după aceea, aflînd de o infidelitate a lui Heracles, care se îndrăgostise de Iole, Deianira, rămasă acasă, îi trimite o cămașă îmbibată în filtrul miraculos. Cum o îmbracă, eroul e cuprins de flăcări mistuitoare și moare în chinuri cumplite (v. și Heracles). Auzind de sfîrșitul tragic al soțului ei și dîndu-și seama de înșelătoria și totodată de răzbunarea centaurului, Deianira se sinucide la rîndu-i.

Heracles, vestit erou grec, neîntrecut în forță și vitejie și care, după moarte, a fost primit în rîndul zeilor, devenind nemuritor. Heracles – numit de către romani Hercules – era fiul lui Zeus și al Alcmenei. Pentru a se uni cu Alcmene, Zeus a luat chipul și înfățișarea soțului ei, Amphitryon, plecat să lupte împotriva teleboenilor (v. și Amphitryon). Din unirea Alcmenei cu Zeus s-a născut Heracles, iar din unirea Alcmenei cu Amphitryon, sosit imediat după aceea, s-a născut Iphicles, frate geamăn cu Heracles. Dîndu-și seama de originea divină a lui Heracles, Amphitryon a consimțit să-l crească în casa sa, alături de Iphicles. Gelozia Herei față de Alcmene s-a manifestat însă de timpuriu, încă înainte de nașterea copilului. Fiindcă Zeus – ca să-și ocrotească viitorul fiu – făgăduise regatul Argosului primului urmaș care se va naște din Perseus, Hera a îndemnat-o pe fiica ei, Ilithyia, care patrona nașterile, să întîrzie nașterea lui Heracles și s-o grăbească în schimb pe cea a lui Eurystheus, fiul lui Sthenelus. Datorită acestui fapt, Eurystheus se naște la șapte luni, revenindu-i lui Argosul (v. și Eurystheus), iar Heracles e purtat zece luni în pîntece de Alcmene. Mînia Herei continuă să se reverse și după naștere, de data asta însă asupra copilului. Într-o noapte, cînd cei doi frați se aflau în leagănul lor, ea le trimite doi șerpi cu gîndul să-l ucidă pe Heracles. Fără să-și piardă cumpătul, Heracles, deși avea numai zece luni, îi apucă pe fiecare cu cîte o mînă și-i sugrumă, în timp ce Iphicles, îngrozit, trezește toată casa cu țipetele lui. Este un semn în plus pentru Amphitryon cu privire la originea divină a copilului. El îl crește însă mai departe în casa sa, ca pe propriul său fiu. Cînd Heracles crește, el își înspăimîntă părintele, ucigîndu-și dascălul, pe Linus, și acest fapt îl determină pe Amphitryon să-l trimitp pe Heracles la țară să-i păzească cirezile. Eroul stă acolo pînă la vîrsta de optsprezece ani, cînd săvîrșește primul său act de vitejie: ucide leul din Cithaeron, care atacase cirezile tatălui său. Cu această ocazie el se unește cincizeci de nopți la rînd cu cele cincizeci de fiice ale regelui Thespius, la care stă în gazdă tot timpul cît durează vînătoarea. După ce ucide fiorosul animal, Heracles se întoarce acasă. Pe drum se întîlnește cu solii regelui Erginus, trimiși să ridice tributul la care erau supuși tebanii. El se luptă cu Erginus și îl învinge. Drept mulțumire că i-a scăpat pe tebani de tributul înjositor, regele Creon i-o dă în căsătorie lui Heracles pe fiica sa, Megara. Cu Megara eroul a avut mai mulți copii. Urmărindu-l mai departe cu mînia sa divină, Hera îi ia mințile și, într-un delir furios, îl determină să-și ucidă copiii. În urma săvîrșirii acestei fărădelegi, eroul consultă oracolul de la Delphi. Pentru ispășire, Apollo îi poruncește să-i slujească timp de doisprezece ani lui Eurystheus. La cererea acestuia, care-l pune la felurite munci, Heracles săvîrșește cele douăsprezece mari fapte de vitejie cunoscute sub numele de muncile (sau isprăvile) lui Heracles. – Prima muncă este uciderea leului din Nemea, o fiară înspăimîntătoare care pustia ținutul respectiv. Eroul îl sugrumă apoi îl jupoaie de pielea îngrozitoare la vedere. Înfățișîndu-se mai apoi îmbrăcat în această piele lui Eurystheus, acesta, de frică, nu-i îngăduie să pătrundă în cetate ci îi poruncește să-și depună prada înaintea porților. Cu această ocazie eroul înființează Jocurile Nemeiene. – A doua muncă a lui Heracles este uciderea hidrei din Lerna. Născută din Typhon și din Echidna, hidra era un balaur monstruos, a cărui răsuflare ucidea pe oricine îi simțea duhoarea. Ea avea nenumărate capete, care pe măsură ce erau retezate, creșteau la loc. Unul dintre capete era nemuritor. Heracles a reușit să-i reteze capetele și, cu ajutorul nepotului său, Iolaus, să-i ardă carnea în locul unde fuseseră, pentru a le împiedica să mai regenereze. La urmă el îi retează și capul cel nemuritor și, îngropîndu-l în pămînt, împinge deasupra lui o stîncă uriașă. Sîngele hidrei era și el aducător de moarte. De aceea, la plecare, eroul și-a muiat săgețile în el, făcîndu-le astfel veninoase. – A treia muncă a lui Heracles este prinderea mistrețului de pe muntele Erymanthus. Groaznicul animal a fost urmărit de către erou prin mijlocul unor zăpezi înalte, pînă cînd, sleit de puteri, a fost prins. – A patra muncă a lui Heracles este prinderea unui căprior cu coarne de aur, care aparținea zeiței Artemis. Vestit prin iuțeala lui, căpriorul a fost fugărit un an încheiat de către erou, care, în cele din urmă, l-a ajuns în Arcadia și, rănindu-l ușor, a reușit să-l prindă. – A cincea muncă a lui Heracles este curățarea grajdurilor lui Augias. Augias, regele din Elis, avea peste trei mii de vite și grajdurile care le adăposteau nu mai fuseseră curățate de peste treizeci de ani. La porunca lui Eurystheus, Heracles s-a legat să le curețe într-o singură zi, cerîndu-i o răsplată lui Augias, dacă avea să reușească. Augias s-a învoit. Atunci eroul a schimbat cursurile rîurilor Alpheus și Peneus și, abătîndu-le prin mijlocul grajdurilor, a făcut ca tot gunoiul să fie dus de ape pînă-n seară. Cînd și-a cerut însă plata cuvenită, Augias a refuzat să-și țină făgăduiala, fapt pentru care avea să fie pedepsit mai tîrziu de către erou. – A șasea muncă a lui Heracles este distrugerea păsărilor stimfalide. În pădurile care împrejmuiau lacul Tsymphalis din Arcadia sălășluiau puzderie de păsări de pradă, care pustiau ținutul. Heracles le-a stîrpit ucigîndu-le cu săgețile sale otrăvite. – A șaptea muncă a lui Heracles este prinderea taurului din Creta. Odinioară, regele Minos voise să-i sacrifice taurul lui Poseidon dar, cucerit de frumusețea animalului, îl cruțase. Zeul mării se răzbunase, făcînd taurul să devină furios. Heracles a reușit să-l prindă și i l-a adus lui Eurystheus, care însă i-a redat libertatea. – A opta muncă a lui Heracles este îmblînzirea iepelor lui Diomedes. Diomedes, regele Thraciei, avea niște iepe sălbatice pe care le hrănea cu carne omenească. Heracles l-a ucis pe Diomedes și le-a dat iepelor lui să-i mănînce trupul. După ce s-au ospătat din carnea stăpînului lor, iepele au devenit blînde și s-au lăsat ușor prinse. Heracles i le-a dus și pe acestea lui Eurystheus. – A noua muncă a lui Heracles este dobîndirea cingătorii purtate de Hippolyte, regina amazoanelor. Cingătoarea îi fusese dăruită acesteia de însuși Ares, zeul războiului. Heracles i-o ia, după ce se luptă cu amazoanele, și o dăruiește fiicei lui Eurystheus. – A zecea muncă a lui Heracles este aducerea boilor lui Geryon (v. și Geryon), tot la porunca lui Eurystheus. Cirezile de boi ale lui Geryon se aflau pe insula Erythia, departe, către apusul lumii. Ca să ajungă acolo, eroul a străbătut deșertul Libyei, apoi Oceanul, iar ca să pună mîna pe boii lui Geryon, l-a ucis mai întîi pe Orthrus, cîinele cu două