BASMA, basmale, s. f. Bucată de pânză sau de mătase (colorată), folosită de femei pentru a-și înveli capul, spre a lega și a duce în ea ceva, ca batistă etc. ◊ Expr. A scoate (pe cineva) basma curată= a scoate (pe cineva) nevinovat. A ieși (sau a scăpa) basma curată= a scăpa cu bine dintr-o încurcătură. [Var.: (înv.) băsma s. f.] – Din tc. basma.

A IEȘI ies intranz. 1) (în opoziție cu a intra) A trece din interior în exterior; a pleca afară; a părăsi un spațiu sau un mediu (închis). ~ din clădire. ~ din pădure. Ies la plimbare. ◊ ~ cuiva înainte a întâmpina pe cineva. 2) A ajunge undeva. ~ la marginea șoselei. ~ primul la finiș. ◊ ~ la liman v. LIMAN. 3) A-și face apariția; a se lăsa văzut; a deveni vizibil. Soarele ieși de după nori. ◊ ~ la lumină (sau la iveală) a deveni cunoscut. ~ la suprafață a) a deveni vizibil; a apărea; b) a deveni cunoscut. ~ de sub tipar a fi editat; a apărea pe calea tiparului. A nu-i ~ din cap (ceva) a fi urmărit în permanență (de un gând, de o idee); a fi obsedat. A-i ~ vorbe rele (cuiva) a fi vorbit de rău. 4) A trece de anumite limite. Apa a ieșit din maluri. Aluatul a ieșit din formă. 5) A-și face apariția prin creștere. Grâul iese. Copilului i-au iesit dintii. 6) A se trage dintr-un neam oarecare; a fi de o anumită origine; a-și avea obârșia; a proveni; a coborî; a deriva. ~ dintr-o familie de țărani. ◊ ~ din comun a fi neobișnuit. 7) A înceta de a mai fi într-o stare, poziție sau funcție. ~ din directorie. ~ din criză. ◊ A-și ~ din sărite (sau din fire, din răbdări, din țâțâni) a-și pierde calmul; a se enerva. ~ din joc a) a înceta să mai participe la un joc; b) a nu mai fi părtaș la o acțiune. ~ basma curată a scăpa cu bine dintr-o situație dificilă. A-și ~ din minți a) a-și pierde calmul; b) a înnebuni. 8) A rezulta în urma unui efort; a da rezultatul scontat. Scenariul îi iese. ◊ A-i ~ cuiva ceva după plac a-i reuși cuiva ceva. Cum va ieși cum va fi. ~ din mâna cuiva a fi realizat de cineva. A-i ~ pe nas v. NAS. 9) (despre calcule, probleme etc.) A fi rezolvat corect; a da rezultatul cerut. 10) A-și pierde culoarea inițială (la spălat, la soare); a se decolora; a se șterge; a se spălăci. Rochia a ieșit în apă. /<lat. exire

a ieși basma curată expr. a scăpa cu bine dintr-o situație dificilă.

BASMA, basmale, s. f. 1. Bucată de pînză sau de mătase (colorată), care se întrebuințează de femei pentru a-și înveli capul sau spre a lega și a duce în ea ceva. ◊ Expr. A scoate (pe cineva) basma curată = a scăpa (pe cineva) de o învinuire. A ieși (sau a scăpa) basma curată = a scăpa cu bine dintr-o încurcătură. 2. (Reg.) Batistă. [Var.: (înv.) băsma s. f.] – Tc. basma.

a scăpa basma curată expr. a ieși cu bine dintr-o încurcătură / dintr-o situație dificilă.

a scoate basma curată (pe cineva) expr. a scoate (pe cineva) nevinovat.

basmá f. (turc. basma, tipărire, adică „pînză ornată cu culori tipărite”, ca și stambă; bg. sîrb. rut. basma, pînză de rochiĭ saŭ de anterie; rus. basma, diploma hanilor urdiiĭ de aur). Bucată de pînză pătrată de dus lucrurĭ (boccea), de înfășurat gîtu, de îmbrobodit și maĭ ales de șters nasu (batistă). Basma popească, basma mare colorată. A scoate pe cineva basma curată, a-l elibera de orĭce acuzațiune. V. maramă, baĭder.

curát, -ă adj. (d. lat. curatus, îngrijit, curat, acurat, saŭ d. côlatus, part. d. côlare, a strecura. V. cur 2). Pur, limpede: apă curată. Pur, neamestecat: aur curat. Senin, limpede: aer curat. Spălat, curățat: mînĭ, rufe, pahare curate. Fig. Nepătat, cast, nevinovat, neprihănit: cuget curat, dragoste curată. Curatu adevăr, puru adevăr. Sărac și curat, sărac și onest. Aicĭ nu e lucru curat, e ceva neonest, e vre-o uneltire la mijloc. Curat la inimă, cu inima curată, fără perfidie. A ĭeși basma curată, a scoate pe cineva basma curată, a ĭeși, a scoate nevinovat, necompromis (cam iron.). Maĭca Prea Curată, Maĭca Domnuluĭ. Adv. În mod curat, fără pată, fără murdărie: om curat îmbrăcat saŭ îmbrăcat curat, curte măturată curat. Adevărat, clar: ĭ-am spus curat că nu vreaŭ. Acest om e curat dracu, e chear dracu, e dracu gol. Curat că e dracu, adevărat că e dracu. Curat așa, chear așa. Pe curat, pe o hîrtie curată după ce aĭ redactat definitiv: a scrie. a transcrie o scrisoare pe curat.

basmà f. 1. materie colorată (de bumbac, in, lână): basmale de Florența; 2. broboadă pătrată cu care fetele țărance își acopăr capul, înnodând colțurile sub bărbie (marama și testemelul fiind rezervate nevestelor); basma curată, cu totul nevinovat: a ieși, a scoate basma curată; 3. batistă de șters nasul sau sudoarea: iacă basmalele boierului AL.; 4. legătură de înfășurat gâtul; 5. legătură de purtat lucruri mărunte (în opozițiune cu boccea). [Turc. BASMA, lit. tipar (cf. stambă, tipar și stofă)].

BASMA, basmale, s. f. Bucată de pânză sau de mătase (colorată), folosită de femei pentru a-și acoperi capul. ◊ Expr. A scoate (pe cineva) basma curată = a scoate (pe cineva) nevinovat. A ieși (sau a scăpa) basma curată = a scăpa cu bine dintr-o încurcătură. [Var.: (înv.) băsma s. f.] – Din tc. basma.

BASMA, basmale, s. f. 1. Bucată de pînză sau de mătase, de obicei colorată, de formă pătrată, care se întrebuințează de femei spre a-și înveli capul sau spre a lega și duce în ea ceva. V. tulpan, năframă, maramă. Îi legase și părul într-o basma neagră lucitoare. DUMITRIU, B. F. 142. O săteancă bătrînă o îmbrobodea pe Hanora cu o basma țărănească. CAMILAR, N. I 103. Își luă într-o basma lucrușoarele lui, mai nimic, și ieși. CARAGIALE, O. I 326. Fata... luă cu dînsa o gresie, o basma cu chenar pe margine și o perie. ISPIRESCU, L. 194. ◊ Expr. A scoate (pe cineva) basma curată = a scăpa (pe cineva) de o învinuire. A ieși (sau a scăpa) basma curată = a ieși cu bine dintr-o încurcătură. Hoții o scăpat basma curată... și tot noi și cu vina și cu gloaba (= amenda). HOGAȘ, M. N. 198. 2. (Regional) Batistă. [Banii] care-i mai rămăseseră ii păstra într-un nod al basmalei. PAS, L. I 10. Fetele dădeau pe ascuns flăcăilor basmale și inele, jurîndu-le că nu o să se mărite, că o să-i aștepte. BUJOR, S. 39. – Variantă: (învechit) băsma (KOGĂLNICEANU, S. 112) s. f.

