albina-țiganului s. v. BĂRZĂUN. BONDAR. GĂRGĂUN.

ALBINA-ȚIGANULUI s. v. bărzăun, bondar, gărgăun.

albină-țigănească s. v. BĂRZĂUN. BONDAR. GĂRGĂUN.

ALBINĂ-ȚIGĂNEASCĂ s. v. bărzăun, bondar, gărgăun.

BARZAON sm. Trans. (MAR.) 🐙 1 BĂRZĂUN1 ¶ 2 – GĂRGĂUN1 .

barzaon sn vz bărzăun

băndaon sm vz bărzăun

băndăoi sn vz bărzăun

băndăon sm vz bărzăun

bărnăuz sm vz bărzăun

BĂRNĂUZ sm. Băn. 🐙 1 = BĂRZĂUN ¶ 2 = GĂRGĂUN.

bărzăun s. m., pl. bărzăuni

bărzăún și -úne m. (d. borz. Cp. și cu bînzar și bondar). Vest. Gărgăun (vespa crabro). Bondar (bombus terrestris).

BĂRZĂUN, bărzăuni, s. m. (Entom.) 1. Bondar. 2. Gărgăun. – Onomatopee.

BĂRZĂUN, bărzăuni, s. m. 1. Bondar. 2. Gen de viespi mari, de culoare neagră lucitoare, vărgată cu galben (Vespa crabro). V. gărgăun.

bărzăun sm [At: MARIAN, INS. 293 / V: bâr~, barzaon, bâr~e, ~rnăuz, bârdă~, băndăon, bândaon, (Ban) băndăoi, bândăon, ~ăon / Pl: ~i / E: bânzăi + -un] 1 (Mun; Trs) Specie de himenopteră, cu corpul gros și păros, care trăiește în colonii mici făcându-și fagurele în pământ și care produce, cu o coardă din organul respirator, un sunet foarte caracteristic Si: bondar, bâțan, bâzgan, bânzar, bonzar, bonzăroiu, bombar, bumbar, bundar, bunzar, bongar, bongoiu, bozgoiu, albină-țigănească, albina-țiganului, muscoiu (Bombus terrestris). 2 (Rar) Gărgăun. 3 (Ban; Mehedinți; îf bărnăuz) Om fără căpătâi și fără nici o ocupație Si: gură-cască. 4 Desene (sau semne) ciudate. 5 Scriere indescifrabilă.

BĂRZĂUN s. (ENTOM.) 1. (Bombus terrestris) bondar, (reg.) bînzar, bîțan, bîzgan, bombar, bongar, bongoi, bonzar, bozgoi, muscoi, albina-țiganului, albină-țigănească. 2. (Vespa crabro) gărgăun, (reg.) băzgăun, bîzălău, bîzgar, tăun, albina-țiganului, albină-țigănească, viespe-bondărească, viespe-gărgăune, (Transilv.) găun, găunoi, (Bucov.) viespar, viespoi.

BĂRZĂUN ~i m. Insectă mare care bâzâie și are ac veninos; bondar. /Onomat.

bărzăun s. m., pl. bărzăuni

bărzăun

BĂRZĂUN(E) sm. 🐙 1 Insectă ceva mai mare și mai groasă decît albina, cu corpul vărgat acoperit cu perișori, și care produce o miere aproape tot așa de gustoasă ca a albinei, dar mai lichidă; își face cuibul prin paie sau în gropițe în pămînt; produce, cînd sboară, un fel de sbîrnăitură caracteristică (Bombus terrestris) (🖼 391): un bărzăune negru-galben se luptase cu un paianjin mai mare decît dînsul (BR.-VN.) ¶ 3 = GĂRGĂUN1.

BĂRZĂUN s. 1. v. bondar. 2. v. gărgăun.

bărzăun s.m. (entom.) 1 Bondar (Rombus terrestris). 2 Gărgăun (Vespa crabro). • pl. -i. /form. expr.

bărzăun s. m., pl. bărzăuni

BĂRZĂUNELE, Stoica (16 B VI 329), < subst. bărzăun.

băzăon sm vz bărzăun

BĂZGĂUN s. v. bărzăun, gărgăun.

băzgăun s. v. BĂRZĂUN. GĂRGĂUN.

bândăen sm vz bărzăun

BÂNZAR s. v. bărzăun, bondar.

bârnăuz sm vz bărzăun

bârzac sm [At: MARIAN, INS. 310 / V: -rsac / Pl: ~aci / E: bârz (cf bărzăun) + -ac] 1 (Ent; Trs) Țânțar. 2 (Iht) Oblete.

bârzăun sm vz bărzăun

bârzăun m. 1. albină sălbatică; 2. gândac ce sbârnăe sburând. [Onomatopee: cf. bâz! și finalul din gărgăun].

bârzăune sn vz bărzăun

bârzgan sm [At: CHEST. VI, 186/18 / V: bâz- / Pl: ~i / E: nct] (Ent; reg) Bărzăun.

bâțan sm [At: ȘEZ II, 149 / V: bânț- / Pl: ~i / E: b(â)ț (care imită sunetul produs de insecte) + -an] (Reg) 1 Țânțar mic, cămia îi tremură picioarele când stă pe loc Si: zgribulici. 2 Muscă roșiatică, mare, care se așază pe cai. 3 Bărzăun nedefinit mai îndeaproape.

