ABRAȘ, -Ă, abrași, -e, adj. 1. (Reg.; despre cai) Nărăvaș; (despre oameni) rău, violent. 2. (Despre acțiunile omului) fără nici un rezultat; neizbutit, nereușit. ◊ Expr. A ieși abraș = a nu izbuti. [Var.: iabraș, -ă] – Din tc. abraș.

ALERGARE, alergări, s. f. Acțiunea de a alerga; alergătură. ♦ (Mai ales la pl.) Probă atletică de fugă pe anumite distanțe. ♦ Cursă de cai. – V. alerga.

ALERGĂTOR, -OARE, alergători, -oare, adj., subst. I. Adj. Care aleargă. ◊ Piatră alergătoare (și substantivat, f.) = piatra de moară care se învârtește spre a măcina boabele. Păsări alergătoare (și substantivat, f.) = păsări din țările calde, având picioare lungi, cu care aleargă foarte repede. II. S. m. și f. 1. Atlet care concurează la probe de alergări. 2. (Rar) Curier (însărcinat cu transmiterea unui mesaj). 3. Cal de curse. III. S. f. 1. Dispozitiv pe care se pun mosoare cu fire pentru a face urzeala la războaiele de țesut țărănești. 2. (Înv.) Parc vast, împrejmuit, în care erau ținute anumite animale și în care se organizau vânători. – Alerga + suf. -ător.

ALERGĂTURĂ, alergături, s. f. Alergare. ◊ Expr. O alergătură de cal = măsură aproximativă (nu prea mare) de distanță. ♦ Deplasare continuă pentru îndeplinirea unor treburi; du-te-vino. ◊ Expr. Cal de alergătură = cal sau, fig., om întrebuințat la toate corvezile. – Alerga + suf. -ătură.

AMBALA, ambalez, vb. I. 1. Tranz. A împacheta ceva într-un material protector, în vederea ușurării manipulării lui și a transportului. 2. Tranz. A face ca viteza unui motor să devină mai mare decât viteza lui nominală. 3. Refl. (Despre cai) A începe să fugă tare (fără a putea fi oprit). 4. Refl. Fig. A se lăsa purtat de mânie, de entuziasm, a se avânta într-o discuție aprinsă; a se antrena, a se aprinde. – Din fr. emballer.

ARMĂSAR, armăsari, s. m. Cal mascul necastrat; p. ext. cal falnic, mândru, iute. [Var.: (reg.) harmăsar s. m.] – Lat. [equus] admissarius.

BABIȚĂ¹, babițe, s. f. 1. (Ornit.) Pelican. 2. Nume dat la două specii de ciuperci, în forma unei copite de cal, care cresc pe copaci și din care se prepară iasca (Polyporus fomentarius, polyporus ignarius). – Din bg., scr. babica.

BAHMET, bahmeți, s. m. (Înv.) Cal tătăresc. – Tătar bahmat.

BARBĂ, bărbi, s. f. 1. Păr care crește la bărbați pe bărbie și pe obraji. ◊ Loc. adv. În barbă = pe ascuns, numai pentru sine. ◊ Expr. (Fam.) A se trage de barbă (cu cineva) = a fi foarte intim cu cineva, a se bate pe burtă (cu cineva). (Arg.) A pune (sau a trage) bărbi = a minți, a înșira verzi și uscate. ◊ Compuse: barba-caprei = denumire dată mai multor specii de plante erbacee perene, cu frunze lungi și înguste și cu flori galbene (Tragopogon); barba-împăratului = plantă erbacee cu flori de diferite culori, care se cultivă ca plantă de ornament și a cărei rădăcină are proprietăți purgative; norea (Mirabilis jalapa); barba-lupului = plantă erbacee cu flori galbene (Crispis biennis); barba-ursului = coada-calului. 2. Bărbie. 3. Smoc de păr pe care îl au unele animale sub bot. 4. Țepii de la spicele cerealelor. – Lat. barba.

BIDIVIU, bidivii, s. m. Cal tânăr, iute și frumos. [Var.: (reg.) bidibiu, bididiu s. m.] – Din tc. bedevî.

BIHUNCĂ, bihunci, s. f. (Reg.) Trăsură ușoară pe patru roți, trasă de obicei de un singur cal. – Din ucr. bihunky.

BOT, boturi, s. n. 1. Partea anterioară a capului unor mamifere, cuprinzând gura (și nasul). ◊ Expr. A bea la botul calului = a bea încă un pahar, în picioare, la plecare; a bea ceva la repezeală. A fi (sau a pune pe cineva) cu botul pe labe = a fi redus (sau a reduce pe cineva) la tăcere, a fi pus (sau a pune) la punct. A se șterge (sau a se linge) pe bot (de sau, reg., despre ceva) = a fi nevoit să renunțe (la ceva). A se întâlni (cu cineva) bot în bot = a se întâlni (cu cineva) pe neașteptate, față în față. (Fam.) A-și băga botul (peste tot sau unde nu-i fierbe oala) = a se amesteca în toate, și unde trebuie, și unde nu trebuie. (Fam.) A se pupa bot în bot cu cineva = a trăi în mare prietenie cu cineva. A da (cuiva) peste bot = a dojeni pe cineva, a-l pune la respect. A face bot = a se supăra, a se bosumfla. 2. Fig. Partea ascuțită sau lunguiață a unui obiect; vârf; partea din față a unui vehicul cu tracțiune mecanică. Botul cizmei. Botul automobilului. Botul locomotivei. – Et. nec.

BOTRIOMICOZĂ, botriomicoze, s. f. Boală infecțioasă a cailor, caracterizată prin formarea unor tumori asemănătoare cu fibroamele. [Pr.: -tri-o-] – Din fr. bothryomycose.

BRAC², bracuri, s. n. Rest, rămășiță bună de aruncat, nefolositoare; sfărâmătură, bucată. ◊ Loc. adj. De brac = care nu este bun de nimic; de neîntrebuințat. Cal de brac. ♦ Spec. Deșeu rezultat în cursul fabricării hârtiei. – Din rus. brak.

BREAZ, -Ă, breji, -ze, adj. 1. (Despre animale) Cu o pată albă în frunte sau cu o dungă albă pe bot. ◊ Expr. A cunoaște (pe cineva) ca pe un cal breaz = a cunoaște foarte bine (pe cineva). 2. Fig. (Ir.; despre oameni) Deștept, isteț, grozav. – Din bg. breaz.

BRIȘCĂ², briște, s. f. Trăsurică ușoară, cu două roți, trasă de obicei de un singur cal; cabrioletă, șaretă. – Din rus. bricika.

BUCIUC, buciucuri, s. n. Steag turcesc sau tătăresc, alcătuit dintr-o jumătate de coadă albă de cal fixată de o prăjină. – Din tc. buçuk.

BUHAI, (I) buhai, s. m. (II) buhaiuri, s. n. I. S. m. 1. (Zool.; reg.) Taur. 2. Compus: buhai-de-baltă = bou-de-baltă. 3. Plantă erbacee cu două sau trei frunze mari, ovale și flori verzi-gălbui dispuse într-un spic (Listera ovata). II. S. n. Instrument muzical popular format dintr-o putinică cu fundul de piele, prin care trece un smoc de păr de cal care se trage cu degetele umezite, producând astfel un sunet asemănător cu mugetul unui taur. [Pl. și: (II) buhaie] – Din ucr. buhaj.

BUIESTRAȘ, buiestrași, adj., s. m. (Cal) care merge în buiestru (1); buiestru (2). – Buiestru + suf. -aș.

BUIESTRU, -IASTRĂ, buieștri, -iestre, s. m., s. n., adj. 1. S. n. Mers al calului sau al altor animale în timpul căruia pașii se fac cu picioarele din aceeași parte. 2. Adj., s. m. Buiestraș. 3. Adj. Nărăvaș; neastâmpărat, zburdalnic. – Et. nec.

BULET, buleți, s. m. Denumire dată articulației gleznei calului, situată între chișiță și osul fluierului. – Din fr. boulet.

BULL-FINCH, bull-finch-uri, s. n. Obstacol la alergările de cai, care constă dintr-un zid cu nuiele deasupra sau dintr-un zid de o anumită înălțime. [Pr.: bulfinci] – Din fr., engl. bull-finch.

BUȘUMA, bușumez, vb. I. Tranz. A freca un cal cu un șomoiog de paie. – Et. nec.

CABALIN, -Ă, cabalini, -e, s. f., adj. 1. S. f. Denumire științifică generică dată cailor. 2. Adj. Care aparține cailor, privitor la cai; cavalin. Rasă cabalină. – Din lat. caballinus.

CABRA, cabrez, vb. I. Intranz. 1. (Despre unele patrupede, mai ales despre cai) A se ridica pe picioarele dinapoi. 2. A se încorda; a se ridica. 3. (Despre avioane) A se ridica cu partea din față pentru a urca mai repede. – Din fr. cabrer.

CABRARE, cabrări, s. f. Acțiunea de a cabra și rezultatul ei; ridicare a unui cal pe picioarele dinapoi; cabraj. – V. cabra.

CABRIOLĂ, cabriole, s. f. Salt al calului prin care acesta se întoarce în loc. [Pr.: -bri-o-] – Din fr. cabriole.

CABRIOLETĂ, cabriolete, s. f. Trăsurică ușoară, cu două roți, trasă de obicei de un singur cal; brișcă², șaretă. [Pr.: -bri-o-. – Var.: gabrioletă, -e s. f.] – Din fr. cabriolet.

CAL, cai, s. m. 1. Animal domestic erbivor, cu copita nedespicată, folosit la călărie și la tracțiune (Equus caballus); p. restr. armăsar castrat. Calul de dar nu se caută la dinți (sau în gură) = lucrurile primite în dar se iau așa cum sunt, fără să se mai țină seama de defecte. ◊ Expr. A fi (sau a ajunge) cal de poștă = a fi întrebuințat la toate; a alerga mult. Cal de bătaie = a) persoană hărțuită, muncită de toți; b) problemă de care se ocupă multă lume și care revine mereu pe primul plan. A face (sau a ajunge) din cal măgar = a face să ajungă (sau a ajunge) într-o situație mai rea de cum a fost. A visa (sau a vedea, a spune) cai verzi (pe pereți) = a-și închipui (sau a spune) lucruri imposibile, de necrezut. La Paștele cailor = niciodată. O alergătură (sau o fugă) de cal = o distanță (destul de) mică. Calul dracului = femeie bătrână și rea; vrăjitoare. ◊ Compus: cal-putere = unitate de măsură pentru putere, egală cu 75 de kilogrammetri-forță pe secundă, folosită pentru a exprima puterea unui motor. 2. Nume dat unor aparate sau piese asemănătoare cu un cal (1); a) aparat de gimnastică; b) piesă la jocul de șah de forma unui cap de cal (1). 3. Compuse: (Entom.) calul-dracului (sau calul-popii, cal-turtit, cal-de-apă) = libelulă; (Iht.) cal-de-mare = mic pește marin cu capul asemănător cu cel al calului; căluț de mare, hipocamp (2) (Hippocampus hippocampus). – Lat. caballus.

CALCE¹, călci, s. f. (În sintagma) Calcea calului = plantă erbecee perenă, toxică, cu frunze groase și lucitoare, în formă de copită de cal, și cu flori mari, galbene-aurii (Caltha palustris). – Lat. calx, calcis.

CALITATE, calități, s. f. 1. Totalitatea însușirilor și laturilor esențiale în virtutea cărora un lucru este ceea ce este, deosebindu-se de celelalte lucruri. 2. Însușire (bună sau rea), fel de a fi (bun sau rău); p. restr. caracteristică pozitivă, însușire bună. ◊ Loc. adj. De calitate = de calitate bună, de valoare. 3. Poziție, situație, titlu care conferă un drept. ◊ Loc. conj. În calitate de... = cu dreptul de..., fiind... 4. (La jocul de șah) Diferență de valoare între un turn și un nebun sau un cal. – Din fr. qualité, lat. qualitas, -atis.

CAPIE s. f. Boală a ovinelor, bovinelor, caprelor și cailor (provocată de localizarea la creier a teniei) care se manifestă prin amețeli, convulsii și mișcări repezi și dezordonate; cenuroză, căpială. ♦ Animal care suferă de această boală. – Cf. sl. kapija.

CAPIU, -IE, capii, adj. (Despre ovine, bovine, capre și cai) Atins de capie. ♦ Fig. (Despre oameni) Năuc, zăpăcit. – Din capie.

CAR², care, s. n. 1. Vehicul terestru încăpător, cu patru roți, cu tracțiune animală, folosit la țară pentru transportarea poverilor. ◊ Car funebru (sau funerar, mortuar) = dric. Car blindat (sau de asalt) = tanc. (Înv. și pop.) Car de foc = tren. ◊ Expr. Nici în car, nici în căruță, se spune despre cineva nehotărât, care nu știe ce vrea. A pus carul înaintea boilor, se zice despre un om neîndemânatic, care face lucrurile pe dos. ◊ Compuse: Carul-Mare = constelație alcătuită din șapte stele așezate în formă de car² (1); ursa-mare; Carul-Mic = constelație formată din șapte stele (printre care și steaua polară) așezate în chip asemănător cu cele din carul-mare; ursa-mică. ♦ (În antichitate) Vehicul cu două roți, tras de doi sau patru cai, folosit în lupte, la jocuri și la ceremonii. 2. Cantitate de material care se poate încărca într-un car² (1). Un car de lemne. ♦ Fig. Mulțime, grămadă. Un car de ani. ◊ Loc. adv. Cu carul = din belșug. 3. (Reg.) Parte a ferăstrăului mecanic alcătuită din două bârne puse pe rotițe, pe care se așază bușteanul pentru a fi prefăcut în scânduri. – Lat. carrus (cu unele sensuri noi după fr. char).

CARIOLĂ, cariole, s. f. Trăsură ușoară cu două roți, cu suspensie pe arcuri, trasă de un cal. [Pr.: -ri-o-] – Din fr. carriole, it. carriola.

CAROSIER, -Ă, carosieri, -e, adj., s. m. (Rar) 1. Adj. (Despre cai) Cu mersul elegant, folosit pentru vehicule de lux. 2. S. m. Fabricant de caroserii. [Pr.: -si-er] – Din fr. carrossier.

CASTANĂ, castane, s. f. 1. Fructul castanului, (aproximativ) sferic, cu coaja tare, cafenie, bogat în amidon și în ulei, închis până la maturitate într-un înveliș verde, țepos. ◊ Expr. A scoate castanele din foc cu mâna altuia = a se folosi de altcineva într-o întreprindere primejdioasă, pentru interese personale. 2. Fiecare dintre micile formații cornoase aflate pe fața internă a picioarelor calului. – Din (1) ngr. kástanon, (2) kastánia.

