BAZĂ, baze, s. f. I. 1. Parte care susține un corp, o clădire sau un element de construcție; temei, temelie. ♦ Latură a unui triunghi sau a unui poligon ori față a unui poliedru (care se reprezintă de obicei în poziție orizontală). ♦ Dreaptă care servește ca linie de pornire pentru construirea unei serii de triunghiuri topografice. 2. Fig. Ceea ce formează temeiul a ceva, elementul fundamental, esențial. ◊ Loc. adj. De bază = fundamental, esențial. Fără bază = neîntemeiat, inconsistent. ◊ Loc. adv. Pe (sau în) baza... sau pe bază de... = în conformitate cu..., pe principiul... ◊ Expr. A avea (ceva) la bază = a se întemeia pe ceva (sigur). A pune bazele a ceva = a întemeia, a funda. ♦ Elementul principal al unei substanțe chimice sau farmaceutice. 3. (De obicei urmat de determinarea „economică”) Totalitatea relațiilor de producție într-o etapă determinată a dezvoltării sociale. 4. Loc de concentrare a unor rezerve de oameni, de materiale etc., care servește ca punct de plecare pentru o anumită activitate. Bază de aprovizionare. Bază de recepție. Bază de atac. ◊ Bază aeriană = aeroport militar. Bază navală = port militar. Bază sportivă = complex de instalații sportive. 5. (În sintagma) Baza craniului = partea craniului care închide cutia craniană înspre ceafă. II. Corp chimic alcătuit dintr-un atom metalic legat cu unul sau mai mulți hidroxili, care albăstrește hârtia roșie de turnesol, are gust leșietic și, în combinație cu un acid, formează o sare. III. 1. Distanță între difuzoarele (externe) ale unui sistem de redare stereofonică. 2. (Electron.) Electrod corespunzător zonei cuprinse între cele două joncțiuni ale unui tranzistor. 3. (Electron.; în sintagma) Bază de timp = unitate funcțională a unor aparate electronice, care generează impulsuri la intervale de timp precise. – Din fr. base, (I 3) rus. [ekonomiceskaia] baza.

NAUTOFON s.n. (Mar.) Emițător de sunete aeriene bazat pe vibrația unei membrane metalice acționate de un electromagnet, servind ca mijloc de semnalizare acustică pe timp de ceață. [Pron. -na-u-. / < fr. nautophone].

BAZĂ (AERIANĂ), teren întins, amenajat în scopul ducerii unor acțiuni de luptă, cu cantități mari de forțe aeriene militare, cuprinzând unul sau mai multe aerodromuri, dotate cu: piste de decolare-aterizare, instalații de asigurare a ducerii acțiunilor de luptă în orice condiții meteorologice, puncte de dirijare a aviației, adăposturi pentru avioane, depozite de materiale de rachete, de muniții, de bombe și de combustibil, mijloace tehnice de refacere a capacității de luptă a avioanelor în cel mai scurt timp, mijloace radioelectronice de urmărire a zborurilor aviației, mijloace de transmisiuni pentru conducerea aviației, mijloace tehnice de întreținere și reparare a avioanelor, mijloace de cazare, echipare, transport, pază, asistență medicală. Baza poate fi ocupată sau neocupată de trupe.

BAZĂ, baze, s. f. I. 1. Partea inferioară (mai largă) a unui corp, a unei clădiri sau a unui element de construcție, care susține întreaga construcție. ♦ Una dintre laturile unui triunghi sau ale unui poligon, ori una dintre fețele unui poliedru, care are o poziție specială față de celelalte laturi sau fețe. ♦ Linie dreaptă care servește ca linie de pornire pentru construirea unei serii de triunghiuri în ridicările topografice. 2. Fig. Ceea ce formează temeiul a ceva, elementul fundamental, esențial. ◊ Loc. adj. De bază = fundamental, esențial. ◊ Loc. adv. Pe (sau în) baza... sau pe bază de... = în conformitate cu..., pe principiul... ◊ Expr. A sta (sau a fi) la baza a ceva = a forma temelia, fundamentul a ceva. A avea (ceva) la bază = a se întemeia pe ceva sigur. A pune bazele a ceva = a întemeia, a funda. ♦ Elementul principal al unei substanțe chimice sau farmaceutice. ♦ Nota fundamentală sau tonica unui acord; (într-un ansamblu vocal sau instrumental) extrema inferioară a armoniei. 3. (De obicei urmat de determinarea „economică”) Orînduirea economică a societății într-o etapă dată a dezvoltării ei. 4. Loc de concentrare a unor rezerve de oameni, de materiale etc., cuprinzînd și instalațiile necesare spre a servi ca temei, ca punct de plecare pentru o anumită activitate. Bază de aprovizionare. Bază de recepție. Bază de atac. ◊ Bază aeriană = aeroport militar. Bază navală = port militar. Bază sportivă = complex de instalații sportive. 5. (În expr.) Bază de articulație = mod de articulație a sunetelor, caracteristic pentru o anumită limbă sau un anumit dialect; sistemul pozițiilor și mișcărilor organelor fonatoare. 6. (În expr.) Baza craniului = partea craniului care închide cutia craniană înspre ceafă. II. Corp chimic alcătuit dintr-un atom metalic legat cu unul sau mai mulți hidroxili; are gust leșietic, albăstrește hîrtia de turnesol și, în combinație cu un acid, formează o sare. – Fr. base, (I 3) rus [ekonomiceskaia] baza.

SAIPAN, ins. vulcanică în arh. Mariane (Pacificul central-vestic); 181 km²; 23 km lungime; 3-9 km lățime. Orașe pr.: Susupe, Garapan. Relief vălurit, cu alt. max. de 466 (Mount Tagpochau). Controlată de spanioli (1565-1899) și de germani (1899-1914); sub mandat japonez (1920-1944); cucerită de S.U.A. în 1944, instalând aici o bază aeriană. Între 1962 și 1986 a fost sediul lui Trust Territory of the Pacific Islands.

FOGGIA, oraș în SE Italiei (Puglia); 155 mii loc. (1991). Nod de comunicații. Morărit. Ind. hârtiei, textilă, chimică (celuloză) și alim. (paste făinoase, zahăr), Piață pentru cereale și lână. Centru agricol (tutun, măsline, citrice). Catedrală (sec. 12). Muzeu arheologic. Galerie de pictură. Atestat documentar din sec. 11. În al doilea război mondial, trupe britanice au ocupat orașul F. (sept. 1943), unde se afla și principala bază aeriană germană din Italia centrală.

NÎMES [nim], oraș în S Franței (Languedoc), la 103 km NV de Marsilia; 133,6 mii loc. (1990). Nod de comunicații. Aeroport. Bază aeriană (centru de instrucție militară). Constr. de mașini agricole; pielărie și încălțăminte; produse chimice, textile și alim. (coniac). Monumente arhitectonice romane (turnul „Magne”, arenele, templul cunoscut sub numele de „Maison Carrée”, restaurat în 1789, „Pont du Gard”). Catedrală (sec. 11). Muzee. Cunoscut în Antichitate sub numele de Nemarsus, a devenit, sub denumirea de Nsrbona, capitala provinciei romane Galia Narbonensis. Sediul unui episcopat (sec. 6), inclus în comitatul Toulouse (1185). Centru al răscoalei albigenzilor, a intrat sub stăpânirea regatului centralizat francez (1229). Unul dintre centrele calvinismului (sec. 16-17).

BAZĂ, baze, s. f. I. 1. Parte care susține un corp, o clădire sau un element de construcție; temei, temelie. ♦ Latură a unui triunghi sau a unui poligon ori față a unui poliedru (care se reprezintă de obicei în poziție orizontală). ♦ Dreaptă care servește ca linie de pornire pentru construirea unei serii de triunghiuri topografice. 2. Fig. Ceea ce formează temeiul a ceva, elementul fundamental, esențial. ◊ 4 Loc. adj. De bază = fundamental, esențial. Fără bază = neîntemeiat, inconsistent. ◊ Loc. adv. Pe (sau în) baza... sau pe bază de... = în conformitate cu..., pe principiul... ◊ 4 Expr. A avea (ceva) la bază = a se întemeia pe ceva (sigur). A pune bazele a ceva = a întemeia, a funda. ♦ Elementul principal al unei substanțe chimice sau farmaceutice. 3. (De obicei urmat de determinarea „economică”) Totalitatea relațiilor de producție într-o etapă determinată a dezvoltării sociale. 4. Loc de concentrare a unor rezerve de oameni, de materiale etc., care servește ca punct de plecare pentru o anumită activitate. Bază de aprovizionare. Bază de recepție. Bază de atac. ◊ Bază aeriană = aeroport militar. Bază navală = port militar. Bază sportivă = complex de instalații sportive. 5. (În sintagma) Baza craniului = partea craniului care închide cutia craniană înspre ceafă. II. Substanță chimică alcătuită dintr-un atom metalic legat cu unul sau mai mulți hidroxili, care albăstrește hârtia roșie de turnesol, are gust leșietic și, în combinație cu un acid, formează o sare. III. 1. Distanță între difuzoarele (externe) ale unui sistem de redare stereofonică. 2. (Electron.) Electrod corespunzător zonei cuprinse între cele două joncțiuni ale unui tranzistor. 3. (Electron.; în sintagma) Bază de timp = unitate funcțională a unor aparate electronice, care generează impulsuri la intervale de timp precise. – Din fr. base, (I 3) rus. [ekonomiceskaia] baza.

BAZĂ, baze, s. f. I. 1. Partea de jos (mai largă, de obicei solidă) a unui corp, a unei clădiri sau a unui element de construcție, care susține întreaga construcție. V. temelie, fundament. Coloanele dorice nu au bază. ▭ Marea izbea în cadență baza blocului de piatră. BART, E. 316. ◊ Fig. Afirmații fără bază. Pe ce bază afirmi acest lucru? ◊ Expr. A sta (sau a fi) la baza a ceva = a forma temelia, fundamentul a ceva. A avea (ceva) la bază = a se întemeia pe ceva sigur, solid. Ce studii ar la bază? A pune bazele a ceva = a întemeia, a funda. ♦ Latura unei figuri sau fața unui corp geometric opusă, vîrfului, care se ia drept punct de plecare spre a măsura, printr-o perpendiculară, înălțimea figurii sau a corpului, respectiv. Baza unui triunghi. Baza unei prisme. Baza unui cilindru. ♦ Linia dreaptă și măsurată pe teren cu. mare precizie, care servește ca linie de pornire pentru, construirea unei serii de triunghiuri în ridicările topografice. 2. Ceea ce constituie temeiul a ceva, elementul fundamental, esențial. Planul cincinal este un program de luptă al construirii bazelor socialismului în țara noastră, pentru asigurarea înfloririi patriei noastre și a bunăstării celor ce muncesc. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 471. Succesul în creșterea animalelor depinde, în mare măsură, de existența bazei furajere care să asigure animalelor nutrețuri suficiente și de bună calitate pe tot timpul anului. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2678. ♦ Principiu pe care se clădește un sistem, o teorie, o știință. Sfaturile populare constituie baza politică a Republicii Populare Romîne. CONST. R.P.R. 10. Lenin, marele continuator al operei lui Marx, a elaborat bazele ideologice ale partidului marxist, a ridicat într-o măsură imensă însemnătatea teoriei revoluționare. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 7, 6. ◊ Loc. adj. De bază = fundamental, esențial; pe care te poți bizui. Fără atîția oameni de bază, munca-n ateliere nu prea merge. GALAN, Z. R. 389. Organizație de bază v. organizație. ◊ Loc. adv. Pe (sau în) baza... sau pe bază de... = a) în conformitate cu..., pe principiul... În baza decretului nr... se dispune ca... = [Statul romîn democrat-popular] asigură întărirea și dezvoltarea forțelor de producție ale țării prin industrializarea ei socialistă, prin lichidarea înapoierii economice, tehnice și culturale, prin transformarea socialistă treptată a agriculturii pe baza liberului consimțămînt al țăranilor muncitori. CONST. R.P.R. 14; b) avînd drept principal element component... Culorile sintetice sînt fabricate pe bază de anilină. ♦ Elementul principal al unei substanțe chimice sau farmaceutice. Preparat cu bază de calciu. ♦ Nota fundamentală sau tonica unui acord; (într-un ansamblu vocal sau instrumental) extrema inferioară a armoniei (numită în general «bas»). 3. (Uneori determinat prin «economică») Orînduirea economică a societății într-o etapă dată a dezvoltării ei. În producția socială a vieții lor, oamenii intră în relații determinate, necesare, independente de voința lor, în relații de producție care corespund unei trepte de dezvoltare determinate a forțelor lor materiale de producție. Totalitatea acestor relații de producție formează structura economică a societății, baza reală pe care se înalță o suprastructură juridică și politică și căreia îi corespund forme determinate ale conștiinței sociale. MARX, CR. EC. POL. 9. Suprastructura este generată de bază, dar aceasta mu înseamnă nicidecum, că suprastructura nu face decît să reflecte baza, că ea este pasivă, neutră, că are o atitudine indiferentă față de soarta bazei sale, față de soarta claselor, față de caracterul orînduirii. Dimpotrivă, o dată apărută, ea devine o forță activă din cele mai mari, ajută activ bazei sale să capete formă și să se consolideze, ia toate măsurile pentru a ajuta noii orînduiri să nimicească și să lichideze vechea bază și vechile clase. STALIN, PROBL. LINGV. 6. 4. (Urmat de diferite determinări) Loc de concentrare a unor rezerve de oameni, de materiale etc., cuprinzînd și instalațiile necesare spre a putea servi ca temei, ca punct de plecare pentru o anumită activitate: a) întreprindere auxiliară prevăzută cu depozite, ateliere etc., care deservește o anumită ramură a industriei sau o anumită regiune. Bază de materii prime. Bază de aprovizionare. În regiunea Rostov s-a înființat o bază de prelucrare a țițeiului; b) (adesea determinat prin «de recepție») clădire special amenajată pentru primirea și păstrarea produselor agricole colectate; depozit; c) (adesea determinat prin «militară») regiune puternic întărită, prezentînd avantaje strategice și tactice, unde sînt instalate rezerve militare de diferite arme, construcții speciale și depozite de muniții, combustibile, echipament, subzistență etc. Bază de atac. Bază aeriană (sau aviatică) = aeroport militar, înzestrat cu hangare și cu ateliere de reparații pentru un număr mai mare de avioane. Bază navală = port militar. Bază de operații sau bază operativă = zonă sau regiune în care se concentrează trupe de arme diferite, în vederea unor operații viitoare. Vreme îndelungată țara noastră a fost folosită de imperialiști drept parte integrantă a «cordonului sanitar» în jurul Uniunii Sovietice, apoi drept bază de operațiuni pentru atacul direct împotriva ei. Trecutul acesta nu se va mai întoarce niciodată. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 140; d) (În expr.) bază sportivă = complex de instalații servind sportivilor pentru antrenamente și competiții. 5. (În expr.) Bază de articulație = modul de articulare a sunetelor caracteristic pentru o anumită limbă sau un anumit dialect; sistemul pozițiilor și mișcărilor organelor fonatoare caracteristic vorbitorilor într-o anumită limbă sau într-un anumit dialect.6. (În expr.) Baza craniului = partea craniului care închide cutia craniană înspre ceafă. II. Corp chimic compus dintr-un oxidril și un metal; are gust leșietic, albăstrește hîrtia roșie de turnesol și, în combinație cu un acid, formează o sare. Hidratul de sodiu, numit și sodă caustică, e o bază puternică.

nautofon sn [At: DN³ / P: na-u~ / Pl: ? / E: fr nautophone] Emițător de sunete aeriene bazat pe vibrația unei membrane metalice acționate de un electromagnet, servind ca mijloc de semnalizare acustică pe timp de ceață.

báză s.f. I 1 Partea de jos (mai largă și mai solidă) care susține un corp, o clădire, un element de construcție etc. Baza coloanei. ◇ Expr. A fi la baza a ceva = a forma temelia a ceva. A avea (ceva) la bază = a se întemeia pe ceva sigur. A pune bazele a ceva = a întemeia, a funda. A sta la baza a ceva v. sta. 2 Partea inferioară a unui obiect, a unui organ etc. Baza muntelui. Baza plămînului. 3 (geom.) Latură a unui triunghi sau a unui poligon ori față a unui poliedru, care se reprezintă, de obicei, în poziție orizontală. Baza unei prisme. 4 Dreaptă care servește ca linie de pornire pentru construirea unei serii de triunghiuri topografice. 5 (mat.) Număr real, pozitiv și diferit de 1, la care se face logaritmarea. ◇ Baza puterii unui număr = număr care se ridică la puterea indicată de exponent. 6 Ceea ce constituie temeiul, elementul fundamental, esențial a ceva. Moralitatea politicienilor trebuie să aibă baze solide. ◇ Loc. adj. De bază = fundamental, esențial. Fără bază = neîntemeiat. ◇ Loc. adv. Pe (sau în) baza... sau pe bază de... = a) în conformitate cu..., pe principiul... Este angajat pe baza actelor din dosar; b) avînd drept principal element component... Alifiile folosite sînt pe bază de aloe. ◇ Expr. În baza legii v. lege. ◆ Element principal al unei substanțe chimice sau farmaceutice. 7 (econ.) Bază economică = totalitatea relațiilor de producție într-o etapă determinată a dezvoltării sociale. Bază de impozitare = valoare la care se aplică procentul de impozitare. 8 Loc de concentrare a unor oameni, trupe, materiale etc., pentru o anumită activitate. Bază de aprovizionare. ◇ (milit.) Bază aeriană (sau aviatică) = aeroport militar. Bază navală = port militar. Bază militară (sau operativă) = zonă special amenajată și dotată cu instalații, în care sînt concentrate unități, mijloace și materiale de luptă spre a servi pentru pregătirea și efectuarea de operații militare. Bază spațială = loc, natural sau artificial, unde se desfășoară activități spațiale. 9 (sport) Bază sportivă = teren, complex de terenuri, de săli etc. special amenajate și dotate pentru practicarea diferitelor sporturi. 10 (electron.) Electrod corespunzător zonei dintre două joncțiuni ale unui tranzistor. ◇ Bază de timp = unitate funcțională a unor aparate electronice care generează impulsuri la intervale precise de timp. 11 (lingv.) Bază de articulație = totalitatea caracteristicilor articulatorii specifice fiecărei limbi sau fiecărui dialect. 12 (anat.) Baza craniului = partea craniului care închide cutia craniană spre ceafa. 13 (inform.) Bază de date = fișier alcătuit din înregistrări formate din cîmpuri și un set de operații de căutare, sortare, recombinare etc.; bancă de date, bancă de informații. 14 (și bază de machiaj) Orice cremă sau lichid incolor care se aplică pe obraz pentru a-l pregăti pentru machiaj. ◆ Lac incolor protector care se aplică pe unghii înaintea lacului colorat II (chim.) Substanță chimică, alcătuită dintr-un atom metalic legat cu unul sau mai mulți hidroxili, care albăstrește hîrtia roșie de turnesol, are gust leșietic și, în combinație cu un acid, formează o sare. Soda caustică este o bază puternică. ◆ Gener. Substanță care poate fixa protonii eliberați de un acid. • pl. -e. /<fr. base.

AEROCARTOGRAFIE f. tehn. Metodă de întocmire a hărților și a planurilor topografice pe baza fotogramelor aeriene; aerofotogrammetrie. /<fr. aérocartographie

AEROFOTOGRAMMETRIE s.f. Ramură a fotogrammetriei care studiază măsurarea suprafețelor terestre și întocmirea hărților și a planurilor topografice pe baza fotogramelor aeriene. [Gen. -iei. / < fr. aérophotogrammétrie].

AEROCARTOGRAFIE, aerocartografii tehnica întocmirii hărților și planurilor topografice cu ajutorul cartografului pe baza fotogramelor aeriene.

FOTOGRAFIE AERIANĂ imagine a unei porțiuni de teren obținută dintr-o aeronavă cu ajutorul camerelor aerofotogrametrice. Fotografiile aeriene pot fi: plane (axa de fotografiere este orientată vertical sau înclinată față de verticală cu 3° pentru scopuri topografice și cu 25° pentru cercetare); de perspectivă (panoramică – când axa de fotografiere este înclinată față de verticală la un unghi mai mare 25°); stereoscopică (permite evidențierea în condiții mai bune a formelor de relief). Pe baza fotografiilor aeriene se pot face măsurători precise asupra obiectivelor pe care le reproduc. Sin. fotogramă.

LATÉCOÈRE [latekoér], Pierre (1883-1943), industriaș francez. Constructor al avioanelor Salmson, destinate armatei în primul război mondial. A pus bazele liniei aeriene Franța-Maroc (1919), prelungită (1925) până la Dakar și (1930) până în Brazilia. În 1927, societatea sa devine Compania Generală Aeropoștală.

AEROCARTOGRAFIE s. f. Tehnica întocmirii hărților și a planurilor topografice pe baza fotogramelor aeriene și cu ajutorul unor aparate de cartografiere.

AEROFOTOGRAMMETRIE s. f. Ramură a topogrammetriei care se ocupă cu măsurători, reprezentări grafice și determinări topografice, pe baza fotografiilor aeriene.

AEROCARTOGRAF s.n. (Tehn.) Aparat automat folosit la întocmirea hărților și a planurilor topografice pe bază de fotograme aeriene. [< fr. aérocartographe].

AEROCARTOGRAFIE s.f. (Tehn.) Tehnica de a face hărți și planuri topografice cu aparate de cartografiere pe bază de fotograme aeriene. [Gen. -iei. / < fr. aérocartographie].

GUAM, ins. vulcanică în V Oc. Pacific, în arh. Mariane, la 5.000 km V de Hawaii; 541 km²; 143 mii loc. (1993). Centrul ad-tiv: Agaña. Cocotieri, bananieri, batate, manioc, trestie de zahăr. Creșterea porcinelor și bovinelor. Pescuit. Aici s-a înregistrat cea mai joasă presiune atmosferică de pe glob (657,9 mm, în 1958). Nod de linii aeriene, de navigație, de cabluri transpacifice; baze maritime și aeriene ale ale S.U.A. Descoperită în 1521 de Magellan. Ocupată de spanioli în 1668, a fost cedată S.U.A. în urma Războiului hispano-american din 1898. În timpul celui de-al doilea război mondial, G. a fost ocupată de japonezi (1941-1944). Din 1950, teritoriu „neîncorporat” al S.U.A., administrat de Departamentul de Interne. Activitatea legislativă este exercitată de guvernator și de Consiliul Legislativ, iar cea executivă, de consiliul Executiv, condus de guvernator.

KODIAK [kóudiək], insulă americană în NE Oc. Pacific (G. Alaska), la S de pen. Alaska, de care este separată prin str. Shelikof; 13,9 mii km² (160 km lungime și 97 km lățime max.); c. 4,8 mii loc. (1980), în majoritate eschimoși. Prezintă țărmuri cu fiorduri și golfuri (Alitak, Uyak) și relief de dealuri și munți acoperiți cu păduri (alt. max.: 1.353 m). Climă rece. Bază navală și aeriană. Pescuit (în special somon). Condiții optime de viață pentru ursul de Kodiak. Descoperită în 1760 de comercianții ruși cu blănuri, care au format aici o așezare (1784). Localit. pr.: Kodiak, Port Lions, Karluk, Akhiok, Old Harbor.

OBSERVAREA procedeu de bază al cercetării spațiului aerian, maritim și terestru, constând în supravegherea câmpului de luptă, pentru obținerea de informații despre inamic, teren sau trupe proprii cu ajutorul aparaturii sau cu ochiul liber. Observarea aeriană este executată cu mijloace aeriene: aeronave, mijloace de zbor fără pilot și sateliți cu aparatură automată de observare și transmitere, putând fi executată pe orice vreme (în infraroșu) și la orice distanță. Observarea spțiului aerian constă în supravegherea acestuia de către observatorii posturilor de comandă, în scopul descoperirii țintelor aeriene. Observarea navală constă în supravegherea spațiului maritim de către observatorii de la bordul avioanelor sau elicopterelor.

Phalaenopsis schilleriana Rchb. f. Specie care înflorește iarna-primăvara devreme. Flori roz-roșii cu diametru de 8-11 cm, pe un peduncul pendent, puțin ramificat; uneori apar la noduri plante tinere, mai rar și pe rădăcinile aeriene. Labelul are la bază pete roșii, lobul central cu puncte roșii și două antere în formă de ancoră. Frunze pendente, oblonge, verzi-închis, cu pete gri-albicioase.

CEAPĂ, cepe, s. f. 1. Plantă erbacee, comestibilă, cu miros puternic, specific; are tulpina subterană rotundă și acoperită cu frunze groase, albe; tulpina aeriană e dreaptă, cilindrică și verde, la fel cu frunzele aeriene verzi, care pornesc de la baza ei (Allium cepa). De mîncare? O ceapă, un usturoi și o bucată de mămăligă rece. CREANGĂ, P. 6. În toată împrejmuirea un miros greu de oaie, de ceapă și de rachiu. ODOBESCU, S. III 18. ◊ Expr. A nu face (sau a nu plăti) nici (sau cît) o ceapă (degerată) = a nu avea nici o valoare, a nu face două parale. Una fără alta, aceste bulendre nu fac nici două cepe degerate. ISPIRESCU, L. 215. Cîte trei nu fac o ceapă. GHICA, A. 248. ◊ (Ca termen de comparație pentru ochi) Ochii i-au ieșit afară din cap, cît cepele de mari. CREANGĂ, P. 53. ◊ Ceapă de apă = ceapă care (spre deosebire de arpagic) se recoltează în același an în care s-a semănat, ◊ Compus: ceapa-ciorii = nume dat la trei plante din familia liliaceelor, una cu flori galbene (Gagea pratensis), alta cu flori albastre (Muscari comosum), iar a treia cu flori albe-verzui sau violete (Muscari tenuiflorum). ◊ Expr. A mînca ceapa-ciorii = a înnebuni. 2. Bulb. O ceapă de lalea s-a vîndut cu prețul fabulos de zece mii galbeni. NEGRUZZI, S. I 97.

RĂZBOI AERIAN teorie de purtare a războiului în care forțele aeriene ar constitui principalul mijloc pentru obținerea succesului, care a stat la baza constituirii aviației strategice și a operațiunilor aeriene strategice, fiind înlocuită de concepția ripostei flexibile.

RACHETĂ a) motor la care propulsia se realizează prin evacuarea cu mare viteză a unui jet gazos, funcționând independent de mediul exterior, carburantul și comburantul aflându-se în corpul rachetei. Cel mai răspândit tip este motorul-rachetă termochimic, la care jetul de gaze, cu presiunea și temperatura ridicate, se realizează în urma unor reacții chimice puternic exoterme. Motorul-rachetă electric utilizează energia electrică pentru accelerarea jetului format dintr-un fluid ionizat sau din plasma unui gaz. Motorul-rachetă nuclear utiizează energia termonucleară pentru a încălzi jetul de gaze sau utilizează pentru propulsie un jet de izotopi radioactivi. Motorul-rachetă termochimic utilizând combustibil solid sau lichid, este constituit din: camera de ardere, ajutaj reactiv, rezervoare de combustibil, sistem de alimentare, dispozitiv de aprindere (la motoarele cu combustibil solid încărcătura este amplasată în camera de ardere). Sin. accelerator, rachetă auxiliară de decolare. b) aparat de zbor fusiform propulsat cu ajutorul unui motor-rachetă, fiind compus din: corp, motor și încărcătură utilă – aparatură științifică, vehicul spațial, substanță explozivă, încărcătură chimică sau nucleară etc. După modul de stabilizare pe traiectorie se deosebesc rachetele: cu ampenaj (amplasat la partea posterioară), cu aripi (amplasate pe corp ca la avion, sin. avion-rachetă), cu stabilizare giroscopică (fără ampenaj, imprimându-i-se o mișcare de rotație în jurul axei sale longitudinale). După numărul treptelor sunt rachete: cu o treaptă (simple) și cu mai multe trepte (compuse sau etajate), prezentând un ansamblu de rachete simple, etajele propulsoare, cu funcționare succesivă, ultima treaptă purtând încărcătura utilă. Rachetele compuse pot fi: cu trepte în serie (etajele propulsoare sunt dispuse unul după altul) și cu trepte în paralel (etajele propulsoare sunt amplasate în jurul treptei principale, care poartă încărcătura utilă). După modul de dirijare există rachete: nedirijate și dirijate. Rachetele dirijate au prevăzute sisteme de comandă (suprafețe aerodinamice, deviatori de jet, mici motoare-rachetă auxiliare etc.) pentru modificarea traiectoriei și legii de mișcare pe traiectorie. Sistemele de comandă pot fi activate de la bordul rachetei (autodirijate, autoghidate, dirijare autonomă sau din exterior (teleghidate). După destinație rachetele pot fi: de luptă, cosmice, geofizice, meteorologice, antigrindină, port-satelit etc. Racheta de luptă de aviație, armă de bază la bordul avionului, utilizată pentru lovirea țintelor aeriene sau terestre, crearea barajului, iluminarea terenului etc. De regulă, are o singură treaptă, se lansează în viteză prin folosirea unui puternic motor de start, continuând zborul prin inerție. Folosește încărcătură brizant-explozivă sau cumulativă, cu focos de proximitate (cele dirijate) sau de impact (cele nedirijate). După raza de acțiune și după natura obiectivelor împotriva cărora sunt utilizate, pot fi: tactice, operativ-tactice, strategice, antitanc, antiaeriene, antirachetă, antiradiolocație (lansată de la bordul avioanelor împotriva stațiilor de radiolocație de la sol, are sistem de autodirijare cu radiolocator pasiv, care determină poziția țintei după semnalele electromagnetice emise de radiolocatorul inamic). După poziția relativă a lansatorului pot fi: aer- aer, aer-sol, aer-navă. După natura încărcăturii pot fi: nenucleare, cu exploziv clasic sau încărcătură chimică (substanțe toxice de luptă, cu toxicitate mare de tip organofosforice) și nucleare (pot avea două sau mai multe focoase nucleare, care se pot dirija în timpul zborului astfel încât să lovească obiective diferite).

SPRIJIN AERIAN / DE AVIAȚIE, totalitatea acțiunilor de luptă executată de aviația de vânătoare-bombardament sau de elicopterele de sprijin, în folosul trupelor de uscat sau ale marinei militare pe tot parcursul luptelor duse de acestea. Sprijinul aerian se efectuează cu majoritatea resursei de aviație la dispoziția unei unități operative sau a unui front, pe baza hotărârii comandantului căruia i s-au afectat forțe aeriene și în limitele intensității acțiunilor de luptă stabilite.

MIJLOC DE NAVIGAȚIE AERIANĂ aparat care asigură elementele necesare aplicării unei metode de navigație aeriană. Mijloacele de navigație aeriană se pot clasifica astfel: mijloace generale sau geometrice (se bazează pe măsurarea diferiților parametri ce depind de forma, dimensiunile și proprietățile solului, din această categore făcând parte: compasele magnetice obișnuite, girocompasele, sistemele direcționale, vitezometrele, altimetrele cu capsulă aneroidă, termometrele aerului exterior, indicatorii de navigație, sistemele inerțiale, cronometrele etc.), mijloace de radionavigație (se bazează pe principii electronice, din această categorie făcând parte: radiogoniometrele, radiofarurile, echipamentele de măsurare a distanței aeronavei etc.), mijloace astronomice de navigație (se bazează pe principiul măsurării parametrilor deplasării aștrilor pe bolta cerească, din această categorie făcând parte: astrocompasul, astrosextantul etc.) și mijloace luminoase de navigație (se bazează pe principiul utilizării energiei luminoase pentru orientare, din această categorie făcând parte: balizajul luminos al pistei de aterizare, farurile de aerodrom și dispozitivul de semnalizare prin sclipiri a poziției aeronavei).

LILIUM L., CRIN, fam. Liliaceae. Gen originar din regiunile temperate ale emisferei nordice (China, Japonia, U.R.S.S.), pînă la 110 specii, erbacee, vivace, cu bulb fără tunică alcătuit din solzi cărnoși așezați imbricat. Unele specii formează rădăcini adventive la baza tulpinii, iar altora le apar, la subsuoara frunzelor, bulbi aerieni, prin care plantele se înmulțesc. înfloresc primăvara-toamna. Flori (perigon petaloid, de obicei 6 petale, unite sau libere, cu vîrfuri recurbate, la unele specii punctate sau liniate, 6 stamine, anteră liniară sau oblong-liniară, 1 stil) cu o gamă variată de culori și forme, parfumate, în ciorchini mari, în vîrful tulpinii. Tulpină foliată dreaptă, terminată într-o inflorescență multifloră. Frunze drepte, întregi, mai mult sau mai puțin late, deseori ovate, ascuțite, cu nervuri paralele. Fruct, capsulă oblongă (Pl. 46, fig. 268, 269, 270).

BĂTĂLIE (AERIANĂ), totalitatea luptelor aeriene (concomitente sau succesive) desfășurate într-o anumită perioadă de timp, pe baza unei concepții unice, cu scopuri operativ-strategice precise: cucerirea supremației aeriene, dezorganizarea transporturilor inamice, distrugerea sau slăbirea potențialului economic al adversarului etc. Bătălie aeroterestră, concepție unitară care presupune sprijinirea tancurilor și a infanteriei de către aviație, având ca scop nimicirea eșaloanelor 2 ale inamicului concomitent cu acțiunile asupra eșalonului 1, prioitare fiind acțiunile ofensive.

GLADIOLUS L., SĂBIUȚE, GLADIOLE, fam. Iridaceae. Gen originar din Africa de S și tropicală, Europa, Asia, cca 252 specii, erbacee, perene, ce depășesc 1,5 m înălțime. Tuberobulb globulos sau plat, acoperit cu tunici brune, roz etc., cu fibre paralele sau în rețea, spre vîrf, pe toată lungimea, compus din 2 părți distincte: partea exterioară fin-granulată, partea internă, un țesut fibros. La bază, un strat rezistent, în timpul vegetației are proprietatea, de a da naștere la unul, mai rar la 2 tuberobulbi de înlocuire. în afara tuberobulbului înlocuitor, din vechiul tuberobulb se formează tuberobulbilii. Bulbilii sînt înveliți la exterior într-o membrană destul de rezistentă, ca într-o capsulă. în mod obișnuit, pe o plantă se formează 20-30 bulbișori, iar în cazuri rare, 200-300 sau chiar mai mulți. Tulpinile aeriene, în majoritatea cazurilor solitare, mai rar ramificate, sînt învelite la bază în cîteva frunze, ca într-o teacă tubulară. Ele se dezvoltă din mugurii aflați pe tuberobulb la subsuoara solzilor. Frunzele au formă de sabie și prezintă nervuri paralele care ies mult în relief. Inflorescența este un spic cu flori așezate unilateral sau bilateral. Numărul florilor în inflorescență variază între 2 și 12, la speciile sălbatice și peste 20 la cele cultivate. Mărimea florilor este foarte diferită. Speciile sălbatice au un diametru redus, 2-4 cm, comparativ cu cele cultivate, ale căror flori îl au în jur de 20 cm. Deschiderea florilor în inflorescență se face eșalonat, începînd cu cele de la bază. Floarea tipică a speciilor sălbatice se caracterizează prin forma neregulată a petalelor și răsfrîngerea accentuată a pîlniei, care este ușor bilabiată. Cele șase foliole au marginea dreaptă, ondulată sau franjurată, cu un colorit foarte variat (Pl. 36, fig. 212).

AVIAȚIE a) ramură a aeronauticii care se ocupă cu probleme privind construcția, tehnica și zborul vehiculelor aeriene mai grele decât aerul; b) totalitatea avioanelor de care dispune o țară, o societate de transport aerian; c) termen care definește personalul și mijloacele de zbor diversificate după scop și destinație: Aviația civilă, aviația militară, aviația sanitară, aviația sportivă, aviația utilitară etc. Aviația civilă este ramură a aviației care servește pentru transportul călătorilor și mărfurilor precum și pentru efectuarea unor lucrări în agricultură, silvicultură, pentru scopuri sanitare, sportive, turistice, din care derivă celelalte categorii de aviație, altele decât cea militară. Aviația militară este o categorie de forțe armate destinată ducerii acțiunilor de luptă în cooperare cu trupele de uscat, marina militară, alte forțe precum și pentru misiuni independente. Are o mare capacitate de manevră, posibilitate de a folosi mijloace de luptă variate, observând și supraveghind spații mari. Principalele misiuni sunt: cercetare aeriană, lupta contra mijloacelor de atac inamice, sprijinirea trupelor de uscat și ale marinei militare în operație și luptă, dezorganizarea serviciilor și a conducerii trupelor inamice; participarea la nimicirea desantului aerian al inamicului la sol și în aer, executarea transportului desantului aerian propriu și transportul de trupe, materiale și mijloace de luptă. Principiile întrebuințării în luptă au la bază: cooperarea cu celelalte categorii de forțe armate, folosirea prin surprindere, concentrarea eforturilor pe direcțiile principale în momentele hotărâtoare și pe obiective importante, continuitatea acțiunilor, conducerea centralizată, economia forțelor și a materialului de zbor. După caracteristici aviația militară poate fi: tactică sau strategică. Aviația militară tactică este înzestrată cu avioane polivalente organizate în unități de vânătoare-bombardament (vânătoare tactică), vânătoare și cercetare, cu avioane de transport mediu și ușor, avioane fără pilot, construite și echipate pentru cercetare aeriană, constituirea unor ținte aeriene false, pentru bruiaj etc. Este destinată să desfășoare acțiuni de luptă independente sau în cooperare cu trupele de uscat și marina militară. În cazuri excepționale poate îndeplini și misiuni strategice. Aviația militară strategică este înzestrată în special cu avioane cu rază mare de acțiune, purtătoare de lovituri nucleare. Aviația militară după misiuni poate fi: de vânătoare (pentru nimicirea în aer a mijloacelor de atac aerian inamic); de vânătoare-bombardament (pentru sprijinul trupelor de uscat și a marinei militare); de bombardament (pentru lovirea obiectivelor importante din adâncime); de cercetare (pentru obținerea de informații asupra inamicului); de cercetare-corectare (pentru cercetarea obiectivelor și corectarea focului artileriei și rachetelor); de legătură (de regulă elicoptere pentru asigurarea legăturii mobile dintre diferite eșaloane); minero-torpiloare (pentru nimicirea armelor sub apă ale inamicului în mod special); de transport (pentru transportul de trupe și materiale). Și alte categorii de diferite armate pot fi înzestrate cu unități de aviație: Aviația forțelor maritime militare [poate fi ambarcată (aeronave de luptă care decolează, revin și staționează având baza pe o navă portavion sau portelicopter) sau cu baza pe litoral. Este dotată cu avioane și elicoptere de luptă, cercetare, transport și cu misiuni speciale (lupta împotriva submarinelor, minarea sau deminarea comunicațiilor maritime, salvarea echipajelor navale lovite de inamic etc.). Sprijină grupările navale și le acoperă împotriva loviturilor din aer ale inamicului. Misiuni principale: cercetarea aeriană pe mare și în raioanele de pe litoral unde se află baze maritime, militare, porturi sau lucrări genistice de suprafață și a submarinelor; lovirea obiectivelor de pe litoral, sprijinul și acoperirea grupărilor de desant maritim; minarea și deminarea porturilor, comunicațiilor maritime și fluviale; acoperirea aeriană a convoaielor etc.] și Aviația trupelor de uscat [înzestrată cu elicptere de luptă, de transport și cu destinații speciale, cu avioane ușoare și fără pilot. Elicopterele de luptă pot acționa independent sau în cooperare cu alte forțe. Elicopterele de transport cresc mobilitatea trupelor de uscat (infanterie, artilerie și antitanc în zonele proprii sau în dispozitivul inamicului, pot aproviziona trupele care luptă în încercuire, desantul aerian și forțele din poziții înaintate. Elicopterele cu destinație specială pot executa misiuni de: cercetare aeriană, chimică și de radiații, plantarea minelor, întinderea unor linii telefonice, fumizarea unor porțiuni de teren în scopul ascunderii unor manevre ale trupelor proprii, asigurarea legăturii etc.]. Aviația sanitară, servește transportului de persoane accidentate sau care necesită intervenții chirurgicale urgente, putând parașuta materiale sanitare, instrumentar și medicamente în zone greu accesibile. Aviația sportivă, ramură sportivă în cadrul căreia se organizează activitatea de pregătire a tinerilor dornici să practice sporturi aeronautice, precum și concursuri și demonstrații aviatice de micromodele, aeromodele, zbor cu și fără motor, parașutism etc. Aviația utilitară, este destinată în special tratamentelor aviochimice din agricultură și silvicultură.