BÂȚAN s. v. bărzăun, bondar.

BÂZĂLĂU s. v. bărzăun, gărgăun.

BÂZGAN s. v. bărzăun, bondar.

BÂZGAR s. v. bărzăun, gărgăun.

BÎNZAR sm. (HASD.) 1 🐙 = BĂRZĂUN ¶ 2 Bucov. (MAR.) = MUSCA-CALULUI [bînzăi].

bînzar s. v. BĂRZĂUN. BONDAR.

BÎNZOIU sm. Trans. (FR.-CDR.) 🐙 = BĂRZĂUN [bînzăi].

BÎRNĂUZ = BĂRZĂUN.

bîrzoi¹ adv., adj. (reg.) 1 adv. Ridicat drept în sus. ◊ Loc.adv. Cu coada bîrzoi = cu coada ridicată în sus. Cu coada bîrzoi, făcu un salt și-și căută scăpare pe umărul lui Traian (SADOV.). ◊ Expr. A-și face coada bîrzoi = a o lua nebunește la fugă. Morărița, cînd A văzut venind Care scîrțiind... Și-a făcut coada bîrzoi Și-a fugit prin cele văi (POP.). 2 adj. Fig. (fam.) Țanțoș, semeț. ◊ Expr. Cu părul bîrzoi = cu părul ridicat în sus de frică, cu părul măciucă. • /bîză + -oi; cf. bărzăun.

BÎȚAN sm. 🐙 1 Mold. Bucov. Trans. (ȘEZ.) (MAR.) (VIC.). Un fel de țînțar mic care tremură din picioare cînd stă locului (Chironomus leucopogon) ¶ 2 = BĂRZĂUN [bîțîi].

bîțan s. v. BĂRZĂUN. BONDAR.

bîz interj. – 1. Imită bîzîitul insectelor care zboară. – 2. Exprimă zeflemisirea cuiva, și mai ales a copiilor plîngăcioși. Creație expresivă, comună mai multor limbi (REW 1057; Pușcariu, RF, I, 269 și Dacor., I, 103; Șuțu, Dacor., II, 149), cf. sl. bŭzĕti (Berneker 111), germ. biesen. Der. bîză, s. f. (insectă, muscă; albină; în arg., ziar); bîzălău, s. m. (bondar, bărzăun); bîzîit, s. n. (zumzet); bîzîitor, adj. (care bîzîie); bîzoi, s. m. (viespe); bînzar, s. m. (bondar; tăun); bînzoi, s. m. (bondar); bijoi, s. n. (în Trans., izvor, fîntînă).

bîzălău s. v. BĂRZĂUN. GĂRGĂUN.

bîzgan s. v. BĂRZĂUN. BONDAR.

BÎZGAR sm. Trans. (VIC.) 🐙 = BĂRZĂUN.

bîzgar s. v. BĂRZĂUN. GĂRGĂUN.

bomb- – Rădăcină expresivă onomatopeică, ce reprezintă ideea unui zgomot confuz și neîncetat, și în general a unui zumzet. Creație spontană, proprie multor limbi, cf. gr. βόμβος, lat. bombus, bombire, bombizare, sl. bǫbnǫti „a bate toba”. Der. bombăni (var. bombăi, bomboni, bumbă(n)i), vb. (a bombăni, a bodogăni; a certa, a dojeni), pe care Miklosich, Slaw. Elem., 16; Lexicon, 54; și Byhan, JB, IV, 305, încearcă să-l explice prin sl. bǫbnǫti; bombăneală, s. f. (bombăneală, mîrîială); bombănitor, adj. (care mîrîie); bombănitură, s. f. (mîrîială); bombar, s. m. (bondar, bărzăun); bondăni, bondări, vb. (a zumzăi; a bodogăni); bondăneală, s. f. (zumzet); bondar (var. băndar, bîndar, bundar), s. m. (bondar, bărzăun); bonzăi, vb. (a zumzăi); bonzălău, s. m. (tăune); bonzar, s. m. (bondar, bărzăun); dondăni, vb. (a bombăni, a bodogăni); dondăneală, s. f. (mîrîială). Bombar și bondar sînt fără îndoială un singur cuvînt; totuși, REW 1199 derivă pe bombar din lat. bombus și REW 1203a îl derivă pe bondar de la bond-. Cf. și mr. bumbar, megl. bumbăr, din bg. b(r)umbar, creație care poate fi la fel de bine der. din rom., sau spontană, ca ngr. μπούμπουνας „viespe”, μπουμπουνάρης „bondar”.

bombar sm [At: LB / V: bum- / Pl: ~i / E: srb bumbar] (Ent; înv) 1-2 Bărzăun (1-2).