CAVALCADĂ, cavalcade, s. f. Plimbare călare făcută în grup; goană, alergare (cu cai). ♦ Grup de persoane care fac împreună o plimbare călare. – Din fr. cavalcade (< it.).

CAVALERIE¹, cavalerii, s. f. Parte a armatei care folosește calul ca mijloc de luptă și de transport al luptătorilor; grup de soldați care fac parte dintr-o astfel de unitate; cavalerime; călărime. – Din rus. kavaleriia (vine din it.).

CAVALIN, -Ă, cavalini, -e, adj. (Rar) De cal, al calului; cabalin. Rasă cavalină. – Din it. cavallino.

CĂIȘOR, căișori, s. m. 1. Diminutiv al lui cal. 2. (La pl.) Călușei (2). [Pr.: că-i-] – Cal + suf. -ișor.

CĂLARE adv. (Adesea adjectival) încălecat pe cal, pe alt animal sau, p. ext., pe un obiect. ◊ Expr. De(-a) călare = a) călărind, încălecat; din fuga calului, de pe cal; b) fig. fără odihnă. Nici călare, nici pe jos = nici așa, nici așa. A fi călare pe situație = a domina o situație, a se simți tare, sigur într-o anumită împrejurare (grea). [Formă gramaticală; pl. (adjectival) călări] – Lat. caballaris, -em.

CĂLĂRI, călăresc, vb. IV. Intranz. A merge călare. ♦ Tranz. A mâna calul stând călare pe el; a încăleca. – Din călare.

CĂLĂRIE s. f. Acțiunea de a călări; călărit. ♦ Arta de a călări. ♦ Ramură sportivă care constă în conducerea calului din poziția încălecat, în probe de alergare, sărituri, dresaj etc.; echitație. – Călare + suf. -ie.

CĂLCÂI, călcâie, s. n. 1. Partea posterioară a tălpii piciorului, formată din oasele astragal și calcaneu; talus; p. ext. parte a ciorapului sau a încălțămintei care acoperă această porțiune a piciorului. ◊ Expr. A se afla (sau a fi, a trăi etc.) sub călcâi = a se afla (sau a fi, a trăi) sub totala dominație a cuiva, a fi exploatat, subordonat, împilat. A se învârti (sau a se întoarce, a sări) într-un călcâi = a se mișca repede, a fi iute la treabă; fig. a se bucura. Fuge (sau merge) de-i pârâie (sau sfârâie) călcâiele = fuge (sau merge) foarte repede. A i se aprinde (sau a-i sfârâi) călcâiele (după cineva) = a) a fi foarte îndrăgostit (de cineva), a se îndrăgosti subit; b) a fi zorit, nerăbdător. ♦ Lovitură dată cu călcâiul (1). ◊ Expr. A da călcâie calului = (despre călăreți) a lovi calul cu călcâiele, ca să pornească sau să meargă mai repede. ♦ (Livr.) Călcâiul lui Ahile = partea vulnerabilă, latura slabă a unei persoane sau a unui lucru. 2. Nume dat părții dinapoi (sau de jos) a unor obiecte. 3. Piesă mică de lemn, de formă prismatică, fixată de o grindă de lemn pentru a împiedica alunecarea unui element de construcție care se reazemă pe grindă sau folosită ca piesă de rezistență într-o îmbinare. 4. Dispozitiv cu care se împiedică filarea unui lanț sau a unei parâme. 5. Strat format între săpun și leșiile de glicerină la fabricarea săpunului. – Lat. calcaneum.

CĂLUȘ, călușuri, s. n. 1. Bucată de lemn sau de metal care se pune între dinții dinainte ai unui animal, spre a-l forța să țină gura deschisă; mototol de cârpe care se introduce în gura unei persoane, pentru a o împiedica să strige. ◊ Expr. A pune (cuiva) călușul în gură = a împiedica (pe cineva) să vorbească. 2. Bețișor care face parte din mecanismul de declanșare al capcanelor de lemn. 3. Mică piesă de lemn cu o formă specială, pe care se sprijină coardele întinse ale unui instrument muzical; scaun. 4. Suport de lemn pe care pictorul își așază tabloul când lucrează; șevalet. 5. Utilaj de foraj, pentru rotirea prăjinilor, folosit în forajul prin percuție sau în cel manual. 6. (De obicei art.) Numele unui dans popular cu figuri variate, jucat (în preajma Rusaliilor) de un grup de flăcăi; melodie după care se execută acest dans; călușar (1), călușel (4). – Cal + suf. -uș.

CĂLUȘEL, călușei, s. m. 1. Căluț (1). 2. (La pl.) Instalație alcătuită din mai mulți căișori de lemn pe care încalecă copiii și care se învârtesc în jurul unui ax, fiind suspendați de niște bârne transversale; carusel, căișori. 3. Căluț (3). 4. Căluș (6). – Cal + suf. -ușel.

CĂLUȚ, căluți, s. m. 1. Diminutiv al lui cal; călușel (1). 2. Compus: căluț-de-mare = pește teleostean marin cu corpul de 8-10 cm, lipsit de înotătoare codală și cu capul asemănător cu cel al calului; cal-de-mare (Hippocampus hippocampus). 3. Nume dat mai multor insecte din familia lăcustelor; călușel (3). – Cal + suf. -uț.

CĂPĂSTRU, căpestre, s. n. Porțiune de harnașament, confecționată din frânghie sau din curea, care se pune pe capul calului, al măgarului etc. pentru a lega animalul respectiv la iesle sau pentru a-l duce undeva. – Lat. capistrum.

CĂPEȚEA, căpețele, s. f. Parte a frâului alcătuită din curelele care trec peste capul și botul calului și ale cărei capete inferioare sunt prinse de inelele zăbalei. [Var.: (reg.) căpițea s. f.] – Refăcut din căpețele (pl. lui căpețel) + suf. -ea.

CĂRUȚĂ, căruțe, s. f. 1. Vehicul de forma carului, dar mai mic și mai ușor decât acesta, cu tracțiune animală, mai ales cu cai. ◊ Expr. A se lăsa de căruță = a renunța la un lucru sau la o treabă începută. A rămâne de căruță = a rămâne în urmă; a pierde ocazia. 2. Cantitate de fân, lemne etc. cât se poate încărca într-o căruță (1). – Din car.

CÂRLAN, cârlani, s. m. 1. Miel sau ied care a încetat să mai sugă, care a fost înțărcat; miel sau ied până la vârsta de circa un an. 2. Mânz sau cal tânăr, până la vârsta de circa trei ani. – Et. nec.

CÂȘTIGĂTOR, -OARE, câștigători, -oare, adj., s. m. și f. 1. Adj., s. m. și f. (Persoană) care a obținut un câștig material, o superioritate asupra alteia într-o întrecere (în muncă, în sport etc.). ♦ (Animal, îndeosebi cal) victorios într-o întrecere sportivă. 2. Adj. Care asigură câștigul, care dă dreptul la câștig sau dovedește acest drept. – Câștiga + suf. -ător.

CEATLĂU, ceatlaie, s. n. (Reg.) Bucată de lemn cu care se răsucește funia sau lanțul trecut peste o sarcină (de fân, de lemne etc.) spre a o strânge. ♦ Prăjină adăugată la inima căruței spre a înhăma încă un cal. ♦ Băț gros; bâtă, ciomag. [Var.: cetlău s. n.] – Din magh. csatló.

CENTAUR, centauri, s. m. (În mitologia greacă) Ființă imaginară, cu trup de cal și cu bust omenesc; hipocentaur. ♦ (La sg. art.) Constelație din emisfera australă, din care face parte steaua cea mai apropiată de sistemul solar. [Pr.: -ta-ur] – Din lat. centaurus.

CHESON, chesoane, s. n. 1. Vehicul de artilerie, tras de cai, format dintr-o ladă de tablă închisă, împărțită în compartimente, destinat pentru transportul muniției. 2. Fiecare dintre despărțiturile cu pereți metalici care se fac la o navă, cu scopul de a evita pătrunderea masivă a apei în caz de avarie. ♦ Dulap pentru păstrarea efectelor pe bordul unei nave. 3. Construcție de beton, de oțel etc. de forma unei cutii, care servește la executarea fundațiilor sub apă sau în terenurile umede, precum și la repararea unei nave sub linia de plutire. – Din fr. caisson.

CHINGĂ, chingi, s. f. 1. Fâșie de piele sau de țesătură de cânepă, cu care se fixează șaua pe cal. ◊ Expr. A strânge (pe cineva) în chingi = a constrânge, a lua din scurt (pe cineva). A slăbi (pe cineva) din chingi = a lăsa (pe cineva) mai liber. A-l ține (pe cineva) chingile = a fi, a se simți în putere, a fi în stare. 2. Cingătoare din piele sau de pânză. 3. Bară de lemn sau de metal care leagă părțile componente ale unui obiect, solidarizându-le și mărind rezistența obiectului. – Lat. *clinga (= cingula).

CHIOSTEC², chiostecuri, s. n. (Înv.) 1. Piedică pusă la picioarele cailor. 2. Șiret la gulerul mantalei. [Pl. și: chiostece] – Din tc. köstek.

CLĂBUC, clăbuci, s. m. 1. Spumă făcută de săpunul amestecat cu apă. ♦ Spumă care apare la suprafața unor lichide când sunt agitate, când fierb sau când fermentează. 2. Salivă spumoasă, albicioasă (și cu bășici). ◊ Expr. A face clăbuci la gură = A vorbi mult și cu furie. 3. Sudoare spumoasă pe care o fac animalele, mai ales caii, din pricina efortului și a căldurii. 4. (Rar, la pl.) Rotocoale de fum sau de aburi. – Din bg. klabuk, scr. klobuk.

