ABSOLUT adj., adv. 1. adj. adânc, complet, deplin, desăvârșit, perfect, profund, total. (Liniște ~; întuneric ~.) 2. adv. v. integral. 3. adj. suveran, total. (Un dispreț ~.) 4. adj. necondiționat, suprem, suveran. (Autoritate ~.) 5. adj., adv. imperios, neapărat, stringent. (Era ~ nevoie să...) 6. adv. v. desigur. 7. adv. v. aidoma.

ADICĂ adv. 1. Și anume, cu alte cuvinte, va să zică; adicălea, adicătelea. 2. La urma urmei, în definitiv; mai bine zis. ◊ Expr. (Substantivat) La (o) adică sau (reg.) la dică = a) la drept vorbind; ca să spun adevărul; b) în momentul hotărâtor, la nevoie. [Acc. și: adică. – Var.: (reg.) adecă, dică adv.] – Et. nec.

ALAGEA s. v. belea, bucluc, dandana, încurcătură, năpastă, neajuns, necaz, nemulțumire, nenorocire, neplăcere, nevoie, pacoste, pocinog, rău, supărare.

AMAN interj., subst. 1. Interj. (Înv.) Îndurare! iertare! 2. Subst. (În expr.) A fi (sau a ajunge) la aman = a fi (sau a ajunge) la mare strâmtoare. A lăsa (pe cineva) la aman = a părăsi (pe cineva) când are nevoie de ajutor. – Din tc. aman.

ANANGHIE s. f. Situație dificilă, grea, în care se află cineva. – Din ngr. anánki „nevoie”.

ANEVOIE adv. Cu greu, cu greutate, abia. ♦ (Adjectival, rar) Anevoios. Drum anevoie. – A³ + nevoie.

ANEVOINȚĂ s. v. dificultate, greutate, impas, impediment, inconvenient, neajuns, nevoie, obstacol, opreliște, piedică, stavilă.

APETENȚĂ s. f. (Livr.) Tendință a cuiva către ceea ce îi poate satisface nevoile, înclinațiile etc. naturale. – Din fr. appétence.

ASTMĂ, astme, s. f. Boală care se manifestă prin greutate în evacuarea aerului din plămâni și prin nevoia imperioasă de aer. [Var.: astm s. n.] – Din fr. asthme, lat. asthma.

AUTONOMIE s. f. 1. Drept (al unui stat, al unei regiuni, al unei naționalități sau al unei minorități naționale etc.) de a se administra singur, în cadrul unui stat condus de o putere centrală. ♦ Situație a celui care nu depinde de nimeni, care are deplină libertate în acțiunile sale. 2. Distanța maximă până la care se poate deplasa un avion, o navă, un vehicul, fără a avea nevoie să se aprovizioneze cu combustibil. [Pr.: a-u-] – Din fr. autonomie, lat. autonomia.

BACALĂ s. v. belea, bucluc, dandana, încurcătură, năpastă, neajuns, necaz, nemulțumire, nenorocire, neplăcere, nevoie, pacoste, pocinog, rău, supărare.

BAI s. – v. belea, bucluc, dandana, încurcătură, năpastă, neajuns, necaz, nemulțumire, nenorocire, neplăcere, nevoie, pacoste, pocinog, rău, supărare.

BARIERĂ s. v. dificultate, greutate, impas, impediment, inconvenient, neajuns, nevoie, obstacol, opreliște, piedică, stavilă.

BEDĂ s. v. aghiuță, bănuială, belea, bucluc, dandana, demon, diavol, drac, încornoratul, încurcătură, naiba, năpastă, neajuns, necaz, necuratul, neîncredere, nemulțumire, nenorocire, neplăcere, nevoie, pacoste, pocinog, rău, satană, supărare, suspiciune, tartor.

