KAMIKAZE s. m. invar., s. n. 1. S. m. invar. Luptător (japonez) care se sacrifică într-o acțiune de atac. 2. S. n. Avion de luptă încărcat cu exploziv, pilotat de un kamikaze (1), care cădea asupra țintei, folosit de japonezi în al II-lea război mondial. – Din fr. kamikaze.

KAMIKAZE² n. (la japonezi în al doilea război mondial) Avion de luptă încărcat cu exploziv, pilotat de un voluntar, care cădea asupra țintei. /< fr. kamikaze

CELULĂ s.f. 1. Element anatomic de bază al organismelor vii. 2. Fiecare dintre cămăruțele unui fagure de albine. 3. Încăpere strîmtă în închisori pentru detențiunea izolată a celor închiși. 4. Ansamblu format din aripile unui avion. ♦ Formație de zbor, compusă din două avioane de luptă. 5. (Tehn.) Compartiment al unui dispozitiv, format din unul sau mai multe elemente egale. [< fr. cellule, it., lat. cellula].

STUKA s.n. Tip de bombardier german în picaj, folosit în cel de-al doilea război mondial. [Pl. -as. / < germ., fr., engl. stuka < germ. Stu(rz) Ka(mpfflugzeug) – avion de luptă în picaj].

ESCORTĂ s.f. 1. Grup de oameni înarmați, trupă înarmată care însoțește pe cineva pentru a-l proteja sau pentru a-l supraveghea; suita unui demnitar, a unui suveran. 2. Formație de nave sau de avioane de luptă care însoțesc (în timp de război) nave comerciale pentru a le proteja. [< fr. escorte].

PATRULĂ s.f. Mic detașament militar însărcinat cu recunoașterea terenului, a pozițiilor, a mișcărilor inamicului etc. sau cu supravegherea ordinii. ♦ Formație de zbor compusă din trei-patru avioane de luptă. [Cf. germ. Patrouille, rus. patrul, fr. patrouille].

CELULĂ s. f. 1. element constitutiv fundamental al materiei vii, alcătuit din membrană, citoplasmă și nucleu. 2. cea mai mică unitate muzicală, care intră în alcătuirea motivului. 3. unitate organizatorică de bază în unele partide comuniste și muncitorești. 4. fiecare dintre cămăruțele unui fagure de albine. 5. încăpere strâmtă în închisori, pentru detențiunea izolată a celor închiși. 6. ansamblu format din fuzelajul, aripile și ampenajele unui avion. 7. formație de zbor din două avioane de luptă 8. (tehn.) compartiment al unui dispozitiv, din unul sau mai multe elemente egale. (< fr. cellule, lat. cellula)

KAMIKAZE I. s. m. inv. pilot (japonez) care se sacrifică într-o acțiune de luptă. ◊ (p. ext.) persoană temerară. ◊ (adj.) de o temeritate sinucigașă. II. s. n. 1. avion de luptă al marinei japoneze încărcat cu exploziv, pilotat de un kamikaze (I), care se arunca asupra țintei. 2. (fig.) sinucigaș. (< fr. kamikaze)

PATRULĂ s. f. 1. mic detașament militar însărcinat cu recunoașterea terenului, a pozițiilor, a mișcărilor inamicului etc. sau cu supravegherea ordinii; navă, avion cu misiune de supraveghere. 2. formație de zbor din trei-patru avioane de luptă. (< germ. Patrulle)

PORTAVION s. n. navă militară de mare tonaj destinată transportului și lansării avioanelor de luptă. (< fr. porte-avion)

BAZĂ (AERIANĂ), teren întins, amenajat în scopul ducerii unor acțiuni de luptă, cu cantități mari de forțe aeriene militare, cuprinzând unul sau mai multe aerodromuri, dotate cu: piste de decolare-aterizare, instalații de asigurare a ducerii acțiunilor de luptă în orice condiții meteorologice, puncte de dirijare a aviației, adăposturi pentru avioane, depozite de materiale de rachete, de muniții, de bombe și de combustibil, mijloace tehnice de refacere a capacității de luptă a avioanelor în cel mai scurt timp, mijloace radioelectronice de urmărire a zborurilor aviației, mijloace de transmisiuni pentru conducerea aviației, mijloace tehnice de întreținere și reparare a avioanelor, mijloace de cazare, echipare, transport, pază, asistență medicală. Baza poate fi ocupată sau neocupată de trupe.

BLOC PENTRU PROIECTILE REACTIVE bloc format dintr-o carcasă exterioară, profilată aerodinamic în vederea unei rezistențe cât mai mici în timpul zborului, având un anumit număr de țevi în raport cu proiectilele reactive pe care le poartă. B.P.P.R. sunt acroșate sub planurile avioanelor de luptă și pot fi largate, în funcție de necesități, împreună cu proiectilul din interior.

CERCETARE AERIANĂ formă a cercetării executată cu aviația în scopul culegerii de date despre inamic, teren și condiții meteorologice, fiind utilizată de trupele terestre, navale sau ale aviației. În cercetarea aeriană se folosesc următoarele procedee: observarea vizuală, fotografierea aeriană și cu ajutorul mijloacelor radioelectronice. Pentru acțiunile de luptă cercetarea aeriană poate fi: preliminară (stabilirea coordonatelor obiectivelor ce urmează a fi lovite de aviația de bombardament sau de vânătoare bombardament și urmărește să determine vizibilitatea lor în aer, caracterul apărării antiaeriene, gradul de mascare, starea meteorologică de pe traiect și în raionul obiectivelor), nemijlocită (executată cu 5-7 minute înaintea intrării la obiectiv a grupelor de izbire, pentru a verifica dacă datele inițiale asupra obiectivelor nu impun modificări în misiunile stabilite), de control (executate de toți membri unei formații de avioane, în special de ultimii, care au lovit un obiectiv în scopul stabilirii gradului de distrugere sau de neutralizare a acesteia), și meteorologică (executată pentru determinarea condițiilor atmosferice dintr-un anumit raion, obiectiv sau traiect de zbor înainte de executarea unei misiuni de luptă cu avioane sau elicoptere special echipate.

PISTĂ porțiune de teren special amenajată în vederea decolării și aterizării avioanelor, construită din materiale rezistente (betonate, consolidate, sfaltate, metalice, din plastic) și prevăzută cu mijloace optice sau dispozitive radioelectrice pentru a permite aterizarea și decolarea pe timp de noapte sau în zilele cu vizibilitate redusă. Pista de decolare-aterizare este amenajată pe axul dominant al vântului pentru înlesnirea decolării și aterizării în bune condiții. Pentru avioanele de luptă și de transport cu greutate și viteză mare, lungimea pistei variază între 1000-1500 m, iar lățimea între 60-100 m, putând fi amenajată pe un tronson de autostradă. Pista de decolare-apuntare este amenajată pentru avioanele de luptă ambarcate pe portavioane (v.), pe puntea navei, fiind dotată cu instalații de catapultare și sandouri (v.), cu care facilitează decolarea și apuntarea scurtă.

PORTAVION navă militară de luptă destinată sportului și lansării avioanelor de luptă, care constituie armamentul lor principal, îndeplinind pentru aceasta rolul de aerodrom mobil, asigurându-le decolarea și aterizarea. Portavioanele acționează în grupuri tactice independente sau însoțesc forțe de suprafață, putând escorta convoaie, fiind înzestrate și cu artilerie de bord (tunuri și tunuri antiaeriene). Există: portavioane grele (de luptă), cu deplasament până la 85.000t, putând lua la bord 150-200 de avioane de vânătoare, torpiloare și bombardiere (în picaj și în zbor orizontal) fiind destinate exclusiv acțiunilor de luptă; portavioane ușoare, cu deplasament până la 25.000t, putând lua la bord în jur de 100 de avioane destinate descoperirii aeriene și sprijinirii acțiunilor forțelor de suprafață; portavioane de escortă, destinate siguranței aeriene a convoaielor de debarcare, putând lua la bord în jur de 50 de avioane; portavioane cu destinație multiplă, având ambarcate avioane și elicoptere, putând executa misiuni de lovire și de apărare antiaeriană.

TUB piesă de formă cilindrică, goală în interior, utilizată în aviație în diverse scopuri. Tubul de bord este montat pe avioanele de luptă, utilizate contra obiectivelor aeriene, constituindu-se în guri de foc. Tubul de foc are rol de protejare și de ghidare a cablurilor, comenzilor automate sau manuale și a sistemului de largare al parașutelor. Tubul pilot măsoară presiunea dinamică și presiunea statică pentru a determina viteza de deplasare a unei aeronave.

PORTAVIÓN (< fr.) s. n. Navă de luptă cu tonaj mare (între 25.000 și 90.000 t), înzestrată cu o punte de decolare și de apuntare a avioanelor de luptă și cu cale specială pentru transportul lor. Prima platformă improvizată ca p. a fost crucișătorul Birmingham (1911). Primul p. a fost construit de americani (Hermes, 1924). După al Doilea Război Mondial, p. britanic Ark Royal a fost înzestrat cu instalații moderne. S.U.A. au dat în folosință (1961) primul p. cu propulsie nucleară (Enterprise). Ultimul p., lansat în 2003, poartă numele fostului președinte Ronald Reagan. P. sunt folosite și în forțele armate ale Rusiei, Japoniei, Franței ș.a.

HEINKEL [háinkəl], Ernst Heinrich (1888-1958), inginer german. Proiectant și fabricant de avioane. A construit, începând cu 1910, o serie de avioane de bombardament folosite în cel de-al Doilea Război Mondial, printre care He-178 (1939) – primul avion de luptă cu reacție.

IAKOVLEV, Aleksandr Sergheevici (1906-1989), constructor rus de avioane. Proiectant a numeroase tipuri de avioane (de luptă, de pasageri, sportive și de antrenament). A construit pentru aviația rusă primul avion de vânătoare cu reacție (IAK-15), primul bombardier supersonic (IAR-28), precum și primul avion din lume cu decolare și aterizare pe verticală (IAK-38). Autor al unor proiecte de elicoptere, între care IAK-24.

KAMIKAZE, kamikaze, s. m., s. n. 1. S. m. Luptător (japonez) care se sacrifică într-o acțiune de atac. 2. S. n. Avion de luptă încărcat cu exploziv, pilotat de un kamikaze (1), care cădea asupra țintei, folosit de japonezi în al Doilea Război Mondial. – Din fr. kamikaze.

TORPILĂ, torpile, s. f. 1. Proiectil submarin, prevăzut cu motor propriu, care se lansează și se dirijează de pe o navă de luptă, din avion sau de la o stație de pe coastă, pentru a lovi o navă și a o scufunda. Hotărî să pregătească o torpilă mare cu tot restul de fulmicoton ce-i mai rămăsese. BART, S. M. 72. 2. Pește de mare lung pînă la un metru și jumătate, capabil să producă descărcări electrice la atingere (Torpedo marmorata ).

kamikaze [At: DN³ / E: fr kamikaze] 1 sni Avion de luptă, folosit de japonezi în cel de-al doilea război mondial, încărcat cu explozibil și pilotat de un voluntar, care se arunca asupra țintei. 2 sni (Pex) Avion-sinucigaș. 3-4 sms, as (Pilot japonez) al unui kamikaze (1-2). 5 sms (Pex; fig) Persoană care se sacrifică pentru o cauză.

patrulă sf [At: LB / V: (îrg) ~rolă (Pl: ~oale), (înv) ~raulă, ~rol sm, ~ul sm, ~ulie, ~uilă, pătrăulă, păt~, peat~ / Pl: ~le / E: ger Patrulle, fr patrouille, rs патруль] 1-4 Grup de militari, rar de civili, pe jos, călare, pe mașini de luptă sau pe nave izolate, care îndeplinește o misiune (de cercetare) (de pază) (de control sau) de legătură. 5-8 (Prc) Persoană care face parte dintr-o patrulă (1-4). 9 (Îe) A face de ~ A păzi. 10 (Îe) A merge în ~ A cerceta, a iscodi. 11 Formație de zbor alcătuită din trei sau patru avioane de luptă.

tehnic², ~ă [At: CR (1829), 313²/30 / S și: (înv) tecn~, techn~ / Pl: ~ici, ~ice / E: lat technicus, ger technisch, Technik, fr technique] 1-2 a Care aparține tehnicii² (10-11) Si: (îvr) tehnicesc (1-2), tehnologicesc (1-2). 3-4 a Privitor la tehnică (10-11) Si: (îvr) tehnicesc (3-4), tehnologicesc (3-4). 5 a (Îs) Termen ~ Termen de specialitate, caracteristic unui domeniu de activitate. 6 a (Îs) Desen ~ Desen care reprezintă la o anumită scară un obiect, cu înscrierea dimensiunilor lui, fiind folosit la construirea obiectului în spațiu. 7 a Care se ocupă de problemele practice legate de executarea unor lucrări, a unor operațiuni, de exercitarea unei profesiuni etc. 8 a Care aparține aspectelor tehnice (7). 9 a Referitor la aspectele tehnice (7). 10 sf (Șîs ~a producției) Totalitatea uneltelor și a practicilor producției dezvoltate în cursul istoriei, care permit omenirii să cerceteze și să transforme natura înconjurătoare cu scopul de a obține bunuri materiale Si: tehnologie (3). 11 sf Ansamblul metodelor, procedeelor și regulilor, îmbinate cu o anumită măiestrie personală și aplicate în executarea unei operațiuni ori lucrări, sau, în general, în practicarea unei profesiuni. 12 sf (Mii; îs) -ă de luptă Totalitatea mijloacelor de luptă (armament, avioane, tancuri) și auxiliare (materiale de transmisiuni, de geniu etc.) cu care sunt înzestrate forțele armate.

stuka sn [At: DN³ / Pl: ~s / E: ger, fr, eg stuka cf ger Stu[rz] Ka[mpfflugzeug] „avion de luptă în picaj”] Tip de bombardier german în picaj, folosit în cel de-al doilea război mondial.

AVION aerodină a cărei energie este furnizată de un motor sau mai multe motoare de tip clasic sau cu reacție și care este susținută în aer prin reacții aerodinamice pe suprafețele care rămân fixe în timpul aceluiași regim de zbor. Avioanele au o construcție variată a aripii, putând fi: cu aripă dreaptă (monoplane, biplane, triplane), cu aripă delta (triunghiulară), cu aripă trapezoidală, cu aripă săgeată, cu geometrie variabilă. Pe lângă avioanele cu decolare clasică au apărut cele cu decolare și aterizare pe verticală. După scopul pentru care sunt proiectate avioanele pot fi: civile (utilitare, de transport, sportive, sanitare, aeropoștale) și militare. Avioanele aeropoștale sunt destinate transporturilor poștale rapide. Avioanele cargou sunt destinate transporturilor de mare tonaj. Avioanele cisternă sunt destinate transporturilor de lichide și intervenției în stingerea incendiilor. Avioanele laborator sunt special amenajate și destinate culegerilor de date din straturile atmosferice. Avioanele remorcher sunt destinate tractării planoarelor sau a unor avioane mai mici. Avionul sanitar este destinat transportului de persoane accidentate sau a urgențelor medicale și parașutării de personal calificat sanitar împreună cu instrumentar, medicamente și sânge în zone greu accesibile. Avionul utilitar (avioprăfuitor sau aviostropitor) este destinat tratamentelor aviochimice din agricultură și silvicultură. Avionul de transport este destinat transportului de pasageri și mărfuri. Din punctul de vedere al regulamentelor sportive acestea se grupează în clasa C: Avioane terestre, hidroavioane (v.) și avioane amfibie. Avioanele terestre sunt avioane care nu pot pleca și opri decât pe sol: C1a sub 500 kg; C1b 500-1000 kg; C1c 1000-1750 kg; C1d 1750-3000 kg; până la clasa C1j 20.000-26.000 kg și trebuie concepute pentru a transporta la bord cel puțin 5 persoane. Avioanele amfibie sunt special construite pentru a putea fi utilizate atât pe apă cât și e uscat, având cocă pentru amerizare și tren de aterizare și aparțin subclasei C3:C3a sub 600 kg; C3b 600-2100 kg; C3c peste 2100 kg. Există și avioane cosmice (semicosmice, aerocosmice, aerospațiale, rachetă) capabile să evolueze atât în atmosfera terestră cât și în spațiul cosmic, fiind dotate cu instalații de forță aeroreactivă și motoare rachetă, capabile să transporte personal cu atribuții de cercetare și conducere (navigație) sau să lanseze sateliți. Clasa de avioane se poate împărți și după modul de propulsare: motor cu piston, turboreactor, turbopropulsor și rachete. Avioanele militare au caracteristici constructive speciale care le fac apte pentru utilizări militare, fiind înzestrate cu armament de bord corespunzător (bombe, grenade, substanțe incendiare, rachete, tunuri și mitraliere de bord) și cu aparatura necesară îndeplinirii misiunilor de luptă și de zbor. Avionul de vânătoare este destinat pentru nimicirea prin luptă aeriană a avioanelor inamice. Este ușor de manevrat, cu viteză mare de zbor și înarmat cu tunuri automate, proiectile reactive etc., putând fi utilizat și la interceptarea anumitor aeronave contraveniente. Avionul de vânătoare-bombardament este destinat pentru lovirea cu bombe și cu focul armamentului de bord al obiectivelor terestre și maritime de dimensiuni mici. Avionul de bombardament este destinat lovirii obiectivelor terestre și maritime cu bombe, putând transporta încărcături mari la distanțe mari, fiind utilizat și ca avion de recunoaștere. Avionul minerotorpilor (torpilor sau antisubmarin) este destinat nimicirii cu torpile și mine a navelor inamice și a submarinelor. Avioanele radar sunt destinate descoperirii țintelor aeriene și coordonării unei bătălii aeriene. Avionul de cercetare este destinat cercetării aeriene, fiind dotat cu aparatură fotografică, mijloace de telefonie și radiolocație, putând fi: strategice, operative, tactice, de alarmare și de supraveghere. Avionul de cercetare-corectare este destinat cercetării și corectării focului artileriei. Avioanele matcă sunt destinate lansării de avioane proiectil. Avionul fără pilot (proiectil, robot) avion a cărui pilotare se asigură de la sol sau din aer ori cu mijloace autonome (pilot automat, navigație inerțială) destinat lovirii obiectivelor terestre cu suprafață mare sau ca avioane țintă pentru exercițiile piloților de vânătoare sau ale bateriilor de artilerie antiaeriană. Au o rază de acțiune cuprinsă între 50-3000 km și o viteză de zbor de la 350-1332 m/s (1200-4800 km/h). Avionul cap, avionul aflat în capul unei formații de avioane. Avionul convertibil, convertiplan (v.). Avion kamikadze, kamikadze (v.) Avionul mașină, serviciu la dispoziția excursioniștilor care după aterizarea aeronavei pot utiliza un autoturism fără șofer. Avionul pirat, avion cu intenții piraterești. Avionul spion, aeronavă pătrunsă ilegal în spațiul aerian al unei țări în scopul obținerii de informații asupra unor obiective strategice.

DECOLARE fază de zbor a unei aeronave care după rulajul pe sol se desprinde și se ridică în aer în vederea efectuării zborului. Decolarea se consideră încheiată la atingerea altitudinii de 15 m pentru aviația civilă și 25 m pentru aviația militară și a unei viteze care să permită executarea unr manevre în aer în deplină siguranță a zborului. Decolarea poate fi: lungă (necesitând o distanță de rulare mare, impusă de tipul aeronavei, puterea motoarelor, greutatea aeronavei etc.), scurtă (pe distanțe relativ mici, realizată de avioanele de vânătoare și vânătoare-interceptare cu ajutorul unor fuze pentru a ajunge mai repede la altitudinea necesară ducerii luptei și de avioanele ambarcate pe portavioane, cu ajutorul unor catapulte și fuzee, din cauza pistelor foarte scurte) și verticală, desprindere de pe pământ a elicopterelor și avioanelor cu decolare-aterizare verticală, de pe loc, fără rulaj prealabil, care la elicoptere se realizează cu ajutorul uneia sau mai multor elice prin crearea forței portante, iar la avioane cu ajutorul motoarelor reactive dispuse astfel încât la comandă modifică direcția de orientare, desprinderea de pământ fiind datorată forței de reacție, după decolare motoarele revenind în poziție orizontală pentru zborul orizontal, la aterizare modificându-și din nou poziția.

DISPOZITIV DE LUPTĂ AL FORMAȚIILOR DE AVIOANE dispunere în zbor a avioanelor în scopul executării în comun a unei misiuni în deplină securitate a zborului, importante fiind pentru aceasta: distanța dintre avioane (măsurat în sensul frontului), adâncimea formației (măsurată în direcția de zbor de la primul la ultimul avion pe întregul dispozitiv de luptă), lărgimea formației (măsurată de front pe întregul dispozitiv de luptă), înălțimea formației (dată de măsurarea pe verticală a spațiului ocupat de toate avioanele). Dispozitivele de luptă folosite pentru celule sunt în: linie, diagonală, fir de avioane, pentru patrule – săgeată sau diagonală, pentru escadrile – săgeată, diagonală sau serpentină de patrule.

ESCORTĂ formație de avioane militare de luptă care însoțesc pe timp de război aeronave și vapoare de transport sau comerț pentru a le proteja contra atacurilor inamice.

LUPTĂ AERIANĂ luptă între două avioane sau elicoptere. Lupta aeriană este principala formă combativă a aviației de vânătoare pentru nimicirea mijloacelor de atac aerian ale inamicului. Fazele luptei aeriene sunt: căutarea țintei, apropierea de țintă, atacul și degajarea după executarea atacului. Elementele de succes ale luptei aeriene sunt: acțiunea exclusiv ofensivă, inițiativa, surprinderea, manevra impetuoasă, perseverență, utilizarea deplină a posibilităților aeronavei. În lupta aeriană cu aviația de vânătoare atacul se execută, de regulă, din emisfera din spate, cu folosirea rațională a ecartului de viteză și a manevrelor.

portavion sn [At: DM / P: ~vi-on / Pl: ~oane / E: fr porte-avion] Navă de luptă de mare tonaj construită special pentru a permite gararea, decolarea și aterizarea avioanelor.

*ESCADRILĂ (pl. -le) sf. 1 ⛵ Mică escadră de vase ușoare, precum torpiloare, fregate, corvete, etc. ¶ 2 🛫 Grup de aeroplane: ~ de luptă, compusă din avioane de vînătoare sau de luptă (cu bombe, mitraliere sau tunuri ușoare) [fr.].

* ESCADRILĂ (pl. -le) sf. 1 ⛵ Mică escadră de vase ușoare, precum torpiloare, fregate, corvete, etc. ¶ 2 🛫 Grup de aeroplane: ~ de luptă, compusă din avioane de vînătoare sau de luptă (cu bombe, mitraliere sau tunuri ușoare) [fr.].

DRAGOR s.n. 1. Navă mică de luptă folosită la deminare. 2. Avion sau hidroavion special amenajat pentru dragarea minelor marine magnetice. [Pl. -oare. / cf. fr. dragueur].

TURELĂ s. f. 1. dispozitiv blindat orientabil pe o navă de luptă, pe un tanc, avion etc., în care sunt așezate tunuri, mitraliere sau alt armament greu. 2. (cinem.) parte a camerei de luat vederi care asigură o schimbare rapidă a obiectivelor. (< fr. tourelle)

PELENG, pelenguri, s. n. Dispozitiv, eșalonare de luptă, în cadrul căreia avioane sau grupe de avioane se înșiră în formă de trepte, sub un unghi. – Rus. peleng.

ACOPERIRE AERIANĂ misiue executată în special de aviația de vânătoare în vederea interzicerii pătrunderii mijloacelor de atac aerian ale inamicului la obiectivele apărate sau în raioanele acțiunilor de luptă ale altor categorii de aviație. A.A. asigură evitarea cercetării și lovirii din aer a forțelor, mijloacelor și obiectivelor proprii: grupări de forțe și mijloace dispuse pe comunicații rutiere, fluviale sau maritime, grupări de forțe și mijloace dispuse pentru acțiuni de luptă, treceri peste cursuri de apă. La A.A. pot participa aviația de vânătoare-bombardament înzestrată cu avioane capabile să ducă lupte aeriene și elicoptere de vânătoare amenajate pentru lupta împotriva elicopterelor de sprijin sau a celor ce transportă desant aerian inamic. A.A. se realizează prin interceptarea și nimicirea țintelor aeriene, folosind procedeele: „din poziția de serviciu în aer”, „din poziția de serviciu la aerodrom” sau „vânătoare liberă”.

AVIAȚIE a) ramură a aeronauticii care se ocupă cu probleme privind construcția, tehnica și zborul vehiculelor aeriene mai grele decât aerul; b) totalitatea avioanelor de care dispune o țară, o societate de transport aerian; c) termen care definește personalul și mijloacele de zbor diversificate după scop și destinație: Aviația civilă, aviația militară, aviația sanitară, aviația sportivă, aviația utilitară etc. Aviația civilă este ramură a aviației care servește pentru transportul călătorilor și mărfurilor precum și pentru efectuarea unor lucrări în agricultură, silvicultură, pentru scopuri sanitare, sportive, turistice, din care derivă celelalte categorii de aviație, altele decât cea militară. Aviația militară este o categorie de forțe armate destinată ducerii acțiunilor de luptă în cooperare cu trupele de uscat, marina militară, alte forțe precum și pentru misiuni independente. Are o mare capacitate de manevră, posibilitate de a folosi mijloace de luptă variate, observând și supraveghind spații mari. Principalele misiuni sunt: cercetare aeriană, lupta contra mijloacelor de atac inamice, sprijinirea trupelor de uscat și ale marinei militare în operație și luptă, dezorganizarea serviciilor și a conducerii trupelor inamice; participarea la nimicirea desantului aerian al inamicului la sol și în aer, executarea transportului desantului aerian propriu și transportul de trupe, materiale și mijloace de luptă. Principiile întrebuințării în luptă au la bază: cooperarea cu celelalte categorii de forțe armate, folosirea prin surprindere, concentrarea eforturilor pe direcțiile principale în momentele hotărâtoare și pe obiective importante, continuitatea acțiunilor, conducerea centralizată, economia forțelor și a materialului de zbor. După caracteristici aviația militară poate fi: tactică sau strategică. Aviația militară tactică este înzestrată cu avioane polivalente organizate în unități de vânătoare-bombardament (vânătoare tactică), vânătoare și cercetare, cu avioane de transport mediu și ușor, avioane fără pilot, construite și echipate pentru cercetare aeriană, constituirea unor ținte aeriene false, pentru bruiaj etc. Este destinată să desfășoare acțiuni de luptă independente sau în cooperare cu trupele de uscat și marina militară. În cazuri excepționale poate îndeplini și misiuni strategice. Aviația militară strategică este înzestrată în special cu avioane cu rază mare de acțiune, purtătoare de lovituri nucleare. Aviația militară după misiuni poate fi: de vânătoare (pentru nimicirea în aer a mijloacelor de atac aerian inamic); de vânătoare-bombardament (pentru sprijinul trupelor de uscat și a marinei militare); de bombardament (pentru lovirea obiectivelor importante din adâncime); de cercetare (pentru obținerea de informații asupra inamicului); de cercetare-corectare (pentru cercetarea obiectivelor și corectarea focului artileriei și rachetelor); de legătură (de regulă elicoptere pentru asigurarea legăturii mobile dintre diferite eșaloane); minero-torpiloare (pentru nimicirea armelor sub apă ale inamicului în mod special); de transport (pentru transportul de trupe și materiale). Și alte categorii de diferite armate pot fi înzestrate cu unități de aviație: Aviația forțelor maritime militare [poate fi ambarcată (aeronave de luptă care decolează, revin și staționează având baza pe o navă portavion sau portelicopter) sau cu baza pe litoral. Este dotată cu avioane și elicoptere de luptă, cercetare, transport și cu misiuni speciale (lupta împotriva submarinelor, minarea sau deminarea comunicațiilor maritime, salvarea echipajelor navale lovite de inamic etc.). Sprijină grupările navale și le acoperă împotriva loviturilor din aer ale inamicului. Misiuni principale: cercetarea aeriană pe mare și în raioanele de pe litoral unde se află baze maritime, militare, porturi sau lucrări genistice de suprafață și a submarinelor; lovirea obiectivelor de pe litoral, sprijinul și acoperirea grupărilor de desant maritim; minarea și deminarea porturilor, comunicațiilor maritime și fluviale; acoperirea aeriană a convoaielor etc.] și Aviația trupelor de uscat [înzestrată cu elicptere de luptă, de transport și cu destinații speciale, cu avioane ușoare și fără pilot. Elicopterele de luptă pot acționa independent sau în cooperare cu alte forțe. Elicopterele de transport cresc mobilitatea trupelor de uscat (infanterie, artilerie și antitanc în zonele proprii sau în dispozitivul inamicului, pot aproviziona trupele care luptă în încercuire, desantul aerian și forțele din poziții înaintate. Elicopterele cu destinație specială pot executa misiuni de: cercetare aeriană, chimică și de radiații, plantarea minelor, întinderea unor linii telefonice, fumizarea unor porțiuni de teren în scopul ascunderii unor manevre ale trupelor proprii, asigurarea legăturii etc.]. Aviația sanitară, servește transportului de persoane accidentate sau care necesită intervenții chirurgicale urgente, putând parașuta materiale sanitare, instrumentar și medicamente în zone greu accesibile. Aviația sportivă, ramură sportivă în cadrul căreia se organizează activitatea de pregătire a tinerilor dornici să practice sporturi aeronautice, precum și concursuri și demonstrații aviatice de micromodele, aeromodele, zbor cu și fără motor, parașutism etc. Aviația utilitară, este destinată în special tratamentelor aviochimice din agricultură și silvicultură.

LUPING figură acrobatică complexă care constă în executarea de către o aeronavă a unei mișcări circulare în plan vertical. Lupingul poate fi executat la diverse înălțimi, în funcție de clasa aeronavei și gradul de antrenament al pilotului. Lupingul este utilizat și de către avioanele de vânătoare în lupta aeriană. Se disting trei variante de luping: normal (cabrajul aeronavei, zbor pe spate, picaj, redresare), inversat (picaj accentuat, zbor pe spate, zbor în cabraj, revenire în poziția inițială) și inversat pe față (zbor pe spate, picaj accentuat, zbor normal, cabraj până la revenirea în poziția inițială pe spate). Lupingul poate fi executat și de către parașutiști, în cădere liberă, fiind figură impusă în programul de acrobație aeriană.

MESSERSCHMITT [mésərʃmit], Willy (1898-1978), constructor de avioane și industriaș german. În 1923, a deschis o uzină în care a creat avionul de transport Me-18 (1926), Me-109 de luptă (1935), perfecționat ca Me-262 (1944) și Me-163 Komet (1938). Aparatele sale au adus superioritate în prima fază a celui de-al doilea război mondial. După 1956, a realizat modele noi de avioane de instrucție, de luptă și cu decolare verticală.

PELENG, pelenguri, s. n. Dispozitiv, eșalonare de luptă, în cadrul căreia avioane sau grupe de avioane se înșiruie unul după altul, în formă de trepte, sub un unghi.

ARMAMENT DE PE AVIOANE (ELICOPTERE), totalitatea mijloacelor de luptă aflate în dotarea unei aeronave de luptă.

RICHTHOFEN [ríhtofn], Manfred von, conte (1892-1918), pilot german. Cunoscut ca „Baronul Roșu”. În luptele aeriene la care a participat în Primul Război Mondial, a doborât peste 80 de avioane inamice. A murit în luptă.

AVION, avioane, s. n. Vehicul aerian mai greu. decît aerul, pus în mișcare de unul sau mai multe motoare care învîrtesc o elice; se deplasează cu mare iuțeală și servește la transportul mărfurilor și călătorilor; aeroplan. Avion de pasageri. Avion de transport. ▭ Urechea pîndea avionul. BENIUC, V. 125. Avion fără motor = avion care se mișcă folosind curenții aerieni. Avion cu reacție = avion fără elice, pus în mișcare de un motor cu reacție; reactor. Avion de bombardament = avion militar care bombardează obiectivele inamice. Avion de vînătoare = avion militar prevăzut cu tunuri și mitraliere, destinat să împiedice prin luptă acțiunile aeriene ale inamicului. Avion de recunoaștere = avion militar care execută zboruri de recunoaștere deasupra teritoriului inamicului. Avion sanitar = avion amenajat pentru transportul rapid al răniților, bolnavilor și medicamentelor. Un avion sanitar a aterizat la marginea satului. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2703. – Pronunțat: -vi-on.

RAMPĂ s.f. 1. Teren înclinat, privit în sensul în care urcă. ♦ Porțiune din traseul unei șosele pe care vehiculele circulă urcînd. 2. Platformă amenajată în stații pentru încărcarea și descărcarea vagoanelor de cale ferată. ◊ Rampă de lansare = suport orientabil echipat cu diferite dispozitive de ghidare, de pe care se lansează avioanele catapultate sau unele rachete de luptă. 3. Balustradă la o scară. ♦ Barieră. 4. (Teatru) Partea din față a unei scene, unde sunt instalate luminile. ◊ A vedea lumina rampei = a intra în repertoriul unui teatru, a fi jucat în fața publicului; a chema la rampă = a cere prin aplauze revenirea artiștilor pe scenă. 5. (Anat.) Compartiment din melcul urechii interne. [< fr. rampe].

ÎNCĂRCĂTURA DE BOMBE cantitatea de bombe care poate fi transportată la bordul unui avion în vederea îndeplinirii misiunii de luptă.

RAION teritoriu în care se dispun forțe și mijloace pentru îndeplinirea unei misiuni sau în care se desfășoară lupte ori se organizează lucrări, fiind definit pe hartă prin cel puțin trei puncte de reper indicate în sens invers acelor de ceasornic. Există: raion de parașutare/desantare, zonă din terenul inamic în care este parașutat sau debarcat desantul aerian propriu, fiind aleasă în interiorul sau în spatele dispozitivului inamic în raport cu misiunea desantului, în zone de teren plane, fără acoperiri care ar stânjeni parașutarea sau aterizarea elicopterelor, avioanelor sau planoarelor, favorizând gruparea și trecerea la acțiunea desantului; raion de adunare al desantului aerian, în care se adună desantul aerian după parașutare sau debarcare pentru realizarea dispozitivului de luptă; Raionul acțiunilor de luptă, spațiul în care o unitate de apărare antiaeriană a teritoriului poate asigura nimicirea inamicului aerian cu aviația de vânătoare pe toate direcțiile, căile de acces îndepărtate și apropiate; Raion de vânătoare liberă, spațiu în care avioanele de vânătoare sau vânătoare-bombardament caută independent ținte aeriene sau terestre pentru a le nimici; raion de zbor/al aerodromului, spațiu aerian corespunzător unui aerodrom, incluzând zonele de: zbor în formație, instrumental, la înălțimi mici, acrobatic; trageri aeriene; lansare a avioanelor până la viteza maximă; așteptare; luptă aeriană, și culoarele de intrare și ieșire. Aceste zone sunt, de regulă, delimitate cu repere pe sol pentru unele categorii de zboruri.

vânătoare sf [At: CORESI, EV. / V: (reg) ~aie / Pl: ~ori / E: ml venatoria] 1 sf Urmărire a unor păsări sau animale sălbatice, în vederea capturării sau a uciderii Si: vânare (1), vânat¹ (1), (pop) vânătorie (1), (înv) vânătură¹ (1), (reg) vădăzlaș (1),vădăzlit (1). 2 sf Ocupația vânătorului Si: vânare (2), vânat¹ (2), (pop) vânătorie (2), (înv) vânătură¹ (2), (reg) vădăzlaș (2), vădăzlit (2). 3 sf (Îs) ~ închisă Perioadă de timp în care este interzis vânatul anumitor păsări sau animale sălbatice. 4 sf (Îs) ~ deschisă Perioadă de timp, stabilită prin lege pentru fiecare specie de vânat, când se admite vânatul. 5 sf (Îs) Avion (sau aparat) de ~ Avion foarte rapid care, în timpul luptei, are misiunea de a intercepta și de a împiedica acțiunile aeriene ale inamicului. 6 sf (Îs) Corp de ~ Unitate militară care cuprinde mai multe divizii de aviație. 7 sf (Îs) Corn de ~ Instrument de suflat, făcut dintr-un corn de bou, folosit de vânători pentru chemări, semnalizări etc., sau pentru păstrarea prafului de pușcă. 8 sf (Îs) Pușcă (sau armă) de ~ Armă de foc portativă și individuală care se folosește la vânat (1) Si: (iuz) pușcă de vânat¹, (pop) pușca cea vânătorească. 9 sf (Îla) De ~ Vânătoresc (2). 10 sf (Îal; d. obiecte de îmbrăcăminte) Care este folosit în special sau exclusiv la vânătoare (1). 11 sf (Îvp; îlv) A face ~ A vâna (1). 12 sf Formație de vânătoare (1). 13 sf Vânare¹ (4). 14 sf (Fig) Urmărire (organizată și sistematică) pentru prinderea unei persoane. 15 a (Înv) Vânătoresc (2). 16 sf (Îvr) Pescuit. 17 sf (Îvr; ccr) Cantitate de pește care rezultă în urma pescuitului. 18 sf (Fig) Căutare asiduă, perseverentă, a unui lucru greu de dobândit, a unei anumite situații etc.

MIJLOC / DE LUPTĂ / DE ACȚIUNE / DE ATAC / AERIAN, denumire generală dată tehnicii de luptă deservind acțiunile militare (aici sunt incluse avioanele și aparatele de zbor fără pilot).

RAZĂ DE ACȚIUNE distanța maximă de zbor pe care o poate parcurge o aeronavă până la un obiectiv fix și înapoi la locul de unde a decolat. Raza de acțiune tactică a avionului/elicopterului este precizată pentru aeronavele de luptă cu sau fără alimentare în zbor de la avioanele-cisternă.

DIRIJAREA AVIAȚIEI activitate de asigurare a ieșirii avioanelor la ținte pentru executarea unei misiuni de luptă. Dirijarea aviației se realizează prin mijloace radioelectronice și de transmisiuni.