DA², dau, vb. I. I. Tranz. 1. A întinde, a înmâna cuiva ceva; a oferi. ◊ Expr. A da o masă, o petrecere etc. = a oferi o masă, a organiza o petrecere etc. A(-și) da bună ziua (sau bună seara, binețe etc.) = a (se) saluta. ♦ A pune cuiva ceva la dispoziție, la îndemână, a preda cuiva ceva; a-i face rost de ceva. ◊ Loc. vb. A da cu chirie = a închiria. A da cu (sau în) arendă = a arenda. A da (cu) împrumut = a împrumuta. A da înapoi = a înapoia, a restitui. A da în primire = a) a preda; b) (fam.) a muri. 2. A distribui ceea ce revine cuiva ca parte. ◊ Expr. A da ceva în (sau pe din) două = a împărți în două părți egale; a înjumătăți. A(-i) da (cuiva) un număr (oarecare) de ani = a(-i) atribui cuiva o anumită vârstă; a aprecia (cu aproximație) câți ani mai are cineva de trăit. ♦ A atribui, a repartiza cuiva ceva ca sarcină spre executare. A da cuiva o problemă de rezolvat. ◊ Expr. A da cuiva de lucru = a) a însărcina pe cineva cu o muncă; a procura cuiva o ocupație; b) a cere cuiva un mare efort. 3. A încredința pe cineva în seama, în paza, în grija, pe mâna cuiva. ◊ Expr. A da în judecată = a chema o persoană în fața unei instanțe judecătorești în calitate de pârât. 4. A pune pe cineva în posesiunea unui lucru, a preda ceva cuiva; a-i dărui. 5. A pune pe cineva la dispoziția cuiva. ◊ Expr. (Pop.) A da o fată după cineva (sau cuiva) sau a(-i) da cuiva de bărbat (respectiv de soție) pe cineva = a căsători cu... 6. A renunța la ceva sau la cineva în schimbul a..., a oferi în locul..., a schimba cu... ◊ Expr. (Fam.) A nu da pe cineva pe (sau pentru) altul, se spune pentru a arăta că prețuim mai mult pe unul decât pe celălalt. (Refl.) A nu se da pe cineva = a se considera superior cuiva. (Refl.; rar) A nu se da pentru mult = a se declara mulțumit cu... ♦ A oferi, a plăti. 7. A vinde. Cum dai merele? 8. A jertfi, a sacrifica. ◊ Expr. A-și da viața = a-și jertfi viața din devotament (pentru cineva sau pentru ceva). Îmi dau capul, spune cineva pentru a-și arăta deplina certitudine asupra unui lucru. 9. A arunca, a azvârli. Să dai sticlele astea sparte la gunoi. ◊ Expr. A da (pe cineva sau ceva) dracului (sau la dracu, naibii, în plata Domnului etc.) ori a-l da încolo = a nu voi să știe (de cineva sau de ceva), a renunța la... A da pe gât (sau peste cap) = a bea (lacom, dintr-o dată, în cantități mari). ♦ A trimite sau a așeza pe cineva într-un loc pentru o anumită îndeletnicire. L-a dat la școală. ♦ A mâna, a duce un animal la păscut, la iarbă etc. 10. A așeza, a orienta ceva într-un anumit mod, poziție sau direcție. Își dăduse pe ochi pălăria rotundă. ◊ Expr. A da la (sau într-o) o parte = a îndepărta. A da ușa (sau poarta etc.) de perete = a împinge în lături, a deschide larg ușa (sau poarta etc.). A da (ceva) peste cap = a) a lucra superficial; b) a nimici, a distruge, a desființa. 11. (În expr. și loc.) A da pe piatră = a ascuți. A da la rindea = a netezi cu ajutorul rindelei. A da găuri = a găuri. (Reg.; despre țesături) A da în undă = a spăla, a clăti. A da lecții (sau meditații) = a preda lecții în afara școlii. A da o telegramă = a expedia o telegramă. A da la ziar = a publica sau a face să se publice în ziar. A da la lumină (sau la iveală, în vileag etc.) = a descoperi, a arăta; a publica o scriere. A da viață = a naște; a făuri; fig. a anima, a însufleți. A da însemnătate = a acorda atenție. A-și da (cu) părerea = a-și expune punctul de vedere. A da foc = a aprinde. A da bici = a lovi cu biciul; fig. a grăbi, a zori. A da la mână = a pune la dispoziția cuiva, a înmâna cuiva ceva. A da o luptă, o bătălie = a purta o luptă, o bătălie; (refl., despre lupte) a se desfășura. A da un spectacol = a reprezenta un spectacol. A da (pe cineva) dezertor = a face cunoscut în mod oficial că cineva este dezertor. A da gata = a termina, a lichida; a impresiona puternic, a cuceri (pe cineva). 12. (Despre sol, plante, animale etc.) A produce, a face. ♦ (Despre oameni) A produce, a crea. ◊ Expr. A da un chiot, un strigăt etc. = a scoate, a emite un chiot, un strigăt etc. 13. A provoca, a prilejui, a cauza. 14. (Urmat de verb ca: „a cunoaște”, „a înțelege” etc. la conjunctiv sau la moduri nepredicative) A îngădui, a permite, a lăsa. ◊ Expr. A-i da (cuiva) mâna să... = a dispune de mijloace materiale pentru a..., a avea posibilitatea să...; a-i veni (cuiva) bine la socoteală, a-i conveni (cuiva). 15. (Despre Dumnezeu, soartă, noroc etc.) A rândui, a destina, a sorti. ◊ Expr. Ș-apoi dă, Doamne, bine! = apoi a fost strașnic! Ce-o (sau cum a) da târgul și norocul = cum se va nimeri. (Bine că) a dat Dumnezeu! = în sfârșit, în cele din urmă. ♦ Intranz. (În practicile superstițioase; în expr.) A da în cărți (sau cu cărțile) = a prezice viitorul. 16. (Împreună cu obiectul formează locuțiuni verbale) A da sfaturi = a sfătui. A da răspuns = a răspunde. A-și da sfârșitul (sau sufletul, duhul sau obștescul sfârșit) = a muri. A da raportul = a raporta. ◊ Expr. A da (un) examen = a susține un examen în fața unui examinator; fig. a trece cu succes printr-o încercare. A da seamă (sau socoteală) = a răspunde de ceva. A-și da seama = a se lămuri, a pricepe. II. Intranz. 1. (Urmat de determinări introduse prin prep. „din” sau „cu”) A face o mișcare (repetată) conștientă sau reflexă. Dă din mâini. ◊ Expr. A da din umeri = a înălța din umeri în semn de nedumerire, de neștiință, de nepăsare. A da din gură = a vorbi mult. ♦ Intranz. și tranz. A o ține întruna, a nu se mai opri (din mers, din vorbă etc.). ◊ Expr. (Intranz.; fam.) Dă-i cu..., se spune pentru a arăta o succesiune de acțiuni. 2. A spăla, a unge, a vopsi, cu... 3. A lovi, a izbi, a bate. ◊ Expr. (Despre două sau mai multe persoane) A-și da cu cotul sau (tranz.) a-și da coate = a (se) atinge cu cotul pentru a(-și) atrage atenția, a-și face semne. A-i da (cuiva) peste nas = a pune pe cineva la locul lui printr-o vorbă usturătoare. A da (cuiva sau la ceva) cu piciorul = a respinge (pe cineva sau ceva); a scăpa un prilej favorabil. ◊ Tranz. I-a dat o palmă. ♦ A trage cu o armă de foc. Am învățat să dau cu pușca. ♦ A se lovi, a se atinge (de ceva), a ajunge până la... Calul fugea de da cu burta de pământ. 4. (Urmat de determinări locale sau modale) A se duce către..., a o lua, a porni spre..., a apuca. ◊ Expr. A da încolo, încoace (sau pe ici, pe colo, la deal, la vale) = a merge de colo până colo; fig. a se frământa, a încerca în toate chipurile. A nu ști încotro să (sau, tranz., s-o) deie (sau dea) = a nu ști ce să mai facă, cum să mai procedeze. (Tranz.) A o da pe... = a nu o aduce altfel, a o întoarce, a o schimba. ♦ A se abate, a trece (pe la...). ◊ Expr. A-i da cuiva ceva în (sau prin) gând (sau cap, minte) = a-i veni sau a-i trece cuiva ceva prin gând (sau prin cap, minte). 5. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de” sau „peste”) A ajunge la..., a găsi, a afla, a întâlni. ◊ A da de fund = a ajunge până în fund; p. ext. a ajunge la capăt, la sfârșit¹. A-i da (cuiva) de urmă = a găsi pe cel căutat. A da de dracu = a o păți. A da de rușine (sau de necaz, de primejdie etc.) = a întâmpina o rușine (sau un necaz etc.) ♦ Tranz. (Reg.) A prinde de veste, a băga de seamă, a observa. 6. (Despre o nenorocire, un necaz etc.) A veni peste cineva pe nepregătite; a-l surprinde. 7. (Despre oameni) A ajunge într-un anumit punct, a nimeri într-un anumit loc; (despre drumuri) a se împreuna cu alt drum, a ajunge la... ♦ (Despre terenuri, locuri) A se întinde până la... ♦ (Despre ferestre, uși, încăperi etc.) A avea vederea spre..., a se deschide spre... 8. A nimeri în..., a intra, a cădea în... ◊ Expr. A da în gropi (de prost ce e) = a fi foarte prost. ♦ (Despre păr) A intra, a ajunge în... Îi dă părul în ochi. ◊ (Despre lumină) A cădea într-o direcție oarecare. 9. (În expr.) A da în clocot (sau în undă) = a începe să fiarbă, să clocotească. A da în copt (sau în pârg) = a începe să se coacă, să se pârguiască. (Despre frunze, muguri etc.) A ieși, a se ivi, a apărea. ◊ Expr. A-i da (cuiva) lacrimile = a i se umezi ochii, a începe să plângă. A(-i) da (cuiva) sângele = a începe să sângereze. A da inima (sau duhul din cineva), se spune despre acela care este gata să se sufoce din cauza unui efort prea mare. ♦ (Despre lichide; determinat prin „afară” sau „pe din afară”) A ieși afară din vas din cauza cantității prea mari. ◊ Expr. (Despre lichide în fierbere) A da în foc = a se umfla, a curge afară din vas. 10. (Despre anotimpuri, fenomene atmosferice etc.) A veni, a se lăsa, a se face. 11. A începe să..., a se apuca de...; a fi pe punctul de a..., a se pregăti să... Dă să plece. III. 1. Refl. și intranz. (Urmat de determinări locale) A se duce, a merge, a veni. ◊ Expr. A (se) da îndărăt (sau înapoi) = a se retrage; fig. a se codi, a se sustrage de la ceva, a ezita. (Refl. și tranz.) A (se) da jos = a (se) coborî. ♦ Refl. A se așeza undeva. 2. Refl. și intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. „la”) A se năpusti, a se arunca asupra cuiva. 3. Intranz. A se deda la..., a fi înclinat spre... 4. Refl. (Urmat de determinări ca: „pe gheață”, „de-a rostogolul”, „în leagăn” etc.) A se deplasa într-o anumită direcție, a aluneca, a se rostogoli, a se legăna. ◊ Expr. A se da în vânt după... = a-și da toată osteneala să obțină ceva; fig. a ține foarte mult la cineva sau la ceva. 5. Refl. A se lua cu binele pe lângă cineva, a încerca să intre sub pielea cuiva. 6. Refl. A trece de partea sau în partea..., a se alătura cuiva, a adera la ceva. ♦ A se acomoda cu cineva, a se lua după cineva sau după ceva. 7. Refl. A se lăsa în voia cuiva; a se lăsa stăpânit, copleșit de... 8. Refl. A nu opune rezistență; a ceda. ◊ Expr. A se da bătut = a se lăsa convins; a ceda. ♦ (Înv. și fam.; despre armate, cetăți, comandanți) A se preda, a se supune. 9. Refl. (Reg.; urmat de determinări introduse prin prep. „la” sau, rar, „spre”) A se apuca de..., a se pune... S-a dat la muncă. ◊ Expr. A se da în vorbă cu cineva = a intra în vorbă cu cineva. 10. Refl. (În expr.) A se da drept cineva = a voi să treacă drept altcineva. [Forme gramaticale: prez. ind. dau, dai, dă, dăm, dați, dau; imperf. dădeam și dam; perf. s. dădui (reg. dedei și detei); m. m. ca perf. dădusem și dasem (reg. dedesem și detesem); prez. conjunctiv pers. 3 să dea (reg. să deie).] – Lat. dare.

DANGA, dangale, s. f. Semn (literă, cifră) făcut cu fierul roșu sau cu substanțe corosive pe pielea cailor sau a vitelor, pentru a le identifica. – Din tc. danga.

DE³ interj. Exclamație cu care se îndeamnă caii la mers. – Onomatopee.

DEROBA, derobez, vb. I. Refl. (Despre cai) A părăsi brusc direcția impusă de călăreț în momentul când nu poate trece de un obstacol; a se întoarce în loc. ♦ Fig. A se sustrage, a se eschiva de la ceva. – Din fr. dérober.

DESHĂMA, desham, vb. I. Tranz. A scoate hamul de pe cal; a desprinde calul de la un vehicul. – Des¹- + [în]hăma.

DUCIPAL, ducipali, s. m. Cal sprinten, voinic, frumos. – Din sl. dučipalŭ.

ECHINISM s. n. Deformație a piciorului la oameni, asemănătoare cu un picior de cal, care are drept consecință călcarea numai pe vârful degetelor. – Din fr. équinisme.

EPARVEN, eparvene, s. n. Tumoare osoasă care se formează uneori la încheietura piciorului dinapoi la cai sau, mai rar, la boi; os mort – Din fr. éparvin.

EQUUS subst. Gen de mamifere imparicopitate, având ca reprezentanți actuali calul, măgarul, zebra etc., caracterizate prin talie mare, dinți lungi, existența unui singur deget. [Pr.: ecvus] – Cuv. lat.

FRÂU, frâie, s. n. Totalitatea curelelor, împreună cu zăbala, care se pun pe capul și în gura unui cal (de călărie) spre a-l supune și a-l putea mâna. ◊ Loc. adj. Fără frâu = neînfrânat, lăsat (prea) liber; dezmățat. ◊ Expr. A-și pune frâu limbii (sau gurii) sau a-și pune frâu la limbă = a vorbi cumpătat, cu prudență; a se reține de la vorbă. A ține (pe cineva) în frâu = a domoli avântul sau pornirile cuiva. A ține (pe cineva) în șapte (sau nouă) frâie = a supraveghea (pe cineva) de aproape, a nu-i lăsa nici o libertate. A da (cuiva sau la ceva) frâu liber (sau slobod) = a lăsa în voie. A pune (în) frâu = a stăvili; a înfrâna, a stăpâni. ♦ Fig. (Cu pl. frâne) Conducere politică. [Pl. și: frâne, (rar) frâuri] – Lat. frenum.

FRUNTAR, fruntare, s. n. 1. Grindă principală care mărginește prispa în partea de sus și pe care se sprijină grinzile secundare ale casei. 2. Curea care leagă cele două părți laterale ale căpețelei și care trece peste fruntea calului. – Lat. frontale sau frunte + suf. -ar.

FUGACI, -CE, fugaci, -ce, adj., s. m. 1. Adj. (Despre cai) Bun alergător, iute la fugă; fugar. ♦ (Substantivat, m.) Cal. 2. Adj. Fig. (Livr.) Trecător, fugitiv. 3. S. m. Nume dat mai multor specii de păsări migratoare de mărimea unui porumbel, cu picioarele lungi și foarte iuți, bune alergătoare. – Lat. fugax, -acis. Cf. fr. fugace.

FUGAR, -Ă, fugari, -e, adj., s. m. și f. 1. Adj., s. m. și f. (Persoană, ființă) care a fugit dintr-un loc (pe ascuns) pentru a scăpa de o primejdie, de o constrângere, de o situație grea sau penibilă; dezertor, evadat, fugit. 2. Adj. Care trece repede, fără a putea fi reținut; fugitiv, nestatornic, trecător. ♦ Care nu se oprește mult asupra unui lucru. 3. Adj. (Despre cai) Fugaci. ♦ (Substantivat, m.) Cal. – Fugi + suf. -ar.

FUGARNIC, -Ă, fugarnici, -ce, adj. (Rar) Fugitiv, nestatornic. ♦ (Substantivat) Animal (în special cal) care fuge, care este silit să fugă. – Fugar + suf. -nic.

FUGĂ¹, fugi, s. f. 1. Deplasare cu pași mari și repezi; alergare, goană. ◊ Loc. adv. Din (sau în) fugă sau (reg.) de-a fuga = în timp ce fuge, fugind; p. ext. în grabă, în treacăt, fără o examinare mai atentă. Pe fugă = repede, grăbit. Cu fuga = imediat, fără amânare. În fugă (sau în fuga) mare = fugind foarte repede. În fuga calului (sau cailor) = în galop. Într-o fugă = fugind tare și fără oprire. ◊ Expr. A pune (sau a lua) pe cineva pe (sau la) fugă = a goni, a alunga, a fugări. A o lua (sau a o rupe) la fugă sau a o rupe de-a fuga = a porni în goană. A (o) ține numai (într-)o fugă = a alerga întruna, fără întrerupere. O fugă (bună de cal) = o distanță nu prea mare, cât poate fugi, fără oprire, un om sau un cal. ♦ (Adverbial; în forma fuga) Repede, degrabă. 2. Părăsire grabnică (și uneori pe ascuns) a unui loc pentru a scăpa de o constrângere sau de o primejdie. 3. Înclinare spre axa galeriei a montanților unei armături sau ai unui cadru în formă de trapez. – Din lat. fuga.

FULEU, fulee, s. n. 1. Alergare în pas mare, mâinile mișcându-se în ritmul picioarelor. 2. Distanța parcursă de un cal din momentul când se desprinde de pământ și până îl atinge din nou, marcată de două urme succesive ale aceluiași picior. – Din fr. foulée.

GALBEN, -Ă, galbeni, -e, adj., subst. 1. Adj. De culoarea aurului, a lămâii^[1] etc. ◊ Rasă galbenă = grup de popoare care se caracterizează prin culoarea galbenă-brună a pielii. Friguri galbene = boală contagioasă răspândită în țările tropicale, transmisă de o specie de țânțari, caracterizată prin febră și prin colorarea pielii în galben (2). ◊ Expr. (A se face sau a fi) galben ca ceara = (a deveni) foarte palid din cauza unei emoții sau a unei boli. (Substantivat, n.) A i se face (cuiva) galben înaintea ochilor = a-i veni (cuiva) amețeală, a i se face rău. ♦ (Despre fața omului sau despre alte părți ale corpului său; p. ext. despre oameni) Palid. ♦ (Despre părul oamenilor) Blond. ♦ (Despre părul sau culoarea cailor) Șarg. 2. S. n. Una dintre culorile fundamentale ale spectrului solar, situată între portocaliu și verde. ♦ Substanță, colorant, pigment care are culoarea descrisă mai sus. ◊ Galben de cadmiu = sulfură de cadmiu întrebuințată ca pigment galben-oranj în pictură. Galben de crom = pigment galben-închis folosit la vopselele de ulei. Galben de zinc = colorant galben-deschis folosit pentru obținerea verdelui. 3. S. m. Nume dat mai multor monede străine de aur, de valori variabile, care au circulat și în țările românești. 4. S. f. (În sintagma) Galbenă de Odobești = specie de viță de vie cu boabele strugurilor galbene-verzui. [Var.: (pop.) galbin, -ă adj., subst.] – Lat. galbinus. modificată

GALOP, galopuri, s. n. 1. Mersul cel mai rapid al calului, alcătuit dintr-o succesiune de salturi. 2. Dans foarte rapid, cu mișcări în doi timpi și cu un ritm sacadat; melodie după care se execută acest dans. – Din fr. galop, it. galoppo.