capete care-i păzea, apoi pe Eurytion, uriașul care-i păștea și, în sfîrșit, pe însuși Geryon, monstrul cu trei trupuri, căruia-i aparțineau. După multe peripeții, Heracles ajunge cu bine din nou la Eurystheus, nu fără să fi avut însă de furcă pe drumul de întoarcere cu numeroși dușmani care-l atacaseră, vrînd să-i fure boii. – A unsprezecea muncă a lui Heracles este culegerea merelor din Grădina Hesperidelor. Merele acestea erau de aur, și ele aparțineau Herei, care le primise în dar, cu prilejul nunții ei cu Zeus, de la Gaea. Hera le dusese în Grădina Hesperidelor și i le dăduse în pază lui Ladon, un balaur uriaș cu o sută de capete. După ce cutreieră mări și țări, după ce trece prin Caucasus unde-l eliberează pe Prometheus (v. și Prometheus), Heracles ajunge la hiperboreeni, unde se afla faimoasa grădină, și, cu ajutorul lui Atlas, izbutește să fure merele și i le aduce lui Eurystheus. – A douăsprezecea – și cea din urmă – muncă a lui Heracles este aducerea lui Cerberus din împărăția umbrelor subpămîntene, cea mai grea încercare la care a fost supus eroul. În îndeplinirea acestei sarcini, el a fost ajutat de Hermes și de Athena. Ajuns în Infern, Heracles s-a întîlnit cu umbra lui Meleager – căruia, cu această ocazie, i-a făgăduit s-o ia în căsătorie pe Deianira (v. și Deianira) – cu Pirithous, cu Theseus și cu Ascalaphus, pe care i-a scăpat din chinurile la care erau supuși și, în sfîrșit, cu zeul Hades, care s-a învoit să i-l dea pe Cerberus cu condiția ca eroul să-l prindă fără să se servească de vreo armă. Strîngîndu-l cu amîndouă mîinile de gît, Heracles a reușit să-l stăpînească pe Cerberus și să-l tîrască după el, pe pămînt. La vederea lui Cerberus însă, Eurystheus a fost atît de înfricoșat încît s-a ascuns și n-a vrut să-l primească. Neavînd ce face cu el, Heracles l-a adus atunci înapoi în Infern. În afara acestor isprăvi, eroul a săvîrșit, în diferite împrejurări, numeroase alte acte de curaj și vitejie, care i-au dus faima și l-au făcut renumit. Printre ele se numără: 1. Expediția întreprinsă împotriva Troiei. Laomedon, regele Troiei, a refuzat să-i dea lui Heracles răsplata cuvenită pentru faptul că eroul a salvat-o pe Hesione, fiica regelui, din ghearele unui monstru îngrozitor. Heracles atacă cetatea, îl ucide pe rege împreună cu toți fiii lui și i-o dă de soție pe Hesione lui Telamon, unul dintre tovarășii lui de arme (v. și Hesione 1.). 2. Războiul împotriva giganților, în care eroul a luptat alături de olimpieni (v. Gigantes). 3. Războiul împotriva lui Augias, întreprins de erou datorită faptului că regele din Elis refuzase să-i dea plata cuvenită pentru că i-a curățat grajdurile. Cu ocazia victoriei, eroul a înființat Jocurile Olimpice. 4. Expediția organizată împotriva Pylosului, unde domnea regele Neleus (v. și Neleus), expediție în cursul căreia Heracles îl ucide pe rege împreună cu toți fiii lui în afară de unul singur, Nestor. Cu această ocazie Heracles a rănit mai mulți zei, printre care pe Hera și pe Ares. 5. Războiul împotriva Spartei (v. și Hippocoon), în cursul căruia, deși învingător, eroul este rănit la mînă și vindecat apoi de către Asclepius. 6. Lupta împotriva driopilor, în care, învins la început, Heracles iese în cele din urmă învingător, îi bate pe driopi și-i pune pe fugă. Motivul izbucnirii conflictului între erou și driopi a fost faptul că, o dată, pe cînd trecea prin ținutul lor călătorind împreună cu Deianira și cu fiul său Hyllus, driopii au refuzat să-i dea să mănînce copilului, care era înfometat. 7. Lupta cu centaurii, stîrniți de mirosul vinului pe care eroul îl băuse în peștera lui Pholos. Cu această ocazie a fost ucis din greșeală de către Heracles și bunul centaur Chiron. 8. Readucerea Alcestei din regatul subpămîntean (v. Admetus). 9. Lupta cu Antaeus (v. Antaeus). 10. Lupta cu Cycnus (v. Cycnus 2.), pe care l-a ucis în drum spre Grădina Hesperidelor. 11. Eliberarea lui Prometeus. Traversînd Caucazul, pe drumul spre aceeași Grădină a Hesperidelor, eroul a ucis vulturul care devora ficatul titanului Prometheus înlănțuit de o stîncă. 12. Lupta împotriva lui Lycaon, fiul lui Ares și al Pyrenei, care, opunîndu-se trecerii lui Heracles spre Grădina Hesperidelor, a fost învins și el de către erou. 13. Lupta cu gigantul Alcyoneus pe care l-a omorît cu măciuca sa, ajutat fiind și de zeița Athena. 14. Prinderea cercopilor (v. Cercopes). În sfîrșit, viața eroului, bogată în peripeții, cuprinde și alte episoade menite să-i ilustreze forța și vitejia. De pildă, este cunoscut episodul luptei dintre Heracles și zeul apei Achelous, pentru a obține mîna Deianirei, sora lui Meleager, căruia, în Infern, eroul îi făgăduise s-o ia de soție (v. mai sus). După căsătorie, omorînd din greșeală o rudă a soției sale, Heracles este silit să pornească în exil împreună cu Deianira și cu fiul lor, Hyllus. Pe drum Deianira este atacată de centaurul Nessus, care vrea s-o violeze. Heracles îl rănește mortal cu una din săgețile sale otrăvite. Înainte de a muri, centaurul îi dăruiește Deianirei un filtru miraculos, filtru care – după spusele lui – avea să i-l aducă înapoi pe Heracles atunci cînd ei i se va părea că eroul n-o mai iubește. Șiretenia lui Nessus și gelozia Deianirei aveau să pricinuiască, mai tîrziu, moartea eroului (v. Deianira). În urma uciderii nedrepte a lui Iphitus, fiul regelui Eurytus (v. și Iphitus), Heracles e atins de nebunie. Pentru a fi „purificat” el se duce la Delphi, dar acolo, insultînd oracolul, își atrage asupră-și mînia lui Apollo. În urma omorului și a sacrilegiului comis, el nu mai poate fi purificat decît dacă se va vinde ca sclav, timp de trei ani, pentru a-i sluji unui stăpîn. Așa ajunge Heracles în slujba Omphalei, regina Lydiei. E răstimpul în care eroul, robit și iubit de regină, participă la vînătoarea mistrețului din Calydon. După împlinirea termenului, Heracles se războiește cu regele Eurytus. Pe vremuri, Eurytus îi refuzase mîna fiicei sale, Iole. Eroul se luptă cu Eurytus, îl ucide și, cum dragostea pentru fiica acestuia persistă, o ia cu el pe Iole. Aflînd, Deianira îi trimite o cămașă îmbibată cu filtrul lui Nessus, pe care Heracles îl ucisese odinioară. Departe de a-i aduce înapoi soțul, filtrul – răzbunare perfidă a centaurului – Face ca veșmîntul o dată îmbrăcat să se lipească de trupul eroului și să ia foc. În zadar se luptă Heracles cu desperare să scape de cămașa ucigătoare. O dată cu ea își smulge de pe trup fîșii de carne și flăcările mistuitoare îi ajung pînă la oase. Atunci, simțindu-și sfîrșitul aproape – în timp ce Deianira îngrozită de fapta ei se sinucide – eroul își înalță singur un rug și se pregătește de moarte. El o încredințează fiului său Hyllus pe Iole și lasă cu limbă de moarte ca, mai tîrziu, cei doi să se căsătorească. Își dăruiește arcul și săgețile lui Philoctetes și se urcă pe rugul de mai înainte pregătit. În timp ce flăcările rugului se înalță, un nor pogoară din ceruri și cade un trăsnet. Cînd ceața se risipește, corpul eroului nu mai există. El a fost luat în Olympus, unde va petrece după moarte în rîndul nemuritorilor. Vechea ură a Herei se șterge. Ea îl primește acum pe Heracles în lăcașul zeilor, căsătorindu-l cu fiica ei, Hebe, zeița veșnicei tinereți. Eroul devine nemuritor, drept răsplată pentru vitejia, curajul și nedreptățile îndurate pe pămînt.