BOMBAR sm. 🐙 = BĂRZĂUN [comp. rut. bombar, srb. bumbar].

BOMBAR s. BĂRZĂUN. BONDAR.

bombar s. BĂRZĂUN. BONDAR.

BONBAR, Crucean (Sur III); Bombărăști s. < subst. bombar (bărzăun).

BONDAR, bondari, s. m. Insectă mare din ordinul himenopterelor; (popular) nume dat oricărei insecte mari care bîzîie (v. bărzăun). Pe spice vedeai ici-colo cîte-un bondar cu o pată de rugină. SANDU-ALDEA, U. P. 164. În vestmint de catifele, un bondar rotund în pîntec. Somnoros pe nas ca popii glăsuiește-ncet un cîntec. EMINESCU, O. I 87. Țineam ceaslovul deschis și, cum erau filele cam unse, trăgeau muștele și bondarii la ele. CREANGĂ, A. 4.

bondar sm [At: H I, 59 / V: băn-, bân-, bândaur, bun-, -ngar / Pl: ~i / E: fo] 1 Insectă himenopteră mare, asemănătoare cu albina Si: bărzăun (Bombus). 2 (Pop) însectă mare care bâzâie Si: (reg) bondalău. 3 (Ent; Mol) Gărgăun (Vespa crabro). 4 Tăun (Tabanus). 5 Musca-calului. 5 (Ent) Trântor. 6 (Ent) Cărăbuș (Melolontha melolontha). 7 (Pop; îcs) De-a -u Joc de copii în care unul bâzâie ca bondarul și lovește tare peste palma întinsă a altuia, care trebuie să-l atingă imediat pe cap.

bondar s.m. (entom.) 1 Insectă mare din ordinul himenopterelor, înrudită cu albina (Bombus); bărzăun. Bondarul rotund și greu, îmbrăcat cu catifea neagră cu niște puncte galbene (AGÂR.). ♦ gener. (pop.) Nume dat insectelor mari care bîzîie. • pl. -i. și bongar, bonzar s.m. /form. expr.

BONDAR s. m. Insectă mare din familia apide, trăind în colonii de 50-300 indivizi, cu c. 300 de specii, avînd importanță în polenizare, în special a plantelor furajere; bărzăun (1) (Bombus).

BONDAR ~i m. 1) Insectă mare din ordinul himenopterelor, care bâzâie și are un ac veninos; bărzăun. 2) Orice insectă mare care bâzâie. /Onomat.

BONDAR s. (ENTOM.; Bombus terrestris) bărzăun, (reg.) bînzar, bîțan, bîzgan, bombar, bongar, bongoi, bonzar, bozgoi, muscoi, albina-țiganului, albină-țigănească.

BONDAR, bondari, s. m. Nume dat unor insecte himenoptere mari asemănătoare cu albina; bărzăun (Bombus); (pop.) nume care se dă oricărei insecte mari care bâzâie. – Formație onomatopeică.

bondár (Mold. nord) și bongár (Munt.) m. (imit. înrudit cu bondănesc, bombănesc și cu bg. bumbar și brŭmbar și sîrb. bombar, bondar. V. bînzar, boncăĭ). Un fel de vespe mare negricioasă (bombus terrestois) saŭ orĭce vespe groasă și bîzîitoare. V. bărzăun și gărgăun.

BONDAR s. (ENTOM.; Bombus terrestris) bărzăun, (reg.) bânzar, bâțan, bâzgan, bombar, bongar, bongoi, bonzar, bozgoi, muscoi, albina-țiganului, albină-țigănească.

BONDAR, bondari, s. m. Nume dat unor insecte himenoptere mari înrudite cu albina; bărzăun (Bombus); (pop.) nume care se dă oricărei insecte mari care bâzâie. – Formație onomatopeică.

❍BONDAR sm. Mold. Bucov. 🐙 = BĂRZĂUN: ...un ~ rotund în pîntec Somnoros pe nas ca popii glăsuește ’ncet un cîntec (EMIN.) ¶ 2 Tăun ¶ 3 = MUSCA-CALULUI (Gastrophilus equi).

BONGAR s. v. bărzăun, bondar.

❍BONGAR sm. Tr.-Carp. 🐙 = BĂRZĂUN: taie capul porcului și scoate din el un ~ (MERA).

bongar s. v. BĂRZĂUN. BONDAR.

bongoi s. v. BĂRZĂUN, BONDAR.

BONGOI s. v. bărzăun, bondar.

bongoi sm [At: MARIAN, INS. 193 / Pl: ~ / E: nct] (Ent) Bărzăun (Bombus).

BONZAR s. v. bărzăun, bondar, streche, tăun.

bonzar sm [At: LB / V: bân~, bun~ / Pl: ~i / E: nct] (Ent; reg) 1 Bărzăun (Bombus). 2 (Îc) ~-negru Viespe țigănească (Bombus lapidamis). 3 Gărgăun (Vespa crabro). 4 Tăun (Tabanus). 5 Streche. 6 Musca-calului Si: ~ de vite-, bonzăraș (6).