RACHETĂ a) motor la care propulsia se realizează prin evacuarea cu mare viteză a unui jet gazos, funcționând independent de mediul exterior, carburantul și comburantul aflându-se în corpul rachetei. Cel mai răspândit tip este motorul-rachetă termochimic, la care jetul de gaze, cu presiunea și temperatura ridicate, se realizează în urma unor reacții chimice puternic exoterme. Motorul-rachetă electric utilizează energia electrică pentru accelerarea jetului format dintr-un fluid ionizat sau din plasma unui gaz. Motorul-rachetă nuclear utiizează energia termonucleară pentru a încălzi jetul de gaze sau utilizează pentru propulsie un jet de izotopi radioactivi. Motorul-rachetă termochimic utilizând combustibil solid sau lichid, este constituit din: camera de ardere, ajutaj reactiv, rezervoare de combustibil, sistem de alimentare, dispozitiv de aprindere (la motoarele cu combustibil solid încărcătura este amplasată în camera de ardere). Sin. accelerator, rachetă auxiliară de decolare. b) aparat de zbor fusiform propulsat cu ajutorul unui motor-rachetă, fiind compus din: corp, motor și încărcătură utilă – aparatură științifică, vehicul spațial, substanță explozivă, încărcătură chimică sau nucleară etc. După modul de stabilizare pe traiectorie se deosebesc rachetele: cu ampenaj (amplasat la partea posterioară), cu aripi (amplasate pe corp ca la avion, sin. avion-rachetă), cu stabilizare giroscopică (fără ampenaj, imprimându-i-se o mișcare de rotație în jurul axei sale longitudinale). După numărul treptelor sunt rachete: cu o treaptă (simple) și cu mai multe trepte (compuse sau etajate), prezentând un ansamblu de rachete simple, etajele propulsoare, cu funcționare succesivă, ultima treaptă purtând încărcătura utilă. Rachetele compuse pot fi: cu trepte în serie (etajele propulsoare sunt dispuse unul după altul) și cu trepte în paralel (etajele propulsoare sunt amplasate în jurul treptei principale, care poartă încărcătura utilă). După modul de dirijare există rachete: nedirijate și dirijate. Rachetele dirijate au prevăzute sisteme de comandă (suprafețe aerodinamice, deviatori de jet, mici motoare-rachetă auxiliare etc.) pentru modificarea traiectoriei și legii de mișcare pe traiectorie. Sistemele de comandă pot fi activate de la bordul rachetei (autodirijate, autoghidate, dirijare autonomă sau din exterior (teleghidate). După destinație rachetele pot fi: de luptă, cosmice, geofizice, meteorologice, antigrindină, port-satelit etc. Racheta de luptă de aviație, armă de bază la bordul avionului, utilizată pentru lovirea țintelor aeriene sau terestre, crearea barajului, iluminarea terenului etc. De regulă, are o singură treaptă, se lansează în viteză prin folosirea unui puternic motor de start, continuând zborul prin inerție. Folosește încărcătură brizant-explozivă sau cumulativă, cu focos de proximitate (cele dirijate) sau de impact (cele nedirijate). După raza de acțiune și după natura obiectivelor împotriva cărora sunt utilizate, pot fi: tactice, operativ-tactice, strategice, antitanc, antiaeriene, antirachetă, antiradiolocație (lansată de la bordul avioanelor împotriva stațiilor de radiolocație de la sol, are sistem de autodirijare cu radiolocator pasiv, care determină poziția țintei după semnalele electromagnetice emise de radiolocatorul inamic). După poziția relativă a lansatorului pot fi: aer- aer, aer-sol, aer-navă. După natura încărcăturii pot fi: nenucleare, cu exploziv clasic sau încărcătură chimică (substanțe toxice de luptă, cu toxicitate mare de tip organofosforice) și nucleare (pot avea două sau mai multe focoase nucleare, care se pot dirija în timpul zborului astfel încât să lovească obiective diferite).

FORTIFICAȚIE, fortificații, s. f. Construcție militară de pămînt, piatră, beton armat etc., făcută cu scopul de a apăra pe luptători contra proiectilelor și a bombelor de avion și de a înlesni acțiunea trupelor în luptă. Întregul complex de fortificații din munții Hunedoarei prezintă două faze. IST. R.P.R. 30.

IEȘIRE-AVION, decolarea unei aeronave sau a unei formații de avioane o singură dată în vederea executării unui zbor sau a unei misiuni de luptă. În funcție de eșalon și de numărul de avioane participante se utilizează termenii ieșiri-avion, ieșiri-celulă, ieșiri-patrulă, ieșiri-escadrilă etc.Stabilirea posibilităților aviației pe o perioadă de timp determinată se face în ieșiri care depind de misiunile de îndeplinit, disponibilitatea tehnicii de luptă și a personalului navigant, timpul, condițiile atmosferice și starea de asigurare materială.

TRUPE DE DESANT AERIAN AEROPURTATE AEROMOBILE totalitatea militarilor instruiți și înzestrați cu mijloacele de luptă necesare, pentru a fi debarcați sau parașutați din avioane, elicoptere sau planoare și pentru a duce acțiuni în adâncimea dispozitivului inamic.

ZBOR deplasare în atmosferă a unei aeronave. După momentul desfășurării există: zbor de zi (începe la 30 de minute după răsăritul soarelui și se încheie cu 30 de minute înainte de apus) și zbor de noapte (începe la 30 de minute după apusul soarelui și se încheie cu 30 de minute înainte de răsărit) raportându-se la ora locală. După mijloacele și metodele utilizate există: zbor la vedere (orientarea în aer față de sol și eventualele aeronave aflate în trafic se face prin observare directă, aprecierea distanțelor, a înălțimilor, a vitezelor etc. făcându-se din ochi) și zbor instrumental (datorită lipsei de vizibilitate – nori, ceață etc. – orientarea se face cu ajutorul instrumentelor de bord). După natura susținerii în aer există: zbor fără motor (aeronave care nu utilizează decât caracteristicile aerodinamice constructive: planoare, deltaplane, parapante etc.) și zbor cu motor (aeronave care utilizează ca mijloc principal de propulsie forța generată de un motor: avioane, elicoptere etc.). În funcție de alți factori sau de scop, se disting și alte feluri de zbor. Zbor în condiții meteo grele, efectuat parțial sau total fără vizibilitatea solului și a orizontului natural, având un plafon coborât și o vizibilitate redusă (în nori, între straturi de nori, pe precipitații puternice, sub nori, dar la mică înălțime), impunând măsuri speciale de navigație, complexitatea acestora depinzând de tipul și de aparatura de bord a aeronavei. Zbor terestru, efectuat în straturile relativ dense ale atmosferei, în câmpul gravitațional al Pământului. Zbor transmeridian, efectuat peste fuse orare, determinând oscilații ale ritmului arcadian. Zbor razant, efectuat la foarte mică înălțime, urmărind relieful solului, prezentând interes din punct de vedere militar prin realizarea surprinderii inamicului, radiolocatoarele terestre de descoperire devenind ineficiente, zgomotul avionului supersonic auzindu-se la obiectiv după trecerea sa. Zbor de luptă, executat în scopul îndeplinirii unei misiuni de luptă. Zbor de aclimatizare, efectuat în vederea obișnuirii organismului cu mediul aerian. Zbor în dublă comandă, efectuat în procesul de instruire de către piloți-elevi pe aeronavele de școală dotate cu dublă comandă, cu instructor la bord în scopul învățării pilotajului, a navigației aeriene etc. Zbor de încercare, efectuat cu aeronavele prototip în vederea testării parametrilor tehnico-tactici proiectați. Zbor demonstrativ, efectuat în scopuri didactice sau în cadrul mitingurilor aviatice. Zbor acrobatic, executat cu aparate de zbor special construite pentru a dezvolta îndemânarea pilotului pentru cunoașterea aparatului și aprecierea corectă a propriilor posibilități; are caracter demonstrativ sau competitiv. Zbor pe spate, avionul este pilotat având comenzile în profunzime și direcțiile inversate. Zbor în oglindă, executat de două avioane la o distanță de 2-3 m unul de celălalt, unul dintre acestea zburând pe spate. Zbor la punct fix, regim în care elicopterul se menține la o anumită înălțime față de sol fără a înainta, e important în operațiuni speciale (salvare, remorcare, desant aeropurtat și antisubmarin etc.). Zbor planat, fără motor, executat de un planor sau un avion cu motorul oprit. Zbor plutit, executat în curenți ascendenți în care un planor (deltaplan sau parapantă) câștigă sau își menține înălțimea; poate fi executat la pantă, faleză sau termic (curenți ascendenți). Zbor termodinamic, executat la pantă, constând în utilizarea alternativă a curenților dinamici care urcă panta și a căminelor termice. Zbor de undă sau în curenți oscilatorii, executat în curenții ondulatorii din norii altocumulus, care oferă un câștig de înălțime lent, dar în timp îndelungat. Zbor în fața frontului de furtună, efectuat prin patrulare, manevrele fiind similare zborului plutit la pantă, în masa de aer cald împinsă de aerul rece al frontului. Zbor de înălțime, efectuat în curenți ascendenți cu realizarea unui câștig de înălțime de cel puțin 1000 m (pentru planare). Zbor de durată, executat în curentul dinamic de pantă, undă lungă sau termic în scopul menținerii cât mai mult în aer. Zbor de distanță, efectuat în scopul realizării unei distanțe parcurse în zbor cât mai mari, putând avea și țel fixat (cu meționarea unei rute fixe, executat cu vânt de față, vânt de spate sau cu întoarcere la aerodromul de plecare). Zbor subsonic, nu depășește viteza de 1M. Zbor supersonic, nu depășește viteza de 5M. Zbor hipersonic, depășește viteza de 5M, desfășurarea acestuia în straturile dense ale atmosferei implică puternica încălzire a învelișului aeronavei, acesta trebuie să fie construit din oțeluri speciale refractare (titan) sau să aibă straturi ceramice pentru a combate bariera termică, de regulă se execută la înălțimi mari unde densitatea aerului fiind redusă, încălzirea se micșorează, sau în cosmos unde frecarea cinetică dispare lisind aerul.

PÉGOUD [pegú], Adolphe (1889-1915), aviator francez. A efectuat, la 19 aug. 1913, primul salt cu parașuta din avion, iar la 1 sept. 1913 a executat primul luping. Mort într-o luptă aeriană în Primul Război Mondial.

CELULĂ² formă de organizare pentru luptă a aviației, fiind cea mai mică subunitate de foc, reunind două avioane (împreună cu echipajele respective) de vânătoare sau vânătoare-bombardament. C.D.A. este indivizibilă și nu se desparte decât în caz de forță majoră, de aceea acțiunile de luptă și pregătirea de luptă în zbor și la sol se execută întrunit ca în cadrul echipajelor să existe o strânsă legătură. În lupta aeriană piloții trebuie să stăpânească perfect tehnica pilotării pentru a fi în măsură să se apere reciproc în cazul unui atac din spate, capul celulei execută atacul, iar coechipierul îl protejează și rolurile se pot inversa.

INTERCEPTAREA ȚINTELOR AERIENE procedeu de acțiune în luptă folosit de aviația de vânătoare care cuprinde zborul spre ținta aeriană și acțiunile duse pentru nimicirea ei. Există interceptarea țintelor aeriene din poziția „serviciu la aerodrom” (constând în decolarea, la ordin, a avioanelor de interceptare ce se găsesc pe aerodrom și nimicirea acestuia pe un aliniament dinainte stabilit sau pe direcțiile de acces îndepărtate care duc spre obiectivele sau spre trupele proprii acoperite, procedeu aplicat în condițiile în care mijloacele radiotehnice de cercetare pot oferi datele necesare dirijării avioanelor de vânătoare pentru interceptare și nimicirea inamicului aerian înainte de atingerea aliniamentului probabil de bombardament sau de lansarea rachetelor din categoriaaer-sol), și din poziția „serviciu în aer” (constând în zborul nedirijat la țintă a avioanelor de interceptare sau al subunităților de aviație de vânătoare care se găsesc în zona serviciului în aer deasupra unui raion stabilit, în scopul nimicirii țintei pe direcțiile de acces îndepărtate care duc spre obiectivele sau trupele proprii acoperite, procedeul fiind utilizat în situația în care acoperirea trupelor sau a obiectivelor nu se poate realiza prin procedeul de serviciu la aerodrom). Numărul de avioane și al zonelor de serviciu se stabilește de eșalonul superior în funcție de situație și de datele cunoscute despre acțiunile probabile ale inamicului aerian, de importanța obiectivelor de acoperit și de dispunerea acestora, de direcțiile probabile de acțiune. Durata serviciului în aer se stabilește în funcție de momentele cele mai importante, al acțiunilor de luptă ale inamicului și condițiile meteorologice, iar timpul de zbor într-un schimb este stabilit astfel ca avioanele de vânătoare să dispună de o rezervă de combustibil necesară ducerii luptei aeriene și înapoierii la cel mai apropiat aerodrom. Procedeul are avantajul interceptării sigure ațintelor aeriene pe aliniamentele ordonate, dar implică un consum mare de forțe aeriene.

FORTIFICAȚIE, fortificații, s. f. Construcție militară de pământ, de piatră, de beton armat, făcută cu scopul de a apăra luptătorii împotriva proiectilelor și a bombelor de avion și a înlesni acțiunea de observare și de folosire a mijloacelor de luptă proprii. – Din fr. fortification, lat. fortificatio.

ÎNCEPUTUL PARCURSULUI DE LUPTĂ reper caracteristic de pe sol, stabilit prin calculul la pregătirea unei misiuni de luptă, față de obiectivul care urmează a fi lovit cu o formație de avioane de vânătoare-bombardament sau bombardament, de la care încep manevrele de apropiere, vizare și atacul obiectivului.

MACHEL [maʃel], Samora Móisés (1933-1986), om politic mozambican. Președinte al Frontului de Eliberare a Mozambicului (FRELIMO, din 1970). Primul președinte al Mozambicului independent (1975-1986). Conducătorul luptei armate a insurgenților mozambicani (din 1964) împotriva portughezilor. Mort într-un accident de avion.

MINIATURĂ s. f. 1. Operă de artă plastică (în special pictură) de dimensiuni reduse, lucrată cu multă finețe și cu minuțiozitate: p. e x t. obiect de proporții mici reproducerea, la scară redusă, a unui alt obiect). Cabinet de miniaturi, unde au felurimi și minunate mici chipuri lucrate pe fildeș. GOLESCU, Î. 120, cf. NEGULICI, STAMATI, D., POLIZU, PONTBRIANT, D., COSTINESCU, LM., DDRF. Predilecția flamanzilor pentru detalii. . . își are originea în miniatură. SCÎNTEIA, 1 966, nr. 6 927. ◊ În miniatură = a) loc. adj. de dimensiuni foarte mici; mic, miniatural. Vestitul meșter. . . au avut norocire a înfățoșa automatele sale. . . , priveleștea acestor mașini era pe un teatru în miniatură împodobit cu decorații frumos zugrăvite. CR (1830), 108¹/34. Un țînc de vro șapte ani, un țăran în miniatură, scobora niște capre de vale. VLAHUȚĂ, D. 77. Ceasornicul . . . e un univers în miniatură. IBRĂILEANU, A. 38. Învălmășit s-azvîrle-ntr-o bulboană Ca o cascadă în miniatură. CAZIMIR, L. U. 28. Se îngrămădesc, făcîndu-și loc cu coatele, copii desculți, haimanale în miniatură. id. GR. 29. Se cuvenea să ducă la capăt, cu demnitate și cu toată răspunderea, misiunea ei de gospodină în miniatură. C. PETRESCU, A. 285, cf. id. Î. II, 5, SAHIA, U.R.S.S. 25, LL I, 80; b) l o c. a d v. pe plan restrîns, limitat; în mic. Limba română o pățea aici în miniatură ceea ce pățea limba maghiară la magnații Ungariei. BARIȚIU, P. A. I, 614. Daniel Scavinschi cel mititel la statură, Pre care-a plăcut naturii a-l lucra-n miniatură. NEGRUZZI, S. I, 206. ◊ F i g. (Atribuind calitatea ca un adjectiv) Primii un pachet dintr-un mic oraș al Germaniei – reședința unui rege-miniatură. EMINESCU, G. P. 36. (Ca epitet, precedînd termenul calificat, de care se leagă prin prep. „de”, pentru a sugera proporțiile mici) Pre cînd era să plece de la acea miniatură de iad pămîntesc, iată că doi arestanți aduceau un ciubăr plin de ceva, ce gubernatorului i se păruse că ar fi lături pentru porci. BARIȚIU, P. A. II, 646. În vîrstă de patru ani, . . . miniatura de țărancă are ochi negri, strălucitori. IBRĂILEANU, A. 107. S-a dus la biroul mic, la miniatura de birou. . . și dintr-un sertar mi-a scos o scrisoare. CAMIL PETRESCU, P. 20. O miniatură de mușchetar blond, dar nu al luptelor cu spada, ci cu verbul. TEODOREANU, M. U. 38. Este o miniatură de avion în tinichea, care în realitate ascundea un aparat fotografic. CONTEMP. 1957, nr. 571, 4/4. F i g. Rigatul îi era mic Și acei ce îl văzură, Toți într-o unire zic, Se învoiesc a spune Că nu era alt nimic, Decît o miniatură. ALEXANDRESCU, O. I, 307. Frumusețea ei era o miniatură de o nesfîrșită delicateță. V. ROM. octombrie 1953, 109. ♦ Spectacol sau emisiune radiofonică sau de televiziune care cuprinde o serie de numere artistice, de mici proporții, de balet, de muzică, de poezie etc. Miniaturi coregrafice. Miniaturi poetice. 2. Desen ornamental sau figurativ, realizat în culori de apă, pulbere de aur etc., care împodobea vechile manuscrise și tipărituri (religioase). Cf. LM. Meșteșugul lucrului de manuscripte cu miniaturi. . . urmează cît timp cărțile tipărite sînt rare și scumpe. IORGA, C. I. III, 56. Datele despre Jan van Eyck îl arată la începutul carierei sale. . . în serviciul unui principe bavarez, pentru care el ar fi executat o carte de rugăciuni cu miniaturi. SCÎNTEIA, 1 966, nr. 6927. – Pronunțat: -ni-a-. – Pl.: miniaturi. – Din fr. miniature, it. miniatura, germ. Miniatur.

fortificație sf [At: NEGRUZZI, S. I, 39 / P: ~ți-e / V: (înv) ~iune / Pl: ~ii / E: fr fortification, lat fortificatio] Construcție militară de pământ, de piatră, de beton armat, făcută cu scopul de a apăra luptătorii împotriva proiectilelor și a bombelor de avion și de a facilita acțiunea de observare și de folosire a mijloacelor de luptă proprii Si: (înv) apărătură.

RAMPĂ DE LANSARE platformă sau suport prevăzut cu dispozitive de ghidare și mecanisme de orientare, utilizat pentru lansarea avioanelor catapultate (fiind fixe pe portavioane) sau a rachetelor (fiind mobile, instalate pe aeronave de luptă, permițând lansarea succesivă sau a mai multor o dată). Rampele de lansare pentru rachetele nedirijate sunt constituite din șine, tuburi sau carcase de ghidare.

TRANSPORT AERIAN deplasare de persoane și mărfuri pe calea aerului în diverse scopuri. Transportul aerian sanitar constituie un mijloc de evacuare în vederea salvării de vieți omenești, aeronavele fiind echipate cu aparatură care permite acordarea unei asistențe medicale limitate în timpul zborului. Din punct de vedere militar transportul aerian constituie o operație indispensabilă acțiunilor aeroterestre, la care participă avioane și elicoptere îndeplinind diverse misiuni: transport de desant aerian, transport de trupe, de tehnică de luptă, muniții, materiale și alimente de pe o direcție pe alta sau din adâncime către linia de contact, aprovizionarea și asigurarea necesarului trupelor care luptă în încercuire, în localități, pe platforme industriale transformate în cetăți de luptă sau în zone libere, evacuarea în adâncimea teritoriului a răniților, bolnavilor și a unor valori materiale.

drapel sn [At: KOGĂLNICEANU, în PLR, 171 / V: (reg) ~păl, drăp~, str~, tr~ sn / Pl: ~e, ~uri / E: it drapello, cf. fr drapeau] 1 (Adesea cu determinări care indică felul) Bucată de pânză, de mătase, de stofă etc., de obicei în formă dreptunghiulară, fixată la una din laturi de un băț sau lance și reprezentând culorile (uneori și stema sau emblema) unei organizații, ale unei instituții etc. Si: steag, stindard, (liv) flamură, (înv) bandieră. 2 (Îs) ~ de stat Drapelul (1) oficial al unui stat, a cărui descriere este prevăzută în constituție. 3 (Îs) ~ negru Semn de doliu. 4 (Îe) A fi (sau a intra) sub ~ A servi în armată. 5 (Îae) A-și face stagiul militar. 6 (Îe) A lupta sub ~ul cuiva A lupta sau a milita pentru cineva sau pentru ceva. 7 (Îe) A ține sus ~ul A milita cu tărie pentru o idee, o cauză etc. 8 (Îae) A rămâne fidel unei cauze. 9 (Îae) A se comporta exemplar într-o acțiune, într-o împrejurare. 10 (Îe) A ridica ~ul luptei pentru... A porni lupta sau acțiunea pentru... 11 Pânză subțire (folosită la confecționarea drapelelor (1). 12 Pavilion. 13 (Îlav) În ~ Poziție a palelor elicei unui avion, în care aceasta are rezistență minimă la înaintare, în direcția de zbor. 14 (Mtg) Axul aparatului de formare cu șablon.

AERODROM, aerodromuri suprafață de teren plană, pe ale cărei direcții de acces nu există obstacole naturale cu înălțimi mari, amenajată pentru decolarea și aterizarea avioanelor, având infrastructură și instalații speciale care asigură desfășurarea acțiunilor de zbor, precum și pentru asistența tehnică a avioanelor existente pe acesta. Pentru avioanele cu motoare reactive sau pentru avioanele de mare tonaj, pistele de decolare-aterizare sunt betonate, metalice, din material plastic, consolidate și utilate cu instalații de aterizare și zbor instrumental, cu mijloace de transmisiuni și de asigurare terestră a navigației aeriene. Aerodroamele^[1] militare sunt special destinate acțiunilor cu specific cazon, acestea putând fi: de bază, de manevră, de rezervă și fals. O unitate de aviație dispune, de regulă, de câte un aerodrom de bază, un aerodrom de rezervă, un aerodrom de manevră și 1-2 false. Aerodromul de bază este aerodromul pe care se dispun și își desfășoară activitatea de zbor, în timp de pace, 1-2 unități de aviație, până în momentul apariției pericolului unui atac aerian, când se dispersează pe subunități pe mai multe aerodromuri, unde își continuă acțiunile de luptă. Aerodromul de manevră, este aerodromul destinat dispersării aviației în scopul evitării loviturilor inamicului aerian, manevra temporară a unor formații de aviație pe anumite direcții, aterizarea unor formații în scopul refacerii capacităților de luptă, sau pentru ducerea unor acțiuni de luptă pe timpul cât aerodromul de bază a fost lovit de aviația inamicului sau este indisponibil din cauza condițiilor meteorologice. Aerodromul de manevră este echipat cu instalațiile refacerii capacității și ducerii acțiunilor de luptă și încadrat cu personal tehnic și de deservire a zborului. Aerodromul de rezervă, este aerodromul destinat pentru aterizarea unui avion sau a unei formații de avioane în cazul în care acestea nu pot ateriza de pe A.M. de unde au decolat, din cauza condițiilor meteorologice nefavorabile sau din cauza scoaterii acestuia din funcțiune. Aerodromul de rezervă are un număr mai redus de personal tehnic și de deservire a zborului, precum și mijloace de luptă și carburanți. Aerodromul fals, este aerodromul care are aparent toate caracteristicile unui A.M. în funcțiune, inclusiv infrastructură și instalații false, machete de avion dispersate, machete de mașini și chiar stații radio și radiolocație în funcțiune, pentru inducerea în eroare a inamicului. Pe A.F. se organizează periodic activități care să imite activitățile proprii ale unui A.M.: decolarea și aterizarea reală sau simulată a unor avioane, mișcare machetelor de avioane și a mașinilor, funcționarea unor stații de radio și radiolocație.^[1]

MITRALIERĂ FOTOELECTRICĂ dispozitiv pentru antrenarea piloților în executarea corectă a tragerilor în luptele aeriene, fără a consuma muniție. Mitraliera fotoelectrică e compusă dintr-un aparat de fotografiat instalat cu obiectivul în axul avionului de vânătoare sau vânătoare-bombardament, fiind în legătură cu butonul de declanșare a rachetelor sau de deschidere a focului tunurilor sau a mitralierelor de bord, care înregistrează pe film momentul deschiderii focului de către pilot. După prelucrarea filmului se poate stabili cu ajutorul unor aparate corectitudinea tragerii (distanța de deschidere a focului și unghiul sub care s-a deschis focul). Sin. fotomitralieră.

BLOCAREA AERODROMURILOR procedeu de interzicere a decolării al avioanelor inamice executat de una sau două subunități de aviație de vânătoare (celulă sau patrulă), care zburând în jurul aerodromului în afara zonei de foc a mijloacelor de apărare antiaeriană, atacă orice avion care încearcă să decoleze, pe panta de urcare, înaintea atingerii parametrilor de zbor care îi permit să ducă acțiuni de luptă. Blocarea aerodromurilor nu permite inamicului să introducă oportun în luptă toate forțele de care dispune.

PARCURS traiectoria aeronavei raportată la sol. Parcurs de luptă se definește ca spațiul în care se execută ochirea în vederea bombardării din aer a unui obiectiv terestru, în care avionul execută bombardament în zbor orizontal menținându-și constantă direcția, înălțimea și viteza de zbor.

CENTURĂ s. f. 1. curea lată purtată peste îmbrăcăminte. ♦ ~ de salvare = dispozitiv din corpuri plutitoare care se fixează în jurul taliei, servind la menținerea unui naufragiat la suprafața apei. 2. parte a scheletului care leagă membrele de trunchi (omoplatul și clavicula, bazinul). ◊ (sport) a) linie imaginară la nivelul ombilicului sub care nu sunt permise loviturile la box; b) procedeu tehnic de prindere a mijlocului adversarului cu mâinile, la lupte. 3. cingătoare. ♦ ~ de castitate = bandaj închis cu lacăt, în trecut, pentru protejarea castității femeilor; ~ de siguranță = dispozitiv care împiedică pe pasagerii unui avion sau automobil de a fi proiectați înainte, în caz de accident. 4. fiecare din gradele de calificare a celor care practică arte marțiale. 5. ceea ce înconjură un lucru, un loc etc. ♦ ~ de fortificații = zonă fortificată aflată la o distanță potrivită pentru a fi ferită de focul armelor grele ale unui eventual dușman; linie de ~ = cale ferată, șosea care înconjură un oraș. ◊ ansamblu de plantații în jurul unui oraș sau de separare a unor zone ale acestuia. 6. fâșie continuă de table de oțel care formează bordajul unei nave. 7. grindă orizontală din beton armat, rezemată pe zidurile exterioare ale unei construcții, pentru a le lega între ele. 8. cadru de formă circulară. 9. ~i de radiații = fiecare dintre cele două zone de radiație corpusculară ionizată, de grosime variabilă, care înconjură Pământul. (< fr. ceinture)

MANȘĂ¹ parte componentă a comenzilor unor aeronave, având forma unor pârghii verticale, cu ajutorul căreia pilotul acționează din cabină anumite suprafețe de comandă ale aeronavei (eleroane, aripi și profundorul la coada aeronavei). Deplasarea manșei înainte sau înapoi modifică înclinarea profundorului și avionul urcă sau coboară. Deplasarea laterală a manșei comandă înclinarea eleroanelor, producând rotirea aeronavei în jurul axei longitudinale. Pe manșa aeronavelor de luptă sunt amplasate butoane cu ajutorul cărora se poate declanșa tragerea cu rachete sau cu armament de bord, lansarea bombelor, comanda frânelor și legătura radio. Unele aeronave au manșe prevăzute cu volan.

NAVIGATOR a) membru al echipajului unei aeronave care dirijează exclusiv navigația; b) în aviația militară ofițerul navigator are ca sarcină dirijarea avioanelor, de la sol sau în zbor, pentru ajungerea acestora la obiectiv/țintă sau într-un anumit punct. Ofițerul navigator cu dirijarea este un component al unei echipe de luptă dintr-un punct de comandă al unei unități de aviație de vânătoare sau de vânătoare-bombardament, care răspunde de dirijarea aeronavelor de luptă proprii și coducerea acestora într-o poziție favorabilă de deschidere a focului asupra obiectivelor inamice. Dirijarea se execută pe baza datelor de radiolocație existente despre avioanele inamice și cele proprii prin intermediul stației de radi-emisie-recepție, acordată pe același canal de lucru cu cel al aeronavelor de luptă. Ofițerul navigator de bord este component al echipajului unei aeronave cu mai multe motoare (bombardament sau transport). Răspunzând de navigația aeronavei între punctele ordonate ale misiunii.

ARIPĂ ~i f. 1) Organ al păsărilor, al unor insecte și al unor mamifere care servește la zbor. A bate din ~i. ◊ A căpăta (sau a prinde) ~i a deveni ferm, încrezut în forțele sale; a prinde curaj. A tăia cuiva ~ile a face pe cineva să-și piardă curajul. 2) fig. Luare sub protecție; ocrotire; apărare. ◊ A lua pe cineva sub ~a sa a ocroti pe cineva. 3) iht. Organ de înot; înotătoare. 4) Fiecare dintre planurile de susținere ale unui avion. 5) Parte a unei construcții care se prezintă ca o prelungire laterală. 6) mil. Fiecare dintre cele două părți laterale ale unor trupe așezate în poziție de luptă; flanc. ~a dreaptă. ~a stângă. 7) Parte a caroseriei unui vehicul așezată deasupra fiecăreia dintre roți. 8) Fiecare dintre lopețile unei mori de vânt. 9) fig. Grupare extremă (de dreapta sau de stânga) în cadrul unei organizații sau partid. [G.-D. aripii; Acc. și aripă] /<lat. alapa

ANGLIA (ENGLAND) [iŋləndʒ], denumire a părții din Marea Britanie cuprinsă între Scoția și Țara Galilor; 130,4 mii km²; 47,4 mil. loc. (1987, dintre care 80 la sută pop. urbană). Oraș pr.: Londra. Puternică reg. ind. Expl. de cărbune (3/4 din prod. țării), de min. de fier și cositor. Predomină ind. grea (metalurgică, constr. de mașini, chimică, automobile, aeronautică); este dezvoltată și ind. ușoară (textilă și alim.). A. realizează 80 la sută din valoarea constr. navale ale țării. 2/3 din terenul arabil al Marii Britanii este cultivat, în A., realizîndu-se 90 la sută din prod. de grîu de grîu a țării. În A. este concentrat 2/3 din șeptelul britanic. Are 16 universități (Oxford, Cambridge ș.a.). Bătălia Angliei = ansamblul luptelor aeriene purtate de Germania între 7 sept. 1941 și primăvara anului 1942 deasupra Marii Britanii, în cadrul operațiunii „Leul de mare”, ce urmărea invadarea ei. S-au înfruntat 2.800 avioane de partea Luftwafei și c. 700 avioane ale R.A.F. Prima mare înfrîngere a nemților în al doilea război mondial.

aviație sf [At: DA / V: ~iune / Pl: ~ii / E: fr aviation] 1 Locomoție cu ajutorul unei aeronave mai grele decât aerul. 2 Tehnică a zborului cu aeronave mai grele decât aerul. 3 Ramură a aeronauticii care se ocupă cu construcția și funcționarea aeronavelor mai grele decât aerul. 4 Totalitate a aeronavelor de care dispune o țară, o societate de transport etc. 5 (Îs) ~ sanitară Formație sanitară dotată cu avioane în vederea acordării asistenței medicale de urgență Si: aviasan (1). 6 (Spc) Forță militară aeriană care cuprinde totalitatea avioanelor militare ale unei armate. 7 Diviziune a armatei care cuprinde aviația (6). 8 (Spc) Armă aeriană. 9 (Îs) ~ de bombardament Aviație militară destinată acțiunilor de bombardare. 10 (Îs) ~ de vânătoare (sau de luptă) Aviație militară destinată să împiedice, prin luptă, acțiunile aeriene ale inamicului. 11 (Îs) ~ de recunoaștere Aviație militară care face recunoașteri pe teritoriul inamicului. 12 (Îs) ~ civilă (sau comercială) Aviație care servește pentru transportul de pasageri sau de mărfuri.

CÎMP, cîmpuri, s. n., (1, 2 astăzi mai ales în expr.) cîmpi, s. m. 1. (În opoziție cu munte sau deal) Întindere vastă de pămînt, fără accidente însemnate de teren; șes, cîmpie. Acum 18 ani, auziți voi, acum 18 ani alergam pe cîmpul acesta... la această oră. SAHIA, N. 19. La noi sînt codri verzi de brad Și cîmpuri de mătasă. GOGA, P. 12. Pe cîmpul gol el vede un copil umblînd desculț. EMINESCU, O. I 84. Cerul viscole stîrnea, Și cu fulgi prin neguri cîmpii așternea. ALECSANDRI, P. A. 76. Vînară munții cu urșii, Văile cu fiarele, Cîmpurile cu florile. TEODORESCU, P. P. 177. De-ar veni luna lui mai, Să-mi aud ceriul tunînd... Cai în cîmpuri nechezînd. ALECSANDRI, P. P. 287. ◊ Artilerie de cîmp = artilerie care folosește tunul și obuzierul de calibru mic și care poate fi întrebuințată pe orice teren fără pante prea mari. ◊ Loc. adv. În plin cîmp = sub cerul liber, fără adăpost. ◊ Expr. A o lua peste cîmp = a merge de-a dreptul, nu pe drum (pentru a scurta calea). A lua (sau a apuca) cîmpii = a pleca orbește, fără a ști încotro (de desperare, de durere, de mînie); a ajunge la desperare; a-și lua lumea în cap. Cînd gîndesc... că am să mă întorc iar la dînsa acasă, îmi vine să turbez, să iau cîmpii, nu altă ceva. CREANGĂ, P. 123. A bate cîmpii = a se abate de la subiect; a vorbi într-aiurea. 2. Întindere de pămînt cultivată, semănată; totalitatea ogoarelor din jurul unei comune. Patria-mi își deșfășoară Cîmpii veșnic roditori. MACEDONSKI, O. I 7. Adună toată drăcimea și-o pune la lucru pe cîmp. CREANGĂ, P. 158. Dragă mi-i mîndră micuță, Că la cîmp e hărnicuță. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 431. ◊ Munca cîmpului = munci agricole. ♦ Întindere de pămînt în afara unei localități (unde nu mai sînt case). În cîteva minute sînt afară, la cîmp. CARAGIALE, O. II 15. 3. Loc, spațiu în limitele căruia se desfășoară o anumită activitate. O vorbă, o căutătură, un gest al nostru intră ca un ferment, ca o sămînță nouă în cîmpul de observație al copilului. VLAHUȚĂ, O. A. 196. În teatru avea cîmp deschis. CARAGIALE, O. III 10. ◊ Cîmpul muncii = sfera de activitate a oamenilor muncii; activitate, muncă, producție. Vechimea în cîmpul muncii. ▭ Cîmp de luptă (sau de bătaie) = locul unde se dă o luptă, o bătălie. Curtea întreagă a fabricii se transformă într-un cîmp de luptă. SAHIA, N. 37. (Fig.) Această concurență – putere oarbă și inconștientă – lucrează așa de bine, încît aruncă toată viața socială într-un cîmp de luptă. GHEREA, ST. CR. II 310. Cîmp de exploatare = porțiune dintr-un zăcămînt cuprinsă între două galerii. Cîmp de experiență = teren de cercetări experimentale. Cîmp de aterizare - loc amenajat pentru decolarea și aterizarea avioanelor. Cîmp de joc = teren pe care se desfășoară jocul echipelor sportive. Cîmp de tragere = loc amenajat pentru exerciții de tragere cu armele de foc. Cîmp de curse = loc unde se desfășoară alergările de cai. Cîmp vizual = spațiul cuprins de privire cînd axa ochiului rămîne fixă. (Fig.) Scopul producției socialiste este deci omul cu cerințele sale, spre deosebire de scopul producției capitaliste, unde omul nu înseamnă nimic, unde omul și cerințele sale dispar din cîmpul vizual. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 3-4, 44. ◊ Formă specială a materiei care se distinge prin repartiția continuă în spațiu și prin capacitatea de acțiune mecanică, prin intermediul căreia se exercită interacțiunile între corpuri electrizate. Cîmp electric. Cîmp magnetic. 3. Fondul, culoarea dominantă a unui tablou, a unei gravuri, a unei podoabe etc. Cîmpul portretului era albastru, în dreapta și în stingă chipului, perdele roșii. EMINESCU, N. 156.

RECUNOAȘTERE, recunoașteri, s. f. Acțiunea de a (se) recunoaște și rezultatul ei. 1. Admitere (a unui lucru ca bun, ca existent, ca valabil etc.); apreciere, considerație. Iașul romantic al bisericelor voievodale, aureolat de pulbere de ruini, recunoașterea publică a declinului capitalei Moldovei constituiau pentru scriitorii timpului ca o bucurie a suferinței. SADOVEANU, E. 6. 2. (Jur.) Acordare de către stat a calității de cetățean unei persoane de altă cetățenie dar, aparținînd după origine populației de bază a statului respectiv. ♦ Declarare (de către tată) a unui copil ca legitim. ♦ (Diplomație) Admitere de către un guvern sau de către un stat a calității legale a altui guvern sau a altui stat de a-și exercita puterea și a avea relații diplomatice cu alte state. A adăogat că dorea să cunoască vederile excelenței-tale despre recunoașterea Republicei Franceze. GHICA, A. 32. 3. Activitate desfășurată de un militar sau un grup de militari, pentru a cunoaște amănunțit o porțiune de teren în vederea îndeplinirii misiunii de luptă. Un tînăr ofițer... c-o patrulă de marinari debarcă pe țărmul Sulinei, în recunoaștere. BART, E. 321. ◊ (Poetic) Un erete, Polițai din naștere, Peste baltă și boschete Vine-n recunoaștere. TOPÎRCEANU, B. 48. ◊ Avion de recunoaștere v. avion. ♦ (Rar) Unitate, formație militară care efectuează o asemenea acțiune. O recunoaștere inamică, tare cam de un escadron, a așteptat ascunsă într-o pădurice. CAMIL PETRESCU, U. N. 348.

BANDUNG, oraș în Indonezia (Java) la SE de Jakarta; 1,63 mil. loc. (1985, cu suburbiile). Nod de comunicații. Aeroport internațional. Centru turistic. Ind. chimică (prelucr. chininei), electrotehnică, alim., textilă, de prelucr. a cauciucului natural. Constr. de avioane. Universitate. Centru de cercetări nucleare (1964). Stațiune climaterică. Fundat în 1810. Aici a avut loc prima conferință a statelor independente din Asia și Africa, în 1955, cu participarea reprezentanților a 29 de țări cu scopul sprijinirii luptei pentru independență națională.