SCOATE, scot, vb. III. Tranz. I. (În opoziție cu băga; folosit și absolut) 1. A lua ceva dintr-o cantitate mai mare, dintr-un anumit loc sau din locul unde se află. Fiul pașei din Ianina de la piept o floare scoate. COȘBUC, P. I 62. Atunci scoase apă din fîntînă cu o vadră. RETEGANUL, P. IV 48. Începură a scoate din lada babei valuri de pînză. CREANGĂ, P. 14. A doua zi profesorul veni și... scoase din sîn o broșură cartonată cu hîrtie pestriță. NEGRUZZI, S. I 7. ◊ Fig. Scoate-o lume ca din basme În lumini de felinare – Umple noaptea de fantasme Neclintite și bizare. TOPÎRCEANU, B. 70. Parcă-l văd pe astronomul cu al negurii repaos, Cum ușor, ca din cutie, scoate lumile din chaos. EMINESCU, O. I 140. ◊ Expr. A scoate apă (sau lapte) din piatră (seacă) = a face lucruri neobișnuite, imposibil de realizat, dovedind vrednicie, istețime mare. Spuse zmeul bătrînei numai la ureche ca să nu mai tragă nădejde de oi, că acum fu Stan Bolovan la stînă, care e așa de tare, de scoate apă din piatră. RETEGANUL, P. IV 17. Noi însă, pre limba noastră a strămoșească, zicem unui... om că este romîn dezghețat care scoate lapte dulce din piatră seacă. ISPIRESCU, U. 89. A-și scoate în farfurie = a se servi din mîncare, a lua mîncare, a-și pune în farfurie. Își scotea a doua oară în farfurie. C. PETRESCU, Î. I 95. ◊ Refl. pas. Un puț cu furcă, adică o groapă adîncă de unde se scoate apă cu burduful. ODOBESCU, S. III 16. 2. A extrage dintr-un spațiu sau dintr-un înveliș, pentru a elibera sau a utiliza. Să știi că din bute nu vei ieși pînă ce nu te-a scoate Mandalina mea. RETEGANUL, P. V 72. Îl scoase din sicriu și, cum îl luă în brațe, tăcu. ISPIRESCU, L. 146. Să ieși din raclă cînd te-a scoate bunica din groapă. CREANGĂ, P. 323. ◊ Expr. A scoate castanele din foc (sau din spuză) cu mîna altuia v. castană. ◊ (Complementul indică o armă) Prin pădure nu erau poteci. Stoicea mergea pe de-a-ntregul. Pe unde agurizarii înfrățeau prea strîns și-l încurcau, Stoicea scotea cuțitul. GALACTION, O. I 46. Scoateți spada și jurați. ALECSANDRI, P. II 84. Scoțîndu-și toporul, sta cu dînsul gata în mînă, ca în loc de sabie. DRĂGHICI, R. 65. Turcii rău se mînia, Paloșele toți scotea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 493. ◊ Expr. A scoate sabia (din teacă) = a începe vrajba, războiul. ♦ A face să iasă trăgînd, depunînd un efort; a da (cu forța) afară. Se puseră la vîrtejuri și scoaseră pe fata cea mare. ISPIRESCU, L. 88. Îi scoate limba afară, i-o străpunge cu acul și i-o presură cu sare și cu piperi. CREANGĂ, P. 13. ◊ Expr. Ce intră în gura lupului, nu se mai poate scoate = un lucru intrat în stăpînirea altuia greu se mai recapătă. ◊ Refl. reciproc. Să facă un colac de secară Să-l dea la fete-n cămară, Că se bat de-alaltăseară Și se scot de plete-afară. TEODORESCU, P. P. 143. ♦ A desprinde ceva de la locul lui. Atunci Ipate scoate plosca de la oblînc, dă babei vro cîteva gîturi de rachiu și apoi îi mai întinde și o pungă toșcă de bani. CREANGĂ, P. 171. ◊ Expr. A scoate luleaua do la ciubuc = a se enerva, a-și schimba atitudinea (în rău), a-și înăspri purtarea. Mai dăunăzi mă-ntîlnește unul ce-i zic Clevetici, și mă-ntreabă nitam-nisam, de sînt ca dînsul, demagog? Dă, măi, Gogule! i-am răspuns și eu, cată-ți de drum pînă ce nu scot luleaua de la ciubuc. ALECSANDRI, T. I 238. ♦ A elibera dintr-o strînsoare; a degaja. Veniră mai mulți păzitori... de-l scoaseră din glodul unde se nomolise. ISPIRESCU, L. 374. 3. A pune la vedere, a înfățișa, a da la iveală; a expune. Urgisita și zbuciumata lui soție scosese acum pe tipsie și cloșca cu puii de aur. CREANGĂ, P. 99. Fă-mă cîrpă d-ale mari, La bădița-n buzunari, Să mă scoată-n tîrguri mari. HODOȘ, P. P. 55. ◊ Expr. A scoate la vînzare (sau la mezat, la licitație) = a pune în vînzare (la licitație). Lucrurile au fost scoase la mezat. C. PETRESCU, Î. II 122. A scoate în evidență (sau în relief) = a sublinia, a reliefa, a accentua. A scoate la iveală (sau în vileag, la medean) = a face cunoscut, a da la iveală. Am descoperit noi un secret, după îndeletniciri cărturărești de patruzeci de ani, care, cu ajutorul lor, ne-a îngăduit să scoatem în vileag povestea cea adevărată. SADOVEANU, D. P. 6. 4. (Complementul indică un obiect de îmbrăcăminte, o podoabă etc.) A dezbrăca (sau a descălța), a îndepărta de la sine, a se despodobi. Lăsasem frîul și scosesem mănușile, ca să răsucesc o țigară. SADOVEANU, O. VIII 199. Începu să-și scoată fracul. SAHIA, N. 101. Iute mi-am scos ciubotele din picioare. CREANGĂ, O. A. 44. Și inelul scump i-l scoate de pe degetul cel mic, Ș-apoi pleacă iar în lume năzdrăvanul cel voinic. EMINESCU, O. I 79. ◊ Expr. Pe unde scot (scoți etc.) cămașa? = cum aș (ai etc.) putea să ies (să ieși etc.) din încurcătură, cum să mă descurc (să te descurci etc.) sau să scap (să scapi etc.) de belea? E, domnule șef, acu să te vedem pe unde scoatem cămașa! răbufni primarul cu fața strîmbată de îngrijorare. REBREANU, R. I 97. A-și scoate căciula v. căciulă. 5. A trage afară cu forța, a smulge, a extrage. N-are un ochi de loc. I l-a scos cu sulița un călăreț teuton la Cosmin. DELAVRANCEA, A. 55. Aici este la bărbierul unde mi-a scos măseaua nevinovată. CARAGIALE, O. I 225. Dac-aș avea mai multă putere, ți-o spun drept că ți-aș scoate ochii ca la dracul și te-aș frige pe frigare, zise Ivan. CREANGĂ, P. 318. Corb la corb nu-și scoate ochii. ◊ Expr. Prinde orbul, scoate-i ochii, se spune cînd îți scapă cineva și nu-l mai poți trage la răspundere. Pînă să-și dea turcii cu socoteala... Geantă trecuse bariera în fuga calului... Prinde orbul, scoate-i ochii! STANCU, D. 23. Acum prinde orbul, scoate-i ochii, necazu și mînia erau de surda. POPESCU, B. III 151. A scoate (cuiva) sufletul = a necăji, a supăra foarte tare (pe cineva). Mă chinuiește, îmi scoate sufletul cu atîta dragoste. NEGRUZZI, S. I 47. A-și scoate sufletul = a se obosi prea mult, a pune mult suflet, a se extenua. Eu îmi scot sufletul și m-am abrutizat. C. PETRESCU, R. DR. 301. A-i scoate (cuiva) ochii (pentru ceva) = a-i face (cuiva) mustrări grele. M-am săturat pînă-n gît de mucegaiul de babă, că hojma mă morocănește și-mi scoate ochii cu cele tinere. CREANGĂ, P. 122. A-și scoate ochii unul altuia = a se certa, a se bate. Nu vă scoateți ochii... că ar fi păcat de așa ochișori drăgălași. T. 666. De departe calu-ți bate, de aproape ochii-ți scoate = aparențele sînt uneori înșelătoare. A-și scoate un foc de la inimă v. foc. A scoate mahmurul (din cineva) v. mahmur. A-și scoate sau a scoate altuia (ceva) din gînd v. gînd (4). A scoate (cuiva) și dinții din gură v. dinte. A scoate (cuiva) gărgăunii (din cap) v. gărgăun. A-i scoate cuiva (ceva) pe nas v. nas. ♦ Fig. A obține, a stoarce, a căpăta. Și înainte de a-l da justiției omenești, ea îi scoate cu cleștele mărturisirea. GHEREA, ST. CR. II 260. Să puse ea cu lingușire să scoată vorba de la el. RETEGANUL, P. V 12. Nu putea scoate de la dînsa nici un răspuns. SBIERA, P. 139. 6. (Cu privire la oameni și la animale) A izgoni dintr-un anumit loc, a goni, a alunga; a da afară. Acuma ați vrea să ne scoateți de tot de pe moșia ce ne-a mai rămas. REBREANU, R. II 89. Voi ne-ați scos Din case, goi în ger și-n vînt, Ne-ați scos și morții din mormînt. COȘBUC, P. I 208. Era o beznă... de nu-ți vedeai nici mîna, și ploua și sufla un vînt cît să nu scoți nici cînele afară. RETEGANUL, P. IV 75. ◊ Tranz. fact. Primăvara scotea lumea la soare ca pe șopîrle. CAMIL PETRESCU, U. N. 94. ♦ A face să iasă în calea sau în întîmpinarea cuiva. Pesemne păcatele mi te-au scos înainte, măi Chirică. CREANGĂ, P. 164. Vai de tine Macovei, Cin’ te-a scos în ochii mei. BIBICESCU, P. P. 336. Foaie verde fir de linte... Scoate-mi puica înainte. ȘEZ. III 154. ◊ Expr. A scoate (pe cineva) în lume = a conduce pe cineva la o petrecere, la un spectacol. 7. A îndepărta pe cineva dintr-o funcție, a da afară, a destitui. Pe mine, zău, tot mișeii din vistierie m-au scos. HASDEU, R. V. 126. O proclamație vestind că el a venit... a scoate din scaun pe Andrei Bathori. BĂLCESCU, O. II 233. ◊ Expr. A scoate la pensie = a face pe cineva să părăsească locul de muncă pentru a deveni pensionar. ♦ A elimina dintr-o serie, un șir, o listă. ◊ Expr. A scoate din circuit = a elimina un aparat sau o instalație dintr-un circuit, întrerupînd legăturile. A scoate (pe cineva) din circulație = a îndepărta (pe cineva) din activitate, a-l sili să stea în rezervă, în umbră. După cît cunosc eu cuprinsul acestor scrisori, ar fi destul una singură ca să-l scoată definitiv din circulație pe Gică. C. PETRESCU, C. V. 338. A scoate corecturile = a îndepărta greșelile indicate în corecturile unui text pregătit pentru tipar. ◊ Refl. pas. Nu știți că s-a scos claca? CAMIL PETRESCU, O. II 541. 8. A face pe cineva să iasă dintr-o anumită stare, a schimba starea cuiva. Dar lelea Sofe îl scoase de pe gînduri. RETEGANUL, P. I 43. Îl piaptănă și-l grijește așa de bine, că peste cîteva zile îl scoate din boală. CREANGĂ, P. 76. Maica din friguri mă scoate Dar din dragoste nu poate. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 7. ◊ Expr. A scoate (pe cineva) din răbdări (sau din fire, din sărite, din balamale, din țîțîni) = a enerva peste măsură, a face să-și piardă răbdarea. Își dădu seama îndată că numai graiul romînesc l-a scos din țîțîni, fiindcă a venit ca o mustrare peste gîndurile lui răvășite de imputări. REBREANU, P. S. 70. Cînd trecui pe lîngă ea, striga ca scoasă din fire. DELAVRANCEA, O. II 255. Incăpățînarea lui m-a scos din răbdări. CARAGIALE, O. II 199. Să nu fii rău de gură, c-apoi mi-i să nu mă scoți din sărite și să mă faci – cîteodată – să-mi ies din răbuș afară. CREANGĂ, P. 152. A scoate (pe cineva) din minte (sau din minți, mai rar din simțiri) = a face (pe cineva) să-și piardă rațiunea, judecata, calmul; a zăpăci (pe cineva). Măi Chirică, tare mai ești și tu nu știu cum; scoți omul din minți cu vorbele tale. CREANGĂ, P. 162. M-ai scos din simțiri... căci cînd te zăresc... ia așa-mi scapără pe dinaintea ochilor. ALECSANDRI, T. I 200. Nu-s frumoasă, nici n-am fost, Dar voinic din minte-am scos. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 66. A scoate (pe cineva) din viață (sau dintre cei vii) = a lua viața cuiva, a omorî pe cineva. Cînd mi l-au apucat pe drac cu labele sale, au fost să-l scoată din viață. SBIERA, P. 260. Moarte, moarte, unde ești, în ce parte locuiești? Și ce faci de nu mai vii Să mă scoți dintre cei vii! HODOȘ, P. P. 155. A nu mai scoate (pe cineva) din... = a nu mai înceta de a numi (pe cineva) cu un nume, o poreclă, un calificativ injurios, depreciativ. Cînd a mărturisit a lor săi că vrea să ajungă cîntăreț, artist, ai săi s-au încredințat într-adevăr că e nebun și din nebunul nu l-au mai scos. PAS, Z. I 179. Din satană, din iasmă și din spurcăciune nu-l mai scotea. ISPIRESCU, L. 47. I-a făcut un moral bun, din porc și din măgar nu l-a mai scos, i-a tras vreo două palme și l-a dat pe ușă afară. CARAGIALE, O. I 184. A scoate (cuiva) peri albi = a face cuiva necazuri, a-l îmbătrîni. Duceți-vă de pe capul mieu, că mi-ați scos peri albi de cînd ați venit. CREANGĂ, P. 270. ♦ A face pe cineva să vină (forțat) într-un loc; a convoca (cu forța). Țăranii nu-și întrerupeau munca... Vătavii și feciorii boierești îi scoteau primăvara; vătavii boierești îi scoteau vara. SADOVEANU, O. VII 274. Iaca pentru ce scosese atunci vornicul oamenii la clacă. CREANGĂ, O. A. 37. Dumnezeu zice că a scos pre toate vietățile pămîntului la făcutul cărărilor. ȘEZ. V 127. ♦ (Cu privire la animale de tracțiune) A lua din ham sau din jug, a deshăma, a dejuga. ◊ Expr. A scoate boii (din jug) fără coarne = a termina rău o treabă, a scăpa cu greu dintr-o situație. Ș-a pus el... boii în cîrd cu dracul, dar are să-i scoată fără coarne. CREANGĂ, P. 250. 9. (Despre drumuri) A duce pe călători într-un anumit loc; a conduce. După aceea au mai umblat ei prin pădure cît au umblat și-au dat de-o potecă care i-au scos din pădure. RETEGANUL, P. II 73. Poteca pe care... apucase îl scoase drept la un eleșteu mare. ISPIRESCU, L. 34. O potecuță strîmtă... scotea pînă în vîrful muntelui. GORJAN, H. I 132. ◊ (În contexte figurate) Unde mă va scoate drumul pe care umblu astăzi? GALACTION, O. I 102. ◊ (Subiectul este omul sau animalul care duce pe călător) Vreai să te scot la drumul mare? AGÎRBICEANU, S. P. 20. Murgule, coamă rotată, Mai scoate-mă-n deal o dată Să-mi fac ochișorii roată Să mă uit la lumea toată. ALECSANDRI, P. P. 311. ◊ Expr. A scoate (pe cineva) la covrigi (rar la boi breji sau la drum de boi) = a ruina (pe cineva). Las’ pe dînșii, că ne scot ei la covrigi. CREANGĂ, A. 154. Aste cărți le rup pe toate Și le-arunc în foc. Pe alții măcar... nu vor scoate La boi breji, precum pe mine. CONTEMPORANUL, II 26. A scoate la lecție v. lecție. A o scoate la capăt v. capăt. 10. A face pe cineva să iasă dintr-o încurcătură, dintr-o situație grea; a scăpa, a salva. Nu știi din ce ananghie mă scoți. DUMITRIU, N. 115. Pină acuma m-am chinuit de l-am crescut și l-am scos din toată nevoia. CREANGĂ, P. 81. Ba, giuncanii nu-ți dau eu, Că mi i-au dat dumnezeu Să mă scoață de la greu. ALECSANDRI, P. P. 99. ◊ Expr. A scoate (pe cineva) din iarnă = a da (cuiva) hrană și adăpost în timpul iernii, a ajuta (pe cineva) să poată ieși din iarnă. Că-mi mor copiii de foame, N-am cu ce-i scoate din iarnă. TEODORESCU, P. P. 289. A scoate pe cineva (cu) obraz curat v. obraz. A scoate (pe cineva) basma curată v. basma. A scoate (pe cineva) din oprele v. opreală. 11. A obține un produs din ceva, a extrage, a fabrica. Și cu cîtă iscusință singură a scoate știe [albina] Dintr-un must plin de otravă cea mai bună doftorie. CONACHI, P. 269. ◊ Refl. pas. Pe urmă să se scoată paie pentru a doua oară. PAMFILE, A. R. 210. 12. A dobîndi, a cîștiga, a obține. Pesemne că s-au dus să-i arate zestrea pe care crede că o s-o scoată de la Hristache. CAMIL PETRESCU, O. II 168. Dacă-i vorba să scot banii de la tine, apoi slabă nădejde. REBREANU, I. 32. Noauă buți de vin o stors Și nice un ban n-o scos. ȘEZ. IV 8. ◊ Expr. A-și scoate pîinea (sau, rar, mămăliga) = a-și cîștiga traiul zilnic, a dobîndi cele necesare traiului. Doi oameni cu doi boi, la vreme de iarnă, abia își puteau scoate mămăliga. CREANGĂ, A. 26. Pe cît poate pîinea-și scoate. PANN, P. V. O 171. Nu poți în orașul acesta să îți scoți nici pînea cea din toate zilele. GORJAN, H. I 114. ♦ A lua înapoi, a recupera. Se împrumutase... cu camete foarte mari și cu făgăduință de a-i lăsa să-și trămită ei oamenii lor în țeară, ca să le scoață datoria. ISPIRESCU, M. V. 4. ◊ Expr. A-și scoate din capete v. cap¹ (I 3). 13. A lua, a ridica (ceva) dintr-un anumit loc. Liceul nu-l mai văzu decît în ziua cînd veni să-și scoată certificatul de patru clase. BASSARABESCU, V. 4. ◊ Expr. (Rar) A scoate voie = a cere permisiune. Mergem noi la mitropolie și-ți scoatem voie. STĂNOIU, C. I. 24. 14. A face pe cineva să obțină o situație mai bună; a promova. Meștere, cînd ai de gînd să mă scoți calfă? ISPIRESCU, L. 369. ◊ Fig. Acolo v-ați pus averea, tinerețele la stos... Ce a scos din voi Apusul cînd nimic nu e de scos? EMINESCU, O. I 151. ◊ Expr. A scoate (un) om din cineva = a face pe cineva să devină om de treabă, om cumsecade. Vreau să scot un om din tine. La TDRG. A scoate (pe cineva) mincinos v. mincinos. 15. (Cu complementul «fotografie») A fotografia. El însă umbla să scoată fotografie a bisericii Movileștilor. CĂLINESCU, E. 7. ◊ (Complementul indică persoana fotografiată) Dedesubt, între-amîndouă, poza lui Cănuță, scos la Duschek de la Episcopie. BASSARABESCU, S. N. 16. 16. (Cu privire la cărți, reviste etc.) A face să apară, a tipări, a publica. ◊ Expr. (Învechit) A scoate afară o proclamație = a da o proclamație, a face cunoscut; a promulga. La 23 octomvrie, Mihai scoase afară o proclamație. BĂLCESCU, O. II 233. II. 1. A face să iasă în afară, a da la iveală. În mînia lui, boierul își scoase în afară pieptul. SADOVEANU, O. VII 46. Bărbatul scoase capul pe fereastră să vază ce este. RETEGANUL, P. III 3. Ajungînd zmăoaica la apă, zise rățoiului:... scoate căpșorul din apă și uită-te la mama. ȘEZ. I 229. ◊ (În contexte figurate) Cu cîtă băgare de seamă smulge buruienile ce aveau nenorocul să scoată capul în stratul cu pricina. STĂNOIU, C. I. 124. Luna, scoțînd capul de după dealuri, se legăna în văzduh, luminînd pămîntul. CREANGĂ, P. 56. ◊ Expr. Fuge de-și scoate ochii = fuge foarte tare; fig. se ferește din răsputeri (de o situație grea, neplăcută etc.). Moș Nichifor fugea de cărăușie de-și scotea ochii. CREANGĂ, P. 107. Pe care l-a zări nu mai scapă cu viață. De aceea fuge lumea de dînsul de-și scoate ochii. id. ib. 217. ♦ A face să emane, a produce. Țigarea era umedă și tare, nu scotea fum. C. PETRESCU, Î. II 130. Cîmpia scoate aburi; pe umedul pămînt Se-ntind cărări uscate de-al primăverii vînt. ALECSANDRI, O. 174. ♦ A azvîrli, a arunca, a trimite. Ei scot din a lor arcuri un vifor de săgeți. ALECSANDRI, P. III 291. 2. A rosti, a pronunța, a face să se audă. Din cînd în cînd scot cîte-un guițat. SADOVEANU, O. VIII 177. Tînărul Herdelea nu scosese nici un cuvînt. REBREANU, R. I 173. Scoteam cîte-un suspin adînc. CREANGĂ, A. 124. (Acțiunea este făcută cu ajutorul unui instrument) Scotea, nene, bojogarul de zeu niște țiuituri din naiul lui de zgîria și sfredelea auzul. ISPIRESCU, U. 110. ◊ Fig. Crivățul pătrunde, scoțînd note-ngrozitoare. ALECSANDRI, P. III 18. ◊ Expr. A scoate (cuiva) nume (rău) sau veste, vorbe v. nume. ♦ A formula, a spune, a zice. Atunci căzură în genunche și scoaseră niște rugăminți fierbinți. ISPIRESCU, L. 99. 3. A născoci, a inventa. Cei mai pricopsiți dintre dînșii i-au scos și cîntec. ISPIRESCU, U. 81. Poporul a scos pe socoteala lui o mulțime de anecdote. ȘEZ. I 214. ♦ (Învechit) A institui. Puterea d-a face legi, d-a scoate dăjdii sta în Adunarea sau soborul a toată țara. BĂLCESCU, O. II 13. 4. (Despre păsări cu complementul «pui») A cloci și a face să iasă pui din ouă. Pajura... pe fiecare an scoate 12 pui, și nici de unu n-are parte, căci, cînd se duce după mîncare, vine un balaur și-i mînîncă. ȘEZ. II 206. Și să nu scoți pui în coji de alun La margini de drum. TEODORESCU, P. P. 454. ◊ (În contexte figurate) Multe nopți am văzut în zilele mele, dar ca asta mai puține – a făcut oftînd. Atîtea stele sînt, de parcă au scos pui cele care erau pînă acum. VORNIC, O. 147. Clocești și scoți pui de tirani. CONACHI, P. 302. ♦ (Rar) A naște. O! biată mamă, tare a țipat înainte să mă scoață. DELAVRANCEA, O. II 45. 5. (Despre plante) A face să răsară, a lăsa să crească. Iarba zbucnește din adîncuri, scoțînd colți verzi. STANCU, D. 21. Popușoiul a îmbătrînit de-o palmă și a scos spic. SADOVEANU, la TDRG. Nici mărăcinele struguri scoate, nici scaietele smochine. – Prez. ind. și: scoț (TEODORESCU, P. P. 328, ALECSANDRI, P. P. 344).