BINE adv., s. n. sg. I. Adv. 1. În mod prielnic, în mod favorabil, avantajos, util. ◊ Expr. A(-i) prinde (cuiva) bine (un lucru, o învățătură, o întâmplare) = a-i fi de folos, a-i fi prielnic. A(-i) veni cuiva bine (să...) = a(-i) veni cuiva la îndemână; a fi avantajat de o situație prielnică. ◊ (În formule de salut) Bine ai (sau ați) venit (sănătos, sănătoși)! ◊ (Referitor la sănătate) A se simți bine. A(-i) face (cuiva) bine (mâncarea, băutura, plimbarea etc.). A dormi (sau a se odihni etc.) bine. (Ce), nu ți-e bine? = a) (ce), nu ești sănătos? ai o slăbiciune fizică?; b) (ce), ești nebun? nu ești în toate mințile? 2. În concordanță cu regulile eticii sociale, în mod cuviincios, cum se cere, cuminte. Să te porți bine cu oricine. ◊ Expr. (Fam. și ir.) Bine ți-a făcut! = așa trebuia, așa se cuvenea să-ți facă (pentru purtarea ta urâtă, condamnabilă)! ♦ În concordanță cu regulile sau canoanele esteticii; agreabil, frumos, minunat. Cântă și dansează bine. Cu rochia asta iți șade bine. ◊ Bărbat sau femeie bine făcut(ă) = bărbat sau femeie chipeș(ă). ♦ În concordanță cu adevărul, cu corectitudinea; clar, precis, exact. Vezi bine că așa stau lucrurile. Să știu bine că mor, și nu mă las până nu-mi aflu dreptatea! ◊ De-a binelea = de-adevărat, cu adevărat. ♦ (Având valoarea unei afirmații) Bine, am să procedez cum vrei tu! ◊ Expr. (Că) bine zici = (că) zici așa cum trebuie. Ei bine... = după cum spuneam... ♦ Cu grijă, cu atenție. Uită-te bine și învață. 3. Deplin, în întregime, complet. E cherchelit bine. ♦ (La comparativ) Mult. A fost plecat doi ani și mai bine. ♦ Mult și prielnic. A plouat bine. A mâncat și a băut bine. II. S. n. sg. 1. Ceea ce este util, favorabil, prielnic, ceea ce aduce un folos cuiva. ◊ Om de bine = om care acționează în folosul, în sprijinul, care ajută pe cei din jurul său. ◊ Expr. A face (cuiva un mare) bine sau a face (cuiva) bine (cu ceva) = a ajuta (pe cineva) la nevoie. Să-ți (sau să vă) fie de bine! = a) să-ți (sau să vă) fie de (sau cu) folos!; b) (ir.) se spune cuiva care a procedat (greșit) împotriva sfaturilor primite. A vorbi (pe cineva) de bine = a lăuda (pe cineva). 2. Ceea ce corespunde cu morala, ceea ce este recomandabil din punct de vedere etic. ◊ Expr. A lua (pe cineva) cu binele = a proceda cu blândețe, cu înțelegere, cu bunăvoință față de cineva supărat, irascibil sau îndârjit. 3. (Fil.; art.) Obiectul moralei ca știință. 4. (Adjectival; despre oameni) Armonios dezvoltat, plăcut la vedere. – Lat. bene (în sensul II 3, calc după gr. agathós, germ. das Gut).

BINEVOITOR adj., adv. 1. adj. afectuos, amabil, cordial, prietenesc, prietenos, (livr.) afabil, (fig.) cald, călduros. (O primire ~oare.) 2. adv. cordial, prietenește, prietenos. (I-a vorbit ~.) 3. adj. v. serviabil. 4. adj. compătimitor, îngăduitor, înțelegător, mărinimos, milos, milostiv, (înv.) milosârd, priincios, priitor. (A fost ~ cu nevoile lor.)

BIR s. (IST.) 1. dare, impozit, (rar) contribuție, impunere, (pop.) dajdie, (înv. și reg.) porție, slujbă, (Maram.) sazolic, (Ban.) ștaier, (înv.) adău, adet, dabilă, madea, mirie, nevoie, obicei, orânduială, rânduială, seamă. (~ către statul feudal.) 2. v. tribut.