SUPREMAȚIE AERIANĂ situație în care un beligerant deține superioritatea netă a mijloacelor de atac aerian, având asigurată inițiativa și posibilitatea desfășurării acțiunilor aeriene proprii fără o ripostă puternică din partea adversarului care nu poate acționa sistematic cu aviația și apărarea antiaeriană. Supremația aeriană este o condiție esențială pentru desfășurarea acțiunilor de luptă pe uscat și pe mare. În funcție de amploarea în timp și spațiu supremația aeriană poate fi: strategică (cuprinde întregul front al acțiunilor și întreaga durată a acțiunilor strategice), operativă (cuprinde zone importante din frontul operațiunilor militare și perioade de timp mai mari), tactică/locală (limitată la un raion și la o perioadă de timp anumită). Lupta pentru cucerirea supremației aeriene cuprinde: nimicirea în aer și pe aerodromuri a aviației inamicului, acoperirea aeriană a trupelor, lovirea și distrugerea depozitelor de carburanți și lubrifianți, muniții de aviație, și întreprinderilor constructoare de avioane și a industriei petroliere, dezorganizarea sistemului de conducere a aviației de vânătoare.

SIKORSKI, Władisław (Eugeniuz) (1881-1943), general și om politic polonez. Fondatorul Legiunii poloneze care a participat împotriva Rusiei în Primul Război Mondial. A luptat în Războiul Sovieto-Polon (1920-1921). Prim-min. și ministru de Interne (1922-1923). Ministru de Război (1924-1925). Adversar al guvernului condus de J. Piłsudski (din 1928). Între 1939 și 1943 a condus guvernul polonez constituit în emigrație, cu sediul la Paris și apoi la Londra. Mort într-un accident de avion.

BOMBĂ DE AVIAȚIE mijloc de luptă de aviație, constând din încărcătură explozivă (clasică sau nucleară), incendiară, luminoasă sau chimică, introdusă într-un înveliș aerodinamic prevăzut cu ampenaje pentru stabilizare. Bombele de aviație sunt construite într-o gamă largă de calibre și sunt lansate din aeronave prin procedee diferite (zbor orizontal, picaj, cabraj). Bombele de aviație pot fi: fugase, ale căror efect principal constă în acțiunea presiunii crescute în momentul exploziei, iar secundar, în acțiunea schijelor, fiind utilizate pentru nimicirea lucrărilor și instalațiilor militare și pentru lovirea forței vii și mijloacelor tehnice de luptă adăpostite, având un calibru cuprins între 50-100 kg, raza lor de acțiune depinzând de coeficientul de rezistență al mediului în care cade bomba și de greutatea substanței explozive din aceasta; brizante, care au ca efect principal producerea de schije și ca efect secundarsuflul exploziei, sunt utilizate pentru lovirea forței vii neadăpostite sau aflate în adăposturi de tip ușor, pentru lovirea avioanelor la sol, a stațiilor de radiolocație, a artileriei antiaeriene și a altor obiective cu protecție redusă, fiind lansate din casete în care se dispun 8-15 bucăți cu calibrul de 2-30 kg; antitanc, cu efect perforant și cumulativ, utilizate împotriva tancurilor, transportoarelor blindate și a altor mașini de luptă blindate, putând străpunge blindaje cuprinse între 30-200 mm (la lovire directă), fiind lansate din casete în care sunt dispuse 30-50 bucăți, având calibrul de 2,5-10 kg; chimice, care au ca efect infectarea atmosferei, a terenului și a obiectivelor de pe el cu vapori, ceață sau picături de substanță toxică de luptă, în scopul vătămării forței vii sau a îngreunării acțiunilor de luptă ale trupelor inamice, având calibrele cuprinse între 5-500 kg, din care 45-60% din încărcătură este chimică, iar restul exploziv; incendiare, încărcate cu amestec incendiar (termit, electron, amestecuri incendiare de tip napalm) destinat incendierii obiectivelor industriale, depozitelor, construcțiilor, mijloacelor tehnice de luptă, putând fi de calibru mic (până la două kg, încărcate cutermit și având corpul fabricat din electron, fiind aruncate mai multe o dată, zeci de bucăți, cu ajutorul unor casete, creând focare de incendiu mici și numeroase) și de calibru mare (până la câteva sute de kg, încărcate cu amestec incendiar vâscos care se aprinde prin explozie și crează focare de incendiu mari); cu napalm, bombe incendiare având corpul din masă plastică sau din tablă și ca încărcătură un amestec incendiar vâscos care se aprinde de la un amestec pirotehnic având rolul de a rupe capul bombei, fie de la bucățele de fosfor alb introduse în amestecul incendiar, putând fi de calibru mic (încărcătura de 5-10 l) sau de calibru mare (100-800 l); luminoase, încărcate cu un amestec pirotehnic care în timpul arderii produce o iluminare puternică, fiind lansate din aeronavă cu o parașută care asigură o cădere lină și luminarea terenului timp de câteva minute, corespunzător calibrului bombei, utilizându-se în timpul executării misiunilor de cercetare aeriană prin fotografiere noaptea sau pentru iluminarea terenului în cazul executării misiunilor de bombardament noaptea, având un calibru de 50-500 kg; fumigene, destinate orbirii inamicului, pentru mascarea trupelor proprii sau pentru semnalizarea prin fumul creat de încărcătura de luptă, având calibrul de 100-500 kg; încărcate cu diverse materiale de propagandă, au un dispozitiv de împrăștiere a acestora, suprafața de împrăștiere depinzând de înălțimea de lansare, numărul de bombe, greutatea acestora și intensitatea vântului, calibrul lor fiind de 50-150 kg. Bomba atomică (sau nucleară), produce prin explozie efecte de distrugere combinate mari, determinate de unda de șoc a exploziei, emisiunea de lumină, radiația penetrantă, infectarea radioactivă și de fluxul electromagnetic asupra oamenilor, mijloacelor tehnice de luptă, clădirilor și instalațiilor, terenului. Este alcătuită din corpul bombei, încărcătură de material fisionabil (uraniu 235, plutoniu 239 etc.), încărcătură de exploziv care servește unirii maselor subcritice, unul sau mai multe focoase și un sistem de dispozitive pentru împiedicarea exploziei accidentale. Cantitatea de încărcătură fisionabilă este variabilă, calibrul lor ajungând până la echivalentul a câteva Mt. de trotil. Bomba nucleară echivalentă cu 20.000 de t trinitrotoluen este denumită bomba convențională cu fisiune; variante evolutive: termonucleară (cu hidrogen), cu californiu, cu cobalt, cu neutroni. Bomba termonucleară, folosește energia eliberată în reac țiile de fuziune a nucleelor ușoare, reacția termonucleară fiind amorsată de un focos atomic care asigură atingerea unei temperaturi de zeci de milioane de grade. Bomba termonucleară care folosește deuteriul se numește bombă cu hidrogen. Se mai utilizează amestecuri de deuteriu-tritiu sau litiu-tritiu în stare solidă. Energia degajată de explozia unei bombe termonucleare este cu trei-patru ordine mai mare decât cea a unei bombe convenționale cu fisiune. Bomba termonucleară cu californiu este de calibru redus (câteva zeci de tone echivalent de trotil, având drept încărcătură fisionabilă un izotop al californiului și este acționată obișnuit. Datorită neutronilor eliberați la explozie efecte mari se manifestă asupra personalului neadăpostit. Bomba termonucleară cu cobalt are corpul confecționat din oțel cu un conținut mare de cobalt, care la explozia încărcăturii nucleare devine radioactiv, particulele rezultate în urma evaporării învelișului bombei producând o infectare a terenului foarte puternică și persistentă. Bomba cu neutroni, este o minibombă termonucleară de calibrul aproximativ 1 Kt, având un focos special care utilizează elemente transuraniene (californiu) sau un lorsen miniaturizat de putere mare. Factorul destructiv esențial îl constituie fluxul de neutroni rapizi (cu o foarte mare energie) și razele gama, care în interacțiune cu atomii de hidrogen din celulele țesuturilor vii, distrug substanța activă și provoacă la personal boala de iradiere și moartea (sin. bombă cu radiație mărită).

PLAFON înălțimea maximă de zbor realizată de aeronavă. Există: Plafon teoretic al aeronavei (înălțimea maximă la care viteza verticală de urcare, cu motorul funcționând la limita puterii maxime teoretice, este egală cu zero, la această înălțime aeronava nu mai dispune de nici o rezervă de ecart de viteză); plafon de luptă al aeronavei (înălțimea de zbor maximă pe care o poate realiza o aeronavă de luptă cu condiția să reușească să execute minimum de manevre necesare pentru susținerea luptei aeriene la această înălțime, puterea dezvoltată de motor trebuind să dispună de o viteză ascensională de minim 0,5 m/s; este înălțimea maximă la care poate fi întrebuințată o aeronavă, fiind numit și plafon practic al aeronavei) și plafon aerodinamic (înălțimea maximă pe care o poate lua un avion folosind puterea motoarelor proprii și inerția primită în zbor lansat).

maiestuos, -oasă adj., adv. I adj. 1 (despre construcții, monumente etc.) grandios, impozant, impunător, măreț, monumental, splendid, superb, <fig.> trufaș¹, <fig.; înv. și pop.> luminos. Catedrala este o construcție maiestuoasă. 2 (despre elemente ale naturii, forme de relief elemente arhitecturale etc.) falnic, grandios, impozant, impresionant, impunător, magnific, măreț, semeț, splendid, <înv. și pop.> mândru, <înv. și reg.> fălos, <înv.> faeș, <fig.> trufaș¹, <fig.; rar> exorbitant. Piscurile maiestuoase ale munților se profilează în depărtare. 3 (despre peisaje, priveliști etc.) grandios, impresionant, impunător, măreț, splendid, superb, <fig.; rar> august². Din avion, imaginea Everestului, în lumina soarelui, este maiestuoasă. 4 (despre natură sau despre elemente, fenomene, procese ale ei) grandios, măreț, mirific, solemn, <înv.> solemnel. O noapte maiestuoasă se lasă peste oraș. 5 (despre acțiuni, manifestări etc. ale oamenilor) grandios, impunător, măreț, <fig.> epic, homeric, olimpian, olimpic, <fig.; înv.> melean. În romanul său, lupta dintre cele două oști ia proporții maiestuoase. 6 avântat, semeț. Urmărește zborul maiestuos al acvilei. 7 (mai ales despre ținută, manifestări, ton) mândru, <fig.> măreț, regal², regesc. Impunătoare, frumoasă și cu o ținută maiestuoasă, impresionează pe toți. 8 (despre gesturi, mișcări) <fig.> larg, măreț. Avocatul pleda pătimaș, cu gesturi maiestuoase. Totdeauna salutul lui era maiestuos și zâmbitor. II adv. (muz.; indică modul de executare a unei piese muzicale) maestoso, solemn.

TREN ~uri n. 1) Vehicul constând dintr-un șir de vagoane de cale ferată trase de o locomotivă. ~ de pasageri. ◊ ~ de marfă mărfar. ~ sanitar tren pentru transportul bolnavilor și răniților. ~ subteran metrou. A scăpa (sau a pierde) ~ul a pierde o ocazie favorabilă; a rata. 2) Șir de vehicule formând o unitate de transport. ~ de automobile. ◊ ~ de luptă convoi de vehicule care aprovizionează cu muniții liniile de luptă. 3) tehn. Totalitate a organelor unui sistem care realizează împreună o anumită operație. ◊ ~ de laminare dispozitiv al mașinii de filat cu ajutorul căruia sunt descrețite și așezate paralel fibrele. ~ de roți sistem de roți dințate care se află pe același arbore. ~ de aterizare (sau de amerizare) ansamblu de dispozitive cu ajutorul cărora un avion (sau un hidroavion) alunecă pe pământ (sau pe apă). ~ anterior (sau ~ posterior) partea de dinainte (sau de dinapoi) a unui animal. /<fr. train

CELULĂ, celule, s. f. 1. Element morfofiziologic viu, treaptă în dezvoltarea materiei vii, format în general din nucleu, protoplasmă și membrană și reprezentînd cea mai simplă unitate anatomică. Celulele nervoase, Celulele sîngelui. ▭ [Olga Lepeșinskaia] a arătat în mod experimental că celulele pot să se formeze nu numai din celule, ci și din materia care nu are o structură celulară. CONTEMPORANUL, S. II, 1951, nr. 259, 5/1. ◊ Fig. Miliarde de stropi pătrunși între celulele humei îi anihilează orice rezistență. BOGZA, C. O. 222. ♦ Fig. (În structura organizatorică a unora dintre partidele comuniste și muncitorești) Grupă organizatorică, unitate de bază. V. bază. Conducînd lupta maselor muncitoare pentru nevoile lor zilnice, celula trebuie să conducă masele muncitoare la luptă pentru înfăptuirea dictaturii proletare [1924], DOC. PART. 58. 2. Fiecare dintre cavitățile exagonale ale fagurilor, în care albinele depun mierea. 3. Încăpere strîmtă la închisori, unde sînt ținuți, izolat, condamnații. V. carceră. Celula-i o hrubă. Pe pat, rogojina; Cenușă se cerne, prin gratii, lumina. BANUȘ, în POEZ. N. 36. 4. Ansamblu format din aripile și fuzelajul unui avion. 5. (În expr.) Celulă fotoelectrică v. fotoelectric.

OFIȚER CU DIRIJAREA AVIAȚIEI ȘI INDICAREA OBIECTIVELOR ofițer de aviație trimis în dispozitivul de luptă al unităților mecanizate din primul eșalon, înzestrat cu mijloace de transmitere sol-aer, în scopul dirijării aviației de sprijin asupra obiectivelor inamicului ce urmează a fi nimicite, indicându-le și ușurând descoperirea acestora. Observarea se face direct cu ajutorul indicatorului optic circular al stației de radiolocație, la dispoziția ofițerului, sau prin precedarea formației de avioane de către un avion de cercetare, dirijat prin radiolocație la obiectiv de ofițerul cu dirijarea pe baza indicațiilor din hărțile de lucru ale statelor majore ale unităților mecanizate.

VÂNĂTOARE LIBERĂ procedeu utilizat de către aviația de vânătoare sau de vânătoare-bombardament pe timpul luptelor pentru a căuta și descoperi pe cont propriu, fără dirijare de la sol, într-o zonă ordonată, inamicul aerian sau obiective ale trupelor de uscat pentru a le nimici sau a le neutraliza prin acțiuni independente. Vânătoarea liberă este executată cu formații mici pe direcția de acces a inamicului, până la adâncimi ce depind de raza tactică a avionului folosit, pe timpul misiunii transmițându-se și date de cercetare pentru a fi exploatate de cei interesați.

LIN PIAO (LIN BIAO) (1908-1971), general și om politic chinez. Unul dintre principalii conducători ai luptei armate împotriva invaziei japoneze în China. În calitate de comandant al forțelor comuniste din NE Chinei, a contribuit substanțial la victoria în războiul civil împotriva lui Jiang Jienshi. După proclamarea R.P. Chineze a deținut funcții în armată și aparatul administrativ, fiind unul dintre promotorii Revoluției culturale. În 1971, a fost implicat într-o tentativă eșuată de preluare a puterii. A murit într-un accident de avion.

MOTOR, -OÁRE s. n., adj. I. S. n. (Adesea urmat de determinări care arată felul funcționării, al combustibilului sau scopul la care servește) Mașină care transformă o formă oarecare de energie în energie mecanică (pentru a pune în mișcare altă mașină, un vehicul etc.). Cf. COSTINESCU, BARCIANU, ALEXI, W. Zgomotul motorului era însă mai puternic decît huiduielile oamenilor. REBREANU, R. II, 45. Motoarele au fost oprite. SAHIA, N. 36, cf. 29. Taximetrul opri motorul. TEODOREANU, M. II, 128. Acum își clădise și o moară cu motor de benzină. C. PETRESCU, Î. II, 141. Motoare cu ardere internă. SOARE, MAȘ. 208. Turla e montată, motoarele puse la punct. BOGZA, A. Î. 49. Avionul înainta ca un vas greu pe o apă liniștită, moartă, și-i simțeam înaintarea numai din duduitul motoarelor. STANCU, U.R.S.S. 180. În subsol duduia motorul. PAS, Z. I, 290. Atît de proaspăt sună pămîntul și răsună In freamăt de motoare și vuiet de mulțimi. DEȘLIU, G. 22. Motorul înghite multă benzină, ulei, întreținere. V. ROM. iulie 1954, 306. Progresul tehnicii a deschis posibilitatea de a se crea noi motoare cu.reacție. LUPTĂ DE CLASĂ, 1953, nr. 3-4, 136. Proiectul unui motor cu ardere internă. SCÎNTEIA, 1966, nr. 6 908. ◊ E x p r. (Argotic) îmi vîjîie motorul = mă doare capul. GR. S. VII, 131. ♦ (Popular) Automobil. Cf. T. PAPAHAGI, M. 16, ALR SN III h 862. II. Adj. 1. (Despre sisteme tehnice sau piese, despre organe anatomice, despre forțe ale naturii etc.) Care mișcă, care produce o mișcare, care comandă o mișcare; (rar) motoriu. Una din șaibe se montează pe arborele motor și se numește șaibă motoare sau roată motoare. SOARE, MAȘ. 157, cf. 64, 135, 151. Situarea pe aceste grade ale conștiinței se efectuează cu ajutorul unor sforțări de ordin motor, RALEA, O. 96. Nucleul dorsal al pneumogastricului este un centru motor. PARHON, O. A. I, 140, cf. 80. Acțiunea motoare a vîntului. CIȘMAN, FIZ. I, 206, cf. 451. 2. F i g. Care declanșează o acțiune, care stimulează, agită. Agenții motori ai persecuției. MAIORESCU, CR. III, 175. ♦ (Substantivat, n. sg.) Factor, agent etc. care dă impuls unei acțiuni, care stimulează. Cel mai nesmintit motor al voinței. SBIERA, F. S. 308. Andrei a fost motorul activității lor, sufletul luptei din întreaga campanie. MIHALE, O. 481. Organizațiile de partid trebuie să fie . . . motorul întregii vieți obștești din mină, uzină și întreprindere. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2 389. – Pl.: motori, -oare. – Din fr. moteur, lat. motor, germ. Motor.

TREN, trenuri, s. n. 1. Convoi de vagoane de cale ferată legate între ele și puse în mișcare de o locomotivă cu aburi, cu motor diesel sau cu forță electrică. Trenul... a trecut prin fața gării, și, cîștigînd din ce în ce viteză, s-a înfundat în întuneric, legănînd numai în urmă un ochi roșu. GALAN, Z. R. 113. Treceau de cîteva ori pe zi, pe lîngă casa noastră, trenuri iuți de pasageri și trenuri lungi de marfă cu mers greoi. STANCU, D. 240. Trenuri trec în șiruri lungi pe malurile apei, cu locomotivele pufăind și cu sute de capete omenești ivite la ferestre. BOGZA, C. O. 250. ◊ Tren sanitar = tren amenajat pentru a transporta răniți sau bolnavi. Tren subteran = metro. În adîncimea Moscovei, enorme cantități de pămînt sînt dislocate pentru a mări spațiul prin care pot circula trenurile subterane. BOGZA, M. S. 21. Mersul trenurilor v. mers. ◊ Expr. A scăpa trenul = a scăpa o ocazie favorabilă. 2. Convoi de vehicule, formînd o unitate de transport, antrenate de unul sau de mai multe vehicule motoare, prin cablu, prin tracțiune animală etc. ◊ Tren regimentar v. regimentar. (Învechit) Tren de luptă = convoi de vehicule care alimentează cu muniții trupele din linia de luptă. Jimborean... se trezi din gînduri abia cînd treceau prin dreptul lui căruțele trenurilor de luptă. CAMILAR, N. I 154. 3. Ansamblu de dispozitive sau de mașini-unelte prin care trece un material în serie, în cursul efectuării unui proces tehnologic. ◊ Tren de laminare = dispozitiv al mașinilor din filatura de bumbac, care servește la descrețirea și paralelizarea fibrelor și la subțierea produselor intermediare de fabricație. Tren de roți = sistem de roți dințate montate pe același arbore. Tren de aterizare (sau de amerizare) = ansamblul organelor cu ajutorul cărora un avion (sau un hidroavion) alunecă pe pămînt (sau pe apă) înainte de a-și lua zborul sau după ce a aterizat (sau amerizat). 4. (Med. vet.; în expr.) Tren anterior (sau posterior) = partea de dinainte (sau de dinapoi) a corpului unui animal. – Variante: (popular) trin (MIRONESCU, S. A. 38) s. n., (2, rar, franțuzism) trenă (ANGHEL-IOSIF, C. M. I 152) s. f.

măreț, -eață adj. I 1 (despre construcții, monumente etc.) grandios, impozant, impunător, maiestuos, monumental, splendid, superb, <fig.> trufaș¹, <fig.; înv. și pop.> luminos. Catedrala este o construcție măreață. 2 (despre elemente ale naturii, forme de relief, elemente arhitecturale etc.) falnic, grandios, impozant, impresionant, impunător, magnific, măreț, maiestuos, splendid, <înv. și pop.> mândru, <înv. și reg.> fălos, <înv.> faeș, <fig.> trufaș¹, <fig.; rar> exorbitant. Piscurile mărețe ale munților se profilează în depărtare. 3 (despre peisaje, priveliști etc.) grandios, impresionant, impunător, maiestuos, splendid, superb, <fig.; rar> august². Din avion, imaginea Everestului, în lumina soarelui, este măreață. 4 (despre natură sau despre elemente, fenomene, procese ale ei) grandios, maiestuos, mirific, solemn, <înv.> solemnel. O noapte măreață se lasă peste oraș. 5 (despre creații, realizări etc. ale oamenilor) grandios, splendid, <înv.> vederos, <fig.> strălucitor. Concertul renumitului cântăreț spaniol a fost un spectacol măreț. 6 (despre acțiuni, manifestări etc. ale oamenilor) grandios, impunător, maiestuos, <fig.> epic, homeric, olimpian, olimpic, <fig.; înv.> melean. În romanul său, lupta dintre cele două oști ia proporții mărețe. 7 (înv. și pop.; despre oameni) v. Fudul. Grandoman. Infatuat. Închipuit. Încrezut. Înfumurat. Îngâmfat. Mândru. Megaloman. Orgolios. Prezumțios. Semeț. Suficient Trufaș¹. Țanțoș. Vanitos. II fig. 1 (mai ales despre ținută, manifestări, ton) maiestuos, mândru, <fig.> regal², regesc. Impunătoare, frumoasă și cu o ținută măreață, impresionează pe toți. 2 (despre gesturi, mișcări) maiestuos, <fig.> larg. Avocatul pleda pătimaș, cu gesturi mărețe. Totdeauna salutul lui era măreț și zâmbitor.

OBSERVAREA procedeu de bază al cercetării spațiului aerian, maritim și terestru, constând în supravegherea câmpului de luptă, pentru obținerea de informații despre inamic, teren sau trupe proprii cu ajutorul aparaturii sau cu ochiul liber. Observarea aeriană este executată cu mijloace aeriene: aeronave, mijloace de zbor fără pilot și sateliți cu aparatură automată de observare și transmitere, putând fi executată pe orice vreme (în infraroșu) și la orice distanță. Observarea spțiului aerian constă în supravegherea acestuia de către observatorii posturilor de comandă, în scopul descoperirii țintelor aeriene. Observarea navală constă în supravegherea spațiului maritim de către observatorii de la bordul avioanelor sau elicopterelor.

TREN, trenuri, s. n. 1. Convoi de vagoane de cale ferată legate între ele și puse în mișcare de o locomotivă. ◊ Tren subteran = metrou. ◊ Expr. A scăpa (sau a pierde) trenul = a scăpa o ocazie favorabilă. 2. Convoi de vehicule formând o unitate de transport, antrenat de unul sau mai multe vehicule motoare sau prin cablu, prin tracțiune animală etc. ◊ (Înv.) Tren de luptă = convoi de vehicule care aprovizionează cu muniții trupele aflate în linia de luptă. 3. Ansamblu de dispozitive sau de mașini-unelte care îndeplinesc împreună un anumit rol funcțional, o anumită operație tehnică etc. ◊ Tren fix = ansamblu de piese din interiorul cutiei schimbătorului de viteze, format din axul intermediar și pinioanele fixe. Tren de laminare = dispozitiv al mașinilor din filatura de bumbac, care servește la descrețirea și paralelizarea fibrelor și la subțierea produselor intermediare de fabricație. Tren de roți = sistem de roți dințate montate pe același arbore. Tren de aterizare (sau de amerizare) = ansamblul organelor cu ajutorul cărora un avion (sau un hidroavion) alunecă pe pământ (sau pe apă) înainte de a-și lua zborul sau după ce a aterizat (sau a amerizat). 4. (În sintagma) Tren anterior (sau posterior) = partea de dinainte (sau de dinapoi) a corpului unui animal. – Din fr. train.

TREN, trenuri, s. n. 1. Convoi de vagoane de cale ferată legate între ele și puse în mișcare de o locomotivă. ◊ Tren subteran = metrou. ◊ Expr. A scăpa (sau a pierde) trenul = a scăpa o ocazie favorabilă. 2. Convoi de vehicule formând o unitate de transport antrenat de unul sau de mai multe vehicule motoare sau prin cablu, prin tracțiune animală etc. ◊ (Înv.) Tren de luptă = convoi de vehicule care aprovizionează cu muniții trupele aflate în linia de luptă. 3. Ansamblu de dispozitive sau de mașini-unelte care îndeplinesc împreună un anumit rol funcțional, o anumită operație tehnică etc. ◊ Tren fix = ansamblu de piese din interiorul cutiei schimbătorului de viteze, format din axul intermediar și pinioanele fixe. Tren de laminare = dispozitiv al mașinilor din filatura de bumbac, care servește la descrețirea și paralelizarea fibrelor și la subțierea produselor intermediare de fabricație. Tren de roți = sistem de roți dințate montate pe același arbore. Tren de aterizare (sau de amerizare) = ansamblul organelor cu ajutorul cărora un avion (sau un hidroavion) alunecă pe pământ (sau pe apă) înainte de a-și lua zborul sau după ce a aterizat (sau amerizat). 4. (În sintagma) Tren anterior (sau posterior) = partea de dinainte (sau de dinapoi) a corpului unui animal. – Din fr. train.

AEROMODEL planor de hârtie cu fuzelaj baghetă sau fuzelaj închis, model de avion sau alt aparat de zbor de dimensiuni reduse, cu sau fără motor, care poate zbura fără pilot o distanță apreciabilă. Aeromodelele sunt de mai multe categorii: a) zbor liber: F1A-A1 – planoare mini lansate, F1B-B1 – propulsare tip „coupe D’Hiver” cu motor de cauciuc, F1A-A2 – planoare tip Nordic, F1B-B2 – propulsoare de tip Wakefield, F1C – modele cu motor cu piston tip C de 2,5 cm³, F1D – modele Indoor; b) zbor captiv (comandat prin cablu): F2D – aeromodele de luptă aeriană (vânătoare de balonașe), F2B – aeromodele de acrobație cu program internațional (lupinguri, picaje, tonouri, etc.) dotate cu motorașe de diferite capacități cilindrice; c) zbor radiocomandat: F3B-H6 – planoare monocomandă de tip Houlberg, F3B-ABC – planoare sau motoplanoare cu multicomenzi, cu motor sub 2,5 cm3; d) zbor la pantă: F3B-P – aparate cu motor cu multicomenzi; e) machete: F4C – modele care se găsesc în dotarea aeroflotelor comerciale, de turism sau a flotelor aeriene militare.

DOBORÎ, dobor, vb. IV. Tranz. 1. A da jos (ceva sau pe cineva), a culca, a răsturna, a trînti la pămînt, a prăbuși, a dărîma. [Dihania] dobora în drumu-i copăcei de trei ani, pe care îi atingea cu colții. ISPIRESCU, U. 39. Vîntul... doboară stejari falnici și desfoaie blînde flori. ALECSANDRI, P. A. 132. Pleacă către pădure În mînă cu o săcure Ceva lemne să doboare. PANN, P. V. I 89. ◊ Fig. Ca să dobori poarta robiei, îți trebuie umeri ca ai mei. CAMIL PETRESCU, T. II 598. ◊ Refl. (Rar) Un altar ce se doboară Cînd vin trăsnete de sus! COȘBUC, P. I 213. Deodat-o bardă crudă prin aer luce, zboară, Lovește!... gios bătrînul c-un vaiet se doboară. ALECSANDRI, P. III 303. ♦ (Regional) A cosi. Scoală, dragul mamii, să te duci să dobori iarba ceea. REBREANU, I. 45. 2. A face să se desprindă și să cadă din locul unde este fixat (atîrnat, agățat). [Piatra] va lovi în pom... și va doborî mere. CAMIL PETRESCU, T. III 509. ♦ (Cu privire la ființe sau obiecte care zboară sau plutesc în aer) A face să cadă, a da jos; a prăbuși. A doborît un avion. ▭ Iacă un țînțar a ajuns tocmai la vîntul turbat și voi să-l dobor d-acolo cu săgeata mea. ISPIRESCU, L. 321. [Nobilul pleca la vînătoare] ca să doboare... cocorii, răpezind asupră-le agerii săi șoimi. ODOBESCU, S. III 54. 3. (Cu privire la persoane) A înfrînge, a birui, a supune, a distruge; a răpune. Luminatul împărat... a doborît. pe toți dușmanii. SADOVEANU, D. P. 160. Ești o neroadă dacă îți închipui că e în stare să mă doboare cineva. CAMIL PETRESCU, T. I 259. Pentru cea din urmă oară Aș voi să-l văd cum luptă și pe zmeu cum îl doboară. EFTIMIU, Î. 111. ♦ (Cu privire la stări, situații, împrejurări) A nimici, a desființa, a stîrpi. Pui în lanțuri ai tăi ani, Pe copii ți-i faci orfani, Văduvești soția, De cumva-ndrăznești să zici Că ai drept să te ridici Să dobori hoția. NECULUȚĂ, Ț. D. 42. ♦ (Subiectul e un fapt, un eveniment sau o stare psihică ori fizică) A învinge, a birui, a copleși. Boala și mizeria l-au doborît înainte de vreme [pe Eminescu]. SADOVEANU, E. 83. Ochii i se închideau, somnul îl dobora. GALACTION, O. I 41. Grelele încercări de tot soiul prin care trecuse... ar fi doborît un uriaș. M. I. CARAGIALE, C. 12. Sta s-o doboare cu totul întristarea, ISPIRESCU, L. 59. 4. (Sport; cu privire la recorduri) A depăși. Echipa națională de ștafetă a doborît recordul de 4 x 100 de metri.

PILOT¹, piloți, s. m. Marinar care conduce o navă. Să se ridice flamura de chemare a pilotului. BART, S. M. 102. Nava plutea ușurel, fără pilot. TOPÎRCEANU, P. 47. Lupta vasului e mare, Iar pilotu-n nepăsare Stă la cîrmă neclintit. ALECSANDRI, P. A. 106. ◊ Fig. Din cea sare luminoasă vine-un lung șir de cocoare... lată-le deasupra noastră, iată-le colo sub nor, În văzduh călăuzite de-un pilot, bătrîn cocor. ALECSANDRI, P. A. 119. ♦ Marinar autorizat să conducă o navă în locuri primejdioase sau la intrarea și la ieșirea din port, unde manevrarea este dificilă. [Vaporul] fluiera gros și prelung din sirenă: chema pilotul, să plece de la chei, să iasă din port. DUMITRIU, P. F. 69. ♦ Persoană calificată care conduce o aeronavă. Avionul lui Vlaicu nu era mai prejos de pilotul său; se poate spune, fără îndoială, că era unul din cele mai interesante pe acea vreme. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 328, 2/5. ◊ Pilot automat = instalație care comandă automat, fără intervenția omului, cîrmele unei aeronave în zbor. ♦ Persoană care conduce o locomotivă, un convoi de vehicule etc. prin locuri primejdioase sau pe un traseu care trebuie urmat cu precizie.

tren sn [At: NEGRUZZI, S. I, 331 / V: (pop) trin / Pl: ~uri / E: fr train] 1 Convoi de vagoane de cale ferată legate între ele și puse în mișcare de o locomotivă Si: (îrg) car-de-foc, ghezăș, țug, (reg) mașină. 2 (Iuz; îs) ~-fulger Tren (1) care merge cu viteză foarte mare. 3 (Îs) ~ de marfă (sau de mărfuri) Tren (1) format din vagoane destinate transportului de mărfuri Si: mărfar. 4 (Îs) ~ petrolier Tren (1) special amenajat pentru a transporta petrol. 5 (Îs) ~ subteran Metrou. 6 (Fam; îe) A scăpa (sau a pierde) ~ul A pierde o ocazie favorabilă, un prilej, o șansă. 7 (Reg; sîcs de-a ~ul) Joc de copii în care se imită mersul și zgomotul trenului (1). 8 Convoi de vehicule cu tracțiune animală sau mecanică, formând o unitate de transport. 9 (Înv, îs) ~ regimentar Convoi de căruțe sau de camioane care transporta pe front proviziile unui regiment. 10 (Înv; îs) ~ de luptă Convoi de vehicule care aproviziona cu muniții trupele din linia de luptă. 11 (Înv; îs) ~ de artilerie Trupe speciale însărcinate cu conducerea echipajelor de artilerie. 12 Ansamblu de dispozitive sau de mașini-unelte care îndeplinesc împreună un anumit rol funcțional, o anumită operație tehnică etc. 13 (Îs) ~ fix Ansamblu de piese din interiorul cutiei schimbătorului de viteze, format din axul intermediar și pinioanele fixe. 14 (Îs) ~ de laminare Dispozitiv al mașinilor din filatura de bumbac, care servește la descrețirea și paralelizarea fibrelor și la subțierea produselor intermediare de fabricație. 15 (Îs) ~ de aterizare Ansamblu de piese (bare de susținere, roți amortizoare și frâne) care asigură deplasarea (rularea) pe sol a unui avion. 16 (Îs) ~ de amerizare (sau de amerizaj) Ansamblul organelor care asigură deplasarea pe apă a unui hidroavion la decolare sau amerizare. 17-18 (Îs) ~ anterior sau ~ posterior Partea de dinainte sau de dinapoi a corpului unui animal (de tracțiune). 19 (Îs) ~ de roți Sistem de roți dințate montate pe același arbore. 20 (Rar; cdp fr train de vie) Totalitatea elementelor de confort ale unei persoane sau ale unei familii.

PLAN¹, planuri și (4) plane, s. n. 1. Proiect de acțiuni viitoare. După ce mîncară și se înviorară cu cîte-o cupă de vin, își făcură planul de drum. SADOVEANU, O. VII 77. A fost o masă veselă, sfîrșită cu planuri de întoarcere la București. REBREANU, R. I 172. Vezi pe-un rege ce-mpînzește globu-n planuri pe un veac, Cînd la ziua cea de mine abia cuget-un sărac. EMINESCU, O. I 130. ♦ Program de lucru. 2. (Uneori determinat prin «de stat») Totalitatea sarcinilor și directivelor privind producția socială, stabilite pe o perioadă determinată, în cadrul economiei naționale, în care principalele mijloace de producție sînt proprietate obștească, socialistă. Prin înlăturarea anarhiei capitaliste din producție și prin conducerea întregii economii după un plan unic rațional, statul nostru democrat-popular dobîndește o forță cum n-a avut și nu putea avea țara noastră sub capitalism. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 253. 3. Distribuția metodică a diferitelor părți din care e alcătuită o lucrare științifică, o expunere literară etc. Plan de lecție. Planul unui discurs. 4. (Geom.) Suprafață conținînd toate dreptele care trec printr-un punct fix și intersectează o linie dreaptă care nu trece prin acel punct. Pînă departe, în zare, același plan orizontal își desfășoară distanțele, în prelungirea aceleiași linii drepte, pe care nimic nu vine să o turbure. BOGZA, C. O. 383. Plan de proiecție = plan pe care se proiectează punctele din spațiu ale unei figuri, a cărei imagine voim s-o reprezentăm în alt plan. (Astron.) Plan meridian = plan determinat de axa polilor și de verticala locului. ♦ (În sculptură, pictură, arhitectură etc.) Suprafață verticală în care se găsește sau pare că se găsește un obiect. Casa e de porțelan. Lingă ea pe-același plan, Pomi albaștri, zbor de graur. MACEDONSKI, O. I 204. ◊ Primul (sau întîiul) plan = partea cea mai apropiată de public a scenei; partea unui tablou care dă impresia a fi cea mai apropiată de privitori; fig. primul rînd, locul de frunte (al unei serii). Pe întîiul plan se află vînătorul cu calul și cu cîinii săi. ODOBESCU, S. III 59. ◊ Loc. adv. Pe plan... = în domeniul...; în ce privește... Pe plan economic, clasa muncitoare, însuflețită de comuniști, a dobîndit mari succese în lupta pentru industrializarea socialistă a țării. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 251. ◊ Expr. A fi (sau a sta, a pune etc.) pe (ori în) primul plan = a avea importanță primordială; a considera ca foarte important. A fi (sau a sta, a pune etc.) pe planul al doilea (sau al treilea etc.) = a fi sau a considera de importanță secundară sau minimă. ♦ Suprafață plană, netedă a unui corp; corpul care realizează această suprafață. ◊ Pion înclinat = dispozitiv alcătuit dintr-un plan care face un unghi cu planul orizontal și care este folosit pentru a ridica greutăți cu forțe mai mici decît greutățile. Plan de aripă = suprafața de susținere a unui avion. 5. Desen tehnic care cuprinde reprezentarea grafică la o anumită scară a unui teren, a unei construcții, a unei mașini, a unei instalații etc. Plan de detaliu. ▭ Ridica planuri de moșii pe un sfanț stînjenul-masă, cum se zice. GHICA, S. 334. Acel inginer Muavru, prin știință și chiteală, Poate face niscai planuri mai cu bună rinduială? CONACHI, P. 294. ♦ (Regional) Parcelă, ogor. Peste drumul care despărțea planurile, se deschidea o miriște mult mai largă decît a lor. PREDA, Î. 149.

aripă sf [At: PSALT. SCH. 335/5 / A: aripă / V: (înv) arapă, areapă, arepă, arpie, h~, hăr~, harpă, haripe sn / Pl: ~pi, (înv) ~pe / E: ml alapa] 1 Organ al păsărilor, insectelor și al unor mamifere care servește la zbor. 2 (D. puiul de pasăre; îe) A face (sau a prinde) ~pi A fi suficient de dezvoltat ca să zboare. 3 (D. oameni; îe) A căpăta (sau a prinde, a face, a-i crește) ~pi A căpăta independență, curaj. 4 (D. oameni; fig; îae) A se înflăcăra. 5 (D. oameni; fig; îe) A-i tăia (sau frânge) ~pile A descuraja. 6 (Fig; îe) A fi sub ~pa (cuiva) A fi protejat (de cineva). 7 (Psr; îs) ~pa oilor Locul îngrădit din stână unde stau oile în timpul nopții. 8 (Reg; îe) A sta la ~ A păzi oile pe câmp. 9 (Lpl; îvp) Boală la sugari constând din convulsii intestinale. 10 (Îc) ~pa-gâștei Fluture mic, alb, cu aripile din față despicate în două, iar cele din spate despicate în trei părți în forma unei pene de gâscă (Pterophorus pentadactvlus). 11 (Pop; îs) ~pa-satanei Duhul rău. 12 (Iht) Înotătoare. 13 Parte membranoasă a unor semințe sau fructe care face ca acestea să fie împrăștiate de vânt. 14 (Teh) Parte care seamănă cu o aripă (1). 15 Organ de sustentație la un avion. 16 (La moara de vânt și de apă) Fofează. 17 Cele două scânduri laterale care mărginesc scocul ce duce apa la moară. 18 (Țes) Fofează. 19 (La grapa articulată) Fofează. 20 Extremitățile unei construcții în raport cu partea centrală. 21 Zidurile de sprijin care pleacă de la portalul unui tunel și susțin taluzurile de la capete. 22 (Aht; îs) ~pa bisericii Streașină de la cel mai de sus turn. 23 Părțile laterale ale nasului. 24 Pulpana unei haine. 25 Fâșie de pânză care prelungește pânza inferioară a corăbiei. 26 Fiecare din cele două extreme ale fundului unui butoi Si: sfârc. 27 (La vehicule) Apărătoare de noroi așezată deasupra roții. 28 Flanc al unei armate terestre sau navale dispuse în vederea unei lupte sau aflate în marș. 29 (Spt) Jucătorii plasați în marginea terenului de sport Si: extremă. 30 (Fig) Fracțiune cu o anumită orientare politică din cadrul unei organizații, al unui partid. 31 (În Biblie; îs) ~pile pământului Extremitățile Pământului. 32 Oile de pe laturile unei turme în mers. corectat(ă)

PIRATERÍE (< fr.) s. f. Jaf, tâlhărie. (Dr.) Infracțiune care constă în jefuirea, prin acte de violență, în scopuri personale, săvârșită de către echipajul sau pasagerii unei nave, împotriva persoanelor sau bunurilor care se găsesc pe acea navă ori împotriva altei nave, dacă navele se află în marea liberă sau într-un loc care nu este supus nici unui stat. Întâlnită încă din Antichitate în bazinul mediteranean, a fost combătută cu putere de flotele militare ale orașelor grecești și de romani, în particular de Pompei care a luptat împotriva piraților iliri (67). În Evul Mediu a fost practicată de vikingi în Atlantic și de sarazini în Mediterana, care au creat structuri administrative și autonome proprii. P. a căpătat un nou impuls prin descoperirea „Lumii Noi” și a transporturilor de aur și mirodenii de aici către metropolele coloniale (pirații din M. Caraibilor și Oc. Indian). Măsuri drastice împotriva p. (corsarilor) au fost luate după Congresul de la Utrecht (1713-1715). În timpurile moderne a supraviețuit în unele zone ale Orientului (Malaezia, Arhipelagul Indonezian și Marea Chinei de Est) și de-a lungul rutelor de trafic dintre cele două continente americane. ♦ P. aeriană = infracțiune care constă în acte de violență și de amenințare asupra echipajului unui avion (și a pasagerilor) săvârșite de o persoană sau un grup de persoane înarmate, în scopul schimbării rutei avionului.