OCEANÍDE (< fr.) s. f. pl. (În mitologia greacă; și ca nume proprii) Nimfe ale apelor. fiicele lui Ocean și ale zeiței Thetis. Cele mai cunoscute dintre ele: Doris, mama nereidelor; Climene, mama lui Prometeu; Philiria, mama centaurului Chiron.

Hippodamia (sau Hipodame(a)) 1. Fiica lui Oenomaus, regele din Pisa. Pentru că oracolul îi prezisese că va muri de mîna ginerelui său, Oenomaus nu voia să-și mărite fata. Pe numeroșii ei pretendenți i-a înlăturat unul cîte unul, provocîndu-i la o întrecere de care. Datorită cailor săi neîntrecuți în iuțeală, el îi învingea pe rînd și-i ucidea. Cînd s-a prezentat Pelops, Hippodamia, îndrăgostindu-se de frumosul tînăr, a pus la cale un vicleșug împreună cu Myrtilus, vizitiul tatălui ei, făcînd ca Pelops să iasă învingător. Oenomaus și-a găsit moartea în timpul cursei, iar Hippodamia s-a căsătorit cu Pelops. Au avut împreună mai mulți copii, printre care pe Atreus și pe Thyestes (v. Și Atreus). 2. Soția lui Pirithous. Din cauza ei s-a iscat lupta dintre centauri și lapiți (v. Centauri).

Hylaeus, unul dintre centauri, ucis de către Atalanta (sau, într-o altă versiune, de către Heracles).

Iason, fiul lui Aeson, regele din Iolcus, și conducător al faimoasei expediții a argonauților. Copil fiind, Iason a fost trimis de tatăl său pe muntele Pelion, la centaurul Chiron, spre a fi crescut și educat de acesta. Între timp, acasă la Ioleus, Aeson a fost detronat de către fratele său vitreg, pe nume Pelias, care s-a înscăunat în locul lui. Cînd a atins vîrsta bărbăției, Iason s-a înapoiat acasă; înfățișîndu-i-se lui Pelias i-a cerut tronul, arătînd că el este moștenitorul legitim al tatălui său. Pelias se-nvoiește să i-l dea, dar cu o condiție: Iason trebuie să-i aducă din Colchis Lîna de Aur a unui berbec care, odinioară, l-a salvat pe Phrixus de la moarte (v. și Athamas). Porunca lui Pelias e izvorîtă dintr-un gînd ascuns: în felul acesta el nădăjduiește să-l piardă pe Iason. Cu concursul lui Argus, fiul lui Phrixus, care-i construiește o corabie – Argo – și însoțit de cincizeci de eroi, Iason reușește să ajungă în Colchis și să pună mîna pe faimoasa Lînă de Aur (v. și Argonautae). El se înapoiază victorios în Iolcus, însoțit fiind și de Medea, fiica lui Aeetes, căreia îi datora, în mare măsură, izbînda (v. și Medea). Datorită vrăjilor urzite de Medea, Pelias este ucis de înseși fiicele lui. În schimb, fiul lui, Acastus, îi izgonește la rîndul său pe Iason și pe Medea din Iolcus. Cei doi se refugiază la Corinthus, unde trăiesc mai mulți ani, pînă în ziua cînd Iason își părăsește soția pentru a se căsători cu Glauce, frumoasa fiică a regelui Creon. Dar Medea se răzbună: ea îi trimite în dar miresei o rochie otrăvită. Cînd o îmbracă, Glauce e mistuită de flăcări (v. Glauce 2). După ce ucide și pe cei doi copii pe care i-a avut cu Iason, Medea dispare, luîndu-și zborul într-un car minunat. După plecarea Medeei, Iason se înapoiază la Iolcus unde, cu ajutorul dioscurilor și al lui Peleus, izbutește să-l învingă pe Acastus, fiul lui Pelias, și să-i ia tronul.