BUZĂ, buze, s. f. 1. Fiecare dintre cele două părți cărnoase care mărginesc gura și acoperă dinții. ◊ Buză de iepure = anomalie congenitală care constă în faptul că buza este ușor despicată (ca la iepure). ◊ Expr. (Fam.) A rămâne cu buzele umflate = a rămâne înșelat, dezamăgit în așteptările sale. A-și mușca buzele (de necaz sau de părere de rău) = a regreta foarte tare, a se căi. A sufla (sau a bate) în (sau din) buze = a rămâne păgubaș; a fluiera a pagubă. A se șterge (sau a se linge) pe buze = a fi silit să renunțe la ceva. A-i crăpa (sau a-i plesni, a-i scăpăra, a-i arde cuiva) buza (de sau după ceva) = a avea mare nevoie (de ceva). A-și linge buzele (după ceva) = a pofti, a râvni (ceva). A lăsa (sau a pune) buza (în jos) = (mai ales despre copii) a fi gata să izbucnească în plâns. ♦ Margine a unei răni pricinuite de o tăietură adâncă. 2. Margine a unor obiecte, a unor vase. Buza străchinii. ◊ Expr. (Rar) Plin (până în) buză = foarte plin, plin ochi. 3. Culme a unui deal, a unui pisc; margine a unui șanț, a unei păduri etc. 4. Ascuțiș al unor instrumente de tăiat; tăiș. 5. (În sintagma) Buză de bandaj = partea proeminentă a bandajului montat pe roțile autovehiculelor de cale ferată, care servește la menținerea și la conducerea vehiculului respectiv pe șină. – Cf. alb. buzë.

CALICENIE s. v. lipsă, mizerie, nevoie, sărăcie.

CALICIE s. v. lipsă, mizerie, nevoie, sărăcie.

CASNIC, -Ă, casnici, -ce, adj., s. m. și f. I. Adj. 1. Care ține de casă¹, de gospodărie. ◊ Industrie casnică = activitate industrială neevoluată, desfășurată în mod auxiliar în gospodărie cu unelte relativ simple, care are ca obiect obținerea unor produse destinate, de obicei, nevoilor proprii. 2. Care își petrece timpul liber acasă, în familie. II. 1. S. f. Femeie care se ocupă numai cu gospodăria; gospodină. 2. S. m. (Rar) Căsean. – Casă¹ + suf. -nic.

CĂMAȘĂ, cămăși, s. f. 1. Îmbrăcăminte (de pânză, mătase etc.) care se poartă pe piele, acoperind partea superioară a corpului. ◊ Cămașă de noapte = îmbrăcăminte de pânză, de mătase etc. (lungă), care se poartă ca veșmânt pentru dormit. Cămașă de forță = cămașă specială confecționată din pânză rezistentă, prevăzută cu cordoane, cu care se imobilizează temporar nebunii furioși, împiedicându-i să comită acțiuni violente, iresponsabile. ◊ Expr. A rămâne în cămașă = a rămâne sărac, a pierde tot. A nu avea nici cămașă pe el = a fi foarte sărac. A lăsa (pe cineva) în cămașă sau a-i lua (cuiva) și cămașa de pe el = a-i lua (cuiva) tot ce are, a-l lăsa sărac. Își dă și cămașa de pe el, se spune despre un om exagerat de milos și de darnic. A nu-l mai încăpea cămașa = a fi înfumurat; a-i merge cuiva foarte bine. A nu avea (sau a nu ști) pe unde să scoți cămașa = a fi în mare încurcătură, a nu ști cum să scapi. Arde cămașa pe cineva = este în mare zor; are mare nevoie de ceva. 2. Membrană, înveliș (subțire), căptușeală care îmbracă diferite obiecte, piese etc. ♦ (Pop.) Placentă (1). ♦ Îmbrăcăminte interioară a unui obiect, de obicei cilindric. 3. Compus: cămașa-broaștei = algă verde de apă dulce de forma unei rețele, alcătuită din celule lungi, cilindrice (Hydrodictyon reticulatum). [Var.: cămeșă s. f.] – Lat. camisia.