❍BONZAR sm. Trans. Bucov. 🐙 1 = BĂRZĂUN ¶ 2 = GĂRGĂUN ¶ 3 = TĂUN Y ¶ 4 = STRECHE ¶ 5 = MUSCA-CALULUI.

bonzar s. v. BĂRZĂUN. BONDAR. STRECHE. TĂUN.

bonzăroi sm [At: MARIAN, INS. 194 / Pl: ~ / E: bonzar + -oi] (Ent) Bărzăun.

borz, boárză adj. (ung. borz, bursuc. Cp. și cu ung. borzogatni, a înfiora. V. și burzuluĭesc, bărzăun, buzguroĭ, îmbîrzoĭesc). Nord. Zbîrlit. S.f. (și borză). Buzguroĭu, bordea, monstru de speriat copiiĭ. Fig. Persoană foarte urîtă. Numele unor muște și gîndacĭ.

borză s.f. (entom.) Gîndac mare, negru, care trăiește în locuri umede și care, la atingere, elimină o secreție rău mirositoare (Blaps murtisaga). • pl. -e. /form. expr.; cf. bărzăun.

borză f. 1. Buc. insectă, muscă; 2. gândac negru (numit si gândacul morților) de piază rea. [Onomatopee (cf. bărzăun)].

BOZGOI s. v. bărzăun, bondar.

bozgoi s. v. BĂRZĂUN. BONDAR.

bozgoi sm [At: MARIAN, INS. 194 / Pl: ~ / E: nct] (Reg) Bărzăun.

căsca (casc, căscat), vb. – 1. A deschide gura. – 2. A deschide mult (gura, ochii etc.). – 3. A deschide gura mare, trădînd oboseală, plictiseală, somn. – Mr. cascu, (hascu), megl. casc, (hasc). Lat. *cascare, din gr. χάσϰω (Candrea, Rom., XXXI, 304; Meyer, Alb. St., IV, 123; Pușcariu 306; Candrea-Dens., 282; REW 1733; DAR); cf. sard. kaskare (Wagner 111), it. cascaggine. Este cuvînt general folosit (ALR, I, 86 și II, 23). Var. din mr. și megl. provine direct din ngr. – Der. căscări, vb. (rar, a căsca 3); căscat, adj. (deschis, răscrăcănat; căscat, holbat); căscat, s. n. (faptul de a căsca); căscătură, s. f. (căscat); cascotă (var. cașcotă), s. f. (se spune atunci cînd nu există nimic de mîncare), formație umoristică, alcătuită cu ajutorul unui suf. care pare ngr.; căscăund, adj. (căscat, tont), formație curioasă, fără îndoială în loc de *căscăun, cu un suf. expresiv ca în bărzăun, gărgăun, și care se consideră nejustificat der. de la un lat. *cascabundus (Candrea, Rom., XXXI, 305; Tiktin; Pușcariu 307; Candrea-Dens., 283; REW 1732; Rosetti, I, 164).