basmá s.f. 1 Bucată de pînză, de mătase etc. (colorată), pătrată sau triunghiulară, folosită de femei pentru a-și înveli capul, spre a lega sau a duce ceva în ea, ca batistă etc. ◇ Expr. A scoate pe cineva basma curată = a scăpa pe cineva de o învinuire. A scăpa basma curată = a scăpa cu bine dintr-o încurcătură. 2 (reg.) Balot de tutun (de calitate superioară), care prezintă un mod special de împachetare. • pl. -ale. și (înv.) băsmá s.f. /<tc. basma.

Acarul Păun nu este numele vreunui erou de roman, snoavă sau baladă. Acarul Păun a existat într-adevăr și ar fi rămas desigur necunoscut, anonim, dacă o gravă ciocnire de trenuri întîmplată acum patru decenii, în stația Vintileanca (astăzi Săhăteni), de pe linia Ploiești-Buzău, nu i-ar fi adus o tristă celebritate. Ancheta asupra catastrofei de cale ferată – așa cum se făceau cercetările în acea vreme – scoțînd basma curată pe adevărații culpabili, oameni cu trecere, a găsit ca singur vinovat al nenorocirii pe... acarul din stație, anume lon Păun! De atunci – datorită scriitorilor și presei – expresia „acarul Păun” indică persoana asupra căreia se aruncă greșelile altora, sau, cum îl caracterizau ziarele: „țapul ispășitor al isprăvilor celor mari și tari, subiect de revistă bulevardieră, de distracție în parlament”. În piesa Schimbarea la față (sau Parada păcatelor) de George Mihail Zamfirescu, personajul Profiriu spune, în tabloul 8, scena III: „mă gîndeam și eu... la acarul lon Păun, care se zbate și țipă, dar nu se dă învins. Umblă de ani de zile, ca Diogene, cu felinarul în mînă, după o fărîmă de dreptate, pe care nu se îndură nimeni să i-o dea…” Alt exemplu: „Acarul Păun va fi comperajul, pentru că a fost prea anemic sau prea gras, sau prea… sau prea…” (Contemporanul, nr. 1008). LIT.

CURAT², -Ă, curați, -te, adj. 1. Lipsit de murdărie, de pete; care nu mai are murdărie, praf etc. Își luă niște haine curate. ISPIRESCU, L. 16. Nurorile... așezară baba într-un așternut curat. CREANGĂ, P. 13. ◊ (Adverbial) Mîncînd tot lucruri simple, dar sănătoase și curat gătite, e învederat că nu se cade ca el să ceară mai mult. ODOBESCU, S. III 39. ◊ Expr. A trece (sau a scrie, a copia) pe curat = a transcrie (fără greșeli) pe altă foaie sau caiet. A ieși, sau a scăpa cu fața curată (sau cu obrazul curat) v. față. A ieși (sau a scoate pe cineva) basma (sau batistă) curată v. basma. ♦ (Despre aer) Lipsit de impurități, pur, proaspăt, plăcut de respirat. Aerul curat al dimineții îi pătrunse în piept, ca o băutură răcoritoare. DUMITRIU, V. L. 71. ♦ (Despre o încăpere, gospodărie) Ținut în curățenie, îngrijit. Am intrat pe urmele mamei Anghelina în bucătăria curată. SADOVEANU, N. F. 23. ♦ (Despre ființe) Care nu se murdărește sau nu murdărește nimic în jur; care iubește, care respectă curățenia. Un copil curat. 2. Fig. Fără vină, fără greșeală, ireproșabil ca comportare, ca ținută. Toate gîndurile lui se abătură asupra acestei vieți curate. VLAHUȚĂ, O. AL. II 36. Au de patrie, virtute nu vorbește liberalul, De ai crede că viața-i e curată ca cristalul? EMINESCU, O. I. 150 3. Fig. Lipsit de perfidie, cinstit, sincer, leal. Aducea, cu veselia curată a chipului și a vorbei lui, nu știu ce aer proaspăt și. sănătos. VLAHUȚĂ, O. A. 511. Azi cînd a mea iubire e-atîtă de curată... Azi văd din a ta vorbă că nu mă înțelegi! EMINESCU, O. I 233. Mori, mîndră, să mor și eu.,. Și să ne facă o groapă, Să ne-ngroape totodată... C-a fost dragoste curată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 57. 4. (Despre vase) în care nu sînt murdării, din care se poate mînca sau bea. 5. (Despre cer, văzduh) Fără nori, senin, clar, luminos. Prin văzduhul curat și care începuse să se umple de umbra albastră a serii, trecu o fluturare grăbită și statornică de aripi. DUMITRIU, B. F. 133. Cerul era curat și luminos ca-n zorii zorilor; doar cîteva stele mari mai pîlpîiau, înfricoșate și mirate, gata parcă și ele să moară. REBREANU, R. XI 105. Mai dulce steaua lucește-n miez de noapte, Și-n zori seninul pare mai vesel, mai curat. ALECSANDRI, P. I 125. ♦ (Despre apă, lacrimi, pietre prețioase etc.) Transparent, limpede. Plînse... lăcrimi curate ca diamantul. EMINESCU, N. 27. 6. (Despre voce, glas etc.) Limpede, clar, sonor, cristalin. Un glas așa de dulce și de curat... încît părintele Sosoi... la cea întîi notă zisă de Pisălog începea să plîngă ca un copil. CONTEMPORANUL, V_I 197. ◊ (Adverbial) Vei binevoi a le învăța pe de rost, pentru ca să le poți cuvînta curat și pe înțeles. NEGRUZZI, S. I 8. 7. Fig. Lămurit, deslușit, clar, cinstit, deschis. Cu ăștia o s-avem o dală și-o dată O răfuială! Și socoteala curată O s-o scriem cu altă cerneală! DEȘLIU, G. 10. ◊ Expr. (Familiar) Curată Socoteală = lucru clar, indiscutabil. De-i lovi bărbatul cu lopățica... Se duce de-a tumba peste nouă mări și nouă țări... curată socoteală. ALECSANDRI, T. I 104. Vorbă curată = vorbă spusă fără înconjur, pe șleau, categoric. Vorbă curată! nici un al doilea Nimrod, vînătorul biblic, nici un al doilea sfînt Hubert, vînătorul minunat al creștinilor, eu unul n-am să mă fac. ODOBESCU, S. III 13. ◊ (Adverbial, construit cu verbul «a spune») Soare luminat, Spune-mi tu curat Și adevărat: Văzut-ai ori ba... Fată ca a mea? RETEGANUL, P. IV 3. Atunci curat iți spun că nu mai ai ce căuta la casa mea. CREANGĂ, P. 193. Iar tu de omor Să nu le spui lor. Să le spui curat Că m-am însurat Cu-o mîndră crăiasă, A lumii mireasă. ALECSANDRI, P. P. 21. 8. (În opoziție cu amestecat) Fără corpuri străine, pur. Ne-or dărui C-un colac De grîu curat. TEODORESCU, P. P. 16. ◊ (Poetic) Soarele-mpletea cu aur argintul lui curat din plete. GOGA, C. P. 11. 9. (În opoziție cu fals) Veritabil, autentic, adevărat. Mi-a vîndut o sticlă proastă drept un diamant curat. ALEXANDRESCU, P. 179. ◊ Fig. Mi se părea, voinic, stufos și încărcat de ani, cum era, o minune curată. GALACTION, O. I 208. Eu ți-am spus curatul adevăr. ISPIRESCU, L. 42. 10. (În superstiții, mai ales în construcții negative) Asupra căruia nu apasă blestem, vrajă, care nu-i sub influența, sub puterea demonilor. Ori casa asta nu-i curată, ori s-a cutremurat pămîntul. CREANGĂ, P. 302. ◊ Expr. Nu-i lucru curat = este ceva la mijloc, a intervenit ceva anormal, nefiresc. Mașinca simți că nu e lucru curat, își cunoștea fratele prea bine, pentru ca să nu-i priceapă mișcările, chiar din depărtare. BASSARABESCU, V. 22. Păsările îi cunoșteau, ele știau că nu-i lucru curat. RETEGANUL, P. IV 68. El pricepuse că beția aia d-atuncea nu fusese lucru curat. ISPIRESCU, L. 107. Bine că am scăpat de belea; că nici lucru curat n-a fost aici. CREANGĂ, P. 68.