GALOPA, galopez, vb. I. Intranz. (Despre cai) A alerga în galop; (despre oameni) a călări un cal care aleargă în galop. ♦ (Despre motoare) A funcționa neuniform, cu variații mari (și bruște) ale vitezei. – Din fr. galoper.

GAMBĂ, gambe, s. f. (La oameni) Parte a piciorului de la genunchi până la labă; (la cai) parte a membrelor posterioare cuprinsă între încheietura genunchiului și copită. – Din lat. gamba.

GÂTAR, gâtare, s. n. Curea lată a hamului, care se trece peste gâtul calului; hamut. – Gât + suf. -ar.

GEAMBAȘ, geambași, s. m. Persoană care vinde cai sau mijlocește vânzarea cailor. – Din tc. cambaz.

GEBEA, gebele, s. f. (Reg.) Mers special al calului, fără salturi.

GERID, geriduri, s. n. (Înv.) Numele unui joc turcesc în care călăreții aruncau, din galop, un băț în formă de suliță spre adversar, și pe care acesta trebuia să-l prindă tot din goana calului. ♦ Băț în formă de suliță folosit în acest joc. [Var.: geret s. n.] – Din tc. cirid.

GHIDRAN, ghidrani, s. m. Varietate de cai cu părul roșcat, de talie mijlocie, folosită la tracțiune și călărie. – Et. nec.

GHIJOAGĂ, ghijoage, s. f. (Reg.) Cal bătrân și slab; mârțoagă. – Probabil contaminare între ghiuj și mârțoagă.

GLOABĂ, gloabe, s. f. 1. Cal slab, prăpădit (și bătrân); mârțoagă. 2. Amendă care se aplica cuiva ca urmare a săvârșirii unor delicte sau crime. ♦ Taxă care se plătea în trecut în scopul interzicerii redeschiderii unui proces. – Din sl. globa.

GONACI, gonaci, s. m. 1. (Pop.) Hăitaș². 2. (Rar) Cal sprinten, care fuge repede. 3. Călăreț ușor înarmat în vechea armată, care de obicei îndeplinea misiuni de cercetare. – Goni + suf. -aci. Cf. bg. gonač.

GRAUR, grauri, s. m. Pasăre migratoare cu ciocul ascuțit de culoare gălbuie și cu pene negre-verzui cu pete albe (Sturnus vulgaris). ♦ (Adjectival^[1]; despre cai) Care are culoarea cenușie (împestrițată cu pete albe). [Var.: (pop.) graure s. m.] – Lat. graulus.

GREBĂNAR, grebănare, s. n. Curea a hamului care se trece peste greabănul calului. V. gâtar. – Greabăn + suf. -ar.

GRIFON, grifoni, s. m. 1. Monstru mitologic cu corp de leu, cu aripi, cap și gheare de vultur și cu urechi de cal. ♦ Motiv decorativ reprezentând acest monstru. 2. Specie de câine de vânătoare cu părul aspru și lățos. – Din fr. griffon.

GURĂ, guri, s. f. I. 1. Cavitate din partea anterioară (și inferioară) a capului oamenilor și animalelor, prin care alimentele sunt introduse în organism; p. restr. buzele și deschizătura dintre ele; buze. ◊ Loc. adv. Gură-n gură = foarte aproape unul de celălalt. ◊ Expr. A(-i) da (cuiva) o gură = a săruta (pe cineva). Cu sufletul la gură = a) abia mai putând respira (de emoție sau de oboseală); b) foarte bolnav, aproape de moarte. A uita de la mână până la gură = a uita repede, a fi uituc. Parcă se bat lupii la gura lui, se spune despre cineva care mănâncă lacom sau vorbește repede. A se duce (ca) pe gura lupului = a dispărea. A scoate (sau a scăpa ca) din gura lupului = a (se) salva dintr-o mare primejdie. A țipa (sau a striga etc.) ca din (sau ca în) gură de șarpe = a țipa din răsputeri, deznădăjduit. A se zvârcoli ca în gură de șarpe = a se zbate cu desperare. A avea gura moale (sau tare) sau a fi moale (sau tare) în (sau de) gură = (despre cai) a se supune ușor (sau greu) la mișcările ce i se fac cu frâul. ◊ Compuse: gură-cască (sau -căscată) = persoană care-și pierde vremea în zadar sau care dovedește neglijență, dezinteres condamnabil; persoană care stă absentă, care nu înțelege ce i se spune; gură-de-lup = a) defect congenital de conformație a feței omului, constând dintr-o despicătură la buza și la gingia superioară și în cerul-gurii, și în comunicarea cavității bucale cu fosele nazale; b) ochi dublu al unei parâme; c) unealtă cu care se îndoaie tabla groasă; gura-leului = plantă erbacee ornamentală cu flori de diverse culori, asemănătoare cu o gură (I 1) (Antirrhinum majus); gura-lupului = plantă erbacee cu flori vinete-violete, având o margine albă sau gălbuie (Scutellaria altissima). ♦ Sărutare, sărut. 2. Gura (I 1) considerată ca organ cu care cineva se hrănește. ◊ Expr. A pune (sau a lua, a băga) ceva în gură = a mânca (puțin). A i se face gura pungă = a avea o senzație de astringență din cauza unor alimente acre introduse în gură. A da (cuiva) mură-n gură = a-i da (cuiva) ceva de-a gata, fără să facă cel mai mic efort. De-ale gurii = (lucruri de) mâncare. ♦ Îmbucătură, sorbitură, înghițitură. ◊ Expr. Nici o gură de apă = nimic. ♦ Membru de familie care trebuie hrănit. 3. Gura (I 1) considerată ca organ al vorbirii; cloanță. ◊ Expr. A tăcea din gură = a nu (mai) vorbi nimic. A închide (sau a astupa) cuiva gura = a face pe cineva să nu mai vorbească, a pune pe cineva în situația de a nu mai putea spune nimic. A lua cuiva vorba din gură = a) a spune tocmai ceea ce voia să zică altul în clipa respectivă; b) a întrerupe pe cineva când vorbește. A i se muia (cuiva) gura = a nu mai avea curajul să vorbească; a schimba, a atenua tonul și conținutul celor spuse. A-l lua (pe cineva) gura pe dinainte sau a-l scăpa gura = a destăinui ceva fără voie, a spune ceva ce n-ar fi trebuit să spună. A avea gura (sau a fi gură) spartă = a nu putea ține un secret, a dezvălui orice secret. A fi slobod la gură = a vorbi mult și fără sfială, depășind uneori limitele bunei-cuviințe. A fi cu gura mare = a fi certăreț. A avea o gură cât o șură = a vorbi mult și tare. A-și păzi (sau ține etc.) gura = a-și impune tăcere; a fi prudent în tot ce vorbește. A(-i tot) da din gură (sau cu gura) sau a-i umbla (ori a-i merge, a-i toca etc.) gura (ca o meliță, ca o moară stricată sau hodorogită sau ca o pupăză) = a vorbi repede și fără întrerupere; a flecări. A fi bun de gură = (adesea peior.) a vorbi mult și cu ușurință, a se pricepe să-și pledeze cauza, să convingă. A fi rău de gură (sau gură rea) = a) a bârfi, a fi intrigant; b) a prevesti (cuiva) ceva rău, nefavorabil. A (nu) se uita în (sau la) gura cuiva = a (nu) ține seamă de ceea ce spune cineva, a (nu) crede pe cineva. A vorbi (sau a zice, a spune etc.) cu jumătate de gură (sau cu gura jumătate) = a vorbi (sau a zice etc.) nehotărât, fără convingere. E numai gura de el, se spune despre cineva care promite, dar nu se ține de cuvânt, sau care se laudă cu multe, dar nu face nimic. A-i umbla (cuiva) vorba prin gură = a nu găsi cuvântul potrivit pentru a exprima ceva (dar a fi pe punctul de a-l găsi). A trece (sau a umbla, a fi purtat) din gură în gură = (despre vorbe, cântece etc.) a (se) transmite de la om la om, din generație în generație. ◊ Compus: gură-spartă = om flecar, limbut, care nu poate ține un secret. ♦ Ceea ce spune cineva; vorbă, spusă, mărturisire. ◊ Expr. Gura lumii = vorbe, bârfeli, scorneli. Gura satului (sau a mahalalei) = (persoană care născocește) vorbe, bârfeli, intrigi. A intra în gura lumii (sau a satului, a mahalalei) = a ajunge să fie vorbit de rău. A te lua după gura cuiva = a acționa (în mod greșit) după sfatul cuiva. A se pune (sau a sta) cu gura pe cineva = a insista mult pe lângă cineva pentru a-l convinge să facă un lucru; a cicăli pe cineva. ♦ Glas, grai. ◊ Expr. Nu i se aude gura, se zice despre un om tăcut, liniștit, potolit. Cât îl ține (sau îl ia) gura sau în gura mare = foarte tare, din răsputeri. A nu avea gură (să răspunzi sau să spui ceva) = a nu avea putința sau curajul (de a mai răspunde sau de a mai spune ceva). ♦ Gălăgie, țipăt, ceartă. ◊ Loc. vb. A sta (sau a sări, a începe) cu gura pe (sau la) cineva = a certa pe cineva, a se răsti la cineva. ◊ Expr. A da gură la câini = a striga la câini să nu mai latre. ♦ (Personificat) Cel care vorbește; vorbitor. ◊ Expr. Gurile rele = bârfitorii. 4. Gura (I 1) considerată ca organ al cântării. II. Deschizătură a unui obiect, a unei încăperi etc., prin care intră, se introduce, se varsă, iese etc. ceva, prin care se stabilește o comunicație etc. Gura vasului. Gura cămășii. Gură de canal. Gura fluviului. ◊ Gură de ham = ham primitiv, format numai din cureaua de pe piept și din cea care se petrece pe după gâtul calului. Gură de apă = instalație care servește pentru a lua apă dintr-o rețea de distribuție. Gură de incendiu = gură de apă la care se montează un furtun pentru luarea apei sub presiune în caz de incendiu. Gură de foc = nume generic pentru armele de foc (grele). Gură artificială = aparat compus, în general, dintr-un difuzor montat într-o incintă acustică, de formă și dimensiuni astfel alese, încât caracteristicile acustice să fie asemănătoare cu acelea ale gurii umane. ◊ Expr. A lega gura pânzei = a) a înnoda capetele firelor de urzeală înainte de a începe țesutul; b) a se înstări. A prins pânza gură = s-a făcut începutul. A se afla (sau a trimite pe cineva) în gura tunului = a fi expus (sau a expune pe cineva) la un mare pericol. – Lat. gula „gâtlej, gât”.

GURMĂ, gurme, s. f. Boală infecțioasă a mânjilor și a cailor tineri, manifestată prin febră, catar nazal și abcese ale unor ganglioni. – Din fr. gourme.

HAC², hacuri, s. n. (Reg.) Un fel de cui de fier care se bate iarna pe talpa încălțămintei sau la potcoavele cailor, ca să nu alunece. – Din ucr. hak.

HADÎMB, hadîmbi, s. m. 1. (Înv. și arh.) Eunuc. 2. (Reg.) Bou sau cal nejugănit bine. – Tc. hadım.

HAM², hamuri, s. n. Ansamblu de curele (sau de frânghii) cu care se înhamă calul sau alte animale (de tracțiune) la un vehicul. ◊ Gură de ham = ham rudimentar format numai din curelele de la pieptul și gâtul calului și din cele două șleauri. ◊ Expr. A trage în (sau la) ham = a trăi o viață grea; a munci din greu. ♦ (Precedat de prepoziții) Tracțiune (cu cai). Are cai buni la ham. – Din magh. hám.

HAN², hanuri, s. n. Local cu ospătărie unde se pot adăposti peste noapte drumeții (cu caii și căruțele lor). – Din tc. han.

HARNAȘA, harnașez, vb. I. Tranz. (Rar) A înhăma, a înșeua un cal. – Din fr. harnacher.

HARNAȘAMENT, harnașamente, s. n. Totalitatea obiectelor necesare la înhămarea, înșeuarea și conducerea calului. – Din fr. harnachement.

HARȘA, harșale, s. f. (Înv.) Pătură fină de lână (sau bucată de stofă sau de alt material) împodobită cu diverse cusături și ornamente, care se punea pe cal, sub șa. – Din tc. hașa.

HĂȚ¹, hățuri, s. n. 1. Parte a hamului alcătuită din curele (sau frânghii) lungi, prinse de inelele căpețelei, cu ajutorul cărora se conduc caii înhămați. ◊ Expr. A ține (pe cineva sau ceva) în hățuri = a ține din scurt pe cineva sau ceva; a struni, a stăpâni. A lua hățurile în mână = a prelua conducerea, manifestând o oarecare autoritate constrângătoare (într-o întreprindere, o afacere etc.). A scăpa hățurile din mână = a pierde conducerea sau inițiativa (într-o întreprindere, o afacere etc.), a nu mai putea stăpâni spiritele. 2. (Reg.) Laț, juvăț, ștreang de care este spânzurat cineva. – Cf. haț.

HĂȚAȘ¹, hățași, s. m. Cal care se mână cu ajutorul hățurilor, înhămat alături de un lăturaș. – Hăț¹ + suf. -aș.

HĂȚUI, hățuiesc, vb. IV. Tranz. A mâna caii (cu ajutorul hățurilor). ♦ Fig. A frâna, a stăpâni. – Hăț¹ + suf. -ui.

HERGHELIE, herghelii, s. f. 1. Crescătorie de cai, alcătuită din animale de reproducție și din exemplare de diferite vârste, care cresc sau pasc laolaltă; loc unde se află această crescătorie. ♦ (Fam.) Termen de ocară pentru o femeie prea vorbăreață. 2. Grup mare de cai de o anumită categorie. – Din tc. hergele.

HI¹ interj. Strigăt cu care se îndeamnă caii la mers. – Onomatopee.

HIPARION, hiparioni, s. m. Gen fosil de ecvide, care avea la membre câte un deget funcțional și care este considerat strămoșul calului. [Pr.: -ri-on] – Din fr. hipparion.

HIPIATRIC, -Ă, hipiatrici, -ce, adj. Referitor la bolile cailor, de hipiatrie. [Pr.: -pi-a-] – Din fr. hippiatrique.

HIPIATRIE s. f. Studiul bolilor la cai. [Pr.: -pi-a-] – Din fr. hippiatrie.