Crăciun (crăciunuri), s. n. – 1. Sărbătoarea creștină a Nașterii Domnului. – 2. Imagine sfîntă care reprezintă Nașterea, și pe care preotul o aduce în casele credincioșilor. – 3. (S. m.) Personaj mitic, moș bun care întruchipează sărbătorile Crăciunului, corespunzînd uneori Regilor magi din tradiția spaniolă. – Mr., megl. Crățun, Crăciun, Cărțun. Origine foarte discutată. Fonetismul din mr. indică un etimon lat., care trebuie să fie lat. creātiōnem, cu sensul de „copil,” ca în sard. kriathone (Wagner 90), v. sp. criazón, cf. sp. crío. Crăciun trebuie să fi însemnat la început „Pruncul Iisus”, care explică și folosirea acestui cuvînt ca nume de botez și de familie, iar mai tîrziu personificarea sărbătorii. Etimonul creātiōnem a fost deja propus, dar cu sensul de „creație” sau „naștere”. (A. Densusianu, Hlr., 262; Jagič, Arch. slaw. Phil., XXXIII, 618; Pascu, Beiträge, 8; Pascu, I, 69). Această soluție nu pare posibilă, fiind negarea directă a dogmei creștinești a Întrupării (născut, iar nu făcut), și fiindcă lasă fără obiect personificarea și fără explicație numele de persoană Crăciun. Dificultățile care s-au opus der. din creātiōnem (de Rosetti, BL, XI, 56) sînt pierderea inexplicabilă a lui -e și rezultatul ea › ă, și acesta se reduce la e în poziție atonă, de unde rezultatul de așteptat *Creciune). Cele două argumente sînt insuficiente: pierderea lui -e este normală în acest caz, cf. tăun, păun, bărzăun(e), și pe de altă parte, numele de persoană la care nominativul s-a confundat cu vocativul: Bασίλιος › Vasile, Petrus › Petru și Petre, Γρηγόριος < Grigore, față de ’Iωαννης › Ioan. Pe de altă parte, ideea că hiatul e-a trebuie să se reducă la a este falsă, și se bazează pe false analogii: videbat are în e-a secundar și catella a ajuns la rezultatul ea printr-un mecanism pe care nu îl cunoaștem. Hiatul e-a se reduce normal la ă, cum arată Rosetti, Mélanges, 353, cînd obține de la Diana, *zănă și de aici zînă. Prin urmare, credem că rezultatul creātiōnem › Crăciun este fonetic normal și logic, din punct de vedere semantic, dacă se pleacă de la semnificația de „copil”. Celelalte etimoane lat. care s-au propus sînt mai puțin convingătoare: lat. (in)carnatiōnem (Lexiconul de la Buda); lat. crastĭnum (Hasdeu 615); lat. Christi iēiūnium (Schuchardt, Literaturblatt, VII, 154; ZRPh., XV, 93); lat. Christi- cu un al doilea element neclar, cf. alb. Kèrsendeljë › lat. Christi natalia (Meyer 189); lat. călātiōnem „chemare adresată de preot poporului, în prima zi a fiecărei luni” (P. Papahagi, Conv. Lit., XXXVII, 670; Pușcariu 407; Capidan, Dacor., III, 142; T. Papahagi, LL, III, 211-3 și 220; cf. împotrivă Iorga, Revista istorică, XVIII, 220). Același cuvînt apare în mai multe limbi care au fost în contact cu rom.; cf. bg. kračon, kračunek (după Mladenov 256, direct din lat.), sb. Kračun „nume de persoană” (Daničič, V, 429), rut. k(e)rečun, kračun, g(e)rečun, v. rus. koročjun „o anumită epoca a anului, nedeterminată în texte”, rus. koročun „solstițiu de iarnă” și „moarte”. Această răspîndire a cuvîntului i-a făcut pe unii filologi să se gîndească la o posibilă origine sl. (Cihac, II, 79; Philippide, Principii, 17; Domaschke 163; Weigand, BA, III, 98-104; Rosetti, BL, XI, 56; Vasmer 633), bazat pe kratŭkŭ „scurt”, sau pe kračati „a face pași”. Vasmer adaugă că der. din rom. nu este posibilă întrucît apare în v. rus. (cronica de la Novgorod) din 1143. Argumentul nu pare suficient, deoarece se știe că pe vremea aceea rușii veneau în contact cu populațiile danubiene; este însă sigur că rusa nu are alte cuvinte rom. atît de vechi, și că în general are foarte puține. Totuși, etimoanele slave propuse nu par posibile, kratŭkŭ fiindcă der. ar fi imposibilă în această formă (Berneker 604) și kračati pentru că se bazează pe o simplă consonanță, fără legătură semantică vizibilă. Ipoteza lui Rosetti, după care creātiōnem „creație” ar fi trecut în sl. ca termen ecleziastic, nu suprimă dificultățile, căci este imposibil de admis, cum o face autorul, că „la langue de l’église a également employé creatio” în loc de Crăciun pentru rațiunile dogmatice expuse. În sfîrșit, sensul de „moarte violentă” sau „moarte în floarea tinereții”, propriu rus., pare a se explica prin rom. crăciuni, vb. (a vărsa sînge, a ucide), datorită obiceiului de a tăia porcul în ajun de Crăciun, cf. ți-a venit Crăciunul, „ți-a sosit ceasul de pe urmă”. Pentru originea rom. a sl. cf. Jagič, Arch. slaw. Phil., II, 610; Schuchardt, Arch. slaw. Phil., IX, 526; Berneker 604; Capidan, Raporturile, 182.

dândăun sm [At: TOMICI, C. A. 34/23 / Pl: ~i / E: fo] (Ent; Ban) Bărzăun.

ENORM, -Ă, enormi, -e, adj. Foarte mare, imens, colosal, uriaș. Asemeni unui bărzăun enorm... dinamul bîzîie înfundat. BOGZA, C. O. 178. Pescarul de la apa Frumoasei încalță niște cizme enorme de cauciuc pînă la coapse. SADOVEANU, V. F. 83. Un cal... trîntit pe spate, sugrumat de jug, se zbătea din picioare, ca un gîndac enorm, cu fața-n sus. VLAHUȚĂ, O. AL. II 50. ♦ (Adverbial) a) Foarte mult. b) (Urmat de determinări adjectivale introduse prin prep. «de» formează superlativul acestora) Extrem de..., extraordinar de... Urcuș enorm de greu.

furișor sm [At: MARIAN, INS. 195 / Pl: ~i / E: fur + -ișor] (Ent) 1 Specie de viespe Si: (reg) furicel (2), (Trs) furieș, (Buc) lene, țiboacă, țibocuță, viespe mâțițică (Pompilus viaticus). 2 (Buc) Viespe (Vespa vulgaris). 3 (Reg) Bărzăun (Bombus terrestris).

furișor, furișori, s.m. (reg.) 1. specie de viespe; țiboacă, țibocuță. 2. specie de bărzăun.