ieși vi [At: COD. VOR. 42/1 / V: (reg) inși, iși / Pzi: ies / E: ml exeo, -ire] 1 (Îoc a intra) A se deplasa dintr-un spațiu închis, în afara lui. 2 A trece din interiorul în exteriorul a ceva. 3-4 (Fig; îe) A ~ la (între) oameni (sau în lume) A frecventa (prima oară) societatea. 5 (Fig; îe) A ~ cu dosul la oameni A nu se purta cum trebuie în societate. 6 (Fig; îlv) A ~ la lumină (sau la iveală) A se face observat. 7 (Fig; îal) A se deconspira. 8 (Înv; îlv) A ~ de față A se prezenta. 9 (Îlv) A ~ la pensie A se pensiona. 10 (Înv; îlv) A ~ deasupra A se revela. 11-12 (Îlv) A ~ afară, (la scaun sau la poiană) A defeca sau a urina. 13 (D părți ale unui întreg; îe) A ~ în afară A fî proeminent. 14 A pleca de acasă. 15 (D. un bolnav) A nu mai fi nevoit să stea în casă. 16 (Spc) A se plimba. 17 (Spc) A fi eliberat din detenție. 18 (Înv; îe) A ~ la luptă A începe războiul. 19-20 (Îe) A ~ înaintea (sau în calea, în drumul) A întâlni pe cineva (pentru prima oară). 21 (Îe) A ~ în întâmpinarea cuiva A primi cordial pe cineva. 22 (Fig; îae) A ghici dorințele, gândurile cuiva înainte de a fi exprimate. 23 (D. manifestări ale oamenilor, plâns, țipăt etc.) A se manifesta. 24 (D. fenomene) A se produce. 25 (Îlv) A nu-i mai ~ din cap A fi obsedat de ceva. 26 (Îlv) A-i ~ din cap A uita ceva. 27-28 (Îe) A-i – vorba din gură A vorbi ce nu trebuie (fără să vrea). 29-30 (Îe) A-i ~ un sfânt din gură A spune ceva (înțelept sau) dorit de auditori. 31 (Îe) A-i ~ pe nas A se întoarce în rău binele de care se bucură cineva. 32 (Îae) A se sătura până peste cap de ceva. 33 (Îe) A-i ~ ochii din cap A i se bulbuca ochii. 34 (Îae) A nu mai putea suporta, a fi prea mult de muncit, de așteptat etc. 35 (Îlv) A-i ~ sufletul A nu mai putea de oboseală. 36 (Îal) A muri. 37 (D. aștri) A răsări. 38 (D. o carte) A fi publicată. 39 (D. un obicei) A fi la modă. 40 (D. o veste, d. faimă) A se răspândi. 41 (Înv; îe) A ~ pârâș asupra cuiva A pârî pe cineva de ceva. 42 (Îe) A-i ~ vorbe A se vorbi de rău despre cineva. 43 (Îe) A ~ (de) mincinos A căpăta faimă de mincinos. 44 (Îe) A ~ de minciună A se dovedi neadevărat. 45 (D. ființe) A se naște. 46 (Înv; d. ființe) A-și avea originea în... 47 (D. plante) A răsări. 48-49 (Înv; d. produse) A fi fabricat (sau extras de) undeva. 50 (D. apă) A izvorî. 51 (D. o boală de piele) A apărea pe trup. 52 (Fig) A nu mai fi bănuit de ceva. 53 (Nob; îlv) A ~ din lume (către Dumnezeu sau dintre noi) A muri. 54 (Îlv) A ~ de la (sau din) modă A se demoda. 55-56 (Fig) A scăpa de o primejdie sau dintr-o situație grea. 57 (Fig) A demisiona dintr-o funcție. 58 (Fig) A părăsi o credință. 59 (Îlv) A ~ din cuvântul (sau de sub autoritatea) cuiva A se răzvrăti. 60 (Îal) A se emancipa. 61 (Îlv) A-și – din minți A înnebuni. 62 (Îlv) A-și ~ din fire (sau din sărite ori din răbdări) A se înfuria. 63 (Îlv) A-și ~ din răbdări A nu mai avea răbdare. 64 (Înv; îlv) A-și ~ din piele A nu mai putea de bucurie. 65 (D. pete) A se curăța. 66 (D. culori) A se decolora la spălat sau la soare. 67 (Îlv) A ~ la liman A scăpa teafăr. 68 (Îal) A reuși un lucru foarte dificil. 69 (Îal) A ajunge la o țintă, la un scop. 70 (Îlv) A ~ la covrigi (sau la pepeni) A sărăci. 71 (Îal) A falimenta. 72 (Înv; îlv) A ~ la văpsea (sau ~ la capăt bun) A sfârși cu bine. 73 (Înv; îlv) A ~ la obraze A parveni. 74 (Îe) A ~ la larg A ajunge în loc deschis. 75 (Îae) A se simți liber. 76 (Îe) A ~ basma (sau batistă) curată A nu mai fi bănuit de nimic rău. 77 (Îe) A ~ tobă de carte A deveni foarte învățat. 78 (Înv) A fi consecința a ceva. 79 (Înv; la măsurători, la operații aritmetice) A fi egal cu... 80 (D. semănături) A recolta o anumită cantitate de pe o unitate de suprafață. 81 (Înv) A se emite un act. 82 (Înv) A se realiza. 83 (Înv) A se sfârși într-un anumit fel. 84 (Înv) A dispărea. 85 (Înv) A pleca. 86 (Înv) A-și lua rămas-bun de la cineva. 87 (Înv) A părăsi pe cineva sau ceva. 88 (Înv) A se lăsa de ceva. 89 (În superstiții; îe) A-i ~ cuiva de bine A-i merge bine. 90 (În superstiții; îe) A-i ~ cu rău (sau de-a-ndoaselea) A-i merge rău. corectat(ă)

ieșit², ~ă a [At: PRAV., ap. DA ms, 1040 / Pl: ~iți, ~e / E: ieși] 1 Care s-a deplasat dintr-un spațiu închis, în afara lui Si: (înv) ieșitor (1). 2 Care a trecut din interiorul în exteriorul a ceva Si: (înv) ieșitor (2). 3-4 (Fig; îs) ~ la (ori între) oameni (sau în lume) Care frecventează (prima oară) societatea. 5 (Fig; îs) ~ cu dosul la oameni Care nu se poartă cum trebuie în societate. 6 (Fig; îla) ~ la lumină (sau la iveală) Observabil. 7 (Fig; îal) Deconspirat. 8 (Înv; îla) ~ de față Prezentat. 9 (Îla) ~ la pensie Pensionat. 10 (Înv; îla) ~ deasupra Revelat. 11-12 (Îla) ~ afară (la scaun sau la poiană) Care a defecat sau a urinat. 13 (D. părți ale unui întreg; îla) ~ în afară Proeminent. 14 Plecat de acasă. 15 (D. bolnavi) Care nu mai este nevoit să stea în casă. 16 (Spc) Care se plimbă. 17 (Spc) Eliberat din detenție. 18 (Înv; îs) ~ la luptă Care începe războiul. 19-20 (Îs) ~ înaintea (sau în calea, în drumul) Întâlnit (pentru prima oară). 21 (Îs) ~ în întâmpinarea cuiva Care primește cordial pe cineva. 22 (Fig; îas) Care ghicește dorințele, gândurile cuiva înainte de a fi exprimate. 23 (Rar; d. plâns, țipăt etc.) Manifestat. 24 (D. fenomene) Care s-a produs. 25 (Îla) ~ din cap Uitat. 26 (D. aștri) Răsărit. 27 (D. un volum) Publicat. 28 (D. modă) Care s-a impus. 29 (D. știri, vești, faimă) Răspândit. 30 (Înv; d. o pâră) Exprimat. 31 (Rar; îs) ~ de minciună Dovedit a fî minciună. 32 (D. ființe) Născut. 33 (D. ființe) Originar din... 34 (D. plante) Răsărit. 35-36 (D. produse) Care este (fabricat sau) extras de undeva. 37 (D. ape) Izvorât. 38 (D. boli de piele) Apărut pe trup. 39 (Fig) Care nu mai este bănuit de ceva. 40 (Nob; îla) ~ din lume (către Dumnezeu sau dintre noi) Mort. 41 (Îla) ~ de la (sau din) modă Demodat. 42 (Fig) Scăpat de o primejdie sau dintr-o situație grea. 43 (Fig) Demisionat. 44 (Fig) Care și-a părăsit credința. 45 (Îla) ~ din cuvântul (sau de sub autoritatea) cuiva Răzvrătit. 46 (Îal) Emancipat. 47 (Îla) ~ din minți Nebun. 48 (Îla) ~ din fire (sau din sărite ori din răbdări) Furios. 49 (Îla) ~ din răbdări Nerăbdător. 50 (Înv; îla) ~ din piele Foarte bucuros. 51 (D. pete) Care a dispărut la spălat. 52 (D. culori) Care s-a decolorat la spălat sau la soare. 53 (Îla) ~ la liman Scăpat teafăr. 54 (Îal) Care a reușit ceva foarte dificil. 55 (Îal) Care a realizat un scop. 56-57 (Îla) ~ la covrigi (sau la pepeni) Care a sărăcit sau care a dat faliment. 58 (Înv; îla) ~ la văpsea (sau la capăt bun) Care s-a sfârșit cu bine. 59 (Înv; îla) ~ la obraze Parvenit. 60 (Îs) ~ la larg Ajuns într-un loc deschis. 61 (Îas) Eliberat. 62 (Reg; îs) ~ basma (sau batistă) curată Care nu mai este bănuit de nimic rău. 63 (Îs) ~ tobă de carte Care a devenit foarte învățat. 64 (Înv) Care este consecința a ceva. 65 (Înv; la măsurători, la operații aritmetice) Care este egal cu... 66 (D. semănături) Care a fost recoltat într-o anumită cantitate pe unitatea de suprafață. 67 (Înv; d. un act) Emis. 68 (Înv) Realizat. 69 (Înv) Care s-a sfârșit într-un anumit fel. 70 (Înv) Dispărut. 71 (Înv) Plecat. 72 (Înv) Care își ia rămas-bun de la cineva. 73 (Înv) Care a părăsit pe cineva sau ceva. 74 (Înv) Care s-a lăsat de ceva.