PELION sau PILION ÓROS, masiv muntos în E Greciei, lângă orașul Volos. Alt. max.: 1.551 m. Presupus lăcaș al centaurului Chiron, înțelept și medic legendar. În cursul luptei cu zeii, titanii au pus P. peste Ossa, încercând să se ridice până în lăcașul zeilor.

Ixion, rege al lapiților și fiul lui Phlegyas. S-a căsătorit cu Dia, fiica regelui Deioneus, și a avut un fiu, pe nume Pirithous. Ixion îi făgăduise socrului său daruri însemnate, dar după căsătorie n-a mai vrut să-și țină făgăduiala. Mai mult, ca să scape de el, l-a omorît, aruncîndu-l într-o groapă cu jeratic. Sperjurul și crima săvîrșită asupra unei rude atît de apropiate constituia o fărădelege cumplită. Nimeni nu îndrăznea să-l purifice pe Ixion, așa cum cerea obiceiul. Singur Zeus s-a încumetat s-o facă. Dar Ixion, drept recunoștință, dovedindu-se din nou nelegiuit, a căutat s-o necinstească pe Hera. În locul acesteia însă Zeus a pus un nour, avînd chipul și înfățișarea ei. Ixion s-a unit cu norul și din această împreunare s-au născut niște ființe monstruoase, centaurii (v. și Centauri). Drept pedeapsă, părintele zeilor l-a prăvălit pe Ixion în Infern, unde i-a fost sortit să se zbată veșnic, legat de o roată de foc.

PARALÁXĂ (< fr.; {s} para¹- + gr. allassein „a schimba”) s. f. 1. Unghiul dintre două drepte care unesc extremitățile unui segment (bază de observație) cu un punct de observație. ♦ (ASTR.) Unghiul maxim sub care se vede de pe un corp ceresc raza Pământului (p. geometrică sau diurnă) ori raza orbitei sale (p. heliocentrică sau anuală). De ex. p. geometrică pentru Soare este de 8″.794 și pentru Lună de 57′2″.5, iar p. anuală pentru steaua Proxima Centauri este de 0″.76. 2. (METR.) Eroare de p. = greșeală comisă la citirea instrumentelor de măsurat cu ac indicator, atunci când observatorul nu privește perpendicular pe scala instrumentului.

Lapithae, denumire purtată de niște străvechi locuitori ai Thessaliei. Un episod cunoscut din istoria lor îl constituie lupta cu centaurii. La nunta regelui lor Pirithous cu Hippodamia, unde au fost poftiți și centaurii, s-a petrecut un incident în urma căruia lapiții le-au declarat război acestora din urmă (v. și Centauri). Cîțiva dintre lapiți au participat la expediția argonauților și la vînătoarea mistrețului din Calydon.

Nessus, fiul lui Ixion și unul dintre centauri (v. și Ixion). A luptat alături de ceilalți centauri împotriva lui Heracles și Pholus. Mai tîrziu, voind s-o violeze pe Deianira, soția lui Heracles, a fost ucis cu o săgeată de către erou. Înainte de a muri, Nessus i-a lăsat în dar cu limbă de moarte Deianirei un filtru miraculos, menit să i-l aducă înapoi pe Heracles atunci cînd eroul avea s-o părăsească pentru o altă femeie. Darul centaurului a fost însă viclean și, unit cu gelozia Deianirei, avea să pricinuiască mai tîrziu moartea lui Heracles (v. și Deianira).

Oceanides, nimfe ale apelor, fiicele lui Oceanus și ale lui Tethys (v. și Nymphae). Unindu-se cu muritorii, dar mai ales cu zeii, oceanidele au avut numeroși copii. Dintre ele, cele mai cunoscute erau: Doris – mama nereidelor (v. și Nereides), Clymene – mama lui Prometheus, Philyra – mama centaurului Chiron etc.

Ocyrhoë 1. Fiica centaurului Chiron și a unei nimfe. Era înzestrată cu darul profeției. 2. Una dintre oceanide, iubită de Helius. A avut un fiu, Phasis, zeul rîului cu același nume din Colchis.

Peleus, fiul lui Aeacus și frate cu Telamon și cu Phocus. Pentru că a pus la cale împreună cu Telamon uciderea lui Phocus, Peleus a fost gonit din Aegina de către tatăl său. El s-a dus la Phthia în Thessalia, unde a fost purificat, în urma crimei săvîrșite, de către regele Eurytion. Căsătorindu-se apoi cu Antigone, fiica acestuia, Peleus a devenit rege al Thessaliei. Cu ocazia vînătorii mistrețului din Calydon, la care participă, el își ucide din greșeală socrul și trebuie să se exileze din nou. Caută un refugiu, de data aceasta în Ioleus, la curtea lui Acastus. Învinuit pe nedrept de soția acestuia că ar fi vrut s-o dezonoreze (v. și Acastus), Peleus e părăsit de către rege la o vînătoare pe muntele Pelion, pradă fiarelor sălbatice. Scapă însă cu viață, datorită centaurului Chiron, și se răzbună crunt pe Acastus și pe soția acestuia. După aceea – Antigone murind între timp – se căsătorește cu Thetis, fiica lui Nereus. La nunta lor au venit toți zeii Olympului și, printre darurile primite, s-au numărat și caii nemuritori Balius și Xanthus, care mai tîrziu aveau să-i aparțină lui Achilles. Cu Thetis, Peleus a avut mai mulți copii, uciși toți de mama lor care, vrînd să-i facă nemuritori, îi ardea în foc. Singur Achilles a scăpat, ca prin minune, supraviețuind celorlalți (v. și Achilles). După moartea eroului, singur și bătrîn, Peleus, gonit din Phthia, este readus și reîntronat de către nepotul său, Neoptolemus.

Philyra, una dintre oceanide, mama centaurului Chiron.

Philyrides, denumire purtată de centaurul Chiron, fiul Philyrei.

Pholus, unul dintre centauri, fiul lui Silenus și al Meliei (sau, într-o altă variantă, al lui Ixion). Odată, Pholus l-a găzduit pe Heracles în peștera sa, l-a ospătat și i-a dat să bea într-ascuns dintr-un burduf cu vin care aparținea celorlalți centauri. Atrași de mirosul vinului, aceștia dau năvală în peștera lui Pholus. Se-ncinge o luptă, din care Heracles iese victorios după ce ucide mulți dintre adversari. Cînd încăierarea ia sfîrșit, Pholus se apleacă să scoată o săgeată înveninată din trupul unui centaur ucis. Din nebăgare de seamă se înțeapă el însuși cu ea și cade mort.