AERODROM, aerodromuri suprafață de teren plană, pe ale cărei direcții de acces nu există obstacole naturale cu înălțimi mari, amenajată pentru decolarea și aterizarea avioanelor, având infrastructură și instalații speciale care asigură desfășurarea acțiunilor de zbor, precum și pentru asistența tehnică a avioanelor existente pe acesta. Pentru avioanele cu motoare reactive sau pentru avioanele de mare tonaj, pistele de decolare-aterizare sunt betonate, metalice, din material plastic, consolidate și utilate cu instalații de aterizare și zbor instrumental, cu mijloace de transmisiuni și de asigurare terestră a navigației aeriene. Aerodroamele^[1] militare sunt special destinate acțiunilor cu specific cazon, acestea putând fi: de bază, de manevră, de rezervă și fals. O unitate de aviație dispune, de regulă, de câte un aerodrom de bază, un aerodrom de rezervă, un aerodrom de manevră și 1-2 false. Aerodromul de bază este aerodromul pe care se dispun și își desfășoară activitatea de zbor, în timp de pace, 1-2 unități de aviație, până în momentul apariției pericolului unui atac aerian, când se dispersează pe subunități pe mai multe aerodromuri, unde își continuă acțiunile de luptă. Aerodromul de manevră, este aerodromul destinat dispersării aviației în scopul evitării loviturilor inamicului aerian, manevra temporară a unor formații de aviație pe anumite direcții, aterizarea unor formații în scopul refacerii capacităților de luptă, sau pentru ducerea unor acțiuni de luptă pe timpul cât aerodromul de bază a fost lovit de aviația inamicului sau este indisponibil din cauza condițiilor meteorologice. Aerodromul de manevră este echipat cu instalațiile refacerii capacității și ducerii acțiunilor de luptă și încadrat cu personal tehnic și de deservire a zborului. Aerodromul de rezervă, este aerodromul destinat pentru aterizarea unui avion sau a unei formații de avioane în cazul în care acestea nu pot ateriza de pe A.M. de unde au decolat, din cauza condițiilor meteorologice nefavorabile sau din cauza scoaterii acestuia din funcțiune. Aerodromul de rezervă are un număr mai redus de personal tehnic și de deservire a zborului, precum și mijloace de luptă și carburanți. Aerodromul fals, este aerodromul care are aparent toate caracteristicile unui A.M. în funcțiune, inclusiv infrastructură și instalații false, machete de avion dispersate, machete de mașini și chiar stații radio și radiolocație în funcțiune, pentru inducerea în eroare a inamicului. Pe A.F. se organizează periodic activități care să imite activitățile proprii ale unui A.M.: decolarea și aterizarea reală sau simulată a unor avioane, mișcare machetelor de avioane și a mașinilor, funcționarea unor stații de radio și radiolocație.^[1]

APĂRAREA ANTIAERIANĂ ansamblul măsurilor luate și acțiunilor desfășurate pentru interzicerea utilizării de către inamic a mijloacelor sale de atac aerian și a proteja trupele, formațiunile de apărare, populația și obiectivele importante pe teritoriu și în zona de operații împotriva atacurilor aeriene. A.A. intră în atribuțiile armatei și a formațiunilor sistemului național de apărare, conform specificului și mijloacelor acestora. Forța și eficiența A.A. este o premisă importantă a victoriei. Mijloacele de bază ale A.A. sunt: aviația de vânătoare și artileria antiaeriană. A.A. se asigură prin: descoperirea la timp a inamicului aerian și înștiințarea trupelor, a formațiunilor de apărare și a populației; nimicirea inamicului aerian înainte ca acesta să-și îndeplinească misiunea, respingerea atacurilor acestuia și interzicerea cercetării aeriene; neutralizarea mijloacelor de atac aerian fără pilot; lupta cu desantul aerian inamic pe timpul deplasării în aer și pe timpul desantării lui. A.A. este pregătită din timp de pace, având la bază o concepție unitară și un plan unic, pentru a respinge acțiunile prin surprindere ale inamicului aerian în orice situație indiferent de timp sau de starea vremii.

drosofila s. f. (zool.) ◊ „În lupta împotriva contrabandiștilor și a piraților aerieni, canadianul Reit propune utilizarea unor musculițe drosofile, așa-numitele muște de oțet. Procedeul are la bază descoperirea geneticianului japonez N., care a obținut mutații de musculițe sensibile la anumite mirosuri.” Sc. 10 IX 77 p. 5; v. și drog [scris și drosophila] (din fr. drosophile; DEX, DN3)

FORȚĂ AERIANĂ grupare operativă armată frmată din unități de aviație de diferite categorii. Forțele aeroterestre definesc unitățile din armata de uscat dotată cu subunități de aviație care deservesc necesități proprii. Forțele aeronavale (aeromaritime) definesc unitățile marinei militare dotate cu subunități de aviație proprii cu baza pe litoral sau ambarcate, participând la misiuni specifice. Forțele aeroterestre și aeronavale sunt componente ale forțelor aeriene tactice. Forțele aeriene strategice sunt dotate cu avioane de cercetare și alarmare îndepărtată, de transport, de realimentare în aer, rachete strategice și cu rază medie de acțiune; sunt destinate distrugerii obiectivelor strategice din interiorul teritoriului inamic, intervenției rapide și distrugerii armelor de nimicire în masă și descurajării atacurilor din partea adversarilor.

Philodendron andreanum Devans. Specie originară din Columbia. Tulpini puternice, agățătoare, din care pornesc rădăcini aeriene la fiecare nod, care le permit să se agațe sau să se tîrască. Frunze cordiforme la bază, acute la vîrf, mari, mai întîi roșietice apoi lucioase, cu nervuri albe, pețiol cărnos de aceeași lungime cu limbul.

Hydrangea petiolaris Sieb et. Zucc., (syn. H. scandens Maxim.). Specie ce înflorește vara. Flori albe, sterile, cca 3 cm diametru, dispuse în panicul de cca 22 cm diametru. Frunze lat-ovate, pețiolate, vîrf ascuțit, baza rotunjită sau cordată, verzi-lucioase. Plantă cățărătoare, de peste 7 m înălțime, cu ramuri (și lujeri prevăzuți cu rădăcini aeriene pentru fixarea de pereți, stîlpi, arbori etc.

FOTO- „lumină, fosforescență, iradiație, iluminație, fotografie”. ◊ gr. phos, photos „lumină” > fr. photo-, germ. id., engl. id., it. foto- > rom. foto-. □ ~autografie (v. auto-, v. -grafie), s. f., procedeu manual de pregătire a unei forme de tipar plan, folosind ca original o fotografie și pentru lucru o cerneală autografică sau tuș litografic; ~biologie (v. bio-, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază efectele luminii asupra biologiei ființelor vii; ~blast (v. -blast), s. n., lăstar dezvoltat subteran, care se adaptează mai tîrziu la viața aeriană din mediul luminos; ~cartograf (v. carto-, v. -graf), s. n., aparat utilizat la realizarea automată a hărților pe bază de fotograme; ~chineză (~cineză, ~kineză) (v. -chineză), s. f., provocare a mișcării unui organ sau organism vegetal pe calea mișcării bruște a intensității luminii; ~chinograf (~kinograf) (v. chino-₁, v. -graf), s. n., instrument care permite analiza și studierea mișcărilor fizice cu ajutorul filmului; ~chinogramă (~kinogramă) (v. chino-₁, v. -gramă), s. f., imagine obținută la fotochinograf; ~cleistogamie (v. cleisto-, v. -gamie), s. f., tip de cleistogamie care se datorează insuficienței luminii; ~clinie (v. -clinie), s. f., curbare în jos a frunzelor sau a lăstarilor sub influența gradului de luminozitate sau a direcției razelor de lumină; ~coagulograf (v. coagulo-, v. -graf), s. n., aparat pentru măsurat coagularea sîngelui; ~colografie (v. colo-₁, v. -grafie), s. f., metodă de tipărire la care se utilizează un strat de gelatină sensibilizat la acțiunea luminii; ~colorimetru (v. colori-, v. -metru₁), s. n., instrument utilizat la măsurarea concentrației unei soluții colorate cu ajutorul luminii; ~colposcopie (v. colpo-, v. -scopie), s. f., colposcopie cu înregistrarea fotografică a imaginilor; ~crom (v. -crom), adj., s. m., (corp) care își modifică culoarea sub acțiunea luminii; ~cromatic (v. -cromatic), adj., a cărui cromaticitate este în funcție de luminozitate; ~cromie (v. -cromie), s. f., procedeu de reproducere fotografică în culori; ~cromogeni (v. cromo-, v. -gen₁), s. m. pl., grup de bacterii nespecifice și patogene; caracterizate prin capacitatea de a elabora, numai în prezența luminii, un pigment galben; ~cromografie (v. cromo-, v. -grafie), s. f., metodă de fotografiere în culori sau de reproducere fotografică a tablourilor în culori; ~cromotipografie (v. cromo-, v. tipo-, v. -grafie), s. f., procedeu de reproducere fotomecanică a culorilor pentru ilustrarea publicațiilor; ~cromoxilografie (v. cromo-, v. xilo-, v. -grafie), s. f., procedeu de reproducere în culori cu clișee gravate în lemn; ~cronograf (v. crono-, v. -graf), s. n., aparat fotografic utilizat la înregistrarea automată a fotografiilor luate în serie; ~dinamic (v. -dinamic), adj., (despre substanțe) cu efect asupra celulelor vii numai în prezența luminii; ~dinamie (v. -dinamie), s. f., efect stimulator al luminii asupra organismelor vegetale; ~dineză (v. -dineză), s. f., declanșare a curenților de rotație din citoplasmă sub influența luminii; ~diodă (v. di-, v. -odă), s. f., 1. Diodă a cărei funcționare depinde de intensitatea fluxului luminos care cade asupra sa. 2. Celulă fotoelectrică; ~estezie (v. -estezie), s. f., sensibilitate vegetală sau animală sub influența luminii; ~fază (v. -fază), s. f., stadiu în dezvoltarea plantelor, caracterizat printr-o cerință deosebită pentru temperatura optimă și pentru intensitatea și durata luminii; ~fil (v. -fil₁), adj., (despre vegetale) care crește și se dezvoltă în locuri însorite; ~fite (v. -fit), s. f. pl., plante care cresc în stațiunile ecologice însorite; sin. heliofite; ~fob (v. -fob), adj., s. m. și f., (persoană) care prezintă fotofobie; ~fobie (v. -fobie), s. f., repulsie patologică față de lumină; ~fon (v. -fon), s. n., instalație care transmite sunetele prin intermediul unei raze de lumină; ~fonie (v. -fonie₁), s. f., procedeu de transmitere a sunetelor cu ajutorul fotofonului; ~for (v. -for), adj., care posedă sau care poartă o sursă de lumină; ~foreză (v. -foreză), s. f., deplasare a particulelor microscopice sub acțiunea unui flux puternic de lumină; ~gen (v. -gen₁), adj., (despre bacterii) care produce lumină; ~geneză (v. -geneză), s. f., fotogenie*; ~genic (v. -genic), adj., care impresionează bine placa fotografică; ~genie (v. -genie₁), s. f., producere de lumină; sin. fotogeneză; ~geologie (v. geo-, v. -logie₁), s. f., metodă de cercetare geologică pe bază fotografică; ~goniometru (v. gonio-, v. -metru₁), s. n., instrument cu care se efectuează măsurători unghiulare pe fotograme; ~graf (v. -graf), s. m. și f., specialist în fotografie; ~grafie (v. -grafie), s. f., procedeu tehnic care permite obținerea imaginii pozitive a obiectelor prin acțiunea luminii pe o suprafață sensibilă; ~grafotip (v. grafo-, v. -tip), s. n., 1. Fotografie a exemplarului vegetal tipic. 2. Tip de taxon stabilit pe baza unei ilustrații fotografice; ~gramă (v. -gramă), s. f., 1. Probă fotografică pozitivă. 2. Fiecare imagine a unui film. 3. Fotografie specială, luată din avion, utilizată în topografie și cartografie; ~laparoscopie (v. laparo-, v. -scopie), s. f., tip de laparoscopie cu înregistrare fotografică a imaginilor; ~linotip (v. lino-₁, v. -tip), s. n., mașină de culegere fotografică; ~litografie (v. lito-, v. -grafie), s. f., procedeu de preparare a formelor de tipar prin fotografierea pe o piatră litografică; ~liză (v. -liză), s. f., 1. Descompunere chimică a unei substanțe sub acțiunea luminii. 2. Orînduire a granulelor de clorofilă sub acțiunea luminii; ~metalografie (v. metalo-, v. -grafie), s. f., procedeu de imprimare tipografică a hărților și a desenelor, constînd în transpunerea acestora pe o placă de zinc sensibilizată; ~metrie (v. -metrie₁), s. f., disciplină care studiază metodele de măsurare a intensității surselor luminoase; ~metru (v. -metru₁), s. n., 1. Instrument pentru determinarea sensibilității retiniene la lumină. 2. Instrument pentru măsurarea intensității radiațiilor luminoase; ~microscopie (v. micro-, v. -scopie), s. f., metodă de înregistrare fotografică a preparatelor microscopice; ~morfoză (v. -morfoză), s. f., totalitatea modificărilor morfogenetice suferite de ființele vii sub acțiunea luminii; ~nastie (v. -nastie), s. f., mișcare a plantelor ca răspuns la un excitant luminos difuz; sin. helionastie; ~oftalmie (v. -oftalmie), s. f., inflamație simultană a corneei și a conjunctivei, produsă de radiațiile ultraviolete; ~patie (v. -patie), s. f., fototaxie (1); ~perspectograf (v. perspecto-, v. -graf), s. n., aparat fotogrammetric de transformare plană a fotogramelor, în vederea obținerii de hărți topografice a zonelor terestre plane, dar înclinate; ~plagiotrop (v. plagio-, v. -trop), adj., (despre frunze) cu așezare oblică față de sursa de lumină; sin. fotoplagiotropic; ~plagiotropic (v. plagio-, v. -tropic), adj., fotoplagiotrop*; ~sferă (v. -sferă), s. f., strat exterior al soarelui sau ai unei stele, care radiază lumină; ~stat (v. -stat), s. n., reproducere fotografică a unui document, realizată doar printr-o singură operație; ~stereograf (v. stereo-, v. -graf), s. n., aparat fotogrammetric de fotorestituție, bazat pe principiul vederii stereoscopice, fiind înzestrat cu o lunetă stereoscopică de vizare; ~stereogramă (v. stereo-, v. -gramă), s. f., ansamblu de două fotograme corespondente care conțin același obiect din fotoperspectivă realizată din două puncte de stație vecine; ~stereotecă (v. stereo-, v. -tecă), s. f., colecție de fotostereograme spațiale, care conține o regiune terestră dată; ~stereotomie (v. stereo-, v. -tomie), s. f., metodă de cercetare în antropologie, bazată pe fotografierea în trei dimensiuni; ~stetoscop (v. steto-, v. -scop), s. n., instrument medical bazat pe transformarea sunetelor în impulsuri luminoase și utilizat pentru analiza zgomotelor cordului fetal; ~taxie (v. -taxie), s. f., 1. Mișcări de orientare a organelor vegetale în direcția razelor de lumină; sin. fotopatie. 2. Deplasare a unor organisme vegetale inferioare după direcția razelor de lumină într-un mediu inegal iluminat. 3. Reacție a protoplasmei la lumină; ~tecă (v. -tecă), s. f., colecție de fotograme sau de fotografii, organizată sistematic; ~telefon (v. tele-, v. -fon), s. n., sistem de transmisie a convorbirilor telefonice, folosind modularea unui fascicul de lumină sau de raze infraroșii; ~telegraf (v. tele-, v. -graf), s. n., aparat folosit în fototelegrafie; ~telegrafie (v. tele-, v. -grafie), s. f., transmitere la distanță a imaginilor, a desenelor, a textelor etc. cu ajutorul telegrafiei; ~telegramă (v. tele-, v. -gramă), s. f., probă obținută de fototelegraf; ~terapie (v. -terapie), s. f., tratament medical care folosește radiații luminoase; ~termometru (v. termo-, v. -metru₁), s. n., aparat pentru înregistrarea fotografică a temperaturii apelor din mediile inaccesibile; ~termoterapie (v. termo-, v. -terapie), s. f., utilizare terapeutică simultană a radiațiilor luminoase și a radiațiilor calorice; ~tip (v. -tip), s. n., fotografie a exemplarului vegetal tipic; ~tipie (v. -tipie), s. f., procedeu de fotocolografie prin care se realizează reproduceri în diverse cerneluri; ~topografie (v. topo-, v. -grafie), s. f., aplicație a fotogrammetriei la topografie; ~trof (v. -trof), adj., (despre organisme) care sintetizează substanțe organice cu ajutorul energiei obținute din lumina solară; sin. fototrofic^[1]; ~trofie (v. -trofie), s. f., 1. Sintetizare a substanțelor organice cu ajutorul energiei luminoase. 2. Dezvoltare mai viguroasă a unei părți din organul unei plante datorită unei luminozități mai pronunțate; ~trop (v. -trop), adj., (despre organisme) care se orientează în direcția izvorului de lumină; sin. fototropic; ~tropic (v. -tropic), adj., fototrop*; ~tropie (v. -tropie), s. f., schimbare reversibilă a culorii unui compus cristalizat sub acțiunea luminii; sin. fototropism^[2]; ~xen (v. -xen), adj., (despre animale) care manifestă indiferență față de prezența unei anumite intensități luminoase; ~xilografie (v. xilo-, v. -grafie), s. f., procedeu tipografic de copiere a negativului unei fotografii pe o placă de lemn.

COD Listă de reglementări privind activitatea aviatică. Există: cod aerian, act normativ cuprinzând cadrul legal de desfășurare a activității aviatice dintr-o țară și cod sportiv, culegere de norme pe baza cărora se organizează și se desfășoară toate competițiile din aeronautică.

Calvoa orientalis Taub. Specie ce înflorește tot timpul anului. Flori roșii, apoi violete. Frunze ovate, verzi, la bază cu nervuri roșii și margine păroasă, lung-pețiolate (pețiol roșu, cca 6,5 cm lungime). Tufă (cca 55 cm înălțime) cu tulpină sveltă și rădăcini aeriene.

ZONĂ s.f. 1. Fiecare dintre cele cinci mari diviziuni ale globului terestru, delimitate de cercurile polare și de tropice. ♦ Fiecare dintre părțile cerului care corespund zonelor terestre. 2. Porțiune delimitată dintr-un tot pe baza unor caracteristici distinctive sau a unei împrejurări speciale. ♦ (Silv.) Suprafață denumită convențional după o plantă-tip. ♦ Spațiu de operații militare; (av.) porțiune a spațiului aerian din jurul unui aerodrom, care se fixează piloților pentru lucru în aer. ♦ Întindere delimitată din punct de vedere administrativ și economic-financiar; sector. ♦ (Tehn.) Denumire a unor părți din furnal. ♦ Întindere, extensiune a ceva. 3. Porțiune din suprafața unei sfere cuprinsă între două planuri paralele. 4. Bandă de frecvență în care oscilațiile au anumite caractere comune. [< fr. zone, it., lat. zona, gr. zone].

FILO-₁ „frunză, foaie, foliaceu, foliar”. ◊ gr. phyllon „frunză” > fr. phyllo-, germ. id., engl. id., it. filo- > rom. filo-. □ ~biologie (v. bio-, v. -logie₁), s. f., studiul biologic al frunzei; ~blast (v. -blast), s. n., expansiune foliacee a talului lichenilor; ~bolie (v. -bolie), s. f., cădere a frunzelor; ~carp (v. -carp), adj., care are fruct foliaceu; ~cer (v. -cer₁), adj., (despre insecte) care are antene foliacee; ~ceras (v. -ceras), s. m., amonit din jurasic și cretacic, cu cochilie involută și cu ornamentație în formă de frunze terminale; ~cladiu (v. -cladiu), s. n., (la cactuși și licheni) ramură lățită cu forma și funcțiile frunzelor; ~colie (v. -colie₃), s. f., producere teratologică de foliole pe lamina frunzelor; ~fag (v. -fag), adj., (despre insecte) care roade frunzele vegetalelor; ~for (v. -for), adj., 1. Care poartă frunze. 2. Care produce frunze; ~gen (v. -gen₁), adj., care crește pe frunze; ~genetic (v. -genetic), adj., care produce frunze; ~gonie (v. -gonie), s. f., teorie a formării frunzelor; ~id (v. -id), adj., s. m., 1. adj., În formă de frunze. 2. s. m., Parte terminală a talului superior organizat, asemănător frunzelor de la plantele superioare; ~manie (v. -manie), s. f., proliferare anormală a frunzelor; ~morfie (v. -morfie), s. f., metamorfoză a organelor florale în frunze; ~morfoză (v. -morfoză), s. f., modificare morfologică și funcțională a frunzelor potrivit fiecărui anotimp; ~necroză (v. -necroză), s. f., proces de mortificare a frunzelor; ~nom (v. -nom₃), s. n., galerie săpată în parenchimul frunzelor de larvele unor insecte; sin. filonomiu; ~nomiu (v. -nomiu), s. n., filonom*; ~pode (v. -pod), adj., s. n. pl., (crustacee branhipode) cu picioare foliacee; ~podiu (v. -podiu), s. n., 1. Suport al frunzelor. 2. Bază a pețiolului. 3. Bază vaginantă a frunzelor; ~ptoză (v. -ptoză), s. f., cădere timpurie a frunzelor; ~sferă (v. -sferă), s. f., totalitate a substanțelor exsudate la suprafața frunzelor și a altor organe aeriene ale plantelor superioare; ~sperme (v. -sperm), adj., s. f. pl., (plante) la care semințele se formează pe frunze; ~spore (v. -spor), adj., s. f. pl., (ferigi) la care sporofitele sînt asemănătoare cu frunzele; ~taxie (v. -taxie), s. f., mod de dispunere a frunzelor pe tulpină și ramuri; ~tip (v. -tip), s. n., tip de frunză; ~xeră (v. -xeră), s. f., 1. Insectă dăunătoare din ordinul homopterelor, care distruge frunzele și rădăcinile viței de vie. 2. Boală produsă viței de vie de această insectă.

AERO- „aer, oxigen, atmosferă, gaz”. ◊ gr. aer, aeros „aer” > fr. aéro-, germ. id., engl. id., it. id. > rom. aero-. □ ~bacter (v. -bacter), s. n., gen de bacterii aerobe, larg răspîndite în natură; ~biologie (v. bio-, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază organismele aerobionte; ~bionte (v. -biont), s. n. pl., organisme a căror viață este condiționată de folosirea oxigenului liber din atmosferă; ~bioscop (v. bio-, v. -scop), s. n., aparat utilizat pentru determinarea conținutului bacterian din aer; ~biotic (v. -biotic), adj., (despre organisme) care poate trăi numai în aer liber; ~bioză (v. -bioză), s. f., formă de viață a unor organisme care consumă oxigenul molecular liber din atmosferă; ~carpie (v. -carpie), s. f., maturizare a fructelor supraterestre în aer liber; ~carpotropic (v. carpo-₁, v. -tropic), adj., care prezintă mișcări de răsucire pentru maturizarea fructelor aflate în aer liber; ~cartograf (v. carto-, v. -graf), s. n., aparat pentru realizarea hărților și a planurilor topografice după fotograme aeriene; ~cartografie (v. carto-, v. -grafie), s. f., tehnică a realizării hărților și planurilor topografice după fotograme aeriene; ~cel (v. -cel₂), s. n., formațiune tumorală datorată distensiei excesive, cu aer sau cu gaz, a unei cavități anatomice; sin. chist aerian; ~cist (v. -cist), s. n., veziculă aeriană de pe organele vegetale ale unor plante acvatice; ~cistografie (v. cisto-, v. -grafie), s. f., metodă de explorare radiologică a vezicii urinare, care constă în efectuarea unui clișeu după distensia cu aer a acesteia; ~cistoscop (v. cisto-, v. -scop), s. n., instrument utilizat în endoscopia vezicală; ~cistoscopie (v. cisto-, v. -scopie), s. f., examinare a vezicii urinare cu ajutorul aerocistoscopului; ~colie (v. -colie₂), s. f., acumulare de gaze în intestinul gros; ~dinamic (v. -dinamic), adj., (despre vehicule) construit astfel încît să întîmpine, la înaintare, o rezistență minimă din partea aerului; ~drom (v. -drom), s. n., teren amenajat pentru decolarea, aterizarea și staționarea avioanelor; ~embolie (v. -embolie) s. f., astupare cu gaz a unui vas sanguin sau limfatic; ~fagie (v. -fagie), s. f., deglutiție exagerată a aerului care pătrunde odată cu alimentul în esofag și stomac; ~fil (v. -fil₁), adj. 1. Care conține aer. 2. Care are nevoie de aer pentru creștere și dezvoltare; ~fite (v. -fit), adj., s. f. pl., 1. (Plante) care trăiesc complet în aer, atașate de alte plante, fără a fi însă parazite. 2. (Plante) cu muguri de regenerare aerieni; ~fitobionte (v. fito-, v. -biont), s. n. pl., organisme vegetale cu viața condiționată de oxigenul din natură; ~fob (v. -fob), adj., s. m., care se teme de contactul cu aerul; ~fobie (v. -fobie), s. f., teamă patologică de aer; ~for (v. -for), adj., care conține sau care conduce aerul; ~fotografie (v. foto-, v. -grafie), s. f., tehnica fotografierii unui obiectiv arheologic de la bordul unui avion; ~fotogramă (v. foto-, v. -gramă) s. f., fotogramă aeriană; ~game (v. -gam), s. f. pl., fanerogame*; ~gastrie (v. -gastrie), s. f., acumulare excesivă de gaze în stomac; ~gen (v. -gen₁), adj. 1. Care este produs prin intermediul aerului atmosferic. 2. De origine respiratorie. 3. (Despre bacterii) Care descompune unele substanțe solide și lichide în substanțe gazoase; ~geneză (v. -geneză), s. f., procesul de producere a aerului; ~geologie (v. geo-, v. -logie₁), s. f., ansamblu de informații geologice culese de la bordul unui avion; ~graf (v. -graf), s. n., aparat pentru pulverizarea culorilor lichide sub acțiunea aerului comprimat; ~grafie (v. -grafie), s. f., disciplină care studiază aerul și proprietățile sale; ~gramă (v. -gramă), s. f. 1. Comunicare transmisă prin telegrafie fără fir. 2. Scrisoare cu un format special, destinată poștei aeriene; ~hidroterapie (v. hidro-₁, v. -terapie), s. f., utilizare a apei și a aerului în tratamentul unor boli; ~ionoterapie (v. iono-, v. -terapie), s. f., tratament medical cu aer conținînd ioni negativi, pozitivi sau amestecați; ~lit (v. -lit₁), s. n., corp mineral incandescent, cu aspect de piatră, care cade pe pămînt din spațiul interplanetar; ~log (v. -log), s. m. și f., specialist în aerologie; ~logie (v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază păturile superioare ale atmosferei; ~magnetometrie (v. magneto-, v. -metrie₁), s. f., metodă de măsurare din avion a prospecțiunilor magnetice terestre, cu ajutorul aeromagnetometrelor; ~magnetometru (v. magneto-, v. metru₁), s. n., aparat folosit la ridicările și prospecțiunile magnetice de la bordul unui avion; ~mamografie (v. mamo-, v. -grafie), s. f., radiografie mamară, executată după insuflarea aerului în spațiul retromamar; ~metrie (v. -metrie₁), s. f., disciplină care studiază proprietățile fizice ale aerului pe baza efectelor lui mecanice; ~metru (v. -metru₁) s. n., instrument pentru măsurarea densității aerului; ~morfoză (v. -morfoză), s. f., acțiune morfogenetică a aerului asupra dezvoltării organelor animale sau vegetale; ~naut (v. -naut), s. m. și f., persoană care conduce un vehicul aerian; ~nautic (v. -nautic), adj., 1. Referitor la tehnica construirii și conducerii aeronavelor. 2. Relativ la știința navigației aeriene; ~nomie (v. -nomie), s. f., știință care studiază proprietățile fizice și chimice ale straturilor superioare ale atmosferei; ~patie (v. -patie), s. f., maladie provocată de schimbările presiunii atmosferice; ~piezoterapie (v. piezo-, v. -terapie), s. f., utilizare terapeutică a aerului comprimat sau rarefiat în cura de altitudine; ~piezotermoterapie (v. piezo-, v. termo-, v. -terapie), s. f., utilizare terapeutică a aerului cald sub presiune; ~planctofite (v. plancto-, v. -fit), s. f. pl., plante microscopice vii, care plutesc în aerul atmosferic; ~pletismograf (v. pletismo-, v. -graf), s. n., aparat care înregistrează modificările volumului toracic în timpul respirației; ~scop (v. -scop), s. n., aparat pentru măsurarea cantității de praf din aer; ~sialografie (v. sialo-, v. -grafie), s. f., metodă medicală de explorare a glandelor salivare și de înregistrare radiografică după insuflarea cu aer; ~siderolit (v. sidero-₁, v. -lit₁), s. n., meteorit în a cărui compoziție se află metale și piatră; ~stat (v. -stat), s. n., aeronavă mai ușoară decît volumul aerului dezlocuit; ~taxie (v. -taxie), s. f., mișcare de orientare a microorganismelor din apă în funcție de repartiția oxigenului; ~terapie (v. -terapie), s. f., metodă de tratament a unor boli pulmonare cronice cu ajutorul aerului montan sau marin; ~termoterapie (v. termo-, v. -terapie), s. f., utilizare a aerului cald în scop terapeutic; ~tonometrie (v. tono-, v. -metrie₁), s. f., măsurare a tensiunii gazelor din lichidul sanguin și a unor lichide din organism; ~tonometru (v. tono-, v. -metru₁), s. n., aparat cu care se măsoară tensiunea gazelor din sînge și a unor lichide din organismul uman; ~topograf (v. topo-, v. -graf), s. n., aparat fotogrammetric pentru executarea unor hărți și a unor planuri topografice la scară mare; ~topografie (v. topo-, v. -grafie), s. f., tehnică a măsurătorilor terestre cu ajutorul fotogramelor aeriene; ~tropic (v. -tropic), adj., (despre plante) care se curbează către o sursă de aer; ~ureteroscop (v. uretero-, v. -scop), s. n., instrument endoscopic pentru examinarea uretrei, după distensia acesteia cu aer.

aer (aere), s. n. – 1. Văzduh. – 2. Aspect, înfățișare. – Mr., megl. aeru. În mr. și aera (< ngr. ἀέρας). Lat. āēr (Pușcariu 43; REW 240; DAR); cf. alb. ajër, it. aria, (ven. aiere, sard. aera, engad. ajer), prov., sp. aire, fr. air, v. sp. aer, port. ar. Sensul 2 este împrumutat din fr. A intrat în conflict cu contribuțiile neol., a căror bază este identică; astfel, aera pare să se întemeieze pe aer, dar reproduce fr. aérer etc. Nu mai menționăm numeroasele der. neol. referitoare la aviație. Der. aera, vb. (a aerisi), din fr.; aereală, s. f. (esență); aerel, s. n. (assa foetida); aeresc, adj. (aerian); aerian, adj.; aerisi, vb.; din ngr. ἀερίζω (Gáldi 138); aeriseală, s. f. (aerisire); aeronaut, s. m.; aeroplan, s. n.; aeros, adj. (aerian, vaporos).

BOMBARDAMENT AERIAN totalitatea acțiunilor pe care le execută echipajul unui avion pentru ochirea și lansarea bombelor de aviație asupra obiectivelor terestre sau maritime. Bombardamentul aerian implică cunoștințe privind balistica bombei de aviație, teoria bombardamentului aerian, procedeele de bombardament, aparatura de bombardament de la bordul avioanelor, mijloacele de distrugere, metodica pregătirii de bombardament. Bombardamentul aerian se poate executa din zbor orizontal, în picaj, în cabraj, în zbor razant sau „la catarg” și poate fi de zi sau de noapte. În condiții meteorologice grele și pe timp de noapte se folosesc radiolocatoare, vizoare cu laser sau cu infraroșii, iar noaptea se utilizează bombe luminoase asupra obiectivului. Bombardamentul aerian se poate executa în formații mari, mici sau individual – noaptea sau ziua din nori, și poate fi în salvă (mai multe bombe simultan) sau în serie (una câte una). Bombardamentul din zbor orizontal – procedeu utilizat de aviația de vânătoare-bombardament în condițiile unui plafon cu bază inferioară sub limitele angajării unui bombardament în picaj, și de aviația de bombardament, în special de la înălțimi mari și stratosferice deasupra unor obiective cu suprafață întinsă. Are o precizie mai mică decât bombardamentul în picaj și ușurează acțiunile artileriei și rachetelor antiaeriene inamice, când formațiile de bombardament sunt mari și obligate să mențină constante viteza și înălțime de zbor. Bombardamentul aerian în picaj – procedeu utilizat de aviația de vânătoare-bombardament pentru lovirea obiectivelor de dimensiuni mici (tancuri, avioane adăpostite, poduri de cale ferată, nave, puncte de comandă adăpostite, stații de radiolocație, rampe de lansare a rachetelor etc.). După descoperirea țintei se introduce avionul sau formația în picaj la un unghi între 25-60°, se ochește, iar la înălțimea stabilită se lansează bombele, după care se redresează. Precizia este mai mare decât în cazul bobardamentului în zbor orizontal. Bombardamentul aerian în cabraj – procedeu utilizat de aviația de vânătoare-bombardament, constând din lansarea bombelor la unghiuri de 45°, 90° și 110° față de suprafața solului. B.A.Î.C. se utilizează în condițiile unei puternice apărări antiaeriene, deoarece permite apropierea la înălțime mică de obiectiv, realizând surprinderea, dar având o precizie mică. Momentul intrării în cabraj și lansarea bombei depinde de: viteza de zbor, înălțimea de apropiere de obiectiv și de calibrul bombei. Bombardamentul aerian în zbor razant – procedeu utilizat de aviația de vânătoare-bombardament când condițiile meteorologice limitează sau exclud posibilitatea B.A. în picaj sau când se urmărește realizarea surprinderii, zburând la înălțimi până la 50m. Se utilizează bombe cu întârziere pentru evitarea autobombardării avionului cu schijele bombelor lansate. Bombardamentul aerian „la catarg” – procedeu utilizat de aviația de vânătoare-bombardament pentru atacarea navelor de suprafață ale inamicului, constând în apropierea de nava-țintă pe direcție perpendiculară cu direcția de marș a acesteia, pe cât posibil dinspre soare, la înălțimea de 10-20 m de suprafața apei și lansarea bombelor la 80-150 m de obiectiv. Dacă ochirea a fost corectă, bombele ricoșează, după 1-3 salturi lovind bordul navei atacate.

TULIPA L., LALEA, fam. Liliaceae. Gen originar din Africa, Asia și Europa, cca 100 specii și cîteva mii de hibrizi, ale căror plante, sînt erbacee, vivace cu bulbi. Toate speciile înfloresc primăvara. Partea subterană a plantei, bulbul, alungit-eliptic sau ovat, baza orbiculară și vîrf ascuțit, brun-negru, brun-roșiatie sau castaniu-roșcat, tunicile care acoperă bulbul și care-i dau culoarea, îndeplinesc rolul de organ de protecție, precum și de acumulare a substanțelor nutritive. Frunzele întregi, deseori cu nervuri paralele, cresc de la suprafața solului pînă la jumătatea tijei florale (tulpină aeriană), cele de la partea inferioară sînt mari, alungite, lanceolate sau lat-ovate, adeseori cu marginea ondulată și, uneori, chiar îndoite, iar cele superioare sînt mai înguste și mai mici, toate verzi-deschis pînă la nuanța de vînăt. Tija florală este de formă cilindrică, erectă, avînd, o înălțime de 5-100 cm, în funcție de specie și soi, purtînd în vîrf o floare mare, dreaptă, iar la unele specii o inflorescență cu 2-5 flori. Floarea poate fi simplă sau învoaltă, campanulată, infundibuliformă, stelată etc. învelișul floral, perigonul, cu 6 foliole libere din care 3 exterioare și 3 interioare, ovoide, orbiculare, de culori și nuanțe diferite, uneori în combinație, 6 stamine mari, galbene, pur- purii-maro sau negre și antere de aceeași culoare, stigmat aproape sesil cu 3 lobi, fără stil. Fructul este o capsulă alungită cu numeroase semințe de culoare cafenie.

PROPRIETÁTE (< fr., lat.) s. f. 1. (Dr.) Stăpânirea deplină a unui bun în baza unui drept recunoscut de lege. ◊ P. publică = proprietate care aparține statului sau unităților administrativ-teritoriale, fiind formată din bunuri care, potrivit legii, sunt de domeniul public ori care, prin natura lor, sunt de uz sau de interes public. Bunurile care fac obiectul exclusiv al proprietății publice sunt bogățiile de orice natură ale subsolului, căile de comunicație, spațiul aerian, apele cu potențial energetic valorificabil și acelea ce pot fi folosite în interes public, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental, precum și alte bunuri stabilite de lege. Bunurile proprietate publică sunt inalienabile și pot fi date în administrarea regiilor autonome ori a instituțiilor publice sau pot fi concesionate sau închiriate. ◊ P. privată = proprietate care aparține persoanelor fizice, persoanelor juridice, statului sau unităților administrativ-teritoriale, fiind formate de obicei din orice bunuri, cu excepția celor aflate exclusiv în proprietate publică, și asupra cărora titularul sau proprietarul exercită posesia, folosința și dispoziția în interes propriu, însă în limitele determinate de lege. P. privată este conform Constituției garantată, iar în condițiile legii, inviolabilă; bunurile p. private se află în circuitul civil. ◊ (EC.) P. imobiliară = terenul și resursele naturale ca și amenajările și construcțiile atașate terenului prin prin activitate umană. ◊ P. intelectuală = drepturile referitoare la: opere literare, artistice și științifice; interpretări ale artiștilor interpreți și execuții ale artiștilor executanți, fonograme și emisiuni ale radiodifuziunii; invenții în toate domeniile activității umane, descoperiri științifice; desene și modele industriale; mărci de fabrică, de comerț și de serviciu, precum și nume comerciale și denumiri comerciale; protecția împotriva concurenței neloiale și orice alte drepturi aferente activității intelectuale în domeniile: industrial, științific, literar și artistic. 2. Obiect, bun aflat în proprietatea (1) cuiva. 3. Caracteristică, însușire, trăsătură predominantă a cuiva sau a ceva. 4. Calitatea unui cuvânt, a stilului etc. de a fi propriu (4).

TIGRIDIA Juss., TIGRIDIA, fam. Iridaceae. Gen originar din Chile, Mexic, America Centrală, Peru, cca 12 specii, bulboase; de cîmp sau de seră, cu partea aeriană formată din cîteva frunze radicale și cîteva caulinare, în formă de lance, înguste sau sabiate, plisat-brăzdate. în mijloc, o tijă florală pînă la 45 cm înălțime, pe care apar, succesiv, cca 6 flori mari, formînd o inflorescență terminală sau 2 inflorescențe în axa frunzei. Floarea este formată din 6 segmente mono- sau bicolore, petale libere, cele exterioare late, mai mari și baza în formă de cupă (seamănă cu un fluture), îndepărtate sau curbate spre înafară, cele interioare mult mai mici, erecte, îndepărtate, cu vîrf bont sau puțin ascuțit, puțin ondulate, stamine concrescute într-un tub, stil filamentos. Fruct, capsulă.

SERVICIU ansamblul măsurilor și activităților desfășurate de colective constituite pentru a îndeplini misiuni de asigurare tehnică a zborului. Serviciul meteorologic este destinat ținerii la zi și difuzării datelor hidrometeorologice pe baza observațiilor, și măsurării elementelor meteo, analiza și publicarea acestora și elaborării previziunilor meteorologice. Serviciu de pistă este organizat în vederea bunei desfășurări a activităților pe pista de decolare-aterizare și a intervenției la timp în cazul unor incidente sau accidente aviatice. Serviciul fix aeronautic este rețeaua de comunicații sol-sol destinată schimbului de informații între diferite organe de control al traficului aerian. Serviciul la start este organizat în vederea asigurării ordinei și a disciplinei la start, asigurând buna desfășurare a activității de zbor și lansări, fiind pregătită să intervină în caz de necesitate.

PERSONAL AERONAUTIC CIVIL totalitatea persoanelor care deservesc activitatea de zbor. Personalul aeronautic civil se compune din: a) Personal aeronautic civil navigant, care îndeplinește atribuțiuni pe linie de zbor, posedând documente în condițiile stabilite de autoritatea aeronautică și centrul de medicină aeronautică sau pe bază de convenție pentru cetățenii altor state: personalul echipajului de conducere al aeronavei (piloți, navigatori, radiotelegrafiști și mecanici de zbor) și personal tehnic auxiliar (execută servicii la bord privind încărcătura, operațiile de recepție și control al aeronavei în vederea eliberării sau prelungirii certificatelor de navigabilitate, în general fiind ingineri specialiști), b) Personal aeronautic civil nenavigant, care deservește desfășurarea activității de zbor la sol (controlori de trafic aerian, dispeceri etc.), întreținerea materialului volant etc.