CĂUTA, caut, vb. I. I. Tranz. 1. A încerca să găsească pe cineva sau ceva; a umbla după... ◊ Expr. A căuta cuiva ceartă (sau pricină) cu lumânarea = a provoca ceartă cu orice preț. N-ai ce căuta (undeva) = nu există motiv, este interzis să vii sau să te afli undeva. A căuta (pe cineva sau ceva) cu ochii = a încerca să descopere (pe cineva sau ceva) într-un grup, într-o mulțime etc. A căuta cu gândul = a se sili să-și aducă aminte. A căuta privirile cuiva = a încerca să întâlnească privirile cuiva. ♦ Intranz. A cerceta, a scotoci, a cotrobăi. ♦ A se deplasa undeva pentru a găsi pe cineva; a se interesa undeva de prezența cuiva. 2. A încerca să obțină ceva, a urmări ceva. ♦ Refl. (Despre mărfuri) A avea căutare, a se cere. II. 1. Intranz. A se interesa, a se ocupa de... ◊ Expr. A-și căuta de treabă (sau de treburi, de nevoi, de cale, de drum) = a se preocupa numai de propriile treburi, a-și vedea de treabă. 2. Intranz. și tranz. A purta de grijă (unui bolnav), a se îngriji de... ◊ Refl. Se caută la doctor. ♦ A băga de seamă, a fi atent. 3. Tranz. A-și da silința, a se strădui să... 4. Tranz. impers. A trebui, a se cuveni. III. 1. Intranz. A se uita, a privi, a urmări cu ochii. ◊ Expr. (Fam.) A-i căuta (cuiva) în coarne = a răsfăța (pe cineva). ♦ Fig. A fi îndreptat, orientat spre...; (despre ființe) a se îndrepta spre... 2. Tranz. A cerceta, a examina. 3. Intranz. A avea sau a da aspectul sau înfățișarea de... 4. Intranz. și tranz. Fig. A lua în considerație, a se lua după... Nu căuta că-s mic. 5. Intranz. (În superstiții) A cerceta poziția stelelor, a bobilor etc. pentru a prezice viitorul. [Pr.: că-u-. – Var.: (pop.) căta vb. I] – Lat. *cautare.

CEAS, ceasuri, s. n. 1. Interval de timp egal cu 60 de minute; oră. ◊ Loc. adv. Cu ceasurile = timp îndelungat, mult. La tot ceasul = întruna, mereu. ◊ Expr. Cu un ceas mai devreme (sau mai curând) = cât mai repede cu putință, până nu e prea târziu. În ceasul al doisprezecelea = în ultimul moment. ♦ Spațiu, distanță care se poate parcurge în timp de o oră. Acest sat e la 3 ceasuri de București. ◊ Expr. A face un ceas bun până... = a avea nevoie de o oră întreagă (sau de mai bine de o oră) până... ♦ Fiecare dintre cele 24 de părți în care este împărțită o zi și care sunt marcate pe cadranul și cu acele unui ceasornic; p. ext. bătaie a ceasornicului, când acele cadranului ajung la unul dintre punctele principale ale cadranului. 2. Moment, clipă; timp, vreme. ♦ Timpul dinaintea sau din cursul unui eveniment. ◊ Expr. Ceas bun (sau rău) = (în superstiții) moment considerat ca norocos (sau nenorocos). (Să fie) într-un ceas bun! formulă prin care se urează cuiva succes când întreprinde ceva. (Pop.) A se da de ceasul morții = a se agita; a se frământa, a se zbuciuma. 3. Aparat care servește la determinarea și măsurarea timpului în limitele unei zile; ceasornic. ◊ Ceas electronic = ceas a cărui funcționare se bazează pe folosirea circuitelor integrate specializate. Ceas digital = ceas (electronic) la care ora este indicată prin cifre afișate pe un ecran. Ceas vorbitor = a) ceas electronic la care ora este anunțată verbal; b) magnetofon pentru redarea înregistrărilor de semnal orar și a unor informații vorbite asociate, folosit pentru anunțarea orei exacte în rețeaua telefonică. Ceas solar = suprafață mărginită de numere, având în centru o tijă a cărei umbră indică cu aproximație orele zilei; cadran solar. ◊ Expr. A merge ca ceasul = (despre mașini, aparate etc.) a funcționa perfect. ♦ Aparat în formă de ceas (3), ale cărui limbi înregistrează mișcarea, viteza, consumul; contor. 4. Slujbă religioasă săvârșită la anumite ore din zi. – Din sl. časŭ.

CERINȚĂ, cerințe, s. f. Nevoie; pretenție; exigență. – Cere + suf. -ință.

CERINȚĂ s. 1. exigență, imperativ, necesitate, nevoie, obligație, pretenție, trebuință, (înv. și reg.) niștotă, (înv.) nevoință, nevoire, recerință, (fig.) comandament. (~ele epocii noastre.) 2. cerere, deziderat, dorință, exigență, (înv.) postulat. (O ~ îndreptățită.) 3. necesitate, nevoie, solicitare, trebuință. (Ține seama de ~ele pieței.)