batistă s.f. Bucată mică pătrată de pînză sau de mătase, tivită pe margini, folosită pentru șters nasul, fața, mîinile etc. ◇ Expr. A ieși basma (sau, fam., batistă) curată v. ieși. • pl. -e. /<fr. batiste.

floáre f., pl. florĭ (lat. flos, flóris m., it. fiore m. în sud și f. în nord; pv. cat. sp. pg. flor f., fr. fleur f. E rudă cu germ. blume). Acea parte dintr’un vegetal care conține unu saŭ amîndoŭă organele reproductoare și care de multe orĭ e ornată cu colorĭ strălucitoare și se deschide primăvara. Plantă care produce florĭ frumoase. Mucegaĭ pe un lichid orĭ și pe alt-ceva. Chim. Produs ușor și volatil obținut pin sublimare saŭ descompunere: floare de pucĭoasă. Ornament de metal orĭ de pele la gaura ușiĭ ca să n’o roadă cheia. Fig. Partea cea maĭ bună, elită: floarea armateĭ. Ornament poetic în vorbire: florĭ retorice. Floarea etățiĭ, tinereța; floarea cheiĭ, partea care intră în broască. Floare la ureche, lucru ușor, fleac: pentru mine e floare la ureche a trece Dunărea în not. De florile măruluĭ (saŭ cuculuĭ), degeaba, fără folos. Această basma e albă floare (saŭ curată floare) e ca floarea de albă. A fi în floare, a fi în timpu celeĭ maĭ marĭ strălucirĭ (cum e p. om tinereța, p. o societate bunu mers ș. a.). Copil din florĭ, bastard. Bot. Floarea călugăruluĭ, văcărică. Floare de ceară, ceară. Floare domnească (Trans.), garofă. Floarea grîuluĭ, albăstriță. Floarea regineĭ, tudeliță. Floarea soareluĭ (pin Mold. și soarea soareluĭ și răsărită), o mare plantă erbacee din familia compuselor, heliánthus anuus (ajunge pînă la o înălțime de doĭ metri, face florĭ foarte marĭ galbene cu o mulțime de semințe oleaginoase, care se mănîncă ca medicament contra vermeluĭ numit panglică. E originară din Perú și Mexic. V. eliotrop, eliant). Floarea vîntuluĭ, traducerea numeluĭ anemoneĭ. Floarea voĭniculuĭ, usturoiță. – În Cod. Vor. Și froare. – Florile-s organele reproductoare ale planteĭ, că’n ele se formează semințele. O floare se compune dintr’un cálice (format dintr’un număr variabil de sepale), dintr’o corolă (compusă și ĭa din petale), din stamine (care aŭ fiecare un săculeț numit anteră (plin de polen) și din pistil (ovar, stil și stigmate), care, dezvoltîndu-se, devine fruct. Coada floriĭ saŭ fructuluĭ se numește pedúncul.

CHENAR (pl. -are) sn. 1 Marginea de altă coloare sau de altă materie de jur împrejurul unei stofe, unei basmale, unui pervaz, etc.: fata... luă cu dînsa... o basma cu ~ pe margine (ISP.); icoana.... avea pe la mărgini ~ de argint curat (GRIG.) ¶ 2 pr. ext. Margine, bordură: lanuri galbene de grîu copt cu ~e de maci înfloriți (BR.-VN.) ¶ 3 💒 Ciubuc sau zugrăveală ca un brîu lat de jur împrejurul unui zid sau unui perete; de asemenea la vase: un vas frumos de porțelan cu ~e aurii (BR.-VN.) ¶ 4 📰 Bordură din linii, puncte sau înflorituri în jurul unei pagini (🖼 1098): Rosetti a inventat și ~ul negru la gazete pentru ocaziunile de „profund doliu naționale” (BR.-VN.).

basma sf [At: URICARIUL XVI, 276 / V: baz-, bezmea / Pl: ~ale, (Mol) -măli / E: tc basma] 1 Element de vestimentație feminină, confecționat din pânză sau din mătase, care acoperă capul. 2 (Pfm; îe) A scoate (pe cineva) ~ curată A scoate (pe cineva) nevinovat. 3 (Pfm; îe) A ieși (a scăpa) ~ curată A scăpa cu bine dintr-o încurcătură. 4 (Reg; îe) Jocul în ~ ale Dans țărănesc nedefinit mai îndeaproape. 5 Melodie după care se execută acest dans. 6 (Reg) Balot de tutun (de calitate superioară) prezentând un mod special de împachetare.

BASMA ~le f. 1) Bucată de țesătură (uni sau pestrițată) având formă pătrată sau triunghiulară și folosită, mai ales de femei, pentru a-și acoperi capul; batic. * A scoate (pe cineva) ~ curată a scoate (pe cineva) nevinovat dintr-o afacere (murdară). A ieși (sau a scăpa) ~ curată a ieși (a scăpa) cu bine dintr-o încurcătură. 2) pop. Bucată mică de pânză, folosită pentru a șterge nasul sau fața; batistă. [Art. basmaua; G.-D. basmalei] /<turc. basma

BASMA (pl. -male) sf. 1 Bucată, mai adesea pătrată, de pînză ori de mătase, care servește pentru șters nasul sau sudoarea, ori pe care femeile o poartă pe cap înnodînd-o pe sub bărbie, sau cu care bărbații își înfășoară gîtul: își ștergea fruntea cu o ~ cărămizie (DLVR.); familiar, proverb: a scoate ~ curată, a desvinovăți cu totul pe cineva, a-l găsi fără nici o vină ¶ 2 ‡Materie colorată de bumbac, de in sau de lînă (ȘAIN.) ¶ 3 Jocul în basmale (SEV.), un fel de horă care se joacă în Moldova după masa de cununie [tc.].

PÎNZĂTURĂ, pînzături, s. f. Pînză sau bucată de pînză; ștergar, șervet. Îi puse în traistă un codru de pîine de mălai, niște brînză și ceapă, toate învelite într-o pînzătură curată. REBREANU, I. 46. Mama-mi dă învățătură Cum se țese-o pînzătură. COȘBUC, P. I 103. Au întins hoștinile... pe o pînzătură și m-au înfășat cu ele peste tot, ca pe un copil. CREANGĂ, A. 16. ♦ (Regional) Broboadă, basma, maramă cu care se îmbrobodesc femeile (măritate) la țară. Nevastă cu pînzătură, Treci Murășul și-mi dă gură. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 413. ♦ (Învechit) Draperie. Intră încet, ridicînd una din pînzăturile negre, NEGRUZZI, S. III 376. – Variantă: pînzetură (MURNU, O. 87) s. f.

TULPAN², tulpane, s. n. 1. Pînză de bumbac, de lînă sau de mătase cu țesătura foarte subțire și străvezie. Îl pisezi zdravăn și-l treci printr-un tulpan curat, binișor-binișor, pînă se cerne toată pudra. BASSARABESCU, S. N. 28. Alții călcau cu iuțeală pe o fîșie de tulpan întinsă, fără d-a se cufunda. ODOBESCU, S. I 136. Spune drept cin’ te-a făcut, Că frumos te-a zugrăvit:... Dinți mărunți mărgăritar, Ochișorii-ți chihlibar, Fața albă de tulpan. TEODORESCU, P. P. 312. ♦ Basma în trei colțuri, cu care femeile își acoperă capul; năframă. Femeia tăcu și-și potrivi pe cap tulpanul cu amîndouă mînile. SADOVEANU, O. III 377. De prin balcoane și coridoare Albe tulpane Fîlfîie-n soare. TOPÎRCEANU, B. 4. Gherghina își legă tulpanu pe cap ca nevestele. BUJOR, S. 76. Am să-i duc un fes roș și un tulpan undelemniu, ca să-și mai aducă aminte din tinerețe. CREANGĂ, P. 134. 2. (Rar) Turban. Mă-ntîlnii c-un turculean, Cu fes roș și cu tulpan. ȘEZ. II 183.