garg- – Rădăcină expresivă, ale cărei der. desemnează insecte, ca gîng-; cf. și bg. gurgulica „turturea”, ngr. γαργάρι, sp. gorgojo, lat. curculio. Der. gărgăriță, s. f. (insectă, Calandra granaria; nume dat mai multor insecte, Bruchus pisi, Tinea granella, Coccinella septempunctata), care uneori se derivă, probabil neîntemeiat, din lat. *gurgulus în loc de curculis (Schuchardt, ZRPh., XXVI, 586); din ngr. γαργάρι (Bogrea, Dacor., IV, 816); din bg. găgrica (Conev 52) sau din sb. gàgrica (Cihac, II, 116), dar care trebuie să fie un der. de la tema expresivă reduplicată gărgăr-, cu suf. -iță, cf. veveriță, bivoliță; originea expresivă este de asemenea evidentă, datorită numărului mare de var.: gîrgără, gîrgăliță, gărgăliță, gîlgăriță, etc. Din aceeași rădăcină provine gărgăun, s. m. (insectă, trîntor, Vespa crabro; bondar, bărzăun, Bombus terrestris; Molia-stupilor; îngîmfat, îmfumurat, fanafaron), cf. și găun (după DAR și Scriban, din lat. crabro, ceea ce pare dificil, cf. REW 2293). – Der. gărgărițos (var. gărgălițos, gărgăricios), adj. (viermănos), gărgărițit (var. (în)gărgărițat), adj. (viermănos); gărgăunos, adj. (viermănos). Din rom. provin bg. gargarica (Capidan, Raporturile, 215); sb. gagrica, rut. gulgulyca, gergelyca, mag. gergelice, gergerice (Candrea, Elemente, 405; Berneker 290).

gaură (găuri), s. f. – 1. Scobitură, cavitate, groapă. – 2. (Arg.) Furt prin efracție. – Mr. gavră, megl. gaură. Lat. căvum, al cărui rezultat normal să fi fost *gău, cf. sgău și găoace. Acest rezultat s-a pierdut, însă de la forma sa de pl. găuri s-a refăcut un sing. analogic gaură, ca în fagure < fag și pătură < pat. Se consideră în general că etimonul este lat. *căvŭla (Densusianu, Hlr., 111; Candrea, Èlèments, XVI; Pușcariu, Diminutiv., 182; Pușcariu 701; Candrea-Dens., 720; REW 1693; Philippide, II, 713; Pascu, I, 91; Rosetti, I, 73) sau lat. caula (Cipariu, Gram., 117; Pușcariu, Dacor., III, 671), ipoteză posibilă, fără a fi necesară. Der. din lat. caverna (Crețu 326) nu este posibilă. Alb. gavrë provine din mr., iar rut. gav(o)ra din rom. (Candrea, Elemente, 404). – Der. găurar, s. n. (sulă; regulator la războiul de țesut; vas de lut cu fundul găurit); găuri, vb. (a perfora; Arg., a răni cu armă de foc); găuritor, adj. (Arg., hoț); găuricios, adj. (găurit); găuros, adj. (găurit). – Cf. găman. De la *gău derivă, de asemenea, prin intermediul unui suf. expresiv, găun, s. m. (înv., gol, cavitate; gărgăune, Vespa crabro), cu var. găună, s. f. (Bucov., gol, cavitate). Semantismul se explică prin trecerea de la ideea de „gol” la cea de „sunet sec”. Caracterul expresiv al suf. -ăur reiese și din der. ca bărzăun, gărgăun, căscăun(d), cf. și băuna, mieuna, scheuna. Totuși, se consideră în general (Candrea, Rom., XXXI, 312; Pușcariu, ZRPh., XXVIII, 618; Pușcariu 700; REW 1794; Candrea-Dens., 718 și 719; DAR) că etimonul lui găun este lat. *căvōnem, în loc de căvum, ipoteză incertă (cf. REW 1794; Battisti, II, 831). Văgăună, s. f. (groapă, cavitate, vizuină; rîpă), este fără îndoială un der. expresiv, poate prin intermediul unei reduplicări a lui găun › găgăună, urmată de o disimilație (după Cihac, II, 537, din mag. vagany „brazdă, făgaș”, care pare mai neconvingătoare). – Der. găuni, vb. (a săpa); găunos, adj. (gol, găurit; fără miez); găunoși (var. găunoșa), vb. (a săpa, a scobi); găunoșeală (var. găunoșitură), s. f. (cavitate).

gărgăún m. (lat. crabro, pop. *grabro, -ónis, de unde s’a făcut *grăurun apoĭ, poate infl. de gărgăriță, gărgăun). O vĭespe foarte mare cu dungĭ transversale galbene saŭ și neagră albăstruĭe strălucitoare (vespa crabro). Un fel de vĭermĭ care se fac la coarnele berbecilor și-ĭ fac să aĭbă gust de luptă. Fig. Iron. A avea gărgăunĭ (greĭerĭ, stiglețĭ) la cap, a fi cam nebun. – Și găun și bărzăun. V. bondar, grăunte.