CHELTUIALĂ, cheltuieli, s. f. Faptul de a cheltui; (concr.) bani cheltuiți. ◊ Cheltuieli de judecată = sumă de bani pe care este obligată s-o plătească, pe baza unei hotărâri judecătorești, partea care a pierdut un proces părții care a câștigat procesul. ◊ Expr. Cu (sau pe) cheltuiala cuiva = cu mijloace bănești oferite de altcineva. Bani de cheltuială = bani destinați cheltuielilor curente. A se pune pe cheltuială = a cheltui mult (și nerațional). A băga (sau a pune pe cineva) la cheltuială = a face (pe cineva) să cheltuiască bani mulți. (Fam.) A da cuiva de cheltuială = a bate pe cineva. ♦ Consum de mijloace materiale, de muncă, energie etc. pentru satisfacerea unor nevoi, a unor obligații etc. ♦ (În contabilitate; la pl.) Rubrică dintr-un registru în care se trec sumele cheltuite. [Pr.: -tu-ia-] – Cheltui + suf. -eală.

CHICHION s. v. belea, bucluc, dandana, încurcătură, năpastă, neajuns, necaz, nemulțumire, nenorocire, neplăcere, nevoie, pacoste, pocinog, rău, supărare.

CHINUI vb. 1. a suferi, (înv. și reg.) a se ticăi, (înv.) a se nevoi, a (se) strădui. (Se ~ foarte tare din cauza bolii.) 2. v. durea. 3. a necăji, a supăra. (Îl ~ o tuse rebelă.) 4. v. tortura. 5. v. strădui. 6. v. zbuciuma. 7. a consuma, a frământa, a munci, (fig.) a apăsa, a măcina, a mușca, a roade. (Îl ~ o dragoste neîmpărtășită.) 8. v. obseda.

CLEPTOMANIE s. f. Manie caracteristică prin impulsul patologic de a-și însuși prin furt bunuri străine fără a avea nevoie de ele și fără a urmări vreun profit material. – Din fr. cleptomanie.

CLOSET, closete, s. n. Instalație igienică servind la satisfacerea nevoilor fiziologice de evacuare a urinei și a materiilor fecale; latrină, privată, umblătoare, budă. – Din engl., fr. [water]closet. Cf. germ. Klosett.