MĂTASE s. f. 1. (Și în sintagma mătase naturală) Fir de borangic prelucrat; p. ext. (și în sintagmele mătase artificială, mătase vegetală) fibră textilă vegetală sau sintetică, avînd proprietăți asemănătoare cu cele ale firului de borangic; țesătură din asemenea fire. 5 brîie de matase cu canafi (a. 1 588). CUV. BĂTR. I, 202/9. Dară cine. . . are hi atîta de nebun să-ș dea ochii săi să-i scoață. . . pentru veșmente de mătasă? VARLAAM, C. 161, cf. ST. LEX. 173^r1/14. Dud din care să hrănesc gîndacii, carii fac mătasa (a. 1 705). GCR I, 356/31. 11 litre mătase cărămizie (a. 1 720). IORGA, B. R. 328, cf. 224. Mai luat-au Ghenghea iară oraș mare, unde se face mătasă multă. MUSTE, LET. III, 79/12. 3 cingători de mătase (a. 1 760). IORGA, B. R. 224, cf. id. S. D. XII, 174. Viermile care face mătasa (a. 1 779). GCR II, 120/10. Femeile ce scot mătăsuri din gîndaci au început fieșcare să-și lucreze meșteșugul pe la casa ei (a. 1831). DOC. EC. 478. Asemenea cu viermele ce deapănă mătasea, mă sîrguiam să mă înfășur cu pînza cea de nebunia mea țesută. MARCOVICI, C. 15/22. Florile de fir, mâtăsi și catifea, Ce ruge înălța cînd ploaia se ivea, De frumusețea lor lipsite și pătate, Au fost de la ferești afară lepădate. DONICI, F. 57, cf. NEGRUZZI, S. II, 91. Regina Krimhilda. . . împodobește cu giuvaere metăsurili arabe, albe ca zăpada. HASDEU, I. C. I, 100. Adă-mi fața ta voioasă. . . Că mă jur în ceas curat Să-ți torc haine de mătasă. ALECSANDRI, P. I, 9. Al ei chip. . . cu ochiu-l măsuri, Prin ușoara-n- vinețire a subțirilor mătăsuri. EMINESCU, O. I, 79, cf. 152. Ștergarele erau de mătase. ISPIRESCU, L. 38, cf. MACEDONSKI, O. I, 179, 242. Această clasă, „burghezia”,. . . venită din Paris. . . dă grîul țăranului pe mâtăsurile franțuzești. IBRĂILEANU, SP. CR. 200. Mama. . . le da numai pînza de bumbac țesută și nălbită de ea, ori borangicul sau mătasa pentru zăvelci. AL LUPULUI, P. G. 17. Am uitat să socotesc între cumpărături basma de matasă. SADOVEANU, Z. C. 310. Bunicul își pune lavalieră de matasă albă cu puchiței. TEODOREANU, M. U. 232. Bolta cerească se limpezise, și în vibrația orbitoare a dimineții părea căptușită cu o imensă pînză de mătasă albastră. BART, S. M. 54. Capacitatea crescîndă a mătasei artificiale de a înlocui mătasea naturală a redus treptat rentabilitatea culturii viermelui de mătase. IONESCU-MUSCEL, ȚES. 20, cf. V. ROM. iulie 1 954, 25. Atunci craiul s-a căit, In matasă i-a-nvelit, Și-n biserică i-au dus. ALECSANDRI, P. P. 21, cf. ȘEZ. III, 231. El ni s-a dus In țar-ungurească, Ca să-mi tîrguiască. . . Pînză și meteși, Ca să-i cos cămăși. MAT. FOLK. 266. Și din cui îș alegea Sîta mari și cam deasî, Tot cu pînza di mătasî. ib. 1476, cf. 1 465,1467. Din coadă de cîine sită de mătase nu se mai face (= cu omul fără caracter nu poți face nimic bun). Cf. NEGRUZZI, S. I, 248, ZANNE, P. I, 377, 597, III, 336, V, 333. Ce e nalt ca casa, Verde ca mătasa, Și amar ca fierea, Și dulce ca mierea? (Nucul). GOROVEI, C. 243. Vierme de mătase v. v i e r m e. Fluture de mătase v. f l u t u r e. Gogoașă de mătase v. g o g o a ș ă. (Regional) Mătasa morților = funigei. Cînd zărește fire albe de „mătasa morților” plutind în aer, se ridică și privește lung și pasionată în urma lor. SĂM. II, 232. Locuri deșerte împodobite cu bolîndari de stepă, de pămătufurile cărora se zbăteau și scînteiau acele fire nețesute, numite de pământeni matasa-morților. SADOVEANU, O. XIII, 317. ◊ L o c. a d j. De mătase = mătăsos, moale, lucios. Părul ei castaniu ce se slobozea în unde de matase. . . ar fi înflăcărat pe Xenocrat. NEGRUZZI, S. I, 17. Părul ei cel negru-n valuri de mătase se desprinde. EMINESCU, O. I, 142, cf. DELAVRANCEA, S. 97. La noi sînt codri verzi de brad Și cîmpuri de mătasă. GOGA, P. 12. În soare luceau firele de mătase ale funigeilor. C. PETRESCU, A. 436. Cînd văz păru-i de mătasă, Dorul ei tare m-apasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 31, cf. 35. (Fig.) Își rostea cumplitele-i cuvinte cu glas de mătase. STANCU, R. A. V, 63. ◊ Mere de mătase = varietate de mere nedefinită mai de aproape. BULET. GRĂD. BOT. I, nr. 3, 76. ◊ E x p r. Crescut în mătase = crescut în belșug; răsfățat. Fata crescută-n mătasă N-ai la ce-o aduce-n casă. JARNIK-BÎRSEANU, D. 436. ♦ Ață de mătase (1). Cămașa era de pînză albă, era cusută la mâneci cu mătăsuri de culori diferite și cu fluturi. BOLINTINEANU, O. 437. O năframă cusută frumos cu flori de mătasă. CREANGĂ, A. 92. Cum înșiri mărgăritarele pe un fir alb de mătase, așa curgeau vorbele lui. DELAVRANCEA, O. II, 86. Șede la masă și coasă. . . Cu amici și cu mătasă. JARNIK-BÎRSEANU, D. 339, cf. 68, 213. 2. (Cu sens colectiv, mai ales în sintagmele mătasea porumbului sau mătase de porumb) Fire subțiri, cafenii-gălbui, care ies din pănuși, la vîrful știuletelui de porumb, în formă de smoc mătăsos. Mătasea de pe porumb nu se poate curăți bine (a. 1869). ap. TDRG. Purcelul. . . să ridică, să întinde, își scutură trupul de mătăși și purcede spre fund, de unde vine gălăgia. SĂM. IV, 154. Păpușa sau puica se numește astfel pînă ce nu are mătasă. PAMFILE, R. 88. Fuma foi uscate de nuc sau mătase de porumb. IOVESCU, N. 38. Ceaiul de mătase de porumb. . . se dă în boalele de rinichi. VOICULESCU, L. 230. Povara cozilor grele împletite din mătasă crudă de păpușoi. CAZIMIR, GR. 115. Foaie verde fir mătasî. MAT. FOLK. 1426, cf. ȘEZ. I, 74, III, 58,160. ALR SN I h 106. ◊ E x p r. A fi în (sau a face, a da, a da în, a lepăda, a slobozi) mătase (sau mătăsi, mătăși, mătăsuri) = (despre porumb) a începe să lege. Popușoii. . . din grădini erau în matîsi. I. IONESCU, P. 328, cf. com. MARIAN, PAMFILE, A. R. 88, com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI, ALR I 902/530, 592, 600, 810. 3. Compuse: mătasea-broaștei sau mătasea-broaștelor, mătasea-de-apă = nume dat algelor verzi, filamentoase, care formează mase plutitoare la suprafața apelor dulci, stătătoare ; (regional) mătreață, lîna-broaștei. Cf. ANTIPA, P. 53, PAMFILE, D. 91, ATILA, P. 79. Mătasea-broaștei face opac luciul apei. RALEA, S. T. I, 271. Sub pod, printre firele verzi de mătasa-broaștei, se legănau două mîini albe. CAMiLAR, N. I, 70. Soarele. . . se scufunda printre ostroavele cu pipirig în apa moartă, năpădită de mătasea-broaștei și de lintiță. BENIUC, M. C. I, 75, cf. H XI 327, ALR SN III h 832 ; (regional) mătasa-trifoiului = torței (Cuscuta Epithymum). Cf. ENC. AGR. M, 735 ; mătasa-iepurelui = Cuscuta arvensis. Cf. ȚOPA, C. 219. 4. (Bot. ; regional) Zglăvoc (Centaurea plumosa). Cf. PĂCALĂ, M. R. 15. 5. (Bot. ; regional) Gălbinare (Serratula tinctoria). Cf. PĂCALĂ, M. R. 15. – Pl.: mătăsuri și (învechit și regional) mătăsi, mătăși, (regional) meteși. – Gen.-dat.: mătăsii și (rar) mătasei, mătăsei. – Și: (rar) metáse s. f. – Lat. metaxa. Cf. gr. μέταξα, μάταξα, ngr. μετάξι.

ÎMBROBODI, îmbrobodesc, vb. IV. Tranz. 1. (Cu privire la persoane) A acoperi capul cuiva cu o broboadă sau cu altă învelitoare. O săteancă bătrînă o îmbrobodea pe Hanora cu o basma. CAMILAR, N. I 103. [Îl] înfășase și-l îmbrobodise ca pe copii. ȘEZ. II 200. (Refl.) S-a îmbrobodit și s-a cinchit înaintea vetrei. SADOVEANU, O. I 329. ◊ Fig. Nori cenușii, încărcați mai mult de pulberea ridicată de pe drumuri decît de ploaia din cer, îmbrobodesc zarea îndepărtată. CAZABAN, V. 136. Pîcla deasă-mbrobodește munții nalți. ALECSANDRI, P. III 642. (Refl.) Ceriul cel limpede se îmbrobodește cu nori întunecoși. RUSSO, O. 24. 2. Fig. A înșela, a minți, a păcăli. V-au îmbrobodit și pe voi, măi feciori... rîse Cocoran. CAMILAR, TEM. 160. Dacă erai înțeles cu ei și-ai vrut să mă îmbrobodești, atunci ești un pungaș. PAS, Z. II 172. Spui tu drept, mamă, nu mă îmbrobodești cu vreo minciună? GALACTION, O. I 73. Vă pot... spune în față curat cine sînt și cum v-am îmbrobodit și v-am jucat. GHICA, A. 691. – Prez. ind. și: îmbrobod (CONTEMPORANUL, IV 44).