HIPIC, -Ă, hipici, -ce, adj. De cai, referitor la cai, la care participă cai (de curse). – Din fr. hippique.

HIPISM s. n. Sport practicat cu cai (de curse). – Din fr. hippisme.

HIPO²- Element de compunere cu sensul „referitor la cai”, care servește la formarea unor substantive și a unor adjective. – Din fr. hippo-.

HIPOCAMP, hipocampi, s. m. 1. Animal fabulos, din mitologie, cu cap de cal, cu două picioare și cu coadă de pește, care trăgea carul lui Neptun. 2. (Iht.) Cal-de-mare (Hippocampus hippocampus). – Din fr. hippocampe.

HIPOFAG, -Ă, hipofagi, -ge, adj. Care mănâncă carne de cal. – Din fr. hippophage.

HIPOFAGIE s. f. Hrănire cu carne de cal. – Din fr. hippophagie.

HIPOGRIF, hipogrifi, s. m. Animal fabulos din mitologie, jumătate cal, jumătate vultur. – Din fr. hippogriffe.

HIPOLOGIE s. f. Ramură a zootehniei care se ocupă cu anatomia și cu fiziologia calului, cu descrierea și cu clasificarea speciilor și a raselor de cai, precum și cu metodele de întreținere, de ameliorare și de dresare a cailor. – Din fr. hippologie.

HIPOMANȚIE s. f. Practică a prezicerii la vechii celți, care se făcea după nechezatul și după mișcările unor cai sacri. – Din fr. hippomancie.

HIPOMETRIE s. f. Ramură a zootehniei care se ocupă cu clasificarea cailor după anumite măsurători. – Din fr. hippométrie.

HIPOMETRU, hipometre, s. n. Aparat pentru măsurat dimensiunile părților corpului la animale (mai ales la cai). – Din germ. Hippometer.

HIPOMOBIL, -Ă, hipomobili, -e, adj. (Despre vehicule, tracțiune etc.) Pus în mișcare de cai. – Din fr. hippomobile.

HIPOPATOLOGIE s. f. Disciplină care studiază defectele și bolile cailor. – Din fr. hippopathologie.

HIPOTEHNIE s. f. Creșterea și dresarea calului. – Din fr. hippotechnie.

HIPOTRACȚIUNE, hipotracțiuni, s. f. Tracțiune care se face cu ajutorul cailor. [Pr.: -ți-u-] – Hipo²- + tracțiune.

HO interj. 1. Strigăt cu care sunt oprite vitele, mai ales caii. ♦ (Fam.; de obicei la adresa unui vorbitor) Destul! stai! oprește-te! ♦ (Rar) Strigăt cu care se îndeamnă vitele la mers. 2. (Repetat; cu accentul frazei pe al doilea element) Exclamație prin care se întăresc spusele cuiva. – Onomatopee.

HULUBĂ, hulube, s. f. Fiecare dintre cele două prăjini prinse de crucea căruței, a trăsurii etc., între care se înhamă calul. [Var.: ulubă s. f.] – Din ucr. holoblja.

HUNTER, hunteri, s. m. Cal de vânătoare, bun săritor la obstacole. [Pr.: hanter] – Din engl., fr. hunter.

HUȚAN, -Ă, huțani, -e, adj., s. m. și f. (Reg.) 1. Adj. Huțănesc. ◊ Cal huțan = cal de munte foarte rezistent, răspândit în nordul Moldovei. 2. S. m. și f. Huțul. – Huț[ul] + suf. -an.

IAPĂ, iepe, s. f. 1. Femela calului. ◊ Expr. A bate șaua (ca) să priceapă (sau să înțeleagă) iapa = a da să se înțeleagă ceva în mod indirect, a face aluzie la ceva. 2. (Reg.) Tălpig (la războiul de țesut). – Lat. equa.

IASCĂ s. f. Nume dat mai multor ciuperci parazite în formă de copită de cal, uscate și tari, care cresc pe trunchiul arborilor și care, tratate special, erau folosite, în trecut, la aprins focul sau, în medicina populară, ca hemostatic (Fomes și Phellinus). ◊ Expr. A se face iască = a) a se usca; b) a slăbi foarte mult. – Lat. esca „hrană; medicament”.

IBÂNCĂ, ibânci, s. f. (Reg.) Pătură (care se așterne pe spinarea cailor). – Et. nec.

IEPURARIȚĂ s. f. (Med. vet.) Tumoră osoasă care se formează la marginea exterioară a jaretului calului. – Iepure + suf. -ariță.

INOROG, inorogi, s. m. Animal fabulos imaginat sub forma unui cal cu un corn în frunte, întâlnit mai ales în arta și literatura medievală; licorn. ♦ (Rar) Rinocer. [Var.: inoroh s. m.] – Din sl. inorogŭ.

IUTE, iuți, adj. 1. Care acționează sau reacționează repede; expeditiv, prompt; care se produce repede, prompt. Om iute. Replică iute. ♦ Care fuge, aleargă, înaintează repede, rapid. Cal iute. Mers iute. ♦ (Adverbial) În grabă, repede, imediat, îndată. S-a dus iute acolo. ♦ Care se produce cu tărie, cu forță. Ploaie iute. 2. Care se enervează, se supără, se mânie ușor; irascibil; violent. 3. Care are gust înțepător; care produce o senzație gustativă usturătoare; picant. Mâncare iute. Gust iute. ♦ Care produce o senzație olfactivă înțepătoare și neplăcută. Miros iute. – Din sl. ljutŭ.

ÎMPINTENA, împintenez, vb. I. Tranz. (Rar) A da pinteni calului. – În + pinten.

ÎNAINTAȘ, -Ă, înaintași, -e, adj., s. m. 1. Adj. (Despre animale de tracțiune, mai ales despre cai; adesea substantivat) Înhămat înaintea rotașilor. 2. Adj. (Rar) Care merge înainte, care este în față. 3. S. m. Persoană care, prin activitatea sau prin lucrările sale, a pregătit activitatea altora; precursor. 4. S. m. (Sport) Jucător din linia de atac a unei echipe de fotbal, rugbi, hochei etc. [Var.: (reg.) naintaș, -ă adj.] – Înainte + suf. -aș.

ÎNĂLȚA, înalț, vb. I. 1. Tranz. și refl. A (se) îndrepta în sus; a (se) ridica. ◊ Expr. (Tranz.) A(-și) înălța ochii = a privi în sus. (Intranz.) A înălța din umeri = a ridica din umeri în semn de nedumerire, de neștiință, de nepăsare etc. ♦ Tranz. A face să fie mai înalt prin ridicare și așezare pe un obiect situat mai sus etc. ♦ Refl. (Rar; cu determinarea „pe cal”, „în șa”) A se urca pe cal; a încăleca. 2. Refl. A deveni mai înalt; a crește. 3. Refl. (Despre clădiri, monumente etc.) A apărea, a se ivi (în toată înălțimea). 4. Tranz. A construi, a clădi. A înălța o casă. 5. Tranz. A ridica vocea, tonul; a pronunța tare. ♦ Refl. (Despre voce, glas, sunete) A se auzi (limpede). 6. Tranz. A ridica pe cineva în rang. ♦ Fig. A ridica din punct de vedere spiritual. Poezia înalță sufletul. ♦ Refl. A se arăta trufaș; a se mândri. [Var.: (reg.) nălța vb. I] – Lat. *inaltiare (< altus).

ÎNCAI adv. (Reg.) Cel puțin, măcar, barem. – În + cai (pl. înv. al lui cale).

ÎNCĂLĂRA, încălărez, vb. I. Refl. (Înv.) A se urca pe cal; a încăleca. – În + călare.

ÎNCĂLECA, încalec, vb. I. 1. Tranz. și intranz. A (se) sui pe cal, pe măgar etc.; a pune sau a sta călare; a călări, a încălăra. ◊ Expr. A încăleca pe nevoie = a ieși din sărăcie, din lipsuri, din dificultăți economice. ♦ P. anal. A se urca pe un obiect ca pe cal. 2. Refl. A se suprapune. 3. Tranz. Fig. A se face stăpân pe cineva; a domina, a supune. [Var.: (reg.) încălica vb. I] – Lat. incaballicare.

ÎNCĂPĂSTRA, încăpăstrez, vb. I. Tranz. A pune căpăstru unui cal, a lega un cal cu căpăstrul. [Var.: (reg.) încăpăstri vb. IV] – În + căpăstru.

ÎNCHINGA, înching, vb. I. 1. Tranz. A strânge chingile șeii pe cal, a pune chinga, a lega cu chinga. ♦ A lega, a fixa șaua, tarnița etc. 2. Refl. A se lega, a se strânge cu o cingătoare; a se încinge². – În + chingă.

ÎNCURA, încur, vb. I. Tranz. (Înv. și reg.) A mâna caii repede; a goni. ♦ Refl. (Despre cai) A porni la fugă, a se întrece alergând; a alerga în voie. – Lat. *incurrare (= currere).

ÎNCURARE, încurări, s. f. (Înv. și reg.) Alergare de cai, cavalcadă; p. ext. năvală, incursiune. – V. încura.

ÎNHĂMA, înham, vb. I. 1. Tranz. A pune hamurile pe cal sau pe alte animale de tracțiune; a pune calul sau un alt animal de tracțiune în ham la un vehicul. 2. Tranz. și refl. Fig. A (se) angaja la realizarea unui lucru care cere eforturi stăruitoare; a (se) înjuga. – În + ham.

ÎNHĂMAT², -Ă, înhămați, -te, adj. 1. Cu hamurile puse; prins la căruță, la trăsură, la sanie etc. ♦ (Rar; despre vehicule) La care s-au înhămat caii sau alte animale de tracțiune; tras de cai sau de alte animale de tracțiune. 2. Fig. Angajat la realizarea unui lucru dificil. – V. înhăma.

ÎNȘELA, înșel, vb. I. I. Tranz. (Înv.) A pune șaua pe cal, a înșeua. II. 1. Tranz. A induce în eroare, a abuza de buna-credință a cuiva; a amăgi. ◊ Expr. A înșela așteptările = a dezamăgi. ♦ (Despre simțuri, facultăți psihice) A nu (mai) funcționa bine, a da o imagine eronată, neconformă realității. Mă înșală memoria. 2. Refl. A-și forma o părere eronată despre cineva sau ceva; a greși. 3. Tranz. A încălca fidelitatea conjugală; p. gener. a fi necredincios în dragoste. ♦ A ademeni, a seduce o fată, o femeie. – Lat. in-sellare.

ÎNTĂRNIȚA, întărnițez, vb. I. Tranz. A pune tarnița pe cal, pe măgar sau pe catâr. – În + tarniță.

ÎNTĂRNIȚAT, -Ă, întărnițați, -te, adj. (Pop.; despre cai, măgari și catâr) Cu tarniță, înșeuat. – V. întărnița.

JAMBETĂ, jambete, s. f. Mișcare a calului care constă în ridicarea la orizontală a unui picior îndărăt, calul stând pe loc. – Din fr. jambette.

JANGHINĂ, janghine, s. f. (Pop.) Boală a cailor provenită din murdărie.

JANGHINOS, -OASĂ, janghinoși, -oase, adj. (Pop. și fam.) Murdar, neîngrijit; jerpelit. – Janghină (înv. „boală la cai”, et. nec.) + suf. -os.

JAVART s. n. Tumoare care constă în mortificarea unei părți din cartilajul copitei la cai și la boi. – Din fr. javart.

JĂRPAN, jărpani, s. m. (Reg.) 1. Cal slab; mârțoagă. 2. Fig. Termen de batjocură pentru oameni. – Formație onomatopeică.

JOCHEU, jochei, s. m. Călăreț specializat în conducerea cailor la alergările de galop și de obstacole de pe hipodrom. [Var.: jochei s. m.] – Din fr., engl. jockey.

JUG, juguri, s. n. 1. Dispozitiv de lemn care se pune pe grumazul animalelor cornute care trag la car, la plug etc. sau, în unele țări, se fixează de coarnele lor. ◊ Expr. A trage la jug = a) a trage carul, căruța, plugul etc.; b) fig. (despre oameni) a munci din greu, peste puteri. ♦ Muncă grea, neplăcută; robie, tiranie. 2. Jujeu. ♦ Colac de lemn îmbrăcat în piele care se pune uneori la gâtul cailor și prin care se trec hamurile. 3. Piesă în formă de cadru sau de inel, care servește la susținerea altor piese ale unei mașini sau ale unei unelte. ♦ Grindă sau riglă de lemn folosită la construcția acoperișurilor. 4. Parte componentă a circuitului magnetic al unui aparat sau al unei mașini electrice, care nu are înfășurări electrice. – Lat. jugum.

LECTICĂ, lectici, s. f. Un fel de pat sau de scaun, purtat de cai sau de oameni, întrebuințat ca mijloc de locomoție în antichitatea romană, în evul mediu și (astăzi) în unele țări orientale; litieră. [Acc. și: lectică] – Lat. lectica.

MANEJ, manejuri, s. n. 1. Loc special amenajat unde se dresează sau se antrenează caii, unde se învață călăria etc. ♦ Arenă pe care evoluează (la circ) animalele dresate. 2. Exerciții care se fac cu caii pentru a-i dresa sau pentru a-i antrena. 3. Dispozitiv rudimentar pentru punerea în mișcare a unor mașini agricole cu ajutorul unui cal. – Din fr. manège.

MARTINGALĂ, martingale, s. f. I. 1. Curea de la ham în formă de furcă, care nu permite calului să se ridice în două picioare. 2. Bară de metal în formă de suliță, care se fixează dedesubtul bompresului la navele cu pânze. II. Procedeu de a ponta la jocurile de noroc, constând în dublarea mizei după o lovitură pierdută. – Din fr. martingale.

MĂCRIȘ s. m. Plantă erbacee cu frunze alungite și acrișoare, cultivată ca plantă alimentară sau medicinală (Rumex acetosa). ◊ Măcriș mărunt = varietate de măcriș cu frunzele în formă de spadă și cu flori roșietice (Rumex acetosella). Măcrișul calului = varietate de măcriș cu frunzele ușor încrețite și cu flori verzui (Rumex conglomeratus). ◊ Compus: măcrișul-iepurelui sau măcrișul-caprei = plantă erbacee cu frunze acrișoare acoperite cu peri, asemănătoare ca formă cu ale trifoiului, și cu flori albe, roșietice sau albăstrui (Oxalis acetosella). ♦ Sare de măcriș = numele popular al unei combinații de acid oxalic cu oxalat acid de potasiu. – Et. nec. Cf. acru.