Pirithous (sau Peirithous), erou tesalian, fiul lui Ixion, regele lapiților, și al Diei. A participat la vînătoarea mistrețului din Calydon, iar nunta lui cu Hippodamia a prilejuit faimoasa luptă dintre lapiți și centauri (v. și Centauri). Celebră a rămas, de asemenea, prietenia dintre Pirithous și Theseus. Cei doi eroi s-au cunoscut cu prilejul unei încăierări (Pirithous furase cirezile de vite ale lui Theseus și le ascunsese), în urma căreia însă s-au împăcat și s-au legat cu jurămînt să rămînă veșnic prieteni. Ei și-au făgăduit, de asemenea, să se ajute reciproc pentru a găsi și a lua de soții zeițe sau fete de zei. Astfel, cu sprijinul lui Pirithous, Theseus a răpit-o pe Helena (v. și Helena), iar Theseus, la rîndul său, l-a întovărășit pe Pirithous în Infern pentru ca acesta din urmă s-o răpească pe Persephone, fiica lui Demeter. Cei doi eroi au rămas însă în Infern, prizonierii lui Hades, pînă la sosirea lui Heracles. Acesta l-a readus pe Theseus printre muritori, dar – supunîndu-se voinței zeilor – l-a lăsat în schimb pe Pirithous printre umbre.

Rhoetus 1. Unul dintre giganții care au participat la lupta împotriva olimpienilor. 2. Centaur care a luat parte la lupta cu lapiții, cu ocazia căsătoriei lui Pirithous (v. și Centauri).

fĭére f. (lat. fĕl, *fĕlis îld. fĕllis; it. fiele, pv. cat. pg. fel, fr. fiel, sp. hiel. Cp. cu mĭere). Un lichid foarte amar, galben verziŭ, secretat de ficat. Amar ca fĭerea, foarte amar. A plesni fĭerea în tine de cĭudă, de osteneală, a fi foarte încĭudat, ostenit. A-țĭ vărsa fĭerea, a-țĭ descărca furia. Fĭerea pămîntuluĭ, frigurică, potroacă, o plantă medicinală din familia gențianeĭ (erythráea centaurium) întrebuințată ca febrifug, carminativ, stomahic și aperitiv supt numele de hérba centaurii (cu varietatea erythráea pulchélla saŭ ramosissima); altă plantă numită și călbază (marchántia polymórpha).

GIORDANO, Luca (numit și Luca fa presto) (1632-1705), pictor italian din școala tenebroșilor. Reprezentant al barocului târziu. Artist de o rară siguranță și rapiditate în execuție (fresce la Palatul Medici, Florența; La El Escorial, Madrid; „Lupta lui Hercule cu centaurul Nessus”, în Muzeul Național de Artă al României).

LAGRENÉE, Louis Jean François (zis cel Bătrân) (1725-1805), pictor francez. Chemat de Ekaterina a II-a, s-a stabilit la Sankt-Petersburg (1760), devenind prim-pictor al Academiei Ruse. Ulterior, a condus Academia Franceză de Pictură de la Roma (1781-1787). Fresce reprezentând scene istorice („Loialitatea unui satrap al lui Darius”), mitologice („Răpirea Deianirei de centaurul Nessus”). A decorat plafonul teatrului din palatul Micul Trianon („Apolo printre muze”). Opera sa prefigurează neoclasicismul.

LAPÍȚI (< fr.) s. m. pl. (În mitologia greacă) Populație de războinici din Tesalia. La nunta regelui Iapit Piritou, unii dintre centauri au încercat s-o necinstească pe Hippodamia, mireasa acestuia, ceea ce a declanșat o crâncenă înfruntare în care l., ajutați de Herakles și Teseu, i-au înfrânt pe centauri izgonindu-i definitv. Lupta l. cu centaurii este reprezentată de frizele de pe frontonul Partenonului.

MARECHAL, Leopoldo (1900-1970), scriitor argentinian. Lirică de o mare forță imaginativă („Puii de vultur”, „Zile ca săgețile”, „Labirintul dragostei”, „Centaurul”). Romane simbolic-introspective („Adán Buenosayres”, cea mai însemnată operă a literaturii moderne argentiniene).

NESSUS (NESSOS) (în mitologia greacă), unul dintre centauri, care îi ajuta pe călători să treacă fluviul Evenos. Ucis de Herakles în momentul când încerca s-o răpească pe Deianeira soția acestuia. Pentru a se răzbuna, înainte de a muri, i-a dăruit Deianeirei o cămașă otrăvită cu sângele său, care avea să pricinuiască moartea lui Herakles.

PIERO DI COSIMO (pe numele adevărat Piero di Lorenzo) (1462-1521), pictor italian. Numele lui vine de la cel al maestrului său, Cosimo Rosselli. Influențat de F. Lippi și L. Signorelli, a fost unul dintre cei mai reprezentativi artiști ai școlii florentine, creația sa reflectând o personalitate excentrică. Scene mitologice într-un cadru idealizat, paradiziac, folosind culori vii și o tehnică deosebită („Marte, Venus și Cupidon”, „Moartea lui Procris”, „Perseu eliberând-o pe Andromeda”, „Bătălia dintre Centaur și Iapiți”, „Vânătoarea”, „Incendiu în pădure”), tablouri cu teme religioase („Sacra familie”, „Madona cu Fiul”, „Sf. Ioan Evanghelistul”), portrete („Simonetta Vespucci”, „Guiliano da Sangallo”), marcate de o sensibilitate tulburătoare.

PROXIMA CENTAURI, Steaua cea mai apropiată de sistemul solar (c. 4,3 ani-lumină), situată în constelația Centaurul, de magnitudinea 11,3. Este o pitică roșie, cu diametrul de 203.000 km, măsurat pentru prima dată în 2002 de observatorul ESO din Chile. Se vede cu ochiul liber.

JALEA, Ion (1887-1983, n. Casimcea, jud. Tulcea), sculptor român. Acad. (1963). Elev al lui Paciurea și Bourdelle. Portrete („Tatăl meu”, „Autoportret”, „Acad. G. Oprescu”), compoziții („Arcaș odihnindu-se”), alegorii („Hercule doborând Centaurul”), monumente („Spiru Haret”, „Mihai Eminescu”, „Decebal”, „Victoria”), reliefuri („Împărat și proletar”), remarcabile prin echilibrul de esență clasică al compoziției, prin expresivitatea și plasticitatea formelor și sobrietatea mijloacelor plastice.

săgetătór adj. și s.m. (d. săgetez, după vsl. strĭelĭcĭ, săgetător). Acela care săgetează, care trage cu arcu, arcaș. O constelațiune (numită și arcașu). Al un-spre-zece-lea semn al zodiaculuĭ (Novembre), reprezentat pintr’un centaur care trage cu arcu.

centaur s. m., pl. centauri

centaur m. Mit. ființă fabuloasă, jumătate om și jumătate cal.