IRAQ (IRAK), Republica ~ (al-Jumhūriyah al-’Irāqῑyah), stat în SV Asiei, în Orientul Mijlociu, suprapunându-se în mare parte Mesopotamiei antice; 434,1 mii km²; 19,9 mil. loc. (1994). Limba oficială: araba. Religia: islamică (șiiți – 62,5% și sunniți – 34,5%) c. 95%, catolică. Cap.: Bagdad (Baghdād). Or. pr.: Basra (Al-Bașrah), Mosul (Al-Mawșil), Kirkūh, Al-Hillah etc. Este împărțit în 15 guvernorate și 3 reg. autonome. Relieful prezintă 4 reg. naturale: în centru câmpia drenată de fl. Tigru și Eufrat, care se unesc și formează fl. Shatt al-Arab ce se varsă în G. Persic (câmpia concentrează 75% din terenurile cultivate ale țării); în N, o unitate colinară piemontană (vechea Asirie), cu precipitații mai bogate; în V, câmpii deșertice, sectoare ale deșertului sirian; în NE M-ții Kurdistanului, prelungire nord-vestică a M-ților Zagros din Iran. Climă subtropicală, cu ariditate accentuată, cu veri toride, fără precipitații și ierni mai blânde. Vegetație de stepă cu tufișuri (în N și E) și plante xerofite și halofite (în S și V). I. dispune de mari rezerve de petrol (13,4 miliarde t, locul 3 pe glob), atât în N, cât și în S țării. Expl. de petrol (36,7 mil. t, 1994), gaze naturale (124 miliarde m³), sulf, fosfați (1.000 mil. t), sare și zăcăminte de cupru, crom și gips. Ind. produce: energie electrică (27,1 miliarde kWh, 1994), gaze lichefiate, derivate petroliere, oțel, autovehicule, tractoare, aparate radio, televizoare, calculatoare, frigidere, acid sulfuric, îngrășăminte azotoase și fosfatice, ciment (2,5 mil. t, 1992), țesături de bumbac, lână, mătase, in, textile și conf., covoare, produse alim. (lactate, zahăr, carne, bere, țigarete etc.). Circa 75% din supr. țării este neproductivă. Terenurile agricole reprezintă 21,7% din terit. țării. Agricultura antrenează 40% din populația activă și asigură 15% din PIB. Se cultivă grâu, orz, porumb, mei, orez, bumbac, tutun, susan, in, sfeclă de zahăr, fasole, linte; plantații de curmali, citrice, viță de vie, măslini, trestie de zahăr. Mari cantități de legume (tomate 800 mii t, 1994, ceapă, cartofi, castraveți, vinete) și fructe (mere, piersici, prune). Se cresc ovine (6,3 mil. capete, 1994), caprine (1,1 mil. capete, 1994), asini, cămile, bovine și bubaline (1,2 mil. capete, 1994), cabaline. Pescuit de pește și perle în G. Persic. C. f.: 2,0 mii km. Căi rutiere: 25,5 mii km; pipe-line-uri: peste 3 mii km. Flota comercială: 1,6 mil. t. r. b. (tone-registru-brut) (1995). Moneda: 1 dinar = 1000 fils. Turism cu mari obiective antice: în N, vestigii ale civilizației asiriene (Ninive, Nimrud, Assour, Khorsābād), zona Babylon-Bagdad-Samarra (ultimele două capitale ale Califatului Arab) cu minaretul elicoidal Malwiya din Samarra (sec. 9), în SE ruinele orașelor-state antice Ur, Lagash, Eridu ș.a. Export: petrol și produse petroliere, curmale, ciment, țesături, îngrășăminte chimice, lână, piei, orz ș.a. Import: utilaje ind. și mijloace de transport, produse alim., textile, chimice, cherestea, hârtie, medicamente ș.a. – Istoric. Sub numele de Mesopotamia, regiunea dintre Tigru și Eufrat, teritoriul I. a fost leagănul unor mari civilizații ale Orientului Antic, precum cea akkadiană, asiriană, babiloniană și caldeeană. Cucerit succesiv de perși (539 î. Hr.), de Alexandru cel Mare (331 î. Hr.), parți (sec. 2 î. Hr.- 3 d. Hr.), Sasanizi (sec. 3-7) și arabi care, după victoria repurtată la al-Qadisiyya (637) asupra oștilor sasanide, au întemeiat aici importante orașe (Basra, 638 și al-Kŭfa, 639). În timpul Abbasizilor (750-1258), I. a devenit provincia centrală a Imperiului Arab, califul al-Mansur fundând, în 762, orașul Bagdad, devenit noua capitală (de aceea statul s-a numit și Califatul de Bagdad). În ciuda unei dezvoltări economice și intelectuale remarcabile, I. a avut de suferit din cauza numeroaselor tulburări și revolte, precum și a dominației străine care a urmat: a Buizilor (din 945), a turcilor selgiucizi (din 1056), a mongolilor (din 1258), a Sefevizilor (din 1508) și a turcilor otomani (din 1534). În sec. 16-17, în cadrul războaielor turco-persane, I. a fost obiect de dispută până în 1639, când Sefevizii au recunoscut adversarilor lor stăpânirea asupra I., care s-a menținut până în 1917. Descoperirea unor zăcăminte petrolifere (sf. sec. 19) la Mossul impulsionează dezvoltarea țării. Ocupat de trupe britanice în timpul primului război mondial, este încredințat (1920) de Societatea Națiunilor, sub mandat, Marii Britanii. În 1921, I. este proclamat regat, având ca suveran pe Faysāl ibn Hussain, din familia Hașemiților. Cu toate că își proclamă independența la 3 oct. 1932, I. rămâne sub o puternică influență politică britanică și semnează, în 1955, Pactul de la Bagdad (I., Arabia Saudită, Iordania) de orientare prooccidentală. În urma loviturii de stat din 14 iul. 1958 se instaurează un regim militar (condus până în 1963, de generalul Abd al-Karim Kassem), care abolește monarhia, scoate I. din Pactul de la Bagdad și, prin partidul Baas, aflat la putere, adoptă o linie politică radicală, panislamică. Are loc naționalizarea băncilor și a societăților de asigurare, precum și distanțarea de politica externă filooccidentală. Din 1979, puterea este preluată de vicepreședintele Consiliului Comandamentului Revoluției, Saddam Hussein. Disputa teritorială cu Iranul provoacă un îndelungat și costisitor război iraniano-irakian (1980-1988), soldat cu distrugeri și numeroase victime. La 2 aug. 1990, I. invadează emiratul Kuweit, pe care îl anexează (28 aug.), proclamându-l a 19-a provincie. Condamnat de O.N.U. (care-i cere printr-o rezoluție ultimativă retragerea trupelor din emirat până la 15 ian. 1991), I. este confruntat cu acțiunea forței multinaționale, condusă de S.U.A., operațiunea „Furtună în deșert” (16 ian.-28 febr. 1991), care se încheie cu totala înfrângere a I., obligat să abandoneze Kuweitul (28 febr. 1991). Sancțiunile impuse de O.N.U. I. au generat mari dificultăți economice, cărora Saddam Hussein le-a făcut față prin consolidarea controlului personal asupra regimului și prin hărțuielile asupra corpului de inspectori O.N.U., în încercarea de a obține ridicarea sancțiunilor (1997), Acțiunile separatiștilor kurzi au agravat tensiunile interne și au atras incursiuni ale trupelor turce și crearea unei zone de excludere aeriană a trupelor irakiene în nordul I., locuit de kurzi și în sud, unde populația șiită este majoritară. Anii 1997-1998 au dus la o creștere a tensiunilor și la repetarea unor momente de criză, capabile să ducă la declanșarea unui nou conflict militar în zonă provocat de refuzul autorităților irakiene de a accepta controlul neîngrădit al inspectorilor O.N.U. la toate obiectivele presupuse de aceștia a fi baze de fabricare a armelor de distrugere în masă (nucleare, bacteriologice etc.). Plecarea inspectorilor O.N.U., ca urmare a continuelor neînțelegeri, a determinat reacția forțelor militare anglo-americane, care, începând din noaptea de 16-17 dec. 1998, au bombardat, timp de patru nopți, anumite obiective din I. (operațiunea „Vulpea Deșertului”). Republică prezidențială, potrivit constituției din 22 sept. 1968. Activitatea legislativă este exercitată de președinte, de Consiliul Comandamentului Revoluției și de Adunarea Națională, iar cea executivă, de Consiliul Comandamentului Revoluției și un Consiliu de miniștri, care are doar funcții administrative.

METODĂ DE NAVIGAȚIE AERIANĂ mod teoretic recomandat de asigurare a deplasării în zbor. Cele mai importante metode de navigație aeriană sunt: metoda navigației observate (cuprinde ansamblul procedurilor pentru urmarea unui traiect aerian determinat de două sau mai multe puncte, precum și aflarea poziției aeronavei prin compararea reperelor de la sol cu o hartă, direct cu ochiul liber sau cu instrumente optice adecvate acestui scop, oferind avantajul siguranței poziției aeronavei prin identificarea reperelor), metoda navigației estimate (ansamblul procedurilor pentru urmarea unui traiect aerian stabilit între două sau mai multe puncte și determinarea poziției aeronavei cu ajutorul indicațiilor instrumentelor de ord și a calcului, fără a se face referire la reperele de pe sol), metoda navigației radioelectrice (utilizează posibilitățile electronicii pentru determinarea elementelor necesare deplasării pe un traiect aerian, putând fi „de bord” – când elementele se determină cu ajutorul mijloacelor aflate la bordul areonavei, sau „de sol” – dacă elementele se determină cu ajutorul mijloacelor aflate la sol), metoda navigației astronomice (ansamblul procedurilor care asigură determinarea poziției aeronavei și urmărește un traiect determinat, prin observarea aștrilor cerești cu ajutorul unor instrumente specializate în acest scop), metoda navigației inerțiale (permite determinarea poziției aeronavei și urmărirea unui traiect stabilit prin două sau mai multe puncte exprimate în coordonate geografice, pe baza informațiilor dobândite de forțele de accelerație care acționează asupra celor trei axe ale avionului), metoda navigației izobarice (utilizată în zborurile la mare înălțime deasupra oceanelor și permite controlul aeronavei în direcție prin determinarea derivei acesteia și deci a drumului real urmat din înălțimea citită la altimetrul barometric și radioaltimetru). Precizia cea mai mare în realizarea zborului o prezintă navigația inerțială, cât și cea radioelectrică.

zonă¹ sf [At: GHEOGRAFIE, 11 / V: (reg) zoană / Pl: ~ne, (înv) ~ni / E: fr zone] 1 (Șîs ~ climatică) Fiecare dintre cele cinci mari diviziuni ale globului terestru, delimitate în funcție de cercurile polare și de tropice și caracterizate printr-o climă specifică. 2 (Ast) Fiecare dintre părțile cerului corespunzătoare celor cinci zone (1) ale Pământului. 3 Porțiune dintr-o întindere, dintr-un tot, delimitată pe baza unor caracteristici distinctive, a unor împrejurări speciale, a unei destinații determinate etc. 4 (Îs) ~ de influență Spațiu sau domeniu în cadrul căruia se exercită influența cuiva sau a ceva. 5 (Îs) ~ liberă Parte din teritoriul unui stat, de obicei situată în porturi, care nu este supusă aplicării legilor vamale. 6 (Sil) Suprafață denumită convențional după o plantă-tip. 7 (Pex) Porțiune de teritoriu supusă unui regim special. 8 (Pex) Întindere delimitată din punct de vedere administrativ și economico-financiar Si: sector. 9 (Pex) Spațiu de operații militare. 10 Porțiune a spațiului aerian din jurul unui aerodrom, care se fixează piloților pentru un exercițiu aerian. 11 Întindere delimitată din punct de vedere administrativ și economico-financiar. 12 (Teh) Segment al furnalului. 13 (Olt; Mun; îf zoană) Fâșie de teren (acoperită cu iarbă) care însoțește șoseaua. 14 (Gmt; și înv; îs ~ sferică) Parte din suprafața unei sfere cuprinsă între două planuri paralele. 15 (Fiz) Bandă de frecvență în care oscilațiile au anumite caractere comune.

RADÁR (< fr., germ.; engl. ra[dio] d[etecting] a[nd] r[anging], „detectare și localizare prin radio”). s. n. Sistem de radiolocație în care, cu ajutorul unul tub catodic și al unei aparaturi anexe, se determină direcția și distanța la care se află diverse obiecte îndepărtate (avioane, obstacole etc.); se bazează pe emiterea unor unde radio și recepționarea acestora după reflectarea lor de către obiectul urmărit. Sin. radiolocator. Își are originea în opera experimentală a lui H. Hertz la sfârșitul anilor 1880. Primul r. a fost realizat în 1904 de germanul C. Hülsmeyer. În 1934, francezul Pierre David a experimentat cu succes un sistem de detectare electromagnetică a avioanelor. A fost dezvoltat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial; azi r. este folosit mult mai simplu, în identificarea și monitorizarea sateliților artificiali pe orbitele pământene, ca ajutor de navigație pentru avioane și vasele maritime și pentru controlul traficului aerian în jurul marilor aeroporturi; de asemenea, r. este folosit de poliția rutieră pentru a stabili viteza vehiculelor auto.

FILO-₃ „iubitor, afinitate, atracție”. ◊ gr. philos „prieten, iubitor” > fr. philo-, germ. id., engl. id., L. sav. id., it. filo- > rom. filo-. □ ~dendron (v. -dendron), s. m., plantă decorativă exotică, cu frunze mari lobate și cu rădăcini aeriene; ~log (v. -log), s. m. și f., specialist în filologie; ~logie (v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază textele vechi și operele literare din punctul de vedere al limbii; ~pter (v. -pter), adj., (despre microorganisme) care trăiește pe aripi sau pe aripioare; ~tehnie (v. -tehnie), s. f., înclinație deosebită pentru arte și invenții tehnice; ~zof (v. -zof), s. m. și f., specialist în filozofie; ~zofie (v. -zofie), s. f., 1. Ramură a culturii spirituale și formă a conștiinței sociale constituită dintr-un ansamblu de noțiuni și idei care reflectă realitatea sub aspectele ei generale. 2. Totalitate a concepțiilor și principiilor metodologice care stau la baza unei discipline sau științe. corectat(ă)

KUWAIT [ku:wéit] 1. Statul K. (Dawlat al-Kuwait), stat în Asia de SV (Pen. Arabia), în extremitatea de NV a G. Persic; 17,82 mii km²; 1,6 mil. loc. (1995). Limba oficială: araba. Religia: islamică (sunniți și șiiți) 95%. Cap.: Al-Kuwait (Kuwait City). Orașe pr.: Mῑnā’ al-Ahmadā, Al-Farwānῑyah, Al-Jahrah, Hawallῑ, Abraq, Al-Bāhrah. Este împărțit în cinci guvernorate. Relieful este constituit dintr-un platou deșertic, nisipos, de mică alt., întrerupt de coline puțin înalte, și dintr-o îngustă câmpie litorală de-a lungul G. Persic. Țărmul este însoțit de mici insulițe (Faylakah, Būbῑyān). Climat tropical-deșertic, cu temp. medii anuale de peste 24°C, precipitații scăzute (sub 100 mm/an) și umiditate relativ scăzută. Vegetație naturală absentă sau foarte săracă. Economie bazată pe expl. de hidrocarburi, puternic afectată de invazia irakiană. K. dispune de bogate rezerve de petrol (14 miliarde t, 1994, locul 2 în lume) și de gaze naturale (c. o mie de miliarde m³). Expl. de petrol (53,7 mil. t, 1992) și gaze naturale (5,2 miliarde m³, 1993), sare. Înainte de Războiul Golfului hidrocarburile și produsele petroliere (37,5 mil. t/an capacitate de rafinare), gazele naturale lichefiate (cea mai mare uzină din lume) asigurau 75% din PNB și 80% din exporturi. Ind. produce: energie electrică (20 miliarde de kWh, 1993), produse petrochimice, amoniac, sulf, acid clorhidric, îngrășăminte azotoase, ciment, sodă caustică, lână brută, carne, lapte, desalinizarea apei de mare (cea mai mare uzină din lume). Agricultura produce tomate și alte legume (în sere, cele mai mari din Orientul Mijlociu), curmale, pepeni galbeni, orez. Se cresc ovine și caprine (165 mii capete), bovine și cămile. Pescuit de pește și creveți. Nu are c. f. Căi rutiere: 4,7 mii km. Flota comercială: 7,7 mil. t. r. b. (1993). Moneda: 1 Kuwait dollar = 10 dirham = 1000 fils. Turism: capitala, suveniruri (perle naturale, filatelie), muzeu al civilizației babiloniene, ins. Faylakah cu vestigii antice. Export: petrol, și produse petroliere, gaze naturale, îngrășăminte chimice, creveți. Import: mașini, utilaje și echipament ind., produse de bază (fontă și oțel, textile), produse agro-alim. și animale vii, conf. ș.a. – Istoric. În sec. 7, K. a fost inclus în Califatul arab, iar din sec. 16 a intrat în stăpânirea Imp. Otoman. În sec. 18, șeicul As Sabbah habu Abdullah (întemeietorul actualei dinastii – 1756) a pus bazele unui emirat, vasal Imp. Otoman. La sfârșitul sec. 19, K. a intrat în atenția marilor puteri. În 1899, Marea Britanie și-a asumat controlul afacerilor externe ale K., iar din 1914, a devenit oficial protectorat britanic. După înfrângerea Imp. Otoman, în timpul primului război mondial, frontierele K, Iraq-ului și Arabiei Saudite nu au fost definitiv stabilite, provocând încercarea celei din urmă de a anexa K. (1919-1920), dejucată însă de intervenția militară britanică. Chiar după stabilirea definitivă (1922) a frontierelor, cei doi vecini au căutat să ocupe părți din terit. K., intrat, după 1930, în circuitul mondial al industriei petroliere, K. concesionează (în 1934 și 1951) prospectarea și exploatarea teritoriului său (pe 75 de ani) societății anglo-americane Kuwait Oil Company (K.O.C.), naționalizată în 1975. În 1961, K. se proclamă emirat independent cunoscând, datorită bogăției resurselor petroliere, o rapidă dezvoltare economică. K. a fost primul stat din reg. Golfului în care s-a instaurat un regim democratic, bazat pe o viață parlamentară. În războiul irano-irakian (1980-1988), K., amenințat de fundamentalismul promovat de Khomeini, s-a situat de partea Iraq-ului, acordându-i sprijin financiar și logistic. La 2 aug. 1990, K. a fost invadat și ocupat de trupele irakiene. Emirul și membrii marcanți ai familie domnitoare s-au refugiat în Arabia Saudită, unde s-a format un guvern în Exil (la Taief). La 28 aug. 1990, Irak-ul a proclamat K. cea de-a 19-a provincie a sa. Ca urmare a nerespectării datei stabilite de O.N.U. pentru retragerea forțelor irakiene (15 ian. 1991), la 23-24 febr. 1991, coaliția de state, condusă de S.U.A., a lansat masive atacuri aeriene (începând din 19 ian. 1991), combinate uc o ofensivă terestră (din 24 febr. 1991), operațiunea „Furtună în deșert”, care au dus la înfrângerea forțelor armate irakiene, obligate să se retragă în totalitate de pe teritoriul K. până la 7 mart. 1991. Din nov. 1991 a început reconstrucția țării și au fost reluate exporturile de țiței; în sept. 1991 s-a semnat un tratat de colaborare cu S.U.A., pe zece ani, având drept scop asigurarea securității naționale. K. este o monarhie constituțională ereditară, conform Constituției din 1962. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament unicameral, iar cea executivă este deținută de emir și executată prin Consiliul de Miniștri, condus de un prim-min., numit de emir. 2. Al-Kuwait (sau Kuwait City), capitala statului Kuwait, port de tranzit la G. Persic; 28,9 mii loc. (1995). Aeroport. Pr. centru politic, cultural și economic al țării. Fabrică de desalinizare a apei marine. Pescuit de perle. Universitate.

bază sf [At: NEGRUZZI, S. I, 102 / Pl: ~ze / E: fr base] 1 Parte care susține un corp, o clădire sau un element de construcție Si: temei, temelie, talpă. 2-3 Linie sau plan față de care se măsoară înălțimea unei figuri sau corp geometric. 4 (Fig) Ceea ce formează temeiul a ceva. 5 (Șîs – economică) Totalitatea relațiilor de producție într-o etapă a dezvoltării sociale. 6 Loc de concentrare a unor rezerve de oameni, de materiale etc., care servește ca punct de plecare pentru o anumită activitate. 7 Concentrare de cunoștințe necesare pentru studiul unei materii. 8 (Îs) ~ militară Structură militară a cărei prezență într-un anumit loc duce la avantaje strategice și tactice. 9 (Îs) – aeriană sau de aviație Aeroport militar. 10 (Îs) – navală Port militar. 11 (Îs) – operativă sau de operații Zonă unde sunt concentrate trupe pentru operații militare. 12 (Îs) – sportivă Complex de instalații și terenuri pentru sport. 13 (Mat; îs) – a unui sistem de numerotație Numărul de unități de un ordin oarecare, care alcătuiește o unitate de ordin imediat superior. 14 Corp chimic alcătuit dintr-un atom legat de unul sau mai mulți hidroxili, care albăstrește hârtia de turnesol, are gust leșietic și, în combinație cu un acid, formează o sare. 15 (Fnl; îs) – de articulație Punct al aparatului fonator unde se produce un sunet. 16 (Îla) De – Fundamental. 17 (Îla) Fără – Neîntemeiat. 18 (Îlav) Pe (sau în) -za... sau pe ~ de... în conformitate cu... 19 (Îal) Pe principiul... 20 (Îe) A avea (ceva) la – A se întemeia pe ceva (sigur). 21 (Îe) A pune -zele a ceva A întemeia. 22 Elementul principal al unei substanțe chimice sau farmaceutice. 23 (Îs) -za craniului Partea craniului care închide cutia craniană înspre ceafa. 24 Distanță între difuzoarele (externe) ale unui sistem de redare stereofonică. 25 (Elt) Electrod corespunzător zonei cuprinse între cele două joncțiuni ale unui tranzistor. 26 (Elt; îs) ~ de timp Unitate funcțională a unor aparate electronice, care generează impulsuri la intervale de timp precise. 27 (Inf; îs) ~ de date Ansamblu de date astfel organizate, încât pot fi utilizate de programe multiple. 28 (Îs) ~ de lansare Loc unde se află instalațiile necesare pentru pregătirea, lansarea și controlul zborului rachetelor.

zonă s.f. 1 (geogr.; și zonă climatică) Fiecare dintre cele cinci mari diviziuni ale globului terestru, delimitate în funcție de poli, de cercurile polare și de tropice, fiind caracterizate de o climă specifică. Sînt învățat cu mesele frugale De cînd trăiam în zona temperată (TOPÎR.). ◊ Zonă arctică v. arctic. Zonă ecuatorială v. ecuatorial. Zonă polară v. polar. Zona temperată v. temperat. Zonă toridă v. torid. 2 (astron.) Fiecare dintre părțile cerului care corespunde uneia din cele cinci zone climatice ale Pămîntului. 3 Porțiune dintr-o întindere, dintr-un ansamblu, dintr-un tot, delimitată pe baza unor caracteristici distinctive, a unor împrejurări speciale, a unei destinații determinate etc. Aceasta este o zonă petroliferă. ◊ Zonă de halaj = drum de halaj. Zonă litorală v. litoral. Suprafață delimitată de teren din teritoriul unui oraș sau al unei comune, căreia i se atribuie o anumită întrebuințare. ◊ Zonă verde v. verde. ♦ Porțiune din suprafața uscatului, a vegetației și climei, din adîncimea unei ape sau din sol etc. cu anumite caractere omogene. ◊ Zonă de cementație v. cementație. Zonă neritică v. neritic. Zonă pelagică v. pelagic. Zonă periglaciară v. periglaciar. Zonă seismică v. seismic. ♦ (silv.) Suprafață denumită convențional după o plantă-tip. ♦ (milit.) Spațiu de operații militare. Au mai fost arestați încă patru oameni... tot în zona frontului (REBR.). ◊ Zonă demilitarizată v. demilitarizat. Zonă neutră v. neutru. Zonă tampon v. tampon. ♦ spec. Porțiune a spațiului aerian din jurul unui aerodrom, în care se antrenează piloții. ♦ Întindere delimitată din punct de vedere administrativ și economic-financiar; sector. ◊ Zonă defavorizată v. defavorizat. ♦ (inform.) Parte a memoriei centrale care înregistrează un număr oarecare de cuvinte, destinate unei întrebuințări preferențiale. ♦ (tehn.) Denumire a unor părți din furnal. ♦ fig. Întindere, extensiune a ceva. Tînărul însă, puțin cam stîngaci, a voit să știe în ce zonă a ficțiunii crește această floare (CĂL.). ◊ Zonă de influență = întindere, spațiu sau domeniu în cadrul căruia se exercită o influență a cuiva sau a ceva. Zona ei de influență nu putea îngloba decît un număr restrîns de cititori (E. LOV.). ♦ Arie, regiune a corpului. 4 (bot.) Zonă generatoare = inel de celule ale meristemului, situat în rădăcinile și tulpinile plantelor, care, prin diviziuni continue, îngroașă organele plantei. Zonă piliferă v. pilifer. 5 Zonă monetară = grupare de țări ale căror monede sînt legate de valuta uneia dintre ele, mai puternică din punct de vedere economic și politic, care se caracterizează prin stabilirea unui curs fix între monedele țărilor membre, prin concentrarea rezervelor valutare și a operațiilor financiare externe ale țărilor la băncile din țara cu valuta principală, prin aplicarea aceluiași regim valutar etc. 6 Zonă liberă = parte din teritoriul unui stat, de obicei situată în porturi, care nu este supusă aplicării legilor vamale. 7 (geom.) Parte din suprafața unei sfere cuprinsă între două planuri paralele. 8 (fiz.) Bandă de frecvență în care oscilațiile au anumite caractere comune. ◊ pl. -e. /<fr. zone, lat. zōna, -ae, it. zona.

SPAȚIU, spații, s. n. 1. (Fil.; numai la sg.) Formă de bază a materiei, care se prezintă ca un întreg neîntrerupt, cu trei dimensiuni. Formele de bază ale oricărei existențe sînt spațiul și timpul, și o existență în afara timpului este o absurditate tot atît de mare ca și o existență în afara spațiului. ENGELS, A. 62. Am început să studiez filozofia din timpurile mai noi și mai ales problema spațiului și timpului. CAMIL PETRESCU, U. N. 24. ◊ Geometrie în spațiu = ramură a geometriei care studiază figurile ale căror elemente nu sînt situate în același plan. Spațiu cosmic v. cosmic. 2. Întindere nemărginită în care se văd corpurile cerești (v. cer); întinderea, locul care ne înconjoară. Spațiile interplanetare sînt străbătute de razele ultraviolete emise de soare. MARINESCU, P. A. 41. Cartea îndeplinește... minunea de a ne pune în contact cu semenii noștri depărtați în timp și spațiu. SADOVEANU, E. 43. Coșbuc își încheie strofa făcînd să vibreze, deodată, de poezia verii, tot spațiul dintre noi și muntele îndepărtat: «Și tot văzduhul era plin de cîntece ciripitoare». IBRĂILEANU, S. 142. ◊ Spațiu aerian = porțiune, din atmosferă situată deasupra unei țări și în care își exercită autoritatea statul respectiv. ♦ Perspectivă vastă, orizont larg. Privirile noastre uimite, însetate de spațiu, zboară peste munții a trei județe, în rariștea deschisă din toate părțile. VLAHUȚĂ, O. AL. I 94. 3. Loc delimitat, suprafață limitată. Luminoasă și voioasă ți-era casa părintească... Avea spațiu și aer, soare cald s-o poleiască. MACEDONSKI, O. I 75. ◊ Spațiu locativ v. locativ. ♦ Cadru. El simte... fiecare simțimînt al eroilor săi... încît i-ar trebui spațiul larg al unui roman pentru a le exprima. GHEREA, ST. CR. I 358. ♦ Lungime luată de-a lungul traiectoriei unui corp mobil. 4. Distanță, interval, loc liber între obiecte. ♦ (Tipogr.) Interval alb lăsat între cuvintele sau rîndurile culese; p. ext. piesă care servește la obținerea acestui interval. ♦ (Muz.) Interval între liniile unui portativ. 5. Interval de timp, fragment de timp; răstimp. Pîn-acum, într-un spațiu de timp mai mult de un an... tot timpul se consumă în intrigi. GHICA, A. 766. Poate fi ceva mai fioros decît a petrece cu un om în toată puterea vieței, și în spațiul de cîteva minute a-l vide mort? NEGRUZZI, S. I 310. – Pl. și: (învechit) spațiuri (ALEXANDRESCU, M. 41).

FORȚĂ, forțe, s. f. I. 1. Capacitate pe care o au ființele vii de a depune un efort, de a face acțiuni fizice prin încordarea mușchilor; putere fizică, vigoare. Forța brațelor. ◊ (Franțuzism) Tur de forță = acțiune greu de realizat, care cere multă putere fizică sau energie morală și abilitate. 2. Tărie, putere. Marele Război pentru Apărarea Patriei a demonstrat uriașa forță vitală a Statului sovietic multinațional. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2544. Știința lui [Anatole] France este o mînă de considerații, de apropieri, de comparații, care dau o mai mare forță creației sale. IBRĂILEANU, S.280. ♦ Energie (morală). Patriotismul socialist și internaționalismul proletar... stau la baza forței morale de nemăsurat a Armatei Sovietice. SCÎNTEIA, 1951, nr. 1973. ♦ Aptitudine, capacitate, putință de a realiza ceva. Forță mobilizatoare. ▭ Moscova către care se îndreaptă privirile întregii lumi progresiste, este un exemplu viu al uriașei forțe creatoare de valori materiale și spirituale a oamenilor sovietici. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2898. ◊ Loc. adj. De forță = foarte capabil. Șahist de forță. 3. Element dinamic înzestrat cu putere și energie, care acționează puternic într-un anumit domeniu de activitate; factor social și politic activ; clasă, strat social, grup, organizație politică sau individ care se manifestă ca un element social și politic activ. Partidul nostru, deși silit să lupte în condiții de adîncă ilegalitate datorită regimurilor reacționare din trecut, a fost totdeauna principala forță care a combătut aceste regimuri și politica lor șovină reacționară față de naționalitățile conlocuitoare. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 94. 4. (Mai ales la pl., de obicei urmat de determinarea «armată» sau de alte determinări arătînd felul) Armată, unități militare. Forțe aeriene și navale. ▭ Serviciul militar în rîndurile forțelor armate ale Republicii Populare Romîne este o îndatorire de onoare a cetățenilor Republicii Populare Romîne. CONST. R.P.R. 42. Probabil că nu înțelegem bine jocul forțelor. După înaintările fulgerătoare, retrageri strategice. SADOVEANU, M. C. 90. Cîștigă războiul armata care a angajat mai puține din forțele ei în bătălie. CAMIL PETRESCU, U. N. 346. 5. (Ec. pol.; mai ales în expr.) Forță de muncă = capacitatea de muncă a omului, totalitatea aptitudinilor lui fizice și intelectuale, datorită cărora el este în stare să producă bunuri materiale. Valoarea forței de muncă, în orînduirea capitalistă, determină timpul de muncă necesar pentru reproducerea valorii ei. Forțe de producție = latură a modului de producție constituită din uneltele de producție, cu ajutorul cărora se produc bunurile materiale, și din oamenii care pun în mișcare uneltele de producție și produc bunuri materiale datorită unei anumite experiențe și unei deprinderi de a munci. Forțele de producție sînt forțele cele mai mobile și mai revoluționare ale producției. STALIN, PROBL. EC. 63. II. 1. Energie existentă în natură. Oamenii sovietici ne învață că forțele naturii pot fi stăpînite și puse în slujba cauzei comunismului și a păcii. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 343. ♦ (Fiz.) Acțiune care, exercitată singură de un sistem fizic asupra altuia, îi schimbă starea, în special acțiune mecanică care schimbă starea de mișcare a unui corp; mărime dirijată care reprezintă această acțiune. 2. (Fiz., învechit) Energie. ◊ Forță motoare = energie folosită pentru punerea în mișcare a corpurilor. III. Putere de constrîngere, violență. A întrebuința forța. ◊ (Mai ales în loc. adv.) Cu forța =în mod forțat, cu sila. O astfel de soră ar fi trebuit... să fi rămas sau s-o fi luat pe Eleonora cu ea, chiar și cu forța. DUMITRIU, B. F. 115. Prin forța împrejurărilor = constrîns de motive obiective. ◊ (Caz de) forță majoră = situație în care cineva nu poate proceda așa cum ar vrea, din cauza unor împrejurări mai puternice decît voința sa. Cămașă de forță v. cămașă.

STEREO- „solid, în relief, tridimensional”. ◊ gr. stereos „solid, cubic, masiv” > fr. stéréo-, engl. id., germ. id., it. id. > rom. stereo-. □ ~autograf (v. auto-, v. -graf), s. n., aparat pentru trasarea automată a curbelor de nivel și a liniilor de planimetrie după stereograme; ~autografie (v. auto-, v. -grafie), s. f., întocmire a hărților cu ajutorul stereoautografului; ~bat (v. -bat₂), s. n., masiv de zidărie care formează soclul unei construcții de tip clasic; ~campimetru (v. campi-, v. -metru₁), s. n., aparat pentru măsurarea întinderii cîmpului vizual concomitent la ambii ochi; ~cardiografie (v. cardio-, v. -grafie), s. f., vectocardiografie tridimensională în care buclele vectoriale sînt înregistrate în plan frontal, sagital și orizontal; ~cartograf (v. carto-, v. -graf), s. n., aparat pentru schițarea automată a planului unei localități pe baza stereogramelor; ~cartografie (v. carto-, v. -grafie), s. f., metodă de întocmire a hărților cu ajutorul stereogramelor; ~chineză (~cineză, ~kineză) (v. -chineză), s. f., reacție a organismului vegetal ajuns în contact cu o suprafață solidă la care tinde să adere sau s-o evite; ~cinefluorografie (v. cine-, v. fluoro-, v. -grafie), s. f., imagine radiocinematografică executată după principiul stereofotografiei, oferind imagini în mișcare cu aspect tridimensional; ~cinematografie (v. cinemato-, v. -grafie), s. f., cinematografie care redă imaginile în relief; ~cite (v. -cit), s. n. pl., celule cu pereții îngroșați, constituind stereomul; ~cromie (v. -cromie), s. f., tehnică de a executa picturi în relief folosind un strat de mortar special preparat; ~encefalotomie (v. encefalo-, v. -tomie), s. f., intervenție chirurgicală stereotactică urmărind distrugerea anumitor structuri din profunzimea encefalului cu ajutorul curentului electric și al izotopilor radioactivi; ~fil (v. -fil₂), adj., cu frunze tari; ~fonie (v. -fonie₁), s. f., procedeu de înregistrare și de redare a sunetului, permițînd reconstituirea spațială a sursei sonore în timpul audiției; ~fotocartograf (v. foto-, v. carto-, v. -graf), s. n., aparat fotogrammetric de stereorestituție, folosit la construcția grafică automată de planuri și hărți; ~fotogoniometru (v. foto-, v. gonio-, v. -metru₁), s. n., aparat folosit la măsurarea unghiurilor și a direcțiilor unghiulare din cîmpul stereogramelor formate din fotograme conjugate; ~fotografie (v. foto-, v. -grafie), s. f., 1. Ramură a fotografiei care se ocupă cu tehnica obținerii fotografiilor conjugate. 2. Dublă imagine constituită prin fotografii ale unui obiect, luate sub unghiuri diferite; ~fotogramă (v. foto-, v. -gramă), s. f., stereogramă*; ~gnozie (v. -gnozie), s. f., facultate de a recunoaște prin simțul tactil, fără participare vizuală, proprietățile fizice ale obiectelor; ~goniometru (v. gonio-, v. -metru₁), s. n., aparat utilizat pentru controlul informației stereofonice și pentru aprecierea diferenței de intensitate și de fază între semnalele stereofonice; ~graf (v. -graf), s. m. și f., specialist în stereografie; ~grafie (v. -grafie), s. f., arta de a reprezenta prin proiecții corpurile solide pe o suprafață plană; ~grafometru (v. grafo-, v. -metru₁), s. n., aparat fotogrammetric care servește la stereorestituția expeditivă a fotogramelor conjugate și la executarea fototriangulației radiale; ~gramă (v. -gramă), s. f., grup de două fotografii ale aceluiași obiect care, privite la un stereoscop, permit obținerea imaginii în spațiu a obiectului; sin. stereofotogramă; ~izomeri (v. izo-, v. -mer), s. m. pl., substanțe izomere care diferă între ele prin modul de aranjare în spațiu a atomilor dintr-o moleculă; ~izomerie (v. izo-, v. -merie), s. f., proprietate a unor substanțe de a forma stereoizomeri; ~metrie (v. -metrie₁), s. f., ramură a geometriei care studiază determinarea și măsurarea volumului corpurilor solide; ~metrograf (v. metro-₂, v. -graf), s. n., aparat automat utilizat pentru restituția grafică și numerică a fotogramelor nadirale pe cupluri izolate; ~metru (v. -metru₁), s. n., 1. Instrument care servește la determinarea volumelor corpurilor solide. 2. Aparat cu ajutorul căruia se întocmesc hărțile topografice sau se măsoară elementele spațiale ale obiectelor fotografiate; ~micrometrie (v. micro-, v. -metrie₁), s. f., tehnică a măsurării paralaxelor stereoscopice cu ajutorul stereomicrometrului; ~micrometru (v. micro-, v. -metru₁), s. n., instrument care servește la măsurarea paralaxelor longitudinale pe cupluri de fotograme; ~microscop (v. micro-, v. -scop), s. n., microscop binocular la care preparatele pot fi observate stereoscopic; ~microscopie (v. micro-, v. -scopie), s. f., tehnica observației la stereomicroscop; ~monoscop (v. mono-, v. -scop), s. n., dispozitiv optic pentru examinarea vizuală stereoscopică a imaginilor fotografice conjugate; ~nomogramă (v. nomo-₁, v. -gramă), s. f., nomogramă construită pe principiul proiectării și observării stereoscopice; ~oftalmoscop (v. oftalmo-, v. -scop), s. n., oftalmoscop folosit pentru examinarea stereoscopică a interiorului ochiului; ~oftalmoscopie (v. oftalmo-, v. -scopie), s. f., operație de examinare a interiorului ochiului cu ajutorul unui stereooftalmoscop; ~pantograf (v. panto-, v. -graf), s. n., aparat de stereorestituție folosit la întocmirea de hărți topografice după stereograme aeriene și terestre; ~pantometru (v. panto-, v. -metru₁), aparat de stereorestituție folosit pentru măsurarea stereoscopică pe fotograme negative și pozitive; ~planigraf (v. plani-, v. -graf), s. n., aparat folosit pentru întocmirea de hărți și planuri topografice, după stereograme aeriene și terestre; ~plasmă (v. -plasmă), s. f., partea solidă a protoplasmei celulare; ~radiofotografie (v. radio-, v. foto-, v. -grafie), s. f., radiofotografie tridimensională; ~radioscopie (v. radio-, v. -scopie), s. f., radioscopie care dă senzație de relief; ~scop (v. -scop), s. n., instrument optic prin care două imagini suprapuse prin vederea binoculară dau impresia unei singure imagini în relief; ~scopie (v. -scopie), s. f., 1. Ramură a opticii care studiază vederea în relief, metodele și instrumentele stereoscopice. 2. Procedeu de înregistrare și de redare a imaginii, care permite reconstituirea tridimensională a subiectului fotografiat sau filmat; ~sperm (v. -sperm), adj., cu semințe tari; ~spondili (v. -spondil), s. m. pl., subordin de amfibieni stegocefali fosili, care au trăit din devonian pînă în triasic, cu craniul complet osificat și cu vertebre puternice rezultate din contopirea mai multor piese; ~tahigraf (v. tahi-, v. -graf), s. n., aparat folosit în tahimetrie pentru măsurarea distanței de la punctul de stație la un anumit punct din teren, bazat pe principiul stereoscopului; ~taxie (v. -taxie), s. f., 1. Metodă de identificare radiologică a unor structuri nervoase. 2. Tiginotaxie*^[1]; ~telemetrie (v. tele-, v. -metrie₁), s. f., telemetrie bazată pe măsurători stereoscopice; ~telemetru (v. tele-, v. -metru₁), s. n., telemetru folosit în stereotelemetrie; ~tipie (v. -tipie), s. f., 1. Procedeu de multiplicare a zațului sau a clișeelor tipografice prin turnare în forme solide. 2. Simptom al unor boli mintale, manifestat prin repetarea stereotipă a acelorași cuvinte sau mișcări; ~tomie (v. -tomie), s. f., disciplină care se ocupă cu studiul metodelor de tăiere, de fasonare și de îmbinare a corpurilor solide utilizate în construcții; ~top (v. -top), s. n., aparat de stereorestituție folosit pentru întocmirea hărților la scări mici; ~topograf (v. topo-, v. -graf), s. n., aparat fotogrammetric de stereorestituție care folosește proiecția optică și acționarea mecanică; ~topografie (v. topo-, v. -grafie), s. f., tehnică a întocmirii hărților topografice cu ajutorul stereorestitutoarelor la scări mici; ~topometrie (v. topo-, v. -metrie₁), s. f., tehnică a determinării coordonatelor în spațiu și a întocmirii de planuri topografice cu ajutorul stereorestitutoarelor; ~topometru (v. topo-, v. -metru₁), s. n., aparat fotogrammetric folosit la întocmirea de planuri și de hărți topografice.