MĂGAR, măgari, s. m. 1. Animal din familia calului, mai mic decât acesta, cu părul de obicei sur, capul mare și urechile lungi, întrebuințat ca animal de povară și de tracțiune; asin (Equus asinus). ◊ Expr. A nu fi nici cal, nici măgar = a nu avea o situație precisă, a nu aparține unei categorii determinate. 2. Epitet dat unui om prost, încăpățânat sau obraznic. – Cf. alb. magar, bg. magare.

ORTOMAN, -Ă, ortomani, -e, adj. (Mai ales în poezia pop.; adesea substantivat) 1. (Despre ciobani) Bogat (în turme). 2. (Despre haiduci) Chipeș, viteaz, mândru; ortomănos. 3. (Despre cai) Care aleargă bine; sprinten, focos. [Var.: iortoman, -ă adj.] – Et. nec.

PADOC, padocuri, s. n. Loc îngrădit într-o pășune, rezervat pentru unele animale domestice; teren împrejmuit și amenajat în mod special, în apropierea grajdurilor, destinat întreținerii și mișcării animalelor domestice în aer liber. ♦ Spec. Loc îngrădit lângă boxa unui cal de curse sau lângă un hipodrom, unde sunt lăsați în libertate sau plimbați caii, înainte de alergări. – Din fr., engl. paddock.

PAG², -Ă, pagi, -ge, adj., s. m. și f. (Cal sau, rar, alt animal) negru sau roșcat cu pete albe. – Din sl. *pĕgŭ.

PANĂ¹, pene, s. f. I. 1. Fiecare dintre formațiile epidermice cornoase care acoperă corpul păsărilor, servind la protecția lui și la zbor, compusă dintr-un cotor pe care sunt așezate simetric, de-o parte și de alta, fire (pufoase). ◊ Expr. Ușor în pene = îmbrăcat subțire, sumar; p. ext. prost îmbrăcat, zdrențăros. Smuls de pene = rușinat, umilit. A lua (pe cineva) în (sau prin) pene = a certa, a mustra (pe cineva). ◊ Compuse: pana-zburătorului = plantă erbacee cu frunze păroase, și cu flori mari, violete sau albe, fără miros (Lunaria annua); pana-gâștei = specie de mușchi cu tulpina dreaptă, cu ramuri arcuite și inegale, formând tufe mari, verzi sau gălbui (Hylocomium triquetrum). ♦ Smoc de pene¹ (I 1) sau aripă care servește la diverse scopuri practice gospodărești. 2. (La pl.) Pene¹ (I 1) de pasăre sau fire pufoase desprinse de pe cotoarele acestora, care servesc la umplerea pernelor, a saltelelor etc.; p. ext. așternut (moale) de pat (cu pene¹, fulgi etc.). 3. Pană¹ (I 1) de gâscă, ascuțită și despicată la vârf, întrebuințată altădată ca instrument de scris cu cerneală; p. gener. toc de scris, condei; ceea ce servește la scris. ♦ Fig. Scriere, scris; stil, fel de a scrie al unui scriitor; arta de a scrie; p. ext. scriitor. 4. Dispozitiv făcut din cotor de pană¹ (I 1), care servește să țină cârligul undiței la adâncimea dorită. 5. Podoabă din pene¹ (I 1), care se poartă la pălărie, în păr etc. ♦ (Pop.) Podoabă pentru pălărie făcută din flori (naturale sau artificiale); p. restr. floare. 6. (În sintagma) Categorie pană = categorie în care intră boxerii între 54 și 57 kg, luptătorii între 57 și 63 kg etc. II. 1. Piesă de lemn sau de metal (de forma unei prisme), întrebuințată la despicarea lemnelor, la detașarea unor bucăți dintr-un material, la fixarea sau la înțepenirea unor piese, la asamblarea sau la solidarizarea unor organe de mașini, a unor elemente de construcție etc. ♦ (Tipogr.) Piesă care se intercalează între matrițele de linotip, pentru a le spația. ♦ Felioară de slănină cu care se împănează carnea ce urmează să fie friptă. 2. Partea ciocanului, opusă capului, prelungită și subțiată spre vârf. ♦ Partea lată, plată a unor obiecte, instrumente etc.; lamă. 3. Bețișor cu care se strânge frânghia ferăstrăului pentru a întinde pânza; cordar. 4. (În sintagma) Pana căpăstrului sau pană de căpăstru = ștreang sau curea cu care se priponește calul. 5. Parte a cârmei unei nave, care poate fi rotită în jurul unui ax vertical și asupra căreia se exercită presiunea apei când se schimbă direcția de mișcare a navei. 6. Placă mică de os, de celuloid etc. cu care se ating coardele la unele instrumente muzicale. ♦ Ancie (la un instrument muzical de suflat). 7. (În sintagma) Pană de somn = carnea de la pântece sau de la coada somnului. [Var.: (înv. și reg.) peană s. f.] – Lat. pinna.

PARIA², pariez, vb. I. Intranz. și tranz. 1. A face (sau a pune) pariu, rămășag (de obicei pe o sumă de bani). 2. A participa la anumite jocuri de noroc, în special la curse de cai, angajând sume de bani. [Pr.: -ri-a] – Din fr. parier.

PARIP, paripi, s. m. (Reg.) Cal tânăr, sprinten și frumos (pentru călărie). – Din magh. paripa.

PARIU, pariuri, s. n. 1. Convenție prin care fiecare dintre persoanele care susțin lucruri contrare într-o dispută se obligă să ofere o compensație materială celui care se va dovedi că are dreptate; rămășag, prinsoare. 2. Joc de noroc, în special la cursele de cai, constând dintr-o miză care dă dreptul participantului câștigător la o cotă din totalul sumelor mizate de cei care au pierdut. – Din fr. pari.

PAS³, (I) pași, s. m., (II) pasuri, s. n. I. S. m. 1. Fiecare dintre mișcările alternative pe care le fac picioarele în mers obișnuit; p. ext. distanță astfel parcursă; p. gener. distanță mică. ◊ Loc. adv. Pas cu pas = a) încetul cu încetul, treptat; b) mereu, neîncetat. La tot pasul sau la fiecare pas = la orice mișcare; pretutindeni, necontenit. Nici (un) pas = deloc, nicidecum. ◊ Expr. (A face) primul pas = (a face) începutul, primele încercări; (a avea) inițiativa. A avea (sau a da cuiva) pas (să...) = a avea (sau a da cuiva) posibilitatea, îngăduința să facă ceva. A face un pas greșit = a) a se poticni în mers; b) a săvârși o greșeală. A ceda pasul = a lăsa pe altul să treacă înainte; a se lăsa depășit (în mers, în acțiuni, în realizări). ♦ Zgomot produs de cel care merge pe jos. Se aud pași. ♦ Fig. Stadiu, etapă. ♦ Fig. Înaintare, propășire, progres. ♦ Fig. Acțiune, act, faptă; hotărâre. 2. Mod de a umbla pe jos; mers, umblet, călcătură. ◊ Pas alergător = mers în fugă. Pas de front (sau de defilare) = mers ostășesc de paradă, cu cadență bine marcată. Pas de marș (sau de voie, de manevră) = mers ostășesc obișnuit, fără efortul de a păși energic. ◊ Loc. adv. În pasul calului sau la pas = în ritm de mers obișnuit; fără să fugă. ◊ Expr. A ține pasul = a) a păstra cadența, ritmul de mers cu cineva; b) a se menține la același nivel cu cineva sau cu ceva. A merge în pas (cu cineva) = a avea aceeași cadență (cu cineva). (Rar) A se ține de pasul cuiva = a urmări pe cineva. (Rar) A da pas = a se grăbi. A-și iuți pasul = a-și mări viteza de deplasare pe jos; a fugi. ♦ Mișcare ritmică a picioarelor, caracteristică pentru fiecare dans. 3. Unitate de măsură de lungime egală cu distanța dintre cele două picioare ale omului depărtate în cursul mersului obișnuit; p. ext. distanță reprezentată de această unitate de măsură. 4. Urma lăsată de talpa piciorului sau a încălțămintei în mers. ◊ Expr. (Înv.) A călca (sau a urma, a merge) pe pașii cuiva = a urma exemplul cuiva, a continua activitatea cuiva. 5. (Biol.; în sintagma) Pas genetic = distanță creată între unul dintre părinți și unul dintre copiii lui, astfel încât posibilitatea acestuia de a primi o genă oarecare se înjumătățește datorită meiozei. II. S. n. 1. Distanță între două elemente alăturate identice ale unui sistem tehnic, măsurată în direcția în care se repetă elementele. ◊ Pas de filet sau pasul filetului = distanța dintre laturile paralele a două spire consecutive, măsurată de-a lungul axei filetului. ♦ Distanță dintre doi dinți consecutivi ai unei roți dințate. 2. (Înv. și reg.) Unealtă de lemn asemănătoare cu un compas, folosită în dulgherie, dogărie etc. – Lat. passus.

PAȘTI s. m. 1. Sărbătoare religioasă celebrată de creștini în amintirea învierii lui Hristos, iar de evrei în amintirea ieșirii lor din Egipt, sub conducerea lui Moise. ◊ Expr. Nu e în toate zilele Paști sau o dată pe an e Paști = nu se petrec în fiecare zi evenimente deosebite. Din an în Paști sau din joi în Paști, din Paști în Crăciun = foarte rar, la intervale mari de timp. La Paștile cailor (sau calului) = niciodată. 2. Pâine sfințită, care se împarte la biserică în ziua de Paști (1); pască. [Var.: Paște s. n.] – Lat. pascha, -ae.

PEDIGRIU s. n. Genealogie a unui animal domestic (reproducător) de rasă (mai ales a unui cal de curse); document care arată originea unui astfel de animal. [Var.: pedigri, pedigree, pedigreu s. n.] – Din engl., fr. pedigree.

PEGAS, pegași, s. m. 1. Cal năzdrăvan cu aripi, din mitologia greacă; fig. inspirație poetică. 2. Specie de pește care trăiește în Oceanul Indian, cu înotătoarele în formă de aripi, asemănătoare cu cele ale liliacului (Pegasus draco). 3. Numele unei constelații din emisfera boreală. [Acc. și: pegas] – Din fr. pégase.

PIEDICĂ, piedici, s. f. 1. Factor care împiedică realizarea unui țel, care stă în calea unei acțiuni; stavilă, obstacol, impediment; dificultate, greutate. ◊ Loc. vb. A pune piedică (sau piedici) = a împiedica. ♦ Mijloc de a face pe cineva să cadă, împiedicându-l cu piciorul. ◊ Loc. vb. A(-i) pune (o) piedică = a pune cuiva piciorul înainte pentru a-l face să se împiedice și să cadă. ♦ (Rar) Greutate în vorbire. 2. (Concr.) Unealtă, dispozitiv, instrument folosit pentru blocarea sau încetinirea mișcării unui sistem tehnic, pentru blocarea unui organ mobil al acestuia, la sprijinire sau la susținere etc. ♦ Frânghie sau lanț cu care se leagă picioarele de dinainte ale cailor, pentru a-i împiedica să fugă când sunt lăsați să pască. 3. (Bot.; în compusul) Piedica-vântului = plantă erbacee din familia leguminoaselor, cu frunze alungite, cu flori liliachii și albăstrii (Lathyrus hirsutus). [Var.: piedecă s. f.] – Lat. pedica.

RĂPCIUGĂ s. f. 1. Boală contagioasă (la cai), caracterizată prin ulcerații pe mucoasa nazală, respirație grea etc.; morvă. 2. Epitet dat unui animal slab, neîngrijit, bolnav, bătrân. – Et. nec.

RIVIERĂ, riviere, s. f. Obstacol format dintr-o groapă umplută cu apă, pe care trebuie să-l sară, la întreceri, un atlet sau un cal de curse. [Pr.: -vi-e-] – Din fr. rivière.

RODEO s. n. 1. Serbare organizată cu ocazia marcajului animalelor în unele regiuni din America. 2. Întrecere sportivă în care un călăreț trebuie să încalece și să se mențină, fără șa, cât mai mult pe un cal sau un taur nedomesticit. [Pr.: -de-o] – Din sp. rodeo, fr. rodéo.

ROIB, ROAIBĂ, roibi, roaibe, adj. (Despre cai) Cu părul roșcat sau brun. ♦ (Substantivat) Cal cu părul roșcat sau brun. – Lat. robeus.

ROTAȘ, rotași, s.m. (La pl.) Perechea de cai înhămați la oiște; (la sg.) fiecare dintre cei doi cai care formează această pereche.

SAXANA, saxanale, s. f. (Turcism înv.) Sarcină, povară (pe care o duce un cal în spinare). – Din tc. seyisane (pop. seysana) „cal de povară”, scr. seksana.

SPAVAN, spavane, s. n. Tumoare osoasă care se formează la încheietura piciorului de dinapoi la cai sau la boi, făcându-i să șchiopăteze; os mort. – Din it. spavano.

SUR, -Ă, suri, -e, adj. 1. De o culoare intermediară între alb și negru sau care rezultă dintr-un amestec de alb și negru; cenușiu; (despre animale și păsări) care are părul, lâna, penele de culoare cenușie. ♦ (Substantivat, m.) Nume dat unui cal cu părul sur (1). ♦ Sură de stepă = rasă de taurine indigenă, de culoare cenușie sau vânătă, care prezintă o mare rezistență și pretenții reduse de hrană. 2. (Despre cer, nori, văzduh) Lipsit de lumină, de strălucire; încețoșat, tulbure; Fig. posomorât, mohorât. 3. (Despre părul oamenilor; p. ext. despre oameni) Cărunt. ♦ Fig. (Rar) Bătrân, străvechi; îndepărtat. – Din bg., scr. sur.

ȘARETĂ, șarete, s. f. Trăsurică ușoară (cu două roți) trasă de un singur cal; cabrioletă. – Din fr. charrette.

TRĂPAȘ, trăpași, s. m. (La pl.) Nume generic dat raselor de cai specializați pentru o mare viteză la trap (1); (și la sg.) cal care face parte dintr-o astfel de rasă. – Trap + suf. -aș.

ȚĂCĂNIT², -Ă, țăcăniți, -te, adj. 1. (Despre mersul cailor) Cu pași mărunți și regulați. 2. Fig. Smintit, țicnit. – V. țăcăni.

ȚESALĂ, țesale, s. f. 1. Unealtă de metal dințată, cu care se curăță pielea și părul vitelor, îndeosebi al cailor. 2. Fig. (Fam.) Bătaie zdravănă. – Din bg., scr. česalo.