DETERMINA, determin, vb. I. Tranz. 1. A condiționa în mod necesar, a servi drept cauză pentru apariția sau dezvoltarea unui fapt, a unui fenomen; a cauza, a pricinui, a produce. Nu există domeniu al științei, literaturii și artei noastre unde cunoașterea experienței sovietice să nu determine un puternic avînt, realizări științifice și artistice de seamă, succese în lupta împotriva influențelor putredei ideologii burgheze în cultură, știință și artă. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 331, 1/2. Forțele și relațiile de producție determină caracterul orînduirilor și succesiunea lor. IST. R.P.R. 8. 2. A fixa (cu precizie), a hotărî, a stabili (o dată, un termen etc.); a preciza, a lămuri. [Șeful justiției] determină și ziua înfățișării pricinei. GHICA, S. 587. ◊ Refl. pas. O lumină nu poate indica o poziție, de vreme ce nu i se poate determina locul. CAMIL PETRESCU, U. N. 389. ♦ A preciza însușirile unui corp, ale unei plante, ale unui fenomen (în vederea repartizării acestora în categorii). A determina o plantă. A determina o rocă. A calcula, a deduce (pe baza unor anumite date). A determina un unghi. A determina căldura specifică a unui lichid. A determina poziția unui avion. 3. A face (pe cineva) să ia o hotărîre; a decide, a convinge. Timotin... a reușit cu greu să determine pe doamna să vină în odaia de primire. IBRĂILEANU, A. 130. ◊ Refl. Trebuie să se cunoască cineva pînă a nu se determina a-și lega soarta. NEGRUZZI, S. III 59. 4. (Despre un cuvînt sau o propoziție) A preciza sensul unui cuvînt sau al unei propoziții. Adverbele determină verbele pe care le însoțesc.

vânător [At: CORESI, EV. 330 / Pl: ~i, ~oare / E: ml venatorem] 1 sm Persoană care practică vânătoarea Si: pușcaș, (reg) volhităr. 2 sm (D. obiecte de îmbrăcăminte sau d. accesorii ale acestora; îla) De ~ Care este folosit în special sau exclusiv la vânătoare (1) Si: vânătoresc (5). 3 sm Personaj al unor jocuri de copii care au ca temă vânătoarea (1) („vânătorul și ursul”, „vânătorul și vulpea”, „vânătorul și iepurele”, „rațele și vînătorii” etc.). 4 sm (Pex) Animal care pândește și prinde o pradă pentru a supraviețui Si: animal de pradă, prădător. 5 sm Animal care este folosit la vânătoare (1). 6 sm (Șîs ~ de pește) Pescar. 7 sm (Bis; înv; fig; șîs ~ de oameni) Persoană care propovăduiește concepțiile religiei creștine. 8 sm (Bis; înv; fig; prc; îas) Apostol (1). 9 sm (Mil; în Evul Mediu) Soldat în garda palatului domnesc. 10 sm (Mil; în Evul Mediu) Mercenar. 11 sm (Mil; în Evul Mediu) Soldat dintr-o veche unitate militară formată din pedestrași și călărime. 12 smp (Mil; în Evul Mediu) Corp de gardă. 13 smp (Îs) ~i de munte Trupe din cadrul forțelor armate specializate pentru lupta în regiuni muntoase. 14 sm (Îs) ~ de munte Ostaș infanterist special instruit, echipat și înzestrat pentru a lupta în regiuni muntoase. 15 smp (Mol; în Evul Mediu; prc) Corp de oaste din satul Vânători, care, în schimbul scutirii de bir, aproviziona curtea domnească cu vânat și făcea de pază la Cetatea Neamț. 16 sm (Fig) Persoană care urmărește ceva sau pe cineva cu tenacitate. 17 sm (Fig; prt) Persoană care vrea să parvină. 18 sm (Fig; prt; îs) ~ de zestre Bărbat care urmărește să se căsătorească din interes. 19 sms (Înv) Zodia capricornului. 20-21 sma, a (Reg; șîs cotețul ~) (Împrejmuire) de nuiele sau de stuf, împletită cu papură pe mai multe rânduri, având la mijloc o deschidere îngustă întoarsă înăuntru, fixată într-o apă curgătoare pentru a prinde și a păstra peștele viu. 22 sm (Iht; reg) Avat (Aspius aspius). 23 sm (Orn; reg) Șoim de iarnă (Falco columbarius aelon). 24 snm (Îs) ~ de submarine Navă special amenajată pentru căutarea și distrugerea submarinelor Vz distrugător (2). 25 sm Marinar de la bordul unui vânător (24) de submarine. 26 snm Avion de vânătoare. 27 sm Pilot al unui avion de vânătoare.

APARAT dispozitiv tehnic sau agregat utilizat în diverse scopuri. Aparat de oxigen, inhalator de oxigen (V.). Aparat de pulverizat din aeronave, rezervor metalic de formă aerodinamică fixat sub aripile sau pe fuselajul unei aeronave destinat tratamentelor aviochimice. În domeniul militar acest aparat este destinat infectării obiectelor personalului, tehnicii și terenului cu picături de substanță toxică de luptă sau preparate bacteriene. Aparatul este compus din: recipient prevăzut cu orificiu de umplere, tub de scurgere cu duză și dispozitiv pentru deschiderea tubului de scurgere, acționat din cabina aeronavei. Rezervorul se încarcă cu substanțe toxice de luptă persistente sau receptori microbiene ori cu substanțe toxice de luptă solide (pe timp de iarnă). Pulverizarea durează 6-20 secunde, formând pe teren o fâșie infectată a cărei dimensiuni depinde de capacitatea rezervorului, de timpul de scurgere și de viteza aeronavei (un bombardier mijlociu infectează 5-6 hectare cu o densitate de infectare medie de 10-15 mg/m²) Aparate de radio emisie-recepție, este destinat comunicării dintre echipaj cu baza (bazele) cât și cu celelalte aeronave aflate în zzbor în raza sa de activitate. Aparate pentru antrenamentul catapultării, dispozitiv care urmărește deprinderea părăsirii aeronavelor de viteză mare prin metoda catapultării. Aparate pentru instruirea căderii libere, dispozitiv care permite învățarea la sol a manevrelor de evitare a intrării în evoluții periculoase și ieșirea din acestea, compus dintr-un tunel aerodinamic și un dispozitiv cardanic care permite parașutistului să execute orice mișcare sau poziție pe care ar efectua-o în mod normal în aer. Aparat de zbor ultraușor, aeronavă care în mod obișuit are o masă mai mică de 500 kg. Din această categorie fac parte: avioane și elicoptere ultraușoare, baloane și dirijabile, deltaplane, parapante, parașute și variantele lor motorizate etc.). Aparate de pilotare, instrumente care se găsesc în general în carlinga aeronavelor, cele mai importante fiind: manșa și palenierele, maneta de gaze, radioemițătorul, avertizorul trenului de aterizare, giroscopul, indicatoarele de prsiune și de ulei, radiolocatorul, turomentrele.

ZBOR¹, zboruri, s. n. 1. Planare și mișcare în aer a unei păsări, a unei insecte etc. cu ajutorul aripilor; p. ext. deplasare în atmosferă a unui corp (balon, dirijabil) care se menține în aer fără consum de energie, cînd este mai ușor decît aerul, sau cu consum de energie, cînd corpul (avion etc.) este mai greu decît aerul. Un zbor iute de pasere, un țipăt ascuțit au trecut pe deasupra. SADOVEANU, O. VII 333. Jos, pe-un vîrf de campanulă, Pururea-n vibrație, Și-a oprit o libelulă Zborul plin de grație. TOPÎRCEANU, B. 51. ◊ Platformă de zbor = platformă (pe aerodrom sau pe puntea unui vapor portavion) de pe care decolează avioanele. ◊ Loc. adv. În (sau din, rar într-un) zbor = în timp ce zboară, pe cînd se află în aer; p. ext. foarte repede, dintr-o singură mișcare. N-ai să-l mai vezi... Pe urma unui șoim ușor, Ca să-ți împuște șoimu-n zbor! COȘBUC, P. I 111. Prindea [păsările] cu mîna din zbor. CREANGĂ, P. 245. Vin ca paserea-ntr-un zbor! ALECSANDRI, P. I 9. Arnăuții se îmbrîncea, Pe Iordaki s-arunca, De păr lung îl apuca, Pe covor îl întindea Și din zbor capu-i tăia. id. P. P. 182. (Fig.) Cînd scriu o strofă dulce, pe care o prind din zbor. ALECSANDRI, P. III 4. ◊ Expr. A trece în zbor = a trece foarte repede. (Fig.) Trec anii, trec lunile-n goană Și-n zbor săptămînile trec. TOPÎRCEANU, B. 61. A se ridica în zbor = a se înălța în aer. Erau așa de multe și de mari aceste păsări, încît opreau razele soarelui, cînd se ridicau ele în zbor. ISPIRESCU, U. 43. A(-și) lua zborul = a) a se înălța în aer, p. ext. a începe să alerge foarte repede. Caii repezi, ageri... La sunete de luptă, pe cîmp își luau zborul, Ca vulturi ce în aer o pradă ar vedea. ALEXANDRESCU, M. 30. (Fig.) Zile ce-n vecinicie-și iau repedele zbor. ALEXANDRESCU, M. 4; b) a scăpa dintr-o prinsoare, a fugi dintr-o captivitate. Am să te închid în turnul ăsta, de unde n-ăi putea să-ți iei zborul. ALECSANDRI, T. I 444; c) (rar) a lua avînt, a se dezvolta. În acest timp, ceasornicăria luase un zbor mare la Geneva. La TDRG. Al meu e Despot!... planu-mi ia zbor acum mai tare. ALECSANDRI, T. II 107. ♦ Fig. Trecere rapidă, prin aer, a unui obiect zvîrlit, aruncat sau purtat de vînt. Zborul săgeților. Zborul gloanțelor. 2. Fig. Mers iute, vijelios; viteză, goană, fugă. Mihai apăsă acceleratorul pînă-n fund. Mașinuța își întări zborul, despicînd năvala aerului. MIHALE, O. 501. Pe-Ardun al tău, pe Ben-Ardun, N-ai să-l mai vezi în zbor nebun, Pe urma unui șoim ușor. COȘBUC, P. I 111. Și prin flacăra albastră a vreascurilor de aluni, Văd trecînd în zbor fantastic a poveștilor minuni. ALECSANDRI, O. 172. ♦ Avînt, elan. Andrei fu încercat de un zbor al gîndurilor avîntate spre culmi. MIHALE, O. 304. Aprinzi în bolta vremii aștri, Din zborul tristului tău gînd. VLAHUȚĂ, O. A. 50.

MOSCOVA (MOSKVA) 1. Râu navigabil în partea europeană a Rusiei, afl. stg. al râului Oka, la Kolomna; 473 km. Iz.v din zona Podișului Central Rusesc și trece prin M., Voskresensk ș.a. Legat de fl. Volga prin canalul Moscova. Hidrocentrale. 2. Capitala Federației Ruse, situată în centrul Câmpiei Ruse, port pe râul cu același nume: 8,4 mil. loc. (împreună cu suburbiile Mîtișci, Liuberțî, Himki, Reutov ș.a., 1996). M are nod de comunicații. Aeroporturile Șeremetievo, Ynukovo, Domodedova, Bîkovo. Metrou (1935). Mare centru ind.: ind. constr. de automobile, avioane, material feroviar, nave fluviale, aparataj electrotehnic, mașini-unelte, mecanică fină; ind. chimico-farmaceutică, electronică, poligrafică; fabrici de mobilă, de instrumente muzicale de ceasuri, textile, confecții, alim., pielărie și încălțăminte etc. Important centru comercial și cultural: Academia de Științe a Rusiei (1724), 13 universități, între care se remarcă Universitatea „Lomonosov” (1755), 81 de institute de învățământ superior, 60 de teatre (Teatrul Mare fundat în 1776, Teatrul Mic fundat în sec. 18 etc.), 74 de muzee (galeriile „Tretiakov”, muzeul „Pușkin” etc.), biblioteci. Centru de prod. cinematografice (studioul „Mosfilm”). Festival internațional al filmului. Monumente: Kremlinul, catedralele Spaskii (1420-1427), Buna Vestire (1484-1489) și Iisus Hristos Mântuitorul (reconstruită în anii 1996-2000, sfințită la 19 aug. 2000, pe locul vechii catedrale, demolată din ordinul lui Stalin în 1931), bisericile Înălțarea Domnului (Vosnesenia, 1532) și Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul (1547), din cartierul Kolomensk, Vasili Blajennîi (1555-1560) și Nașterea Maicii Domnului (1649-1652); mănăstirile Novodevici (de maici, 1524) și Donskoi (de călugări, 1591), palatele Ostankino, Kuzminki, Kuskovo, Ekaterinsk ș.a. Construcții moderne (Hotelul „Rossia”, Turnul Televiziunii de 533 m, Monumentul Eroilor Cosmosului, 107 m înălțime). Mausoleul V.I. Lenin. Turism. La M. s-a desfășurat (1980) cea de-a 20-a ediție a Jocurilor Olimpice de Vară. Menționat într-un izvor narativ la 1147, dar cu o existență anterioară. Reconstruit probabil în c. 1156 de cneazul Iuri Dolgoruki, M. a devenit, începând cu sec. 13, nucleul cnezatului moscovit pe cale de constituire, iar din 1328, centrul Marelui cnezat al Moscovei, care a avut un rol important în lupta pentru crearea statului centralizat rus, a cărui capitală devine în a doua jumătate a sec. 15. În Evul Mediu la M. au izbucnit numeroase răscoale (1382, 1547, 1648, 1662 ș.a.). Cotropită în 1610 de armata panilor poloni, a fost eliberată în 1612 de miliția populară, condusă de K.M. Minin și D.M. Pojarski. După mutarea capitalei la Sankt-Petersburg (1712), M. a continuat să aibă un rol important în viața economică și culturală a țării. În timpul Revoluției din Rusia (1905-1907), la M. a avut loc insurecția armată din 9-18 dec. 1905. La 2/15 nov. 1917, în M. a fost instaurată puterea sovietică. În mart. 1918, M. a devenit capitala R.S.F.S. Ruse, în dec. 1922, a U.R.S.S., iar din iun. 1991 a Rusiei. Aici s-a desfășurat în timpul celui de-al doilea război mondial o mare bătălie (sept. 1941-apr. 1942) în care armatele germane au suferit prima mare înfrângere. La M. și-au desfășurat lucrările numeroase conferințe internaționale, cele mai importante fiind: Conferința din 19-30 oct. 1943 a miniștrilor de Externe ai U.R.S.S., S.U.A. și Marii Britanii, la care a fost adoptată o declarație asupra securității generale; Conferința din 16-20 dec. 1945 a miniștrilor de Externe ai U.R.S.S., S.U.A. și Marii Britanii privind organizarea lumii postbelice în Europa și în Extremul Orient; la rezoluție a aderat și China; Conferința din 15 iulie-5 aug. 1963 a miniștrilor de Externe ai U.R.S.S., S.U.A. și Marii Britanii, la care s-a elaborat „Tratatul pentru interzicerea experiențelor cu arma nucleară în atmosferă, spațiu cosmic și sub apă” ș.a. Tot la M. au avut loc, în 1954, 1957, 1960, 1969, consfătuiri ale reprezentanților unor partide comuniste și muncitorești.

BACĂU 1. Municipiu în E României, pe rîul Bistrița, reșed. jud. cu același nume; 199.769 loc. (1991). Termocentrală și două hidrocentrale (Bacău I și II). Aeroport. Combinat chimic; întrepr. de mașini (constr. și reparații de avioane, constr. de mașini unelte, de utilaje pentru ind. alim., de utilaje agricole), de prelucr. a lemnului (cherestea, mobilă), de celuloză și hîrtie (prima fabrică de hîrtie din Moldova, 1841), textile (țesături de lînă, conf.), de piel. și încălț., mat. de constr., alim. (preparate din carne și lapte, panificație, băuturi alcoolice, bere etc.); poligrafie. Universitate, teatru dramatic și și de păpuși, orchestră simfonică, muzee. Prima mențiune documentară datează din 1408, ca oraș și punct vamal, existența sa fiind însă anterioară întemeierii statului feudal Moldova; important centru comercial. Alexandru, fiul lui Ștefan cel Mare, construiește în 1491 o curte domnească cu biserică (Precista), pentru a-i servi ca reșed. Sediul episcopatului catolic din Moldova. Declarat municipiu în 1968. 2. Jud. în E României, în partea centrală a Moldovei, pe cursul mijlociu al Siretului; 6.606 km²; (2,78 la sută din supr. țării); 743.323 loc. (1991), din care 49,0 la sută în mediul urban; densitate: 103,7 loc./km². Reșed.: municipiul Bacău. Orașe: Buhuși, Comănești, Dărmănești, Moinești, Onești (municipiu), Slănic-Moldova, Tîrgu Ocna. Comune: 79. Relief variat, format dintr-o zonă muntoasă în V (extremitățile sudice ale M-ților Goșmanu și Tarcău, cele estice ale M-ților Ciuc și Nemira și prelungirile nordice ale M-ților Vrancei), una deluroasă în partea centrală, cuprinzînd dealurile subcarpatice și depr. aferente (Depr. Tazlău-Cașin, culmile Berzunț, 990 m, Pietricica, 746 m alt., Oușoru, 753 m alt. ș.a.) și o a treia în E, înglobînd lunca largă a Siretului și Colinele Tutovei (parte componentă a Pob. Bîrladului). Climă temperat-continentală cu variații mari de temperatură și precipitații. Temp. medie anuală oscilează între 2°C în zona montană înaltă și 8-9°C în reg. subcarpatică și pe valea Siretului. Precipitațiile însumează 550 mm anual în zonele colinare și peste 1.100 pe culmile muntoase. Vînturi predominante dinspre N, NV și NE. Rețeaua hidrografică aparține bazinului mijlociu al Siretului, care colectează toate apele din zona carpatică și subcarpatică prin intermediul Trotușului și Bistriței inf. Numeroase lacuri artificiale au fost construite, în scopuri hidroenergetice, pentru alimentare cu apă și irigații, pe rîurile Bistrița (Gîrleni, Lilieci, Șerbănești), Tazlău (Belci), Uz (Poiana Uzului) etc. Resurse naturale: păduri de conifere, zăcăminte de țiței, (Zemeș, Lucăcești, Solonț, Modîrzău, Moinești, Tescani, Geamăna, Dofteana etc.), de cărbune brun (Asău, Comănești, Dărmănești, Leorda), de gaze naturale (Găiceana, Găvănești, Huruiești), de sare gemă (Tîrgu Ocna) și săruri de potasiu (Arșița, Solonț, Stănești, Găleanu); exploatări de gresii (Goioasa, Comănești, Sălătruc ș.a.), de calcar (Solonț, Ștefan cel Mare) și tufuri vulcanice (Cleja, Biribești, Gura Rătăcăului). Izv. minerale carbogazoase, slab sulfuroase, clorurate, bicabornatate sodice, calcice (Slănic-Moldova, Tîrgu Ocna, Moinești). Economia: În 1989, activitatea industrială se desfășura în 48 de întreprinderi, concentrate cu precădere în arealul văii Trotușului. Cele mai importante ramuri ind. (1989): ind. combustibililor (35,6 la sută din prod. globală a jud.), apoi ind. chimică și de prelucr. petrolului, 16,5 la sută (combinatul chimic de la Borzești, combinatul de cauciuc sintetic de la Onești, rafinăriile de la Dărmănești și Onești), ind. energiei electrice și termice (termocentralele Onești, Comănești, Dărmănești și hidrocentralele de la Buhuși, Racova, Gîrleni, Bacău I și II de pe Bistrița, cea de la Galbeni pe Siret și cea de la Poiana Uzului pe Uz), ind. constr. de mașini și de prelucr. metalelor (11,3 la sută), care produce utilaje pentru ind. chimică, ușoară și alim. (Bacău, Onești, Buhuși), mașini unelte, utilaje agricole, avioane, repere pentru utilaj petrolier (Bacău), ind. textilă (Bacău, Buhuși), ind. de expl. și prelucr. lemnului (Agăș, Tîrgu Ocna, Bacău, Comănești), ind. piel. și încălț. (Bacău), celulozei și hîrtiei (Bacău), alim. (zahăr, produse lactate, preparate din carne, băuturi alcoolice, bere etc.). Agricultura, complexă și echilibrată, se bazează în principal pe pomicultură și pe culturi de cîmp, îmbinate cu creșterea animalelor. În 1989, terenurile arabile, (178.628 ha) erau cultivate cu porumb (64.964 ha), grîu și secară (53.550 ha), plante de nutreț (20.567 ha), sfeclă de zahăr plante uleioase, cartofi, legume etc. Pomicultura se practică în special în depr. Tazlău-Cașin (meri, pruni, cireși, peri etc.), iar viticultura pe pantele culmii Pietricica și pe terasele Trotușului și Tazlăului (Parava, Orbeni, Sascut, Urechești Valea Seacă etc.). În 1990, sectorul zootehnic cuprindea 362,1 mii capete ovine, 191,2 mii capete bovine, 274,4 mii capete porcine, 3.766,4 capete păsări crescute în cadrul unor ferme moderne; apicultură. Căi de comunicație (1990): rețeaua feroviară însumează 226 km (191 km linii electrificate), iar cea a drumurilor publice 2.301 km, dintre care 510 km modernizate; aeroport la Bacău. Unități de învățămînt, cultură și artă (1989-1990): 535 școli generale, 25 licee, un institut de învățămînt superior (universitate), teatru dramatic, teatru de păpuși, orchestră simfonică (la Bacău), muzee, 552 biblioteci, 220 cinematografe, care memoriale etc. Turism. Jud. B. are un potențial turistic ridicat, determinat de varietatea și atractivitatea peisajului geografic și antropic (valea Trotușului cu o succesiune de defilee și bazinete, valea și defileul Uzului cu lacul de acumulare Poiana Uzului, valea Bistriței cu peisajul urbanistic al municipiului Bacău etc.), de monumentele și locurile istorice (cîmpurile de luptă de la Oituz, mănăstirile Cașin, Cireșoaia, biserica din Borzești – ctitorie din 1493-1494 a lui Ștefan cel Mare, biserica Precista din Bacău etc.), de monumente ale naturii codrul secular de la Runc, parcul dendrologic de la Hemeiuș, unde se află și un relict terțiar – Ginkobiloba), precum și de prezența stațiunilor balneoclimaterice Slănic-Moldova, Tîrgu Ocna ș.a. Indicativ auto: BC.

PARAȘUTĂ dispozitiv cu ajutorul căruia personalul navigant, militarii, pasagerii și sportivii pot părăsi o aeronavă în timpul zborului pentru a executa o misiune de luptă, pentru a-și salva viața în cazul producerii unor avarii grave sau a incendiului la bord sau pentru a realiza temele de salt (în cazul sportivilor). Parașuta se compune din: voalură, sac sau husă de pliaj, parașuta extractoare, suspante, chingi portsuspante, sistem de suspensie (echipare), capotă, comandă manuală sau automată, elastice pentru deschidere rapidă, livret, certificat de navigabilitate, sac de transport, cord de temporizare, cord central pentru menținerea formei voalurii, slider, parașuta stabilizatoare, dispozitiv de largare, aparat pentru deschiderea automată, cuțit de diferite forme, pentru rezolvarea unor incidente etc. După forma voalurii există parașute: emisferice, cu fante, pătrate, dreptunghiulare, triunghiulare, eliptice sau tip aripă. În funcție de domeniul de utilizare există parașute: civile (și sportive) sau militare. După scopul lor există parașute: pentru personal (de abdomen sau de piept, de spate, de scaun sau tandem), pentru materiale (sanitare etc.) și speciale, parașute pentru materiale pot asigura greutăți mari, fiind cuplate câte 2-5, pentru lansarea de tancuri și tunuri sau recuperarea navelor cosmice în straturile dense ale atmosferei; parașutele rotative având forme diverse și rezistență mare la înaintare prezintă ca avantaj faptul că sunt cu 50% mai ușoare, sunt extrem de stabile pe parcursul coborârii iar la contactul cu solul se dezumflă brusc, evitând târârea. Parașutele speciale se împart în parașute: extractoare (de dimensiuni mici care ordonează forțele care acționează asupra deschiderii voalurii), stabilizatoare (asigură stabilitatea parașutistului sau a corpului lansat pe timpul căderii libere), recuperatoare (asigură capătul cablului de remorcare al automosorului după ce a fost largat de aeronavă) și de frânare (încetinește aparatul după aterizare, în special aeronave supersonice militare). După modul de acționare al comenzii există parașute: comandate (deschiderea parașutei efectuându-se prin acționarea comenzii manuale de către parașutist pe parcursul căderii libere), automate (deschiderea parașutei se face imediat după părăsirea aeronavei, comanda automată fiind agățată de cablul central al avionului) și stabilizate (după părăsirea aeronavei este deschisă parașuta stabilizatoare prin cablul comenzii automate, parașutistul putând acționa în timpul căderii stabilizate comanda parașutei principale; este utilizată în lansările militare și în cele tandem). După timpul necesar deschiderii există parașute cu deschidere: instantanee (imediat după acționarea comenzii de deschidere, în special la parașutele de rezervă), semiprogresivă (dau un șoc suportabil la deschidere) și progresivă (forțele ordonate eficient nu dau șoc la deschiderea parașutei, dar spațiul necesar deschiderii este mai lung). Parașuta pentru personal se clasifică în funcție de utilizarea lor în: principale (utilizate de militari și sportivi) de rezervă (utilizată de militari și sportivi obligatoriu la salt, fiind acționată atunci când parașuta principală a funcționat incorect) și de salvare (utilizată de piloții și echipajele aeronavelor sau pasagerii atunci când situația o impune). Parașutele sportive se clasifică în funcție de performanța pe care o pot atinge în: parașutismul de formare, de antrenament și de performanță.

ITALIA, Republica italiană (La Repubblica Italiana), stat în S Europei, cuprinzând o parte continentală (Pen. Italică sau Apeninică) și una insulară (ins. Sicilia, Sardinia, Elba, Lipari ș.a.); 301,3 mii km²; 57,3 mil. loc. (1995). Limba oficială: italiana. Religia: catolică (95%), protestantă, ortodoxă, musulmană ș.a. Cap.: Roma. Orașe pr.: Milano, Napoli, Torino, Palermo, Genova (Genoa), Bologna, Florența (Firenze), Catania, Bari, Veneția (Venezia), Messina, Verona ș.a. Este împărțit în 103 provincii, grupate în 20 de regiuni. Relief predominant muntos; în N se desfășoară Alpii pe c. 1.200 km pe direcția V-E, ca un zid masiv, cuprinzând Alpii Graici (vf. Gran Paradiso, 4.061 m alt., alt. max. din I.), Alpii Lombarzi și Alpii Venețieni, toți străbătuți de numeroase pasuri (Brenner, Saint Gothard, Saint Bernard, Bernina). M-ții Apenini ocupă cea mai mare parte a pen. și se continuă și în Sicilia, fiind fragmentați și au alt. mai scăzute decât Alpii (vf. Gran Sasso d’Italia, 2.914 m alt. max.). Între M-ții Alpi și Apenini se află Prealpii și C. Padului. În Alpi și Prealpi se găsesc numeroase lacuri glaciare. Vulcani activi (Vezuviu, Etna, Stromboli). Climă temperat-continentală în N, cu ierni relativ reci și veri călduroase și mediteraneană în I. peninsulară, cu veri secetoase și calde și ierni blânde și ploioase. Rețea hidrografică bogată, cu râuri scurte. Vegetație și faună caracteristice zonelor temperată și mediteraneană. Țară cu economie dezvoltată (locul 5 pe glob ca volum al PNB și al rezervelor de aur și locul 6 pe glob ca volum al comerțului exterior). Ind. (locul 6 pe glob în ceea ce privește volumul producției ind.), care concentrează 1/3 din populația activă, contribuie cu 40% la realizarea PNB și înregistrează cel mai înalt ritm de creștere dintre țările membre ale Uniunii Europene. Economia este dominată de mari companii și societăți industriale transnaționale (IRI, ENI, FIAT, Montecatini-Edison, Pirelli, Olivetti, Finsider ș.a.), este foarte diversificată, bazată (80%) pe materii prime din import și mai dezvoltată în N (peste 50% din producția ind. este concentrată în triunghiul Torino-Milano-Genova) decât în S (Mezzogiorno). Expl. de lignit, petrol, gaze naturale (16,9 miliarde m³, 1992), min. de fier, mangan, plumb, zinc, argint, antimoniu, mercur, bauxită, azbest, sulf, grafit, baritină, feldspat, fluorite, pirite, săruri de potasiu, bentonit, talc, marmură (Carrara), sare. Ind. prelucrătoare produce (1993): energie electrică (211 miliarde kWh), fontă și feroaliaje (11,2 mil. t), oțel (25,8 mil. t, locul 8 pe glob), cocs metalurgic, laminate, aluminiu, cupru rafinat, cadmiu, antimoniu, magneziu, mercur, tractoare (90,8 mii buc., 1989, locul 6 pe glob), autovehicule (1,47 mil. autoturisme și 210 mii vehicule autoutilitare, locul 7 pe glob; înmatriculare de autoturisme noi 2,32 mil., locul 4 pe glob), biciclete și motorete, locomotive electrice, nave, avioane, aparate radio, televizoare (2,4 mil. buc., 1991), mașini de cusut și de scris, mașini de calculat, mașini de spălat, frigidere, instrumente de precizie, derivate petroliere (208 mil. t capacitatea de rafinare; benzină 19,45 mil. t, 1992, locul 8 pe glob), acid sulfuric, fosforic și azotic, sodă caustică, îngrășăminte azotoase și fosfatice, vopsele și coloranți, mase plastice și rășini sintetice, cauciuc sintetic, anvelope, produse farmaceutice, cherestea, hârtie și celuloză, ciment (41 mil. t, 1992, locul 7 pe glob), fire și țesături de bumbac, lână, mătase naturală, iută, articole de pielărie, încălț., covoare, ceramică și porțelanuri, sticlă, produse alim. (lapte și produse lactate, carne 4,03 mil. t, 1994, locul 8 pe glob, zahăr 1,62 mil. t, 1994, conserve de carne și pește, ulei de măsline, locul 1 pe glog, vin 62,6 mil hl, 1993, locul 2 pe glob, după Franța, bere, țigarete, uleiuri vegetale, paste făinoase). Există o veche tradiție în prod. de mobilă, de sticlărie și porțelanuri, instrumente muzicale, încălț., paste făinoase. Agricultura concentrează 12% din populația activă și contribuie cu 10% la crearea PNB și a venitului național. terenurile agricole ocupă 40,5% din terit. țării. Se cultivă (1994): cereale (19,56 mil. t), din care grâu (8,11 mil. t), porumb (7,94 mil. t, locul 10 pe glob), apoi orz, ovăz, sfeclă de zahăr, floarea-soarelui (440 mii t), in, cânepă, anghinare (locul 1 pe glob), tutun, bob, legume (tomate, 5,22 mil. t, locul 4 pe glob, cartofi, fasole verde. locul 2 pe glob, ardei, locul 1 pe glob, mazăre, conopidă, varză, ceapă și usturoi ș.a.). I. este al doilea mare producător de fructe din lume: mare (2,14 mil. t, 1994, locul 3 pe glob), pere (946 mii t, 1994, locul 2 pe glob), caise (locul 1 pe glob), piersici, cireșe, nuci, portocale (1,6 mil t, 1994, locul 3 pe glob), lămâi (769 mii t, locul 2 pe glob), mandarine, pepeni, măsline (2,8 mil. t, 1994, locul 1 pe glob, 40% din producția mondială), smochine, migdale (94 mii t, 1994, locul 2 pe glob), alune (locul 2 pe glob), castane (locul 1 pe glob), struguri (9,76 mil. t, locul 1 pe glob). Floricultură. Creșterea intensivă a animalelor (mil. capete, 1994): bovine (7,7), bubaline, porcine (8,2), ovine (10,3), caprine (1,3), cabaline (0,3), asini și catâri. Sericicultură. Pescuit (311 mii t pește, 1993). C. f.: 20,2 mii km(10,2 mii km linii electrificate). Căi rutiere: 303,5 mii km. Flota comercială maritimă: 7,11 mil. t. r. b. (1993). Turism foarte dezvoltat (c. 12 miliarde dolari încasări anuale); peste 40 mil. turiști străini anual. Principalele obiective: capitala și „orașele-muzeu” Veneția, Florența, Bologna, Verona, Padova, Pisa ș.a., cu vestigii și monumente mai ales medievale (cetăți, castele, palate, biserici, vile, poduri, fântâni, statui), iar uneori și romane; Napoli-Vezuviu și împrejurimile, cu vestigii romane (temple, terme, amfiteatre, bazilici, mozaicuri) la Herculaneum și Pompei și locuri de agrement (Napoli, Vezuviu, ins. Capri, Ischia, Procida); Alpii, cu stațiuni turistice și de sporturi de iarnă (Cortina d’Ampezzo, Aosta, Courmayeur, Breuil, Domodossola); stațiuni balneoclimaterice de pe țărmurile lacurilor Maggiore (Baveno, Pallanza, Stresa), Como (Bellagio, Como, Cernobbio), Garda (Limone, Toscolano, Gargnano); Riviera di Ponente și Riviera di Levante (țărmul M. Lugurice între Vertimiglia și La Spezia), cu stațiunile San Remo, Portofino, Nervi, Rapallo, Lerici, Santa Margherita Ligure; coasta M. Adriatice între Veneția și Rimini, cu stațiuni; NE Siciliei, cu vulcanul Etna și stațiunea balneoclimaterică Taormina; o serie de orașe, cu monumente, muzee, centre culturale: Milano, Cremona, Potenza, Perugia, Siena, Bari, Brindisi. Moneda: 1 liră (italiană) = 100 centesimi. Export: conf. textile, încălț. și produse din piele, produse chimice, autovehicule și piese auto, produse siderurgice și ale metalurgiei neferoase, mașini de prelucrare a metalelor, pentru ind. textilă, de scris, de telecomunicații, mecanică de precizie, produse agro-alim., avioane ș.a. Import: petrol, mașini, utilaje și echipament ind., cărbune, min. de fier, metale neferoase, bumbac, lemn, grâu ș.a. – Istoric. Terit. I. este locuit încă din Paleoliticul Inferior. În milen. 3 î.hr. apar primele influențe ale popoarelor indo-europene. În milen. 2 î. Hr. se consolidează două arii culturale omogene: una sudică, peninsulară (cultura apeninică), în contact cu marile culturi ale popoarelor mediteraneene, și una nordică, în contact cu cultura Europei Centrale. La sfârșitul milen. 2 î. Hr., ca urmare a valurilor migratoare succesive, ligurii ocupă partea de NV a I., veneții, reg. dintre Mincio și Pad, populațiile ilirice se stabilesc pe malul Mării Adriatice și în Puglia, siculii în Sicilia, latinii la S de Tibru, iar etruscii în I. centrală. În sec. 8 și 7 î. Hr., grecii întemeiază numeroase colonii pe coastele de S ale I. și în Sicilia. În sec. 6 și 5 î. Hr., triburi de gali de origine celtică se stabilesc în C. Padului. Dintre toate aceste popoare, etruscii cunosc un înalt grad de civilizație (sec. 7-6 î. Hr.). La începutul sec. 5 î. Hr., Roma o cetate din Latium, se emancipează de sub suzeranitatea etruscă, devenind, în sec. 3 î. Hr., stăpâna întregii I., și apoi hegemonul bazinului Mării Mediterane, instituind cel mai vast și mai durabil imperiu al lumii antice. După prăbușirea Imp. Roman de Apus (476), marcată de înfrângerea lui Romulus Augustulus, I. este stăpânită de heruli (476-493), de ostrogoți (493-553), apoi de Imp. Bizantin (din 553). În 569, longobarzii, conduși de Alboin, cuceresc N I., iar în 756 se întemeiază statul papal. În 774, Carol cel Mare îi înfrânge pe longobarzi, regatul acestora fiind inclus în statul franc, restul peninsulei rămânând sub dominație bizantină, cu excepția S I. și a Siciliei, care sunt ocupate (sec. 9) de arabi, eliminați (sec. 11-12) de normanzi. În timpul lui Otto I, N și centrul I. au intrat în componența Sfântului Imperiu Roman aflat (1075-1122) în conflict cu Papalitatea („lupta pentru învestitură”), care s-a încheiat prin Concordatul de la Worms. În urma cruciadelor (sec. 11-13), orașele din N și centrul I. au devenit importante centre de tranzit în comerțul dintre Orient și Occident, Milano, Veneția, Florența, Genova, Pisa, constituindu-se în republici independente și devenind (după sec. 13) înfloritoare nuclee de iradiere a ideilor umaniste și renascentiste. Tot acum au loc o serie de frământări sociale: răscoala țărănească (1304-1307), condusă de Dolcino, răscoala din Roma (1347), în frunte cu Cola di Rienzo și a lucrătorilor textiliști (ciompi) din Florența (1378). Între 1494 și 1559, I. a devenit câmpul de bătălia dintre Franța și Spania („Războaiele italiene”), conflict încheiat cu Pacea de la Château-Cambrésis, prin care Spania a anexat cea mai mare parte a peninsulei, cedată ulterior, prin tratatele de la Utrecht (1713) și Rastatt (1714), austriecilor. După 1792, terit. I. a fost unul dintre locurile de desfășurare a războaielor napoleoniene, părți din acest terit. fiind înglobate în formațiuni statale dependente de Franța sau de Austria. După izbucnirea Revoluției Franceze, ideile acesteia au pătruns și în I., materializându-se în mișcarea pentru independență și unificarea țării (Risorgimento – c. 1820-1870), care s-a realizat în jurul Regatului Piemontului. În urma războiului franco-piemontezo-austriac (1859), Lombardia se unește Piemontul, iar „cămășile roșii” ale lui Garibaldi eliberează Sicilia și I. de S (1860-1861), astfel încât Victor Emmanuel II din dinastia de Savoia se proclamă (1861) rege al I. Războiul austriaco-prusian din 1866, în care I. se raliază Prusiei, se soldează cu alipirea Veneției la Regatul italian. Unificarea I. se încheie prin cucerirea Romei (1870), care va deveni capitala țării. La sfârșitul sec. 19, I. se confruntă pe plan intern cu o gravă criză economică, mai accentuată în S, care duce la masive imigrară și mișcări insurecționale. Pe plan extern, I. se alătură Triplei Alianțe (1882) și promovează o politică de cuceriri, ocupând Eritreea și Somalia, iar, în urma Războiului italo-turc (1911-1912), Tripolitania, Cirenaica și ins. Dodecanez. I. participă la primul război mondial, alăturându-se Antantei (la 23 mai 1915). Prin tratatele de pace de la Saint-Germain (1919) și Sèvres (1920), I. obține Tirolul de Sud, Trieste, pen. Istria, ins. Dodecanez, iar, în 1924, orașul Fiume (Rijeka). Ca urmare a unei tot mai accentuate degradări a vieții sociale și politice și a unei profunde crize politice, ideile fasciste, al căror principal exponent era Benito Mussolini, câștigă tot mai mult teren, permițându-i acestuia să execute „marșul asupra Romei” (oct. 1922) și să devină prim-mim., instaurând un regim dictatorial. I. ocupă Ethiopia (1935-1936) și participă (1936-1939), alături de Hitler, la războiul civil spaniol, sprijinindu-l pe Franco. Împreună cu Hitler, Mussolini creează „Axa Berlin-Roma” (1936) și aderă la „Pactul anticomintern” (1937). După invadarea Albaniei (7 apr. 1939), I. se alătură, la 10 iun. 1940, Germaniei în cel de-al doilea război mondial, atacând Franța, Grecia, Iugoslavia și participând, din iun. 1941, cu un corp expediționar, la războiul împotriva U.R.S.S. Confruntat cu nemulțumirea crescândă a populației, regimul fascist trebuie să facă față, după 1942, unei puternice mișcări de rezistență, principala forță fiind reprezentată de Partidul Comunist Italian. După debarcarea anglo-americană din Sicilia (10 iul. 1943), Mussolini este înlăturat de la putere (25 iul. 1943) și se formează un nou guvern, condus de P. Badoglio, I. declarând la 13 sept. 1943, război Germaniei. Eliberat de un comando german, Mussolini înființează la Saló, în N țării, un stat sub tutelă germană. La 28 mart. 1945, Mussolini este capturat de partizani și împușcat. La 18 iun. 1946, I. se declară republică. Prin Tratatul de pace de la Paris (1947), Somalia italiană, Eritrea și Tripolitania trec sub tutelă O.N.U., Istria, Fiume și Zara (Zadar) revin Iugoslaviei, iar. ins. Dodecanez, Greciei; Triestul devine terit. liber (până în 1954), Tratatul italo-iugoslav din 10 nov. 1975 consfințind împărțirea acestui terit. între cele două state. După cel de-al doilea război mondial, viața politică italiană este dominată de Partidul Democrat Creștin, iar cea economică, cu ajutorul planului Marshall, cunoaște o dezvoltare deosebit de rapidă („miracolul italian”), în care se păstrează însă decalajul dintre nordul industrializat și sudul mai slab dezvoltat. Dar, după 1968, pe fundalul creșterii corupției, a puterii Mafiei și al sporirii tensiunilor sociale, are loc o degradare economică și politică a țării (în 1978 Aldo Moro este asasinat de gruparea extremistă a Brigăzilor Roșii). Și după 1993 afacerile oneroase și legăturile unor personalități politice cu Mafia provoacă o scădere dezastruoasă a popularității Democrației Creștine. După modificarea legii electorale, guvernul de tranziție al lui Carlo Azeglio Ciampi, primul prim-min. independent (în funcție de la 29 apr. 1993), pregătește alegerile parlamentare, care sunt câștigate de Forza Italia – partidul miliardarului Silvio Berlusconi, în guvernul căruia sunt incluși și 5 miniștri neofasciști. Frământările politice și implicarea lui Berlusconi în unele afaceri ilegale se soldează cu retragerea cabinetului acestuia, cu noi alegeri, câștigate de o coaliție de centru stânga, și cu formarea cabinetelor conduse de Romano Prodi (1996) și Massimo d’Alema (1998). Republică parlamentară, potrivit Constituției din 27 dec. 1947. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament bicameral (Senat și Camera Deputaților), iar cea executivă, de un guvern numit de președinte.