URZI, urzesc, vb. IV. Tranz. 1. A pregăti urzeala pentru țesut (trecînd firul de pe mosor pe alergătoare sau pe urzitoare, de unde se montează apoi pe război). Îi dete o chită de cînepă și-i spuse că pînă în seară s-o toarcă... s-o urzească, s-o țeasă. MARIAN, O. II 184. Nevastă-sa era în vecini... urzea pînză. RETEGANUL, P. II 55. ◊ Fig. Lîngă lac, pe care norii Au urzit o umbră fină... Stă copila lin plecată, Trandafiri aruncă roșii Peste unda fermecată. EMINESCU, O. I 72. ◊ (Prin analogie) Sus, paingul pe un frasin, urzind pînza-i diafană, Cu-al său fir de-argint subțire face-o punte-aeriană. ALECSANDRI, P. A. 122. ◊ Refl. pas. Vîrtelnița se mișcă alene scîrțîind îndelungat și lasă firul a se dezvăli. Așa se urzește pînza. SLAVICI, N. I 33. Bumbacul de pe mosoare se urzește, adecă se întinde pre furci. I. IONESCU, M. 689. (În construcții figurate) Prin pînza tăcerii ce se urzea, străpunse deodată un oftat prelung ca o chemare. REBREANU, P. S. 26. ◊ Intranz. Am un cocoș: cu ciocul urzește, cu coada împletește (Acul). GOROVEI, C. 4. 2. Fig. A alcătui, a întocmi, a concepe. [Eminescu] umbla mult pe străzi și prin Cișmigiu, fredonînd și pierdut în gînduri, fiindcă își urzea atunci cea mai mare parte din temele poetice de mai tîrziu. CĂLINESCU, E. 153. Capul în care altădată Urzise-atîtea gînduri o minte frămîntată... din umeri fu desprins! EFTIMIU, Î. 146. În precuvîntarea sa el arată că ar fi dorit să urzească o istorie completă. BĂLCESCU, O. I 184. ♦ A născoci, a scorni, a inventa. Povestea o întîmplare pe care atunci, în clipa aceea, o urzea în minte. VLAHUȚĂ, O. AL. II 57. 3. A pune bazele, a întemeia, a funda, a clădi. Îndată apoi, împrumutînd bani pe muncă, și-a urzit casă în care să-și petreacă o viață tihnită. SADOVEANU, M. C. 70. Alexandru cel Bun urzi episcopiile de Roman și de Rădăuți. NEGRUZZI, S. I 240. ◊ Refl. pas. De pe loc se văzu-n lume, urzindu-se colibi, sate. CONACHI, P. 299. (Fig.) A romînilor mărire Azi în lume se urzește. ALECSANDRI, P. II 139. ♦ Intranz. A lua naștere, a se ivi, a se forma, a se înfiripa. Cînd grăunțele încep să se ivească pe ciocan, se zice că porumbul urzește. PAMFILE, A. R. 89. ◊ Refl. Fig. Gîndul... îl încînta ca o idilă dulce ce se urzea sub ochii lui. VLAHUȚĂ, O. AL. II 49. 4. Fig. A pune la cale ceva (rău); a unelti, a complota. Ieri aruncă în temniță pe Laurentius, pe temei că urzea cu Arbore năvălirea lui Petru. DELAVRANCEA, O. II 146. Urzește ea o crudă răzbunare în contra nenorociților fii ai nesocotitei Niobe? ODOBESCU, S. III 55. Ce face? ce urzește vrăjmașul? ALECSANDRI, T. II 158. De multe ori, subt adăpostul zidurilor acestora, urzeau comploturi. NEGRUZZI, S. I 142. 5. Fig. (Rar) A ursi. Cîntă ursitorile cînd urzesc binele oamenilor. EMINESCU, N. 29. Ce soartă ne-mpăcată urzește pentru tine Rușinea-n loc de fală și rău-n loc de bine? ALECSANDRI, P. III 476.