ȚINE, țin, vb. III. I. Tranz. 1. A avea ceva în mână (sau în brațe etc.) și a nu lăsa să scape. ◊ Expr. A-i ține (cuiva) lumânarea (sau lumina) = a) a fi naș cuiva la cununie; b) a sta lângă cineva în ultimele clipe ale vieții cu o lumânare aprinsă în mână (după un vechi obicei creștin). A-i ține (cuiva) cununa = a fi naș (cuiva) la cununie. A ține frânele țării (sau împărăției etc.) = a conduce, a stăpâni, a guverna o țară etc. A ține pe cineva (sau ceva) în mână = a avea pe cineva (sau ceva) în puterea sa, a dispune de cineva (sau de ceva) după bunul plac; a avea pe cineva (sau ceva) la mână. A ține ursita (sau soarta) cuiva (în mână) = a fi stăpân pe viața cuiva și a dispune de ea după bunul său plac. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”, „de după” sau „pe după”, arată partea de care se apucă) Ținem pe bunic de mână. (Refl. recipr.) Mergeau ținându-se de mână. ◊ Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”, arată partea sau capătul de care e apucat un obiect sau chiar obiectul însuși) Ține de nuia. ♦ (La imper.) Ia! primește! ♦ (Determinat prin „în brațe” sau „îmbrățișat”) A cuprinde pe cineva cu brațele în semn de dragoste, de prietenie; a îmbrățișa. ♦ (Determinat prin „în mână”) A mânui o armă, o unealtă, un instrument etc. ♦ (La volei, polo pe apă etc.; în expr.) A ține mingea = a opri mingea în mâini mai mult timp decât este regulamentar, înainte de a o pasa sau de a o trimite adversarului. 2. A susține un obiect greu (ridicat de la pământ) și a nu-l lăsa să cadă. 3. A sprijini pe cineva să nu cadă. ♦ Intranz. A nu lăsa ca ceva care atârnă sau plutește să cadă sau să se scufunde. 4. A cuprinde, a purta, p. ext. a suporta. ◊ Expr. A nu-l (mai) ține pe cineva pământul = a nu mai putea fi suportat din cauza răutății, fărădelegilor etc. A nu-l (mai) ține pe cineva locul = a nu mai putea de bucurie, de nerăbdare etc. A nu-l mai ține (pe cineva) pielea = a fi foarte fericit, foarte mândru. II. 1. Refl. A se prinde cu mâinile de ceva sau de cineva. ♦ A apăsa, a comprima o parte a corpului (pentru a-i încetini funcția, a potoli o senzație dureroasă etc.). ♦ A se menține într-un loc, a nu se prăbuși, a nu cădea de undeva. Se ține tare în șa. 2. Refl. A fi prins sau fixat ușor de ceva, a fi legat prea slab de ceva. Se ținea numai într-un cui. ♦ Intranz. și refl. A fi bine fixat sau înțepenit undeva (și a nu se desface, a nu se desprinde, a nu ceda). Cuiul (se) ține bine. 3. Refl. (Cu determinări introduse prin prep. „de” sau „după”) A merge în urma cuiva, pășind cât mai aproape de el și a nu-l părăsi nici o clipă; p. ext. a fi mereu împreună cu cineva, a fi nelipsit de lângă cineva. ♦ A sta mereu în drumul, în preajma sau în urma cuiva, stăruind cu o rugăminte; a urmări pe cineva cu stăruințele sale, cu insistențele sale pentru a-i câștiga simpatia, dragostea. ♦ A se lua după cineva, a imita pe cineva, a lua ca exemplu, ca model pe cineva. 4. Refl. (Cu determinări modale) A urma unul după altul, a se înșirui. Automobilele se țineau lanț. 5. Refl. A se îndeletnici mult (sau numai) cu..., a se preocupa neîntrerupt (sau numai) de..., a nu se lăsa de... ◊ Expr. A se ține de ale sale = a-și vedea de treabă. 6. Intranz. și refl. A face parte integrantă dintr-un tot; (despre unelte) a face parte dintr-un sortiment, dintr-o garnitură etc. ♦ A face parte din bunurile cuiva, a aparține cuiva. 7. Intranz. A se referi la..., a fi în legătură cu..., a face parte din... ♦ A fi de datoria, de competența cuiva; a privi, a interesa pe cineva. 8. Intranz. A fi legat sufletește de ceva: p. ext. a avea pentru cineva o afecțiune puternică, a iubi pe cineva. ♦ (Cu determinări introduse prin prep. „cu”) A lua apărarea sau partea cuiva, a susține pe cineva, a fi de partea cuiva. 9. Intranz. (Urmat de un verb la conjunctiv) A dori mult ca ceva să se întâmple, să se facă sau să fie; a simți imboldul de a face ceva. III. 1. Tranz. A face ca trupul (sau o anumită parte a lui) să stea mai mult timp într-o anumită poziție sau atitudine. ◊ Expr. A ține nasul sus sau (refl.) a se ține cu nasul pe sus = a fi obraznic, încrezut, pretențios. A ține capul sus sau (refl.) a se ține cu capul pe sus = a fi mândru, orgolios. ♦ (Pop.) A se uita fix la cineva sau ceva. 2. Tranz. A face pe cineva sau ceva să stea un timp oarecare într-un anumit loc. ♦ Expr. A ține (pe cineva sau ceva) în evidență = a avea (pe cineva sau ceva) în vedere; a da o atenție deosebită. A ține (ceva) în suspensie = a nu se pronunța sau a nu se hotărî (asupra unui lucru). ♦ A da cuiva locuință, sălaș, cazare; a nu lăsa (pe cineva) să plece în altă parte. ♦ (Cu determinări introduse prin prep. „la” sau „în”) A sili, a forța pe cineva să stea într-un anumit loc. ◊ Expr. A ține (pe cineva) la pastramă = a lăsa pe cineva să rabde de foame. ♦ A lipsi pe cineva de libertate, a-l face să stea închis, legat. 3. Tranz. A face ca cineva sau ceva să nu se poată mișca din loc (prinzându-l cu mâinile sau legându-l); a imobiliza. ◊ Expr. A ține pe cineva sub papuc (sau sub picior) = a stăpâni, a domina pe cineva. 4. Tranz. A face ca cineva sau ceva să stea sau să rămână un timp oarecare într-o anumită stare; a menține. 5. Tranz. (Cu determinările „pe loc” sau „în loc”) A opri pe cineva sau ceva din mersul său, făcându-l să rămână pe loc, a-l împiedica să-și urmeze drumul. ◊ Expr. A-i ține cuiva drumul (sau calea) = a) a opri pe cineva din drumul său, împiedicându-l să treacă înainte; a sta în calea cuiva; b) a pândi trecerea cuiva, a aștepta pe cineva în drum și a-l opri pentru a-i adresa o rugăminte; c) (pop.) a urmări pe cineva în mod insistent (pentru a-i câștiga bunăvoința, dragostea); a fi mereu în calea cuiva. A ține drumul (sau calea, drumurile) = a) a practica tâlhăria la drumul mare; b) a umbla fără rost, haimana. (Pop.) A-i ține cuiva drumul legat = a împiedica acțiunile cuiva, libertatea cuiva. A ține (pe cineva) de vorbă = a sta de vorbă cu cineva (nelăsându-l să-și vadă de lucru). 6. Tranz. A face pe cineva să aștepte. 7. Refl. (Rar) A sta mai mult timp într-un anumit loc. ◊ Expr. A se ține în rezervă (sau la o parte, la distanță) = a nu lua parte la ceva, a se abține de la ceva. A se ține sufletul în cineva = a fi viu, a trăi. ♦ (Pop.) A-și duce traiul, a viețui, a trăi (undeva). 8. Refl. A sta într-o anumită poziție, a lua sau a avea o anumită atitudine sau ținută. Se ținea drept. ◊ Expr. A nu se mai (putea) ține pe (sau în) picioare = a cădea (de osteneală, de somn, de boală etc.). 9. Refl. (Pop., determinat prin „mândru”, „mare”, „tare” sau un echivalent al acestora) A fi mândru, încrezut; a se mândri, a-și lua aere de superioritate, a face pe grozavul. 10. Tranz. A înfrâna, a stăpâni, a domina un sentiment, o pornire etc. Abia își ține lacrimile. (Refl.) (Urmat de un verb la conjunctiv în forma negativă) De-abia se ține să nu râdă. ◊ Expr. A-și ține firea = a-și păstra liniștea, calmul, cumpătul; a se stăpâni. ♦ (Urmat de un verb la conjunctiv sau de determinări introduse prin prep. „de”, „de la”) A opri pe cineva de la ceva, a împiedica pe cineva să facă ceva; a reține. IV. 1. Tranz. A păstra un lucru într-un anumit loc (pentru a-l pune la adăpost sau a-l avea la îndemână în caz de trebuință). ♦ A păstra mult timp un lucru pentru a se folosi de el în viitor. ♦ (Construit cu un complement în dativ sau introdus prin prep. „pentru”) A opri, a rezerva un lucru pentru cineva. ♦ A păstra un anumit timp un obiect primit de la cineva în acest scop. ♦ A opri ceva (ce nu-i aparține) la sine sau pentru sine; a reține pe nedrept. 2. Tranz. A nu lăsa ca ceva să dispară, să se distrugă, să se altereze etc.; a păstra neatins și neschimbat, a conserva. ◊ Expr. A ține legătura cu cineva = a rămâne în (strânsă) legătură cu cineva, a păstra legătura cu cineva. A ține cuiva (sau, reg., a ține pe cineva) mânie (sau pizmă, supărare, alean) = a purta cuiva ură, supărare etc., a rămâne mânios pe cineva mai mult timp, a nu ierta pe cineva. A ține taina (sau secretul) sau a ține (ceva) secret = a ascunde, a nu dezvălui, a nu da pe față, a nu destăinui un secret. A ține minte = a nu uita (ceva), a-și aminti de... ♦ A cruța, a nu distruge. ♦ (Pop.) A păstra cuiva dragoste, a nu părăsi pe cineva. 3. Tranz. A păstra o stare sau o calitate vreme mai îndelungată. ◊ Expr. A-i ține cuiva cald (sau, intranz., de cald) = a-i fi cuiva de folos, a-i prinde bine. (Intranz.) A-i ține (cuiva) de frig = a apăra de frig. A-i ține (cuiva) de foame (sau de sete) = a sătura (înlocuind altă hrană mai potrivită). A ține (cuiva) de urât = a sta împreună cu cineva vorbindu-i, distrându-l pentru a-i alunga singurătatea sau plictiseala. 4. Tranz. A urma mereu același drum (sau aceeași cale, aceeași direcție), a nu se abate din drum; a umbla într-un anumit loc; p. ext. a merge (sau a o lua) pe un anumit drum; (despre drumuri) a merge, a străbate, a trece printr-un loc. (Refl.) (Determinat prin „de drum”) Ține-te de drumul acesta până acasă. ◊ Expr. (înv.) A ține marea sau (intranz.) a ține spre plina mare = a naviga în larg. 5. Tranz. A respecta cu strictețe, a împlini întocmai; a păzi (o normă, o învoială, un angajament, o lege). ♦ A sărbători, a prăznui, a cinsti (o zi de sărbătoare). ◊ Expr. A ține zile pentru cineva = a posti ca să-i meargă cuiva bine, să i se împlinească o dorință. ♦ Refl. A persevera în..., a nu se îndepărta de..., a nu se abate de la..., a rămâne consecvent cu... ◊ Expr. (Intranz.) A ține la vorba sa = a rămâne nestrămutat într-o hotărâre, a nu reveni asupra celor spuse, a nu-și schimba hotărârea. 6. Refl. și intranz. (De obicei cu determinările „bine”, „tare”, „dârz”) A se menține în condiții bune, a nu se da bătut, a nu se lăsa înduplecat; a rezista. ◊ Expr. (Refl.) A se ține (sau, tranz., a ține pe cineva) treaz = a rămâne (sau a determina pe cineva să rămână) treaz, a nu (se) lăsa să fie prins de somn. (Refl.) A se ține gata = a sta pregătit (pentru a face ceva). (Refl.) Ține-te (sau te ține) bine sau (intranz.) ține bine! formulă de îndemn și de încurajare. (Refl.) Să se țină bine! formulă de amenințare. ♦ Intranz. A rezista la o încercare sau la o probă, a suporta ceva. Calul ține la galop. 7. Refl. și tranz. A se afla sau a face să se afle în deplină sănătate și putere. ◊ Expr. A (se) ține viu (sau în viață, cu zile etc.) = a (se) menține în viață; a trăi sau a face să trăiască. ♦ Refl. A se păstra, a se conserva. V. Tranz. 1. A ocupa, a avea (un loc). ◊ Expr. A ține loc de... = a face serviciul de..., a îndeplini funcția de..., a servi drept..., a fi întrebuințat ca... 2. A stăpâni (un loc). ♦ A apăra un loc de invazia dușmanului, a opri (cu armele) intrarea într-un loc. 3. A avea (pe cineva) în serviciul său. 4. A avea sub conducerea, direcția sau administrația sa; a fi însărcinat cu o funcție (și a o exercita). ◊ Expr. A ține casa (sau contabilitatea) = a fi casier (sau contabil). A ține socotelile = a fi însărcinat cu socoteala intrării și ieșirii banilor într-o întreprindere. 5. A poseda animale și a le crește (pentru folosul pe care-l dau). 6. A avea în posesiune o întreprindere; a avea în folosință pe timp limitat o proprietate; a deține (în calitate de chiriaș, de arendaș). 7. (Pop.) A avea de vânzare (o marfă în prăvălie). VI. Tranz. 1. A suporta toată cheltuiala necesară întreținerii unei case, unei gospodării etc. ◊ Expr. A ține casă (cu cineva) = a conviețui cu cineva (în calitate de soț și soție). A ține casă mare = a duce trai bogat, luxos. A ține casă (sau masă) deschisă = a primi bucuros și des mulți oaspeți. A-și ține rangul = a avea un fel de viață potrivit cu rangul pe care îl ocupă. ♦ A da cuiva cele necesare pentru a trăi (mai ales hrană); a întreține. ◊ Expr. A ține (pe cineva) la școală (sau la studii) = a trimite (pe cineva) la școală, suportând cheltuielile necesare. ♦ Tranz. și refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. „cu”) A (se) hrăni. ◊ Expr. (Tranz.) A-și ține capul (sau viața, zilele, sufletul) cu... = a se hrăni, a trăi cu... ♦ Refl. A face față cheltuielilor necesare vieții; a se întreține, a trăi. 2. A purta cuiva de grijă, a avea grijă de cineva, a îngriji pe cineva. ◊ Expr. A ține pe cineva ca pe (sau în) palmă = a îngriji pe cineva cu cea mai mare dragoste, împlinindu-i-se toate dorințele. A ține bine = a păstra în stare bună, în ordine deplină, a întreține bine. 3. (Pop.) A fi căsătorit cu cineva. ♦ (Construit cu dat. pron.) A avea un amant. ♦ Refl. recipr. A avea cu cineva relații de dragoste (în afara căsătoriei), a trăi cu cineva (în concubinaj). VII. 1. Intranz. A dura, a dăinui. ♦ (Despre provizii) A ajunge (pentru un timp oarecare), a nu se termina (mai mult timp). 2. Tranz. (Despre boli sau dureri trupești) A nu mai slăbi pe cineva, a nu-l lăsa, a nu-i da pace. ♦ (Despre organe sau părți ale corpului) A produce dureri. 3. Intranz. A se întinde, a se prelungi (într-o direcție). VIII. Tranz. 1. (Exprimă, împreună cu determinarea sa, o acțiune sau o stare indicată de determinare, cu valoarea stilistică a unui prezent de durată) A face să dureze, să se manifeste. De bucurie ținu masa trei zile. ◊ Expr. A o ține numai (sau tot) o (sau într-o) fugă (ori o gură, un plâns etc.) sau a ține fuga (ori plânsul, gura etc.) întruna (sau totuna) = a o duce înainte fără întrerupere, fără a slăbi o clipă, fără a se opri (din fugă, din plâns etc.). A (o) ține înainte (sau întruna) că... = a susține cu tărie, cu insistență că... A (o) ține (tot)una (cu...) = a nu se opri (din...), a continua (să...). A ține pas cu vremea (sau pasul vremii) = a fi la modă, a fi în spiritul vremii, a nu rămâne în urmă. ♦ (Cu determinări introduse prin locuțiunile „tot în...” sau „numai în...”) A nu mai slăbi pe cineva cu... 2. (În loc. vb.; cu sensul dat de determinări) A ține o vorbire (sau un discurs, un cuvânt) = a vorbi, a cuvânta unui auditoriu. A ține judecată = a judeca. A ține sfat = a se sfătui, a delibera. A ține luptă (sau război, bătălie, foc) = a se lupta, a se război cu cineva. A ține strajă = a străjui, a sta de strajă. A ține locul cuiva = a înlocui pe cineva. IX. Tranz. și refl. (Pop.) A (se) considera, a (se) socoti, a (se) crede. Te țineam mai tânăr! ◊ Expr. (Tranz.) A ține (pe cineva) de rău = a mustra, a dojeni, a certa, a ocărî (pe cineva). X. Tranz. (Pop.) A obliga la o cheltuială, a necesita o cheltuială, a costa. [Prez. ind. și: (reg.) țiu. – Var.: ținea vb. II] – Lat. tenem.