CEHO-SLOVACIA, Republica Federativă Cehă și Slovacă, stat în Europa Centrală; 127,9 mii km²; 15,64 mil. loc. (1989). Limbi oficiale: ceha și slovaca. Cap.: Praga. Orașe pr.: Bratislava, Brno, Ostrava, Pizeň, Košice, Olomouc. Este formată din două republici federale: Cehia și Slovacia. Împărțită în 10 reg. și două orașe autonome. Relieful de podiș cuprinde 4/5 din supr. țării. Trei reg. geografice sînt bine conturate: Cehia, Moravia și Slovacia. Cehia cuprinde Pod. Boemiei cu alt. de 350-550 m, încadrat de M-ții Sudeți, Metalici, Pădurea Boemiei Šumava, și în E Colinele Moraviei. Moravia, în partea centrală a țării, este formată din depr. Ostrava (la N) și bazinul Moraviei (în S), culoar de trecere între Oder și Dunăre. Slovacia este predominant muntoasă: Carpații Mici, Tatra Înaltă (vf. Gerlachovka, 2.663 m alt. max. din C.) și Tatra Joasă, Beskizii de Vest și de Est, M-ții Metaliferi ai Slovaciei; în S Slovaciei se află C. Dunării și a Tisei. Ape importante: Dunărea (172 km) cu afl. său Morava, Váh, Hron, apoi Oder și Labe (Elba) cu afl. săi Ohre și Vltava. Lacuri alpine în Tatra. Climă temperat-continentală cu influențe oceanice în V. Resurse importante de cărbune (mai ales lignit); rezerve mici de de min. de fier, metale neferoase, caolin, uraniu, nisipuri cuarțoase ș.a. C. are dezvoltată ind. energetică (cărbuni 119 mil. t. 1989), a energiei electrice (86,1 miliarde Kw/h, 1989), siderurgică (15,5 mil t. oțel și 10,1 mil. t. fontă, 1989), electrotehnică, material feroviar, avioane, autovehicule (279.600 buc., din care 188,4 mii autoturisme, 1989), mașini-unelte, instalații și utilaje ind., produse chimice, ciment (10,9 mil t. 1989); tradiție în prod. de porțelanuri, ceramică, sticlărie, prelucr. lemnului (creioane), textilă, alim. (bere, zahăr, carne, lactate), poligrafică, marochinărie, încălț. Terenuri arabile (39 %), pășuni și fînețe (12,9 %), păduri (36 %). Se cultivă grîu (6,4 mil t. 1989), orz (3,55 mil t. 1989), secară, porumb (1 mil t., 1989), sfeclă de zahăr (6,4 mil. t. 1989), cartofi (3,2 mil. t. 1989), in, hamei, tutun, plante furajere. Pomicultură și viticultură. Creștere intensivă a animalelor: porcine (7,4 mil. capete, 1989), bovine (5,1, il. capete, 1989), ovine (1 mil. capete, 1989), păsări. Cf.: 13,3 mii km (dintre care 3.798 km electrificate, 1988). Căi rutiere non-urbane: 73.112 km (489 km autostrăzi, 1989). Căi navigabile interioare: 483 km. Flotă fluvială: 615.000 trb (1988). Moneda: 1 koruna (coroană) = 100 haléřu. Exportă mașini, utilaje și mijloace de transport (c. 60%), produse metalurgice, textile, încălț., bere, produse ceramice, coloranți și importă petrol și gaze naturale, produse chimice, mașini și utilaj ind., min. de fier, produse siderurgice ș.a. – Istoric. Locuit din timpuri străvechi de triburi celtice, terit. C. a fost ocupat în sec. 1 d. Hr. de triburi germanice: începînd din sec. 5 s-au așezat aici triburi ale slavilor de apus. În 623 a apărut primul stat al acestora (destrămat în 658). În sec. 9 s-au pus bazele statului feudal, cunoscut în istorie sub numele statul Marilor Moravi, care a existat pînă în anul 906, cînd s-a destrămat în urma atacurilor triburilor maghiare. În prima jumătate a sec. 11, Slovacia a fost inclusă în componența statului ungar. Statul ceh, apărut la sfârșitul sec. 9, sub conducerea dinastiei Přemysl, a devenit nucleul în jurul căruia s-a constituit, în a doua jumătate a sec. 12, regatul Cehiei (Boemiei), intrat ulterior în componența „Sfîntului Imperiu Roman”. În prima jumătate a sec. 15, în Cehia a avut loc mișcarea cunoscută sub numele de războaiele husite (1419-1434). În sec. 16-17 Cehia și Slovacia au ajuns în stăpînirea Habsburgilor. Înfrîngerea răscoalei antihabsburgice (1618-1620), prolog la Războiul de 30 de ani (1618-1648) a dus la pierderea totală a independenței Cehiei (care se bucurase de o oarecare autonomie în statul habsburgic). Lupta popoarelor ceh și slovac pentru independență, împotriva asupririi feudale, s-a intensificat în sec. 17-19, culminînd cu revoluția de la 1848-1849, reprimată cu cruzime. La 14 nov. 1918, după înfrîngerea Austro-Ungariei în primul război mondial și ca urmare a luptei de eliberare națională a popoarelor ceh și slovac, s-a format Republica Cehoslovacă independentă (președinte Tomáš Masaryk). În sept. 1938, în urma acordului de la München, C. i-au fost răpite regiunile sudete, iar în nov. 1938 partea de sud a Slovaciei a fost anexată de Ungaria; în mart. 1939 țara a fost ocupată de Germania fascistă. Hitleriștii au înființat pe terit. ceh așa numitul „Protectorat al Cehiei și Moraviei”, Slovacia fiind proclamată stat „independent”. În anii celui de-al doilea război mondial s-a desfășurat o puternică mișcare de rezistență, culminînd cu insurecțiile armate din Slovacia (1944) și Praga (1945). În luptele pentru eliberarea Cehoslovaciei, alături de armata sovietică au participat și trupele române. La 9 mai 1945, în urma insurecției naționale, cu sprijinul armatei sovietice, Praga a fost eliberată de sub ocupația germană. Edvard Beneš (aflat în exil între 1940 și 1945) a revenit în țară, preluînd prerogativele prezidențiale (deținute pînă în 1948). În alegerile generale din 1946, partidul comunist s-a plasat pe primul loc (38% din voturi). Guvernul de coaliție, prezidat de C. Gottwald s-a dezagregat prin demisia miniștrilor ce s-au opus intervențiilor sovietice în politica țării și a metodelor brutale ale comuniștilor. Criza politică a fost soluționată prin acțiunile de forță ale partidului comunist, care și-a asigurat controlul puterii („Lovitura de la Praga” din 25 febr. 1948). Regimul comunist s-a caracterizat prin măsuri represive, care au avut un larg spectru politic (de la executarea fostului secretar general al partidului comunist, R. Slansky, la arestarea arhiepiscopului de Praga, monseniorul Beran). Dificultățile economice și tensiunile politice au determinat schimbări majore în conducerea de partid și de stat. Noul secretar general al P.C.C., Al Dubček (ales la 5 ian. 1968) a inițiat o politică de reformă („Socialismul cu chip uman”), care a alertat Pactul de la Varșovia. Membrii acestuia, cu excepția României, au invadat C. în noaptea de 20/21 aug. 1968 punînd capăt „Primăverii de la Praga”. La 1 ian. 1969, Republica Socialistă Cehoslovacă a devenit stat federal compus din două republici egale: Republica Socialistă Cehă și Republica Socialistă Slovacă. Politica represivă și stagnarea economică au provocat mari nemulțumiri, care și-au găsit expresia în mișcarea contestatară „Carta 77”. În 1989, în cadrul modificărilor majore petrecute în viața politică internațională și ca urmare a intensificării nemulțumirii poporului au avut loc manifestații de stradă în urma cărora regimul comunist a fost înlăturat („revoluția de catifea”, nov. 1989). Alegerile generale din 1990 au fost cîștigate în Cehia de Forumul Cetățenesc și în Slovacia de Opinia Publică împotriva Violenței, Vaclav Havel devenind președintele republicii. Puterea executivă este deținută de președinte și un cabinet de miniștri, iar cea legislativă de Adunarea Federală. Alegerile parlamentare din 5-6 iun. 1992 au fost câștigate de Partidul Democrat Cetățenesc al lui Vaclav Klaus și de Mișcarea pentru o Slovacie Democrată a lui Vladimir Meciar. După patru runde de negocieri bilaterale (19-20 iun.) s-a semnat un acord politic care prevede declanșarea procesului de separare a Ceho-Slovaciei în două state independente începînd cu 1 ian. 1993. Președintele Vaclav Havel, nereușind să stopeze acest proces de destrămare a statului federal, a demisionat la 20 iul. 1992.

CUVÂNT (VORBĂ, VOCABULĂ) s. n. (cf. lat. conventus „adunare, întrunire”, conventum „înțelegere”): unitate lexicală alcătuită dintr-un complex sonor și un sens (sau de un complex de sensuri) susceptibilă de o întrebuințare gramaticală: unitate lexicală de bază a vocabularului unei limbi. ◊ ~ moștenit: c. rămas într-o limbă din limba de bază sau din limbile care s-au încrucișat, pentru a da naștere unei limbi noi. În limba română avem c. moștenite din limba latină și din limba geto-dacilor (substrat): casă, bun, doi, eu, meu, acesta, cine, altul, nimeni, cânta, afară, zău, la, că etc. (din latină); barză, mânz, sâmbure, viezure, aprig, creț, răbda, scapără, zburda etc. (din limba geto-dacilor). ◊ ~ împrumutat: c. luat dintr-o altă limbă, după formarea limbii care împrumută. În limba română sunt multe c. împrumutate (neologisme), în epoci diferite: muncă, viteaz, hrăni, razna, of (din vechea slavă); oraș, viclean, cheltui, musai (din maghiară); zambilă, murdar, tiptil, bre, haide (din turcă); hârtie, ieftin, lipsi, agale (din neogreacă); cartof, fain, absolvi (din germană); diviziune, dinamic, milion, explica, alo, contra, or (din franceză) etc. ◊ ~ neologic: c. împrumutat dintr-o limbă străină în diferite faze ale dezvoltării limbii care împrumută; de obicei, se consideră c. neologice cele împrumutate într-o perioadă mai apropiată de prezent (pentru limba română, începând cu sfârșitul secolului al XVIII-lea și până azi sau cele formate relativ recent prin mijloace proprii). Astfel: abator (cf. fr. abbatoir), agrotehnică (cf. rus. agrotehnika), captiv (cf. fr. captif, lat. captivus), campionat (cf. it. campionato), contrabandă (cf. it. contrabbando), interval (cf. fr. intervalle, it. intervallo, lat. intervallum), interveni (cf. it. intervenire, fr. intervenir), memorie (cf. lat. memoria, it. memoria, fr. memoire), termos (cf. germ. Thermosflasche), forjor (fr. forgeur), matrițer (matriță + suf. -er) etc. ◊ ~ format: c. apărut pe terenul unei limbi pe baza derivării, compunerii sau conversiunii. Astfel: copilaș, mărișor, îmbunătăți, șoimește, morțiș etc.; bună-cuviință, binevoitor, doisprezece, al douăzecilea, însumi, acestălalt, cel ce, oricine, nici unul, binevoi, deodată, întotdeauna, despre, de pe la, așadar, deoarece, ca să etc.; binele, semănatul, tremurândă, vestită, dedesubtul, înaintea etc. ◊ ~ bază (primitiv): c. care servește ca element de bază, ca punct de plecare în formarea altor cuvinte, ca de exemplu copil, mare, bun, șoim și mori din cuvintele derivate date ca exemple mai sus. C. -bază poate fi simplu (moștenit sau derivat) sau compus, în uz sau integrat în expresii, literar sau regional, la singular sau la plural, identificabil sau neidentificabil în limba română: asculta în ascultător, butoi în butoiaș, într-un în întruni, într-un chip în întruchipa; braț în îmbrățișa, piez în pieziș; hotar în hotarnic, morocăni în morocănos; clește în încleșta, colțuri în colțuros; ameți în amețeală, moale în molcuț etc. ◊ ~ derivat: c. obținut prin derivare cu sufix sau cu prefix (și cu prefix) de la un alt cuvânt. Astfel: copilandru (< copil + suf. -andru), bunicel (< bun + suf. -icel), înstrăina (< pref. în- + străin + suf. -a), vulturește (< vultur + suf. -ește), preface (< pref. pre- + face) etc. ◊ ~ denominativ: c. derivat de la un nume – de la un substantiv sau de la un adjectiv, ca exemplele copilărie (< copil + suf. -ărie), roși (< roșu + suf. -i), stegar (< steag + suf. -ar), tărișor (< tare + suf. -ișor) etc. ◊ ~ mobil: c. nou obținut prin procedeul moțiunii (obișnuit, un substantiv), adică prin sufixație moțională, ca în exemplele gâscan (< gâscă + suf. -an), vulpoi (< vulpe + suf. -oi), casieră (< casier + suf. -ă), doctoriță (< doctor + suf. -iță), tigroaică (<tigru + suf. -oaică) etc. ◊ ~ dezarticulat: c. prost articulat, rău pronunțat, neclar. ◊ ~ simplu: c. alcătuit dintr-un singur element formant, ca om, roșu, noi, trei, trece, așa, vai, pe, să etc. ◊ ~ compus: c. alcătuit prin compunere din două sau mai multe elemente formante distincte (de obicei părți de vorbire), ca bunăstare, gura-leului, gură-cască, câine-lup, buhai-de-baltă, redactor-șef, galben-deschis, sud-american, macedoromân, gastro-intestinal, douăzeci, înșine, aceastălaltă, cei ce, oricare, niciuna, binemerita, dedesubt, înspre, de pe lângă, ci și etc. ◊ ~ analizabil: c. care poate fi analizat morfologic în părți componente, ca îmboboci, derivat de la substantivul boboc + pref. îm- + suf. -i. ◊ ~ neanalizabil: c. care nu poate fi analizat morfologic în părți componente, ca bun, se, trei, când, pe, că, ah! etc. ◊ ~ silabic: c. alcătuit din silabe. ◊ ~ monosilabic: c. format dintr-o singură silabă, ca sat, gri, doi, tu, cânt, sus, of, cu, să etc. ◊ ~ bisilabic: c. format din două silabe, ca tată, galben, patru, nostru, trece, astfel, haide, despre, încât etc. ◊ ~ trisilabic: c. format din trei silabe, ca bunică, violet, douăzeci, cestălalt, scrisese, departe, deasupra, întrucât etc. ◊ ~ tetrasilabic (cvadrisilabic): c. format din patru silabe, ca facultate, violaceu, treisprezece, acestălalt, veniseră, niciodată, împrejurul, deoarece etc. ◊ ~ pentasilabic: c. format din cinci silabe, ca bibliotecă, comensurabil, nouăsprezece, practicaseră, odinioară etc. ◊ ~ octosilabic: c. cu opt silabe, ca im-pres-crip-ti-bi-li-ta-te. ◊ ~ polisilabic: c. format din mai multe silabe, ca perspicacitate, interminabil, paisprezece, ceastălaltă, decalcifiindu-se, literalmente, dindărătul, deoarece etc. ◊ ~ imparisilabic: c. care nu păstrează același număr de silabe în cursul flexiunii (obișnuit, un substantiv sau un adjectiv în limba latină), ca N. V. miles („ostaș”), tenĕr („tânăr”); G. milites, teneri; D. militi, tenĕro; Ac. militem, tenerum; Abl. milite, tenĕro. ◊ ~ parisilabic: c. care-și păstrează numărul silabelor în cursul flexiunii (obișnuit, un substantiv sau un adjectiv în limba latină), ca N. V. civis („cetățean”), niger („negru”); G. civis, nigri; D. civi, nigro; Ac. civem, nigrum; Abl. cive, nigro. ◊ ~ omofon: c. pronunțat asemănător cu un alt cuvânt, dar scris diferit de acesta, ca engl. peace („pi:s”) „pace” și piece („pi:s”) „bucată”; unsoare – un soare, omisiune – o misiune, ocupă – o cupă, otavă – o tavă etc. ◊ ~ omoform: c. care se pronunță și se scrie la fel cu un alt cuvânt; formă izolată din cadrul unei părți de vorbire, care coincide ca pronunțare și ca scriere cu forma unei alte părți de vorbire. Astfel: care (substantiv neutru plural) – care (pronume relativ), dar (substantiv neutru singular) – dar (conjuncție coordonatoare adversativă) etc. ◊ ~ omograf: c. scris la fel cu un alt cuvânt, dar pronunțat diferit de acesta. Astfel: casă (substantiv) – casă (verb), masă (substantiv) – masă (verb), veselă (adjectiv) – veselă (substantiv) etc. ◊ ~ accentuat; c. scos în evidență, în cadrul propoziției, cu ajutorul accentului. Astfel: „A mea a fost izbânda și aci îmi voi așeza eu locuința” (Al. Odobescu); „Are neasemuit farmec pădurea. I-am cunoscut toate potecile și toate desișurile” (Z. Stancu). ◊ ~ oxiton: c. accentuat pe ultima silabă, ca baclava, canava, chimono, rămurea, reveni, trecu, coborî etc. ◊ ~ paroxiton: c. accentuat pe penultima silabă, ca albastru, arteră, departe, fiecare, împrejurul, petrece etc. ◊ ~ proparoxiton: c. accentuat pe antepenultima silabă, ca acestora, armatele, luptaseră, roșiatică etc. ◊ ~ neaccentuat (aton): c. nereliefat prin accent în cadrul propoziției. Astfel: „Acolo este țara mea / Și neamul meu cel românesc” (I. Nenițescu). ◊ ~ cu conținut noțional: c. care are la bază o noțiune în jurul căreia s-a format un sens. Sunt considerate cuvinte cu noțiuni substantivele, adjectivele, numeralele, pronumele, verbele și adverbele: băiat, frumos, cinci, acesta, a cânta, bine etc. ◊ ~ fără conținut noțional: c. lipsit de noțiune, deoarece aceasta s-a atrofiat prin abstractizarea și gramaticalizarea cuvântului sau pur și simplu n-a existat de la început. El poate avea, în schimb, fie o semnificație gramaticală (cum este articolul), fie o semnificație lexicală foarte abstractă și foarte slabă (cum sunt prepoziția și conjuncția), fie o putere semantică de sugerare a stărilor emoționale și voliționale sau de evocare prin imitare aproximativă a sunetelor și a zgomotelor (cum este interjecția): -l, -a, cu, de, că, să, ah!, hai, na, poc!, zdup! etc. ◊ ~ anaforic: c. care reia o noțiune, o idee deja exprimată (anterior), în vederea accentuării ei. ◊ ~ redundant: c. de prisos, superfluu, nenecesar, care nu aduce un plus de informație (în teoria informației). ◊ ~ concret: c. care posedă un conținut reprezentabil în planul senzorial, ca bărbat, pom, dulce, negru, fluiera, fulgera etc. ◊ ~ abstract: c. care posedă un conținut nereprezentabil în planul senzorial, ca cinste, curaj, iscusit, înțelegător, doi, zece, voi, ei, gândi, părea, atât, parcă, fără, prin, și, dar etc. ◊ ~ apreciativ: c. cu sens favorabil; c. care sugerează o atitudine de apreciere, de stimă, de considerație, ca domn, doamnă, învățat, maestru, maestră etc. ◊ ~ depreciativ (peiorativ): c. cu sens nefavorabil, c. care sugerează o atitudine de dispreț, de lipsă de considerație, de batjocură, ca birocrat („funcționar formalist”), conțopist („funcționar mărunt”), troglodit („om grosolan”, „om necivilizat”), nătăfleț („om tont”, „om nătâng”), zurbagiu („om scandalagiu”) etc. Sensurile nefavorabile ale acestei categorii de cuvinte se datoresc insistenței asupra însușirii obiectelor, metaforei, nepotrivirii de gen dintre termenul-bază și derivat, contextului social, împrejurării particulare etc. Adeseori rolul sufixelor lexicale în sublinierea acestui sens este evident: bărbățoi, fătoi, articolaș, gazetăraș, avocațel, mămăligar, panglicar, opincar, băgăreț, plângăreț, băgăcios, plângăcios etc. În comparație cu apreciativele, în limba română există foarte multe depreciative (peiorative), unele dintre ele cu o încărcătură negativă foarte puternică. ◊ ~ echivoc: c. ambiguu; c. care poate fi interpretat în mai multe feluri într-un context dat, ca haină, râs, umbrele etc. (v. echivoc). ◊ ~ monosemantic (univoc): c. care dispune de un singur sens lexical, ca avion, catarg, rândunică, zăpadă, curajos, violet, saluta, vorbi, aici, repede, ura! etc. ◊ ~ polisemantic (plurivoc): c. care dispune de mai multe sensuri lexicale, ca acord, babă, carte, deschide, inimă, nod, bun, cald, ah! etc. C. polisemantic poate dispune de mai multe corpuri fonetice identice, reunite printr-o caracteristică semantică comună (sem). Astfel: caracteristica semantică „scălda”, „spăla” leagă formele băi („scalde”), băi („scăldători”), băi („camere de spălat”) și băi („localități cu instalații speciale destinate curei balneare”). ◊ ~ atestat: c. care figurează într-un text specific unei limbi de bază; c. a cărui existență poate fi dovedită. Pentru limba latină cele mai multe cuvinte sunt atestate: acus (> rom. ac), aduncus (> rom. adânc), ego (> rom. eu), quattuor (> rom. patru), cantare (> rom. cânta), quando (> rom. când), de (> rom. de), si (> rom. și) etc. ◊ ~ neatestat: c. care nu figurează într-un text specific unei limbi de bază; c. a cărui existență nu poate fi dovedită (de multe ori lingviștii „reconstruiesc” cuvintele neatestate, cu aproximație sau cu exactitate, orientându-se după formele evoluate care le moștenesc în limbile înrudite ce derivă din limba de bază). Multe cuvinte din limba latină sunt neatestate, fiind notate la început cu un asterisc: *accubiliare (> rom. aciua), *ammisticare (> rom. amesteca), *appensare (> rom. apăsa), *arrectare (> rom. arăta) etc. Din cele 886 de cuvinte latine neatestate și reconstruite de lingviști, consemnate în dicționarele noastre etimologice, 100 au fost deja depistate în diferite texte latine: abbattere (> rom. abate), battitura (> rom. bătătură), capitina (> rom. căpățână), dispartire (> rom. despărți), frictura (> rom. friptură), sanitosus (> rom. sănătos) etc. ◊ ~ literar: c. cu circulație în limba literară; c. care aparține limbii literare, ca albie, albastru-închis, cartof, floarea-soarelui, grămadă, serpentină, sfâșia, se urcă, zăpadă etc. ◊ ~ regional (dialectal): c. cu circulație într-un dialect sau într-un grai, ca ciupă („albie”), civit („albastru-închis”), crumpenă sau picioică („cartof”), răsărită („floarea soarelui”), cladă („grămadă”), cârjoaie („serpentină”), cârnosi („sfâșia”), se aburcă („se urcă”), nea sau omăt („zăpadă”) etc. ◊ ~ popular: c. cu circulație în mai multe dialecte sau graiuri, ca civilie („viață de om civil”), covăseală („plămadă”), crâșca („scrâșni”), cuțitaș („briceag”), culmiș („culme”), cumătru („naș”), cușmă („căciulă”) etc. ◊ ~ argotic: c. de argou, ca mardeală („bătaie”), mangleală („furt”), ciripi („denunța”) etc. (v. și argou). ◊ ~ de jargon: c. pretențios de origine străină, cu circulație îngustă, neasimilat de limba uzuală, folosit cu scopul de a impresiona pe interlocutor, ca mersi („mulțumesc”), șarmant („încântător”) etc. (v. și jargon). ◊ ~ uzual: c. folosit în mod curent, obișnuit; c. care este în uz, ca apă, casă, masă, pâine etc. ◊ ~ familiar: c. care exprimă un anumit grad de intimitate, care este obișnuit într-un mediu intim, ca acușica („acum”), cumvașilea („cumva”), cuscrenie („înrudire”), cutărică sau cutăriță („un oarecare”, „cineva”) etc. ◊ ~ rar: c. folosit cu totul întâmplător sau în mod special, în anumite împrejurări, ca adagiu („maximă”), admirare („admirație”), admisibilitate, cutezanță („curaj”), cusurgiu („cârcotaș”), cusătoreasă („croitoreasă”), cuscută („torțel”) etc. ◊ ~ învechit (arhaic): c. care nu mai este folosit în limba actuală; c. care a ieșit din uz, ca adamască („stofă de mătase cu flori”), cârcserdar („comandant de poteră”), credincer („om de încredere”), crezământ („crezare”), crâncenie („cruzime”), curteni („a face curte cuiva”), cursoare („curent”), cumplitate („zgârcenie”), cucură („tolbă de săgeți”) etc. ◊ ~ expresiv: c. care exprimă ceva în mod viu, sugestiv, plastic, elocvent, ca vaduri, vuiet, cărări, vatră, vreascuri, vreme, jale, târzie etc. din poezia „Mama” de George Coșbuc. ◊ ~ poetic: c. folosit de obicei în poezie, cu valențe poetice, creator de valori poetice. Astfel, în Scrisoarea III, Mihai Eminescu a valorificat magistral cuvintele pământ și apă, cărora Tudor Arghezi le-a dat mai târziu o nouă strălucire în poezia Cântare, urmat de Nichita Stănescu în Despre limba română. ◊ ~ cheie: c. esențial în unele poezii; c. în care se concentrează ideea fundamentală a acestora; cuvânt-nucleu care explică întregul conținut al operei. Astfel, în poezia Mai am un singur dor de Mihai Eminescu, cuvintele pribeag și singurătate, iar în poezia Vara de George Coșbuc, cuvintele cald și lumină. ◊ ~ științific: c. care se referă la știință; c. propriu unei ramuri științifice, care denumește o noțiune dintr-un domeniu științific, ca acid, bază; fuziune, neutron; inflorescență, petală; deltă, relief; diametru, multiplu; diapazon, gamă etc. ◊ ~ tehnic: c. care se referă la tehnică; c. propriu unei ramuri tehnice, care denumește o noțiune dintr-un domeniu tehnic, ca accelerator, accelerometru, balansoar, branșament, cartogramă, ciclotron, deversor, ecluză, filament, filtru, granulator etc. ◊ ~ flexibil: c. care-și schimbă forma pentru a putea exprima diferite raporturi gramaticale, ca o casă, unei case. Sunt c. flexibile: substantivul, articolul, adjectivul, numeralul, pronumele și verbul. ◊ ~ declinabil: c. care se poate declina. Sunt dedinabile: substantivul, articolul, adjectivul, numeralul și pronumele. ◊ ~ neflexibil: c. care nu-și schimbă forma pentru a putea exprima diferite raporturi gramaticale, ca totdeauna, bravo!, peste, că. Sunt neflexibile adverbul, interjecția, prepoziția șt conjuncția. ◊ ~ nedeclinabil: c. care nu se poate declina. Sunt nededinabile: adjectivele invariabile (așa, asemenea, atare; ditamai, coșcogeamite; gri, bej, maro etc.), pronumele interogativ-relativ ce, pronumele nehotărâte compuse care au în structură pronumele interogativ-relativ ce (fiece, oarece, orice, ceva), pronumele negativ nimic, unele grupe de numerale (distributive și adverbiale), adverbele, interjecțiile, prepozițiile și conjuncțiile. ◊ ~ imitativ (onomatopeic): c. care imită un sunet sau un zgomot natural, un sunet emis de om, de animale, de păsări sau de insecte, ca bâldâbâc!, zdup!, vâjj!, sforr!, ham!, cotcodac!, țârr! etc. ◊ ~ exclamativ: c. care sugerează prin conținutul său o anumită stare sufletească, beneficiind și de o punctuație corespunzătoare acesteia, sau care ajută, prin topica și intonația sa, la realizarea unor propoziții exclamative. Sunt considerate c. exclamative, prin excelență, interjecțiile care sugerează stări fizice și emoționale: ah!, au!, ehe!, of!, oleoleo!, oho!, ptii!, vai! etc.; adjectivul interogativ ce și adverbele interogative ce și cât: „Ce om era!”; „Ce caracter desăvârșit avea!”; „Ce repede trece vremea!”; „Cât de frumoși sunt anii tinereții!”. Uneori, adverbul ce este urmat de prepoziția de cu sens adjectival cantitativ: „Ce de oameni s-au adunat în centru!” ◊ ~ pozitiv: c. care sugerează prin conținut și formă ideea de afirmare a persoanei, a lucrului sau a circumstanței sau care ajută, în calitate de răspuns la o întrebare, la afirmarea acțiunii verbului predicat din propoziția interogativă. Sunt considerate c. pozitive adverbele cu conținut afirmativ: da, desigur, firește, întocmai, negreșit etc. ◊ ~ negativ: c. care sugerează prin conținutul lui lexical ideea de negare a persoanei, a lucrului sau a circumstanței sau care ajută la negarea acțiunii verbului predicat dintr-o propoziție. Sunt considerate c. negative pronumele și adjectivele negative și adverbele cu conținut negativ: nimeni, nimic, nici unul, nici una, nici un, nici o; nu, ba, nicidecum, niciodată, nicicum, niciunde, nicicând, nicăieri etc. ◊ ~ interogativ: c. care ajută la formularea unei întrebări sau a unei propoziții interogative. Sunt considerate c. interogative pronumele și adjectivele interogative și adverbele interogative: care?, cine?, ce?, cât?, câtă?, câți?, câte?, când?, unde?, încotro?, cum?, cât? ◊ ~ întăritor: c. care ajută la sublinierea mai pregnantă a unei anumite idei prin așezarea sa lângă cuvântul care exprimă această idee. Sunt considerate c. întăritoare pronumele și adjectivele de întărire și adverbele de mod de precizare sau de întărire: însumi, însămi, însuți, însuși, însăși etc.; chiar, și, tocmai („Însuși profesorul a lucrat cu noi”; „Chiar pe el l-am văzut ieri”; „Și aici se muncește”; „Pleacă tocmai sâmbătă” etc.). ◊ ~ repetat: c. reluat; c. care mai apare încă o dată în propoziție (în aceeași formă sau schimbat), realizând fie o construcție cu valoare adverbială (cuvânt repetat prin juxtapunere: încet-încet, șontâc-șontâc, abia-abia etc. sau locuțiune în care, între cele două forme, apar prepoziții: din când în când, din loc în loc, ceas de ceas, din ce în ce, încetul cu încetul etc.), fie figura de stil denumită repetiție, cu diferite valori în context: mare, mare; frumos, frumos; bine, bine; minunea minunilor; floarea florilor; codrule, codruțule; singur, singurel etc. ◊ ~ regent: c. de care depinde sintactic-funcțional o parte secundară de propoziție (atributul, complementul, elementul predicativ suplimentar) sau o propoziție subordonată. Sunt c. regente pentru atribute: substantivele, numeralele și pronumele; pentru complemente: adjectivele, verbele, adverbele și interjecțiile predicative; pentru elemente predicative suplimentare: substantivele, numeralele, pronumele (cu funcție de subiecte sau de complemente directe) și verbele sau interjecțiile predicative (de obicei cu funcție de predicat). ◊ ~ corelativ: c. din propoziția regentă, care exprimă o reciprocitate, luat în raport cu elementul introductiv al unei subordonate. El dispune de o intonație specifică și ajută la întărirea raportului de subordonare existent în frază. Intonația subliniază mai pregnant atât mijlocul de realizare a raportului de subordonare din frază, cât și conținutul acestui raport; atât partea de vorbire sau de propoziție pe care o reprezintă (dispune frecvent de o funcție sintactică), cât și subordonata introdusă prin conjuncții subordonatoare sau prin pronume și adverbe relative. Pot fi c. corelative în limba română: unele adjective invariabile, unele pronume și adjective demonstrative, unele pronume și adjective nehotărâte, unele pronume și adjective negative, unele adverbe și locuțiuni adverbiale, unele conjuncții și locuțiuni conjuncționale, unele interjecții. Astfel: „Ajunsese într-o asemenea situație, că nu te mai puteai înțelege cu el”; „Cine știe carte, acela are patru ochi”; „Acea pâine e mai bună, care este muncită de tine”; „Nu-mi mai rămâne alta de făcut, decât să ies în cerdac” (V. Alecsandri); „Altă soluție nu există, decât să te străduiești”; „Ăștia nu au nimic mai bun de făcut, decât să discute pe alții”; „N-a spus nici un cuvânt, decât că a oftat”; „Unde prindea omul, acolo îl ocăra” (I. Slavici); „Cum îți vei așterne, așa vei dormi”; „Atât a muncit, cât a putut”; „Când m-a chemat, atunci m-am dus”; „Tot mai citesc măiastra-ți carte, deși ți-o știu pe dinafară” (A. Vlahuță); „Pe când oastea se așază, iată soarele apune” (M. Eminescu). ◊ ~ incident: c. intercalat între părțile unei propoziții sau ale unei fraze, fără a fi legat sintactic de acestea. Este rostit cu o intonație deosebită, apare izolat între virgule, linii de pauză sau paranteze și aduce o informație suplimentară în interiorul unei comunicări de bază: „Am găsit, din nenorocire, un vagon de clasa a II-a la coada trenului” (I. L. Caragiale); „Nu știu, zău, cum a sta și asta” (Ion Creangă); „Poftim, nepoate Grigri, zice, cetește și te bucură” (M. Sadoveanu) etc. Sunt considerate c. incidente, în cadrul propozițiilor, vocativele, cuvintele și formulele de adresare (de tipul măi, bre, fa, dragă, dragul meu, draga mea etc.) precum și unele adverbe de mod ca desigur, firește, poate, probabil, bineînțeles, neîndoielnic, dimpotrivă, cică, pasămite etc.: „Mi-a comunicat, firește, ceea ce era mai important”; „Vă veți fi aducând aminte, probabil, de seara aceea din toamna trecută”; „Mi-am luat, desigur, din vreme toate măsurile necesare” etc. ◊ ~ de umplutură: c. incident de prisos, cu valoare afectivă, care întrerupe șirul comunicării fără să aducă vreun supliment de informație în legătură cu ea. Este caracteristic limbii vorbite și nu dispune de sens lexical: „E primejdie mare, domnule” (I. L. Caragiale); „(Leonida începe să sforăie.) Dormi, soro?...” (idem); „Bine, frate, revuluție ca revuluție, da nu-ți spusei că nu-i voie de la poliție să dai focuri în oraș?” (idem); „Mai stăm noi oleacă și pe urmă numai ce s-arată, măi tată, o groază de mistreți” (M. Sadoveanu). ◊ ~ expletiv (parantetic): c. intercalat într-o propoziție, care nu este necesar pentru înțelegerea sensului comunicării, putând lipsi din enunț. Un exemplu ni-l oferă pronumele personal expletiv cu valoare de nominativ etic. În această calitate, el exprimă solicitarea interlocutorului de a participa efectiv la ceea ce narează locutorul, nu are funcție sintactică și întărește negația într-o propoziție nominală, ca în exemplul „... nici tu sat, nici tu târg, nici tu nimica” (Ion Creangă). ◊ ~ de legătură: c. care leagă o parte de propoziție de elementul regent din cadrul aceleiași propoziții, două părți de propoziție sau două propoziții de același fel sau propoziția subordonată de propoziția regentă. În prima situație este vorba de o prepoziție, în a doua de o conjuncție coordonatoare și în a treia de o conjuncție subordonatoare, de un pronume, de un adjectiv sau de un adverb relativ: „O mulțime fără seamă de oameni și de vite se înghesuiseră pe pod în cea mai mare neorânduială” (N. Bălcescu); „La universitate a întâmpinat greutăți așteptate și neașteptate” (L. Rebreanu); „Bătrânul Dan desprinde un paloș vechi din cui / Și paloșul lucește voios în mâna lui” (V. Alecsandri); „Elevului începură să-i clănțăne dinții” (M. Preda); „Știrbul, care se apropia de el în fugă, se opri mai speriat ca prima dată” (D. R. Popescu); „A doua zi, când m-am dus la școală, l-am găsit în ușa clasei a IV-a de umanioare” (I. Ghica). ◊ ~ introductiv: c. care introduce în propoziție sau în frază o unitate sintactică specifică acestora. Astfel: prepozițiile introduc în propoziții atributele, numele predicative, complementele sau elementele predicative suplimentare, iar conjuncțiile subordonatoare, adjectivele, pronumele și adverbele relative introduc în frază diferite tipuri de propoziții subordonate. ◊ ~ cu funcție sintactică: c. care poate avea rolul unei părți de propoziție (subiect, predicat, nume predicativ, atribut, complement, element predicativ suplimentar, apoziție). Sunt c. cu funcție sintactică: substantivul, adjectivul, numeralul, pronumele, verbul, adverbul și interjecția. ◊ ~ fără funcție sintactică: c. care nu poate avea rolul unei părți de propoziție. Sunt c. fără funcție sintactică: articolul, prepoziția și conjuncția. ◊ ~ cu distribuție unidirecțională: c. care intră în combinație, în cadrul unui context dat, obligatoriu pe rând, cu câte un singur termen. Sunt considerate ca având o distribuție unidirecțională substantivele, marea majoritate a adjectivelor, numeralele, marea majoritate a pronumelor, marea majoritate a verbelor, marea majoritate a adverbelor și o parte dintre interjecții. ◊ ~ cu distribuție bidirecțională: c. care intră în combinație, în cadrul unui context dat, obligatoriu simultan cu doi termeni. Sunt considerate ca având o distribuție bidirecțională adjectivele relative, pronumele relative, pronumele nehotărâte relative, verbele copulative, adverbele relative, prepozițiile, conjuncțiile și unele interjecții ca iată, iacă și iacătă. ◊ ~ sibilic (sibilin, sibilinic): c. cu putere enigmatică, profetică, rostit de Sybila, personaj feminin legendar, căreia anticii îi atribuiau darul de a prevedea viitorul, fiind inspirată de zei. ◊ ~ tabu: c. evitat în vorbire din superstiție sau din pudoare, (v. interdicție de vocabular). ◊ ~ matcă: c. care se află în fruntea unui articol de dicționar, sub care se grupează și se glosează toate variantele și expresiile (uneori și derivatele sau compusele) cu sensurile corespunzătoare. ◊ parte de c.: v. parte de vorbire. (Pentru clasificarea c. v. criteriu).