ROMÂNIA, stat situat în partea de SE a Europei Centrale, la N de Pen. Balcanică, în bazinul inferior al Dunării, cu ieșire la M. Neagră, având drept „coloană vertebrală” catena Carpaților Sud-Estici. R. este cuprinsă între 43°37′07″ și 48°15′06″ lat. N și între 20°15′44″ și 29°41′24″ long. E, aflându-se la mijlocul distanței dintre Ecuator și Polul Nord (paralele de 45° lat. N); la distanțe aproximativ egale de marginile continentului european (2.700 km litoralul atlantic în V, 2.600 km m-ții Ural în E, 2.800 km țărmul arctic în N); față de cel mai sudic punct al Europei continentale (capul Matapan din S Greciei) distanța este de 3.149,9 km, dintre care terestre 1.085,6, fluviale 1.816,9 km și maritime 247,4. Se învecinează la N și SE cu Ucraina (649,4 km), în E cu Republica Moldova (681,3 km), în SE cu Marea Neagră (193,5 km cu apele internaționale, la care se adaugă 22,2 km granița maritimă cu Bulgaria și 31,7 km granița maritimă cu Ucraina), în S cu Bulgaria (631,3 km), în SV cu Serbia (546,4 km), iar în VNV cu Ungaria (448 km). Suprafața: 238.391 km² (cu apele teritoriale). Moneda oficială 1 leu = 100 bani. Populația: 21 mil. loc. (1 iul. 2005); din care populația urbană: 11.895.598 loc. (54,9%); rurală: 9.777.730 loc. (45,1%). Densitate: 90,7 loc./km². Structura populației pe naționalități (la recensământul din 2002): români (89,5%), maghiari (6,6%), țigani (2,5%), germani (0,3%), ucrainieni (0,3%), ruși, turci, tătari, sârbi, slovaci, bulgari, evrei, cehi, greci, armeni ș.a. Limba oficială: româna. Religia (înregistrată la recensământul din 2002): ortodocși (86,7% din populația țării), romano-catolici (4,7%), reformați (3,2%), greco-catolici (0,9%), baptiști (0,6%), musulmani (0,3%) ș.a. Cap,: București. Orașe pr.: Arad, Bacău, Baia Mare, Botoșani, Brașov, Brăila, Buzău, Cluj-Napoca, Constanța, Craiova, Drobeta-Turnu Severin, Galați, Iași, Oradea, Piatra-Neamț, Pitești, Ploiești, Râmnicu-Vâlcea, Satu Mare, Sibiu, Suceava, Târgoviște, Târgu Mureș, Timișoara. Porturi maritime: Constanța, Mangalia, Midia-Năvodari, Sulina. CADRUL NATURAL Alcătuirea geologică complexă, relieful variat, poziția R. la răspântia influențelor climatice și biogeografice central-europene, submediteraneene și est-europene, determină o mare diversitate a condițiilor fizico-geografice. Marile unități de relief sunt dispuse sub forma a trei trepte principale relativ concentrice: munții ocupă 31% din supr. țării, dealurile și podișurile 36%, iar câmpiile 33%, amplitudinea altitudinală fiind de peste 2.500 m (între nivelul 0 al Mării Negre și alt. max. 2.544 m în vf. Moldoveanu din M-ții Făgăraș); alt. medie este de 420 m. În partea centrală a țării se află marea depresiune a Transilvaniei, un complex de dealuri, podișuri și depresiuni cuprinzând în S pod. Târnavelor, în centru C. Transilvaniei, iar în N Pod. Someșan; este mărginită spre E, la contactul cu Carpații Orientali, de un șir de dealuri și depresiuni (cunoscute și sub numele de Subcarpații interni sau Subcarpații Transilvaniei), spre sud de depresiunile Făgăraș, Sibiu, Săliște, Apold, culoarul Orăștie (care o despart de Carpații Meridionali), iar în V, spre M-ții Apuseni, de culoarul compartimentat Alba Iulia – Aiud – Turda – Gilău. Este înconjurată de arcul Carpaților românești, cu numeroase depresiuni intramontane mari (Maramureș, Dornelor, Giurgeu, Ciuc, Brașov, Loviștei, Hațeg, Petroșani, Beiuș ș.a.), străpunși parțial sau total de numeroase văi, dintre care unele au format chei și defilee spectaculoase (Mureș, Bicaz, Olt, Jiu, Crișu Repede ș.a.); prezintă o serie de pasuri și trecători care înlesnesc legăturile rutiere și feroviare între diferitele reg. ale țării. În ansamblu Carpații sunt m-ți de înălțime mijlocie și mică (altitudinea medie este de 840 m, iar aproape 90% din suprafața lor se află sub cota de 1.500 m). Înălțimi mai mari de 2.000 m se întâlnesc doar în N Carpaților Orientali (Rodnei și Călimani) și îndeosebi în Carpații Meridionali (care grupează 85% din înălțimile de peste 2.000 m din țară), în aceste masive, fiind bine reprezentat relieful glaciar. În exteriorul Carpaților se desfășoară celelalte unități mari de relief. Pe latura de E și de S (între valea Moldovei și Motru) se desfășoară Subcarpații, strâns legați genetic de m-ți, cu relief cutanat, cu o alternanță de dealuri și depresiuni subcarpatice și intracolinare, cu alt. medii de 600-700 m, dar depășind în câteva vârfuri 1.000 m; dincolo de valea Motrului se întinde pod. Mehedinți, o unitate cu caracter intermediar între reg. de munte (ca o treaptă mai coborâtă a m-ților Mehedinți) și reg. de deal. Pe latura externă a Carpaților Occidentali trecerea spre C. Banato-Crișană se realizează prin intermediul dealurilor Banato-Crișene (Dealurile de Vest), cu depresiuni care pătrund ca niște ca niște goluri în spațiul muntos. Partea de E a țării este ocupată de pod. Moldovei, iar în S se întinde C. Română. În sectorul cuprins între Dâmbovița și culoarul depresionar Drobeta-Turnu Severin – Bala – Comănești între Subcarpați și câmpie se interpune o vastă unitate deluroasă, Piemontul Getic, cu înălțimi care scad treptat de la N spre S. În partea de SE a R., la E de Dunăre, se află m-ții Măcin, pod. Dobrogei și Delta Dunării. O caracteristică legată de marea răspândire, în unele unități de relief, a rocilor calcaroase, o constituie relieful carstic bine dezvoltat, atât exocarstul (lapiezuri, doline, avene, polii) cât și endocarstul (numeroase peșteri, dintre care unele foarte bogat și divers concreționate). R. aparține domeniului carpato-danubiano-pontic, respectiv unor coordonate geografice majore europene: lanțul m-ților Carpați parte a sistemului muntos alpino-carpato-himalaian, fluviul Dunărea (importantă cale navigabilă și de legătură între țările din V, centrul și S-E Europei) și Marea Neagră (amplă „poartă” deschisă larg către toate țările lumii). RESURSELE SUBSOLULUI Petrolul este localizat îndeosebi în zona flișului din Carpații Orientali, în Subcarpați, în C. Română și platforma litorală a M. Negre. Se exploatează în jud. Argeș, Bacău, Brăila, Bihor, Buzău, Dâmbovița, Giurgiu, Gorj, Prahova și Teleorman, Constanța (foraj marin). Gazele naturale, sunt reprezentate prin metan și gaze de sondă. Zăcăminte de metan se găsesc în pod. Transilvaniei, fiind exploatate, îndeosebi, în jud. Mureș și Sibiu; gazele de sondă sunt exploatate în jud. Gorj și Prahova. Cărbunii sunt localizați în unele depr. intramontane, îndeosebi huilele și cărbunii bruni, precum și în Subcarpați și în zonele colinare. Huila se exploatează, în cea mai mare parte, din bazinul Petroșani și în jud. Caraș-Severin, cărbunele brun se extrage din jud. Bacău, Brașov, Caraș-Severin, Cluj, Hunedoara, și Sălaj, iar lignitul este exploatat în jud. Argeș, Bihor, Caraș-Severin, Covasna, Dâmbovița, Gorj, Mehedinți și Sălaj. Minereurile de fier se exploatează îndeosebi în SV țării (în m-ții Banatului și mai ales în m-ții Poiana Ruscăi), minereurile de mangan în N Carpaților Orientali. R. dispune de minereuri neferoase în grupa vulcanică de N a Carpaților Orientali și în m-ții Apuseni, de pirite cuprifere în cristalinul din N Carpaților Orientali, în M-ții Apuseni și în m-ții Poiana Ruscăi, de min. auroargentifere în partea centrală și de S a M-ților Apuseni, de bauxită în m-ții Pădurea Craiului. Sarea se găsește în părțile marginale ale depr. Transilvaniei, în Subcarpați și depr. submontane. Roci de construcție (calcar, marmură, granit, bazalt, argile caolinoase etc.) îndeosebi în reg. muntoase și în Dobrogea. Există peste 2.000 de izv. minerale, unele dintre ele cu proprietăți terapeutice deosebite. Se întâlnesc mai ales în Carpați și Subcarpați (Vatra Dornei, Bixad, Borsec, Sângeorz-Băi, Biborțeni, Malnaș, Căciulata, Băile Olănești, Băile Tușnad, Băile Govora, Băile Herculane, Vața de Jos, Geoagiu Băi, Sovata, Praid ș.a.), dar și în zonele de pod. și de câmpie. CLIMA Este de tip temperat-continental, cu numeroase variante locale determinate de alt., expunerea față de mișcarea generală a maselor atmosferice și de alți factori; suferă influențe oceanice în V, submediteraneene în SV și continentale în E. Diferența de latitudine marchează o scădere doar de 2-3°C între S și N țării. Mul mai însemnate sunt diferențele climatice determinate de alt., atât ca temp., cât și ca precipitații. Temp. medie anuală este de 11°C în S C. Române, pe litoralul Mării Negre și în S Banatului și de 8°C în N țării. În reg. de dealuri și podișuri temperatura medie anuală ajunge la c. 8°C, iar în cele de munte oscilează între 6°C și -2°C pe culmile cele mai înalte. În luna iul. temperatura medie variază între 23°C în S țării, 20°C în reg. de deal și mai puțin de 6°C pe înălțimile munților, însă în condițiile unor advecții de aer tropical valorile zilnice pot fi mult mai ridicate; temperatura maximă absolută înregistrată în R. a fost de 44,5°C (în aug. 1951, la stația meteo „Ion Sion” din Bărăgan). Iarna, în reg. de câmpie din E și SE țării, sub influența advecțiilor de mase de aer reci, continentale, temperatura medie a lunii ian. atinge valori scăzute (-3°C), pe când în V și SV valorile sunt mai mari de -2°C. În NE țării valorile scad sub -4°C, iar pe culmile munților ajung la -10°C. În depresiunile intracarpatice valori pot scădea uneori foarte mult, datorită inversiunilor de temperatură; temperatura minimă absolută, -38,5°C s-a înregistrat în ian. 1942 la Bod. Precipitațiile atmosferice înregistrează cele mai mari valori în reg. de munte, în special pe latura V și NV a M-ților Apuseni (Stâna de Vale, 1.541 mm) și în masivele înalte din Carpații Meridionali. În reg. de deal și de câmpie diferențele sunt mari în funcție de poziția în terit., în raport cu circulația generală a atmosferei, fiind în general mai abundente în jumătatea NV a țării (550-650 mm în câmpie și 700 mm în reg. de dealuri) și mai reduse în partea de SE (sub 500 mm). Cantități reduse se înregistrează și în reg. situate în „umbră de precipitații” și influențate de vânturi tip foehn, ca partea de V a C. Transilvaniei, culoarul Mureșului, latura externă a Subcarpaților de la Curbură, E C. Române. Cele mai reduse cantități (sub 400 mm anual) se înregistrează în Delta Dunării și pe litoral. Față de aceste medii multianuale, există variații foarte mari, înregistrându-se succesiuni de ani secetoși și ani ploioși, pe întreg. terit. țării sau cu diferențe mari între reg. (mai ales între cele situate la S și E de Carpați și cele din V și SV). Precipitațiile sunt distribuite foarte neuniform pe parcursul anului; în general maximele pluviometrice se înregistrează în mai-iun., iar minimele în febr.-mart., cu excepția reg. din SV și NV țării unde se înregistrează un al doilea maxim de precipitații (cu valori mai reduse) în cursul toamnei. Ținând seama de influențele climatice predominante care determină procese atmosferice caracteristice, terit. țării a fost încadrat în șase provincii climatice: cu influență oceanică, cu adecvații frecvente ale aerului temperat-maritim, pe tot parcursul anului, iarna cu adecvații frecvente de aer rece din NV și calde din SV (cuprinzând toată partea de V a țării, până pe culmile Carpaților Orientali și Meridionali); cu influențe submediteraneene, iar cu adecvații de aer cald din SV, care determină un climat mai blând, durată mică a stratului de zăpadă (cea mai mare parte a Banatului, V și S Olteniei); de tranziție de la influențe oceanice și submediteraneene la cele de ariditate, cu alternanța adecvațiilor de aer temperat-maritim din V și NV cu cele ale aerului temperat-continental (NE Olteniei, partea centrală a Munteniei); cu influențe de ariditate, iarna cu advecții de aer foarte rece de origine polară sau arctică, care determină geruri mari, iar în corelație cu advecțiile de aer cald din SV ninsori abundente și viscole, iar vara cu advecții de aer cald, de origine tropicală și adesea un regim deficitar al precipitațiilor (E. C. Române, Subcarpați de Curbură și jumătatea sudică a Subcarpaților Moldovei, cea mai mare parte a Dobrogei, E Pod. Moldovei); cu influențe baltice, cu advecții frecvente ale aerului temperat-continental de origine polară și arctică și ale aerului temperat-maritim, care determină nebulozitate mai mare și precipitații mai bogate (partea de NE a Carpaților Orientali și de NV a pod. Moldovei); cu influențe pontice, iarna cu advecții ale aerului cald și umed din SV, vara sub influența circulației locale sub formă de brize (litoralul M. Negre și Delta Dunării). HIDROGRAFIA Apele curgătoare izvorăsc, în cea mai mare parte din coroana centrală a Carpaților și sunt colectate, aproape în totalitate (cu excepția câtorva râuri mici din Dobrogea), de Dunăre, rețeaua hidrografică având în mare parte caracter radial. Râurile din V țării sunt adunate de Tisa care face hotarul de N al țării pe o mică distanță, între afl. ei mai importanți sunt: Someșul, Crișul și Mureșul. În Banat, principalul râu este Timișul. Râurile mai mari din S țării sunt: Jiul, Oltul, Argeșul, cu afl. său, Dâmbovița, Ialomița. În E țării, Siretul adună mari afl. din Carpați (intre care Moldova, Bistrița, Buzăul) și din pod. Moldovei (Bârladul), înregistrând, aproape de vărsarea în Dunăre, cel mai mare debit al râurilor interioare; Prutul, deși mai lung are afl. mici și un debit mai redus. Regimul râurilor din R. este supus unor variații de nivel relativ mari, datorită continentalismului climatic. Lacurile se întâlnesc pe toate treptele de relief și au forme, mărimi și origini foarte variate. Deși în număr mare(c. 3.500) sunt, în general, reduse ca supr. Cele mai mari sunt cele din sistemul lagunar Razim, sau unele limane maritime (Tașaul, Siutghiol, Techirghiol), ori fluviale (Oltina în Dobrogea de S, Snagov la N de București etc.). Mult mai mici numeroase și de mari dimensiuni sunt lacurile de munte, majoritatea de origine glaciară. Tot mai numeroase și de mari dimensiuni sunt lacurile de acumulare de interes hidroenergetic (lacul de la Porțile de Fier pe Dunăre, Izvoru Muntelui pe Bistrița, Vidraru pe Argeș, Vidra pe Lotru, cele 17 lacuri de pe Olt ș.a.) sau pentru alimentări cu apă – pe văile Uzului, Doftanei, Firizei ș.a. SOLURILE Solurile prezintă o foarte mare diversitate, principalele categorii de soluri fiind distribuite în strânsă legătură cu treptele de relief, dar cu mari variații locale legate de influențele climatice, de litologie, de gradul de fragmentare a reliefului și de nivelul pânzei freatice, astfel că adesea se formează adevărate mozaicuri de soluri cu caracter zonal, intrazonal și azonal. În câmpii și podișuri joase, în S țării dar și în părțile marginale din E și V țării, ca expresie a zonalității latitudinale se întâlnesc diverse tipuri tipuri de sol din clasa molisoluri (cernisoluri), care ocupă c. un sfert din terit. țării. Dintre acestea cernoziomurile tipice, unele dintre cele mai fertile soluri de pe glob, se întâlnesc îndeosebi în Dobrogea și partea de E a C. Române, fiind formate sub vegetația de stepă (acum în cea mai mare parte dispărută). În mare parte din C. Română, C. Jijiei și porțiuni din pod. Bârladului, C. Banato-Crișană și local în pod. Transilvaniei se întâlnesc cernoziomuri cambice (= levigate) și cernoziomuri argilo-iluviale. Pe măsură ce alt. crește începe să se manifeste zonalitatea altitudinală, în câmpii mai înalte, podișuri și dealuri predominante fiind cambisolurile și luvisolurile. Pe de altă parte, în pod. Moldovei și depr. Cracău-Bistrița se manifestă influențe climatice estice care determină prezența solurilor cenușii (faeoziomuri greice sau griziomuri); în SV țării solurile brun-roșcate și brun-roșcate luvice atestă influențele submediteraneene, pe când în partea centrală și V a țării în dealuri și podișuri predomină solurile brune eumezobazice (eutricambosoluri) și brune argiloiluviale (preluvosoluri) și luvisoluri asemănătoare celor din Europa Centrală. În munți etajarea este clar exprimată, de la cambisoluri la spodosoluri și apoi la umbrisoluri (în etajul alpin fiind reprezentate prin soluri humico-silicatice). VEGETAȚIA Terit. R. este străbătut de o importantă limită biogeografică, cea între pădurea de foioase de tip central-european și stepele est-europene, între care se impune o zonă de silvostepă. Pe acest fond general se suprapun influențe submediteraneene, bine exprimate în partea de SV a țării și în Dobrogea și din ce în ce mai estompate spre N și NE. Dar pe o mare parte a terit. caracteristicile covorului vegetal sunt determinate în primul rând de etajarea altitudinală. Datorită acțiunii omului, formațiunile vegetale naturale au suferit diverse transformări; unele s-au restrâns până aproape de dispariție, altele prezintă modificări mai mult sau mai puțin pronunțate. Pădurile, care ocupau în condiții naturale c. trei sferturi din supr. țării, reprezintă astăzi numai c. 26,6%. Zăvoaiele de luncă au fost în mare parte distruse sau puternic degradate. În reg. de deal și de munte pe locul pădurilor defrișate au luat o mare răspândire fânețele și pășunile naturale. Au fost introduse și o serie de specii provenind din alte reg. geografice, în special salcâmul, originar din America, care în prezent constituit un component obișnuit al pădurilor de câmpie. S-au răspândit mult diverse specii ruderale. Vegetația zonală. Zona de stepă ocupă partea de SE a țării (o parte din pod. Dobrogei, jumătatea de E a C. Române, o parte a C. Covurluiului și a Siretului Inferior), dar vegetația ierboasă de stepă, dominată de colilie și negară, încă bine reprezentată la sfârșitul sec. 19, a fost aproape total înlocuită prin culturi agricole sai izlazuri puternic degradate, în care predomină specii ca bărboasa (Botriochloa ischaemum), păiușul de stepă (Festuca valesiaca), pirul gros (Cynodon dactylon), firuța cu bulbi (Poa bulbosa). Zona de silvostepă se prezintă ca o fâșie de lățimi variabile, cu vegetația de asemenea puternic modificată antropic, încât adesea este greu de pus în evidență extinderea reală a ei; în NE pod. Moldovei și C. Crișanei este o silvostepă de tip nordic, cu păduri de stejar (Quercus robur) adesea în amestec cu carpen, arțar tătăresc și cireș, pe când în silvostepa sudică, bine reprezentată în C. Română, dar apărând pe suprafețe mici și în Dobrogea și partea de SE a pod. Moldovei, în păduri predominau în condiții naturale, două specii sudice, stejarul pufos (Quercus pubescens), element submediteraneean și stejarul brumăriu (Quercus pedunculiflora)răspândit în R. și în Pen. Balcanică. Zona pădurilor de foioase este reprezentată în S și V țării (partea de S a Piem. Getic, porțiuni din C. Română, Dealurile de V) prin păduri de cer (Quercus cerris) și gârniță (Quercus frainetto), specii cu caracter subtermofil foarte caracteristice pentru partea de SE a Europei, unde se interpun între pădurile de tip submediteraneean și cele caracteristice Europei centrale. În pod. Transilvaniei și pod. Sucevei vegetația de pădure este reprezentată de stejar, adesea în amestec cu gorun, carpen, frasin, tei și ulm. Etajarea altitudinală. O dată cu creșterea altitudinii, se trece de la zonalitatea latitudinală la cea altitudinală. Primul etaj este cel nemoral, cu două subetaje. Subetajul pădurilor de gorun (Quercus petraea, Q. polycarpa, Q. dalechampii) este cuprins în general între 300 și 600-700 m alt., cu extindere mare în Subcarpați, porțiunile mai înalte ale Piem. Getic, pod. Târnavelor, pod. Someșan, mare parte din pod. Moldovei, în porțiunile mai înalte ale Dealurilor de V. Subetajul pădurilor de fag (Fagus sylvatica) ocupă porțiunile mai înalte, peste 600-700 m alt., urcând adesea la 1.200-1.400 m, iar în SV Carpaților Meridionali chiar la peste 1.600 m alt. Pe mari întinderi se produce însă o întrepătrundere a acestor două subetaje, fagul coborând pe văi și versanții umbriți (ajungând chiar sub 100 m alt., de ex. în Defileul Dunării), iar gorunul ridicându-se pe versanții însoriți, pe culmi și pe muchii de deal până la alt. destul de mari (chiar peste 1.000 m), adesea constatându-se inversiuni de vegetație. În partea superioară a subetajului fagului frecvent se formează amestecuri de fag cu brad și molid, care ocupă suprafețe foarte mari în Carpații Orientali și în grupa estică a Carpaților Meridionali. Etajul pădurilor de molid începe în general la c. 1.200 (în N țării) – 1.400 m (1.600) m, ridicându-se până la c. 1.800 m, însă molidul a fost extins mult dincolo de limita sa naturală datorită plantațiilor forestiere. În schimb limita superioară adesea este mult coborâtă antropic, ca urmare a pășunatului în golul de munte, care a dus la extinderea asociațiilor de pajiști sau a tufărișurilor de ienupăr și afin pe locul vechilor molidișuri de limită. Etajul subalpin reprezentat în mod natural prin rariști de limită și tufărișuri de jneapăn (Pinus mugo), este acum dominat de pajiști de părușcă (Nardus stricta) și de tufărișuri secundare de ienupăr, afin și merișor. Etajul alpin propriu-zis ocupă doar suprafețe mici, la alt. de peste 2.200-2.400 m, fiind caracterizat prin pajiști de coarnă (Carex curvula) și rugină (Juncus trifidus) sau prin plante scunde, în pernițe (gușa porumbelului pitică, unghia găii etc.), salcia pitică, mușchi și licheni. FAUNA Deși a suferit modificări importante, atât datorită supraexploatării (vânat și pescuit excesiv) cât mai ales în urma restrângerii habitatelor și dispariției surselor de hrană și, în special, în cazul faunei acvatice, datorită poluării apelor, R. mai păstrează încă o faună bogată și variată. În cea mai mare parte este o faună de climă temperată caracteristică Europei Centrale, cu specii adaptate vieții în munți sau în pădurile de foioase din dealuri și câmpii, dar și în habitate mai mult sau mai puțin transformate de om (luminișuri, livezi, vii, și chiar în mediul urban, în parcuri și spații verzi). În ce privește mamiferele, R. dețină încă efective importante de urs, lup și râs, de mare interes conservativ (fiind considerate cele mai importante din Europa în afara țărilor din fosta U.R.S.S.), dar sunt bine reprezentate și alte mamifere ca cerbul carpatin, cerbul lopătar (introdus în sec. 20, dar în prezent având efective mai importante decât ale cerbului carpatin), căpriorul, mistrețul, vulpea, pisica sălbatică, iepurele de câmp, jderul de copac și jderul de piatră, nevăstuica, bursucul, diferite specii de pârș, chițcanul, șoarecii de pădure, ariciul, cârtița. Se întâlnesc mai ales în SE țării, și unele specii de stepă ca popândăul, hârciogul, orbetele, șoarecele de câmp, dihorul de stepă, dihorul pătat. În luncile râurilor erau abundente specii ca vidra și nurca, acum puternic periclitate. În golul de munte cea mai caracteristică specie este capra neagră; se mai întâlnesc diverse mamifere mici printre care șoarecele de zăpadă; în câteva masive muntoase înalte a fost introdusă marmota alpină. Zimbrul, dispărut din fauna R., a fost reintrodus în semilibertate (rezervația Neagra de la Bucșani, jud. Dâmbovița, parcul natural Vânători-Neamț). Lumea păsărilor este extrem de diversă. În pădurile de munte se remarcă cocoșul de munte, ierunca, diverse specii de ciocănitoare, alunarul, pițigoiul de brădet, pițigoiul de munte, forfecuțele. Cocoșul de mesteacăn își restrânge arealul și efectivele, fiind astăzi întâlnit numai local (mai ales în jnepenișuri) în N Carpaților Orientali. În trecut erau bine reprezentate și marile răpitoare de zi, aflate astăzi pe cale de dispariție (zăganul și probabil vulturul pleșuv negru și sur au dispărut din fauna țării, pajura se mai întâlnește doar sporadic), în schimb sunt bine reprezentate micile răpitoare de zi și o serie de răpitoare de noapte. În reg. de câmpie erau abundente ciocârliile, prepelițele și potârnichile, și ele fiind astăzi în regres pronunțat, în timp ce dropia și spurcaciul aproape au dispărut. Printre păsările existente încă în mare număr: coțofana, gaița, mierla, sturzii, graurii, cioara de semănătură, cioara grivă, pupăza. Păsările de apă și cele limicole (de țărm), majoritatea migratoare (specii de clocitoare în R., specii de pasaj și oaspeți de iarnă) sunt extrem de diverse, iar pentru ocrotirea lor au fost realizate numeroase arii protejate, printre care un loc aparte îl ocupă Rezervația Biosferei Delta Dunării. Printre cele de interes deosebit se remarcă pelicanii (având în Delta Dunării cele mai mari colonii din Europa), cormoranii, egreta mare, egreta mică, lebăda albă și lebăda mută, diverse specii de rațe și gâște sălbatice. Pentru gâsca cu gâtul roșu din N Siberiei unul dintre cele mai importante locuri de iernat se află în deltă și pe litoralul Mării Negre. Dintre reptile există diverse specii de șerpi: vipera comună, vipera cu corn (specie sudică întâlnită în SV țării), șarpele de apă, șarpele de alun, iar în Dobrogea balaurul (Elaphe quatuourlineata), broasca țestoasă de uscat (Testudo hermanni în SV țării și Testudo graeca ibera în Dobrogea). În ce privește ihtiofauna, în apele reci de munte este caracteristic păstrăvul; lostrița, frecventă altădată în râurile mai mari, este acum aproape dispărută (se încearcă însă repopularea apelor cu exemplare obținute în condiții de laborator); în apele din reg. de deal predomină cleanul, scobarul și mreana, iar în râurile mari de câmpie și în Dunăre crapul, carasul, știuca, plătica, șalăul etc. Din Marea Neagră pătrund în Dunăre sturionii, furnizori de icre negre. În Marea Neagră se pescuiesc scrumbii albastre, heringi, hamsii, stavrizi, guvizi, chefali. Se înregistrează și pătrunderea spontană de specii noi, care găsesc condiții favorabile în cadrul peisajului modificat de om (bizamul, câinele enot, guguștiucul etc.). Recent în S țării, în special în Dobrogea, a început să se răspândească șacalul. Pe lângă Rezervația Biosferei Delta Dunării, care are un statut special, find de mare interes european, mai există 12 parcuri naționale: Retezat (cel mai vechi din țară, înființat în 1935, ulterior extins pe suprafață mai mare), m-ții Rodnei, Călimani, Ceahlău, Cheile Bicazului-Hășmaș, Piatra Craiului Vânturarița-Buila, Cozia, Domogled-Valea Cernei, Semenic-Cheile Carașului, Cheile Nerei-Beușnița, m-ții Măcinului. Au fost declarate arii protejate și numeroase parcuri naturale, dintre care unele în reg. de munte (Bucegi, M-ții Apuseni, Grădiștea Muncelului-Cioclovina, Putna-Vrancea, m-ții Maramureșului, Porțile de Fier), altele în reg. de câmpie și luncă (Balta Mică a Brăilei, Comana, Lunca Mureșului – în jud. Arad și Timiș, Lunca joasă a Prutului inferior – în jud. Galați) sau la contactul dintre munți și reg. mai joase (Vânători-Neamț, geoparcurile platoul Mehedinți și Țara Hațegului). Există numeroase rezervații științifice, rezervații naturale și arii de protecție specială avifaunistică. Procesul de declarare de noi arii protejate este în plină desfășurare, în acord cu normele Uniunii Internaționale pentru Conservarea Naturii (U.I.C.N.) și cu preocupări în acest sens la nivelul Uniunii Europene. ECONOMIA Industria, bazată pe o apreciabilă tradiție meșteșugărească (mai ales în Transilvania) și pe resurse de sol și subsol, se dezvoltă începând din sec. 19 și se amplifică în ritmuri rapide în sec. 20. Pe lângă vechile reg. ind. București, Valea Prahovei, Banat, S Transilvaniei care continuă să joace un rol de primă importanță la nivel național, au apărut sute de întreprinderi ind. (de la cele siderurgice și chimice la cele ale ind. alimentare) în Oltenia, Moldova, Dobrogea, N Transilvaniei. Procesul de restructurare demarat în 1990 a dus inițial la o scădere a prod. ind. Începând cu 1994, are loc o relansare a prod. ind. Unele întreprinderi și-au redus activitatea sau au fost nevoite să-și închidă porțile în timp ce altele s-au restructurat, diversificându-și sau modificându-și profilul, proces care se află încă în plină desfășurare. Au apărut însă și o serie de noi obiective ind., în general ca urmare a unor investiții externe. Ind. energetică se bazează încă în mare măsură pe termoenergie (c. 60% din producția electrică în anul 2004), deși aceasta implică un preț de cost mai ridicat și un grad mai mare de poluare a mediului. Totuși unele termocentrale au fost trecute în conservare sau lucrează la capacitate mai mică. Există și un număr mare de hidrocentrale, de diferite capacități; se remarcă Porțile de Fier I și II (Ostrovu Mare) pe Dunăre, hidrocentralele în cascadă de pe Bistrița, Argeș, Oltul inferior, cele de pe Lotru, de la Tismana, de la Stânca-Costești pe Prut, Fântânele în M-ții Apuseni, Râu Mare la poalele m-ților Retezat etc. O pondere mare o are centrala atomo-electrică de la Cernavodă. Mari rafinării de petrol funcționează în jud. Prahova (Ploiești, Brazi, Teleajen), Constanța (Midia-Năvodari) și Onești. Prelucrarea complexă a produselor petroliere se realizează și Arpechim-Pitești. Ind. siderurgică este reprezentată de câteva centre: combinatul siderurgic Galați, care, după o perioadă foarte dificilă, este acum în plină activitate, combinatul de oțeluri speciale Târgoviște, uzinele de la Reșița, Hunedoara și Iași, laminoarele de la Roman și Brăila, ind. sârmei de la Câmpia Turzii. Metalurgia neferoasă este prezentă îndeosebi prin producția de alumină (Oradea, Tulcea) și producția de aluminiu și aliaje de aluminiu de la ALRO Slatina. Ind. constructoare de mașini a suferit modificări profunde, datorită lipsei de competivitate a unora dintre produse. Printre întreprinderile rămase în funcțiune, unele chiar cu rezultate semnificative, se numără cele producătoare de autoturisme de oraș (Pitești, Craiova), utilaj petrolier (Ploiești, Târgoviște), mașini-unelte, piese și utilaje, în numeroase centre, mașini agricole (Brașov), frigidere și mașini de gătit (Găești, întreprindere retehnologizată conform normelor internaționale privind protecția stratului de ozon), construcții și reparații navale (Constanța, Mangalia, Galați, Brăila), material rulant (Arad). Ind. chimică, cu un puternic potențial poluant, a fost nevoită să întreprindă acțiuni de modernizare iar unele dintre întreprinderile care nu corespundeau standardelor de mediu au fost închise. Printre principalele produse se numără soda calcinată, soda caustică și alte produse cloro-sodice (Govora, Borzești, Râmnicu Vâlcea, Ocna Mureș, Turda, Târnăveni), îngrășăminte chimice (Craiova, Târgu Mureș, Năvodari, Făgăraș etc.), detergenți (Ploiești, Timișoara), amoniac, acid sulfuric etc. Se fabrică și cauciuc sintetic și produse din cauciuc, inclusiv anvelope auto (Bacău, Florești-Prahova, Jilava, Timișoara). Ind. farmaceutică are centre importante la Iași, București, Cluj-Napoca, Brașov. R. este un important producător de ciment (Fieni, Câmpulung, Turda ș.a.), la care se adaugă și alte materiale de construcții (ceramică, cărămizi, geamuri). Pe baza exploatării, adesea excesive, a resurselor forestiere, s-a dezvoltat o importantă ind. de prelucr. a lemnului (îndeosebi cherestea, dar și furnir, mobilă, instrumente muzicale, celuloză și hârtie), în numeroase localit., îndeosebi în reg. Carpaților Orientali, la poalele Carpaților Meridionali (la Brezoi și Sebeș) și în aria M-ților Apuseni. Există și numeroase unități ale ind. blănăriei. Ind. alimentară, bine reprezentată în toate orașele mari dar și în numeroase localit. mici și mijlocii, produce preparate din carne, conserve de legume, fructe, pește, produse lactate, ulei comestibil (în special de floarea soarelui), zahăr și produse zaharoase, produse de panificație, vin, bere, băuturi spirtoase și răcoritoare. Ind. poligrafică are centre importante la București, Iași, Cluj-Napoca, Craiova, Oradea, Sibiu. Terenurile agricole ocupă peste 60% din suprafața țării; dintre acestea 63% sunt terenuri arabile, 38,7% pășuni și fânețe, 1,8% vii și 1,6% livezi. Pe mari suprafețe se cultivă cereale: grâu și orz (îndeosebi în reg. de câmpie, Dobrogea, partea centrală a pod. Transilvaniei și pod. Moldovei), porumb (foarte răspândit atât în reg. de câmpie cât și în cele de dealuri și podișuri), pe suprafețe mai mici ovăz și secară. Dintre plantele tehnice, producții importante se obțin la floarea-soarelui, cultivată îndeosebi în C. Română, C. de Vest și pod. Moldovei, dar se extind tot mai mult și alte plante oleaginoase (soia, rapița, ricinul). În schimb sfecla de zahăr, inul și cânepa înregistrează un regres. Cartoful este cultivat în toată țara, dar pe suprafețe mai mari în jud. Suceava, Maramureș, Satu Mare, în SE Transilvaniei (jud. Brașov, Covasna, Harghita), iar cartofii timpurii în partea centrală a C. Române, îndeosebi în jud. Dâmbovița. Se mai cultivă tomate, fasole, mazăre, ceapă, varză, ardei, atât în câmp cât și în grădini și sere, îndeosebi în reg. sudice ale țării și în zonele preorășenești; se folosesc pe scară largă solariile pentru producția de legume timpurii. Pepenii verzi și galbeni găsesc condiții favorabile în S C. Române și în C. de Vest. Se cultivă și diverse plante furajere (sfeclă furajeră, lucernă, trifoi, borceag, dovleci, porumb pentru siloz). Producțiile agricole înregistrează însă mari fluctuații în funcție de condițiile climatice din anul respectiv. Deși suprafața amenajată pentru irigat în a doua jumătate a sec. 20 depășea 3 mil. ha (locul 2 în Europa), aceasta a fost doar parțial repusă în funcțiune. În anul 2004 (un an agricol foarte bun), R. a ocupat locul 2 în Europa la producția de porumb, locul trei la floarea-soarelui și locul 4 la soia. Pomicultura este bine dezvoltată în reg. deluroase (cu mari suprafețe în jud. ca Argeș, Vâlcea, Buzău, Caraș-Severin) atât sub formă de livezi sistematice cât și ca livezi tradiționale asociate cu fânețe. Pe primul loc se află prunul (în anul 2004, R. a ocupat locul 3 pe glob la producția de prune); fructele sunt folosite preponderent pentru producția de țuică sau pentru gem și magiun, dar există și soiuri superioare de masă. Mărul se cultivă de asemenea pe scară largă, dar producții însemnate din soiuri de calitate superioară de obțin îndeosebi în aria Bistrița-Baia Mare-Sălaj, în pod. Sucevei și în Subcarpații Ialomiței (Voinești). Se mai cultivă păr, cireș, vișin, cais, nuc iar în Dobrogea și dealurile Crișanei se află întinse livezi de piersici. Vița de vie are condiții bune de dezvoltare, dar numai o parte din vii sunt de calitate superioară (altoite), în rest, mai ales în micile exploatații agricole, fiind vii hibride cu producții de calitate mai slabă. Printre cele mai importante reg. viticole din țară, cu pondere importantă a soiurilor superioare se numără latura externă a Subcarpaților de la Curbură (din jud. Vrancea până în jud. Prahova, cu centre renumite ca Panciu, Odobești, Cotești, Tohani, Pietroasa, Valea Călugărească), pod. Moldovei (Cotnari, Huși), Dobrogea (Murtfatlar, Niculițel), Piemontul Getic (Drăgășani), sudul Olteniei (Dăbuleni, Segarcea), pod. Târnavelor și reg. Alba Iulia. Struguri de masă se obțin la Ostrov (Dobrogea) și Greaca. Efectivele de animale au înregistrat fluctuații importante după 1989; după o scădere importantă acum se înregistrează o redresare, atât în gospodăriile individuale cât și în unitățile zootehnice de mare capacitate; au început să apară și unele ferme moderne, la standarde europene. Se cresc bovine pentru carne și lapte (inclusiv un număr relativ mic de bivoli, în unele reg. din Transilvania și în S. C. Române), porcine, ovine și caprine, cabaline (locul doi în Europa, îndeosebi cai de tracțiune dar și cai de rasă folosiți pentru sport), păsări (îndeosebi găini pentru ouă, pui și curcani). Apicultura se bazează pe bogata bază meliferă oferită de flora spontană, pe unele culturi agricole (ex. floarea-soarelui) și plantațiile de salcâm. Pescuitul și piscicultura de practică atât în Dunăre și Marea Neagră cât și în apele interioare; multe râuri și bălți au fost repopulate, totuși se înregistrează o scădere cantitativă și calitativă a producției, în special din cauza poluării apelor. Se constată o creștere continuă a ponderii serviciilor (comerț., transp., poștă, telecomunicații etc.). Rețeaua feroviară cuprinde opt linii magistrale și însumează 11.376 km (34% electrificată), cea rutieră c. 73.000 km drumuri publice (mai puțin de 18.000 km fiind modernizați, dintre care c. 120 km de autostrăzi); în schimb calea navigabilă a Dunării și canalul Dunărea-Marea Neagră înscriu R. pe una dintre magistralele ce leagă Europa Occidentală de E continentului și Asia, portul Constanța fiind și cel mai mare din bazinul Mării Negre. Traficul maritim internațional rămâne însă inferior celui din 1989 (în 2001: 28,9 mil. t, trafic total). Atât la mărfuri (74,3%), cât și la pasageri (60%) predomină transp. rutier, urmat de cel feroviar (18%; i, respectiv, 39,3%). În urma procedurii de modernizare și extindere, capacitatea principalului aeroport internațional „Henri Coandă”, București-Otopeni, a crescut la 3 mil. de pasageri anual (față de 1,6 mil. în 1998 și 1 mil. în 1994). O rețea vastă de conducte asigură transportul gazelor naturale și petrolului de la locurile de exploatare din țară sau a celor importate la centrele de prelucrare sau la consumatori și transportul produselor petroliere spre porturile Constanța, Galați, Giurgiu. Rețeaua electrică de transport include aproximativ 8.800 km de linii electrice aeriene de tensiune înaltă, medie și joasă, fiind interconectată cu rețelele electrice din țările vecine. După excedentele înregistrate în anii ’80 ai sec. 20, folosite la stingerea datoriei externe contractate în anii ’70, balanța comercială s-a deteriorat, pe fondul prăbușirii unor piețe tradiționale (țările membre ale fostului C.A.E.R.), al embargoului impus Iraqului și fostei Iugoslavii și al lipsei de competivitate a multora dintre prod. ind. românești. Pentru acoperirea acestor deficite și asigurarea de fonduri pentru restructurarea economiei s-a apelat la credite externe, în special de la instituțiile financiare internaționale. Datoria externă a R. în 2005 era de 24,4 miliarde euro (din care datorie publică 11,3 miliarde euro și public garantată 13,1 miliarde auro). De asemenea, s-au creat facilități pentru investițiile străine, nivelul acestora depășind 8 miliarde $ (oct. 2002), c. 3 miliarde $ fiind obținute din privatizarea unităților ec. de stat; principalii investitori provin din Italia, Olanda și Germania (aproape 40% din total), urmați de Cipru, Franța, S.U.A., Marea Britanie ș.a. Exportul, în valoare de 22,3 miliarde de euro în 2005, are ca principale domenii produsele minerale (inclusiv produse petroliere, minereuri, ciment, sare) cu o pondere de 11,1% din valoarea totală a exportului, produsele metalurgice (siderurgie, aluminiu ș.a.) 14,8% mașini, aparate și echipamente electrice 17,7%, mijloace și materiale de transport 7,9%, produse textile și confecții (cu pondere ridicată, 19% inclusiv produse realizate în regim de lohn), încălțăminte și accesorii (5,8%), la care se mai adaugă produse chimice, material lemnos, mobilă, produse alimentare. Este orientat în special spre țările Uniunii Europene, cu o pondere de 67,6% din totalul exporturilor (principalii parteneri fiind Italia cu 19,2%, Germania 14%, Franța 7,4%, Marea Britanie 5,5%) și spre Turcia (7,9%). În 2005 s-a importat în valoare de 30,1 miliarde euro, în special mașini, aparate și utilaje (23,4% din totalul importurilor), produse minerale (inclusiv țiței și gaze naturale), 15,6%, produse textile și confecții (10,2%), mijloace și materiale de transport (10,2%), produse metalurgice (8,8%), produse chimice (7,5%), principalii parteneri fiind Italia, Germania, Rusia, Franța, Turcia, China, Austria, Ungaria, Kazahstan. TURISMUL Principalele zone sau obiective: litoralul Mării Negre, cu renumite stațiuni de cură heliomarină, cu vestigiile orașelor antice Tomis, Callatis, Histria; zona Bucegi-Brașov (principala zonă a turismului montan și hivernal din R., cu orașul Brașov și stațiunile Poiana Brașov, Sinaia, Predeal ș.a.); Valea Oltului, cu stațiuni balneare în jud. Harghita (Băile Tușnad) și Vâlcea (Călimănești – Căciulata, Băile Olănești, Băile Govora); NV Moldovei (Bucovina), cu monumente de artă medievală bisericească; M-ții Apuseni, cu spectaculoase fenomene carstice; Maramureșul, cu valori folclorice și etnografice (o adevărată civilizație a lemnului: porți sculptate, case, biserici cu turle înalte – Ieud, Bogdan Vodă, Rozavlea ș.a., Cimitirul Vesel de la Săpânța ș.a., port popular viu colorat) unice în țară, cu stațiuni balneare (Ocna Șugatag) și de sporturi de iarnă (Borșa, Moșoga); defileul Dunării, fenomene carstice în m-ții și pod. Mehedinți; M-ții Făgăraș (supranumiți „Alpii Transilvaniei”), Piatra Craiului, Parâng, Retezat. Obiective incluse în Patrimoniul natural și cultural universal: Rezervația Biosferei Delta Dunării, bisericile cu picturi exterioare din Bucovina, din sec. 15-16 (Voroneț, Sucevița, Moldovița, Humor, Arbore), mănăstirea Horezu din Oltenia, bisericile de lemn din Maramureș (Ieud, Șurdești, Bârsana, Rogoz ș.a.), cetățile dacice din m-ții Orăștiei, bisericile fortificate săsești din Transilvania (Biertan, Prejmer, Viscri ș.a.) și centrul istoric al Sighișoarei. ISTORIA Vestigii ale activității umane în spațiul carpato-dunărean coboară în timp până în epoca Paleoliticului inferior (unelte din această perioadă au fost descoperite pe Valea Dârjovului, Valea Dâmbovicioarei, Valea Lupului, Ripiceni etc.) și atestă apartenența acestei zone la marea arie geografică în care s-a desfășurat procesul de antropogeneză. Rămășițele osteologice cele mai vechi (descoperite la Ohaba-Ponor) aparțin omului de Neanderthal, purtătorul culturii Musteriene (Paleoliticul mijlociu). Urmele de cultură materială atestă o continuitate de viețuire și în perioadele Paleoliticului superior (Cioclovina, Peștera) și Mezoliticului (Lapoș, Scaune, Herculane). Trecerea de la Paleolitic la Neolitic a fost însoțită de profunde prefaceri economice și sociale: din vânător și culegător, omul devine cultivator al pământului și crescător de animale; în același timp, gintei matriarhale îi urmează ginta patriarhală. Triburile preindo-europene dezvoltă un șir de culturi materiale, diferențiate mai ales prin ceramică, dintre care cele mai importante sunt: Hamangia, Gumelnița, Cucuteni. Pătrunderea indo-europenilor – triburi de păstori organizate în ginte patriarhale – la sfârșitul milen. 3 î. Hr. a dus la o sinteză între populația sedentară și cea migratoare, creându-se astfel – și cu aportul influențelor culturale sudice – un adevărat grup carpato-balcanic, individualizat etnic, lingvistic și cultural. Metalurgia aramei și a bronzului a contribuit în chip decisiv la progresul comunităților prototrace și a favorizat crearea uniunilor tribale (culturile Tei, preponderent pastorală, Sărata Monteoru, cu economie mixtă, Otomani, cu o dezvoltată tehnică de prelucrare a bronzului), care întrețin strânse legături în aria civilizației miceniene și reprezintă principalii exportatori de aur pe continent. Epoca fierului înregistrează individualizarea triburilor geto-dace în cuprinsul grupului etnic, cultural și lingvistic nord-tracic. Populațiile autohtone din spațiul carpato-dunărean (acoperit aproape în întregime de cultura Basarabi din prima Epocă a fierului) au receptat succesiv influențe scitice (sec. 6 î. Hr.), grecești (sec. 7-6 î. Hr., când au fost întemeiate coloniile Histria, Tomis și Callatis) și celtice (300-280 î. Hr.), care au îmbogățit cultura materială și spirituală a localnicilor. Deosebiți doar prin zonele pe care le populau (geții la S și E de Carpați, dacii în pod. Transilvaniei și Banat), geto-dacii sunt semnalați pentru prima dată, în izvoare scrise, în legătură cu expediția lui Darius, regele persan, din 513 î. Hr. (Herodot îi numește pe geți „cei mai viteji și cei mai drepți dintre traci”). Aflați în faza democrației militare, geto-dacii vorbeau aceeași limbă și formau o mare și bine structurată unitate culturală, etnică și lingvistică. Ei trăiau în cadrul unor mari formațiuni unional-tribale, dintre care cea mai cunoscută a fost aceea a lui Dromichaites, care izbutește să-l înfrângă pe Lisimah, regele Traciei (c. 300 î. Hr.). Unificatorul formațiunilor politice și militare geto-dace a fost Burebista, care a pus bazele unui puternic stat ce se întindea din Boemia până la Marea Neagră – cu centrul probabil la Argedava -, cetățile grecești pontice (de la Olbia la Apolonnia) aflându-se de asemenea, sub autoritatea sa. După moartea lui Burebista (44 î. Hr.), statul dac s-a destrămat în mai multe formațiuni politice. În timp ce Imp. Roman lua în stăpânire Pen. Balcanică și Dobrogea (alipită în 46 î. Hr. prov. romane Moesia), dacii, sub conducerea lui Decebal (87-106), își reconstituie statul, cu centrul politic, militar și religios în Transilvania, în m-ții Orăștiei. Amenințati de expansiunea romană, dacii fac dese incursiuni la S de Dunăre, înfrângând armata romană care le invadase terit. (vistoria de la Tapae, 87). În cursul a două războaie (101-102, 105-106), împăratul Traian a izbutit, după lupte grele (Tapae, Adamclisi), să învingă pe daci și pe aliații lor și a transformat o mare parte din Dacia în prov. romană. Populația geto-dacilor care trăia în afara perimetrului prov. – carpii, costobocii etc. – și-a păstrat libertatea, cultura ei fiind însă influențată de cea romană. Colonizarea masivă și organizată cu elemente romanice sau romanizate, folosirea limbii latine și asimilarea civilizației romane, aflată pe o treaptă superioare de dezvoltare, precum și intensa urbanizare au dus la romanizarea autohtonilor și la constituirea, prin amestecul dacilor cu coloniștii romani, a populației daco-romane, principalul element al procesului de etnogeneză a românilor. După retragerea armatei și administrației romane la S de Dunăre (271/275), grosul populației daco-romane a rămas la N de Dunăre unde și-a continuat vechile îndeletniciri de agricultori și păstori și a gravitat din punct de vedere politic, economic și cultural în sfera de influență a Imp. Roman și a celui Bizantin. În aceste condiții, procesul de romanizare a continuat, fiind însoțit, în același timp, de răspândirea creștinismului, predicat și practicat în limba latină. Până la începutul sec. 7, se constituie în cadrul romanității orientale, rămasă un bloc unitar, un popor romanic (protoromânii), distinct de celelalte popoare romanice care se formaseră (sau se formau) pe terit. fostului Imp. Roman. Migrația slavilor și căderea limesului danubian au dus la dislocarea blocului compact al romanității orientale care acoperea întreg spațiul carpato-balcanic. Protoromânii își mențin caracterul romanic și asimilează, succesiv, populațiile migratoare, chiar dacă acestea exercitau, temporar și parțial, autoritatea politică și militară asupra zonei carpato-dunărene. În sec. 7-9 are loc desăvârșirea procesului de formare a poporului român și a limbii române, care, prin origine, structură gramaticală și fondul principal de cuvinte aparține limbilor romanice, fiind singura succesoare directă a latinei vorbite în prov. carpato-balcanice ale Imp. Roman. După dispariția centrelor urbane, nucleul de organizare economică și socială a devenit obștea teritorială. Din rândul membrilor obștii, se ridică, cu timpul, o pătură de șefi politici și militari (cneji, juzi) care își consolidează autoritatea prin prin conducerea luptei împotriva migratorilor sau prin rolul de intermediari în relațiile cu aceștia. Cnejii și juzii devin cu timpul beneficiarii unor dări și prestații, se diferențiază prin avere de restul obștii și își permanentizează situația de conducători ai obștilor sau ai uniunilor de obști – care încep să se formeze mai ales pe văile apelor sau în depresiuni („țări” precum Țara Loviștei, Țara Hațegului etc.). În sec. 10-11, pe întreg spațiul carpato-dunărean sunt semnalate mici formațiuni politice (cnezate, voievodate), precum cele conduse de Menumorut, Glad și Gelu în Transilvania și Banat (sec. 9-10), Tatos (Chalis), Satza și Sestlav în Dobrogea (sec. 11). Cucerirea Transilvaniei de către unguri (desfășurată în mai multe etape în sec. 10-12) a stânjenit procesul de constituire a societății medievale românești în bazinul carpatic, dar cuceritorii au recurs la instituția autohtonă a voievodatului, ca formă de organizare a Transilvaniei, aceasta păstrându-și astfel individualitatea în cuprinsul Regatului ungar. Marea invazie mongolă din 1241-1242 nu a putut anula rezultatele procesului de dezvoltare a societății românești, formațiunile politice de la S și E de Carpați continuând să progreseze în direcția structurilor feudale. În 1247 sunt semnalați, între Carpați și Dunăre, „mai mari ai pământului” (majores terrae), care dispuneau de o anumită forță militară și a căror putere economică și autoritate politică veneau din exploatarea masei de țărani (rustici), îndatorați la dări și prestații. O situație similară este atestată în Moldova în prima jumătate a sec. 14. Pe această bază nucleele statale din sec. 10 se dezvoltă în microstate ca cele ale lui Litovoi, Ioan și Farcaș (Oltenia) și Seneslau (Muntenia); la E de Carpați, un rol important au jucat trei formațiuni: Moldova (pe valea râului Moldova), cu capitala la Baia, alta în părțile de N cu capitala la Siret și una în S Moldovei. Consolidarea acestor formațiuni reprezenta un obstacol în calea politicii a expansiune a Regatului ungar peste Carpați, astfel că un conflict între acesta și conducătorii formațiunilor statale românești devenea inevitabil. În 1277 Litovoi (cel din 1247 sau un succesor omonim), care își extinsese autoritatea asupra unor terit. (poate în stânga Oltului) și refuzase să plătească tribut regelui ungar, este ucis în luptă. În a doua jumătate a sec. 13 și prima jumătate a sec. 14, în condițiile întăririi elitei politico-militare și ale unor împrejurări externe favorabile (anarhia feudală din Regatul ungar, slăbirea forței politice și militare a Țaratului bulgar și a Hoardei de Aur), are loc unificarea formațiunilor politice de la S și E de Carpați în cadrul statelor feudale Țara Românească și, respectiv, Moldova. Basarab I (la Posada, 1330) și Bogdan I (în 1364-1365) au consolidat independența Țării Românești și a Moldovei, înfrângând încercările regalității ungare de a-și extinde stăpânirea și asupra terit. românești de la S și E de Carpați. Întemeierea statelor feudale românești a favorizat dezvoltarea demografică și economică, a pus bazele organizării social-politice și militare și a dat românilor o identitate politică, ferindu-i de pericolul integrării lor în hotarele regatelor vecine care își disputau stăpânirea spațiului carpato-dunărean. Structura economică și social-politică a Țărilor Române în Ev. med. prezintă trăsături clasice ale feudalismului: economia autarhică, organizarea domenială ca celulă economică, în cadrul căreia țăranii șerbi (iobagi, rumâni, vecini) erau obligați să asigure renta feudală stăpânilor de moșii. La nivelul structurilor politice, feudalismul din Țara Românească și Moldova se încadrează tipologic în feudalismul bizantin, iar cel din Transilvania, ca urmare a cuceririi maghiare, feudalismului apusean. O trăsătură specifică a societății medievale din Țara Românească și Moldova a fost menținerea unei însemnate categorii de țărani liberi (moșneni și răzeși), organizați în obști, beneficiind de anumite libertăți și privilegii, care le-au asigurat o pondere importantă în viața socială și politică a Țărilor Române. Prin situarea lor geopolitică și geostrategică, Țările Române au fost confruntate cu expansionismele concurente ale regatelor ungar, polon și Imp. Otoman, care din 1393 devine vecin la Dunăre cu Țara Românească. Mijlocul cel mai frecvent folosit pentru a conserva individualitatea lor politică – impus de altminteri de contextul politic – a fost recunoașterea unei suzeranități nominale ca, la adăpostul ei, să se evite o suzeranitate reală. Din a doua jumătate a sec. 14, Țările Române se angajează într-un îndelung efort de apărare împotriva Imp. Otoman ce se încadrează în cruciada târzie. În Țara Românească, Mircea cel Bătrân (1386-1418) câștigă bătălia de la Rovine (1394), iar după victoria mongolă de la Ankara (1402), intervine în lupta pentru succesiune din Imp. Otoman, izbutind, pentru scurt timp, să impună ca sultan pe un protejat al său. După căderea acestuia însă Mircea a fost constrâns să plătească haraci Porții (1417). Pentru a face față presiunii otomane sporite, voievodul Transilvaniei (Iancu de Hunedoara) (1441-1456), organizează un front antiotoman al țărilor române – prin sprijinirea ca domni în Țara Românească și Moldova a unor partizani ai săi – și stăvilește înaintarea otomană prin apărarea Belgradului, asediat de Mehmet al II-lea (1456). Acțiunea sa a fost continuată de domnul Țării Românești, Vlad Țepeș (1448, 1456-1462, 1476) care, după ce a nimicit garnizoanele turcești de la Dunăre, a înfrânt expediția întreprinsă împotriva lui de sultan (1462), dar nu a putut să se mențină în domnie, ca urmare a conflictului cu regele Ungariei, Matia Corvin. Domnia voievodului Moldovei Ștefan cel Mare (1457-1504) marchează apogeul luptei împotriva expansiunii otomane. Consolidându-și puterea în țară printr-o energică politică de întărire a autorității domnești și făcându-se respectat de vecini (în 1467, înfrânge la Baia pe Matia Corvin, regele Ungariei, iar în 1497, în codrii Cosminului, pe Ioan Albert, regele Poloniei), Ștefan s-a alăturat coaliției antiotomane alcătuită de Veneția, Ungaria și statul turcoman al lui Unun-Hasan în episodul cunoscut ca Războiul turco-venețian (1463-1479). Biruitor în lupta de la Vaslui (1475), el a avut de făcut față în anul următor unei mari expediții organizate de Mehmet al II-lea și încheiate cu un eșec pentru otomani. Lipsit de sprijinul puterilor europene, cărora li se adresase, în repetate rânduri, în vederea unor acțiuni comune, Ștefan a sfârșit prin a accepta plata haraciului, în schimbul angajamentului Porții de a nu interveni în afacerile interne ale țării. La sfârșitul sec. 15 și începutul sec. 16, succesele Imp. Otoman (cucerirea Chiliei și Cetății Albe în 1484, ocuparea Belgradului în 1521, zdrobirea Ungariei la Mohács în 1526) și posibilitatea de a-i utiliza pe tătarii din Crimeea ca instrument politic militar (deveniseră vasali Porții din 1475) au constrâns Țările Române să accepte suzeranitatea otomană, păstrându-și un statut de autonomie. Încercările Porții de a transforma statele române în provincii otomane au declanșat reacția viguroasă a acestora (Radu de la Afumați, Petru Rareș) care au făcut, în cele din urmă, respectată autonomia lor. Regimul dominației otomane a impus, alături de haraci, apăsătoare obligații materiale (grâne, vite, cherestea, contribuții bănești), care au sleit resursele economice ale Țărilor Române. Agravarea considerabilă a acestui regim a provocat riposta militară a statelor române, care au încercat să se emancipeze de sub suzeranitatea Porții. După o primă tentativă fără succes, a lui Ioan-Vodă, domnul Moldovei (1572-1574), se produce la sfârșitul sec. 16 războiul antiotoman al celor trei țări românești, care se alăturaseră unei noi coaliții europene (Liga Sfântă). În cursul acestui război, domnul Țării Românești, Mihai Viteazul (1593-1601), redobândește neatârnarea printr-un șir de victorii, cele mai importante fiind repurtate la Călugăreni și Giurgiu (1595). În cursul acestui război, din rațiuni politico-strategice, Mihai i-a îndepărtat din domnie, pe principele Transilvaniei, Andrei Báthori, și pe domnul Moldovei, Ieremia Movilă, înfăptuind (1600) astfel prima unire politică a Țărilor Române (Țara Românească, Transilvania și Moldova). Deși realizarea unirii Țărilor Române sub domnia lui Mihai Viteazul a fost de scurtă durată, amintirea ei a fost mereu evocată în cadrul ideologiei naționale din sec. 19, ca justificare a necesității constituirii statului național român. Reintrarea Țărilor Române sub dependența Porții la începutul sec. 17 s-a făcut în condițiile atenuării regimului de exploatare, iar teama de o nouă ridicare la luptă a românilor a constrâns Imp. Otoman să respecte autonomia celor trei state românești. În acest nou cadru se integrează domniile lui Radu Șerban (1602-1611, cu întreruperi), continuator al programului politic al lui Mihai Viteazul, Matei Basarab (1632-1654), exponent, cu mari însușiri politice, ai regimului boieresc, în Țara Românească, Vasile Lupu în Moldova (1634-1653), cu ambiții de continuator al Bizanțului imperial, Gabriel Bethlen (1613-1629) și Gheorghe Rákóczi I (1630-1648), în Transilvania, preocupați să asigure statului beneficii din intervenția în Războiul de 30 de Ani. O nouă acțiune antiotomană a Țărilor Române, condusă de Constantin Șerban (1654-1658), Mihnea III (1658-1659) și Gheorghe Rákóczi II (1648-1660), este reprimată de Poartă. Eșecurile militare ale Imp. Otoman din a doua jumătate a sec. 17 intensifică lupta de emancipare de sub suzeranitatea Porții. Promotorii ei, Șerban Cantacuzino (1678-1688) și Constantin Brâncoveanu (1688-1714), în Țara Românească, duc negocieri secrete cu puterile creștine sau se alătură deschis luptei antiotomane, ca Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei (1693, 1710-1711), care participă la campania antiotomană a țarului Petru I (1711). După înfrângerile suferite din partea armatelor austriece și după instituirea stăpânirii habsburgice asupra Transilvania (1699), Poarta introduce în Moldova (1711) și Țara Românească (1716) regimul fanariot, ceea ce a avut drept urmare limitarea autonomiei și înăsprirea exploatării otomane. Confruntați cu o criză demofiscală, domnii fanarioți au promovat o politică amplă de reforme, care, începută în domeniul fiscal, a cuprins progresiv toate sectoarele vieții sociale; dintre reformele adoptate, cea mai importantă a fost abolirea șerbiei de către Constantin Mavrocordat (1746, în Țara Românească, 1749, în Moldova).În Transilvania stăpânită de Habsburgi au avut numeroase răscoale, culminând cu marea răscoală condusă de Horea, Cloșca și Crișan (1784-1785), în urma căreia dependența personală a fost desființată (1785). Războaiele ruso-austro-turce pentru rezolvarea „Chestiunii orientale”, desfășurate și pe terit. Țărilor Române, au produs mari devastări și s-a încheiat prin amputări teritoriale în detrimentul Țării Românești și Moldovei; Oltenia s-a aflat temporar sub stăpânirea austriacă (1718-1739), Bucovina a fost cedată de Poartă Imp. Habsburgic (1775), iar prin Tratatul de Pace de la București, care punea capăt Războiului ruso-turc (1806-1812), parte de E a Moldovei, situată între Prut și Nistru (Basarabia) a fost anexată de Rusia. Destrămarea relațiilor feudale, ca urmare a progresului economic și a afirmării burgheziei a fost însoțită de avântul luptei de emancipare națională. În Transilvania, „regimul națiunilor” privilegiate (nobilimea maghiară, patriciatul săsesc și elita secuiască) era principalul obstacol în calea afirmării naționale a românilor; în Moldova și Țara Românească, dominația otomană devenise incompatibilă cu dezvoltarea noilor relații capitaliste; înlăturarea regimului feudal reclama ieșirea de sub dependența Porții. Inițiatorul luptei politice naționale în Transilvania a fost episcopul Ioan Inocențiu Micu (Clain). Acesta, invocând autohtonia, preponderența numerică și contribuția fiscală masivă a românilor transilvăneni, revendică egalitatea în drepturi cu celelalte trei „națiuni”. Rămase fără rezultat, demersurile lui Micu au fost reluate și dezvoltate în cadrul memoriului Suppplex Libellus Valachorum (1791), redactat de fruntașii Școlii Ardelene care, alături de egalitatea în drepturi, cereau reprezentarea proporțională în Dietă. Intensificarea luptei de emancipare socială și națională de la începutul sec. 19 a culminat cu mișcarea din 1821 din Țara Românească condusă de Tudor Vladimirescu, prin care se urmărea înlăturarea dominației otomane. Ea s-a integrat marelui curent de emancipare națională din Europa de SE, a cărei expresie a fost Eteria și a solidarizat toate forțele social-politice ale Țării Românești, determinând colaborarea lui Tudor Vladimirescu cu Eteria și marii boieri. Dezavuarea acțiunilor Eteriei și ale lui Tudor Vladimirescu de către țar – la Congresul Sfintei Alianțe de la Laibach (azi Ljubljana) – l-a silit pe Tudor să intre în negocieri cu turcii. Faptul a provocat conflictul dintre Tudor Vladimirescu și Alexandru Ipsilanti, conducătorul Eteriei; din ordinul acestuia, Tudor a fost prins și ucis. Intrarea armatei turcești în Țara Românească și Moldova a capăt mișcării. Deși înfrântă, ea s-a încheiat cu abolirea regimului fanariot și restabilirea domniilor pământene. Programele de reformă, care se înmulțesc în perioada imediat următoare, reflectă tendința generală de renovare socială și politică; acestui curent, care se manifesta mai puternic în Moldova, unde reprezentanții micii boierimi – Ioniță Sandu Sturdza – ocupa scaunul domniei, îi aparține și proiectul de constituție din 1822, zis al „cărvunarilor”, denumire care pune în evidență legăturile reformatorilor români cu mișcarea democratică europeană. Războiul ruso-turc, încheiat prin Pacea de la Adrianopol (1829) a deschis calea unor profunde prefaceri în viața internă a Țărilor Române. Abolind restricțiile comerciale impuse de Poartă Moldovei și Țării Românești, Tratatul de la Adrianopol a facilitat intrarea economiei celor două principate în circuitul european. Pentru a răspunde cererilor de produse cerealiere ale țărilor Vestului industrializat, se intensifică exploatarea forței de muncă a țărănimii prin sporirea cuantumului obligațiilor în muncă; marele domeniu se transformă într-o exploatare agricolă întemeiată pe clacă, a cărei producție este destinată în principal exportului. Totodată, boierii se străduiesc să-și elibereze stăpânirile funciare de servituțile feudale care le grevau și să transforme domeniul feudal în proprietate capitalistă. Pe plan legislativ, aceste prefaceri și-au găsit expresie în Regulamentele Organice. Dezvoltarea capitalistă a economiei și formarea burgheziei au imprimat un caracter acut confruntărilor sociale, iar în Transilvania se adăugau antagonismele izvorâte din discriminarea națională la care era supusă populația românească. Conflictele social-politice, latente, s-au manifestat viguros în Revoluția din 1848-1849, care, izbucnită aproape simultan în toate cele trei țări române – cauzele fiind comune – a fost, deopotrivă, parte integrantă a revoluției democratice europene și expresie a unității și solidarității forțelor novatoare. Adunările Ad-hoc, convocate, potrivit prevederilor Congresului de la Paris, au formulat cererea unirii Principatelor Române într-un singur stat cu numele de România, având un statut de autonomie și neutralitate (oct. 1857). Poziția ostilă Unirii, adoptată de Imp. Otoman, Imp. Habsburgic și Marea Britanie, a făcut ca revendicările românești să fie doar parțial acceptate: cele două Principate urmau să aibă câte un domnitor, guvern și adunări legiuitoare separate. Folosindu-se cu abilitate de imprecizia hotărârii reprezentanților celor șapte puteri, care nu prevăzuseră posibilitatea alegerii aceleiași persoane în cele două Principate, atât moldovenii cât și muntenii l-au ales domn pe colonelul Alexandru Ioan Cuza, candidatul partidei naționale (5 și 24 ian. 1859), realizându-se astfel Unirea Țării Românești cu Moldova. Noul domnitor, după ce a asigurat recunoașterea internațională a unirii Țării Românești cu Moldovei într-un singur stat, a inițiat un șir de reforme interne care urmau să consolideze Unirea, să elimine structurile social-politice perimate, să înzestreze noul stat cu instituții moderne și să asigure progresul societății. Măsurile preconizate de Cuza s-au lovit de rezistența grupărilor conservatoare care, dacă acceptau secularizarea averilor mănăstirești, s-au opus cu îndârjire reformei agrare. Cuza, sprjinit de cel mai apropiat colaborator al său, Mihail Kogălniceanu, a dat o lovitură de stat (2/14 mai 1864), dizolvând adunarea legislativă (în care predomina boierimea conservatoare) și a promulgat o nouă Constituție. Adoptată ulterior, legea rurală preconiza eliberarea țăranilor de servituțile feudale, aceștia devenind proprietarii loturilor de pământ aflate în folosința lor și urmând să plătească moșierilor, prin intermediul statului, o despăgubire. Prin Actul adițional la Convențiunea din aug. 1858 (semnat la Constantinopol în iun. 1864), Cuza a obținut autonomia deplină a României. Reformele înfăptuite de Cuza, îndeosebi reforma agrară și cea electorală, au întâmpinat o puternică opoziție din partea conservatorilor și liberal-radicalilor care, uniți într-o conjurație, l-au silit pe domnitor să abdice (11/23 febr. 1866) și să părăsească țara. Dând curs unui deziderat formulat în timpul Adunărilor Ad-hoc, Locotenența Domnească, instituită după abdicarea lui Cuza, oferă coroana României (1866) unui domn de origine străină, în persoana prințului german Carol din familia de Hohenzollern-Sigmaringen. Alegerea unui domn străin era motivată și de necesitatea de a se pune capăt competiției pentru domnie dintre marile familii boierești și amestecul marilor puteri limitrofe, care sprijineau diverși candidați, pentru a-și întări influența în societatea română. Încă de la urcarea sa pe tron, Carol I se pronunță, în plan intern, pentru modernizarea structurilor economice, politice și militare ale țării, iar în cel extern pentru menținerea și consolidarea statului internațional de stat autonom. Se promulgă o nouă Constituție, care consfințea unitatea și indivizibilitatea statului român, stabilește, pentru prima oară, în mod oficial, denumirea de România, în locul aceleia de Principatele Unite Române, consacră ca formă de stat monarhia constituțională, ereditară în familia principelui Carol, în linie direct masculină; în Constituție sunt prevăzute drepturile și libertățile cetățenești, precum și principiul separației puterilor în stat: legislativă, executivă și judecătorească. Primul deceniu al noii domnii s-a caracterizat prin instabilitate guvernamentală, reflex al divergențelor dintre grupările politice din țară. Noua fază a „crizei orientale”, declanșată de intensificarea mișcării de eliberare din Balcani, a deplasat centrul de greutate de la politica internă la cea externă. În urma negocierilor purtate la Livadia (oct. 1876), s-a semnat o Convenție româno-rusă (4/16 apr. 1877), care prevedea dreptul de a trece a trupelor ruse pe terit. R. spre Balcani, Rusia obligându-se să mențină și să apere integritatea terit. a R. Declarația de război adresată Porții de Rusia și intrarea armatei ruse pe terit. R. au provocat o ripostă militară a Imp. Otoman – bombardarea terit. românesc. La 9 mai, R. își proclamă independența de stat consolidată prin Războiul de Independență (1877-1878) și recunoscută pe plan internațional prin Pacea de la San-Stefano și Congresul de la Berlin (1878). Perioada de stabilitate cuprinsă între proclamarea independenței și izbucnirea Primului Război Mondial a favorizat rapida dezvoltare a economiei naționale. Promulgarea legii pentru încurajarea ind. (12/24 mai 1887) și adoptarea primelor tarife vamale protecționiste au asigurat un ritm mai rapid de dezvoltare a producției ind. autohtone. Cele mai însemnate progrese s-au înregistrat în domeniul ind. extractive (petrol-cărbune), alimentare și forestiere. Necesitățile economice au impus dezvoltarea rețelei de căi ferate și de reorganizare și modernizare a porturilor fluviale (Turnu Severin, Giurgiu, Brăila și Galați). Viața politică s-a polarizat în jurul Partidului Liberal (creat în mai 1875) și a Partidului Conservator (constituit în febr. 1880), a căror alternanță la conducerea țării a constituit trăsătura caracteristică a sistemului de guvernământ românesc. În 1893 s-a creat Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România. După 1848, Transilvania a devenit dependentă direct de Habsburgi, iar după instituirea dualismului austro-ungar (1867) a fost anexată la Ungaria, ceea ce a avut drept consecință agravarea politicii de discriminare și asimilare a românilor transilvăneni. Pentru continuarea luptei în noile condiții, elita intelectuală a creat Partidul Național Român (mai 1881) una dintre cele mai importante acțiuni ale sale fiind Memorandul din 1892. Dezvoltarea capitalismului în agricultură în condițiile menținerii unor forme anacronice alături de extinderea arendășiei și de pauperizarea țărănimii, a provocat răscoalele țărănești din 1888 și 1907. În politica externă, ca urmare a tensiunilor din relațiile româno-ruse din 1878, R. s-a apropiat de Puterile Centrale cu care a semnat (1883) un tratat secret de alianță, în ciuda puternicelor divergențe cu Austro-Ungaria, provocate de situația românilor din Transilvania, precum și de cauze de ordin economic. Aceste divergențe au slăbit cu timpul raporturile cu Tripla Alianță și au generat un curent favorabil apropierii de Franța și, implicit, de Antantă. La sfârșitul sec. 19 și începutul sec. 20, cu toate progresele obținute în înaintarea pe calea capitalismului, R. continua să fie o țară slab dezvoltată din punct de vedere economic, cu o ind. restrânsă, cu o economie având un pronunțat caracter agrar. În 1913, R. a participat la cel de-al Doilea Război Balcanic încheiat cu Pacea de la București (1913) prin care reg. din S Dobrogei – Cadrilaterul – revine României. La 28 iul. 1914 a izbucnit Primul Război Mondial între Antantă și Puterile Centrale. La scurt timp moare Carol I, urmând la tron nepotul său, Ferdinand I (1914-1927). Neutralitatea proclamată în aug. 1914 nu a împiedicat apropierea progresivă a R. de puterile Antantei, cărora li s-a alăturat în 1916, declarând război Austro-Ungariei (14 aug. 1916). După o scurtă înaintare în Transilvania, armata română a fost prinsă în cleștele unei duble ofensive germane – cu colaborarea trupelor austro-ungare, bulgare și turce – din direcția Carpaților și a Dunării. Armata română a fost silită să părăsească Oltenia și Muntenia; regele Ferdinand și guvernul s-a refugiat la Iași. În vara anului 1917, încercarea forțelor germano-austriece de a rupe frontul român s-a soldat cu un grav eșec în urma ofensivei române de la Mărăști (iul.-aug.), a zdrobirii ofensivei germano-austro-ungare prin bătălia de la Mărășești (aug.) și prin bararea (aug.) văii Trotușului (a treia bătălie de la Oituz). Situația R., în urma negocierilor germano-ruse de la Brest-Litovsk, a devenit critică; în aceste condiții guvernul român a intrat în negocieri cu Puterile Centrale și a încheiat armistițiul de la Focșani (26 nov./9 dec. 1917), căruia i-a urmat Tratatul preliminar de la Buftea și apoi Tratatul de pace de la București (24 apr./7 mai. 1918). Prin clauzele tratatului, R. era constrânsă la pierderi terit. și concesii economice în favoarea Puterilor Centrale. La 27 mart./9 par. 1918, Sfatul Țării de la Chișinău a votat unirea Basarabiei cu România. În nov. 1918, guvernul român a denunțat Tratatul de la București și a redeschis ostilitățile cu Puterile Centrale. În condițiile înfrângerii Puterilor Centrale în război și a dezmembrării Austro-Ungariei, Bucovina (15/28 nov. 1918) și Transilvania (18 nov./1 dec. 1918) se unesc cu R., desăvârșindu-se astfel formarea statului național român, cu consecințe pozitive asupra întregii evoluții economice, politice și sociale a țării. La 28 iun. 1919, R. a devenit membră a Societății Națiunilor. Pe plan intern, printre primele măsuri inițiate, au fost reforma sistemului electoral din 1918 (care asigura o participare mai largă a populației, îndeosebi a țărănimii la viața politică a țării) și reforma agrară din 1921 (prin care se expropriau cu despăgubire peste 6.000.000 ha, adică 66% din întreaga suprafață de pământ deținută de moșierime). Reforma agrară a dat impuls dezvoltării capitalismului în agricultură. În anii 1921-1930 are loc o dezvoltare mai accentuată a ind., care a cunoscut un avânt însemnat și s-a diversificat, deși în structura continua să predomine ind. bunurilor de consum și ind. extractivă. În 1923 a fost adoptată o nouă Constituție, care a proclamat R. „stat național unitar și indivizibil”, înscriind în același timp prevederi cu caracter democratic („libertatea muncii”, „libertatea de asociere”, „dreptul de vot” ș.a.). La Congresul Partidului Socialist (8-12 mai 1921), s-a hotărât, prin votul majorității, transformarea Partidului Socialist în Partidul Comunist din România, care și-a propus ca obiectiv răsturnarea burgheziei și moșierimii, în vederea cuceririi puterii politice și instaurarea dictaturii proletariatului și țărănimii. A fost scos în afara legii (1924), ca urmare a subordonării sale totale față de Komintern, și de U.R.S.S., acesta pronunțându-se, între altele, pentru autodeterminarea până la despărțire a Basarabiei de România. Criza economică mondială din 1929-1933 s-a manifestat în R. cu o violență deosebită. În 1932 indicele general al prod. ind. a scăzut din punct de vedere valoric la 57,7% față de 1929; multe întreprinderi ind. au fost închise; numărul șomerilor au ajuns la c. 35% din totalul angajaților; salariile au scăzut la jumătate. Criza a dus la ruinarea a mil. de producători agricoli și la accentuarea degradării agriculturii. După 1918, pe parcursul colaborării din Partidul Țărănesc (creat în dec. 1918) și Partidul Național Român (înființat în 1881) s-au creat condițiile fuzionării acestora și întemeierii Partidului Național-Țărănesc (oct. 1926), care în perioada interbelică a sec. 20 a fost al doilea mare partid de guvernământ. Criza economică a fost însoțită de o criză politică caracterizată prin scindarea partidelor. În iun. 1930, Carol II (îndepărtat de la succesiune în 1926; în locul său, între 1927 și 1930, Mihai I, minor, a fost rege sub tutela unui Consiliu de regență) revine în țară cu sprijin intern și extern și se proclamă rege (1930-1940). După ieșirea din criza economică, prod. ind. și agricolă a înregistrat o continuă creștere, atingând în 1938 cel mai înalt nivel antebelic. După Primul Război Mondial, R. a desfășurat, pe plan extern, o serie de acțiuni politice, economice și diplomatice, îndreptate spre consolidarea statului național român, spre menținerea integrității terit. În anii 1920-1921 a încheiat tratate de alianță bilaterale cu Cehoslovacia și Iugoslavia, punând împreună baza unui organism politic internațional, cunoscut sub numele de Mica Înțelegere, iar în 1921 a semnat cu Polonia, în scopuri defensive, un tratat de alianță. Preocupată de menținerea păcii prin apărarea statu-quo-ului terit., R. a reînnoit în 1926 tratatul de alianță din 1921 cu Polonia și a semnat, în 1926, un tratat de amiciție și arbitraj cu Franța (reînnoit în 1936); totodată, prin încheierea unui tratat cu Italia (1926), guvernul român a reglementat raporturile cu aceasta. Cu prilejul adunărilor generale ale Societății Națiunilor, prezidate de ministrul de Externe Nicolae Titulescu în 1930 și 1931, R. s-a pronunțat în favoarea soluționării controversatelor probleme ale dezarmării și securității. În anii următori, consacrându-și eforturile spre crearea sistemului securității colective, inițiat de Franța și U.R.S.S., R. a luat inițiativa reorganizării Micii Înțelegeri (1933), a semnat Convențiile de la Londra de definire a agresiunii (1933), a încheiat alături de Iugoslavia, Turcia și Grecia, Pactul Balcanic (1934), a stabilit relațiile diplomatice cu U.R.S.S. și a purtat (1936) negocieri pentru încheierea unui pact de asistență mutuală româno-sovietic, abandonat după înlăturarea din guvern a lui N. Titulescu (29 aug. 1936). A susținut adoptarea hotărârii de a se aplica sancțiuni economice Italiei fasciste, care atacase Ethiopia (1935), și a protestat împotriva remilitarizării zonei renane (1936), precum și împotriva anexării Austriei (1938) de către Germania Nazistă. În febr. 1938, regele Carol II a instaurat regimul de monarhie autoritară, în timpul căruia au fost luate o serie de măsuri (abolirea Constituției din 1923, dizolvarea partidelor politice, restrângerea atribuțiilor parlamentului ș.a.). După acordul de la München (1938) și dezmembrarea Cehoslovaciei de către cel de-al Treilea Reich, R. s-a văzut silită să accepte încheierea, în 1939 și 1940, a unor tratate economice cu Germania. În împrejurările complexe ale izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial, în urma semnării Pactului Molotov-Ribbentrop (23 aug. 1939), R. s-a găsit izolată pe plan extern. Situația s-a înrăutățit și mai mult, devenind deosebit de grea după capitularea Franșei (iun. 1940) – principalul aliat al R. – și înfrângerea pe continent a Marii Britanii, amenințată ea însăși de invazia trupelor germane. La 28 iun. 1940, în urma notelor ultimative sovietice, Basarabia și N Bucovinei au fost anexate la U.R.S.S. După înfrângerile suferite de Franța și Marea Britanie pe Frontul de Vest regele Carol al II-lea a decis să dea o orientare progermană politicii externe a R. La 4 iul. 1940 a fost adus la putere un guvern agreat de cercurile guvernamentale germane, care a renunțat la garanțiile franco-engleze din apr. 1939. Germania și Italia au impus R. Dictatul de la Viena (30 aug. 1940), prin care partea de NV a Transilvaniei, cu o suprafață de 43.000 km², populată de c. 2.600.000 de locuitori, în majoritate români, era cedată Ungariei. La 7 sept. 1940, partea de S a Dobrogei (Cadrilaterul) a intrat în componența Bulgariei. Criza politică internă, agravată de succesiunea de catastrofe interne, l-a silit pe Carol al II-lea să renunțe la tron (6 sept. 1940) în favoarea fiului său Mihai (1940-1947). Convins că restaurarea frontierelor României Mari se poate face numai cu ajutorul Reich-ului, noul conducător al statului, generalul Ion Antonescu, se alătură Germaniei în războiul împotriva U.R.S.S. (iun. 1941). La 23 aug. 1944, mareșalul Antonescu este arestat din ordinul regelui Mihai I, R. raliindu-se cu întregul potențial ec. militar Puterilor Aliate până la sfârșitul războiului (9 mai 1945). Tratatul de Pace de la Paris (1947) recunoaște anularea Dictatului de la Viena, dar consacră totodată anexarea Basarabiei și N Bucovinei de către U.R.S.S. Inclusă în sfera de hegemonie a U.R.S.S., ca urmare a ocupării terit. ei de către Armata Roșie și a acordului de procentaj Churchill-Stalin (oct. 1944), R. cunoaște, în etapa istorică următoare, un regim totalitar, de represiune polițienească, al cărui partizan principal a fost Gheorghe Gheorghiu-Dej, conducătorul partidului și statului român timp de aproape 20 de ani. Ca urmare, R. a traversat aceeași evoluție ca și celelalte state est-europene devenite satelite ale U.R.S.S.; proclamarea Republicii Populare (30 dec. 1947), trecerea la dictatura partidului unic comunist (1948), naționalizarea întreprinderilor (1948), colectivizarea forțată a agr. (1949-1962) și dezvoltarea centralizat-planificată a întregii societăți, lichidarea vechii elite politice, culturale, religioase și militare, precum și a participanților la Rezistența anticomunistă. Membră a C.A.E.R. (1949), a Tratatului de la Varșovia (1955) și a O.N.U. (1955). Adversar al destalinizării lansate de N.S. Hrușciov (1956), Gheorghiu-Dej a promovat o politică de relativă distanțare a R. față de U.R.S.S. și de deschidere față de Occident, care n-a fost însoțită de introducerea unor reforme reale în economie și de democratizare a vieții sociale și politice. Expresia noii orientări a fost Declarația din apr. 1964 a C.C. a P.M.R. în problemele mișcării comuniste internaționale și a relațiilor între țările socialiste. După moartea lui Gh. Gheorghiu-Dej, succesorul său, N. Ceaușescu (din 1965, secretar general al partidului și din 1967, șef al statului), după o scurtă perioadă de relaxare politică, a continuat, în plan intern, linia dură a predecesorului, iar în cel extern a amplificat politica de individualizare a României în C.A.E.R. și Tratatul de la Varșovia. R. a avut o serie de inițiative și demersuri – stabilirea relațiilor cu R.F. Germania (1967), menținerea relațiilor cu statul Israel după „Războiul de șase zile” (1967), condamnarea invadării Cehoslovaciei (1968) – care au singularizat-o în blocul sovietic și au atras interesul marilor puteri occidentale, ilustrat de vizitele în R. ale generalului de Gaulle (1967) și președintelui S.U.A., Richard Nixon (1969), a președintelui Băncii „The Chase Manhattan”, David Rockefeller (1973), a președintelui S.U.A., Gerald Ford (1975), a primului ministru al Marii Britanii, Harold Wilson (1975), al primului ministru al Italiei, Arnaldo Forlani (1975), a cancelarului federal al R.F. Germania, Helmut Schmidt (1978), a președintelui Franței, Valéry Giscard d’Estaing (1979) ș.a. Sub conducerea lui N. Ceaușescu (1965-1989), R. se prezintă ca o țară cu un regim de dictatură după modelul sovietic, dar cu o autonomie în politica externă. Accentuarea din anii ’70 ai sec. 20 a represiunii interne, manifestările grotești ale cultului personalității cuplului Ceaușescu și dificultățile economice tot mai grave au slăbit progresiv adeziunea populației față de politica zisă „de independență” a regimului. Angajarea resurselor țării în proiecte gigantice a contribuit la reducerea drastică a nivelului de trai al populației. Revolta populară din dec. 1989 a eliminat regimul de dictatură comunistă, deschizând perspectiva reinstaurării democrației, a sistemului politic pluralist, a ec. de piață și a reintegrării R. în Europa. Moștenirea celor patru decenii și jumătate de comunism, rezistența vechilor structuri și mentalități, fărâmițarea forțelor politice într-o multitudine de partide au generat, în anii 1900-1991, tensiuni social-politice cu izbucniri violente, cele mai nocive pentru imaginea țării în exterior dovedindu-se „mineriadele”. Alegerile locale, parlamentare și prezidențiale din 1990, 1992, 1996, 2000 și 2004 și adoptarea, la 21 nov. 1991, a noii Constituții, validată de referendumul din 8 dec. 1991 (modificată de Parlament și adoptată prin referendum național din 18-19 nov. 2003), au reprezentat tot atâția pași pe drumul despărțirii de trecutul totalitar, al funcționalității noii democrații și al principiului alternării la putere. Alegerile prezidențiale din 20 mai 1990, ca și cele din 18 oct. 1992 și 26 nov. 2000 sunt câștigate de candidatul F.S.N. (din 29 apr. 1992, P.D.S.R.), Ion Iliescu. Guvernul instaurat după alegerile parlamentare din 20 mai 1990 a făcut primii pași în tranziția spre o economie de piață, în redarea parțială și extrem de lentă a pământului foștilor proprietari sau urmașilor acestora (până la 10 ha de familie), în privatizarea comerțului, turismului, liberalizarea prețurilor ș.a. În urma dezmembrării U.R.S.S., Republica Moldova (constituită din cea mai mare parte a Basarabiei), și-a proclamat, la 27 aug. 1991, independența de stat, statut recunoscut în aceeași zi de către R. Prăbușirea prod. ind. (comparativ cu 1989, în anul 1992, 54%), dizolvarea C.A.E.R.-ului, care absorbea c. 80% din exporturile R., criza iugoslavă ș.a. au accentuat regresul economiei românești. Ritmul lent al procesului de privatizare și al reformelor economice, rata înaltă a inflației și deprecierea monedei naționale, șomajul au avut ca rezultat sporirea dificultăților și a duratei perioadei de tranziție de la comunism la capitalism. Alegerile parlamentare și prezidențiale din 1996 au fost câștigate de forțele aflate în opoziție; președinte: Emil Constantinescu. La 12 dec. 1996 s-a constituit un guvern de coaliție alcătuit din Convenția Democratică Română (o alianță electorală formată din P.N.Ț.-C.D., P.N.L. și alte formațiuni politice și organizații civile), Uniunea Social-Democratică (alianță formată din Partidul Democrat și P.S.D.R.) și U.D.M.R. (formațiune participantă pentru prima oară la guvernare). Structura doctrinară eterogenă a forțelor coaliției, frecventele dispute dintre acestea au generat lipsa de fermitate a acțiunilor de reformă economică și restructurare socială. Urmarea a constituit-o scăderea P.I.B., menținerea unei rate ridicate a inflației și un deficit comercial important în anii 1997 și 1998, R. rămânând astfel în ultimul eșalon al statelor în tranziție din Europa Centrală și de Est. La alegerile din 26 nov. 2000 numai 5 din cele aproape 50 de partide participante au depășit pragul electoral de 5%, accedând în noul for legislativ. P.D.S.R., care a obținut aproape 48% din mandatele noului parlament, a format un guvern minoritar. La 28 dec. 2000, prim-min. al R. a prezentat Parlamentului programul de guvernare, care prevedea relansarea creșterii economice, combaterea sărăciei și șomajului, refacerea autorității statului și a instituțiilor sale, reducerea birocrației, combaterea corupției și criminalității, continuarea și accelerarea procesului de integrare în Uniunea Europeană și în N.A.T.O. În iun. 2001 s-a constituit, în urma fuziunii P.D.S.R. cu P.S.D.R., P.S.D. Într-o zonă geografică afectată de crize, R. s-a impus după 1989 ca un factor de echilibru și stabilitate. R. a devenit la 1 febr. 1993 membru asociat al Uniunii Europene, membru cu drepturi depline al Consiliului Europei (29 sept. 1993), iar la 26 ian. 1994, R. a fost primul stat european care a semnat Parteneriatul de Pace propus de N.A.T.O., a luat parte la exercițiile multinaționale, unele desfășurate pe terit. său, și a trimis trupe de menținere a păcii în zone de conflict ale lumii (Somalia, Angola, Bosnia și Herțegovina, Kosovo, Afghanistan și Iraq), în cadrul unor acțiuni coordonate de O.N.U. sau N.A.T.O. La 15 dec. 2000, R. a început, la Bruxelles, tratativele de aderare la Uniunea Europeană, iar la summit-ul celor 19 state membre N.A.T.O. de la Praga (21-22 nov. 2002), R. alături de alte șapte state europene, este invitată pentru negocieri de aderare la această Alianță. La 26 mart. 2003, R. semnează la Bruxelles, protocolul de aderare la N.A.T.O., iar în 29 mart. 2004 devine din punct de vedere juridic membru cu drepturi depline al N.A.T.O. Integrarea în Uniunea Europeană, opțiune împărtășită de cvasitotalitatea forțelor politice, rămâne o prioritate absolută a politicii externe românești. Alegerile parlamentare din nov. 2004 au fost câștigate de P.S.D., iar în turul al doilea al alegerilor prezidențiale din dec. 2004 victoria a revenit, la limită, candidatului Alianței Dreptate și Adevăr P.N.L.-P.D., Traian Băsescu. După runde de negocieri, guvernul a fost format de o coaliție de patru partide P.N.L., P.D., U.D.M.R. și P.U.R. (din 2005, Partidul Conservator), care și-a propus ca obiective consolidarea statului de drept și a democrației, restrângerea intervenției statului în economie și întărirea funcției de garant al legalității individuale, respectarea strictă a angajamentelor în procesul de aderare la U.E., precum și integrarea deplină a României în structurile de securitate euroatlantice. Cu toate că noul guvern al coaliției a accelerat ritmul reformelor (introducerea cotei unice de impozitare de 16%, reforma sistemului judiciar, adoptarea legilor de restituire a proprietăților, asaltul asupra marilor datornici către fisc, aplicarea regulilor concurenței etc.) nu a rezolvat în totalitate problemele în nici unul dintre cele șapte domenii semnalate la Bruxelles: combaterea corupției la nivel înalt și instituțional, aplicarea în practică a reformelor din sistemul judiciar, afacerile interne, controlul la frontiere, agricultura, mediul, concurența și achizițiile publice. În plan extern, R. a semnat, la Luxemburg (15 apr. 2005), Tratatul de aderare la U.E., care urmează să fie ratificat în 2005-2006, de parlamentele statelor membre ale U.E. în vederea admiterii R. la 1 ian. 2007. La 6 dec. 2005, secretarul de Stat al S.U.A., Condolezza Rice, și ministrul de Externe al României, Mihai Răzvan Ungureanu, semnează la Palatul Cotroceni, Acordul privind instalarea a patru baze militare americane pe terit. R.: Babadag, aerodromul Mihail Kogălniceanu, Smârdan – Galați și Cincu, Sibiu – Brașov. Republică parlamentară.