COADĂ, cozi, s. f. 1. Apendice terminal al părții posterioare a corpului animalelor vertebrate; smoc de păr sau de pene care acoperă acest apendice sau care crește în prelungirea lui. ◊ Expr. A da din coadă = (despre oameni; fam.) a se linguși pe lângă cineva; a se bucura. A-și vârî (sau băga) coada (în ceva) = a se amesteca în chestiuni care nu-l privesc. Își vâră (sau și-a vârât, își bagă, și-a băgat etc.) dracul coada (în ceva), se spune când într-o situație se ivesc neînțelegeri sau complicații (neașteptate). A călca (pe cineva) pe coadă = a jigni, a supăra (pe cineva). A pune coada pe (sau la) spinare = a pleca (pe furiș), a o șterge (lăsând lucrurile nerezolvate). Cu coada între picioare = (despre oameni) umilit, rușinat; fără a fi reușit. (Pop.) A-și face coada colac = a se sustrage de la ceva. A trage mâța (sau pe dracul) de coadă = a o duce greu din punct de vedere material, a face cu greu față nevoilor minime de trai. (Get-beget) coada vacii = neaoș; vechi, băștinaș; de origine rurală. (Fam.) A prinde prepelița (sau purceaua) de coadă = a se îmbăta. ♦ Partea dindărăt, mai îngustă, a corpului unor animale (a peștelui, a șarpelui, a racului etc.). 2. Păr (de pe capul femeilor) crescut lung și apoi împletit; cosiță. 3. Parte a unei plante care leagă fructul, frunza sau floarea de tulpină sau de creangă. V. peduncul. 4. Partea dinapoi (prelungită sau care se târăște pe jos) a unor obiecte de îmbrăcăminte (mai ales a celor purtate de femei); trenă. ◊ Expr. A se ține de coada cuiva sau a se ține (sau a umbla) coadă după cineva = a fi nedespărțit de cineva, a se ține cu insistență și pretutindeni de cineva. ♦ Prelungire luminoasă a cometelor. ♦ Fâșie foarte îngustă din cârpe (înnodate) sau din hârtie care se atârnă de partea de jos a unui zmeu spre a-i menține echilibrul în aer. 5. Parte a unui instrument sau a unui obiect de care se apucă cu mâna; mâner. ◊ Expr. A lua (sau a apuca ceva) de coadă = a se apuca de treabă, a începe (ceva). A-și vedea de coada măturii (sau tigăii) = a se ocupa (numai) de treburile gospodărești. Coadă de topor = persoană care servește drept unealtă în mâna dușmanului. 6. Partea terminală a unui lucru sau, p. gener., a unui fenomen, a unei perioade de timp etc.; bucată de la capătul unui lucru; sfârșit, extremitate. ◊ Loc. adv. La (sau în) coadă = pe cel din urmă loc sau printre ultimii (într-o întrecere, la școală etc.). De la coadă = de la sfârșit spre început. ◊ Expr. A nu avea nici cap, nici coadă = a nu avea nici un plan, nici o ordine; a fi fără înțeles, confuz. ♦ Coada ochiului = marginea, unghiul extern al ochiului. ♦ Partea unde se îngustează un lac, un iaz etc.; loc pe unde se scurge apa dintr-un râu în heleșteu. 7. Șir (lung) de oameni care își așteaptă rândul la ceva, undeva. ◊ Expr. A face coadă = a sta într-un șir (lung) de oameni, așteptând să-i vină rândul la ceva, undeva. 8. Compuse: coada-calului = a) nume dat mai multor plante erbacee caracterizate prin două tipuri de tulpini: una fertilă și alta sterilă; barba-ursului (Equisetum); b) plantă erbacee acvatică cu frunze liniare și cu flori mici, verzui (Hippuris vulgaris); coada-cocoșului = nume dat mai multor specii de plante erbacee cu flori albe, întrebuințate în medicina populară (Polygonatum); coada-mielului = a) plantă erbacee cu frunze lucitoare și cu flori violete (Verbascum phoeniceum); b) mică plantă erbacee cu tulpina întinsă pe pământ, cu flori de culoare albastru-deschis cu vinișoare mai întunecate (Veronica prostrata); coada-mâței = plantă erbacee cu flori mici, roz (Leonurus marrubiastrum); coada-mâței-de-baltă = nume dat mai multor specii de mușchi de culoare albă-gălbuie, care cresc prin locurile umede și contribuie la formarea turbei (Sphagnum); coada-racului = plantă erbacee cu flori mari de culoare galbenă (Potentilla anserina); coada-șoricelului = plantă erbacee medicinală cu frunze penate, păroase, cu flori albe sau trandafirii (Achillea millefolium); coada-vacii = a) plantă erbacee țepoasă, înaltă, cu frunze lanceolate și cu flori albe, dispuse în spice (Echium altissimum); b) plantă erbacee cu flori violete sau roșietice (Salvia silvestris); coada-vulpii = plantă erbacee cu frunze lucioase pe partea inferioară, cu flori verzi dispuse în formă de spic, folosită ca furaj (Alopecurus pratensis); coada-zmeului = plantă veninoasă cu tulpina târâtoare și cu fructele în forma unor bobițe roșii, care crește prin mlaștini (Calla palustris); coada-rândunicii = numele a doi fluturi mari, frumos colorați, care au câte o prelungire în partea posterioară a aripilor (Papilio machaon și podalirius). [Pl. și: (2) coade] – Lat. coda (= cauda).

COMANDAMENT s. v. cerință, exigență, imperativ, necesitate, nevoie, obligație, pretenție, trebuință.

COMPĂTIMITOR adj. binevoitor, îngăduitor, înțelegător, mărinimos, milos, milostiv, (înv.) milosârd, priincios, priitor. (S-a arătat ~ cu nevoile lor.)

CONSTRÂNGE vb. 1. a face, a forța, a obliga, a sili, (livr.) a soma, a violenta, (pop.) silnici, (înv. și reg.) a strânge, (prin Ban.) a tipi, (înv.) a asupri, a îndemna, a necesita, a pripi, a silui, a strâmtora, (fig.) a presa. (L-a ~ să vorbească.) 2. v. nevoi. 3. v. supune. 4. a condamna, a forța, a obliga, a sili, (pop.) a osândi. (M-a ~ la inactivitate.) 5. v. reduce.