RĂZBOAIELE MONDIALE, denumirea celor două mari conflagrații din sec. 20. Primul Război Mondial (1914-1918), conflict armat izbucnit ca urmare a contradicțiilor între marile puteri, în lupta pentru reîmpărțirea sferelor de influență și pentru acapararea de colonii și teritorii străine. A început prin ofensiva Puterilor Centrale (Germania și Austro-Ungaria) împotriva Antantei (Franța, Marea Britanie și Rusia), antrenând, în final, 33 de țări cu o populație de peste un miliard locuitori. A izbucnit prin atacarea Serbiei de către Austro-Ungaria (28 iul. 1914), pretextând asasinarea prințului moștenitor al Austriei, Franz Ferdinand, la Sarajevo. Principalele acțiuni militare s-au desfășurat în Europa, acțiuni secundare având loc în Africa, Asia și Oc. Pacific. În 1914 armatele germane au ocupat V Belgiei (aug.) și o parte a Franței, fiind oprite de armatele franco-engleze pe Mama, iar în E, ai oprit ofensiva rusă prin victoriile de la Tannenberg și Lacurile Mazuriene (sept.). La sfârșitul lui 1914 fronturile stabilizându-se, războiul a devenit un război de poziții. În 1915 frontul răsăritean a fost mai activ; ofensiva Puterilor Centrale s-a soldat cu ocuparea Poloniei, Lituaniei și a Galiției. Ofensiva armatei italiene, intrată în război alături de Antantă (mai), este oprită în Alpi. După intrarea în război a Bulgariei (oct.), alături de Puterile Centrale, Serbia este înfrântă și ocupată, iar Antanta debarcă trupe în Grecia (oct.), formând frontul de la Salonic. În 1916 pe frontul de V au avut loc marile bătălii de la Verdun și de pe Somme, iar în E armata rusă, în urma ofensivei din iun.-sept., a silit armata austro-ungară să se retragă din Galiția răsăriteană și din Bucovina. La 14/26 1916, după doi ani de neutralitate, România s-a alăturat Antantei, care promitea terit. românești stăpânite de de Austro-Ungaria (Transilvania, Banat, Bucovina). După câteva succese militare în Transilvania, armata română înfrântă pe Frontul de Sud, la Turtucaia, a fost obligată să se retragă. În dec. 1916, trupele inamice au ocupat Capitala și, o dată cu ea, aproximativ 2/3 din terit. României, frontul stabilizându-se la începutul anului 1917, pe linia Siretului, de-a lungul Dunării și al brațului Sf. Gheorghe. În 1917, prin intrarea în război a S.U.A., Chinei și a altor state, alături de Antantă, șansele acesteia de a obține victoria s-au mărit. Pe frontul românesc, armată română reorganizată a desfășurat ofensiva de la Mărăști și a zdrobit ofensiva armatei germane de la Mărășești. În febr. 1917, în urma revoluției bolșevice, țarismul a fost răsturnat, iar ca rezultat al insurecției de la Petrograd (24-25 oct./6-7 nov. 1917) este instaurată puterea sovietică, Rusia fiind proclamată Republică Sovietică Federativă Socialistă (ian. 1918). În condițiile refuzului Germaniei de a încheia o pace fără anexiuni, Rusia Sovietică a semnat, în interesul salvării revoluției, Tratatul de Pace de la Brest-Litovsk (3 mart. 1918). Se declanșează războiul civil (1918-1922), în sprijinul forțelor albgardiste intervenind Marea Britanie, Franța, S.U.A., Japonia și Italia, ostile puterii sovietice. În 1918 armatele Antantei trec la ofensivă pe toate fronturile. În Balcani ele înaintează rapid spre Dunăre; Bulgaria, unde izbucnise o răscoală republicană, capitulează (sept.). În Austro-Ungaria au loc mișcări de eliberare națională și pentru transformări democratice ale cehilor, slovacilor, sârbilor, croaților, românilor. Revoluția din Ungaria, izbucnită în oct., a proclamat abolirea dualismului austro-ungar, independența Ungariei, republică democratică; Croația, Slovenia, Muntenegru, Bosnia s-au unit cu Serbia, formând Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, iar Cehia și Slovacia au format Cehoslovacia. În nov. a fost restabilit statul polon independent. Austro-Ungaria înfrântă și pe frontul italian a semnat armistițiul la 3 nov., iar Germania la 11 nov. România, care încheiase cu Puterile Centrale, Bulgaria și Turcia, Pacea de la Buftea-București, o denunță printr-un ultimatum la 27 oct./9 nov., reintrând în război. În împrejurările prăbușirii Imp. Habsburgic și a țarismului în Rusia a apărut posibilitatea încheierii procesului de formare a statului național unitar român. Basarabia, Bucovina și Transilvania se unesc cu România, ca urmare a hotărârilor adoptate în 1918 la Chișinău (27 mart./9 apr.), Cernăuți (15/28 nov.) și Alba Iulia (18 nov./1 dec.). Primul Război Mondial a luat sfârșit cu victoria Antantei, concretizată prin sistemul de tratate de pace de la Versailles, cel mai important, cu Germania, fiind semnat la 28 iun. 1919. În acest război s-au folosit submarinele, gazele toxice (Ypres, 1916) și avioanele. S-au pricinuit uriașe pierderi umane (c. 9.700.000 morți și c. 20.000.000 răniți) și materiale (evaluate la peste 278 miliarde dolari). Al Doilea Război Mondial (1939-1945), cel mai mare conflict militar, politic, economic și diplomatic din istoria omenirii, care a cuprins în final, 72 de state cu o populație de c. 1.700.000.000 de oameni (80% din populația lumii), fiind mobilizați sub arme 110.000.000 de oameni. A fost dezlănțuit de Germania, aliată cu Italia și Japonia, cu scopul instaurării dominației lor asupra lumii. La 1 sept. 1939 Germania a atacat Polonia, dezlănțuind războiul. Marea Britanie și Franța, deși au declarat război Germaniei (3 sept.) n-au întreprins acțiuni militare de anvergură („Războiul ciudat”), Polonia fiind înfrântă în 26 zile. După ce au ocupat Danemarca și Norvegia, armatele germane au invadat Olanda, Belgia, Luxembourg și Franța care, atacată și de Italia (intrată în război la 10 iun. 1940), a semnat armistițiul la 22 iun. 1940. Prin intrarea Italiei în război, au început operațiunile militare și în Africa. Prinsă între Germania și U.R.S.S., care își delimitaseră sferele de interese prin Pactul Molotov-Ribbentrop (23 aug. 1939), România s-a găsit izolată pe plan extern, lipsită de orice sprijin din afară; în acest context, i-au fost impuse importante cesiuni teritoriale: Basarabia, partea de nord a Bucovinei și ținutul Herța au fost anexate (iun. 1940) de U.R.S.S.; partea de NE a Transilvaniei, prin Dictatul de la Viena (aug. 1940) a fost cedată Ungariei, iar apoi Bulgariei partea de S a Dobrogei – Cadrilaterul (sept. 1940). La 6 sept. 1940 regele Carol al II-lea renunță la tron, puterea fiind preluată de generalul Ion Antonescu; din oct. 1940 trupele germane intră în țară. În primăvara lui 1941, Germania ocupă Iugoslavia și Grecia (atacată anterior de Italia), instaurându-și controlul în Pen. Balcanică. La 22 iun. 1941, trupele germane, încălcând Tratatul de neagresiune încheiat între U.R.S.S. și Germania în 1939, au atacat prin surprindere Uniunea Sovietică, sperând ca prin desfășurarea „războiului fulger” să o învingă până la sfârșitul anului. Împreună cu Germania au început operațiuni militare împotriva Uniunii Sovietice, România, Finlanda, Slovacia, Ungaria și Italia. Prin concentrarea de forțe și amploarea bătăliilor, frontul sovieto-german a devenit principalul front al războiului. În primele luni, trupele germane au ocupat o mare parte a terit. U.R.S.S., dar în dec. au suferit, în fața Moscovei, prima mare înfrângere. În Extremul Orient, Japonia, care continua războiul împotriva Chinei, a atacat baza maritimă a S.U.A. de la Pearl Harbor (7 dec. 1941), provocând intrarea S.U.A. în război. S-a constituit astfel coaliția statelor antifasciste. Un rol însemnat în lupta împotriva Germaniei l-au avut mișcările de rezistență din țările ocupate de Reich. În 1942, pe Frontul de Est începe la 19 nov. contraofensiva de la Stalingrad, terminată printr-un mare dezastru pentru trupele germane și române. Pe frontul din Extremul Orient, unde Japonia câștigase până atunci o serie de victorii, începe contraofensiva anglo-americană. În Africa de N aliații trec la ofensivă, provocând grele pierderi trupelor italo-germane (El Alamein). Anul 1943 a marcat trecerea definitivă a inițiativei strategice în mâinile coaliției antifasciste. Pe frontul răsăritean, după bătălia de la Kursk, ofensiva armatei sovietice silește armatele germane la retragere. În iul. 1943, armatele anglo-americane debarcă în Italia. În sept. Italia iese din război și declară război Germaniei, ceea ce provoacă ocuparea Italiei de N și centrale de către germani (Republica de la Salò). În unele țări – U.R.S.S., Iugoslavia, Italia, China – mișcarea de rezistență ia o amploare deosebită, provocând grele pierderi ocupanților. În 1944, pe frontul de E armatele sovietice au zdrobit mari grupuri de armate germane și, după eliberarea terit. U.R.S.S., au depășit granițele de stat ale acesteia, desfășurând operațiuni militare victorioase pe terit. Poloniei, României, Bulgariei, Iugoslaviei, Ungariei, Cehoslovaciei, Austriei, Danemarcii, Norvegiei. În sept., Finlanda cere armistițiu. În V, puternice forțe anglo-americane au debarcat în Normandia (6 iun.) și, împreună cu Forțele Franceze din interior, au început operațiunile de eliberare a Franței. Anul 1944 a fost anul unor victorii hotărâtoare ale coaliției antifasciste, al insurecțiilor din Paris (aug.), Slovacia (aug.), Bulg. (sept.) și al ofensivei forțelor de rezistență antigermană din Iugoslavia, Grecia, Albania. În oct. 1944, trupele engleze au debarcat în Grecia. România, în urma loviturii de stat de la 23 august 1944, a întors armele împotriva Germaniei, alăturându-se coaliției antifasciste. Schimbarea de orientare a dus la prăbușirea dispozitivului german din Balcani, deschizând larg calea înaintării rapide a armatelor sovietice, grăbind victoria armatelor aliate împotriva Germaniei. După alungarea, la 25 oct. 1944, a tuturor trupelor hitleristo-horthyste de pe întreg teritoriul României trupele române au luptat alături de Armata Roșie, contribuind la eliberarea Ungariei, Cehoslovaciei și a unei părți din teritoriul Austriei. În 1945, armatele sovietice încercuiesc Berlinul și-l ocupă (2 mai), după lupte îndârjite. La 5 mai izbucnește insurecția de la Praga, orașul fiind eliberat la 9 mai. Înfrântă, Germania capitulează fără condiții (9 mai 1945). În Extremul Orient, Japonia suferea înfrângeri importante. În iun. 1945, americanii debarcă pe terit. Japoniei, în arh. Ryūkyū. În aug. 1945, U.R.S.S. începe operațiunile militare împotriva Japoniei, în Manciuria, iar la 6 și respectiv 9 aug., S.U.A. efectuează bombardamente atomice asupra orașelor Hiroshima și Nagasaki. Zdrobită, Japonia capitulează fără condiții la 2 sept. 1945. În cel de-al Doilea Război Mondial au pierit c. 50.000.000 de oameni. Încălcând convențiile internaționale, Germania, Italia și Japonia au folosit metode barbare de ducere a războiului. Hitler a dus o politică de exterminare a populației evreiești din spațiul german și din terit. ocupate vremelnic („Holocaust”). Numai în lagărele de concentrare au pierit c. 6 mil. oameni din rândurile evreilor. Pierderile materiale se cifrează la c. 1.384 miliarde dolari. Crimele de război săvârșite au fost condamnate la procesele de la Nürnberg și Tōkyō. După terminarea războiului s-au încheiat la Paris (febr. 1947) tratatele de pace cu Italia, România, Bulgaria, Ungaria și Finlanda. Germania a fost divizată în urma ocupării ei de către forțele S.U.A., U.R.S.S., Marii Britanii și Franței și a începutului Războiului rece (în 1949 s-au constituit cele două state germane R.F.G. și R.D.G.). În sept. 1951, S.U.A. și Marea Britanie au încheiat un tratat de pace separat cu Japonia; în 1956, încetează starea de război dintre U.R.S.S. și Japonia. În mai 1955 a fost semnat Tratatul de Pace cu Austria.

ISRAEL 1. Stat sclavagist antic, constituit în N Palestinei (c. 926 î. Hr.) în urma dezmembrării statului iudeo-israelian. A dăinuit până în 722 î. Hr., când a fost cucerit de asirieni. V. Palestina. 2. Statul ~ (Medinat Yisrael), stat în Asia de Sud-Vest, în Orientul Apropiat, cu ieșire la M. Mediterană (188 km) și Marea Roșie (G. ’Aqaba/Elat, 10,5 km); 20,8 mii km²; 5,5 mil. loc. (1994). Limbi oficiale: ivrit (neo-ebraică) și arabă. Religia: mozaică 82%, islamică 4%, creștină. Cap.: Ierusalim (Yerushalayim /Al-Quds). Orașe pr.: Tel Aviv-Yafo, Haifa, Holon, Petah Tikva, Bat Yam, Rishon Lezion, Netanya, Beersheba (Be’er Sheva) ș.a. Este împărțit în 6 districte. Relief variat, care cuprinde o câmpie litorală îngustă, în V, M-ții Galileii (alt. max.: 1.208 m, vf. Meron), în N, ce domină spre E Valea Iordanului (265 km) și lacul Tiberiada (Yam Kinneret), și deșertul Negev (50% din terit.) în S. În centrul țării se află piemontul Shefala, traversat de râuri temporare. Climă mediteraneană, cu ierni blânde, ploioase, și veri uscate, toride (în Negev precipitațiile scad sub 100 mm/an). Vegetație de arbuști, specifici zonei mediteraneene (maquis, garriga) și de tufișuri xerofite (Negev). Parcuri naționale și rezervații naturale. Economie dezvoltată, bazată pe o ind. modernă, diversificată, pe o agricultură de mare randament și pe turism. Expl. de săruri de potasiu (2,1 mil. t, 1993), fosfați naturali (2,7 mil. t), petrol, gaze naturale, sare, min. de fier, cupru, magneziu, brom. Ind. (în care lucrează 25% din populația activă a țării și realizează 35% din venitul național) și produce energie electrică (26 miliarde kWh, 1993), oțel, diamante șlefuite (c. 30% din export), utilaje ind. diverse, motoare electrice, montaj de autovehicule, avioane, produse electronice (aparate radio), derivate petroliere, acid sulfuric și azotic, îngrășăminte chimice, anvelope, mase plastice și rășini sintetice, ciment, hârtie, țesături de lână și bumbac, articole de marochinărie, ceramică, vinuri (12,7 mil. hl, 1993), bere, conserve și sucuri de fructe, carne, produse lactate, ulei de măsline, țigarete (5,5 mii t, 1993). Agricultură (6,2% din populația activă și 5% din venitul național) se practică pe 15,6% din terit. țării (supr. arabilă) cu întinse zone irigate (42%) și este specializată în cultura citricelor (portocale 475 mii t, 1994, grepfruturi 370 mii t, 1994, locul 5 pe glob, lămâi, mandarine), a cerealelor (grâu, porumb, sorg, orz, ovăz, ce acoperă 50% din consumul intern de grâu) și a legumelor. Se mai cultivă bumbac, floarea-soarelui, sfeclă de zahăr, cartofi, tutun, arahide, fructe (mere, piersici, caise etc.). Plantații de măslini, de Persea americana (fructul avocado), curmali, bananieri și viță de vie. Se cresc bovine, ovine, caprine, porcine și păsări de curte. C. f. (1994): 596 km. Căi rutiere: 14,2 mii km. Flotă comercială: 1,5 mil. t. r. b. (1994). Moneda: 1 shekel = 100 agorot. Turism dezvoltat: c. 1,7 mil. turiști străini (1993). Principalele obiective: Ierusalim, cu obiective de mare interes pentru credincioșii creștini (Biserica Sf. Mormânt, Biserica Ghetsimani etc.), pentru evrei (Zidul de Vest sau Zidul plângerii, mormintele lui David, Absalom, Rachela, Zaharia) și musulmani (Moscheea Al Aksa), Tel Aviv și împrejurimile, stațiunile balneare Netanya, Herzliya, apoi Ramla, cu un minaret din 1268 și moschee – fostă catedrală a cruciaților, NV țării (Haifa, Akko – cu vestigii romane, cruciate și turce), zona Mării Moarte (peșterile Qumrān, stânca Masada, stațiunea balneară ’En Gedi etc.). Export: diamante prelucrate, echipament electric, citrice, utilaje ind. și mijloace de transport, oțel și fontă, cupru, produse chimice (îngrășăminte, mase plastice), textile, legume, confecții, produse alim., băuturi și tutun etc. Import: utilaje ind. și mijloace de transport, produse chimice, diamante brute, combustibili, ciment, cherestea, bunuri de larg consum etc. – Istoric. Locuit încă din timpuri preistorice, terit. actual al I. (numit Palestina), reprezenta o cale de trecere privilegiată între Asia și Africa de Est. Civilizația canaaneană, care s-a dezvoltat aici, din milen. 3 î. Hr. a fost influențată, rând pe rând, de mesopotamieni (veniți din Caldeea, sec. 18 î. Hr.), de egipteni (sec. 16-13 î. Hr.) și ocupată de filisteni (sec. 12 î. Hr.) și de evreii veniți din Egipt sun conducerea lui Moise și apoi a lui Iosua (sec. 12 î. Hr.), care, în vremea lui Saul (1029-1004 î. Hr.), au întemeiat regatul Israel, care va ajunge la apogeul expansiunii sale sub David și Solomon. „Biblia” reprezintă principalul izvor de informație privind perioada de instalare și organizare teologico-politică a evreilor în Canaan și a luptelor cu principalii dușmani: filistenii, arameii, amoniții, edomiții, moabiții etc. La moartea lui Salomon regatul a fost divizat în Iudeea (la S) și regatul Israel (la N), cucerit de Alexandru cel Mare (333 î. Hr.), de lagizi (325 î. Hr.), Seleucizi (197 î. Hr.), împotriva cărora s-au răsculat sub conducerea lui Iuda Macabeul (164 î. Hr.), și de romani (64 î. Hr.), în timpul cărora s-au răsculat sub conducerea lui Iuda Macabeul (164 î. Hr.), și de romani (64 î. Hr.), în timpul cărora a apărut creștinismul. Evreii s-au răsculat împotriva romanilor (66-70), revoltă reprimată de împăratul Titus și în 132-135, sub conducerea lui Bar-Kochba, înfrântă și ea. În urma acestor mișcări, evreii au început să părăsească Palestina, răspândindu-se în Imp. Roman. După ce creștinismul a devenit religie de stat în Imp. Roman, persecuțiile repetate împotriva evreilor au accelerat emigrația lor din Palestina. Inclusă în Imp. Bizantin (395), Palestina a fost ocupată de perși (614), de arabi (din 634; a făcut parte din statele conduse de califii Omeiazi, Abbasizi și Fatimizi), de cruciați (sec. 11 – Regatul latin de Ierusalim). În Evul Mediu, Palestina devine „Țara Sfântă”, iar Ierusalimul oraș sfânt, atât pentru evrei și creștini (ținta cruciaților), cât și pentru musulmani. Recucerit de Saladin (1187), a trecut sub tutela mamelucilor, (1250), apoi a fost inclus în Imp. Otoman (1517). În urma congresului sionist de la Basel (1897), care prevedea crearea unui stat al evreilor din Palestina, începe o imigrare sistematică. În 1917 Palestina a fost ocupată de Marea Britanie. Acțiunile organizațiilor teroriste evreiești (Haganah, Irgun, Stern) au constrâns Marea Britanie să renunțe la mandatul asupra Palestinei, care a fost divizată de O.N.U. în două zone, destinate a deveni una stat al evreilor și alta stat al arabilor palestinieni. Refuzul statelor arabe de a recunoaște noul stat Israel, proclamat la 14 mai 1948, a dus la patru războaie israelo-arabe (1948-1949, 1956, 1967, 1973), încheiate cu victoria I. Cu concursul S.U.A., în 1977, s-au semnat la Camp David (S.U.A.) două acorduri israelo-egiptene (Egiptul a fost prima țară arabă care a recunoscut I.). În iun. 1982, I. a invadat Libanul pentru a pune capăt prezenței combatanților Organizației pentru Eliberarea Palestinei (O.E.P.), care atacau I. la frontiera cu Libanul, I. a instituit o zonă de siguranță (10-20 km), ocupată de „Armata Libanului de Sud”, formațiune militară arabă controlată de I. În urma Conferinței de la Madrid (aug. 1991), I. a recunoscut entitatea palestiniană și reprezentativitatea O.E.P. Negocierile israelo-palestiniene au fost perturbate de ciocnirile în teritoriile ocupate (Infatida), problema așezărilor evreiești din Cisiordania și, în cele din urmă, de asasinarea primului-ministru al I., Yitzhak Rabin (4 nov. 1995). Guvernul lui Benyamin Netanyahu, câștigătorul alegerilor din 1996, a adoptat o poziție dură în negocierile cu palestinienii. Republică parlamentară, I. nu are o constituție propriu-zisă, ci o culegere de legi. Activitatea legislativă este exercitată de Knesseth, iar cea executivă, de un guvern numit de președinte.

BAZĂ, baze, s. f. I. 1. Partea de jos (mai largă, de obicei solidă) a unui corp, a unei clădiri sau a unui element de construcție, care susține întreaga construcție. V. temelie, fundament. Coloanele dorice nu au bază. ▭ Marea izbea în cadență baza blocului de piatră. BART, E. 316. ◊ Fig. Afirmații fără bază. Pe ce bază afirmi acest lucru? ◊ Expr. A sta (sau a fi) la baza a ceva = a forma temelia, fundamentul a ceva. A avea (ceva) la bază = a se întemeia pe ceva sigur, solid. Ce studii ar la bază? A pune bazele a ceva = a întemeia, a funda. ♦ Latura unei figuri sau fața unui corp geometric opusă, vîrfului, care se ia drept punct de plecare spre a măsura, printr-o perpendiculară, înălțimea figurii sau a corpului, respectiv. Baza unui triunghi. Baza unei prisme. Baza unui cilindru. ♦ Linia dreaptă și măsurată pe teren cu. mare precizie, care servește ca linie de pornire pentru, construirea unei serii de triunghiuri în ridicările topografice. 2. Ceea ce constituie temeiul a ceva, elementul fundamental, esențial. Planul cincinal este un program de luptă al construirii bazelor socialismului în țara noastră, pentru asigurarea înfloririi patriei noastre și a bunăstării celor ce muncesc. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 471. Succesul în creșterea animalelor depinde, în mare măsură, de existența bazei furajere care să asigure animalelor nutrețuri suficiente și de bună calitate pe tot timpul anului. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2678. ♦ Principiu pe care se clădește un sistem, o teorie, o știință. Sfaturile populare constituie baza politică a Republicii Populare Romîne. CONST. R.P.R. 10. Lenin, marele continuator al operei lui Marx, a elaborat bazele ideologice ale partidului marxist, a ridicat într-o măsură imensă însemnătatea teoriei revoluționare. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 7, 6. ◊ Loc. adj. De bază = fundamental, esențial; pe care te poți bizui. Fără atîția oameni de bază, munca-n ateliere nu prea merge. GALAN, Z. R. 389. Organizație de bază v. organizație. ◊ Loc. adv. Pe (sau în) baza... sau pe bază de... = a) în conformitate cu..., pe principiul... În baza decretului nr... se dispune ca... = [Statul romîn democrat-popular] asigură întărirea și dezvoltarea forțelor de producție ale țării prin industrializarea ei socialistă, prin lichidarea înapoierii economice, tehnice și culturale, prin transformarea socialistă treptată a agriculturii pe baza liberului consimțămînt al țăranilor muncitori. CONST. R.P.R. 14; b) avînd drept principal element component... Culorile sintetice sînt fabricate pe bază de anilină. ♦ Elementul principal al unei substanțe chimice sau farmaceutice. Preparat cu bază de calciu. ♦ Nota fundamentală sau tonica unui acord; (într-un ansamblu vocal sau instrumental) extrema inferioară a armoniei (numită în general «bas»). 3. (Uneori determinat prin «economică») Orînduirea economică a societății într-o etapă dată a dezvoltării ei. În producția socială a vieții lor, oamenii intră în relații determinate, necesare, independente de voința lor, în relații de producție care corespund unei trepte de dezvoltare determinate a forțelor lor materiale de producție. Totalitatea acestor relații de producție formează structura economică a societății, baza reală pe care se înalță o suprastructură juridică și politică și căreia îi corespund forme determinate ale conștiinței sociale. MARX, CR. EC. POL. 9. Suprastructura este generată de bază, dar aceasta mu înseamnă nicidecum, că suprastructura nu face decît să reflecte baza, că ea este pasivă, neutră, că are o atitudine indiferentă față de soarta bazei sale, față de soarta claselor, față de caracterul orînduirii. Dimpotrivă, o dată apărută, ea devine o forță activă din cele mai mari, ajută activ bazei sale să capete formă și să se consolideze, ia toate măsurile pentru a ajuta noii orînduiri să nimicească și să lichideze vechea bază și vechile clase. STALIN, PROBL. LINGV. 6. 4. (Urmat de diferite determinări) Loc de concentrare a unor rezerve de oameni, de materiale etc., cuprinzînd și instalațiile necesare spre a putea servi ca temei, ca punct de plecare pentru o anumită activitate: a) întreprindere auxiliară prevăzută cu depozite, ateliere etc., care deservește o anumită ramură a industriei sau o anumită regiune. Bază de materii prime. Bază de aprovizionare. În regiunea Rostov s-a înființat o bază de prelucrare a țițeiului; b) (adesea determinat prin «de recepție») clădire special amenajată pentru primirea și păstrarea produselor agricole colectate; depozit; c) (adesea determinat prin «militară») regiune puternic întărită, prezentînd avantaje strategice și tactice, unde sînt instalate rezerve militare de diferite arme, construcții speciale și depozite de muniții, combustibile, echipament, subzistență etc. Bază de atac. Bază aeriană (sau aviatică) = aeroport militar, înzestrat cu hangare și cu ateliere de reparații pentru un număr mai mare de avioane. Bază navală = port militar. Bază de operații sau bază operativă = zonă sau regiune în care se concentrează trupe de arme diferite, în vederea unor operații viitoare. Vreme îndelungată țara noastră a fost folosită de imperialiști drept parte integrantă a «cordonului sanitar» în jurul Uniunii Sovietice, apoi drept bază de operațiuni pentru atacul direct împotriva ei. Trecutul acesta nu se va mai întoarce niciodată. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 140; d) (În expr.) bază sportivă = complex de instalații servind sportivilor pentru antrenamente și competiții. 5. (În expr.) Bază de articulație = modul de articulare a sunetelor caracteristic pentru o anumită limbă sau un anumit dialect; sistemul pozițiilor și mișcărilor organelor fonatoare caracteristic vorbitorilor într-o anumită limbă sau într-un anumit dialect.6. (În expr.) Baza craniului = partea craniului care închide cutia craniană înspre ceafă. II. Corp chimic compus dintr-un oxidril și un metal; are gust leșietic, albăstrește hîrtia roșie de turnesol și, în combinație cu un acid, formează o sare. Hidratul de sodiu, numit și sodă caustică, e o bază puternică.