MÎNECĂ¹ s. f. 1. Parte a îmbrăcămintei care acoperă brațul (în întregime sau în parte). Suciia mîneca și băga mâna în căldare de potoliia undele și nu să vătăma. DOSOFTEI, V. S. septembrie 27^r/2. Prinzind pre Dumitrașco Buhuș și cercîndu-l, au găsit pistol mic în mănică supus. N. COSTIN, LET. II, 51/9. Cămeașia fără mâniei. id., ap. GCR II, 11/33. Celalalt, asemene călare și nu mai puțin elegant, se deosebea prin mărimea șlicului și largile mînici a benișului său. NEGRUZZI, S. I, 30, cf. 88, 145. Opt voinici cu spete late Și cu mînici suflecate, Stau cu puștele-ncărcate. ALECSANDRI, P. I, 58. Oameni vrednici ca să șazâ în zidirea sfintei Golii, în cămeși cu mîneci lunge și pe capete scufie. EMINESCU, O. I, 150. Și-odată suflecă moș Nichifor mînecile, taie un sulhariu de fag și face un capăt minunat. CREANGĂ, P. 135, CI. 287, id. A. 103, CONV. LIT. XI, 214. S-a șters cu mîneca pe obraz și-ntorcmau-se-n ioc spre vodă zice . . . CARAGIALE, O. 240, cf. COȘBUC, P. I, 97. Pletele lui și mânecile cămeșei îi fîlfîiau în vînt, ca un steag a bătaie. N. REV. R. I, 74. Ridică mînele. Mînecile i s-adunară în umeri. DELAVRANCEA, H. T. 8. Cîrpaciul, după ce își șterse gura cu mîneca cămășii, se întoarse spre covrigar. DUNĂREANU, CH. 68. Se puse să-și tragă sumanul pe mînici. SADOVEANU, M. 182, cf. id. O. X, 310, XI, 49, XII, 411, XIII, 46. Dinu bău cu poftă, se șterse cu mîneca pe la gură și, luîndu-și căciula de pe cap, își netezi puțin pletele. BUJOR, S. 26. Se ivea de după colțul casei cu mânicile răsfrînte și cu pestelcă curată pe dinainte. HOGAȘ, DR. II, 102. Întinse brațele, încît mânecile largi îi atîrnau ca niște aripi de liliac. REBREANU, R. II, 31. Desprinse pardesiul Sabinei din cuier și o sili să îmbrace mânecile. C. PETRESCU, C. V. 329, cf. id. A. R. 8. Filip își trece mîneca hainei peste frunte. SAHIA, N. 31. Mînicile largi alunecară, descoperind brațele goale. TEODOREANU, M. II, 69, cf. CAMIL PETRESCU, O. III, 224. Îmbrăcată într-o rochie simplă, închisă la gît, cu mâneci lungi. STANCU, U.R.S.S. 23. Mormăind în barbă o sudalmă frățească, și-a sumes mînecile și a pășit îndesat către ape. GALAN, Z. R. 43. Duse încet mîneca la frunte și se șterse fără să facă cel mai mic zgomot. PREDA, Î. 150. Îl ajunse din urmă și-i apucă mîneca. V. ROM. martie 1954, 83. Mînicile-și sumetea Și-ncepea De chiuia Și pe turci mi-i deștepta. TEODORESCU, P. P. 557. Maică, fericirea mea, Pe mîneca de-a dreapta Pune-te pe dumneata; Pe mîneca de-a stânga Pune pe iubita mea. JARNIK-BÎRSEANU, D. 307, cf. 493. Și-apoi îndată . . . Mînicele-a suflicat. Niște mîni poleite Ca niște tînjeli pîrlite. POP., ap. GCR II, 337. De la deal de boii lui Șede singur dumnealui: Cu mînica vînt își trage, Cu basmaua umbrâ-și face. ȘEZ. I, 71, cf. 13. M-or jeli și mÎndrele, în trei luni, cu trei cununi, în trei sfinte duminici, Cu pui roșii la mîneci. BÎRLEA, B. 71, cf. GREGORIAN, CL. 58, ALR II 3 290, 3 298, 3 304, 3 352. ◊ L o c. a d v. (Rar) Pe sub mînecă = pe ascuns, în secret, pe sub mînă. Cf. BARONZI, L. 44, ZANNE, P. III, 220. ◊ E x p r. A da cu mîneci largi = a da cu plăcere, bucuros. Părinții fetei, cînd aud asta, au de bucurie că le-a picat un om așa de bun și o dau cu mîneci largi. CREANGĂ, P. 168. I-am dat împrumutul cu mîneci largi, cu voie bună. PAMFILE, A. R. 250, cf. ZANNE, P. 220. (Rar) Ca pe mîneca cămășii = foarte ușor, cu cea mai mare ușurință. ZANNE, P. III, 63. A-și șterge nasul cu mîneca = a fi rău crescut, a fi necioplit, id. ib. 220. A-și tăia mîneca și a fugi = a face un sacrificiu neînsemnat spre a evita o pagubă mare. id. ib. (Rar) A lovi (pe cineva) în mînecă = a încerca să faci (cuiva) un rău, fără a reuși, LM, cf. ZANNE, P. III, 220. A trage (pe cineva) de mînecă sau (rar) a rupe (cuiva) mîneca = a) a insista, a stărui (pe lîngă cineva) pentru a obține ceva. Mi-a tot rupt mînica alde cuscru Matei, ca să-i dau lui locșoru ăla, de ie la nasu dumitale acolea. JIPESCU, O. 147, cf. 6; b) a atrage cuiva atenția (trăgîndu-l de mînecă¹ 1) că minte sau exagerează. Cît vei auzi că încep a croi cîte una mai deocheată, tu să mă tragi de mînica hainei, căci eu îndată voi îndrepta-o dupe ființa adevărului. ODOBESCU, S. III, 46, cf. LM, DDRF, ZANNE, P. M, 220. A (nu) se lăsa tras de mînecă = a (nu) se lăsa prea mult rugat. COSTINESCU. (Rar) A pune (cuiva) mîneci = a constrînge (pe cineva). Cf. POLIZU, PONTBRIANT, D. A scoate din mînecă = a găsi la repezeală un răspuns, o explicație, o soluție (netemeinică). (Rar) A o trage pe mînecă = a) a bea. PAMFILE, J. II, 153; b) a fura. id. ib. A o baga pe mînecă (sau, rar, pe mîneci) = a se speria (de consecințele unei fapte săvîrșite), a o sfecli. Cum . . . auziră ginerii împăratului, o băgară pe mînecă și mărturisiră că așa este. ISPIRESCU, L. 158, cf. 203, 260, PAMFILE, J. III, 90, REBREANU, R. II, 75. Ienicerii d-auzea Pe mînică o băga. Să creadă nu le venea. TEODORESCU, P. P. 557. Naiba di spaimî o bagasî pi mînicî rău, da rău di tăt. ȘEZ. III, 6, cf. ZANNE, P. III, 218. A nu avea (de-a face) nici în clin, nici în mînecă (cu cineva) v. c l i n. Aceasta-i altă mînecă (sau, franțuzism, altă pereche de mîneci) = asta-i altceva, asta-i altă mîncare de pește. Cf. COSTINESCU, IORDAN, L. R. A. 259. 2. (Regional, la pl.) Numele unei țesături (Bilciurești-Ploiești). H IV 6. 3, Mînecar (1). Com. din RĂHĂU-SEBEȘ. 4. (Învechit) Flanc, aripă a unei armate. Un lung pătrat cu două mînici de cîte cinci sute mușchetari fiecare. BĂLCESCU, ap. TDRG. 5. (Tehn.) Nume dat unor dispozitive în formă de mînecă¹ (1). Cf. LTR. 6. (Rar; franțuzism) Braț al unui rîu, al unui canal etc. Cf. POLIZU, PONTBRIANT, D., ATILA, P. 158. – Pl. : mîneci și (ieșit din uz) mînece (GANE, N. III, 167). – Și: mînică, (învechit și regional) mănică s. f. – Lat. manica.

STICLĂ, (II) sticle, s. f. I. Substanță amorfă, dură la temperatura camerei, de obicei transparentă și incoloră, alcătuită dintr-un amestec de silicați de calciu și de sodiu (uneori și de alte metale), obținută prin topirea împreună a silicei, a carbonatului de calciu și a carbonatului de sodiu cu compuși ai metalelor respective. Merse... pînă la un munte de sticlă. RETEGANUL, P. V 37. Și mai merse ce mai merse, și ajunse la palaturile zmeoaicei. Aceste palaturi erau cu totul și cu totul de sticlă și strălucea, de la soare te puteai uita, dară la dînsele ba. ISPIRESCU, L. 194. Mi-a vîndut o sticlă proastă drept un diamant curat. ALEXANDRESCU, M. 386. ◊ (Metaforic) Vedeam aproape, înaintea morii, o sticlă întinsă de apă neclintită. SADOVEANU, O. VI 12. ◊ (Adverbial) Aici după trei zile de uragan s-a așezat pe ger uscat și senin sticlă. CARAGIALE, O. VII 112. ♦ Sticlă de cuarț = substanță obținută prin topirea cuarțului, rezistentă la variații de temperatură și transparentă la razele ultraviolete; se folosește la fabricarea lămpilor de cuarț. II. Obiect făcut din sticlă (I). 1. Vas, de obicei de formă cilindrică, înalt, cu gît îngust, servind pentru păstrarea lichidelor; butelie. Acum stați adunați lîngă vatră, Beți dintr-o singură sticlă țuica nu prea tare. BENIUC, V. 24. Drumurile și potecile erau pustii. Ferestrele crîșmelor degeaba arătau covrigei uscați în gîturi de sticle cu băuturi colorate. Aveau un aer de părăsire și dezolare. SADOVEANU, B. 162. Am deschis desagii mei și am scos... azimă, friptură, ceva plăcintă și o sticlă de vin. GALACTION, O. I 88. Trei mere lîngă o pălărie de pai și o sticlă de doctorii. C. PETRESCU, C. V. 90. ♦ Cantitatea de lichid conținută în vasul descris mai sus. După șase sticle de vinul cel vechi de zece ani, subprefectul nu mai cunoștea dacă a șaptea era tot acela. BUJOR, S. 118. 2. Placă subțire de sticlă (I) cu care se închide golul ferestrelor, al anumitor dulapuri etc.; geam. În vitrine elegante, sub sticle groase sînt expuse obiecte de aur – arta rară a antichității. STANCU, U.R.S.S. 121. Se înălță în vîrful picioarelor să privească înăuntru, prin fereastra cu geamurile turburi... Așa, cu fruntea lipită de sticlă, rămase privind îndelung. C. PETRESCU, S. 34. O beșică-n loc de sticlă e întinsă-n ferestruie printre care trece-o dungă mohorîtă și gălbuie. EMINESCU, O. I 84. 3. (De obicei determinat prin «de lampă») Glob de sticlă (I), cu gît lung, care protejează flacăra lămpii de petrol. Femeia puse sticla la lampă, o ridică sus și veni cu ea în mînă. DUMITRIU, N. 233. În rafturi... stăteau în picioare sticle de lampă. id. P. F. 48. Lampa fumega și ziarul se arsese în jurul gîtului sticlei. CAMIL PETRESCU, O. II 564. 4. (Uneori determinat prin «de ochelari») Lentilă pentru ochelari; p. ext. (la pl., depreciativ) ochelari. Nu știu cum mă întorc cu ochii înapoi, și pe cine gîndești că văz la masa de la spate?... Bagabontul, nene, cu sticlele în ochi, cu giubenul în cap și cu basmaua iac-așa scoasă. CARAGIALE, O. I 10. ♦ (Numai la sg., depreciativ) Monoclu. Odată vine în goana mare beiul în trăsură de la vînătoare. Stătea răsturnat pe perne, cu sticla-n ochi și cu cîinii lîngă el. DUMITRIU, B. F. 26. – Variantă: (Mold.) steclă (SADOVEANU, Î. A. 177) s. f.