COMUN, -Ă, comuni, -e, adj. 1. (În opoziție cu particular, individual) Care aparține tuturora sau mai multora; care privește, ține de sau interesează pe toți sau pe mai mulți; de care se folosesc toți sau mai mulți. V. obștesc, colectiv, public, general, universal. Curte comună. A avea interese comune. ▭ Bogățiile de orice natură ale subsolului, fabricile, uzinele și minele, pădurile, apele, izvoarele de energie naturală, căile de comunicație de orice fel, transportul feroviar, fluvial, maritim și aerian, bănci le, poșta, telegraful, telefonul, radioul, mijloacele de tipar, cinematografia și teatrul, gospodăriile agricole de stat, stațiunile de mașini și tractoare, întreprinderile comunale și partea naționalizată a fondului de locuințe de la orașe constituie proprietate de stat, bun comun al poporului. CONST. R.P.R. 11. Jean Bart... are puncte comune cu literatura dintre 1880-1900... literatură cu caracter critic, literatură înclinată spre satiră. IBRĂILEANU, S. 89. ◊ (Jur.) Drept comun = totalitatea legilor fundamentale care guvernează legislația unui stat (și în care nu sînt cuprinse legile cu caracter special sau excepțional). Pedepse de drept comun. ▭ Criminal de drept comun = criminal care a comis o crimă obișnuită. Substantiv comun = (în opoziție cu substantiv propriu) substantiv care servește la indicarea obiectelor (ființe, lucruri, stări, acțiuni, însușiri, relații) de același fel. «Lup», «scaun», «frumusețe» sînt substantive comune. ▭ (Mat.) Factor comun = număr cu care se înmulțesc toți termenii unei sume. Divizor comun = număr întreg care împarte exact mai multe numere întregi date. Multiplu comun = număr care e divizibil prin mai multe numere întregi date. Numitor comun = numitor care aparține mai multor fracții. ◊ Expr. De comun acord = în perfectă înțelegere, în deplină armonie, în acord (unii cu alții). A face cauză comună (cu cineva) = a lua parte cuiva într-o chestiune sau într-o discuție, a se declara solidar cu el, a se alătura lui. V. identifica. Se vede treaba că și ceferiștii fac cauză comună cu ei [cu țăranii răsculați]. DUMITRIU, B. F. 86. A nu avea nimic comun cu cineva= a nu avea de-a face cu cineva, a nu avea nici un fel de relații cu cineva. A duce viață comună (cu cineva) = a trăi sub același acoperiș. ♦ (Substantivat, n. sg.) Ceea ce aparține tuturor sau mai multora; ceea ce este alcătuit pe baze obștești sau pentru folos obștesc. Vaca și vițelul ne rămîn nouă... buhăieșul îl dăm la comun... așa spune mama. CAMILAR, TEM. 305. ◊ Loc. adv. În comun = laolaltă, împreună. Colectiviștii muncesc pămîntul în comun. 2. Obișnuit, normal. V. răspîndit, frecvent. Cu cît va fi mai mare înălțimea morală, de la care observă artistul societatea descrisă, cu atîta mai adîncă înrîurire vor avea scrierile lui... Acestea toate sînt lucruri, putem zice, comune, și e de mirare numai că se găsesc oameni care nu pot să le înțeleagă. GHEREA, ST. CR. II 97. ◊ Loc comun = idee reprezentată de toți (sau de mulți) în același fel (și banalizată prin deasa ei întrebuințare). Limbaj comun v. limbaj. ◊ (Substantivat, în expr.) A ieși din comun = a se prezenta ca ceva aparte, neobișnuit, anormal. 3. Banal, de rînd. V. mediocru, ordinar, vulgar. Stil comun.

IARBĂ, (2) ierburi, s. f. 1. Nume generic dat plantelor erbacee, anuale sau perene, cu părțile aeriene verzi, subțiri și mlădioase, folosite pentru hrana animalelor. ◊ Expr. Paște, murgule, iarbă verde = va trebui să aștepți mult până ți se va împlini ceea ce dorești. Din pământ, din iarbă verde = cu orice preț, neapărat. ♦ Nutreț verde, proaspăt cosit. 2. Buruieni de tot felul. ◊ Iarbă rea = a) buruiană otrăvitoare; b) fig. om rău, primejdios. 3. Pajiște. 4. Compuse: iarbă-de-mare = plantă erbacee cu frunze liniare și cu flori verzi, care crește pe fundul mării și ale cărei frunze uscate sunt folosite în tapițerie; zegras (Zostera marina); iarba-broaștei = mică plantă acvatică, cu frunze rotunde, lucitoare, care (datorită pețiolului lung) plutesc la suprafața apei, și cu flori albe (Hydrocharis morsus-ranae); iarba-ciutei = plantă perenă din familia compozeelor, cu flori galbene dispuse în capitule (Doronicum austriacum); iarba-fiarelor = a) plantă erbacee veninoasă, cu frunze opuse, acoperite cu peri, cu flori albe-gălbui (Cynanchum vincetoxicum); b) (în basme) iarbă cu putere miraculoasă, cu ajutorul căreia se poate deschide orice ușă încuiată; p. ext. putere supranaturală, care poate ajuta la ceva greu de obținut; iarba-găii = plantă erbacee cu frunze dințate, acoperite cu peri aspri, cu flori galbene (Picris hieracioides); iarbă-creață = izmă-creață; iarbă-deasă = plantă erbacee cu tulpini subțiri, cu frunze înguste și flori verzi, dispuse în panicule (Poa nemoralis); iarbă-grasă = plantă erbacee cu tulpina ramificată și întinsă pe pământ, cu frunze cărnoase, lucioase și flori galbene (Portulaca oleracea); iarbă-mare = plantă erbacee cu tulpina păroasă și ramificată, cu frunze mari și flori galbene (Inula helenium); iarbă-albă = plantă erbacee ornamentală cu frunzele vărgate cu linii verzi și albe-roșietice sau gălbui (Phalaris arundinacea); iarba-cănărașului = plantă erbacee din familia gramineelor, cu frunzele plane, cu flori verzui și semințele gălbui; mei-lung, meiul-canarilor (Phalaris canariensis); iarbă-albastră = plantă erbacee cu frunzele îngrămădite la baza tulpinii și cu flori violete (Molinia coerulea); iarba-bivolului = plantă erbacee cu flori verzui sau brune (Juncus buffonius); iarba-câmpului = plantă erbacee cu tulpinile noduroase și cu flori verzui-alburii sau violet-deschis (Agrostis stolonifera); iarbă-neagră = a) plantă erbacee cu frunze dințate și cu flori brune-purpurii pe dinafară și galbene-verzui pe dinăuntru (Scrophularia alata); b) arbust cu frunze mici liniare și flori trandafirii sau albe (Calluna vulgaris); iarba-osului = mic arbust cu tulpini ramificate, cu frunze opuse și cu flori galbene (Helianthemum nummularium); iarbă-roșie = plantă erbacee cu tulpina roșiatică, cu frunze nedivizate, lanceolate și cu flori galbene dispuse în capitule; (pop.) cârligioară (Bidens cernuus); iarba-șarpelui = a) plantă erbacee cu frunze lanceolate, păroase, cu flori albastre, rar roșii sau albe (Echium vulgare); b) plantă cu tulpina păroasă, cu flori albastre sau roșietice (Veronica latifolia); c) broscariță; iarba-șopârlelor = plantă erbacee cu rizom gros, cărnos, cu tulpina terminată în spic, cu frunze ovale și flori mici, albe-roz (Polygonum viviparum); iarbă-stelată = plantă erbacee cu tulpina întinsă pe pământ, cu frunze pe fața superioară și pe margini păroase și cu flori liliachii (Sherardia arvensis); iarbă-de-Sudan = plantă cu tulpina înaltă, cu frunze lungi, cultivată ca plantă furajeră (Sorghum halepense). 5. Praf de pușcă. – Lat. herba.

IARBĂ, (2) ierburi, s. f. 1. Nume generic dat plantelor erbacee, anuale sau perene, cu părțile aeriene verzi, subțiri și mlădioase, folosite pentru hrana animalelor. ◊ Expr. Paște, murgule, iarbă verde = va trebui să aștepți mult până ți se va împlini ceea ce dorești. Din pământ, din iarbă verde = cu orice preț, neapărat. ♦ Nutreț verde, proaspăt cosit. 2. Buruieni de tot felul. ◊ Iarbă rea = a) buruiană otrăvitoare; b) fig. om rău, primejdios. 3. Pajiște. 4. Compuse: iarbă-de-mare = plantă erbacee cu frunze liniare și cu flori verzi, care crește pe fundul mării și ale cărei frunze uscate sunt folosite în tapițerie; zegras (Zostera marina); iarba-broaștei = mică plantă acvatică, cu frunze rotunde, lucitoare, care (datorită pețiolului lung) plutesc la suprafața apei, și cu flori albe (Hydrocharis morsus-ranae); iarba-ciutei = plantă perenă din familia compozeelor, cu flori galbene dispuse în capitule (Doronicum austriacum); iarba-fiarelor = a) plantă erbacee veninoasă, cu frunze opuse, acoperite cu peri, cu flori albe-gălbui (Cynanchum vincetoxicum); b) (în basme) iarbă cu putere miraculoasă, cu ajutorul căreia se poate deschide orice ușă încuiată; p. ext. putere supranaturală, care poate ajuta să obții ceva greu de obținut; iarba-găii = plantă erbacee cu frunze dințate, acoperite cu peri aspri, cu flori galbene (Picris hieracioides); iarbă-creață = izmă-creață; iarbă-deasă = plantă erbacee cu tulpini subțiri, cu frunze înguste și flori verzi, dispuse în panicule (Poa nemoralis); iarbă-grasă = plantă erbacee cu tulpina ramificată și întinsă pe pământ, cu frunze cărnoase, lucioase și flori galbene (Portulaca oleracea); iarbă-mare = plantă erbacee cu tulpina păroasă și ramificată, cu frunze mari și flori galbene (Inula helenium); iarbă-albă = plantă erbacee ornamentală cu frunzele vărgate cu linii verzi și albe-roșietice sau gălbui (Phalaris arundinacea); iarba-cănărașului = plantă erbacee din familia gramineelor, cu frunzele plane, cu flori verzui și semințele gălbui; mei-lung, meiul-canarilor (Phalaris canariensis); iarbă-albastră = plantă erbacee cu frunzele îngrămădite la baza tulpinii și cu flori violete (Molinia coerulea); iarba-bivolului = plantă erbacee cu flori verzui sau brune (Juncus buffonius); iarba-câmpului = plantă erbacee cu tulpinile noduroase și cu flori verzui-alburii sau violet-deschis (Agrostis stolonifera); iarbă-neagră = a) plantă erbacee cu frunze dințate și cu flori brune-purpurii pe dinafară și galbene-verzui pe dinăuntru (Scrophularia alata); b) arbust cu frunze mici liniare și flori trandafirii sau albe (Calluna vulgaris); iarba-osului = mic arbust cu tulpini ramificate, cu frunze opuse și cu flori galbene (Helianthemum nummularium); iarbă-roșie = plantă erbacee cu tulpina roșiatică, cu frunze nedivizate, lanceolate și cu flori galbene dispuse în capitule; (pop.) cârligioară (Bidens cernuus); iarba-șarpelui = a) plantă erbacee cu frunze lanceolate, păroase, cu flori albastre, rar roșii sau albe (Echium vulgare); b) plantă cu tulpina păroasă, cu flori albastre sau roșietice (Veronica latifolia); c) broscariță; iarba-șopârlelor = plantă erbacee cu rizom gros, cărnos, cu tulpina terminată în spic, cu frunze ovale și flori mici, albe-roz (Polygonum viviparum); iarbă-stelată = plantă erbacee cu tulpina întinsă pe pământ, cu frunze pe fața superioară și pe margini păroase și cu flori liliachii (Sherardia arvensis); iarbă-de-Sudan = plantă cu tulpina înaltă, cu frunze lungi, cultivată ca plantă furajeră (Sorghum halepense). 5. Praf de pușcă. – Lat. herba.

REGULĂ s. f. (< lat. régula, cf. it. regola, după fr. règle): normă (v.) lingvistică. În mod obișnuit, în limba română se vorbește despre mai multe tipuri de r. lingvistice: r. de despărțire a cuvintelor în silabe, r. ortoepice (de pronunțare corectă), r. ortografice (de folosire corectă a semnelor ortografice și de scriere corectă a cuvintelor), r. de punctuație (de folosire corectă a semnelor de punctuație). R. de despărțire a cuvintelor în silabe sunt r. obligatorii, fixate prin uz, de care țin seama (sau de care ar trebui să țină seama) vorbitorii limbii noastre în folosirea cuvintelor. Cele mai importante dintre aceste r. sunt: a) o consoană așezată între două vocale formează întotdeauna silabă cu vocala următoare: ca-la-mi-ta-te, bu-cu-ri-e etc.; b) două, trei sau patru consoane așezate între două vocale formează silabe diferite: prima consoană trece de obicei la prima silabă, iar celelalte consoane trec de obicei la silaba următoare, ca în cuvintele ac-tiv, as-tăzi, mul-te, poar-tă, as-pru, din-tre, in-dus-tri-e, noas-tre; mon-stru etc.; c) două vocale succesive (în hiat, care nu formează diftong) trec în silabe diferite: prima vocală trece la prima silabă, iar cealaltă vocală, la silaba următoare, ca în cuvintele ce-re-a-le, du-et, fe-e-rie, fi-in-ță, poe-zi-e, zo-o-lo-gi-e etc.; d) o semivocală și o vocală sau două semivocale și o vocală din cadrul unui diftong sau triftong intră toate în aceeași silabă: țea-vă, pia-tră, ief-tin, cior-chi-ne, leor-pă-i, pâi-ne, moa-ră, ro-ua, zi-uă, leoar-că, ve-neau, su-iau, tă-iai etc.; e) grupurile consonantice bl, br, cl, cr, dl, dr, fl, fr, gl, gr, pl, pr, tl, tr, vl, vr rămân în aceeași silabă: ta-blă, a-bra-ziv, de-clam, la-cri-mă, Co-dlea, co-dru, a-fla-se, re-fren, i-so-glo-să, a-grar, po-plin, cea-pra-zar, bâ-tlan, re-tras, e-vla-vi-e, li-vrea etc.; f) grupurile consonantice ct, cț, pt, precedate de consoane, se despart, trecând prima la silaba dinainte, iar a doua la silaba următoare: punc-tu-a-ți-e, func-ție, somp-tu-os etc.; g) cuvintele compuse cu componentele sudate se despart în silabe ținându-se seama de aceste componente: a-tot-ști-u-tor (< a + tot + știutor), bi-ne-ve-nit (< bine + venit), drept-unghi (< drept + unghi), nici-o-da-tă (< nici + o + dată), ori-când (< ori + când), port-al-toi (< port + altoi), scurt-cir-cu-it (< scurt + circuit) etc.; h) cuvintele derivate cu prefixe sau cuvintele împrumutate compuse, cu structură analizabilă în limba română, se despart în silabe ținându-se seama de existența elementelor componente: des-tăi-nu-i (< des + tăinui), ne-sta-bil (< ne + stabil), ne-ști-u-tor (< ne + știutor), dez-ar-ti-cu-la (< dez + articula), in-e-gal (< in + egal), in-a-dec-vat (< in + adecvat), in-o-pe-rant (< in + operant), in-u-man (< in + uman), pre-scri-e (< pre + scrie) etc. R. ortoepice sunt r. de pronunțare corectă a sunetelor și a cuvintelor din limbă. Cele mai importante dintre acestea pentru limba română sunt, în aceiași timp, și r. ortografice. Astfel: 1) după j și ș se pronunță și se scrie a, nu ea, în cuvintele coaja, jale, tânjală, coșar, șapte, ușa etc.; 2) după j și ș se pronunță și se scrie ea, nu a, în sufixele -ean, -eală și -eață ale substantivelor doljean, prăjeală, ieșean, greșeală, roșeață etc.; 3) după j și ș se pronunță și se scrie ă, nu e, în cuvintele plajă, strajă, uriașă, fruntașă etc., în substantivele și adjectivele derivate înfricoșător, crucișător, îngrășământ etc., în formele verbale protejăm, angajăm, înfățișăm, îmbrățișăm etc., în pluralele substantivelor de origine infinitivală angajări, înfățișări, îmbrățișări etc.; tot ă, nu e, se pronunță și se scrie în formele verbale acopăr, acoperă, sufăr, suferă, dădeam, să aibă etc.; 4) după consoanele j și ș se pronunță și se scrie e, nu ă, în rădăcina cuvintelor jecmăni, jelanie, jelui, înșela, ședea, șes etc.; 5) se pronunță și se scrie e, nu i, în finalul elementului de compunere ante-: antepenultim, antevorbitor, antemeridian, antebelic etc.; 6) după consoanele j și ș se pronunță și se scrie î nu i, în gerunziile verbelor de conjugarea I angajând, degajând, înfățișând, îngroșând etc.; tot cu î și nu cu i se pronunță și se scrie în gerunziul verbului a crea: creând și la începutul substantivului întreprindere; 7) în neologisme, e inițial sau e în hiat, la început de silabă, se pronunță și se scrie e, nu ie: ecran, ecuator, epocă, eră, eroism, evident, examen, explozie etc. – aeroport, alee, poem, agreez, creez etc.; 8) e final din sufixul lexical -ețe se pronunță și se scrie e, nu ă, în substantivele bătrânețe, frumusețe, tinerețe etc.; 9) e accentuat, înaintea unei silabe cu vocala e, se pronunță și se scrie e, nu ea: crede, vede, verde etc.; 10) după j, r, s, ș, ț și z, vocala e se pronunță și de scrie e, nu ă, în cuvintele jertfă, reușită, mătase, șed, țepi, zece etc.; 11) după consoanele j, s, ș, ț și z și după grupul consonantic st se pronunță și se scrie i, nu î, în rădăcina cuvintelor jir, singur, mașină, subțire, zile, stinge etc.; tot i, nu î, se pronunță și se scrie în cuvintele imbold, incarna, intitula etc.; 12) se pronunță și se scrie e, nu ă, în prepozițiile către, de și pe; i, nu î, în prepozițiile din, dintre, dintru, dinspre etc.; î, nu ă, în prepoziția până; ă, nu e, în prepoziția după; 13) se pronunță și se scrie i final în pronumele demonstrative de identitate același, aceeași, aceiași, aceleași; în pronumele de întărire însuși, însăși, înșiși, înseși și în adverbele iarăși și totuși; 14) se pronunță și se scrie i, nu e, în sufixul -atic din adjectivele îndemânatic, primăvăratic, tomnatic, văratic, etc. și în prima silabă a adjectivului distructiv; 15) se pronunță și se scrie î, nu ă, în sufixele verbelor derivate din onomatopee, care au pe î în rădăcină: bâjbâi, cârâi, dârdâi, gâgâi, hârâi, mârâi, pârâi, scârțâi, târâi, vâjâi etc.; 16) se pronunță și se scrie o, nu oa, în singularele barocă, echivocă, pedagogă etc., în numeralele două și nouă, în pronumele nouă și vouă și în formele substantivale rouă și ouă; 17) se pronunță și se scrie a-e, nu a-ie în cuvintele aer și faeton și în derivatele primului: aerian, aerisi, aerodrom, aeroport etc.; 18) se pronunță și se scrie e-a, nu e-ia, în cuvintele crea, creare, creație, recrea, recreație, agrea, agreabil, impermeabil etc.; 19) se pronunță și se scrie e-e, nu e-ie, în cuvintele alee, epopee, idee; licee, orhidee; agreez, creez etc.; 20) se pronunță și se scrie i-e, nu i, în formele verbale scriem, scrieți, să scriem, să scrieți, a scrie; 21) se pronunță și se scrie i-i, nu i, în cuvintele conștiință, conștiincios, conștiinciozitate, fiind, fiindcă, ființă, știință etc.; 22) se pronunță și se scrie o-e, nu o-ie, în cuvintele poem, poezie, poet etc.; 23) se pronunță și se scrie o-o, nu o, în cuvintele alcool, cooperator, cooperativă, zoologie, zootehnie etc.; 24) se pronunță și se scrie u-e, nu u-ie, în cuvintele duel, duet, menuet, perpetuez, accentuez etc.; 25) se pronunță și se scrie ia, nu ea, după b, p, m, f, și v, în cuvintele biată, piatră, piață, amiază, fiare, viață etc.; se pronunță și se scrie la fel și în cuvintele aceștia, atâția, aceia, aceiași; 26) se pronunță și se scrie ea, nu a, după s, ț, și z, în cuvintele seamă, seară, seacă, țeapă, țeapăn, zeamă, îmbulzeală etc. și ea, nu ia, în femininele pronominale aceea și aceeași; 27) se pronunță și se scrie ie, nu e, în cuvintele miel, miere, miercuri, fiere, fierbe, piere, piept, pierde, vieți etc. 28) se pronunță și se scrie îi, nu ăi, în cuvintele câine, mâine, pâine și îi, nu ăi, în numeralul ordinal întâi; 29) se pronunță și se scrie uă, nu o, în numeralele două și nouă, în pronumele personale nouă și vouă, în adjectivul nouă, în substantivele piuă, rouă și ziuă și în verbul plouă; 30) se pronunță și se scrie b, nu v, în numele lunilor decembrie, februarie, septembrie, octombrie și noiembrie; 31) se pronunță č și se scrie c, nu ț, în cuvintele cifră, cilindru, ciment, civil, lucernă, viciu etc.; 32) se pronunță d și se scrie d, nu z, în formele verbale aprind, să aprind, ard, să ardă, aud, să audă, cad, să cadă etc.; 33) se pronunță și se scrie h, nu se omite, în cuvintele hegemon, hibrid, hidrogen, hipodrom, hotel etc.; nu se pronunță și nu se scrie h în cuvintele coerent, umor etc.; 34) se pronunță și se scrie j, nu giu, în cuvintele împrumutate din limba franceză, formate cu sufixul -aj: filaj, dresaj, personaj, peisaj, anturaj etc.; se pronunță și se scrie giu, nu j, în neologismele cortegiu, naufragiu, ravagiu etc.; 35) se pronunță și se scrie n, nu i (ie), în formele verbale rămân, să rămână, spun, să spună, țin, să țină etc.; 36) se pronunță și se scrie r, nu i (ie), în formele verbale cer, ceri, să ceară, pier, pieri, să piară, sar, sari, să sară etc.; 37) se pronunță și se scrie s, nu z, în neologismele terminate în -asm și -ism și în derivatele lor: marasm, plasmă, pleonasm, sarcasm, prismă; de asemenea, în cuvintele împrumutate din franceză, formate cu sufixul -ism: parnasianism, socialism, structuralism etc. și în neologismele chermesă, premisă, sesiune etc.; 38) se pronunță și se scrie s, nu ș, în cuvintele deschide, deschis, fisă, scenă, schimba, stand, stofă etc.; 39) se pronunță și se scrie ș, nu j, înainte de n, în cuvintele obișnuit, pașnic, strașnic, veșnic etc.; 40) se pronunță cs, nu s, și se scrie x în cuvintele expeditiv, expediție, experiență, exploatare, explozie etc., iar cș, nu cs, în pluralele ficși și ortodocși; 41) se pronunță gz, nu s sau z, și se scrie x în cuvintele exact, exactitate, examen, exemplu etc.; 42) se pronunță și se scrie cv, nu cu, în cuvintele adecvat, cvartet etc.; 43) se pronunță și se scrie nn, nu n, în derivatele cu prefixul în-, când cuvintele de bază încep cu n-: înnegri, înnoda, înnoi, înnopta etc.; 44) se pronunță și se scrie n, nu nn, în cuvintele înăbuși, înota, îneca; 45) se pronunță și se scrie r în prepozițiile prin și printre; 46) se pronunță și se scrie z, nu j, în pluralele brazi, chinezi, cruzi, francezi etc. și în singularul dezghețat; 47) se pronunță și se scrie z, nu s, în prefixele dez- și răz- din cuvintele dezamăgi, dezaproba, dezechilibru, dezbrăca, dezdoi, dezgoli, dezlega, dezminți, deznoda, dezrădăcina; răzbate, răzbuna, răzgândi etc.; 48) se pronunță și se scrie v, nu vr, în formele verbale voi, voiesc, voiești, voiește, voim, voiți, voiesc, voiam, voisem, am voit etc.; 49) se pronunță și se scrie corupt, nu: conrupt; se, nu: să (în: se duce); străin, nu strein sau strin etc.