ORGANIZAȚIA NAȚIUNILOR UNITE (O.N.U.; în engl.: United Nations Organization – U.N. sau U.N.O.), organizație internațională guvernamentală cu sediul în United Nations Plaza din New York (S.U.A.), fondată, prin semnarea la 26 iun. 1945, a Cartei de la San Francisco de către 50 de state (intrată în vigoare la 24 oct. 1945). Constituie o organizație cu vocație universală, creată în scopul menținerii păcii și securității internaționale prin luarea de măsuri colective împotriva actelor de agresiune, dezvoltarea relațiilor prietenești între națiuni, promovarea cooperării internaționale în domeniul economic, social, cultural și umanitar. La 12 iun. 1941 este parafată la Londra „Declarația interaliată” în care semnatarii se angajau „să conlucreze cu celelalte națiuni libere, atît în timp de război, cît și în timp de pace”. A fost primul dintr-o serie de documente care au marcat procesul de formare a O.N.U. La 14 aug. 1941, președintele S.U.A. Franklin D. Roosevelt și primul-ministru britanic Winston Churchill au căzut de acord asupra unor principii care urmau să favorizeze colaborarea internațională în scopul menținerii păcii și securității. Documentul semnat la bordul navei „Prince of Walles”, este de atunci cunoscut sub denumirea de Carta Atlanticului. Numele organizației a fost folosit prima dată, la sugestia președintelui F.D. Roosevelt, în „Declarația Națiunilor Unite”, semnată, la Washington, la 1 ian. 1942, de către reprezentanții a 26 de state care luptau contra Axei și care și-au proclamat sprijinul pentru Carta Atlanticului. Într-o declarație semnată la Conferința de la Moscova, la 30 oct. 1943, guvernele U.R.S.S., Marii Britanii, Statelor Unite și Chinei au preconizat crearea unei organizații internaționale, obiectiv reafirmat de conducătorii Statelor Unite, Marii Britanii și U.R.S.S. la Conferința de la Teheran (1 dec. 1943). Primul proiect al O.N.U. a fost elaborat în cursul unei conferințe ținute la hotelul „Dumbarton Oaks” din Washington, În cursul unor serii de reuniuni (21 aug.-7 oct. 1944) cînd, reprezentații U.R.S.S., Marii Britanii, Statelor Unite și Chinei s-au pus de acord asupra scopurilor, structurii și funcționării acestei organizații mondiale. La 11 febr. 1945, după reuniunea de la Ialta, Roosevelt, Churchill și Stalin și-au declarat voința de a pune bazele unei „organizații generale internaționale pentru salvgardarea păcii și securității”. La 25 apr. 1945 reprezentanții a 50 de state s-au reunit la San Francisco în Conferința Națiunilor Unite asupra Organizației internaționale. Ei au elaborat cele 111 articole ale Cartei care a fost adoptată în unanimitate. Aceasta definește scopurile și principiile Organizației, structura, organele principale și funcțiile acestora. A doua zi ei au semnat-o în auditoriul Teatrului Herbst din incinta Monumentului Vechilor Combatanți. A intrat în vigoare după ce a fost ratificată de cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate și a majorității celorlalți semnatari (24 oct. 1945, nașterea O.N.U.). Prima Adunare Generală, unde sUnt reprezentate toate statele membre, se deschide la Central Hall din Westminter (10 ian. 1946). Consiliul de Securitate reunit pentru prima oară la Londra (17 ian. 1946) adoptă regulamentul său de ordine interioară. Adunarea Generală adoptă (24 ian. 1946) prima sa rezoluție consacrată în principal utilizării pașnice a energiei atomice și eliminării armelor atomice și a celorlalte arme de distrugere în masă. La 1 febr. 1946 Trygve Lie (Norvegia) devine primul secretar general al O.N.U., iar pe 24 oct. 1947 Adunarea Generală proclamă oficial această zi drept „Ziua Națiunilor Unite”. La 24 oct. 1949 se pune piatra de temelie a actualului sediu al O.N.U. din New York. În istoria sa de aproape șase decenii, din care cea mai mare parte s-a desfășurat în condiții nefavorabile determinate de confruntarea din anii războiului rece, O.N.U. a reușit în mare măsură să răspundă speranțelor pe care omenirea le pusese în Organizație. Activitatea sa a cuprins domenii diverse, de la aplanarea conflictelor, interdicția armelor de distrugere în masă și neproliferarea armelor atomice la decolonizare, codificarea dreptului internațional, mediul, drepturile omului etc. Astfel, în iun. 1948 este stabilit în Palestina organismul Națiunilor Unite însărcinat cu supravegherea armistițiului, prima misiune de observare a Națiunilor Unite, iar emisarul O.N.U. Ralph Bunche obține încetarea focului între noul stat creat, Israel, și țările arabe (7 ian. 1949). Adunarea Generală adoptă Declarația universală a omului (10 dec. 1948). În absența reprezentantului Uniunii Sovietice, Consiliul de Securitate decide să intervină de partea Coreii de Sud și să respingă invazia Nordului. O convenție de armistițiu în Coreea este semnată (27 iul. 1953) de către Comandamentul O.N.U. și Comandamentul China-Coreea de Nord. În 1954, Înaltul Comisariat O.N.U. pentru refugiați primește primul dintre cele două Premii Nobel pentru Pace pentru intervențiile sale în favoarea refugiaților europeni. Adunarea Generală își ține prima sa sesiune extraordinară de urgență (1 nov. 1956) pentru a face față crizei Canalului Suez și creează (5 nov.) prima forță de menținere a păcii a O.N.U. – Forța de Urgență a Națiunilor Unite (F.U.N.U.). În sept. 1960, 17 noi state independente (dintre care 16 africane) intră în O.N.U. (cea mai numeroasă primire a unor noi state membre). La 18 sept. 1961 secretarul general Dag Hammarskjöld moare într-un accident de avion în Congo, în cursul unei misiuni O.N.U. Consiliul de Securitate adoptă un embargou voluntar asupra armamemtelor împotriva Africii de Sud (7 aug. 1963), iar mai apoi (5 mart. 1964) aprobă trimiterea unei forțe de menținere a păcii în Cipru. Adunarea Generală retrage (27 oct. 1966) Africii de Sud mandatul prin care administra Africa de Sud-Vest (azi Namibia), iar la 16 dec. 1966 sunt impuse sancțiuni obligatorii împotriva Rhodesiei (azi Zimbabwe) de către Consiliul de Securitate. După „Războiul de 6 zile”, Consiliul de Securitate adoptă, la 22 nov. 1967, Rezoluția 242, baza viitoarelor negocieri care vizează instaurarea păcii în Orientul Mijlociu. Adunarea Generală aprobă Tratatul de nonproliferare a armelor nucleare și cere statelor membre să-l ratifice (12 iun. 1968). La 4 ian. 1969 intră în vigoare Convenția internațională asupra eliminării tuturor formelor de discriminare rasială. Adunarea Generală admite (25 oct. 1971) R.P. Chineză în O.N.U. În iun. 1972 are loc la Stockholm prima Conferință a Națiunilor Unite pentru Mediu care creează Programul Națiunilor Unite pentru Mediul Înconjurător (P.N.U.E.), cu sediul la Nairobi (Kenya). La 13 nov. 1974 Adunarea Generală recunoaște Organizație pentru Eliberarea Palestinei (O.L.P.) ca „singurul reprezentant legitim al poporului palestinian”. „Anul internațional al femeii”, marcat de prima conferință O.N.U. asupra drepturilor femeilor, organizată la Ciudad de Mexico (iun.-iul. 1975) este urmat de adoptarea de către Adunarea Generală la 18 dec. 1979 a Convenției asupra eliminării oricăror forme de discriminare a femeilor, definind drepturile femeilor în domeniul politic, economic, social, cultural și civil. Consiliul de Securitate adoptă un embargou obligatoriu asupra armamentelor împotriva Africii de Sud (4 nov. 1977), iar Adunarea Generală convoacă prima sa sesiune extraordinară consacrată dezarmării (mai-iun. 1978). Trei ani după declararea ultimului caz cunoscut, la 8 mai 1980, Organizația Mondială a Sănătății (O.M.S.) proclamă oficial eradicarea variolei. La 25 nov. 1981 Adunarea Generală adoptă Declarația asupra eliminării oricăror forme de intoleranță și discriminare pe bază religioasă. La 10 dec. 1982 este semnată Convenția Națiunilor Unite asupra dreptului mării de către 177 state și două entități (cel mai mare număr de semnături puse pe un tratat în ziua votării). În dec. 1984 secretarul general Javier Pérez de Cuéllar creează Biroul de operații de urgență în Africa pentru coordonarea ajutoarelor organizate pentru combaterea foametei. Tot acum (10 dec. 1984) Adunarea Generală adoptă Convenția împotriva torturii și a altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante. În iun. 1985, la Nairobi, are loc Conferința de încheiere a Deceniului Națiunilor Unite pentru femei, care reunește mii de participanți. În sept. 1987 eforturile desfășurate de P.N.U.E. sunt încununate de semnarea Tratatului asupra protecției păturii de ozon, cunoscut sub numele de Protocolul de la Montréal, primul acord mondial de protecție a mediului. În 1988 Operațiunile O.N.U. de Menținere a Păcii primesc Premiul Nobel pentru Pace (în acel moment erau în desfășurare un număr de 7). În apr. 1989, Grupul de Asistență O.N.U. pentru perioada de tranziție (G.A.N.U.P.T.) este trimis în Namibia pentru a supraveghea retragerea trupelor Africii de Sud și pentru a furniza asistență în vederea alegerilor care au avut loc în nov. 1989 (Namibia devine independentă la 21 mart. 1990). La 31 mai 1991 este negociată o încetare a focului în Angola (unde războiul civil se desfășura de 16 ani) supravegheată apoi de Misiunea de verificare a Națiunilor Unite în Angola (U.N.A.V.E.M II). Guvernul din El Salvador și Frontul de Eliberare Națională (F.E.N.) semnează (31 dec. 1991), prin intermediul bunelor oficii ale secretarului general al O.N.U., un acord de încetare a focului și un tratat de pace, după 12 ani de război. Consiliul de Securitate ține prima reuniune din istoria sa (31 ian. 1992), la nivelul șefilor de stat și de guvern. În iun. 1992 are loc la Rio de Janeiro (Brazilia) Conferința Națiunilor Unite asupra mediului, cu participarea a 104 șefi de stat și guvern și alți conducători (Conferința, cea mai mare din istorie, adoptă „Acțiunea 21” – plan de acțiune pentru dezvoltarea durabilă). Secretarul general Boutros Boutros Ghali publică „Agenda pentru pace” (17 iun. 1992), plan de diplomație preventivă, de restabilire și menținere a păcii. La 27 apr. 1993 este declarată independența Eritreii, în urma unui referendum verificat de O.N.U. cu participarea a 99,5 la sută din electoratul înscris (Eritrea a fost pe urmă admisă ca membru al O.N.U. și al Organizației Unității Africane, azi Uniunea Africană). În mai 1993 alegerile din Cambodgea, supervizată de O.N.U., au drept consecință elaborarea unei noi Constituții și instalarea unui guvern democratic, marcînd încheierea conflictului ce dura de 15 ani. Are loc la Viena (iun. 1993) Conferința Mondială asupra drepturilor omului în timpul Anului Internațional al populațiilor autohtone (1993). La 6 mai 1994 secretarul general publică „Agenda pentru dezvoltare”, plan de acțiune al cărui scop este de a ameliora condiția umană. Au loc alegeri în Africa de Sud (26-29 apr. 1994) sub supravegherea a 2.527 observatori ai Misiunii de Observare a Națiunilor Unite în Africa de Sud (M.O.N.U.A.S.), care marchează sfârșitul regimului de apartheid. Consiliul de Securitate ridică embargoul asupra armelor și altor restricții impuse Africii de Sud (25 mai), iar la 23 iun. 1994 Africa de Sud își reia locul în Adunarea Generală, după 24 ani de absență. La 13 sept. 1994 Conferința Internațională a O.N.U. asupra populației și dezvoltării, reunită la Cairo, adoptă un Program de acțiune. În oct. 1994 au loc în Mozambic primele alegeri multipartite (27-29 oct.) supravegheate de peste 2.300 observatori internaționali. În același an, este adoptat un program de activitate, însoțit de manifestări care marchează a 50-a aniversare a O.N.U., cu tema „Noi, popoarele Națiunilor Unite... aliate pentru o lume mai bună”. Se reunește la Copenhaga (mart. 1995) Conferința mondială pentru dezvoltare socială, una dintre cele mai importante reuniuni a conducătorilor politici, pentru a reînnnoi angajamentul de a combate sărăcia, șomajul și excluderea socială. La 26 iun. 1995 are loc la San Francisco (California) o conferință de celebrare a celei de a-50-a aniversări de la semnarea Cartei Națiunilor Unite, urmată la 22-24 oct. 1995 de o reuniune specială cu participarea șefilor de stat și guvern, la sediul O.N.U. din New York. La 10 sept. 1996 Adunarea Generală adoptă Tratatul pentru interzicerea completă a experiențelor nucleare (Acest tratat, a cărui adoptare semnifică o cotitură în istoria eforturilor în materie de dezarmare și de neproliferare, este deschis semnării la 24 sept.). La 17 dec. 1996 Adunarea Generală alege pentru prima dată un reprezentant al țărilor din Africa neagră (Kofi Annan, Ghana), pentru un mandat (1 ian. 1997-31 dec. 2001), reconfirmat la 29 ian. 2001. O.N.U. are 191 de membri (2003), printre care și România (din 14 dec. 1955). Cea de-a XXII-a sesiune a Adunării Generale a ales drept președinte pe ministrul de Externe al României, Corneliu Mănescu (era pentru prima dată în istoria de până atunci a organizației când un reprezentant al țărilor socialiste era ales în această demnitate). Nu face parte din O.N.U. un singur stat suveran, Vaticanul (care are totuși statutul de observator permanent). În anul 2002 au fost admiși ca membri Elveția (în urma succesului referendumului din 3 mart. 2002) și Timorul de Est (al 46-lea stat independent al Asiei). Organizația pentru Eliberarea Palestinei (O.L.P.) are statutul de observator special. Principalele organe ale O.N.U. sunt: Adunarea Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic și Social, Consiliul de Tutelă, Curtea Internațională de Justiție, Secretariatul. 1. Adunarea Generală este organul reprezentativ al O.N.U. alcătuit din reprezentanții tuturor țărilor membre (maximum 5 din fiecare țară), învestit cu dreptul de a discuta orice problemă de competența organizației. Rezoluțiile sale au caracter de recomandare pentru statele membre, precum și pentru celelalte organe sau instituții din sistemul Organizației Națiunilor Unite. Se întrunește în sesiuni ordinare anuale, dar și în sesiuni extraordinare sau de urgență, atunci când este necesar. Acestea din urmă sunt convocate de către Secretarul General, la cererea Consiliului de Securitate sau a majorității membrilor organizației. Ia hotărâri cu majoritatea simplă a membrilor prezenți și votanți sau pentru problemele mai importante (admiterea de noi membri, recomandările pentru menținerea păcii etc.) și cu majoritate de două treimi în fiecare ședință plenară sau în Comisii. Adunarea Generală își stabilește propriile reguli de procedură și își alege un președinte la fiecare sesiune. II. Consiliul de Securitate este principalul organ în domeniul menținerii păcii și securității internaționale. Cuprinde 15 membri, dintre care 5 permanenți (R.P. China, Franța, Marea Britanie, S.U.A. și Federația Rusă, care ocupă locul fostei U.R.S.S.), ce pot exercita dreptul de veto, și 10 nepermanenți, aleși de Adunarea Generală (câte 5 în fiecare an), de regulă pentru un mandat de doi ani (în 1962, pentru un an, 1976-1977, 1991-1992 și 2004-2005. România a fost membru al Consiliului de Securitate), pe baza principiului repartiției geografice echitabile. Fiecare membru dispune de un vot. Pentru a se adopta deciziile este suficient un vot favorabil a 9 membri (inclusiv unanimitatea membrilor permanenți). Rezoluțiile sale au un caracter obligatoriu. Poate fi convocat la cererea Secretarului general al O.N.U. sau a oricărui stat membru și la lucrările sale poate participa, fără drept de vot, orice membru al organizației. III. Consiliul Economic și Social (C.E.S. sau E.C.O.S.O.C.) promovează cooperarea internațională în domeniile economic și social. Este alcătuit din 54 de membri, aleși de Adunarea Generală pentru un mandat de 3 ani, pe baza principiului repartiției geografice echitabile (18 sunt aleși în fiecare an). Rezoluțiile sale au caracter de recomandări. Se întrunește anual, principala sa funcție fiind de a stabili direcțiile de acțiune și de a coordona agențiile speciale ale O.N.U. Are comisii regionale și pe domenii de activitate. Pentru prima dată România a fost aleasă membru al E.C.O.S.O.C. pentru anii 1965-1967. IV. Consiliul de Tutelă supraveghează administrarea teritoriilor aflate sub tutela O.N.U. Deoarece ultimul teritoriu aflat sub tutela O.N.U. (Rep. Palau) și-a declarat independența (1 oct. 1994), iar altele s-au unificat cu statele vecine, C.T. și-a suspendat oficial activitatea la 1 nov. 1994, urmând ca în viitor să fie convocat numai în cazul în care va apărea o situație deosebită. V. Curtea Internațională de Justiție (C.I.J.) este organul judiciar principal al organizației, are sediul la Haga (Olanda) și cuprinde 15 judecători independenți, fiecare de altă naționalitate, aleși cu titlu personal (sau realeși), pentru o perioadă de 9 ani, cu majoritate absolută, de către Adunarea Generală și de către Consiliul de Securitate. Statul Curții este parte integrantă a Cartei O.N.U. Curtea rezolvă numai litigiile dintre statele care recunosc jurisdicția sa intr-o anumită categorie de dispute. VI. Secretariatul este principalul organ administrativ și executiv al O.N.U. Este condus de Secretarul general, numit de Adunarea Generală, la recomandarea Consiliului de Securitate, pe o perioadă de 5 ani. Are sediul la New York (S.U.A.). Execută programele politice deliberate de celelalte organe ale O.N.U. și are delicata funcție de mediere. Au ocupat această funcție: Trygve Lie – Norvegia (1946-1952), Dag Hammarskjöld – Suedia (1953-1961), U Thant – Birmania (1961-1971,) Kurt Waldheim – Austria (1972-1981), Javier Pérez de Cuéllar – Perú (1982-1991), Boutros Boutros Ghali – Egipt (1992-1996), Kofi Annan – Ghana (1997-2006) și Ban Ki-Moon – Coreea de Sud (din 2007). În vederea desfășurării activității în bune condițiuni, Adunarea Generală, Consiliul de Securitate și C.E.S. au înființat numeroase organe subsidiare: Comisii Regionale O.N.U. Pe lângă O.N.U. funcționează 5 comisii regionale, în calitate de centre regionale O.N.U.: – Comisia Economică pentru Europa (C.E.E.; în engl.: Economic Commission for Europe – E.C.E.); fondată în 1947; sediu: Geneva (Elveția). Studiază problemele economice, tehnologice, și de mediu și face recomandări privind soluționarea acestora. Membri: statele europene, precum și Kazahstan, Uzbekistan, Tadjikistan, Turkmenistan, Azerbaidjan, Armenia, Georgia, Canada, Israel și S.U.A. – Comisia Economică și Socială pentru Asia și Pacific (C.E.S.A.P.; în engl.: Economic and Social Commission for Asia and the Pacific – E.S.C.A.P.); fondată în 1947 sub denumirea de Comisia Economică pentru Asia și Orientul Apropiat – E.C.A.F.E.; a adoptat actuala denumire în urma reorganizării din 1974; sediu: Bangkok (Thailanda). Reprezintă singurul forum interguvernamental pentru Asia și Pacific. Acordă asistență tehnică, servicii de consultanță pe lângă guverne, programe de cercetare, pregătire și informare. Membri: statele din Asia și Pacific, precum și Franța, Marea Britanie, Rusia și S.U.A. – Comisia Economică pentru America Latină și Caraibe (C.E.A.L.C.; în engl.: Economic Commission for Latin America and the Caraibbean – E.C.L.A.C.); fondată în 1948; sediu: Santiago de Chile (Chile). Comisia colaborează cu guvernele statelor membre în analizarea problemelor economice naționale și regionale și acordă sprijin în elaborarea planurilor de dezvoltare. Coordonează programe de asistență tehnică, cercetare, informare, pregătire a cadrelor și cooperare cu organizații naționale, regionale și internaționale. Membri: statele din America de Sud și zona Caraibelor, precum și Canada, Franța, Italia, Marea Britanie, Spania și S.U.A. – Comisia Economică pentru Africa (C.E.A.; în engl.: Economic Commission for Africa – E.C.A.); fondată în 1958; sediu: Addis Abeba (Ethiopia). Activitățile sale au ca scop încurajarea dezvoltării economice și sociale, creșterea cooperării dintre țările membre și dintre Africa și alte părți ale lumii. Membri: cele 53 de state africane. – Comisia Economică și Socială pentru Asia de Sud-Vest (C.E.S.A.V.; în engl.: Economic and Social Commission for Western Asia – E.S.C.W.A.); fondată în 1974 sub denumirea de Biroul Economic și Social al O.N.U. din Beirut; a adoptat actuala denumire în 1985; sediu: Beirut (Liban). Propune strategii și măsuri menite să promoveze cooperarea în domeniul economic și social. Membri: Arabia Saudită, Bahrain, Egipt, Emiratele Arabe Unite, Iordania, Iraq, Kuwait, Liban, Oman, Palestina, Qatar, Siria, Yemen.

PARIS [fr. parí] 1. Bazinul Parisului (sau Parizian), regiune în N Franței, extinsă în jurul Parisului, pe c. 500 km diametru de la E la V și c. 300 km de la N la S, având forma unui amfiteatru cu o înclinare generală pe direcția SE-NV, drenată de fl. Sena și afl. săi Marna, Oise ș.a. Este o zonă joasă, acoperită cu depozite sedimentare terțiare, limitată de masivele hercinice Ardeni (NNE), Vosgi (E), Masivul Central (S) și Armorican (V), iar spre N de colinele Artois, care constituie limita între B.P. și Câmpia Flandrei. 2. Capitala Franței, a regiunii și provinciei istorice Île-de-France, situată în bazinul cu același nume, în zona de confl. a râurilor Marna și Oise cu fl. Sena, la 170 km de gura de vărsare a acesteia în Marea Mânecii; 2,1 mil. loc. (1999). Marele P., împreună cu suburbiile și orașele-satelit (Argenteuil, Saint-Denis, Montreuil, Orly, Versailles, Boulogne-Billancourt, Saint-Cloud, Neuilly-sur-Seine, Clichy, Nanterre, Rueil-Malmaison, Saint-Germain-en-Laye, Poissy ș.a.), formează o conurbație de 11,2 mil. loc. (1999), extinsă pe 1.832 km². Orașul propriu-zis, încorsetat de meandrele Senei și Marnei, și dominat de mai multe coline (Montmartre 125 m alt., Chaillot, Buttes-Chaumont, Belleville, Ménilmontant ș.a.), ocupă o supr. de 105 km², având ca nucleu Île de la Cité. P. este cel mai important centru politic, economic, financiar-bancar, comercial, cultural-artistic și turistic al țării, fiind sediul unor organisme internaționale (UNESCO, din 1947, OECD ș.a.); locul de desfășurare a Jocurilor Olimpice în anii 1900 și 1924. Important nod internațional de comunicații, cu trei mari aeroporturi (Orly, Le Bourget, Roissy-Charles de Gaulle), port fluvial și mai multe gări (Gara de Nord, Gara de Est, Austerlitz, Saint-Lazaire, Montparnasse ș.a.). Metrou (din 1900). P. este cel mai puternic centru ind. al Franței, care produce automobile (uzinele firmelor „Renault”, „Citröen” ș.a.), avioane, tractoare, produse electronice și electrotehnice (firma „Thomson”), mașini-unelte, aparatură de precizie și optică, produse chimice (mase plastice, medicamente, cosmetice, cauciuc sintetic, îngrășăminte) și textile (confecții, tricotaje, țesături), articole de blănărie și marochinărie, încălțăminte, mobilă fină, alimente, articole de lux (parfumuri, bijuterii ș.a.); mari edituri și tipografii. Studiouri cinematografice. Centru financiar internațional (Banca Franței, Banca Rothschild, Crédit Lyonnais) și bursier. Centru științific: Academia Franceză (fundată de Richelieu în 1634), Institutul Franței (1795), Institutul Pasteur (1888), Centrul Pompidou (1971-1977) etc. Numeroase teatre: Opera (1789), Comedia Franceză (1680), Teatrul Étoile ș.a.; universități: Sorbona (1257), Collège de France, (1530), L’École Normal Supérieure (1794), Conservatorul (1795), l’École Nationake de Beaux Arte ș.a.; muzee: Luvrul, inaugurat în 1793, Muzeul Național de Artă Modernă, Muzeul Cluny, Musée de l’homme, Muzeul de Artă Decorativă, Muzeul de Artă Tradițională Populară ș.a.; parcuri și grădini: Bois de Boulogne, 872 ha, Bois de Vincennes, 943 ha, Tuileries Luxembourg, Jardin des Plantes ș.a.; poduri pe Sena: Pont-Neuf (1578-1606), Notre-Dame, Alexandre III, Sully, Saint-Michel, Solférino, Royal, Louis-Philippe, Pont de la Concorde ș.a.; bulevarde și străzi renumite: Champs-Élysées, Sébastopol, Saint-Germain, Saint-Michel, Grand Armée, Royal etc.; cartiere faimoase: Quartier Latin, Montparnasse, Montmartre, Saint-German-des-Prés; piețe: Place de la Concorde, cu obeliscul din Luxor, Place Charles de Gaulle – fostă Place de l’Étoile, cu Arcul de Triumf, Place Vendôme, Place Champs de Mars, cu Trunul Eiffel, Place de la République, Place des États-Unis ș.a.; porți cu caracter triumfal-decorativ: Saint-Denis (1672), Saint-Martin (1674) ș.a.; cabarete: Moulin Rouge, Crazy Horse, Folies-Bergère, Olympia ș.a. Monumente: biserica Saint-Germain-des-Prés (sec. 6, reconstruită în sec. 10-11), catedrala Notre Dame (1177-1250), bisericile Saint-Martin-des-Champs (1140), Sainte-Chapelle (1246-1248), Saint-Joseph-des-Carmes (1613-1620), Saint-Louis (1644-1728), bazilica Sacré-Cœur (1876-1914), l’Hotel de Sens (1474-1519), l’Hotel de Cluny (1485-1498), l’Hotel de Ville (Primăria) (1533-1551, reconstruit în 1606-1628), l’Hotel des Invalides (1670-1720), în stil gotic, Palatul Bourbon (1722), Pantheonul (1764-1812), clădirea Bursei (1808-1825), Arcul de Triumf (1806-1836), clădirea Operei (1862-1875), Turnul Eiffel (1889), înalt de 320 m, Piramida de sticlă „Grande Louvre” (1989) ș.a. – Istoric. Pe locul orașului de azi a existat, în sec. 1 î. Hr., o așezare inițial pe o insulă a Senei (Île de la Cité) a tribului galic al parisilor, numită Lutetia. Cucerit de romani (52 î. Hr.), a devenit un puternic centru comercial (Lutetia Parisiorum apoi Parisia, de unde numele actual). Populația orașului a fost creștinată (sec. 3) de episcopul Denis (Dionisie) care a fost martirizat. Distrus de populațiile barbare (280), a fost reconstruit. În 360, prefectul Galiei, Iulian Apostatul a fost proclamat aici împărat de soldații săi, iar orașul a luat definitiv numele de P. De la începutul sec. 6, P. a fost reședința regilor franci, constituind, treptat, împreună cu împrejurimile sale, nucleul domeniului regal al Capetingilor, fiind și cel mai important centru economic, politic și cultural-artistic al Franței. Devenit capitala Franței (987) când Hugo Capet, conte de Paris a devenit rege; în sec. 11-15 a jucat rolul de centru unificator în procesul de centralizare a statului francez. În sec. 14-15 dezvoltarea sa a fost întârziată din cauza Morții Negre (epidemia de ciumă a secerat 1/3 din populație). P. este strâns legat de istoria Franței, aici desfășurându-se un șir de evenimente importante: răscoala condusă de Étienne Marcel (1356-1358), răscoala ciocănașilor (1382) și caboșienilor (1413), Noaptea Sf. Bartolomeu (1572), Fronda (1648-1653) etc. La sfârșitul sec. 18 și în sec. 19, parizienii au avut un rol important în cele mai de seamă evenimente din istoria Franței: Revoluția din 1789-1794, Revoluția din iul. 1830, Revoluția din 1848. P. a fost unul dintre cele mai importante centre ale emigrației revoluționare române de după 1848. Napoleon III l-a însărcinat pe G. Hausmann cu modernizarea infrastructurii orașului. În Războiul Franco-Prusian (1870-1871), locuitorii P. au luptat eroic împotriva trupelor prusace care asediau orașul. Aici a izbucnit, în 1871, o insurecție care a instaurat Comuna din Paris. În sec. 19 a devenit centrul cultural-artistic al lumii („Orașul-lumină”). Ocupat, la 14 iul. 1940, de trupele germane, orașul a fost eliberat în urma insurecției populare din 19-25 aug. 1944. Îm ami 1968, a fost teatrul unor tulburări studențești. La P. au avut loc numeroase întâlniri diplomatice, consfătuiri și conferințe internaționale. – Tratatul de Pace din 10 febr. 1763, încheiat la Versailles, în urma Războiului de 7 Ani (Inclusiv războiul Franței cu India) în care Franța aliată cu Austria, Spania și Rusia a luptat împotriva Angliei și Prusiei. Franța renunță în favoarea Angliei în America la Noua Franță (Canada) și la toate teritoriile de la est de Mississippi (Louisiana), cu excepția Noului Orleans. Spania cedează Florida Angliei, primind în schimb partea apuseană a Louisianei (care aparținuse Franței). În Indiile de Vest Anglia obține de la Franța insula Dominica, Saint-Vicent, Grenada și Tobago, iar în Africa aproape întreg teritoriul coloniei Senegal; ins. Minorca, cucerită de Franța în 1756 este retrocedată Angliei. În India, Franța păstra doar 5 orașe. Franța și Spania se obligau să evacueze trupele din Portugalia și coloniile acesteia. Trupele franceze trebuiau să părăsească teritoriul Hanovrei, care era moștenire ereditară a regilor Angliei din dinastia de Hanovra. Tratatul de Pace din 30 mai 1814, încheiat între Franța și Coaliția a VI-a (Anglia, Austria, Prusia, Rusia; ulterior s-a raliat Tratatului Suedia, Spania și Portugalia) și care prevedea restabilirea independenței Olandei, Elveției, principatelor germane și statelor italiene. Franța era redusă la granițele existente la 1 ian. 1792; totodată, i se retrocedează o parte însemnată a posesiunilor coloniale pierdute de ea în războaielor napoleoniene. Tratatul de pace din 20 nov. 1815, între Franța și Coaliția a VII-a (Rusia, Anglia, Austria și Prusia) confirmă clauzele Tratatului din 30 mai 1814, spre deosebire de care în prezentul Tratat se stipulează menținerea Franței în granițele existente în 1790, fiind deposedată astfel de reg. Saar și Savoia etc. și obligată la plata a 700 mil. franci, precum și la acceptarea unei armate de ocupație de 150.000 de oameni pe o perioadă de 3-5 ani. Tratatul de Pace din 18/30 mart. 1856, încheiat în urma Războiului Crimeii (1853-1856), care prevedea, printre altele, înlăturarea protectoratului rus asupra Principatelor Române, rămânând sub suzeranitatea Porții, dar cu garanția colectivă a marilor puteri europene (Franța, Anglia, Austria, Rusia, Turcia, Prusia și Regatul Sardiniei); stabilește libertatea navigației pe Dunăre și neutralitatea Mării Negre, precum și crearea Comisiei Europene a Dunării, cu sediul la Galați. Rusia înapoiază Tursiei Karsul, iar Principatelor Române județele Bolgrad, Cahul și Ismail din Sudul Basarabiei, confirmând în același timp și autonomia Serbiei. Conferința din 10/22 mai-7/19 aug. 1858 (au participat semnatarii Tratatului de Pace din 1856), încheiată cu o convenție, care stabilea viitorul statut politic, social și administrativ al Principatelor Române. Conferința de Pace din 18 ian. 1919-10 aug. 1920, convocată de puterile victorioase în Primul Război Mondial (27 state, printre care și România) pentru semnarea tratatelor de pace cu țările învinse, Germania, Austria, Ungaria, Turcia și Bulgaria. Ea s-a încheiat cu semnarea unei serii de tratate la Versailles (1919), Saint-Germain (1919), Neuilly (1919), Sèvres (1920), Trianon (1920). Totodată, a hotărât înființarea Societăților Națiunilor. Conferința de Pace din 29 iul.-15 oct. 1946, convocată de puterile învingătoare în cel de-al Doilea Război Mondial pentru încheierea tratatelor de pace cu Bulgaria, Finlanda, Italia, România și Ungaria, state foste aliate ale Germaniei. Tratatele au fost semnate la 10 febr. 1947. Acordul de Armistițiu din 27 ian. 1973, acord semnat, în urma negocierilor de la Paris (1968-1973), de către miniștrii de Externe ai Republicii Democrate Vietnam, Guvernului Revoluționar Provizoriu al Republicii Vietnamului de Sud, S.U.A. și administrația de la Saigon prin care se hotărăște încetarea războiului și restabilirea păcii în Vietnam; prevede, între altele, evacuarea trupelor străine din Vietnamul de Sud, organizarea de alegeri sub control internațional, unificarea, treptată, pe cale pașnică a țării. Școala din ~, denumire (1925) prin care sunt desemnate în istoria artei grupările și creațiile pictorilor și sculptorilor străini stabiliți la P. în diferite epoci (sec. 14, 18 și 20). Cea mai importantă este cea din sec. 20, care a grupat artiști de prestigiu (M. Chagall, W. Kandinsky, A. Modigliani, P. Picasso, C. Brâncuși ș.a.), fără să genereze însă un stil sau un curent anume. Sunt numiți „a doua școală din P.” pictorii abstracți de după al Doilea Război Mondial (N. Staël, J.M. Atlan, M. Estève, Maria Vieira da Silva).