CONSUM, consumuri, s. n. 1. Folosire a unor bunuri rezultate din producție pentru satisfacerea nevoilor producției și ale oamenilor. ◊ Consum productiv = folosire a mijloacelor de producție pentru crearea de noi bunuri materiale. Consum neproductiv = consum care nu are drept rezultat producerea de noi bunuri materiale. Bunuri (sau mărfuri) de larg consum = produse ale industriei ușoare sau alimentare care intră în proporții mari în consumul individual al oamenilor și prin a căror folosire nu rezultă produse noi. 2. Cantitate de materiale, materii prime, combustibil sau energie folosite pentru a realiza un produs tehnic, o lucrare etc. ◊ Consum specific = cantitate de combustibil, de material și de energie consumată într-o unitate de timp pentru executarea unui produs, a unei operații etc. – Din consuma¹ (derivat regresiv).

COTOARBĂ s. v. baborniță, belea, bucluc, cotoroanță, dandana, hoașcă, încurcătură, năpastă, neajuns, necaz, nemulțumire, nenorocire, neplăcere, nevoie, pacoste, pocinog, rău, supărare, zgripțuroaică.

CRĂPA, crăp, vb. I. 1. Intranz. și refl. (Despre obiecte) A se desface (în mod brusc) în mai multe bucăți; a plesni din cauza gerului, a unei lovituri etc.; a se sparge. ◊ Expr. Unde dai și unde crapă, se spune atunci când se obțin cu totul alte rezultate decât cele scontate. Crapă lemnele (sau pietrele) de ger sau (e un) ger de crapă lemnele (sau pietrele) = e un ger strașnic, e foarte frig. 2. Tranz. A sparge, a desface, a despica. ◊ Expr. A crăpa capul cuiva = a omorî pe cineva printr-o lovitură (în cap). A-i crăpa (sau a-i plesni) cuiva capul (de durere) = a-l durea pe cineva foarte tare capul. 3. Intranz. și refl. (Despre lucruri elastice) A se rupe (fiind prea tare întins), a plesni; (despre piele) a deveni aspru, cu crăpături. ◊ Expr. A-i crăpa (sau plesni) cuiva obrazul de rușine = a-i fi foarte rușine, a nu mai putea de rușine. A-i crăpa buza (sau măseaua) după ceva = a avea mare nevoie de ceva. 4. Tranz. A întredeschide. ◊ Expr. (Refl.) A se crăpa de ziuă sau a se crăpa zorii = a se face ziuă, a se lumina. 5. Intranz. (Ir.; despre animale și oameni) A muri. ◊ Expr. A crăpa de frig (sau de sete, de necaz etc.) = a-i fi cuiva foarte frig (sau foarte sete, necaz etc.). 6. Intranz. (Peior.) A mânca foarte mult, cu lăcomie (ca un animal). – Lat. crepare.

CROI², croiesc, vb. IV. 1. Tranz. A tăia un material după forma și măsura indicată sau după un contur desenat în prealabil, pentru a obține piese ce urmează a fi asamblate în vederea confecționării unui obiect. 2. Tranz. A plănui, a pune la cale o lucrare care are nevoie de indicații, de planuri etc.; a începe un lucru sau o lucrare. ♦ Fig. A ticlui o minciună. 3. Tranz. A desfunda, a deschide un drum, o șosea etc., înlăturând obstacolele. 4. Tranz. Fig. (Fam.) A lovi, a bate un animal sau un om (făcându-i dungi sau vânătăi pe piele). 5. Intranz. Fig. (Fam.; în expr.) A o croi la fugă = a fugi în cea mai mare grabă (spre a scăpa de o primejdie). – Din sl. krojiti.

CURENT, -Ă, curenți, -te, adj., s. m., s. n. I. Adj. 1. (Despre vorbire) Curgător, ușor, fluent. 2. (Despre an, lună) Care este în curs; prezent. ♦ De fiecare zi, zilnic; actual. Lucrări curente. ◊ Cont curent = cont deschis la bancă de o întreprindere, de o instituție sau de persoane particulare, unde se depun și de unde se ridică sumele pentru a fi utilizate după nevoie. 3. (Despre prețuri) Existent într-un moment dat; în curs. ◊ Monedă curentă = monedă cu valoare circulatorie. ♦ Care circulă; obișnuit, uzual. Expresii curente. 4. (În sintagma) Apă curentă = instalație de apă potabilă care poate fi folosită în permanență în locuințe. II. S. m. 1. (Și în sintagma curent de aer) Deplasare, mișcare a unei mase de aer dintr-un loc într-altul, cauzată de o diferență de temperatură; flux. 2. Mișcare a apei în direcția pantei; curs. ◊ Curent marin (sau oceanic) = mișcare a apei în mări și oceane. 3. (Și în sintagma curent electric) Deplasare ordonată, într-o anumită direcție, a purtătorilor de sarcină electrică. ◊ Curent electric continuu = curent electric al cărui sens și a cărui intensitate nu variază periodic în timp. Curent electric alternativ = curent electric al cărui sens și a cărui intensitate variază periodic în timp. ♦ Intensitate a curentului electric. III. S. n. Ansamblu de idei, opinii (politice, științifice, artistice) care sunt adoptate la un moment dat de un număr mai mare de oameni. ◊ Curent literar (sau artistic) = mișcare artistică sau literară care reunește un număr de scriitori sau de artiști în baza unui program estetic și a unor înclinații (relativ) comune. ◊ Expr. A pune (sau a ține pe cineva) în (sau la) curent = a informa (pe cineva) despre mersul unui lucru. A se pune (sau a se ține, a fi) în (sau la) curent = a se informa despre mersul unui lucru. A se pune (sau a se ține, a fi) în (sau la) curent (cu ceva) = a se informa cu privire la un lucru. – Din fr. courant.