iarbă sf [At: COD. VOR. 144/15 / Pl: (înv) ierbi, ~be, ierburi / E: ml herba] 1 Nume generic dat plantelor erbacee, anuale sau perene, cu părțile aeriene verzi, subțiri și mlădioase, folosite pentru hrana animalelor. 2 (Îe) Paște murgule, ~ verde Va trebui să aștepți mult și bine până ți se va întâmpla ceea ce îți dorești. 3 (Îe) Din pământ, din ~ verde Cu orice preț Si: neapărat. 4 Nutreț verde, proaspăt cosit. 5 (Lpl) Buruieni de tot felul. 6 Pajiște. 7 (Bot; reg; îc) ~-rea Plantă otrăvitoare nedefinită mai îndeaproape. 8 (Pfm; îs) ~ rea Om rău, primejdios. 9 (Reg; îe) A fi de-o ~ cu cineva A fi de aceeași vârstă sau de același neam cu cineva. 10 (Îe) Când mi-o crește ~ba-n barbă Niciodată. 11 (Îe) A crește ~ba pe sub cineva A fi leneș. 12 (Pop; îs) Ierburi de leac Plante medicinale. 13 (Îas) Plante cu care se condimentează mâncărurile. 14 (Arg) Nume dat marihuanei sau hașișului. 15 (Îe) A merge la ~ verde A merge la picnic. 16 (Reg; îc) ~-albă, ~ba-boierului, ~ba-canarului, ~ba-cănărașului, ~ba lui Timofte, ~ba-mâței, ~ba-popilor, ~ba-preoților, ~ba-șarpelui, ~ba-șerpii, ~ba-șiertească, ~-bălaie, ~-boierească, ~-crestată, ~-dalbă, ~-de-mătase, ~-ghilană, ~-neagră și mare, ~-sură, ~-șerpească, ~-șierțească, ~-tărcată, ~-tărcățică, ~-vărgată Plantă erbacee din familia gramineelor, cu frunze vărgate cu linii albe-roșiatice, cultivată mai ales prin grădini Si: ierbăluță, panglicuță (Phalaris arundinacea). 17 (Bot; reg; îc) ~ba-albinei, ~ba-albinelor, ~ba-ciutei Dumbravnic (Melittis melisophyllum) 18 (Bot; reg; îc) ~-alunecoasă, ~-aspră, ~-țeapănă Țăpoșică (Nardus stricta). 19 (Mtp; îc) ~ba-apelor Un anumit fel de iarbă (1) care răsare în locurile unde apar la suprafață izvoarele și pe care nu o recunoaște decât cel inițiat. 20 (Bot; reg; îc) ~ba-asinului Luminiță (Oenothera biennis). 21 (Reg; îc) ~ba-aerului, ~ba-fiarelor, ~ba-cerii, ~ba-ferii, ~ba-fierului, ~ba-rândunelei Plantă erbacee veninoasă, cu frunze opuse, acoperite cu peri, cu flori albe-gălbui (Cynachum vincetoxicum). 22 (În basme; îc) ~ba-fiarelor Iarbă (1) cu putere miraculoasă, cu ajutorul căreia se poate deschide orice ușă. 23 (Pex; fig; îac) Putere supranaturală care poate ajuta la ceva greu de obținut. 24 (Bot; reg; îc) ~ba-bolnavului, ~ba-balaurului, ~ba-roșie, ~ba-șarpelui Răculeț (Polygonum bistorta). 25 (Bot; reg; îc) ~ba-bălții Coada-vulpii (Alopecurus pratensis). 26 (Bot; reg; îac; șîc ~ba-băteață) Păiuș (Descampsia caespitosa). 27 (Bot; reg; îc) ~ba-boierilor, ~ba-boierului, ~ba-boilor Ricin (Ricinus communis). 28 (Bot; reg; îc) ~ba-boierului, ~-broștească Barba-boierului (Ajuga laxmanni). 29 (Bot; reg; îc) ~ba-boierului Brusture (Arctium lappa). 30 (Bot; reg; îc) ~ba-broaștelor Mică plantă, din familia hidrocharitaceelor, cu frunze lucioase, rotunde care plutesc la suprafața apei și cu flori albe Si: limba-broaștei, mușcatul-broaștelor (Hydrocharis morus-ranae). 31 (Bot; reg; îc) ~ba-bubei, ~ba-bubelor Omag (Aconitum callibotryon). 32 (Bot; reg; îc) ~ba-cailor, ~-dulce Flocoșică (Holcus lanatus). 33 (Bot; reg; îc) ~ba-calului Părul-porcului (Festuca sulcata). 34 (Reg; îc) ~ba-carelor Plantă medicinală pusă în apa de baie pentru copiii care nu pot să meargă (Senecio erraticus). 35 (Reg; îc) ~ba-căprioarei Planta Donoricum hungaricum. 36 (Bot; reg; îc) ~ba-cărtițelor, ~ba-mătrililor, ~ba-zgăibii Silnic (Glechoma hederaceum). 37 (Bot; reg; îc) -ba-cășunatului, ~ba-cășunăturii Stupiniță (Platanthera bifolia). 38 (Bot; reg; îc) ~ba-cătanelor, ~ba-porcului, ~ba-sărăciei, ~-cătunească Busuioc sălbatic (Galinsoga parviflora). 39 (Bot; reg; îc) ~ba-cerbilor, ~ba-câinelui Pieptănariță (Cynosurus cristatus). 40 (Bot; reg; îc) ~ba-ciobanului, ~-voinicească Varga-ciobanului (Dipsacus silvestris). 41 (Bot; reg; îc) ~ba-ciumei Ciumărea (Galega officinalis). 42 (Bot; reg; îc) ~ba-ciutei Cujdă (Doronicum austriacum). 43 (Bot; reg; îac; șîc ~ba-lupului) Turtă (Carlina acaulis). 44 (Reg; îc) ~ba-câmpului, ~ba-vântului Plantă cu tulpini noduroase și cu fiori verzui-alburii sau violete Si: păiuș (Agrostis stolonifera). 45 (Bot; reg; îc) ~ba-cocoșului Cocoșei de câmp (Adonis aestivalis). 46 (Bot; reg; îac) Stupitul-cucului (Cardamine pratensis). 47 (Bot; reg; îc) ~ba-codrului, ~ba-lupului Mătrăgună (Atropa belladona). 48 (Reg; îc) ~ba-coifului, ~ba-fierului, ~ba-jermilor, ~ba-viermilor Plantă otrăvitoare care crește pe piatră de cremene (Aconitum napellus). 49 (Bot; reg; îc) ~ba-cristoforului, ~ba-fiarelor, ~ba lui Hristofor, ~ba-orbalțului, ~ba-Sfântului-Cristofor, ~-de-orbanț Orbalț (Actaea spicata). 50 (Bot; reg; îc) ~ba-crucii Smântânică (Galium cruciata). 51 (Bot; reg; îac; șîc ~ba-tăieturii) Gențiană (Gentiana cruciata). 52 (Bot; reg; îc) ~-crucii, ~ba-lui-Sfântu-Ion, ~ba-sângelui, ~ba-spaimei, ~ba-spurcății, ~-sunătoare Sunătoare (Hypericum perforatum). 53 (Bot; reg; îac; șîc ~-lăptoasă, ~-lipitoare) Amăreală (Polygala comasa). 54 (Bot; reg; îc) ~ba-cucului, ~ba-iepurelui, ~-tremurătoare Tremurătoare (Briza media). 55 (Bot; reg; îac) Planta Orobache alba. 56 (Bot; reg; îac; șîc ~-de-iămâioară) Cimbru (Thymus vulgaris). 57 (Reg; îc) ~ba-culoriIor, ~-neagră Plantă care se folosește ca leac împotriva eczemelor (Filipendula vulgaris). 58 (Bot; reg; îc) ~ba-curelei Năgară (Stipa capillata). 59 (Reg; îc) ~ba-datului, ~ba-faptului, ~ba-fecioarei, ~ba-feciorilor, ~ba-surpăturii, ~-de-surpătură Plantă care se folosește în medicina populară Si: fecioară (Herniaria glabra). 60 (Bot; reg; îc) ~ba-degetelor, ~-cu-cinci-foi Cinci-degete (Potentilla reptans). 61 (Reg; îc) ~ba-degetului, ~-de-plămâni, ~-de-tripăl Plantă care se folosește în tratamentul bolilor de plămâni Si: degetar (Digitalis grandiflora). 62 (Bot; reg; îc) ~ba-dintelui Dințură (Odontites rubra). 63 (Bot; reg; îc) ~ba-dracului Ciumăfaie (Datura stramonium). 64 (Bot; reg; îc) ~ba-dragostei Limba-cucului (Botrychium lunaria). 65 (Reg; îc) ~ba-drumurilor Planta Chenopodium murale. 66 (Bot; reg; îc) ~ba-eretei, ~ba-găinilor Vulturică (Hieracium pilosella). 67 (Reg; îc) ~ba-faptului Mică plantă erbacee din familia crassulaceelor, cu tulpină șerpuitoare, frunze cilindrice și flori albe, care crește pe stâncile de calcar (Sedum album). 68 (Bot; reg; îc) ~ba-fânului, ~-mirositoare Vițelar (Anthoxanthum odoratum). 69 (Bot; reg; îc) ~ba-fecioarelor Pelin (Artemisia absinthum). 70 (Reg; îc) ~ba-fetei, ~-moaie Plantă cu frunze liniare, lanceolate cu flori în corimb (Stellaria holostea). 71 (Reg; îc) ~ba-frântului, ~ba-sasului Plantă folosită în medicina populară pentru tratarea herniei, a durerilor de mijloc și de stomac Si: sănișoară (Sanicula europaea). 72 (Bot; reg; îc) ~ba-frigurilor Albăstriță (Centaurea cysnus). 73 (Reg; îac; șîc ~-de-curcă, ~-de-friguri, ~-gonitoare-de-friguri, ~-începătoare-de-sânge) Plantă care se folosește în medicina populară pentru tratarea frigurilor, ca tonic, stomahic și febrifug (Centaurium umbellatum). 74 (Bot; reg; îc) ~ba-fumului, ~-de-curcă Fumăriță (Fumaria offîcinalis). 75 (Bot; reg; îc) ~ba-găii, ~ba-găii-amară Amăruță (Picris hieracioides). 76 (Bot; reg; îc) ~ba-găinii, ~ba-găinilor Gălbenuși (Crepis setosa). 77 (Reg; îc) ~ba-gâștei, ~ba-sclintiturii Plantă folosită în medicina populară împotriva frigurilor și a scrântiturii (Potentilla anserina). 78 (Reg; îc) ~ba-gâtului Mică plantă erbacee din familia scrofulaceelor, cu tulpină păroasă, frunze moi și flori galbene, care crește pe locurile umede de pe coastele munților (Tozzia alpina). 79 (Bot; reg; îc) ~ba-gușteriței, ~-creață Izmă (Mentha longifolia). 80 (Bot; reg; îc) ~ba-iepurelui, ~ba-iepurilor Susai (Sonchus oleracesus). 81 (Bot; reg; îc) ~ba-întruielelor Grozamă (Genista sagittalis). 82 (Bot; reg; îc) ~ba-junghiului Dioc (Centaurea phrygia). 83 (Bot; reg; îac; șîc ~ba-tăieturii) Ochiul-boului (Chrysanthemum leucanthemum). 84 (Reg; îc) ~ba-junghiurilor, ~-de-holbură, ~-de-junghiuri Plantă folosită în medicina populară contra junghiurilor (Geranium pratense). 85 (Bot; reg; îc) ~ba-limbii, ~-de-durerea-gâtului Oușor (Sreptopus amplexifolius). 86 (Bot; îc) ~ba-limbricilor Unghia-găii (Astragalus glycyphyllus). 87 (Reg; îc) ~ba-lingurii, ~-mare Plantă folosită în medicina populară contra rănilor și hepatitei (Inula britannica). 88 (Bot; reg; îc) ~ba-lui-Antonie, ~ba-lupăriei, ~ba-șopârlei, ~-neagră Busuioc-sălbatic (Prunella vulgaris). 89 (Bot; reg; îc) ~ba-lui-ceas-rău Cervană (Lycopus europaeus). 90 (Reg; îc) ~ba-lui-cel-slab, ~ba-năpârcii, ~ba-șarpelui Plantă folosită în medicina populară împotriva surmenajului, anemiei, durerilor de dinți și a brâncii la porci (Echium vulgare). 91 (Bot; reg; îc) ~ba-lui-Daraboi, ~-dulce, ~-tare Lemn-dulce (Glycyrrhiza echinata). 92 (Reg; îc) ~ba-lui-Dumnezeu Plantă folosită în medicina populară contra durerilor de stomac Si: lemnul-Domnului (Artemisia abrotanum). 93 (Bot; reg; îc) ~ba-lui-Sfântul-Gheorghe, ~ba-mărgăritarului Lăcrămioare (Convallaria majalis). 94 (Bot; reg; îc) ~ba-lui-Sfântul-lon, ~ba-Sfântului-Ion Sburătoare (Chamaenerion angustifolium). 95 (Bot; reg; îc) ~ba-lui-Sfântul-Ion Măselariță (Hyosciamus niger). 96 (Bot; reg; îc) ~ba-lui-Sfântul-Ion, ~ba-Sfântului-Ion Cinsteț (Salvia glutinosa). 97 (Bot; reg; îac) Jale (Salvia pratensis). 98 (Bot; reg; îc) ~ba-lui-Tat, ~ba-lui-Tate, ~ba-lui-Taten, ~ba-lui-Tatic, ~ba-lui-Tatie, ~ba-lui-Tatin, ~ba-lui-Tatol, ~ba-lutatinului, ~ba-tatii, ~-băloasă, ~-întăritoare, ~-neagră Tătăneasă (Symphytum offîcinale). 99 (Bot; reg; îc) ~ba-lui-Timofte larba-iepurelui (Phleum alpinum). 100 (Bot; reg; îac; șîc ~ba-lui-Timoftei, ~ba-lui-Timofteu, ~ba-lui-Timofti) Timoftică (Phleum pratense). 101 (Bot; reg; îc) ~ba-lupului, ~ba-ciutei, ~ba-tunului Borșișor (Sempervivum schlechani). 102 (Reg; îac; șîc ~ba-urechii, ~-de-tun, ~-de-urechi, ~-grasă) Plantă cultivată adesea pe case, șuri, grajduri, cu credința că apără împotriva trăsnetului, folosită în medicina populară împotriva durerilor de urechi Si: urechelniță (Sempervivum tectorum). 103 (Reg; îc) ~ba-măgarului Plantă folosită în medicina populară contra durerilor de dinți Si: scaiul-dracului (Eryngium campestre). 104 (Bot; reg; îc) ~ba-mălcedului, ~-potcă Trei-frați-pătați (Viola arvensis). 105 (Reg; îc) ~ba-mării, ~-de-mare Plantă erbacee acvatică, din familia potamogetonaceelor, cu flori verzi, care crește pe fundul mării, formând adesea întinse livezi submarine (Zostera marina). 106 (Bot; reg; îc) ~ba-mărinului, ~ba-cerii, ~-băloasă Planta Centaurea austriaca. 107 (Bot; reg; îc) ~ba-cerii, ~ba-mărinului Albăstriță (Centaurea jacea). 108 (Bot; reg; îc) ~ba-mărinului Corobatică (Centaurea nigrescens). 109 (Bot; reg; îc) ~ba-mătrișii Râjnică (Cardamine impatiens). 110 (Bot; reg; îc) ~ba-mâței, ~-vântului, ~-flocoasă Cătușnică (Nepeta cataria). 111 (Bot; reg; îac) Poala Sfintei Marii (Nepeta pannonica). 112 (Bot; reg; îc) ~ba-mâțului, ~ba-pisicii, ~ba-pisicilor Valeriană (Valeriana offîcinalis). 113 (Bot; reg; îc) ~ba-metricii Floare-de-perină-broștească (Anthemis macrantha). 114 (Bot; reg; îc) ~ba-minciunii Plantă folosită în medicina populară contra tusei ale cărei frunze se pun pe răni pentru a opri sângerarea (Plantago cornuti). 115 (Bot; reg; îc) ~ba-mlaștinei Pipirig (Juncus conglomeratus). 116 (Bot; reg; îac) Rugină (Juncus effusus). 117 (Bot; reg; îac) Pipirig (Juncus inflexus). 118 (Bot; reg; îac) Mălaiul-cucului (Luzula piosa). 119 (Bot; reg; îc) ~ba-muncilor Trifoi-alb (Trifolium repens). 120 (Bot; reg; îc) ~ba-nebunilor, ~-strănutătoare, ~-șerpească Spânz (Helleborus niger). 121 (Reg; îac) Spânz. (Helleborus purpurascens). 122 (Reg; îc) ~ba-negeilor Plantă folosită în medicina populară împotriva negilor (Teucrium montanum). 123 (Bot; reg; îc) ~ba-nigeilor Juslen (Sedum hispanicum). 124 (Reg; îc) ~ba-nisipului Planta Corynephorus canescens. 125 (Bot; reg; îc) ~ba-o-mie-bună Frăsinel (Dictamnus albus). 126 (Bot; reg; îc) ~ba-oilor, ~ba-șoarecelui, ~-strănutătoare Coada-șoricelului (Achillea millefolium). 127 (Bot; reg; îc) ~ba-orbalțului Rotungioare (Homogyne alpia). 128 (Bot; reg; îc) ~ba-faptului, ~ba-osului, ~ba-rănii, ~-de-răni, ~-de-vatăm, ~-de-vătămătură Vătămătoare (Anthyllis vulneraria). 129 (Bot; reg; îc) ~ba-osului, ~ba-ovăzului, ~ba-vântului Obsigă (Bromus sterilis). 130 (Bot; Mar; îc) ~ba-osului Arbust mic cu tulpini ramificate, cu frunze opuse și cu flori galbene, folosit în medicina populară contra diareei sau care se dă la vitele care se umflă Si: mălăoaie (Helianthemum alpestre). 131 (Reg; îc) ~ba-osului, ~ba-ursului Plantă folosită în medicina populară contra febrei (Helianthemum nummularium). 132 (Bot; reg; îc) ~ba-osului Mălăoaia-stâncilor (Helianthemum rupifragum). 133 (Bot; reg; îc) ~ba-ovăzului, ~ba-vântului Obsigă (Bromus japonicus). 134 (Bot; reg; îac) Secărea (Bromus secalinus). 135 (Bot; reg; îc) ~ba-păduchelui, ~ba-păduchilor Pintenel (Pedicularis paustris). 136 (Bot; reg; îc) ~ba-păduchilor, ~-de-strănutat Rotoțele-albe (Achillea ptarmica). 137 (Bot; reg; îac) Clocotici (Rhinanthus minor). 138 (Bot; reg; îac) Bălbisă (Stachys silvatica). 139 (Bot; reg; îc) ~ba-pălăriei, ~ba-părului Brusture (Petasites hybridus). 140 (Bot; reg; îc) ~ba-pământului, ~ba-plămânilor, ~ba-plumânei, ~ba-plumănului Mierea-ursului (Pulmonaria offîcinalis). 141 (Bot; reg; îc) ~ba-părului Perișor (Elymus asper). 142 (Bot; reg; îc) ~ba-pârciului, ~ba-sângelui, ~-de-pârci Năpraznică (Geranium robertianum). 143 (Bot; reg; îc) ~ba-piciorul-găinii Floare-de-leac (Ranunculus repens). 144 (Reg; îc) ~ba-porcilor, (reg) ~ba-jermilor, ~ba-purecilor, ~ba-puricelului, ~-roșie, ~ba-țânțarilor, ~ba-viermilor, ~-amară, ~-creață, ~-iute Plantă folosită în medicina populară care se pune în încălțăminte contra bătăturilor sau pe rănile vitelor ca să nu facă viermi (Polygonum persicaria). 145 (Reg; îc) ~ba-porcilor, ~ba-tunului, ~-de-grădină, ~-grasă, ~-grasă-de-grădină Plantă cu tulpina ramificată și întinsă pe pământ, cu frunze cărnoase, lucioase și flori galbene (Portulaca oleracea). 146 (Bot; reg; îc) ~ba-porcului, ~-sărată Brâncă (Lobaria pulmonaria). 147 (Bot; reg; îc) ~ba-porcului, ~-grasă, ~-grasă-de-ghiol, ~-sărată Brâncă (Salicornia europaea). 148 (Bot; reg; îc) ~ba-porcului, ~-sărată Săricică (Salsola kali). 149 (Bot; reg; îac; șîc ~-de-trânji, ~-neagră) Buberic (Scrophularia nodosa). 150 (Bot; reg; îc) ~ba-porcului, ~-sărată Brâncă (Stereum hirsutum). 151 (Bot; reg; îc) ~ba-porcu!ui Plevaiță (Xeranthemum annuum). 152 (Bot; reg; îc) ~ba-porumbilor Găinuși (Isopyrum thalictroides). 153 (Reg; îc) ~ba-purecilor, ~ba-puriceilor, ~ba-puricelui, ~ba-viermilor, ~-iute, ~-roșie Plantă folosită în medicina populară veterinară în tratamentul rănilor de la picioarele vițeilor și pentru colorarea lânei în galben Si: dintele-dracului (Polygonum hydropiper). 154 (Bot; reg; îc) ~ba-puricilor, ~ba-puricelui, ~-amară, ~-creață, ~-de-făcut-copii, ~-roșie Planta Polygonum lapathifolium. 155 (Bot; reg; îc) ~ba-puricelui Puricică (Pulicaria vulgaris). 156 (Bot; reg; îc) ~ba-raiului Vetrice (Chrysanthemum macrophyllum). 157 (Bot; reg; îc) ~ba-rațelor, (reg) ~-rea Mană-de-apă (Glyceria aquatica). 158 (Bot; reg; îc) ~ba-rândunelei, ~ba-rândunicii, ~-de-negei, ~-de-negi Rostopască (Chelidonium majus). 159 (Bot; reg; îc) ~ba-rândunelei-mici Roșuță (Anagalis caerulea). 160 (Bot; reg; îac) Untișor (Ficaria verna). 161 (Bot; reg; îc) ~ba-roilor, ~ba-albinelor, ~ba-stupilor, ~ba-stupului Roiniță (Melissa officinalis). 162 (Bot; reg; îc) ~ba-sasului Coada-calului (Hippuris vulgaris). 163 (Bot; reg; îc) ~ba-săgeții Săgeata-apei (Sagittaria scigittifolia). 164 (Bot; reg; îc) ~ba-sângelui, ~-de-lângoare, ~-de-lungoare Gălbinele (Lysimachia vulgaris). 165 (Bot; reg; îc) ~ba-Sfintei-Marii Planta Hierochloë australis. 166 (Bot; reg; îc) ~ba-Sfintei-Sofia Peliniță (Artemisia pontica). 167 (Reg; mtp; îc) ~ba-smeului, ~ba-urechii, ~-de-urechi, ~-grasă, ~-grasă-de-urechi, ~-groasă Plantă cu puteri miraculoase (Sedum maximum). 168 (Bot; reg; îc) ~ba-smizii, ~-smidă, ~-smiză Dumbeț (Teucrium chamaedrys). 169 (Bot; reg; îc) ~ba-soarelui Arnică (Arnica montana). 170 (Bot; reg; îac) Vanilie-sălbatică (Heliotropium europaeum). 171 (Bot; reg; îac; șîc ~-dulce) Barba-caprei (Tragopogon orientalis). 172 (Bot; reg; îc) ~ba-somnului Urechea-porcului (Salvia verticillata). 173 (Bot; reg; îac) Papanași (Trifolium arvense). 174 (Bot; reg; îc) ~ba-spurcului, ~-întăritoare Vineriță (Ajuga reptans). 175 (Bot; reg; îac; șîc) ~-înfărinată, ~-piciorul-gâștei Spanacul-ciobanilor (Chenopodium bonus-henricus). 176 (Bot; reg; îc) ~ba-stupului Apărătoare (Calamintha clinopodium). 177 (Bot; reg; îc) ~ba-surpăturii Feciorică (Herniaria incana). 178 (Reg; îc) ~ba-surzilor Mică plantă erbacee din familia saxifragaceelor, cu tulpina dreaptă și flori albe-gălbui care crește prin regiuni stâncoase (Saxifraga aizoon). 179 (Bot; reg; îc) ~ba-șarpelui Coada-zmeului (Calla palustris). 180 (Bot; reg; îac; șîc ~ba-șerpilor) Ferigă (Dryopteris filix-mas). 181 (Reg; îc) ~ba-șarpelui, ~ba-vătămăturii Plantă folosită în medicina populară sau care se usucă și se dă la vite pentru a da mai mult lapte Si: muma-pădurii (Lathraea squamaria). 182 (Reg; îc) ~ba-șarpelui Plantă care se folosește în medicina populară la spălatul rănilor provocate de mușcătura șerpilor Si: mâna-Maicii-Domnului (Orchis maculata). 183 (Bot; reg; îac) Șopârliță (Veronica chamaedrys). 184 (Bot; reg; îac) Șopârliță (Veronica latifolia). 185 (Bot; reg; îac) Șopârliță (Veronica teucrium). 186 (Bot; reg; îc) ~ba-șerii Buruiană-de-ghing (Gentiana praecox). 187 (Bot; reg; îc) ~ba-șoarecului Pliscul-cucoarei (Erodium cicutarium). 188 (Reg; îc) ~ba-șopârlei, ~ba-șopârlelor, ~-roșie Plantă cu rizom gros, cărnos, cu tulpina terminată în spic, cu frunze ovale și flori mici, albe-roz (Polygonum viviparum). 189 (Bot; reg; îc) ~ba-tainei Lăcrămiță (Catabrosa aquatica). 190 (Bot; reg; îc) ~ba-bubii, ~ba-tăieturii, ~ba-tâlharului, ~ba-vântului, ~-de-rană, ~-de-răni Vindecea (Betonica officinalis). 191 (Bot; reg; îc) ~ba-tăieturii Lumânărică (Gentiana asclepiadaea). 192 (Bot; reg; îac; șîc ~ba-fierului, ~-de-târtil) Încheietoare (Sideritis montana). 193 (Bot; reg; îc) ~ba-tâlharuiui Tâlhărea (Mycelis muralis). 194 (Reg; îc) ~ba-ciutei, ~ba-tunului, ~ba-urechii, ~-de-șoaldină, ~-de-trânji, ~-grasă Plantă cu frunze ovale, cu flori galbene în corimb (Sedum acre). 195 (Bot; reg; îc) ~ba-ciutei, ~ba-tunului, ~ba-urechii Rujă (Sedum rosea). 196 (Bot; reg; îc) ~ba-untului, ~ba-vântului Verigei (Orobanche caryophyllacea). 197 (Bot; reg; îc) ~ba-untului Crăielici (Orobanche lutea). 198 (Bot; reg; îc) ~ba-urâciunii Garofiță (Dianthus carthusianorum). 199 (Bot; reg; îac) Garofițe-de-munte (Dianthus compactus). 200 (Bot; reg; îc) ~ba-ursului Pedicuță (Lycopodium clavatum). 201 (Bot; reg; îac) Ciupercă nedefinită mai îndeaproape (Ramaria aurea). 202 (Bot; reg; îc) ~ba-vătămăturii, ~-ghimpoasă Ghimpariță (Crypsis aculeata). 203 (Bot; reg; îc) ~ba-vătămăturii Scrântitoare (Potentilla argentea). 204 (Bot; reg; îc) ~ba-vântului Neghină (Agrostemma githago). 205 (Reg; îac) Plantă cu frunze liniare, cu flori violacee sau verzi în spicule (Apera spica-venti). 206 (Bot; Trs; îac) Steliță (Aster amellus). 207 (Bot; reg; îac) Coamă-de-aur (Aster linosyris). 208 (Bot; reg; îac; șîc) ~ba-câinelui, ~-câinească Pir-gros (Cynodon dactylon). 209 (Bot; reg; îc) ~ba-vântului Opaiță (Melandryum album). 210 (Bot; reg; îac) Dediței (Pulsatilla vulgaris). 211 (Bot; reg; îc) ~ba-voinicului Năsturel (Nasturtium officinale). 212 (Bot; reg; îac) Brâncuță (Sisymbrium officinale). 213 (Bot; reg; îc) ~ba-vrăjitoarei Tilișcă (Circaea lutetiana). 214 (Reg; îc) ~ba-vulturului Plantă din familia compozitelor cu frunze lanceolate sau liniare, cu flori galbene în capitule (Hieracium umbellatum). 215 (Bot; reg; îc) ~ba-zgăibii Spanac-porcesc (Chenopodium hybridum). 216 (Reg; îac; șîc ~ de zgăibi, ~ de zgaibă) Planta Lapsana communis. 217 (Bot; reg; îc) ~ba-zgăibii Căldărușa-popii (Nicandra physaloides). 218 (Reg; îc) ~-albastră Plantă din familia gramineelor, cu frunze plane, îngrămădite la baza tulpinei, care crește prin locuri umede (Molinia coerulea). 219 (Reg; îc) ~-albă de slatină, ~-de-gălbează, ~-de-sare, ~-de-sărătură Planta Puccinelia distans. 220 (Bot; reg; îc) ~-amară, ~-creață, ~-mare Granat (Chrysanthemum parthenium). 221 (Bot; reg; îc) ~-amară, ~-creață Schinel (Cnicus bedictus). 222 (Bot; reg; îc) ~-băloasă Colacul-babei (Alchemilla acutiloba). 223 (Bot; reg; îc) ~-bărboasă Pelin negru (Artemisia vulgaris). 224 (Bot; reg; îac; șîc ~-ghimpoasă) Costrei (Echinochloa crus-gali). 225 (Bot; reg; îc) ~-căiasă, ~-lungă-de-lac, ~-lungoare Urda-vacii (Cardaria draba). 226 (Bot; reg; îc) ~-ce-moaie-vinele, ~-întăritoare-a-vinelor Canale (Impatiens balsamina). 227 (Bot; reg; îc) ~-costrei Mohor (Setaria verticillata). 228 (Bot; reg; îc) ~-de-apă, ~-flocoasă, ~-lânoasă Siminoc (Gnaphalium uliginosum). 229 (Bot; reg; îc) ~-de-bahnă Ierboi-de-bahnă (Beckmannia erucaeformis). 230 (Bot; reg; îc) ~-de-boale, ~-de-lângoare, ~-de-lungoare, ~-de-rană, iarbă-de-toate-boalele Usturoiță (Alliaria officinalis). 231 (Reg; îc) ~-de-bou-sălbatică Planta Anchusa ochroleuca. 232 (Bot; reg; îac) Limba-boului (Anchusa officinalis). 233 (Bot; reg; îc) ~-de-cale, ~-grasă-de-grădină Pătlagină (Plantago major). 234 (Bot; reg; îac) Pătlagină (Plantago media). 235 (Bot; reg; îc) ~-de-cositor Coada-calului (Equisetum arvense). 236 (Bot; reg; îac) Pipirig (Equisetum hiemale). 237 (Bot; reg; îc) ~-de-crescut-părul Torțel (Cuscuta epithymum). 238 (Bot; reg; îc) ~ba-cășunăturii, ~-de-dat, ~-flocoasă Talpa-gâștii (Leonurus cardiaca). 239 (Bot; reg; îc) ~-de-dureri Coada-cocoșului (Polygonatum latifolium). 240 (Reg; îac; șîc ~-de-dureri) Plantă al cărei rizom se folosește în medicina populară contra podagrei (Polygonatum odoratum). 241 (Bot; reg; îc) ~-de-friguri Traista-ciobanului (Capsella bursa-pastoris). 242 (Bot; reg; îc) ~-de-ghiață Gheață (Mesembrianthemum crystallinum). 243 (Bot; reg; îc) ~-de-greutate Suliman (Ajuga genevensis). 244 (Bot; reg; îc) ~-de-inimă-rea, ~-roșie Punga-babei (Pulicaria dysenterica). 245 (Bot; reg; îc) ~-de-întruiele Cânepioară (Eupatorium cannabinum). 246 (Bot; reg; îc) ~-de-margină, ~-văpsătoare Roaibă (Rubita tinctorum). 247 (Bot; reg; îc) ~-de-munte Păiuș (Festuca ovina). 248 (Bot; reg; îc) ~-de-negei Aior (Euphorbia esula). 249 (Bot; reg; îac; șîc ~-de-râie) Alior (Euphorbia helioscopia). 250 (Bot; reg; îc) ~-de-om-sărac Avrămeasă (Gratiola officinalis). 251 (Bot; reg; îc) ~-de-păr Buruiană-de-păr (Chara). 252 (Bot; reg; îc) ~-de-păsări Scânteuță (Anagallis arvensis). 253 (Bot; reg; îac) Rocoină (Stellaria media). 254 (Reg; îc) ~-de-perină Plantă folosită la vopsitul în galben Si: floare-de-perină (Anthemis tinctoria). 255 (Bot; reg; îc) ~-de-piatră Sulfină (Melilotus officinale). 256 (Reg; îc) ~-de-plămâni Plantă medicinală folosită contra durerilor de piept (Centaurea micranthos). 257 (Bot; reg; îc) ~-de-rovină Bumbăcariță (Eriophorum vaginatum). 258 (Reg; îc) ~-de-sărătură Planta Suaeda maritima. 259 (Reg; îc) ~-de-slatină Planta Poa bulbosa vivipara. 260 (Bot; reg; îc) ~-de-smidă Struna-cocoșului (Cerastium vulgatum). 261 (Bot; reg; îc) ~-de-soponit, ~-de-tăietură Săpunariță (Saponaria officinalis). 262 (Bot; reg; îc) ~-de-Sudan Costrei (Sorghum halepense). 263 (Reg; îc) ~-de-șoaldină Planta Sedum hillebrandii. 264 (Bot; reg; îc) ~-de-talan Ruscuță-primăvăratică (Adonis vernalis). 265 (Reg; îc) ~-de-țelină, ~-englezească Plantă folosită în medicina populară la băi contra reumatismului Si: zizanie (Lolium perene). 266 (Bot; reg; îc) ~-de-urechi Ciupercă din familia pezizaceelor Si: urechea-babei (Peziza aurantia). 267 (Bot; reg; îac) Năvalnic (Phyllitis scolopendrium). 268 (Bot; reg; îac; șîc ~-grasă) Gheață (Sedum spectabile). 269 (Bot; reg; îc) ~-de-vătăm Linăriță (Linaria vulgaris). 270 (Bot; reg; îc) ~-de-zugrăvit, ~-văpsătoare Drobușor (Isatis tinctoria). 271 (Bot; reg; îc) ~-deasă, ~-dulce-de-baltă Hirușor (Poa annua). 272 (Bot; reg; îc) ~-deasă Firișca-șopârlelor (Poa alpina). 273 (Bot; reg; îac) Firicea (Poa bulbosa). 274 (Reg; îac) Plantă cu tulpini subțiri, cu frunze înguste și flori verzi, dispuse în panicule (Poa nemoralis). 275 (Bot; reg; îac) Firuță (Poa pratensis). 276 (Bot; reg; îac) Șuvar-de-munte (Poa trivialis). 277 (Bot; reg; îc) ~-dulce, ~-dulce-de-baltă Rourică (Glyceria fluitans). 278 (Bot; reg; îc) ~-dulce Lemn-dulce (Glycyrrhiza glabra). 279 (Bot; reg; îac) Planta Nonnea atrata. 280 (Bot; reg; îac) Barba-caprei (Tragopogon pratensis). 281 (Reg; îac; șîc ~-dulce-de-munte, ~-dulce-de-pădure) Plantă cu frunze lanceolate, cu sporangii pe ambele părți ale nervurii mediane (Polypodium vulgare). 282 (Bot; reg; îc) ~-flocoasă Siminoc (Helichrysum arenarium). 283 (Bot; reg; îac; șîc ~-neagră) Talpa-lupului (Leonurus marrubiastrum). 284 (Bot; reg; îc) ~-flocoasă, ~-mambie Voronic (Marrubium vulgare). 285 (Bot; reg; îc) ~-frumoasă Bănuți (Bellis perenis). 286 (Bot; reg; îc) ~-grasă, ~-lăptoasă Amăreală (Polygala vulgaris). 287 (Bot; reg; îc) ~-grasă, iarbă-grasă-de-grădină Agurijoară (Portulaca grandiflora). 288 (Reg; îc) ~-grasă Planta Sedum purpureum. 289 (Bot; reg; îc) ~-grasă-de-grădină, ~-nodoroasă, ~-roșie Troscot (Polygonum aviculare). 290 (Reg; îc) ~-împușcată, ~ba-stârpitului Plantă care se folosește în medicina populară amestecată cu rachiu contra durerilor de stomac (Hypochoeris maculata). 291 (Bot; reg; îc) ~-înfărinată Fragă-tătărască (Chenopodium foliosum). 292 (Reg; îc) ~-lată Planta Carex digita. 293 (Bot; reg; îac) Stânjenei (Iris germanica). 294 (Reg; îc) ~-lăptoasă Plantă folosită în medicina populară ca purgativ drastic și contra afecțiunilor biliare Si: buruiană-de-venin (Euphorbia lathyris). 295 (Reg; îac) Planta Polygala major. 296 (Bot; reg; îc) ~-lipitoare Lipicioasă (Galium aparine). 297 (Bot; reg; îc) ~-macriș Măcriș (Rumex acetosa). 298 (Reg; îc) ~-mare, ~-mare-frumoasă, (Mun) ~-neagră Plantă erbacee cu tulpina păroasă și ramificată, cu frunze mari și flori galbene, folosită în medicina populară contra tusei, febrei tifoide, râiei, durerilor de cap și căderii părului Si: oman (Inula helenium). 299 (Reg; îc) ~-mare Planta Inula oculus-christi. 300 (Bot; reg; îac) Limba-oii (Leuzea salina). 301 (Reg; îac) Plantă folosită în medicina populară contra bubelor și uneori la vopsitul unui material în negru Si: zârnă (Solanum nigrum). 302 (Bot; reg; îc) ~-mucedă Flocoșele (Filago arvensis). 303 (Reg; îc) ~-neagră Plantă din familia ericaceelor cu frunze mici liniare și flori albe sau trandafirii folosită în medicina populară contra tăieturilor (Calluna vulgaris). 304 (Bot; reg; îac) Orăștică (Lathyrus niger). 305 (Bot; reg; îac) Izmă-creață (Mentha crispa). 306 (Bot; Olt; îac) Izmă-bună (Mentha piperita). 307 (Reg; îac) Planta Prunella grandiflora. 308 (Bot; reg; îac) Busuioc-sălbatic (Prunella laciniata). 309 (Reg; îac) Plantă cu frunze dințate și cu flori brune-purpurii la exterior și galbene-verzui la interior folosită în medicina populară pentru vindecarea rănilor și a sifilisului (Scrophularia alata). 310 (Bot; reg; îc) ~-noduroasă Golomăț (Dactylis glomerata). 311 (Bot; reg; îc) ~-puturoasă Puciognă (Bifora radians). 312 (Bot; reg; îac) Coriandru (Coriandrum sativum). 313 (Bot; reg; îc) ~-rădăcină Angelină-sălbatică (Angelica sylvestris). 314 (Reg; îc) ~-rea Planta Aconitum tauricum. 315 (Bot; reg; îc) ~-roșie Cârligioare (Bidens cernuus). 316 (Bot; reg; îac) Dentiță (Bidens tripartitus). 317 (Bot; reg; îac; șîc ~-sălbatică) Trestie-de-câmp (Calamagrotis epigeios). 318 (Reg; îc) ~-roșie Plantă folosită în medicina populară pentru proprietățile sale diuretice Si: slăbănog (Impatiens noli-tangere). 319 (Bot; reg; îac) Hrișcă-deasă (Polygonum dumetorum). 320 (Bot; reg; îac) Punguliță (Thlaspi arvense). 321 (Bot; reg; îc) ~-roșie-broștească Sălcuță (Polygonum amphibitum). 322 (Bot; reg; îc) ~-roșie-tătărească Hrișcă-tătărească (Fagopyrum tataricum). 323 (Reg; îc) ~-roșioară Planta Silene acaulis. 324 (Reg; îc) ~-săracă Planta Onobrychis viciaefolia. 325 (Reg; îc) ~-scăioasă Plantă cu tulpini difuze, ramificate, cu frunze plane, rigide, cu cili și cu flori verzui sau violacee în spicule (Tragus racemosus). 326 (Bot; reg; îc) ~-sfântă Lemnul-Maicii-Domnului (Santolina chamaecyparissus). 327 (Reg; îc) ~-spornică, ~ba-fiarelor, ~ba-fierului Plantă folosită în medicina populară pentru tratarea rănilor, a abceselor, a durerilor de cap, de ficat, de splină și de rinichi Si: sporici (Verbena officinalis). 328 (Bot; reg; îc) ~-stricătoare Cruciuliță (Senecio vulgaris). 329 (Bot; reg; îc) ~-șerpească Steregoaie (Veratrum nigrum). 330 (Bot; reg; îc) ~-treirăi Trei-răi (Hepatica nobilis). 331 (Bot; reg; îc) ~-untoasă Foaie-grasă (Pinguicula vulgaris). 332 (Reg; îc) ~-usturoasă Plantă păroasă, cu frunze oblongii, dințate adânc pe margine, cu flori roșii-purpurii în verticile, mirosind slab a usturoi (Teucrium scordium). 333 (Reg; îc) ~-vântoasă Planta Kochia prostrata. 334 (Reg; îc) ~ba-vulturului Plantă erbacee din familia compozitelor, cu flori galbene (Hieracium umbellatum). 335 (Bot; reg; îc) ~ba-zgaibei Zgrăbunțică (Lapsana communis). 336 (Pop; îc) ~ba-dracului Tutun. 337 (Înv; îc) ~-de pușcă sau, rar, ~-vânătorească Praf de pușcă. 338 (Înv; îc) ~ba-acului Stibiu sulfurat Cf antimoniu. 339 (Înv; îc) ~ba-băii Auripigment. 340 (Înv; îc) ~-pucioasă Pucioasă. 341 (Reg) Trei fire ale urzelii trecute prin ițe și spată, luate ca unitate. corectat(ă)