GĂRGĂUN s. (ENTOM.; Vespa crabro) bărzăun, (reg.) băzgăun, bizălău, bîzgar, tăun, albina-țiganului, albină-țigănească, viespe-bondărească, viespe-gărgăune, (Transilv.) găun, găunoi, (Bucov.) viespar, viespoi.

GĂRGĂUN s. (ENTOM.; Vespa crabro) bărzăun, (reg.) băzgăun, bâzălău, bâzgar, tăun, albina-țiganului, albină-țigănească, viespe-bondărească, viespe-gărgăune, (Transilv.) găun, găunoi, (Bucov.) viespar, viespoi.

gărgăun sm [At: DOSOFTEI, V. S. 78/2 / V: ~e, gărgăuan, ~ă sf / Pl: ~i / E: nct] 1 (Ent) Viespe mare de pădure, cu ac veninos, cu aripile și inelele de pe burtă galbene, iar restul corpului cenușiu, care scoate un bâzâit puternic atunci când zboară Si: albina-țiganului, bărzăun, bândoan, bâzălău, bâzgar, găun, (reg) găunoi, viespar, viespar-rău, viespe-bondărească, viespe-gărgăune, viespoi (Vespa crabo). 2 (Fig; lpl) Pretenții nejustificate, extravagante, fumuri, toane. 3 (Îe) A fi cu (sau a avea) ~i la (sau în) cap A avea idei ciudate, extravagante. 4 (Îae) A fi extrem de încrezut. 5 (Îe) A-i intra (cuiva) ~i în cap A deveni ciudat, extravagant sau încrezut. 6 (Îe) A-i scoate (cuiva) ~ii din cap A determina pe cineva să renunțe la ideile ciudate, extravagante sau grandomane pe care le are. 7 (Pop; fig; d. oameni) Hrăpăreț. 8 (Reg; fig) Om avut, zgârcit și mândru. 9 (Reg; fig) Copil rău și hrăpăreț. 10 (Trs; Buc) Poreclă dată țiganilor pentru îndrăzneala cu care umblă la cerșit. 11 (Gmț) Păduche. 12 (Ent; pop) Bărzăun. 13 (Reg) Bondar.

GĂRGĂUN, gărgăuni, s. m. Viespe mare, de pădure, cu ac foarte veninos; zboară, producînd un zumzăit puternic (Vespa crabro); bărzăun (2). ◊ Expr. (În legătură cu verbele «a avea», «a umbla», «a i se urca» etc.) Gărgăuni în (sau la) cap = toane, capricii, fumuri, idei extravagante. Se pot împăca, dacă nu li se urcă gărgăunii la cap. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. I 175. Caută-ți de drum și nu umbla cu gărgăunii în cap. CREANGĂ, P. 81. Ți-au intrat în cap gărgăuni... Vrei s-agiungi senator! ALECSANDRI, T. 1276. A scoate (cuiva) gărgăunii (din cap) = a vindeca de toane, capricii, fumuri, idei extravagante. În ce fel puteau să-i scoată gărgăunii? PAS, Z. I 180. Ia stați oleacă, să vă scot eu gărgăunii din cap! CREANGĂ, A. 79.

găun, ~ă [At: DOSOFTEI, ap. TDRG / V: ~ă sf / Pl: ~i, ~e / E: lat cavo, -onis] 1 sn (Înv) Parte scorburoasă, goală sau seacă a unui obiect. 2 (Înv; îe) A auzi ~ A suna a gol. 3 sf (Buc; îf ~ă) Gaură mică în pământ, cât o jumătate de cuib de pasăre. 4 sm (Ent; reg) Gărgăun. 5 sm (Ent; Trs) Bărzăun.

GĂUN s. v. bărzăun, gărgăun.

găun s. v. BĂRZĂUN. GĂRGĂUN.

găun, găune, s.n. (înv.) 1. scorbură; bortă mică. 2. gărgăun, bărzăun.

GĂUNOI s. v. bărzăun, gărgăun.

găunoi s. v. BĂRZĂUN. GĂRGĂUN.

INSECTĂ. Subst. Insectă, gînganie, gîză, gîzuliță (dim.), gîzuță, goangă (pop.), muscă, musculiță (dim.), bondar (pop.). Insecte folositoare; insecte dăunătoare; insecte parazite. Albină, albiniță (dim.), albinuță, albinușă, albinioară; matcă, regină; trîntor. Bondar, bondăraș (dim.), bărzăun, gărgăun. Coropișniță, chifteriță (reg.). Efemeride, efemere. Fluture, fluturaș (dim.), fluturel. Furnică, termită. Gîndac, gîndăcel (dim.), borză. Gărgăriță. Greier, greieruș (dim.), greieraș, greierel. Lăcustă. Libelulă. Muscă, musculiță (dim.), muscuță, muscoi (augm.). Păduche. Ploșniță, păduche-de-lemn, stelniță (reg.), polușcă (reg.). Purice, puricel (dim.), puricaș. Tăun. Țînțar, țînțăraș (dim.). Viespe, viespoi (augm.). Muscărie, muscărime; furnicar; ploșnițărie; țînțărime; viespar, viespărie; stup. Insectar. Entomologie; entomolog, entomologist (rar). V. fluture, gîndac.