Hercule m. Mit. erou, fiul lui Joie și al Alcmenei, faimos prin isprăvile sale, printre cari cele 12 întreprinderi eroice numite Muncile lui Hercule: 1. răpunerea leului din Nemèa; 2. omorîrea Hydrei din Lerna; 3. prinderea mistrețului din Erymanth; 4. goana păsărilor din lacul Stymphal; 5. prinderea ciutei cu picioarele de aramă; 6. învingerea Amazonelor; 7. curățirea staulelor lui Augias; 8. scăparea Cretanilor de Minotaur; 9. răpirea cailor lui Diomede; 10. moartea lui Geryon; 11. răpirea merelor de aur din grădina Hesperidelor; 12. aducerea lui Theseu din infern. Eroul muri în dureri cumplite, cauzate de tunica înveninată a centaurului Nessus, ce-i trimisese soția sa Dejanira. ║ m. fig. om foarte robust.

săgetător m. 1. arcaș; 2. al noulea semn al zodiacului, reprezentat sub forma unui centaur care trage cu arcul.

Lapiți m. pl. Mit. popor din Tesalia care alungă din țara lor pe Centauri.

Nessus m. Mit. centaur ucis de Hercule cu o săgeată înveninată: tunica-i însângerată fu cauza morții eroului. V. Dejanira.

SĂGETĂTOR, -OARE, săgetători, -oare, adj., s. m. I. Adj. 1. Care săgetează, care trimite săgeți. ♦ (Substantivat, în superstiții) Ființă imaginară, duh necurat care provoacă boala numită săgetătură. ♦ Fig. (Despre ochi, privire etc.) Pătrunzător, scrutător, tăios. ♦ Fig. (Despre cuvinte, judecăți, aluzii etc.) Plin de ironie, satiric, usturător. 2. Fig. (Despre mișcări) Iute, repede (și în linie dreaptă). II. S. m. 1. Arcaș. 2. N. pr. art. Numele popular al unei constelații. ♦ Al nouălea semn al zodiacului, reprezentând un om sau un centaur trăgând cu arcul. – Săgeta + suf. -ător.

CENTAUR, centauri, s. m. 1. (În mitologia greacă) Ființă imaginară, cu trup de cal și cu bust omenesc; hipocentaur. 2. (La sg. art.) Constelație din emisfera australă, din care face parte steaua cea mai apropiată de sistemul solar. [Pr.: -ta-ur] – Din lat. centaurus.

HIPOCENTAUR, hipocentauri, s. m. (În mitologia greacă) Centaur. [Pr.: -ta-ur] – Din fr. hippocentaure, lat. hippocentaurus.

GAZDĂ, gazde, s. f. 1. Persoană care primește la sine pe cineva dîndu-i adăpost; amfitrion. Ion, ca gazdă, se gîndește tot la lucruri bune. SP. POPESCU, M. G. 85. Ceru de la gazdă pe cineva care să-i arate lucrurile cele mai însemnate. ISPIRESCU, L. 278. Ie un pahar și-l întinde gazdei. CREANGĂ, A. 97. ◊ (Metaforic) Iară gazda noastră zice, Dîndu-și ramurile-n laturi: «O, priviți-i cum visează Visul codrului de fagi!». EMINESCU, O. I 101. ♦ Persoană care ține pe cineva cu chirie (și cu întreținere plătită). De gazdă n-avea nevoie. Copilul putea merge la școală în fiecare dimineață. REBREANU, I. 52. ◊ Gazdă de hoți = persoană care adăpostește pe hoți și vinde obiectele furate. 2. Locuință provizorie (la un particular), ocupată de cineva în calitate de oaspete sau de chiriaș. De n-ai gazdă în sat, Să vii să dormi la noi. COȘBUC, P. I 230. Trebuie să vie în gazdă la mine. CARAGIALE, O. VII 21. Nu știu cum să fac ca să găsesc gazda nepotului meu. ALECSANDRI, T. I 81. ◊ Expr. A trage în (sau la) gazdă (la cineva) = a rămîne la cineva pentru un timp limitat; a mînea. Daca sosi, trase la gazdă la un om. ISPIRESCU, L. 278. Du-te de trage în gazdă la dînsa și fă-te că ești un drumeț străin. CREANGĂ, P. 170. Trebuia să tragi la gazdă, cînd era încă soarele de-o suliță sus pe cer. GHICA, S. A. 41. A primi (pe cineva) în gazdă = a oferi (cuiva) locuință, a adăposti (pe cineva) gratis sau cu plată. În cale dete preste un centaur, carele îl primi în gazdă. ISPIRESCU, U. 38. Cum, adicătele! nu trebuie să știu și eu ce pramatie de călător primesc noaptea-n gazdă? CARAGIALE, P. 54. Dar d-ta, moșule, n-o să ne spui ceva? am zis cătră bătrînul pădurar ce ne primise în gazdă. NEGRUZZI, S. I 245. A (se) așeza în gazdă (la cineva) = a(-și) găsi locuință (la cineva). Ajungînd acolo toamna tîrziu, m-am așezat în gazdă la Pavel ciubotariul. CREANGĂ, A. 81. Ne-a așezat bunicul în gazdă, cu toată cheltuiala lui, la una Irinuca. id. ib. 25. A da (pe cineva) la gazdă = a găsi (cuiva) locuință. Dați pe Petre la gazdă undeva. PĂSCULESCU, L. P. 220. A lua (sau a ține pe cineva) în gazdă = a primi (pe cineva) în locuință, ca chiriaș. 3. (Transilv.) Țăran bogat care exploatează munca țărănimii sărace; chiabur, bogătan. Mult mă mustră gazdele Că le-am furat eu vacile. ȘEZ. VII 167. ◊ Loc. adj. De gazdă (mare) = din părinți chiaburi, din oameni bogați; bogat. Am tot zorit să-l însurăm. Găsisem una mai de gazdă. COȘBUC, P. I 240. Fata de gazdă mare Tot cu mîna la parale! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 438. ♦ Stăpîn, proprietar. Gazda fîntînii făcuse chiar un ospăț. RETEGANUL, P. II 46. Vie gazda boilor, Că ști rîndul buzelor! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 405.

CENTAUR, centauri, s. m. (În mitologia greacă) Ființă mitică, jumătate om și jumătate cal. Mă luai după un centaur... pînă mă scoasă la o cîmpie. GORJAN, H. IV 153.

SĂGETĂTOR¹, săgetători, s. m. 1. Arcaș, săgetar. Se vede că acesta-i vestitul Păsări-Lăți-Lungilă, fiul săgetătorului și nepotul arcașului. CREANGĂ, P. 246. 2. Al nouălea semn al zodiacului, reprezentînd un om sau un centaur care trage cu arcul. În tavan zodiacul a fost zugrăvit de un meșter stîngaci, după un almanah oarecare; gemenii și cumpăna, racul și săgetătorul. C. PETRESCU, C. V. 258.