JAPONIA 1. Țara Japoniei, „Țara Soarelui Răsare” (Nihon sau Nippon Koku), stat în E Asiei (Extremul Orient), ocupând Arh. Japonez, format din 3.922 ins. aflate în V Oc. Pacific, între 21° și 44° lat. N. Cuprinde 4 mari ins.: Hokkaidō, Honshū, Kyūshū, Shikoku, precum și arh. Ryūshū (ins. pr. Okinawa), Ogasawara (fost Bonin), Kazan Rettō (sau Volcano) și Minami-Tori. Lungimea țărmurilor: 33,4 mii km (țărmuri naturale 24,3 mii km, arficiale 8,8 mii km, guri de râu 0,3 mii km); supr.: 377,7 mii km²; 125,6 mil. loc. (1995). Limba oficială: japoneza (nipona). Religia: șintoistă și budistă c. 80%, creștină (protestanți, catolici) c. 20%. Cap.: Tōkiō. Orașe pr.: Yokohama, Ōsaka, Nagoya, Sapporo, Kyōto, Kōbe, Fukuoka, Kawasaki, Hiroshima, Kitakyūshū, Sendai. Este împărțit în 47 de prefecturi (todōfuken). Relief predominant muntos (83,8% împreună cu dealurile), în care 25 de vârfuri trec de 3.000 m alt. (Fuji Yama, 3.776 m. alt max. a J.). Lanțurile munților de încrețire, formați în Terțiar, li se adaugă 7 lanțuri de munți vulcanici cu 150 vulcani, în parte activi (Asama Yama, Bandai-san, Aso-san, Sakurajima, Azuma-san ș.a.). Seisme frecvente (Gifu, 516 anual), majoritatea de slabă intensitate, care, alături de vulcani, conturează imaginea unei zone labile tectonic, componentă a „Cercului de Foc” al Pacificului. Câmpiile ocupă 15% din terit., mai extinse fiind Kanto (în zona central-estică a ins. Honshū), Sendai (în NE ins. Honshū), Nobi, Setsu (Ōsaka), Ishikari și Tokachi (în ins. Hokkaidō). Clima este tropicală în Ryūkyū, subtropicală în Kyūshū și temperată în restul terit. (mai aspră în ins. Hokkaidō), cu nuanțe imprimate de orientarea reliefului, prezența oceanului și acțiunea musonilor. În V, precipitațiile sunt mai bogate toamna și iarna, pe când în E ele cad mai ales vara. Taifunurile și, uneori, valurile uriașe (tsunami) provocate de seismele puternice se abat asupra insulelor, având efecte dezastruoase în reg. litorale. Râurile, scurte, au un ridicat potențial energetic (în mare parte valorificat), iar lacurile (Biwa, Kasumiga, Saroma) completează peisajul japonez. Vegetație extrem de variată (magnolii, bananieri, arbori de camfor, cedrul japonez, pinul roșu, chiparoși ș.a.). Pădurile ocupă 67,3% din terit. Faună variată (140 de specii de mamifere, 350 specii de păsări, 30 specii de reptile ș.a.), este ocrotită în 27 de parcuri naționale (c. 2 mil. ha), parcuri ale prefecturilor și sute de rezervații, constituind atracții turistice majore (parcul național Fuji-Hakone-Izu este vizitat anual de peste 20 mil. turiști). Țară cu o economie dezvoltată, a doua putere economică mondială după S.U.A., J. are resurse minerale variate, care însă nu asigură decât în mică măsură necesarul de materii prime ale unei ind. complexe, cu înalt nivel tehnologic (J. importă 99,8% din cantitatea de petrol, 90,7% din gazele naturale și 82% din cărbunele de care are nevoie). Ocupă locul 2 pe glob după S.U.A. ca produs național brut și locul 3 pe glob (după S.U.A. și Germania) ca PIB/locuitor. Ind. antrenează 34% din pop. activă și contribuie cu 40% la PNB. J. se află pe unul dintre primele trei locuri pe glob în metalurgia feroasă și neferoasă, electronică, constr. navale (c. 1/3 din totalul prod. mondiale de nave comerciale), de autovehicule, ind. lemnului, mat. de constr., petrochimie, hârtie, textile ș.a. Marile concentrări ind. sunt Kanto (zona capitalei), Kinki (Ōsaka-Kōbe-Wakayama ș.a.), Chukyō (Yokkaichi-Nagoya-Toyohashi) și Kitakyūshū, dar ind. este bine reprezentată în toate centrele urbane. Expl. de huilă (6,9 mil. t, 1994), lignit, petrol, gaze naturale, imn. de fier, mangan, crom, tungsten, molibden, cupru, plumb, zinc, staniu, aur, argint, uraniu, bismut, sulf, germaniu, azbest, sare (toate în cantități moderate). Mare producătoare de energie electrică (906,7 miliarde kWh, 1993, locul 4 pe glob și locul 3 pe glob ca putere instalată în centrale electronucleare), fontă și feroaliaje (73,8 mil. t, 1994, locul 3 pe glob), oțel (98,3 mil. t, 1994, locul 2 pe glob), cocs (42 mil. t, locul 2 pe glob), nichel, titan, aluminiu (336,5 mii t, 1994, locul 3 pe glob), cupru brut și rafinat (1,1 mil. t, 1994, locul 2 pe glob), plumb, zinc (665,5 mii t, 1994, locul 1 pe glob), staniu, magneziu, sulf, utilaje și instalații ind., linii tehnologice, mașini-unelte, tractoare (161,8 mil. bucăți, 1991, locul 3 pe glob), autovehicule (8,68 mil. bucăți autoturisme, 1993, locul 1 pe glob și 2,73 mil. buc. vehicule utilitare, 1993, locul 2 pe glob), avioane și elicoptere, motociclete (2,7 mil. buc., 1994, locul 1 pe glob), aparataj electrotehnic, elemente tranzistorizate, televizoare (9,4 mil. buc., 1994, locul 1 pe glob), calculatoare, instrumente de precizie și aparate optice, mașini de calcul, ceasuri, aparate foto (12,4 mil. buc., 1994, locul 1 pe glob), frigidere, produse petroliere (300 mil. t/an capacitatea rafinăriilor: benzină 43,9 mil. t, 1994, locul 2 pe glob, uleiuri grele, locul 1 pe glob), acid sulfuric (6,6 mil t, 1994, locul 4 pe glob), sodă caustică (3,8 mil t, 1994, locul 3 pe glob), sodă calcinată, îngrășăminte azotoase, materiale plastice și rășini sintetice (locul 3 pe glob), medicamente, cauciuc sintetic (1,4 mil t, 1994, locul 2 pe glob), anvelope (locul 2 pe glob), celuloză, hârtie și cartoane (10,6 mil. t, 1994, locul 2 pe glob), hârtie de ziar (2,97 mil t, 1994, locul 3 pe glob), cherestea, furnir, placaje, ciment (91,6 mil. t, 1994, locul 3 pe glob), fire și țesături de lână, țesături de mătase, fire și fibre artificiale (locul 3 pe glob) și sintetice (locul 2 pe glob), produse de sticlă și porțelan, țigarete (locul 3 pe glob), lapte, unt, brânzeturi, carne, conserve și făină de pește, margarină, zahăr, vin, bere ș.a. Meșteșuguri; artă tradițională. Terenul arabil reprezintă 15% din supr. țării. Agricultura, protejată (prețurile produselor agricole fiind de 2-3 ori mai mari decât media mondială), asigură 70% din necesarul de alimente al țării (mai ales cu cereale – orezul ocupă 45% din supr. cultivată, legume și fructe). Se cultivă orez (13,1 mil t, 1994), cartofi, batate, taro și igname, soia, trestie și sfeclă de zahăr, ceai (92 mii t, 1997, locul 7 pe glob), tutun, legume (varză, locul 3 pe glob, castraveți, locul 3 pe glob, vinete, locul 2 pe glob), struguri, fructe (mere 1,1 mil. t, 1994), citrice (mandarine 1,5 mil t, 1994, locul 1 pe glob), pepeni, ananas, căpșuni, castane (locul 2 pe glob), arahide. Floricultură dezvoltată. Sericicultură de veche tradiție. Creșterea animalelor este mai puțin extinsă (în 1994 erau 4,99 mil. capete bovine, 10,62 mil. capete porcine, 25 mii capete ovine). Pescuitul este foarte dezvoltat (11 mil. t/an, locul 1 pe glob), produse acvatice (maricultură), balene vânate (locul 2 pe glob). Rețeaua de comunicații este complexă și în continuă modernizare. Transportul feroviar este deservit de trenuri rapide „Shinkansen”, ce leagă întregul arhipelag. Căile ferate traversează numeroase poduri și tunele, între care se remarcă Seikan (53,85 km, cel mai mare din lume), ce leagă ins. Honshū de Hokkaidō. Porturile se numără printre cele mai mari de pe glob (Kōbe, Chiba, Nagoya, Yokohama, fiecare având peste 120 mil. t trafic anual). C. f.: 27.152 (din care 1/3 electrificate). Căi rutiere: 1,13 mil. km (din care 772 mii km asfaltate). Flota comercială: 24,28 mil. t. r. b. (locul 4 pe glob). Moneda: 1 yen = 100 sen. Turism dezvoltat (3,5 mil. loc.), cu numeroase obiective: marea metropolă Tōkyō (cea mai mare aglomerație de pe glob), vulcanii Fuji Yama și Asama Yama, stațiunile de sporturi de iarnă Kamizawa și Sugadaira, Nikko, unul dintre cele mai frumoase orașe ale J., cu cascada Kegon, Ōsaka – supranumită „Veneția J.”, cu templele Temmangu (sec. 10) și Shitennoji (sec. 6), iar, în apropiere de orașul Takarazuka, vechile capitale Nara, cu templul Todaiji (cu marea statuie a lui Buddha din anul 752) și Kyōtō, cu c. 2.000 de monumente de arhitectură (palatele Gosho și Saiho, Pavilionul de aur/Kinkakuji, Pavilionul de argint/Ginkakuji, templul Nishi Honganji, castelul Nijō ș.a.). J. are 2.053 puncte cu instalații de tratament balnear și hoteluri, mai cunoscut fiind Beppu (ins. Kyūshū), cu peste 3.000 de izvoare. J. este a treia mare putere comercială a lumii (după S.U.A. și Germania, în 1994), atât ca volum al exporturilor, cât și al importurilor, înregistrând excedente anuale impresionante atât cu statele Americii de Nord și Asiei, dar și cu țările U.E. (20% din exporturile sale). Export: mașini, utilaje, autoturisme, nave, computere, produse electronice, echipamente industriale diverse (65%), produse siderurgice și metalice (15%), textile, produse chimice, mat. de constr., produse alimentare. Import: combustibili și materii prime (50%), min. de fier și fier vechi, bumbac, cocs, grâu, lemn, orez, zahăr ș.a. – Istoric. Pe terit J., locuit încă din Paleoliticul inferior (ins. Honshū), cultura Jōmon (c. 5000-250 î. Hr.), continuată apoi de cultura Yayoi (250 î. Hr.-250 d. Hr.), în timpul căreia s-a dezvoltat agricultura și a fost introdusă cultura orezului. Potrivit tradiției, Jimmu Tenno, descendent al zeiței soarelui, Amaterasu Omikami, este considerat fondatorul (660 î. Hr.) imperiului japonez. În sec. 4-6, ca urmare a intensificării relațiilor cu China și a ocupării Coreii de Sud, în J. au pătruns confucianismul și budismul, intrând în conflict cu șintoismul, cultul populației băștinașe, budismul reușind, în cele din urmă, să se impună ca religie de stat (594). În epoca Nara (710-794), J. a devenit o monarhie absolută, marcată însă de o îndelungată perioadă de lupte interne pentru putere între marile clanuri. În aceste condiții a avut loc mutarea reședinței împăratului de la Nara (594) la Heiankyo (actualul Kyōto), întărirea autonomiei marilor feudali și slăbirea treptată a autorității centrale. Între 858 și 1192 puterea politică a fost uzurpată de clanul Fujiwara. În 1192, Yoritomo din clanul Minamoto, concentrează întreaga putere de stat în mâinile sale, punând bazele shogunatului (1192-1867), împăratul având doar rolul de suveran nominal. După invaziile eșuate ale mongolilor din 1274 și 1281, criza politică internă s-a accentuat, fiind urmată de o lungă perioadă de bipolarism politic și războaie civile între nordul, cu capitala la Kyōto, și sudul, cu capitala la Yōshino, atingând acum maximul descentralizării politice și fărâmițării feudale. Primii europeni ajunși în arh. japonez sunt comercianții portughezi (1543), care aduc cu ei armele de foc, și misionarii iezuiți (1549-1551 – Francisco Xavier), care introduc creștinismul în J. Devenit shogun în 1603, Ieyasu Tokugawa mută capitala la Edo (actualul Tōkyō), restabilește unitatea imperiului și impune, din 1639, o politică izolaționistă. În 1853, o escadră a S.U.A. sub comanda lui M.C. Perry a intrat în raza portului Edo în timp ce o escadră rusă, comandată de amiralul E.V. Putiatin, a staționat în fața portului Nagasaki, impunând renunțarea la măsurile izolaționiste. În urma tratatelor încheiate de J. cu Marile Puteri (1854 și 1855), porturile nipone au fost deschise pentru comerțul cu străinătatea. În urma revoluției din 1867-1868, are loc înlăturarea shogunatului, restabilirea puterii imperiale și începe epoca Meiji, caracterizată prin realizarea unor importante reforme: abolirea structurilor feudale (1871) și introducerea unor instituții moderne, după model occidental, în special german, care au asigurat dezvoltarea capitalistă a țării, transformând J. la începutul sec. 20 în una din marile puteri militare și economice ale lumii. În 1889, potrivit Constituției, J. este declarată monarhie constituțională ereditară. Tendințele expansioniste ale cercurilor politice conducătoare pe continentul asiatic s-au materializat prin războiul împotriva Chinei (1894-1895), soldat cu anexarea Formosei (azi Taiwan), a ins. Penghu și a războiului ruso-japonez (1904-1905), prin care J. își instituie stăpânirea asupra Manciuriei de Sud, a părții de S a ins. Sahalin și instaurarea protectoratului asupra Coreei, pe care a anexat-o în 1910. În timpul primului război mondial, J. se alătură Antantei, obținând, prin Tratatul de la Versailles, concesiunile germane din China și mandatul asupra fostelor colonii germane din Extremul Orient. În perioada 1918-1922, J. a efectuat o intervenție armată în Extremul Orient Sovietic. Anii de război au impulsionat puternic dezvoltarea industriei, în special a industriei de război și a comerțului. În 1926, Hirohito a devenit împărat. În perioada 1931-1932, J. a cucerit întreaga Manciurie. Devenind, în dec. 4, un stat autoritar, cu tendințe militarist-naționaliste, J. s-a apropiat treptat, după ce a părăsit Societatea Națiunilor (1933), de Germania și Italia cu care a încheiat Pactul Anticomintern (25 sept. 1936), la care, în 1937, a aderat și Italia, punându-se astfel bazele Axei Berlin-Roma-Tōkyō și Pactul Tripartit (27 sept. 1940). În 1938, au avut loc acțiuni armate ale trupelor japoneze în zona lacului Hasan (din U.R.S.S.), iar în 1939, în reg. Halhîn-Göl (din Mongolia). În apr. 1941, J. semnează la Moscova un pact de neagresiune cu U.R.S.S., ceea ce i-a permis ca, la 7 dec. 1941, în urma unui atac surpriză, îndreptat împotriva bazei americane de la Pearl Harbour, să se alăture puterilor Axei în cel de-al doilea război mondial. Datorită unei mobilizări exemplare, a unei rapidități de acțiune și a unei eficiențe remarcabile, J. a obținut o serie de victorii în dauna trupelor anglo-americane, cucerind întinse teritorii din Extremul Orient, sud-estul Asiei și Oc. Pacific, instaurând un regim de ocupație foarte dur. Bătăliile de la Midway (ian. 1942) și Guadalcanal (febr. 1943), au reprezentat o cotitură în desfășurarea războiului, trupele anglo-americane preluând inițiativa. După capitularea Germaniei (mai 1945), în condițiile în care teatrul de război s-a apropiat de terit. J., aceasta folosit ultimele resurse militare și umane, inclusiv atacurile kamikaze. Pentru a pune capăt războiului, S.U.A. a recurs la folosirea primelor 2 bombe atomice asupra orașelor Hiroshima (6 aug.) și Nagasaki (9 aug.), silind guvernul J. să semneze (2 sept. 1945) capitularea necondiționată. La 8 aug. 1945, U.R.S.S. au declarat război J., trupele sovietice ocupând arh. Kurile și ins. Sahalin. La 8 sept. 1951, S.U.A. și Marea Britanie au încheiat un tratat de pace separat cu Japonia, fără participarea U.R.S.S., precum și un acord militar care legaliza, pe timp nedeterminat, staționarea trupelor americane pe terit. J. În oct. 1956, s-a semnat declarația comună sovieto-japoneză, prin care înceta starea de război între cele două state și erau restabilite relațiile diplomatice. Pe baza tratatului încheiat cu S.U.A. (15 mai 1972), în contextul războiului rece, ins. Okinawa a fost retrocedată J., dar americanii și-au păstrat aici bazele militare. În deceniul 6, economia japoneză a cunoscut un puternic reviriment („miracolul japonez”), caracterizat printr-o creștere continuă a PNB, ajungând în 1987, să ocupe locul al doilea în lume (după S.U.A.). Pe plan politic s-au afirmat noi partide, în special Partidul Liberal Democrat, care a dominat timp îndelungat viața politică a țării (1955-1993). În ultimele decenii, situația politică din țară s-a caracterizat prin instabilitate, corupție și scandaluri financiar-bancare (în 1998 a traversat cea mai critică perioadă postbelică). În 1989, în urma morții lui Hirohito, tronul a revenit fiului său, Akihito. Monarhie constituțională, conform Constituției din 3 mai 1947. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament bicameral – Dieta – format din Camera Consilierilor și Camera Reprezentanților, iar cea executivă, de un guvern desemnat de Dietă și numit de împărat. 2. Marea Japoniei (Nihon-Kai), mare în bazinul de V al Oc. Pacific, situată între țărmul de E al Asiei, ins. Sahalin (în N), Hokkaidō și Honshū (în E) și arh. Tsushima (în S); 1.062 km². Ad. medie: 1.725 m; ad. max.: 3.742 m. Temp. apei 0-12°C (iarna) și 17-26°C (vara). Salinitate: 27,5-34,8‰. În S comunică, prin str. Coreii, cu Marea Chinei de Est și Marea Galbenă, în N, prin str. Tătară și La Pérouse, cu M. Ohotsk, iar în E prin str. Tsugaru cu Oc. Pacific. Pescuit și navigație intensă. Pr. porturi: Vladivostok, Nahodka (Rusia), Akita, Niigata. Kanazawa (Japonia), Wonsan, Hungnam, Ch’ongjin (R.P.D. Coreeană), Pusan, Ulsan (Rep. Coreea). 3. Groapa Japoniei, mare fosă în NV Oc. Pacific, în E Arh. Japonez; lungime: 680 km; lățime medie: 59 km; ad. max.: 8.412 m. 4. Curentul Japoniei v. Kuro-Șivo.

MARGINE s. f. (De obicei urmat de determinări în genitiv sau introduse prin prep. „de”) I. 1. (În opoziție cumijloc, centru) Parte extremă a unui teren, a unei regiuni, a unei localități etc.; s p e c. punct inițial sau final al unei suprafețe, al unui lucru etc.; capăt, extremitate. De va sta un pom într-o margine de vie a unui om și cu ramurile lui va face umbră altei vii. . . dăm învățătură, stăpînul cela cu pomul sâ-ș taie crângile. PRAV 21. Într-o horă trebuie să fie unul să o poarte, carele să cheamă adevărat verhovnic, căci iaste în marginea horii (a. 1699). GCR I, 330/12. Lumina. . . focului toată asemenea iaste eiși și nu are întru sineși cap sau margine (a. 1775). id. ib. II, 107/24. Și purceasă Alicsandru de acolo spre răsărit. . . și sosi la margine țărilor și de acolo nu mai era oameni dumesnici (a. 1784). id. ib. 132/18. Am mers vro două ceasuri pînă la margenea Moscovei. CHIRiAC, 93. În timpul acesta trăsura damelor se oprește în marginea unui sat, sub poalele munților. BOLINTINEANU, O. 328. Uit’te florile cele frumoase de prin margenea pădurei, cum împlu văzduhul de miroznă. CREANGĂ, P. 123. La marginea împărăției lui mai era un alt împărat, carele, cît au fost tînăr, nu se lăsase să-l bată. ISPIRESCU, L. 11. Șed la o femeie bătrînâ, departe, departe, tocmai la marginea orașului. vlahuță, O. A. 134. În marginea dinspre pădure a satului răsar din pieptul unui deal zidurile înalte și roșietice ale mărețului castel. id. ib. 153. Pe sub marginea pădurii Boii pasc. COȘBUC, P. I, 153. Amara se afla la marginea pădurii. REBREANU, R. I, 77, cf. II, 38. Soarele sclipește proaspăt lustruit la marginea orizontului. C. PETRESCU, A. 295, cf. 273, id. R. DR. 58. Noaptea, liniștea desăvîrșită a marginei de oraș nu era turburată decît de lătratul sătesc al cîinilor. CĂLINESCU, E. 308. Călări pe cai, trecură spre marginea din sus a taberei. SADOVEANU, O. V, 514. Pădurea de fagi se isprăvea, și marginea ei cotea pe văi. id. ib. 557, cf. id. A. L. 142. La marginea dinspre miazănoapte a satului, cotim pe stîngă. STANCU, U.R.S.S. 85, cf. id. D. 314. Nu o dată, la marginea unor sate, a aterizat avionul sanitar, pentru a transporta în grabă un bolnav într-o clinică din oraș. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2760. În timpul războiului m-am adăpostit două luni într-o căsuță a unui muncitor la marginea Cîmpinei. BARANGA, I. 174. Mulțimea tresări. O sută de glasuri vuiră îndată. . . Cei de pe margini se îmbulziră în față. VORNIC, P. 219. Frumos e-aici la margine de sat! A înflorit în curte oțetarul. DEȘLIU, M. 37, cf. 15. La o margine de tîrg. JARNIK-BÎRSEANU, D. 348. Ajunse într-o zi, de cătră sară, într-o cetate și, fiindcă era foarte trudit și ostenit, n-au intrat înlăuntru, ci au abătut la o căsuță micuță în marginea cetății. SBIERA, P. 123. A ajuns tuma la marnea orașului, unde era un oț spînzurat.GRAIUL, I, 208, cf. ALR SN III h 808, ALR I 404/283, 679, 980/700, 710, 720, 725, 960, 984, 986, ALR II 2485/365, A I 17, 23, II 12, iii 16. Golea ici, Golea colea, Golea-n margine de sat, În cel cătun afumat, se zice cînd cauți pe cineva despre care nu știi unde șade. ZANNE, P. VI, 129. ♦ (În contexte figurate) Deasupra seninul, tivit pe amîndouă mărnile de șirurile de case, părea ca o pestelcă bătută în mărgele sinilii. CONV. LiT. XLV, 362. ◊ Marginea (sau marginile) pămîntului (sau lumii) sau margine (sau margini) de pămînt = a) (învechit și popular) limita pămîntului (privit ca întindere). În tot pămîntul veastea lor și în margirile lumiei graiurile lor. PSALT. HUR. 14^v/5. Veastea bunătăților lor. . . ajungînd pre în toate marginile lumii (a. 1648). GCR I, 131/11. Din marginea lumii a nopții regină Vărsa-n calea noastră duioasa-i lumină. ALECSANDRI, P. I, 126. Țara în care împărâțea fratele cel mai mare era tocmai la o margine a pămîntului și crăia istuilalt, la altă margine. CREANGĂ, P. 183. Și patru margini de pămînt Ce strimte-au fost în largul lor, Cînd s-a pornit s-alerge-n zbor Acest cuvînt. COȘBUC, P. I, 54; b) p. e x t. (învechit) oamenii de pe întreg pămîntul, lumea întreagă. Întoarce-se-vor cătră d[o]m[nu]lu toatea margirele pămîntului și închinra-se-vor înraintea-i. PSALT. HUR. 18^r/15. Se vor teame de el toate marginrile pămîntului. ib. 55^r/6. Toată marginea pâmîntul[u]i i pare bine de împreunarea cereștilor cu pâmînteanii (a. 1633). GCR I, 83/9. Și porțile. . . nu vor hi închise nice dzua, nice noaptea, ce vor întră marginile și laturile lumiei. VARLAAM, C. 169. Acela va giudeca marginile pămîntului dirept fiind. DOSOFTEI, ap. GCR I, 250/21. Cela ce iaste nădeajdea tuturor margenilor pămîntului. VARLAAM-IOASAF, 166^r/1. (Cu determinantul subînțeles) Bucură-te nădeajdea marginilor, sprijineala celor scîrbiți. MINEIUL (1776), 210^r2/19. ◊ Loc. adj. Fără (de) margini (sau, rar, margine) = care este sau pare a fi nelimitat; foarte mare, foarte întins ; nesfîrșit. Ce prăpastie fără marginii. . . Grozavă vecinicie. MARCOVICI, C. 10/19. Codrii-făr-de margini au a-i da adăpostire. CONACHI, P. 263. Pustiul fără margini. ALEXANDRESCU, M. 20. Calea-i lungă, fără margini, Cum e și iubirea mea. ALECSANDRI, T. I, 435. Uscățiv așa cum este, gîrbovit și de nimic, Universul fără margini e în degetul lui mic. EMINESCU, O. I, 132, cf. id. N. 32. Am văzut cîrdurile de dropii cutrierînd. . . acele șesuri fără margine. ODOBESCU, S. III, 14. Cîmpia părea fără margini. V. ROM. iunie 1955, 73. ◊ Expr. De la (sau din ori la) marginea (sau marginile) lumii (sau de lume, pămîntului, de pămînt) = (de) foarte departe. Veni de la marginea pămîntului să auză înțelepțiia lui Solomon. N. TEST. (1648), 16^r/28. Răsar-o vijelie din margini de pămînt, Dînd pulberea-mi țărînii și inima-mi la vînt. EMINESCU, O. I, 128. Pustii ei se simt Și-aruncați Departe la margini de lume. COȘBUC, P. II, 46. Neștiind că astfel mor oamenii în orașele mici, la marginile lumii, privea în toate părțile împungător și cu dușmănie. SADOVEANU, O. IX, 142. Glas nu am, dar cînd vorbesc, S-aude la marginea lumii (Condeiul). ȘEZ. IV, 88. (Învechit) De la margini pînă la margini = de la un capăt la altul, de pretutindeni. De la margini pînă la margini au străbătut vestirea ta. MINEIUL (1776), 35^v2/32. A nu ști la ce margine (îi) va ieși (ceva) = a nu ști ce reușită va avea la ceea ce a întreprins (sau ce reușită va avea lucrul întreprins). Șădea ca un osîndit, de nu știa la ce margine va să-i iasă lucrul. IST. Ț. R. 104. Nu știu la ce margine va să-i iasă. ap. DDRF, cf. ZANNE, P. VI, 195. (Regional) A umbla huci marginea = a fugi de frică; a da dosul. Com. din PIATRA NEAMȚ. (Argotic) A gini (sau a gimbi) marginea = a fi atent la ceva, a observa. GR. S. VII, 130, cf. BUL. FIL. II, 207, BL II, 156. ♦ Rezervă de care se poate dispune în anumite limite; marjă. ♦ F i g. Limită, punct extrem pînă la care se poate concepe, admite sau pînă la care e posibil ceva. Tot omul înțelept datoriu iaste cu bun cuget și cu semuire vie fietecare lucru de folos. . . a socoti și ce folos trage cu el și până la care margine măsură (a. 1642). GCR I, 97/21. Înțeleptele oblăduiri feresc pe noroade a nu se atinge de două margeni, de care atingîndu-se, pricinuiesc lor zdrobire și sfărîmare neapărată, adecă, nici le împilează. . . dar nici le lasă întru ușurință atît de nemăsurată (a. 1802). URICARIUL, I, 12. Omul este centrul din care izvorăsc două nemărginiri înprotivitoare; într-însul se văd adunate marginile cele mai depărtate. MARCOVICI, C. 11/8. Puterea ce margini n-are Au așezat rînduiala crugurilor călătoare. CONACHI, P. 259, cf. MAIORESCU, CR. I, 294. Dorind să contribuiesc și eu, în marginile puterii mele, la numărul de sărbători al „Tribunei”,, vă trimit, alăturat, un mic cîntec studențesc. CARAGIALE, O. VII, 218. Într-un mic studiu critic e foarte greu a vorbi despre o chestie însemnată; sînt neajunsuri fatale, care țin de marginile restrînse ale unui articol. GHEREA, ST. CR. II, 290. Furia lui Scatiu nu mai cunoscu margini. D. ZAMFIRESCU, T. S. 6. Să se știe că toate au o margine, chiar și în țara noastră bine- cuvîntată. REBREANU, R. II, 25. Entuziasmul a întrecut orice margine, cînd scamatorul și-a fluturat în soare cele trei săbii. SAHIA, N. 67. Impresia pe care o lasă istoriile tradiționale ale răscoalei din 1821 e că mișcarea a izbucnit spontan, din suferințe care atinseseră marginile răbdării. OȚETEA, T. V. 133. Aurica. . . se aprinse pînă la marginea de a-și închipui că poate să intereseze pe student. CĂLINESCU, E. O. II, 251. Întreabă-măl În marginile cuvîntului de onoare, tot ai să afli ceva. C. PETRESCU, A. R. 31. Au dreptate, toate au o margine. PREDA, D. 157. ◊ (În propoziții consecutive negative dă determinantului valoare de superlativ) Șiret de nu mai avea margini. ȘEZ. III, 3. Îi zgîrcit de n-are margină. ALR II 3038/682, cf. ALR I 783/984. ◊ Loc. adj. și adv. Fără margini = foarte puternic, intens; nestăvilit. El îi pune pe-a ei frunte mîndru diadem de stele. . . Și iubind-o fără margini, scrie; „visul de poet”. EMINESCU, O. I, 32. În ușoara lui tristețe e o hotărîre de fier și un curaj fără margini. PETRESCU, O. III, 203. Ilie se făcu crunt și o ură fără margini îi pustii inima. PREDA, D. 46. ♦ (Regional) Loc de pășunat situat la un capăt de sat (unde dorm vitele vara). Cf. CHEST. V 21/74, ALR I 648/980, 1122/880, ALR II 3869/769. ♦ (Regional) Cimitir. Cf. IORDAN, STIL. 365. 2. (Învechit și popular) (Teritoriu de) graniță; frontieră, hotar. Aceia sănto cădzace șe ședu prea cele margene în țara leșească (a. 1612). ROSETTI, B. 79, cf. ANON. CAR., LB. Mergi la margine și ține straja acolo. ALEXANDRIA, 4/7. Îndată au trimis cărți pre la margini să păzească. N. COSTIN, L. 570. Și au gătit leșii oaste și au pornit-o păn-la marginea lor, la Snetin. NECULCE, L. 224, cf. 197. Căpitanii cei mari de marginea de Cernăuți. . . vor da de zece bucate un leu (a. 1728). URICARIUL, i, 51. Se orînduisă în cîteva locuri oaste turcească pentru paza marginei la Hotin (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 268/36. Primejdiile marginilor și ale crăimei noastre întregi atîta sînt de mari, cît nu se pot arăta prin cărți. ȘINCAI, HR. II, 143/17, cf. 151/17. Venisă pîră de la Stroia vornicul. . . cum că au îmbiat oamenii lui pe marginea turcească (a. 1810). GCR II, 206/22, cf. BUL. COM. IST. IV, 52. Intrînd pe margine în țară, s-au lovit cu turcii. DIONISIE,173. Prin poruncile domniii mele. . . către căpitanii mărginilor, s-au poprit cu totul a nu să mai aduce vinuri streine (a. 1822). DOC. EC. 262, cf. 360. Banii vămii i-au răspuns aici la Divanu săvîrșitor. . . Drept aceea, i s-au dat acest bilet de trecătoare la margine, spre a fi nesupărat (a. 1830). ib. 462. În vreme de pace ei erau îndatorați să facă garnizoana orașelor și tîrgurilor și să păzească pe rînd marginile. BĂLCESCU, M. V. 608, cf. 607. Un an și mai bine Tomșa primi vești după vești de la marginile Lehiei, cum că Moviloaia cu feciorii și ginerii strîng oști. SADOVEANU, O. V, 671, cf. X, 9. Eram în oștire, grănicer d-ăi dă pă marne. GRAIUL, I, 196. ◊ F i g. Era și ea încă la marginea copilăriei, fără prea multe griji. C. PETRESCU, R. DR. 79. ◊ L o c. adj. (Învechit) De margine = periferic, mărginaș. Au mărsu la vizirul și i-au dat răspunsu că nu va pute purta grije a doo țări ce sint de margine. NECULCE, L. 164. Socoti cum că fiul său este prea tînăr și nu va putea cîrmui o țară de margine. BĂLCESCU, M. V. 437. 3. Terenul din imediata apropiere a unei ape (v. m a l, ț ă r m); porțiunea de apă din imediata apropiere a malului. Păru corabniciloru că se apropiarâ la vriu o marrgire (ț ă n u t u N. TEST. 1648, ț a r ă BIBLIA 1688). COD. VOR. 90/26, cf. 86/2. Rrădicară veatrila și sufla ventișoru și văslămu la marrgiri. ib. 94/21. Se umnojești semănța lor ca stealele ceriului și ca arira pre margirea mariei. PSALT. 328, cf. IORGA, L. R. 31. [Scoaseră năvodul] la margine și șezură de aleaserâ bunii în vase, e putrezii lepădară afară. CORESI, ap. GCR I, 18/6. Domnul, deaca întră în vasul ce era a lui Petru, ședzu și-i dzise să urnească vasul de la margine. VARLAAM, C. 258. Ieșind vasăle la margină, le așăză și ieși oastea pre uscat și o tocmi. HERODOT (1645), 345. Carele va găsi pre marginia unii ape mari fiece lucru. . . de nu-l va mărturisi, nu va avia nice o certare. PRAV. 39. Născură ca mulțimea stealelor ceriului și ca năsipul nenumărat la margenea măriei. N. TEST. (1648), 299^v/23. Iară alții s-au tinsu în gios preste tot locul, de au făcut oraș și sate, păn-în marginea Dunării și pănă în Olt (cca 1650). GCR I, 189/29. Au ieșit la margine, la uscat, pre pămînt și priviia pre mare (a. 1675). id. ib. I, 223/14. Strîngînd de tot feliul de peaște. . . îl scoaseră la margine. CHEIA ÎN. 9^v/6. Și sosim. . . la dîlboană adîncă și mare și de margine era o muiare despletită. DOSOFTEI, V. S. octombrie 79^v/35. De la munții Monomotapii pînă în marginea Marii Roșii 5015 de mile se numera. CANTEMIR, IST. 139. Prezburg. . . Oraș mare și frumos, în marginea Dunării și cu toate cele spre odihnă și podoabă orînduieli. GOLESCU, Î. 20. Toate marginile mării ce sînt spre oraș, și canaturile ce intră în oraș, sînt pline de corăbii. id. ib. 79. Ajungînd de mărginea unui eleșteu. ap. DDRF. Oltule, care-ai fost martur vijeliilor trecute, Și puternici legioane p-a ta margine-ai privit. ALEXANDRESCU, O. I, 72. În liniștea serii, Să mă lăsați să mor La marginea mării. EMINESCU, O. I, 216. Trecînd desculți, prin vad. . . Moldova înghețată pe la margini. . . ne degera măduva-n oase de frig! CREANGĂ, A. 116. Cum mergea el gîndindu-se. . . se pomeni la marginea unui eleșteu. ISPIRESCU, L. 43, cf. 34. Podarul îngenunche pe marnea rîului, luă apă în pumnii făcuți găvan. . . și. . . și-o împroșcă pe obraji. CONV. LIT. XLIV, 38. Ciutălina am scornit Din lunca Siretului Pînă-n marnea Prutului. PAMFILE, CR. 80. Trage la marne. ALR I 1737/954, cf. ALR II 2485/219, ALR SN III h 824. Luntrea pă mare, pă margine s-o tragi. ZANNE, P. V, 395. 4. Fiecare dintre cele două părți laterale ale unui drum; p. e x t. porțiunea de teren din imediata apropiere a unui drum. Mergea Ivan șovăind cînd la o margine de drum, cînd la alta. CREANGĂ, P. 297. Era odată, la marginea unui drum umblat, o fîntînă. CARAGIALE, O. II, 244. Sub tei, la margine de drum, S-oprise pe rezor. COȘBUC, F. 69. Cu frîul calului trecut pe după cot, porni pe cărarea din marginea drumului. SADOVEANU, B. 222. Venea pe marginea uliței. REBREANU, R. I, 176. Călca cu băgare de seamă. . . ferind noroiul și băltoacele, ținînd marginea.id. ib. 298. Mecanicul spune că a văzut-o mergînd liniștită pe marginea liniei. C. PETRESCU, C. V. Ar fi mers pe jos. . . dacă nu ar fi simțit numaidecît o sfîrșeală a trupului, ce-l făcuse să se așeze în marginea șoselei. BARBU, Ș. N. 8. Marnea drumului. ALR II/987. ♦ S p e c. Bordură (la un drum). Cf. CIHAC, I, 158. 5. (Învechit și popular; mai ales la pl.) Fiecare dintre cele două laturi ale unei formații de luptă; flanc, aripă. Purcegînd. . . cu oastia, vioții [=beoțienii] luară două margini a athineilor. HERODOT (1645), 298. Radu din gură grăia. . . Băteți voi mijloacele, Iară eu marginile. De la voi ce va scapa, De la noi nu s-a-nturna. POP., AP. GCR II, 301. ◊ Expr. A ține (tot) marginile sau a bate marginile = a se feri de ce-i mai greu, a se codi la treabă; p. e x t. a fi ascuns, fals, înșelător. Cf. ZANNE, P. VI, 195. 6. (Regional) Fiecare dintre cei doi drugi laterali ai unei scări; carîmb. Cf. ALR II/I MN 134, 3888/47, 235, ALRM II/I h 343. 7. (Regional) Fiecare dintre cele două brațe ale ferăstrăului. Cf. PAMFILE, I. C. 121. 8. Extremitate laterală a unui obiect (v. l a t u r ă, d u n g ă, m u c h e); partea de jos sau de sus a unui obiect (v. c a p ă t). Atinse-se de marginea veșmintelor lui. CORESI, EV. 380. Margenele hlamidei aruncîndu-le preste. . . pulpele picioarelor calului (a. 1773). GCR II, 90/29, cf. LB, PONTBRIANT, D. Brațul ei atîrnâ leneș peste marginea de pat. EMINESCU, O. I, 79. Le privi din urmă, aplecată peste marginea balustradei. PETRESCU, C. V. 363. După ce umplu cu bagajele-i prețioase locurile libere de pe canapele. . . arendașul se ghemui cum putu pe o margine, lîngă un geamantan. REBREANU, R. I, 13. Mă plec peste el, sprijinindu-mi mîna de marginea patului. SAHIA, N. 117. Ia șezi, tu, colea pe marginea prispei. SADOVEANU, O. VII, 334. Prinde cu greu, din cauza pantofilor, marginea de sus a ulucilor înalte și dese. V. ROM. iunie 1954,129. Se așeză pe marginea patului. PREDA, Î. 32. Doisprezece frați, Într-un pat culcați, Nici unul nu-i la margine (Spițele roții). SADOVEANU, P. C. 13. ◊ (Învechit) Marginea unghiului sau margine de unghi = temelie. Puiu [scris : poiu] întru Sion piatră în marrgire de unghiu (p i i a t r ă t e m e l i e u n g h i u l u i N. TEST. 1648). COD. VOR. 146/13. Piatra. . . cea din marginea unghiului. MiNEIUL (1776), 98^v2/15. ◊ Loc. adv. (Regional) Într-o margine = (culcat sau aplecat) pe o parte; într-o rînă. Cf. ALR II/I h 98. ♦ Porțiune lăsată nescrisă pe una sau pe mai multe laturi ale unei foi de hîrtie sau ale unei pagini de carte. Unele cuvente le-am pus pre rănd, ce le-am închis în parintijiș. . . iară altele le-am pus pre margene (a. 1651). BV I, 189. Și pe margini de caiete scriam versuri dulci. EMINESCU, O. I, 140. Am însemnat pe marginea cărții unele pasagii, cu gîndul să le transcriu pentru cetitor. IBRĂILEANU, S. L. 110. ◊ Pe marginea cărților = rubrică a unor reviste, în care se face prezentarea lucrărilor recent apărute Cf. DR. V, 744, VI, 484. Pe marginea (sau marginile) = în legătură cu. . . , în raport cu. . . , ca corolar a. . . Pe marginea ideii pe care am enunțat-o mai înainte, amintim acum, numai în treacăt, că. . . V. ROM. ianuarie 1954. Au continuat cu discuții pe marginea celor două rapoarte prezentate. SCÎNTEIA, 1961, nr. 4855. ♦ (Transilv.) Porțiune dintr-un copac care se lasă netăiată cu ferăstrăul, pentru a susține trunchiul pînă în momentul cînd va fi prăbușit. Cf. ALR I 985/231, 283, 335, 558. ♦ (Regional, în sintagma) Altoire la margine = altoire în coroană. V. c o r o a n ă. (Dobra-Deva). ALR II 6102/105. 9. (Învechit, mai ales la pl.) Extremitate a corpului unei ființe (v. m î n ă, p i c i o r) sau a membrelor corpului (v. d e g e t). Piialea vițelului și tot trupul lui cu capul lui și cu marginele (p i c i o a r e l e B 1938, 108) lui. BIBLIA (1688), 71²/17. L-au prins pre el și i-au tăiat margenile (degetele cele mari B 1938, 252) mînilor lui și marginele picioarelor lui. ib. 173¹/19. Că n-au scris mîna cerească, îngerească, ce mîna păcătoasă și n-am dat odihnă marginilor meale (a. 1694). GCR I, 314/3. 10. (Regional) Scîndură de calitate inferioară tăiată de pe laturile bușteanului (avînd o parte plană și una convexă), lătunoaie; p. g e n e r. scîndură (ALR I 1853/40). Cf. LM. Materialul cel mai ieftin, potrivit mai ales pentru împrejmuirea grădinilor și a livezilor, îl formează despicăturile, marginile, lăturoaiele. PĂCALĂ, M. R. 439. Gard d’i mărgini, ALR II/I MN 125, 3838/551, cf. ALR I 1851. ♦ Doagă mică. V. a r i p ă. ALR II 6707/235, cf. 6707/551, 812, 928, 987. ♦ S p e c. (La pl.) Șipci care se bat pe pereții caselor de lemn, ca să țină tencuiala sau lutul (Petreștii de Sus-Turda). CHEST. II 369/329. 11. (Învechit) Rest dintr-un val de pînză sau de stofă; cupon. Cf. POLIZU. Margine de postav, 14 ocă: 1 leu (a. 1726-1733). N. A. BOGDAN, C. M. 159. ♦ (Regional) Bucată de teren de formă triunghiulară, care rămîne nearată la capătul ogorului; clin, colțar (Iscroni-Petroșeni). A III 7. ♦ (Regional) Colț de pîine (Marginea-Rădăuți). ALR II 4016/386. II. Ceea ce mărginește un obiect sau o suprafață; ceea ce se găsește pe margine (I) sau în imediata ei apropiere. 1. Limita superioară a pereților unui recipient, a unei cavități etc.; gură, buză, (învechit) usnă. Cf. COSTINESCU. Sta în groapă liniștit, sprijinindu-și mîinile de marginea ei. SAHIA, N. Acolo sus se află marele amfiteatru al carierei, ca un circ uriaș de granit. . ., iar oamenii apar și dispar pe marginea prăpastiei, asemeni unor pitici. BOGZA, C. O. 255. ◊ E x p r. A fi (sau a se găsi, a ajunge) pe (sau la) marginea gropii = a fi aproape de moarte. Cf. COSTINESCU. Iată că împăratul ajunse la marginea groapei. Cînd fu la ceasul morții, el luă copilul pe genunchi și-i zise: . . sînt în clipa de a-mi da obștescul sfîrșit. ISPIRESCU, L. 41. A fi pe (sau la) marginea prăpastiei = a se afla într-un moment critic; a fi amenințat de o mare primejdie. Cf. COSTINESCU. Am fost din cauza ei pe marginea prăpastiei. GANE, N. III, 80. 2. Împrejmuire de piatră sau de bîrne ridicată în jurul gurii unei fîntîni sau a unui bazin. V. g h i z d. Cf. POLIZU, PONTBRIANT, D., DDRF, ȘĂINEANU, D. U. (În contexte figurate) Iubirea ei era o amforă uitată pe marginea unei fîntîni. TEODOREANU, M. II, 112. ♦ (Regional) Peretele de lemn de formă circulară al sitei; veșcă (Nucșoara-Cîmpulung). ALR II 3983/784. ♦ (Regional, la pl.) Pereții laterali ai scocului. Cf. ALR SN I h 156. 3. Partea răsfrîntă a unei pălării; bor. Cf. POLIZU, COSTINESCU. Umblă îndeobște cu haine negre. . . iar capul și-l acopere cu o pălărie de pîslă cu margini largi. CONV. LIT. V, 335, cf. LM, ALEXI, W., ALR I 1859. 4. Chenar decorativ la o țesătură. Cf. APMFILE, I. C. 321. Formarea marginii. . . comportă un grup de două sau mai multe fire care parcurg drept pe direcția urzelii, IONESCU-MUSCEL, ȚES. 290. – Pl.: margini și (popular) mărgini, (rar) margine. – Și: márgină, márgene (pl. margene și margeni), (neobișnuit) mărgine, (regional, prin sincopare) márne (pl. mărni) s. f. – Lat. margo, marginis.