lăută (-te), s. f. – Instrument muzical. – Var. alăută. Tc. lauta, din arab. al ’ūd (T. Papahagi, GS, VII, 294), cf. ngr. λαοῦτο, bg. lauta, alb. lavut, it. liuto (calabr. lautu), fr. luth, sp. laud, port. alaude, germ. Laute. Der. lăutar, s. m. (muzicant țigan, violonist etc.; trîntor, bărzăun), cu var. alăutar, (a)lăutaș; lăutăreasă, s. f. (nevastă de muzicant; dans specific); lăutăresc, adj. (caracteristic lăutarilor); lăutărește, adv. (ca lăutarii; după ureche, fără să fi învățat muzică). Din rom. provin țig. labutaris „muzicant, violonist” și probabil bg. lautar (Capidan, Raporturile, 232).

MÎZGĂLÍ vb. IV. T r a n z. 1. A murdări, a mînji, a păta. Pentru ce pricină v-ați mîzgălit obrazele cu cenușă și cu cărbuni negri? BĂRAC, ap. TDRG, cf. POLIZU. Căprarul se opri lîngă tulpina unui brad foarte gros, cu coaja crestată și mîzgălită de rășină. REBREANU, NUV. 289. Dintr-un grup de oameni se desfăcu brutarul, mîzgălit de cocă și făină. ARGHEZI, P. T. 118. Și-a măzgălit cămașa. ALR II 3 363/182, 272, 284, 349. (R e f l.) Spală-ți mînile, că tot te-ai mîzgălit. BREBENEL, GR. P. M-am mâzgălit dă sînge. ALR II 3 477/310, 334, cf. 3 209/325. ◊ F i g. S-au dat spre curvie și beție, drept aceea s-au otrăvit de aceia ale cărora muieri și fete le măsgălise. ȘINCAI, HR. II, 25/1. ♦ P. e x t. (Regional) A spăla prost, fără a îndepărta murdăria, a spăla de mîntuială, a mozoli (3). Numa l-a mîzgîlit. N-a spălat bine. ȘEZ. IX, 149. ♦ (Prin Transilv.) A murui¹ (1) (cu pămînt). Cf. ALRM II/I h 279, A I 12, 13. 2. A scrie, a desena sau a picta urît, neîndemînatic, murdărind hîrtia, pînza etc., a mînji; p. g e n e r. (adesea depreciativ sau glumeț) a scrie, a desena sau a picta. Mîzgăiesc păreții. EMINESCU, N. 118. Își scotea carnetul unsuros din buzunar, mîzgălea în el ceva, apoi îngîna încet. DUNĂREANU, N. 13. Mîzgălise versuri spre a-și ușura inima. REBREANU, I. 136. Ai mîzgălit și tu trei articole de gazetă și acum vorbești de arta nouă. CAMIL PETRESCU, T. II, 24. Condica de consultații de la spital era toată mîzgălită de schițe admirabile. BART, E. 172. Inspectorul a scos un teanc de hîrtii. A început a mîzgăli hîrtia. STANCU, D. 303, cf. id. R. A. IV, 39. Potrivi pe genunchi o hîrtie și începu să mîzgălească la întîmplare niște semne fără înțeles. V. ROM. aprilie 1 954, 133. Omul nu mai îndrăznește. . . să spună că bărzăunii au fost mîzgâliți chiar de domnul Mihalache pe recipisă. PAS, Z. I, 154. Tocmai începuse să mîzgălească cu degetul niscai figuri pe aripa prăfuită a trăsurii. GALAN, Z. R. 10. ◊ A b s o l. Să nu mîzgălească mult. Note concise, vibrante, asta trebuie. REBREANU, R. I, 183. ◊ F i g. Vîrfurile cele mai înalte zgîrie cerul pe alocuri, zmîngălind cu calcarul lor cîteva stele albe. BOGZA, O. 340. – Scris și: mîsgăli. – Prez. ind.: mîzgăiesc. – Și: (regional) mîzgîlí, măzgălí, zmîngăli vb. IV. – Mîzgă + suf. -ăli.

MUSCOI s. v. bărzăun, bondar, musca-calului.

muscoi s. v. BĂRZĂUN. BONDAR. MUSCA-CALULUI.

TĂUN s. v. bărzăun, gărgăun, musca-calului.

VIESPAR s. v. bărzăun, gărgăun.

viespar s. v. BĂRZĂUN. GĂRGĂUN.

VIESPE-BONDĂREASCĂ s. v. bărzăun, gărgăun.

viespe-bondărească s. v. BĂRZĂUN. GĂRGĂUN.

viespe-gărgăune s. v. BĂRZĂUN. GĂRGĂUN.

VIESPE-GĂRGĂUNE s. v. bărzăun, gărgăun.

VIESPOI s. v. bărzăun, gărgăun.

viespoi s. v. BĂRZĂUN. GĂRGĂUN.