ȚINTĂ, ținte, s. f. I. 1. Cui scurt de metal cu floarea de forme și mărimi diferite, folosit de cizmari, curelari, tapițeri etc. 2. (Despre porumb; în loc. adj.) În ținte = cu boabele destul de dezvoltate pentru a fi bun de mâncat; aproape copt. 3. Fig. Mică pată albă pe fruntea cailor și a vitelor; stea, steluță. II. 1. Semnul sau locul în care se ochește cu o armă de foc sau cu o săgeată; p. ext. ochire, țintire. ♦ Ceea ce este sau devine obiectul atenției sau privirii cuiva. E ținta tuturor privirilor. ◊ Expr. A privi (sau a se uita) fără (de) țintă = a privi în gol. (Adverbial) A privi (sau a se uita, a căuta) țintă sau a ține (ori a sta cu) ochii țintă = a privi fix, ațintit, a fi cu ochii pironiți (la ceva). 2. Locul către care tinde să ajungă cineva. ◊ Loc. adv. Fără țintă = în neștire, razna. ♦ (Rar) Țelul unei întreceri sportive. 3. Scop final, țel, obiectiv. ♦ Spațiul de deasupra porții la jocul de rugbi; but³. ◊ Teren de țintă = spațiu care cuprinde limitele laterale ale terenului din spatele stâlpilor porții la jocul de rugbi, din care se marchează încercările. – Din sl. centa „ban, monedă”.

ȚIU¹ interj. (Adesea repetat) 1. Cuvânt care imită un sunet prelung, ascuțit, cu rezonanță metalică. 2. Exclamație cu care se îndeamnă caii la mers. – Onomatopee.

UMBLA, umblu, vb. I. Intranz. I. 1. A se deplasa dintr-un loc în altul; a merge (I 1), a circula (1). ◊ Expr. A-i umbla cuiva ceva prin gură = a nu-și putea aminti pentru un moment de ceva care îi este extrem de familiar, de cunoscut. (Pop.) A-i umbla cuiva ceva prin (sau în) cap = a fi preocupat de ceva, a avea ceva de gând. (Pop.) Umblă sănătos! (sau cu bine!), urare adresată cuiva care pleacă. (Pop.) A umbla după cineva = a căuta cu insistență să obțină simpatia cuiva; a face curte unei femei. 2. A străbate (ca drumeț) un loc; a merge din loc în loc, a colinda, a cutreiera; a hoinări, a vagabonda. ♦ (Rar) A se plimba. ♦ (Pop.; despre nori) A se mișca, a se deplasa. 3. (Pop.) A merge, a se duce undeva regulat; a frecventa. Umblă la școală. ♦ A se ocupa, a se îndeletnici cu..., a lucra la... Umblă în cărăușie. 4. A se purta (îmbrăcat sau încălțat) într-un anumit fel. Umblă întunecat și încruntat. II. 1. (Pop.; despre unelte, aparate, mecanisme etc.) A se afla în funcțiune; a funcționa. 2. (Despre gură, ochi etc.) A se mișca continuu. ◊ Expr. A-i umbla cuiva limba (prin gură) = a vorbi (mult). III. (Pop.) A trece (din mână în mână), a ajunge (de la unul la altul). ♦ (Despre bani) A fi în circulație, a avea valoare, curs. IV. 1. A căuta, a scotoci, a cotrobăi (pentru a găsi ceva). 2. A lua în mână; a pune mâna pe ceva, a atinge. ♦ (Pop.) A lucra cu..., a se servi de...; a mânui. ♦ Fig. A se folosi de..., a face uz de... Nu umbla cu minciuni! V. Fig. A căuta, a se strădui să obțină ceva; a se sili, a încerca să... ◊ Expr. A umbla după cai verzi (pe pereți) = a căuta să obțină lucruri nerealizabile. A umbla după doi iepuri deodată = a urmări în același timp două scopuri, două avantaje diferite. ♦ A intenționa, a fi gata să... [Var.: (înv. și pop.) îmbla vb. I.] – Lat. ambulare.

VALTRAP, valtrapuri, s. n. 1. Pătură, împodobită cu diferite cusături, care se pune pe spinarea calului, sub șa; cioltar. 2. Ghetră (1). [Var.: valdrap s. n.] – Din rus. valitrap.

VĂRSA, vărs, vb. I. I. 1. Tranz. A face să curgă un lichid, o pulbere etc. (prin înclinarea sau răsturnarea recipientului în care se află). ◊ Expr. A vărsa lacrimi = a plânge. A vărsa sânge = a ucide, a omorî. A-și vărsa sângele (pentru cineva sau ceva) = a-și sacrifica viața (pentru cineva sau ceva). (Pop.) A vărsa mațele (cuiva) = a spinteca (pe cineva); p. ext. a ucide. A vărsa (multe) sudori (sau nădușeli) sau a vărsa sudori de moarte = a) a face un lucru greu, a munci din greu; b) a fi în agonie, a trage să moară. ♦ A lansa, a arunca asupra cuiva săgeți, bombe, explozibile (în cantitate mare). 2. Refl. (Despre râuri, fluvii etc.) A-și duce apele în altă apă mai mare ca volum. ♦ (Rar) A se revărsa (peste maluri). 3. Tranz. A vomita. ◊ Expr. A-și vărsa (și) mațele (sau măruntaiele), se spune când cineva vomită foarte tare. A vărsa venin sau A-și vărsa veninul = a vorbi despre cineva cu dușmănie, cu ură. A-și vărsa focul (sau sufletul, amarul) = a-și destăinui durerea, mâhnirea, supărarea. A vărsa foc, se spune despre caii iuți și puternici (din basme). 4. Tranz. (Despre surse de lumină, căldură etc.) A revărsa, a răspândi lumină, căldură. ◊ Refl. Căldura se revarsă pretutindeni. 5. Tranz. A împrăștia, a risipi. II. Tranz. 1. A repartiza un ostaș la o anumită unitate sau a-l trece dintr-o unitate în alta. 2. A preda cuiva o sumă de bani, de obiecte de valoare etc.; a plăti, a achita. – Lat. versare.

VÂNT, vânturi, s. n. 1. Deplasare pe orizontală a unei mase de aer provocată de diferența de presiune existentă între două regiuni ale atmosferei. ◊ Vânt rău = întâmplare nenorocită care lovește pe cineva. ◊ Loc. adv. Ca vântul = foarte repede. ◊ Expr. Ce vânt te aduce? se spune cuiva care a venit pe neașteptate. A se așterne vântului = a alerga foarte repede. A se duce pe aripi de vânt = a se duce foarte repede. Bate vântul, se spune când un loc, de obicei populat, este (temporar) pustiu. A-i bate (sau a-i sufla cuiva) vântul în buzunare = a nu avea nici un ban, a fi foarte sărac. A arunca banii în vânt = a cheltui fără socoteală. Din (sau de la) cele patru vânturi = din toate părțile, de pretutindeni. A vedea dincotro bate vântul = a-și da seama de o situație, înainte ca lucrurile să se precizeze cu claritate. A-l bate vântul (pe cineva) = a fi extrem de slab sau de slăbit. (Rar) A se duce pe vânturi = a se risipi, a se prăpădi. 2. Aer, văzduh. ◊ Loc. adv. În vânt = a) în gol; b) în sus; c) fig. fără folos, zadarnic. 3. Curent de aer creat pe cale artificială (cu un dispozitiv, cu evantaiul etc.). 4. (În expr.) A face vânt = a) a împinge, a arunca, a azvârli; p. ext. a da afară (dintr-o slujbă); b) (fam.) a scăpa de cineva. A-și face (sau, rar, a-și da) vânt = a-și lua avânt, a porni cu viteză, cu avânt. A lua vânt = (despre cai) a porni, cu viteză mare (scăpând de sub controlul conducătorului). 5. (Astron.; în sintagma) Vânt solar = flux de protoni și neutroni emiși continuu de Soare. – Lat. ventus.

VOLTIJĂ, voltije, s. f. Încălecare și descălecare din fuga calului fără ajutorul scărilor. ♦ Călărie în picioare pe șa. – Din fr. voltige.

VOLTIJOR, voltijori, s. m. Persoană care face voltije. ♦ Cal dresat pentru exerciții de voltijă. – Din fr. voltigeur.

ZĂBALĂ, zăbale, s. f. 1. Parte a căpăstrului constând dintr-o bară subțire de metal cu două brațe, prevăzute cu câte un inel mare, care se introduce în gura calului înapoia ultimilor incisivi pentru a-l struni și a-l conduce. 2. Bubuliță albicioasă molipsitoare, care apare la oameni în colțurile gurii și la vite pe buze; zăbăluță. 3. (La pl.) Bale. 4. (La pl.) Colțurile cărnoase ale ciocului unor pui de păsări. – Din magh. zabola.

ZĂBĂLUȚĂ, zăbăluțe, s. f. 1. Un fel de zăbală (1) mai simplă, compusă din două bare îmbinate între ele, servind pentru a conduce calul. 2. Zăbală (2). – Zăbală + suf. -uță.

ZĂPOR, zăpoare, s. n. (Pop.) 1. Îngrămădire de sloiuri de gheață care se formează primăvara într-un punct al unui râu, îndeosebi la coturi sau pe secțiuni de curgere mai înguste, datorită căreia se produc creșteri de nivel și inundații; p. ext. revărsare, inundație. 2. Baraj făcut de oameni pentru a permite pornirea plutelor sau funcționarea morilor de apă; apa oprită la baraj. ◊ Expr. A pune zăpor = (despre cai) a nu voi să tragă; a se împotrivi. – Din bg. zapor.

ZÂMBRE s. f. pl. Boală a cailor, care se manifestă prin inflamare a gingiilor și prin ulcerații dureroase în cerul gurii. ◊ Expr. (Pop. și fam.) A face zâmbre = a dori ceva foarte mult, a râvni, a jindui. [Var.: zimbre s. f. pl.] – Cf. pol. zabrze (< sl. zonbŭ „dinte”).

ZEBRĂ, zebre, s. f. Nume generic dat speciilor de cai sălbatici africani cu blana vărgată cu benzi alternative, deschise și închise; animal care face parte din aceste specii. ♦ Marcaj de traversare a străzii pentru pietoni, constând din dungi paralele albe sau galbene. – Din fr. zèbre.

ZMEU, (I) zmei, s. m., (II) zmeie, s. n. I. S. m. 1. Personaj fantastic din basme, imaginat ca un uriaș cu puteri supranaturale, întruchipând răutatea și fiind întotdeauna învins de forțele binelui. ♦ Fig. Erou, viteaz. ◊ Expr. A se lupta ca un zmeu = a se lupta vitejește. ♦ Fig. Cal focos și aprig. 2. Balaur. 3. (În credințele populare) Boală pricinuită de dragoste. II. S. n. Jucărie făcută dintr-un dreptunghi de hârtie, pânză etc. fixat pe un schelet ușor de lemn, care se ridică în aer la bătaia vântului și care este mânuită de pe pământ cu ajutorul unei sfori lungi. – Din sl. zmij.

ZOB s. n. 1. Așchii rezultate în urma tăierii arborilor cu toporul, cioburi mărunte rezultate în urma spargerii unui vas de sticlă, de ceramică etc. ◊ Expr. A (se) face zob = a (se) sparge în bucăți mici, în fărâme; a (se) face praf. 2. (Pop.) Grăunțe de ovăz (amestecate și cu alte grăunțe) date ca hrană cailor. – Din bg., scr. zob.

ZVÂRLI, zvârl, vb. IV. (În concurență cu azvârli) I. Tranz. 1. A arunca ceva (printr-o mișcare bruscă). ♦ A da la o parte, a lepăda un lucru (ne folositor sau vătămător). ♦ A proiecta în afară (ca urmare a unei impulsii lăuntrice). Vulcanul zvârle lavă. 2. A risipi, a împrăștia. ♦ Fig. A cheltui bani fără socoteală. II. Intranz. 1. A arunca cu ceva asupra cuiva (pentru a-l lovi, a-l alunga etc.). 2. (Despre animale) A izbi cu picioarele, a fi nărăvaș; a lovi. III. Refl. A se repezi, a se precipita, a porni cu mare avânt. ♦ A se arunca, a sări. Se zvârle pe cal. – Cf. scr. vrljiti, bg. hvărljam.