iárbă sf [ At: COD. VOR. 144/15 / Pl: (înv) ierbi, ĕ, (5, 12, 13 colectiv) ierburi / E: ml. herba ] 1 Plante erbacee, anuale sau perene, cu părțile aeriene verzi, subțiri și mlădioase, folosite pentru hrana animalelor. 2 (Îe) Paște murgule, iarbă verde Va trebui să aștepți mult și bine până ți se va întâmpla ceea ce îți dorești. 3 (Îe) Din pământ, din iarbă verde Cu orice preț Si: neapărat. 4 Nutreț verde, proaspăt cosit. 5 (Lpl) Buruieni de tot felul. 6 Pajiște. 7 (Îs) ~bă rea Plantă otrăvitoare nedefinită mai îndeaproape. 8 (Pfm; îas) Om rău, primejdios. 9 (Reg; Îe) A fi de-o iarbă cu cineva A fi de aceeași vârstă sau de același neam cu cineva. 10 (Îe) Când mi-o crește iarba-n barbă Niciodată. 11 (Îe) A crește iarba pe sub cineva A fi leneș. 12 (Îs) Ierburi de leac Plante medicinale. 13 Plante cu care se condimentează mâncărurile. 14 (Arg) Nume dat marihuanei sau hașișului. 15 (Îe) A merge la iarbă verde A merge la picnic. 16 (Îc; șîc iarba-boierului, iarba-canarașului, iarba-cănărașului, iarba-canarului, iarba lui Timofte, iarba-mâței, iarba-popilor, iarba-preoților, iarba-șarpelui, iarba-șerpii, iarba-șiertească, iarbă-bălaie, iarbă-boierească, iarbă-crestată, iarbă-dalbă, iarbă-de-mătase, iarbă-ghilană, iarbă-neagră și mare, iarbă-sură, iarbă-șierțească, iarbă-șerpească, iarbă-tărcată, iarbă-tărcățică, iarbă-vărgată) iarbă-albă Plantă ierboasă din familia gramineelor, cu frunze vărgate cu linii albe – roșiatice, cultivată mai ales prin grădini Si: ierbăluță, panglicuță (Phalaris arundinacea). 17 (Bot; îc) iarba-albinei, iarba-albinelor, iarba-ciutei Dumbravnic (Melittis melisophyllum) 18 (Bot; îc) iarbă -alunecoasă, iarbă-aspră, iarbă-țeapănă Țăpoșică (Nardus stricta). 19 (Mtp; Îc) iarba-apelor Un anumit fel de iarbă (1) care răsare în locurile unde apar la suprafață izvoarele și pe care nu o recunoaște decât cel inițiat. 20 (Bot; îc) iarba-asinului Luminiță (Oenothera biennis). 21 (Îc) iarba-aerului, iarba-fiarelor, iarba-cerii, iarba-ferii, iarba-fierului, iarba-rândunelei Plantă erbacee veninoasă, cu frunze opuse, acoperite cu peri, cu flori albe-gălbui (Cynachum vincetoxicum). 22 (În basme; îc) iarba-fiarelor Iarbă (1) cu putere miraculoasă, cu ajutorul căreia se poate deschide orice ușă. 23 (Pex; fig; îac) Putere supranaturală care poate ajuta la ceva greu de obținut. 24 (Bot; îc) iarba-bolnavului, iarba-balaurului, iarba-roșie, iarba-șarpelui Răculeț (Polygonum bistorta). 25 (Bot; îc) iarba-bălții Coada-vulpii (Alopecurus pratensis). 26 (Bot; îac; șîc iarba-băteață) Păiuș (Descampsia caespitosa). 27 (Bot; îc) iarba-boierilor, iarba-boierului, iarba-boilor Ricin (Ricinus communis). 28 (Bot; îc) iarba-boierului, iarbă-broștească Barba-boierului (Ajuga laxmanni). 29 (Bot; îc) iarba-boierului Brusture (Arctium lappa). 30 (Îc) iarba-broaștelor Mică plantă, din familia hidrocharitaceelor, cu frunze lucioase, rotunde care plutesc la suprafața apei și cu flori albe Si: limba-broaștei, mușcatul-broaștelor (Hydrocharis morus-ranae). 31 (Bot; îc) iarba-bubei, iarba-bubelor Omag (Aconitum callibotryon). 32 (Bot; îc) iarba-cailor, iarbă-dulce Flocoșică (Holcus lanatus). 33 (Bot; îc) iarba-calului Părul-porcului (Festuca sulcata). 34 (Îc) iarba-carelor Plantă medicinală pusă în apa de baie pentru copiii care nu pot să meargă (Senecio erraticus). 35 (Îc) iarba-căprioarei Planta Donoricum hungaricum. 36 (Îc) iarba-cărtițelor, iarba-mătrililor Plantă folosită în medicina populară în tratarea varicelor Si: silnic (Glechoma hedaraceum). 37 (Bot; îc) iarba-cășunatului, iarba-cășunăturii Stupiniță (Platanthera bifolia). 38 (Bot; îc) iarba-cătanelor, iarba-porcului, iarba-sărăciei, iarbă-cătunească Busuioc sălbatic (Galinsoga parviflora). 39 (Bot; îc) iarba-cerbilor, iarba-câinelui Pieptănariță (Cynosurus cristatus). 40 (Bot; îc) iarba-ciobanului, iarbă-voinicească Varga-ciobanului (Dipsacus silvestris). 41 (Bot; îc) iarba-ciumei Ciumărea (Galega officinalis). 42 (Îc) iarba-ciutei Plantă compozită cu flori galbene dispuse în capitule Si: cujdă (Doronicum austriacum). 43 (Bot; îac; șîc iarba-lupului) Turtă (Carlina acaulis). 44 (Îc) iarba-câmpului, iarba-vântului Plantă cu tulpini noduroase și cu flori verzui-alburii sau violete Si: păiuș (Agrostis stolonifera). 45 (Bot; îc) iarba-cocoșului Cocoșei de câmp (Adonis aestivalis). 46 (Bot; îac) Stupitul-cucului (Cardamine pratensis). 47 (Îc) iarba-codrului, iarba-lupului Plantă care induce stări de somnolență, amețeală și dureri de cap Si: mătrăgună (Atropa belladona). 48 (Îc) iarba-coifului, iarba-fierului, iarba-jermilor, iarba-viermilor Plantă otrăvitoare care crește pe piatră de cremene (Aconitum napellus). 49 (Îc) iarba-cristoforului, iarba-fiarelor, iarba lui Hristofor, iarba-orbalțului, iarba Sf. Cristofor, iarbă-de-orbanț Plantă folosită în trecut ca leac împotriva ciumei, a bolilor de piele, a rănilor sau care se dădea vitelor. Si: orbalț (Actaea spicata). 50 (Bot; îc) iarba-crucii Smântânică (Galium cruciata). 51 (Bot; îac; șîc iarba-tăieturii) Gențiană (Gentiana cruciata). 52 (Îac; șîc iarba lui Sf. Ion, iarba-sângelui, iarba-spaimei, iarba-spurcății, iarbă-sunătoare) Plantă care se folosește împreună cu florile sale atât în farmacie, cât și în medicina populară contra durerilor de stomac, bolilor de ficat, bolilor de rinichi, eczemelor, pojarului Si: sunătoare, pojarniță (Hypericum perforatum). 53 (Bot; îac; șîc iarbă-lăptoasă, iarbă-lipitoare) Amăreală (Polygala comosa). 54 (Bot; îc) iarba-cucului, iarba-iepurelui, iarbă-tremurătoare Tremurătoare (Briza media). 55 (Îac) Planta Orobache alba. 56 (Bot; îac; șîc iarbă-de-lămâioară) Cimbru (Thymus vulgaris). 57 (Îc) iarba-cuforilor, iarbă-neagră Plantă care se folosește ca leac împotriva eczemelor (Filipendula vulgaris). 58 (Îc) iarba-curelei Plantă amintită în cântecele populare Si: năgară (Stipa capillata). 59 (Îc) iarba-datului, iarba-faptului, iarba-fecioarei, iarba-feciorilor, iarba-surpăturii, iarbă-de-surpătură Plantă care se folosește în medicina populară Si: fecioară (Herniaria glabra). 60 (Bot; îc) iarba-degetelor, iarbă-cu-cinci-foi Cinci-degete (Potentilla reptans). 61 (Îc) iarba-degetului, iarbă-de-plămâni, iarbă-de-tripăl Plantă care se folosește ca leac pentru bolile de plămâni Si: degetar (Digitalis grandiflora). 62 (Bot; îc) iarba-dintelui Dințură (Odontites rubra). 63 (Bot; îc) iarba-dracului Ciumăfaie (Datura stramonium). 64 (Bot; îc) iarba-dragostei Limba-cucului (Botrychium lunaria). 65 (Îc) iarba-drumurilor Planta Chenopodium murale. 66 (Bot; îc) iarba-eretei, iarba-găinilor Vulturică (Hieracium pilosella). 67 (Îc) iarba-faptului Mică plantă ierboasă din familia crassulaceelor, cu tulpină șerpuitoare, frunze cilindrice și flori albe care crește pe stâncile de calcar (Sedum album). 68 (Bot; îc) iarba-fânului, iarbă-mirositoare Vițelar (Anthoxanthum odoratum). 69 (Îc) iarba-fecioarelor Plantă folosită în medicina populară ca aperitiv și digestiv pentru bolile de ficat și pentru dureri de stomac Si: pelin, pelin-alb (Artemisia absinthum). 70 (Îc) iarba-fetei, iarbă-moale Plantă cu frunze liniare, lanceolate cu flori în corimb (Stellaria holostea). 71 (Îc) iarba-frântului, iarba-sasului Plantă folosită în medicina populară pentru tratarea herniei, durerilor de mijloc și de stomac Si: sănișoară (Sanicula europaea). 72 (Îc) iarba-frigurilor Plantă ale cărei flori se folosesc în medicina populară și în farmacie Si: albăstriță (Centaurea cysnus). 73 (Îac; șîc iarbă-de-curcă, iarbă-de-friguri, iarbă-gonitoare-de-friguri, iarbă-începătoare-de-sânge) Plantă care se folosește în medicina populară pentru tratarea frigurilor, ca tonic, stomahic și febrifug (Centaurium umbellatum). 74 (Îc) iarba-fumului, iarbă-de-curcă Plantă întrebuințată în medicina populară contra bolilor de piele, stomac și splină Si: fumăriță (Fumaria officinalis). 75 (Îc) iarba-găii, iarba-găii-amară Plantă erbacee cu frunze dințate, acoperite cu peri asprii, cu flori galbene Si: amăruță (Picris hieracioides). 76 (Bot; îc) iarba-găinii, iarba-găinilor Gălbenuși (Crepis setosa). 77 (Bot; îc) iarba-gâștei, iarba-sclintiturii Plantă folosită în medicina populară împotriva frigurilor și a scrântiturii (Potentilla anserina). 78 (Îc) iarba-gâtului Mică plantă ierboasă din familia scrofulaceelor, cu tulpină păroasă, frunze moi, flori galbene și care crește pe locurile umede de pe coastele munților (Tozzia alpina). 79 (Îc) iarba-gușteriței, iarbă-creață Veche plantă medicinală cultivată în stațiuni de plante medicinale și în grădini țărănești, folosită în farmacie ca dezinfectant și în medicina populară sub formă de ceai contra durerilor de stomac, diaree și pentru poftă de mâncare Si: izmă (Mentha longifolia). 80 (Îc) iarba-iepurelui, iarba-iepurilor Plantă amintită în cântecele populare Si: susai (Sonchus oleracesus). 81 (Îc) iarba-întruielelor Plantă folosită ca leac împotriva reumatismului Si: grozamă (Genista sagittalis). 82 (Îc) iarba-junghiului Plantă folosită în medicina populară, care se pune în scăldătoarea copiilor Si: (Centaurea phrygia). 83 (Îac; șîc iarba-tăieturii) Plantă folosită în medicina populară la tăieturi și la scăldături Si: ochiul-boului (Chrysanthemum leucanthemum). 84 (Îc) iarba-junghiurilor, iarbă-de-holbură, iarbă-de-junghiuri Plantă folosită în medicina populară contra junghiurilor (Geranium pratense). 85 (Bot; îc) iarba-limbii, iarbă-de-durerea-gâtului Oușor (Sreptopus amplexifolius). 86 (Bot; îc) iarba-limbricilor Unghia-găii (Astragalus glycyphyllus). 87 (Îc) iarba-lingurii, iarbă-mare Plantă folosită în medicina populară contra rănilor și hepatitei (Inula britannica). 88 (Bot; îc) iarba-lui-Antonie, iarba-lupăriei, iarba-șopârlei, iarbă-neagră Busoioc-sălbatic (Prunella vulgaris). 89 (Bot; îc) iarba-lui-ceas-rău Cervană (Lycopus europaeus). 90 (Îc) iarba-lui-cel-slab, iarba-năpârcii Plantă folosită în medicina populară împotriva surmenajului, anemiei, durerilor de dinți și a brâncii la porci Si: iarba-șarpelui (Echium vulgare). 91 (Bot; îc) iarba-lui-Daraboiv, iarbă-dulce, iarbă-tare Lemn-dulce (Glycyrrhiza echinata). 92 (Îc) iarba-lui-Dumnezeu Plantă folosită în medicina populară contra durerilor de stomac Si: lemnul-Domnului (Artemisia abrotanum). 93 (Îc) iarba-lui-Sfântul-Gheorghe, iarba-mărgăritarului Plantă ale cărei flori sunt folosite în medicina populară la prepararea unui ceai contra durerilor de piept Si: lăcrămioare (Convallaria majalis). 94 (Bot; îc) iarba-lui-Sfântul-Ion, iarba-Sfântului-Ion Sburătoare (Chamaenerion angustifolium). 95 (Îc) iarba-lui-Sfântul-Ion Plantă folosită în medicina populară contra durerilor de dinți Si: măselariță (Hyosciamus niger). 96 (Îc) iarba-lui-Sfântul-Ion, iarba-Sfântului-Ion Plantă care se fierbe împreună cu alte plante folosită contra durerilor de încheieturi și de picioare și în medicina populară veterinară Si: cinsteț (Salvia glutinosa). 97 (Îac) Plantă folosită în medicina populară Si: jale (Salvia pratensis). 98 (Îc) iarba-lui-Tat, iarba-lui-Tate, iarba-lui-Taten, iarba-lui-Tatic, iarba-lui-Tatie, iarba-lui-Tatin, iarba-lui-Tatol, iarba-lutatinului, iarba-tatii, iarbă-băloasă, iarbă-întăritoare, iarbă-neagră Plantă folosită în medicina populară contra durerilor de piept, astm, gâlci, dureri de mijloc, de dinți, diaree, hernie și ca unguent Si: tătăneasă (Symphytum officinale). 99 (Bot; îc) iarba-lui-Timofte Iarba-iepurelui (Phleum alpinum). 100 (Bot; îac; șîc iarba-lui-Timofteu, iarba-lui-Timoftei, iarba-lui-Timofti Timoftică (Phleum pratense). 101 (Bot; îc) iarba-lupului, iarba-ciutei, iarba-tunului Borșișor (Sempervivum schlechani). 102 (Îac; șîc iarba-urechii, iarbă-de-tun, iarbă-de-urechi, iarbă-grasă) Plantă cultivată adesea pe case, șuri, grajduri cu credința că apară împotriva trăsnetului, folosită în medicina populară împotriva durerilor de urechi Si: urechelniță (Sempervivum tectorum). 103 (Îc) iarba-măgarului Plantă folosită în medicina populară contra durerilor de dinți Si: scaiul-dracului (Eryngium campestre). 104 (Bot; îc) iarba-mălcedului, iarbă-potcă Trei-frați-pătați (Viola arvensis). 105 (Îc) iarba-mării, iarbă-de-mare Plantă ierboasă acvatică, din familia potamogetonaceelor, cu flori verzi, care crește pe fundul mării, formând adesea întinse livezi submarine (Zostera marina). 106 (Îc) iarba-mărinului, iarba-cerii, iarbă-băloasă Planta Centaurea austriaca. 107 (Bot; îc) iarba-mărinului, iarba-cerii Albăstriță (Centaurea jacea). 108 (Bot; îc) iarba-mărinului Corobatică (Centaurea nigrescens). 109 (Îc) iarba-mătricilor, iarba-zgăibii Plantă folosită în medicina populară la tratarea varicelor Si: silnic (Glechoma hederaceum). 110 (Bot; îc) iarba-mătrișii Râjnică (Cardamine impatiens). 111 (Îc) iarba-mâței, iarbă-vântului, iarbă-flocoasă Plantă folosită în medicina populară contra tusei, frisoanelor, durerilor de cap, ale cărei frunze se așază pe burta copiilor bolnavi de dizenterie și care este mâncată cu plăcere de pisici Si: cătușnică (Nepeta cataria). 112 (Bot; îac) Poala Sfintei Marii (Nepeta pannonica). 113 (Bot; îc) iarba-mâțului, iarba-pisicii, iarba-pisicilor Valeriană (Valeriana officinalis). 114 (Bot; îc) iarba-metricii Floare-de-perină-broștească (Anthemis macrantha). 115 (Îc) iarba-minciunii Plantă folosită în medicina populară contra tusei și ale cărei frunze se pun pe răni și pe tăieturi pentru a opri sângerarea (Plantago cornuti). 116 (Bot; îc) iarba-mlaștinei Pipirig (Juncus conglomeratus). 117 (Bot; îac) Rugină (Juncus effusus). 118 (Bot; îac) Pipirig (Juncus inflexus). 119 (Bot; îac) Mălaiul-cucului (Luzula piosa). 120 (Bot; îc) iarba-muncilor Trifoi-alb (Trifolium repens). 121 (Îc) iarba-nebunilor, iarbă-strănutătoare, iarbă-șerpească Plantă a cărei rădăcină se folosește în medicina populară veterinară care se pune în urechea porcilor bolnavi de brâncă sau contra dalacului la cai Si: spânz (Helleborus niger, Helleborus purpurascens). 122 (Îc) iarba-negeilor Plantă folosită în medicina populară împotriva negilor (Teucrium montanum). 123 (Bot; îc) iarba-nigeilor Juslen (Sedum hispanicum). 124 (Îc) iarba-nisipului Planta Corynephorus canescens. 125 (Îc) iarba-o-mie-bună Plantă folosită în medicina populară la prepararea diverselor leacuri Si: frăsinel (Dictamnus albus). 126 (Îc) iarba-oilor, iarba-șoarecelui, iarbă-strănutătoare Plantă folosită în medicina populară la prepararea ceaiului contra durerilor de stomac, a febrei, a tuturor bolilor care implică aparatul genital feminin, și contra tăieturilor, a rănilor Si: coada-șoricelului (Achillea millefolium). 127 (Bot; îc) iarba-orbalțului Rotungioare (Homogyne alpia). 128 (Bot; îc) iarba-osului, iarba-faptului, iarba-rănii, iarbă-de-răni, iarbă-de-vatăm, iarbă-de-vătămătură Vătămătoare (Anthyllis vulneraria). 129 (Bot; îc) iarba-osului, iarba-ovăzului, iarba-vântului Obsigă (Bromus sterilis). 130 (Mar; îc) iarba-osului Arbust mic cu tulpini ramificate, cu frunze opuse și cu flori galbene, folosit în medicina populară contra diareei și care se dă la vitele care se umflă Si: mălăoaie (Helianthemum alpestre). 131 (Îc) iarba-osului, iarba-ursului Plantă folosită în medicina populară pentru febră și vătămări (Helianthemum nummularium). 132 (Bot; îc) iarba-osului Mălăoaia-stâncilor (Helianthemum rupifragum). 133 (Bot; îc) iarba-ovăzului, iarba-vântului Obsigă (Bromus japonicus). 134 (Bot; îac) Secărea (Bromus secalinus). 135 (Bot; îc) iarba-păduchelui, iarba-păduchilor Pintenel (Pedicularis paustris). 136 (Bot; îc) iarba-păduchilor, iarbă-de-strănutat Roțoțele-albe (Achillea ptarmica). 137 (Bot; îac) Clocotici (Rhinanthus minor). 138 (Bot; îac) Bălbisă (Stachys silvatica). 139 (Îc) iarba-pălăriei, iarba-părului Plantă folosită în medicina populară, a cărei rădăcină pisată se folosește la dureri de cap, iar ceaiul din frunzele sale, împreună cu alte plante, se folosește contra răcelii Si: brusture (Petasites hybrudus). 140 (Îc) iarba-pământului, iarba-plămânilor, iarba-plumânei, iarba-plumănului Planată folosită în medicina populară pentru tratarea bolilor pulmonare Si: mierea-ursului (Pulmonaria officinalis). 141 (Bot; îc) iarba-părului Perișor (Elymus asper). 142 (Îc) iarba-pârciului, iarba-sângelui, iarbă-de-pârci Plantă folosită în medicina populară contra reumatismului și a rănilor la vite Si: năpraznică (Geranium robertianum). 143 (Bot; îc) iarba-piciorul-găinii Floare-de-leac (Ranunculus repens). 144 (Îc) iarba-porcilor, (reg) iarba-jermilor, iarba-puricelului, iarba-purecilor, iarba-țânțarilor, iarba-viermilor, iarbă-iute, iarbă-amară, iarbă-creață Plantă folosită în medicina populară care se pune în încălțăminte contra bătăturilor sau pe rănile vitelor ca să nu facă viermi Si: Iarbă-roșie (Polygonum persicaria). 145 (Îc) iarba-porcilor, iarba-tunului, iarbă-de-grădină, iarbă-grasă, iarbă-grasă-de-grădină Plantă cu tulpina ramificată și întinsă pe pământ, cu frunze cărnoase, lucioase și flori galbene (Portulaca oleracea). 146 (Îc) iarba-porcului, iarbă-sărată Plantă folosită în medicina populară contra umflăturilor de la mâini și contra afecțiunilor pulmonare Si: brâncă (Lobaria pulmonaria). 147 (Îc) iarba-porcului, iarbă-grasă, iarbă-grasă-de-ghiol, iarbă-sărată Brâncă (Salicornia europaea). 148 (Bot; îc) iarba-porcului, iarbă-sărată Săricică (Salsola kali). 149 (Îac; șîc iarbă-de-trânji, iarbă-neagră) Plantă folosită în medicina populară contra scrofulozei, contra crupului difteric la porci Si: buberic (Scrophularia nodosa). 150 (Bot; îc) iarba-porcului, iarbă-sărată Brâncă (Stereum hirsutum). 151 (Bot; îc) iarba-porcului Plevaiță (Xeranthemum annuum). 152 (Bot; îc) iarba-porumbilor Găinuși (Isopyrum thalictroides). 153 (Îc) iarba-purecilor, iarba-puriceilor, iarba-puricelui, iarba-viermilor, iarbă-iute, iarbă-roșie Plantă folosită în medicina populară veterinară în tratamentul rănilor de la picioarele vițeilor și pentru colorarea lânei în galben Si: dintele-dracului (Polygonum hydropiper). 154 (Îc) iarba-purecilor, iarba-puricelui, iarbă-amară, iarbă-creață, iarbă-de-făcut-copii, iarbă-roșie Planta Polygonum lapathifolium). 155 (Bot; îc) iarba-puricelui Puricică (Pulicaria vulgaris). 156 (Îc) iarba-raiului Plantă folosită în medicina populară la crampe stomacale și diaree Si: vetrice (Chrysanthemum macrophyllum). 157 (Bot; îc) iarba-rațelor, (reg) iarbă-rea Mană-de-apă (Glyceria aquatica). 158 (Îc) iarba-rândunelei, iarba-rândunicii, iarbă-de-negei, iarbă-de-negi Plantă folosită în medicina populară împotriva negilor și a bubelor de piele Si: rostopască (Chelidonium majus). 159 (Bot; Îc) iarba-rândunelei-mici Roșuță (Anagalis caerulea). 160 (Îac) Plantă folosită în medicina populară contra bolilor de piele, a scorbutului și a hemoroizilor Si: untișor (Ficaria verna). 161 (Îc) iarba-roilor, iarba-albinelor, iarba-stupilor, iarba-stupului Plantă folosită pentru frecatul coșnițelor cu care se prind stupii roiți sau, în medicina populară, sub formă de ceai contra durerilor de dinți, de urechi și de piept și ca expectorant sau cardiac Si: roiniță (Melissa officinalis). 162 (Bot; îc) iarba-sasului Coada-calului (Hippuris vulgaris). 163 (Bot; îc) iarba-săgeții Săgeata-apei (Sagittaria sagittifolia). 164 (Îc) iarba-sângelui, iarbă-de-lângoare, iarbă-de-lungoare Plantă folosită în medicina populară contra febrei tifoide, sifilisului, frigurilor, decoctul dându-se la vitele bolnave de sânge Si: gălbinele (Lysimachia vulgaris). 165 (Îc) iarba-Sfintei-Marii Planta Hierochloë australis. 166 (Îc) iarba-Sfintei-Sofia Plantă întrebuințată pentru confecționarea măturilor Si: peliniță (Artemisia pontica). 167 (Îc) iarba-smeului, iarba-urechii, iarbă-de-urechi, iarbă-grasă, iarbă-grasă-de-urechi, iarbă-groasă Plantă folosită în medicina populară contra urâțeniei și în unele credințe populare (Sedum maximum). 168 (Îc) iarba-smizii, iarbă-smidă, iarbă-smiză Plantă folosită în medicina populară contra durerilor de cap, a lipsei poftei de mâncare Si: dumbăț (Teucrium chamaedrys). 169 (Îc) iarba-soarelui Plantă ai cărei rizomi, frunze și flori se folosesc în medicina populară la vindecarea rănilor Si: arnică (Arnica montana). 170 (Îac) Plantă folosită în medicina populară contra dalacului Si: vanilie-sălbatică (Heliotropium europaeum). 171 (Bot; îac; șîc iarbă-dulce) Barba-caprei (Tragopogon orientalis). 172 (Bot; îc) iarba-somnului Urechea-porcului (Salvia verticillata). 173 (Bot; îac) Papanași (Trifolium arvense). 174 (Bot; îc) iarba-spurcului, iarbă-întăritoare Vineriță (Ajuga reptans). 175 (Bot; îac; șîc iarbă-înfărinată, iarbă-piciorul-gâștei) Spanacul-ciobanilor (Chenopodium bonus-henricus). 176 (Bot; îc) iarba-stupului Apărătoare (Calamintha clinopodium). 177 (Bot; îc) iarba-surpăturii Feciorică (Herniaria incana). 178 (Îc) iarba-surzilor Mică plantă ierboasă din familia saxifragaceelor, cu tulpina dreaptă și flori albe-gălbui care crește prin regiuni stâncoase (Saxifraga aizoon). 179 (Bot; îc) iarba-șarpelui Coada-zmeului (Calla palustris). 180 (Îac; șîc iarba-șerpilor) Plantă al cărei rizom se folosește ca vermifug Si: ferigă (Dryopteris filix-mas). 181 (Îc) iarba-șarpelui, iarba-vătămăturii Plantă folosită în medicina populară sau care se usucă și se dă la vite pentru a da mai mult lapte Si: muma-pădurii (Lathraea squamaria). 182 (Îc) iarba-șarpelui Plantă care se folosește în medicina populară la spălatul rănilor provocate de mușcătura șerpilor Si: mâna-Maicii-Domnului (Orchis maculata). 183 (Bot; îac) Șopârliță (Veronica chamaedrys, Veronica latifolia, Veronica teucrium). 184 (Bot; îc) iarba-șerii Buruiană-de-ghing (Gentiana praecox). 185 (Bot; îc) iarba-șoarecului Pliscul-cucoarei (Erodium cicutarium). 186 (Îc) iarba-șopârlei, iarba-șopârlelor, iarbă-roșie Plantă cu rizom gros, cărnos, cu tulpina terminată în spic, cu frunze ovale și flori mici, albe-roz (Polygonum viviparum). 187 (Bot; îc) iarba-tainei Lăcrămiță (Catabrosa aquatica). 188 (Bot; îc) iarba-tăieturii, iarba-bubii, iarba-tâlharului, iarba-vântului, iarbă-de-rană, iarbă-de-răni Vindecea (Betonica officinalis). 189 (Îc) iarba-tăieturii Plantă care se folosește în medicina populară ca stimulent (în rachiu), contra durerilor de cap, hepatită, astmului, iar minerii din Munții Apuseni folosesc tulpinile ca fitil pentru explozii Si: lumânărică (Gentiana asclepiadaea). 190 (Bot; îac; șîc iarba-fierului, iarbă-de-târtil) Încheietoare (Sideritis montana). 191 (Îc) iarba-tâlharului Plantă folosită în medicina populară la tăieturi și răni Si: tâlhărea (Mycelis muralis). 192 (Îc) iarba-tunului, iarba-ciutei, iarba-urechii, iarbă-de-șoldină, iarbă-de-șoaldină, iarbă-de-trânji, iarbă-grasă Plantă cu frunze ovale, cu flori galbene în corimb (Sedum acre). 193 (Bot; îc) iarba-tunului, iarba-ciutei, iarba-urechii Rujă (Sedum rosea). 194 (Bot; îc) iarba-untului, iarba-vântului Verigel (Orobanche caryophzllacea). 195 (Bot; îc) iarba-untului Crăielici (Orobanche lutea). 196 (Bot; îc) iarba-urâciunii Garofiță (Dianthus carthusianorum). 197 (Bot; îac) Garofițe-de-munte (Dianthus compactus). 197 (Îc) iarba-ursului Plantă care se fierbe pentru colorarea lânii în verde Si: pedicuță (Lycopodium clavatum). 198 (Bot; îac) Ciupercă nedefinită mai îndeaproape (Ramaria aurea). 199 (Bot; îc) iarba-vătămăturii, iarbă-ghimpoasă Ghimpariță (Crypsis aculeata). 200 (Bot; îc) iarba-vătămăturii Scrintitoare (Potentilla argentea). 201 (Îc) iarba-vântului Plantă a cărei rădăcină se folosește în medicina populară contra diareei Si: neghină (Agrostemma githago). 202 (Îac) Plantă cu frunze liniare, cu flori violacee sau verzi în spicule (Apera spica-venti). 203 (Bot; Trs; îac) Steliță (Aster amellus). 204 (Bot; îac) Coamă-de-aur (Aster linosyris). 205 (Bot; îac; șîc iarba-câinelui, iarbă-câinească) Pir-gros (Cynodon dactylon). 206 (Bot; îc) iarba-vântului Opaiță (Melandryum album). 207 (Îac) Plantă folosită la vopsitul ouălor Si: dediței (Pulsatilla vulgaris). 208 (Îc) iarba-voinicului Planta care atunci când este tânără se folosește ca salată de primăvară și în medicina populară Si: năsturel (Nasturtium officinale). 209 (Bot; îac) Brâncuță (Sisymbrium officinale). 210 (Bot; îc) iarba-vrăjitoarei Tilișcă (Circaea lutetiana). 211 (Îc) iarba-vulturului Plantă din familia compozitelor cu frunze lanceolate sau liniare, cu flori galbene în capitule (Hieracium umbellatum). 212 (Îc) iarba-zgăibii Plantă utilizată în medicina populară Si: spanac-porcesc (Chenopodium hybridum). 213 (Îac; șîc iarbă de zgăibi, iarbă de zgaibă) Planta Lapsana communis. 214 (Reg; îc) iarba-zgăibii Plantă folosită în medicina populară contra zgăibii Si: căldărușa-popii (Nicandra physaloides). 215 (Îc) iarbă-albastră Plantă din familia gramineelor, cu frunze plane, îngrămădite la baza tulpinii, care crește prin locuri umede (Molinia coerulea). 216 (Îc) iarbă-albă de slatină, iarbă-de-gălbează, iarbă-de-sare, iarbă-de-sărătură Planta Puccinelia distans. 217 (Îc) iarbă-amară, iarbă-creață, iarbă-mare Plantă folosită în medicina populară contra durerilor de cap și a durerilor de urechi Si: granat (Chrysanthemum parthenium). 218 (Bot; îc) iarbă-amară, iarbă-creață Schinel (Cnicus bedictus). 219 (Bot; îc) iarbă-băloasă Colacul-babei (Alchemilla acutiloba). 220 (Bot; îc) iarbă-bărboasă Pelin negru (Artemisia vulgaris). 221 (Bot; îac; șîc iarbă-ghimpoasă) Costrei (Echinochloa crus-gali). 222 (Bot; îc) iarbă-căiasă, iarbă-lungă-de-lac, iarbă-lungoare Urda-vacii (Cardaria draba). 223 (Bot; îc) iarbă-ce-moaie-vinele, iarbă-întăritoare-a-vinelor Canale (Impatiens balsamina). 224 (Bot; îc) iarbă-costrei Mohor (Setaria verticillata). 225 (Bot; îc) iarbă-de-apă, iarbă-flocoasă, iarbă-lânoasă Siminoc (Gnaphalium uliginosum). 226 (Bot; îc) iarbă-de-bahnă Ierboi-de-bahnă (Beckmannia erucaeformis). 227 (Bot; îc) iarbă-de-boale, iarbă-de-lângoare, iarbă-de-lungoare, iarbă-de-rană, iarbă-de-toate-boalele Usturoiță (Alliaria officinalis). 228 (Îc) iarbă-de-bou-sălbatică Planta Anchusa ochroleuca. 229 (Bot; îac) Limba-boului ( Anchusa officinalis). 230 (Îc) iarbă-de-cale, iarbă-grasă-de-grădină Plantă cu numeroase întrebuințări în medicina populară: frunzele se aplică pe răni și se folosesc la boli de ochi, sucul se folosește contra limbricilor și rădăcina este folosită la prepararea unui ceai contra afecțiunilor pulmonare și gastrice Si: pătlagină (Plantago major). 231 (Îac) Plantă folosită în medicina populară în afecțiunile pulmonare Si: patlagină (Plantago media). 232 (Îc) iarbă-de-cositor Plantă folosită frecvent în medicina populară Si: coada-calului (Equisetum arvense). 233 (Bot; îac) Pipirig (Equisetum hiemale). 234 (Bot; îc) iarbă-de-crescut-părul Torțel (Cuscuta epithymum). 235 (Bot; îc) iarbă-de-dat, iarba-cășunăturii, iarbă-flocoasă Talpa-gâștii (Leonurus cardiaca). 236 (îc) iarbă-de-dureri Coada-cocoșului (Polygonatum latifolium). 237 (Îac; șîc iarbă-de-durori) Plantă al cărei rizom se folosește în medicina populară contra podagrei (Polygonatum odoratum). 238 (Bot; îc) iarbă-de-friguri Traista-ciobanului (Capsella bursa-pastoris). 239 (Îc) iarbă-de-ghiață Plantă ornamentală, suculentă cu flori viu și variat colorate Si: gheață (Mesembrianthemum crystallinum). 240 (Bot; îc) iarbă-de-greutate Suliman (Ajuga genevensis). 241 (Bot; îc) iarbă-de-inimă-rea, iarba-roșie Punga-babei (Pulicaria dysenterica). 242 (Bot; îc) iarbă-de-întruiele Cânepioară (Eupatorium cannabinum). 243 (Îc) iarbă-de-margină, iarbă-văpsătoare Plantă care se folosește la vopsirea lânii în roșu Si: roibă (Rubita tinctorum). 244 (Bot; îc) iarbă-de-munte Păiuș (Festuca ovina). 245 (Bot; îc) iarbă-de-negei Aior (Euphorbia esula). 246 (Bot; îac; șîc iarbă-de-râie) Alior (Euphorbia helioscopia). 247 (Îc) iarbă-de-om-sărac Plantă folosită în medicina populară Si: avrămească (Gratiola officinalis). 248 (Bot; reg; îc) iarbă-de-păr Buruiană-de-păr (Chara). 249 (Îc) iarbă-de-păsări Plantă folosită în medicina populară veterinară Si: scânteuță (Anagallis arvensis). 250 (Îac) Plantă folosită în medicina populară la scrântituri, cangrene etc Si: rocoină (Stellaria media). 251 (Îc) iarbă-de-perină Plantă folosită la vopsitul în galben Si: floare-de-perină (Anthemis tinctoria). 251 (Îc) iarbă-de-piatră Plantă aromată, meliferă și furajeră folosită în medicina populară contra frisoanelor și leucoreei sau pentru aromatizarea tutunului, iar planta uscată se așază în haine contra moliilor Si: sulfină (Melilotus officinale). 252 (Îc) iarbă-de-plămâni Plantă medicinală folosită contra durerilor de piept (Centaurea micranthos). 253 (Bot; îc) iarbă-de-rovină Bumbăcariță (Eriophorum vaginatum). 254 (Îc) iarbă-de-sărătură Planta Suaeda maritima. 255 (Îc) iarbă-de-slatină Planta Poa bulbosa vivipara. 256 (Bot; îc) iarbă-de-smidă Struna-cocoșului (Cerastium vulgatum). 257 (Îc) iarbă-de-soponit, iarbă-de-tăietură Plantă al cărei rizom se folosește la prepararea săpunului Si: săpunariță (Saponaria officinalis). 258 (Bot; îc) iarbă-de-Susan Costrei (Sorghum halepense). 259 (Îc) iarbă-de-șoaldină Planta Sedum hillebrandii. 260 (Bot; îc) iarbă-de-talan Ruscuță-primăvăratică (Adonis vernalis). 261 (Îc) iarbă-de-țelină, iarbă-englezească Plantă folosită în medicina populară la băi contra reumatismului Si: zizanie (Lolium perene). 262 (Îc) iarbă-de-urechi Ciupercă din familia pezizaceelor Si: urechea-babei (Peziza aurantia). 263 (Îac) Plantă folosită în medicina populară contra tusei, rănilor și a febrei Si: năvalnic (Phyllitis scolopendrium). 264 (Bot; îac; șîc ~ă-grasă) Gheață (Sedum spectabile). 265 (Îc) iarbă-de-vătăm Plantă folosită în medicina populară contra trânjii și contra unor boli care apar la vite Si: linăriță (Linaria vulgaris). 266 (Îc) iarbă-de-zugrăvit, iarbă-văpsătoare Plantă folosită în medicina populară la dropică și contra gălbezei la oi Si: drobușor (Isatis tinctoria). 267 (Bot; îc) iarbă-deasă, iarbă-dulce-de-baltă Hirușor (Poa annua). 268 (Bot; îc) iarbă-deasă Firișca-șopârlelor (Poa alpina). 269 (Bot; îac) Firicea (Poa bulbosa). 270 (Îac) Plantă cu tulpini subțiri, cu frunze înguste și flori verzi, dispuse în panicule (Poa nemoralis). 271 (Îac) Firuță (Poa pratensis). 272 (Bot; îac) Șuvar-de-munte (Poa trivialis). 273 (Bot; îc) iarbă-dulce, iarbă-dulce-de-baltă Rourică (Glyceria fluitans). 274 (Bot; îc) iarbă-dulce Lemn-dulce (Glycyrrhiza glabra). 275 (Îac) Planta Nonnea atrata. 276 (Îac) Plantă folosită în credințe populare Si: barba-caprei (Tragopogon pratensis). 278 (Îac; șîc iarbă-dulce-de-munte, iarbă-dulce-de-pădure) Plantă cu frunze lanceolate, cu sporangii pe ambele părți ale nervurii mediane (Polypodium vulgare). 279 (Îc) iarbă-flocoasă Plantă amintită în cântecele populare Si: siminoc (Helichrysum arenarium). 280 (Bot; îac; șîc, reg, iarbă-neagră) Talpa-lupului (Leonurus marrubiastrum). 281 (Îac; șîc iarbă-mambie) Plantă folosită în medicina populară contra durerilor de mijloc Si: voronic (Marrubium vulgare). 282 (Bot; îc) iarbă-frumoasă Bănuți (Bellis perenis). 283 (Îc) iarbă-grasă, iarbă-lăptoasă Plantă folosită în medicina populară contra afecțiunilor pulmonare sau, fiartă în lapte, se folosește pentru cicatrizarea urmelor lăsate de vărsatul de vânt pe față Si: amăreală (Polygala vulgaris). 284 (Bot; îc) iarbă-grasă, iarbă-grasă-de-grădină Agurijoară (Portulaca grandiflora). 285 (Îc) iarbă-grasă Planta Sedum purpureum. 286 (Îc) iarbă-grasă-de-grădină, iarbă-nodoroasă, iarbă-roșie Plantă care se folosește în medicina populară sub formă de ceai contra diareei și în medicina populară veterinară Si: troscot (Polygonum aviculare). 287 (Îc) iarbă-împușcată, iarba-stârpitului Plantă care se folosește în medicina populară amestecată cu rachiu contra durerilor de stomac (Hypochoeris maculata). 288 (Bot; îc) iarbă-înfă(r)inata Fragă-tătărască Chenopodium foliosum). 289 (Îc) iarbă-lată Planta Carex digita. 290 (Bot; îac) Stânjenei (Iris germanica). 291 (Îc) iarbă-lăptoasă Plantă folosită în medicina populară ca purgativ drastic contra afecțiunilor biliare Si: buruiană-de-venin (Euphorbia lathyris). 292 (Îac) Planta Polygala major. 293 (Bot; îc) iarbă-lipitoare Lipicioasă (Galium aparine). 294 (Bot; îc) iarbă-macriș Măcriș (Rumex acetosa). 295 (Îc) iarbă-mare, iarbă-mare-frumoasă, (Mun) iarbă-neagră Plantă erbacee cu tulpina păroasă și ramificată, cu frunze mari și flori galbene, folosită în medicina populară contra tusei, febrei tifoide, râiei, durerilor de cap și căderii părului Si: oman (Inula helenium). 296 (Îc) iarbă-mare Planta Inula oculus-christi. 297 (Bot; îac) Limba-oii (Leuzea salina). 298 (Îac) Plantă folosită în medicina populară contra bubelor și uneori la vopsitul în negru Si: zârnă (Solanum nigrum). 299 (Bot; îc) iarbă-mucedă Flocoșele (Filago arvernsis). 300 (Îc) iarbă-neagră Plantă din familia ericaceelor cu frunze mici liniare și flori albe sau trandafirii folosită în medicina populară contra tăieturilor (Calluna vulgaris). 301 (Bot; îac) Orăștică (Lathyrus niger). 302 (Bot; îac) Izmă-creață (Mentha crispa). 303 (Bot; Olt; îac) Izmă-bună (Mentha piperita). 304 (Îac) Planta Prunella grandiflora. 305 (Bot; îac) Busuioc-sălbatic (Prunella laciniata). 306 (Îac) Plantă cu frunze dințate și cu flori brune-purpurii la exterior și galbene-verzui la interior folosită în medicina populară pentru vindecarea rănilor și a sifilisului (Scrophularia alata). 307 (Bot; îc) iarbă-noduroasă Golomăț (Dactylis glomerata). 308 (Bot; îc) iarbă-puturoasă Puciognă (Bifora radians). 309 (Bot; îac) Coriandru (Coriandrum sativum). 310 (Bot; îc) iarbă-rădăcină Angelină-sălbatică (Angelica sylvestris). 311 (Îc) iarbă-rea Planta Aconitum tauricum. 312 (Bot; îc) iarbă-roșie Cârligioare (Bidens cernuus). 313 (Îac) Plantă ale cărei inflorescențe sunt folosite în medicina populară pentru proprietățile lor diuretice și diaforetice Si: dentiță (Bidens tripartitus). 314 (Bot; îac; șîc iarbă-sălbatică) Trestie-de-câmp (Calamagrotis epigeios). 315 (Îc) iarbă-roșie Plantă folosită în medicina populară pentru proprietățile sale diuretice Si: slăbănog (Impatiens noli-tangere). 316 (Bot; îac) Hrișcă-deasă (Polygonum dumetorum). 317 (Bot; îac) Punguliță (Thlaspi arvense). 318 (Bot; îc) iarbă-roșie-broștească Sălcuță (Polygonum amphibitum). 319 (Bot; îc) iarbă-roșie-tătărească Hrișcă-tătărească (Fagopyrum tataricum). 320 (Îc) iarbă-roșioară Planta Silene acaulis. 321 (Îc) iarbă-săracă Planta Onobrychis viciaefolia. 322 (Îc) iarbă-scăioasă Plantă cu tulpini difuze, ramificate, cu frunze plane, rigide, cu cili si cu flori verzui sau violacee în spicule (Tragus racemosus). 323 (Îc) iarbă-sfântă Lemnul-Maicii-Domnului (Santolina chamaecyparissus). 324 (Îc) iarbă-spornică, iarba-fiarelor,iarba-fierului Plantă folosită în medicina populară la răni, abcese, dureri de cap, de ficat splină și rinichi Si: sporici (Verbena officinalis). 325 (Bot; îc) iarbă-stricătoare Cruciuliță (Senecio vulgaris). 326 (Bot; îc) iarbă-șerpească Steregoaie (Veratrum nigrum). 327 (Bot; îc) iarbă-treirăi Trei-răi (Hepatica nobilis). 328 (Bot; îc) iarbă-untoasă Foaie-grasă (Pinguicula vulgaris). 329 (Îc) iarbă-usturoasă Plantă păroasă, cu frunze oblongii, dințate adânc pe margine, cu flori roșii-purpurii în verticile, mirosind slab a usturoi (Teucrium scordium). 330 (Îc) iarbă-vântoasă Planta Kochia prostrata.^[1] corectat(ă)