SEMĂNA², semăn și seamăn, vb. I. Intranz. 1. A avea trăsături, calități, defecte comune cu cineva; a se asemui, a se asemăna, a aduce cu cineva. Nu semănau amîndouă surorile. Fiecare era frumoasă în felul ei. VLAHUȚĂ, O. AL. 108. Azi le semeni tuturor La umblet și la port, Și te privesc nepăsător C-un rece ochi de mort. EMINESCU, O. I 192. Nu voi vorbi... nici de farmecul ochilor ei, nici de glasul ei ce semăna cu suspinul amorului, nici de a ei talie mlădioasă. NEGRUZZI, S. I 38. ◊ Expr. A semăna cu cineva (sau cuiva) bucățică ruptă (sau tăiată) = a semăna mult cu altul, a fi leit altul. Îmi seamănă mie... bucățică tăietă. ALECSANDRI, T. I 173. ◊ Refl. reciproc (Cu pronunțare regională) Sîntem amîndoi prietini și tovarăși de 30 de ani; ne-am deprins unul cu altul, ne sămănăm în toate, parc-am fi făcuți tot pe-un calup. ALECSANDRI, T. 1231. 2. A părea, a arăta că..., a da impresia de... Băiatul nu e așa prost cît seamănă. NEGRUZZI, S. I 65. El sta înfipt pe șea și atît de neclintit, încît omul și dobitocul semănau un trup, un centaur. id. ib. 42. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «a» și indicînd obiectul comparației) Băgară de seamă că hainele lor sînt murdare și terfelite de bucate, încît nu mai semăna a haine puse pe om. ISPIRESCU, L. 40. Armele să-ți oțelești, Hainele să-ți priminești, Ca să pari un biet sărac, Să nu semeni a Novac. ALECSANDRI, P. P. 144. La tulpina nucului Cîntă muma cucului, Și mai sus, pe vîrf de nuc, Îmi cîntă drăguțul cuc: Unde-l auz, Mă usuc, Parcă seamăn a pierdut. TEODORESCU, P. P. 345.

FIINȚE IMAGINARE. Subst. Alcion. Argus. Balaur, bălăurel (dim.), bălăuroaică, dragon. Baba Cloanța. Bală. Catoblepas. Centaur, hipocentaur (rar); bicentaur. Cerber. Ciclop. Demon. Diavol, drac, satana, necuratul. Divinitate. Duh, spirit; duhuri bune; duhuri rele. Faun, satir, silvan. Făt-Frumos. Gogoriță. Grifon. Harpie. Hipocamp. Hipogrif. Ielele, sfintele (doamne), dînsele, drăgaice, frumoasele, iezme, șoimane, șoimărițe, vîntoase, rusalii. Ileana-Cosînzeana. Inorog, licorn (livr), unicorn. Leu-paraleu. Mama-dracului. Mama-pădurii (pădurilor), muma-pădurii, vidma-pădurii, pădureana, vîlva-pădurii; moșul-codrului, tatăl-codrului, pădurarul, păduroiul. Măgăoaie. Minotaur. Monstru, dihanie. Murgilă, Serilă, De-cu-seară, De-cu-vreme; Miază-noapte; Mezilă; Zorilă; De-către-ziuă. Pajură. Pegas. Pitic, sfredeluș; Statu-Palmă-Barbă-Cot. Samcă. Scorpie, scorpioană. Sfînta Luni, Marțolea, Sfînta Miercuri, Sfînta Joi, Sfînta Vineri, Sfînta Duminică. Sirenă. Solomonar. Spiriduș. Stafie, fantomă, nălucă, hrătare, vedenie, vidmă (reg.). Strigoi, vampir, moroi, pricolici, vîrcolac, șiscoi ( reg.), strigă, strigoaică, strigoaie, moroaică; strigoime. Bazilisc; dipsadă, dipsas; hidră, vidră. Știmă. Ursitoare, ursită, urzitoare (rar), ursoaică. (pop.), parce. Uriaș, gigant, hecatonchir (mit.). Novac, Strîmbă-Lemne, Sfarmă-Piatră, Bate-munți-n-capete. Păsărilă, Păsări-Lăți-Lungilă. Flămînzilă. Setilâ. Gerilă. Ochilă. Fugilă. Vasilisc. Vîntoaică. Zburător. Zgripțor, zgripțoraș (dim., pop.). Zgripțuroaică. Zînă, zînișoară (dim.); vîlva băii; nimfă; undină; rusalcă, silfidă. Zmeu, zmeoi, zmeoaică, zmeoaie. V. divinitate, drac, imaginație.

CENTAUR s. (MITOL.) (rar) hipocentaur.

hipocentaur s. v. CENTAUR.

bucentaur sm [At: DEX² / P: ~a-ur / Pl: ~i / E: fr bucentaure] (Mit) Centaur care avea corp de taur.

centaur sm [At: (a. 1773) ILIODOR, ap. GCR II, 90/24 / P: ~ta-ur / Pl: ~i / E: lat centaurus] 1 (Îmgl) Ființă mitică jumătate om, jumătate cal. 2 Constelație din emisfera australă.

centauromahie sf [At: DN³ / Pl: ~ii / E: lat centauromachia] (Ant) Luptă între centauri și lapiți (populație din Tesalia).

chentavru sm vz centaur

hipocentaur sm [At: DEX / Pl: ~i / E: fr hippocentaure, lat hippocentaurus] (Mit; rar) Centaur.

țentaurus^[1] sm vz centaur

săgetător, ~oare [At: COD. VOR. 54/14 / V: sege~ / Pl: ~i, ~oare / E: săgeta + -ător] 1 sm Persoană (îndeosebi ostaș) care trage cu arcul Si: arcaș (1), (îrg) săgetar (2), (înv) săgetaș (1). 2 a Care săgetează (1). 3 a Care săgetează (2). 4 a (Fig) Care săgetează (13). 5 smf (În credințe și în superstiții populare) Duh rău, ființă imaginară etc. care ar provoca boala numită săgetătură Si: (reg) săgetătură (10), săgetoaică. 6 a (Fig) Care săgetează (15) Si: (înv) săgetos (1). 7 a (D. cuvinte, afirmații, aluzii etc.) Plin de răutate, de ironie sau de critică Si: înțepător, tăios, usturător. 8 a (D. cuvinte, afirmații, aluzii etc; fig; pex) Pătrunzător. 9 a (D. ochi; privire; fig) Care săgetează (22). 10 av (D. ochi; privire; fig) Cu insistență (și adesea cu dezaprobare). 11 a (D. zbor; mers, etc., fig) Cu mișcări sau deplasări extrem de rapide (și în linie dreaptă) Si: săgetat² (9). 12 sm (Lsg; art; de obicei ca nume propriu) Constelație zodiacală din emisfera australă care cuprinde 140 de stele vizibile Si: arcașul (3). 13 sm (Lsg; art; de obicei ca nume propriu) Semn al săgetătorului (12) reprezentat printr-un om sau centaur care trage cu arcul. corectat(ă)

+Centaurul (constelație) (desp. -ta-u-) s. propriu m. art., neart. Centaur (În ~ se află cea mai apropiată stea de sistemul solar.)

Cămașa lui Nessus (sau „mantia”, sau „haina”, sau tunica„ lui Nessus) – Expresia vine de la legenda povestită de Ovidiu în Metamorfozele despre Nessus și Deianira (cartea I, v. 98-133) și despre Moartea lui Hercule (c. IX, v. 134-210). Nessus era un centaur. Hercule l-a ucis, pentru că monstrul a încercat să-i răpească soția, pe Deianira. Înainte însă de a-și da sfîrșitul, perfidul centaur a conceput o răzbunare cumplită, spunînd Deianirei că sîngele lui are darul de a păstra credința conjugală. Într-un moment de suspiciune, Deianira i-a trimis lui Hercule să îmbrace o cămașă îmbibată cu sîngele luat de la Nessus. Eroul muri în chinuri groaznice, căci sîngele era otrăvit cu veninul hidrei din Lerna. Cămașa s-a lipit de trup și apoi a luat foc. În cele din urmă clipe, Hercule desperat rupse fîșii din trupul său o dată cu veșmîntul ucigător. Dar din mantia morții tot a mai rămas ceva viu: expresia care simbolizează o pasiune mistuitoare de care omul nu se poate descătușa. ”Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus Ori ca Hercul înveninat de haina-i". Eminescu, Odă (în metru antic) MIT.

bucentaur s.m. 1 (în mit. greacă și romană) Ființă mitică pe jumătate om și jumătate taur; centaur care avea corp de taur. 2 Corabie poleită cu aur, folosită de dogii Veneției la festivități solemne (care avea la proră o sculptură reprezentînd un bucentáur). Pe vechiul bucentaur, prin Veneția purtat (ALECS.). • sil. -ta-ur. pl. -i. /<fr. bucentaure, it. bucentauro; cf. gr. βοῡς, „bou”, κένταυρος, „centaur”.

centaur (ființă mitologică; ornament) (desp. -ta-ur) s. m., pl. centauri

Incitatus, cunoscut și sub expresia Calul lui Caligula, este unul dintre numeroșii cai vestiți cu care mitologia, istoria și literatura (Pegas, Centaur, Bucefal, Hippogrif, Rosinanta…) au populat arena cărților și a publicisticii, unul pe care călăresc cel mai des umoriștii și satiricii. Istoria lui, iremediabil compromițătoare pentru autocrația abuzivă, e adevărată, fiind povestită de Suetoniu în Viețile celor 12 împărați și de Tacit în Anale. Împăratul roman Caligula (37-41), în manifestările lui demențiale, după ce clădise pentru calul său Incitatus, adică „asmuțitul”, un grajd de marmură cu iesle de sidef, unde îi dădea să bea din potire de aur, l-a numit membru în colegiul preoților și a hotărît să-i încredințeze și puterea supremă, proclamîndu-l consul. Se amintește deci de „calul lui Caligula” cînd vreun potentat comite un act asemănător, insolit, extravagant. În literatura noastră, a inspirat lui Iosif și Anghel o poezie satirică, intitulată Incitatus redivivus (Incitatus reînviat), la adresa unui politician al vremii. IST.

MONSTRU s. m. 1. Ființă (fantastică sau reală) a cărei conformație iese din comun (speriind, îngrozind, producînd repulsie datorită proporțiilor, aspectului urît etc.). Ce monstru (arătare) și ce groaznică ciudesă. CANTEMIR, HR. 360. Pe aceste mozaicuri sînt felurimi de dobitoace, copii cu aripi, nereide dasupra pe monstruri de mare. CR. (1830), 424¹/24, cf. ASACHI, S. L. I, 101. Ș-au găsit mormîntul în marea adîncime și monștri au nutrit. ALEXANDRESCU, M. 178, cf. VLAHUȚĂ, O. A. II, 134. Centaurul era un monstru, jumătate om și jumătate cal. CADE. Asemenea unui monstru, . . . se oprește în fața cuptorului. SAHIA, N. 33, cf. 30. Norii negri veneau goniți așa de jos, încît păreau turme de monștri marini. BART, E. 237. Locomotiva se repede și gîfîie, ca un monstru care și-ăr urmări prada. BOGZA, C. O. 331. Vedeam urma adîncă A unui monstru marin mort demult. ISANOȘ, Ț. L. 76. (F i g.) Un monstru ia cerul în coarne: E soarele taur de aur. MACEDONSKI, O. I, 225. ◊ (Adjectival) Un fluierat scurt, un hîrșiit de reptilă monstră . . . și trenul se opri într-un suspin. BRĂESCU, A. 7. ♦ Obiect, construcție de proporții uriașe. Cf. SADOVEANU, O. IX, 282. ♦ F i g. (Adjectival, familiar) De mare amploare, de mari proporții, cu mare răsunet. Cancanul a avut un succes monstru și e totdeauna bisat. CARAGIALE, O. V, 270. Azi-noapte am făcut un chef monstru. REBREANU, I. 64, cf. id. R. I, 264. Organizăm o partidă monstră. TEODOREANU, M. II, 114. 2. Ființă (care se naște) cu mari anomalii fizice. Cf. BUDAI-DELEANU, LEX. Unele din producturile firei se abat prin al lor organizm de la forma feliului său, și aceste se numesc monstruri. AR (1829), 32²/41. Albina Rumânească în articolile de istoria naturală arată aceste monstruri sau ființe ce se abat din forma felului lor. CR (1829), 110²/10. Damele însă- îi descoperiră multe defecte închipuite, care erau de natură a face din copila drăgălașă un monstru înspăimântător. ALECSANDRI, O. P. 131, cf. BIANU, D. S. 3. Persoană cu mari defecte morale, în special om foarte crud. Acele canoane le-ați făcut voi, monștrilor, ca să spionați popoarele. FILIMON, O. I, 335. Acel monstru fu capigi-bași Djigala-zade. HASDEU, I. V. 165. Sînt niște monștri de o cruzime neasemănată. MACEDONSKI, O. IV, 146. Eu sînt un monstru pentru voi. BACOViA, O. 80. Costea se întrebă dacă nu cumva a devenit un monstru. C. PETRESCU, C. V. 100. Pentru ce în cursul zilei de ieri eminentul nostru judecător. . . l-a anchetat pe monstrul-asasin numai opt ore ? STANCU, R. A. IV, 336. – Pl.: monștri și (învechit) monstri, (n.) monstruri. – Din lat. monstrum, fr. monstre.

* CENTAUR sm. 1 🔱 Ființă fabuloasă, jumătate om, jumătate cal (🖼 1048): acești centauri erau niște jivine, oameni pînă ’n brîu, și de la brîu în jos cai (ISP.) ¶ 2 💫 Numele unei constelațiuni australe [lat.].