DABILĂ s. v. belea, bir, bucluc, cadavru, corp, dandana, dare, gloabă, hoit, impozit, încurcătură, leș, mârțoagă, mortăciune, năpastă, neajuns, necaz, nemulțumire, nenorocire, neplăcere, nevoie, osatură, pacoste, pocinog, rău, schelet, sistem osos, stârv, supărare, trup.

DARAVERĂ s. v. afacere, belea, bucluc, chestiune, dandana, interese, încurcătură, năpastă, neajuns, necaz, nemulțumire, nenorocire, neplăcere, nevoie, pacoste, pocinog, problemă, rău, supărare, treabă.

DĂNĂNAIE s. v. balamuc, bazaconie, belea, bizarerie, bâzdâganie, boarfe, boroboață bucluc, bulendre, calabalâc, catrafuse, ciudățenie, curiozitate, dandana, drăcie, drăcovenie, gălăgie, hărmălaie, huiet, ispravă, încurcătură, larmă, minunăție, năpastă, năstrușnicie, năzbâtie, năzdrăvănie, neajuns, necaz, nemulțumire, nenorocire, neplăcere, nevoie, pacoste, pocinog, poznă, rău, scandal, supărare, șotie, tămbălău, tărăboi, tevatură, trăsnaie, troace, tumult, țoale, vacarm, vuiet, zarvă, zgomot.

DEASUPRA adv. În partea de sus, în partea imediat superioară; sus, peste (ceva). ◊ Pe deasupra = a) peste ceva; b) în plus, în afară de...; c) fără a adânci lucrurile, superficial. ◊ (Cu valoare de prepoziție, cu determinări în genitiv) Deasupra casei. ◊ Expr. A fi deasupra nevoii = a fi scăpat de o nevoie, a fi ieșit (cu bine) dintr-un moment sau dintr-o situație (materială) grea, a se afla în afară de pericol. [Var.: (reg.) dasupra adv.] – De⁴ + asupra.

DIFICULTATE s. 1. greutate, impas, impediment, inconvenient, neajuns, nevoie, obstacol, opreliște, piedică, stavilă, (pop.) opreală, poticală, potrivnicie, (înv. și reg.) scandal, sminteală, (înv.) anevoință, nevoință, poprire, stenahorie, (fig.) barieră, handicap, hop. (A avut de depășit o mare ~.) 2. v. greu. 3. v. problemă. 4. v. impas. 5. v. șicană. 6. v. adversitate. 7. v. vicisitudine.

DIPSOMANIE, dipsomanii, s. f. (Med.) Nevoie patologică irezistibilă de a bea alcool; alcoolism cronic. – Din fr. dipsomanie.

DISC², discuri, s. n. Taler (circular) de metal (prețios) pe care se strâng în biserică, de la credincioși, bani pentru nevoile cultului sau pe care se pune agnețul (la oficierea căsătoriilor). – Din sl. disk(os)ŭ.

DISPONIBIL, -Ă, disponibili, -e, adj., s. n. 1. Adj. De care se poate dispune, care nu are (momentan) o destinație precisă, care stă la dispoziție pentru a fi utilizat. ♦ (Despre oameni) Care nu este ocupat; liber; care a fost scos (temporar) dintr-o slujbă (putând fi rechemat la nevoie). 2. S. n. Bani sau alte bunuri de care o instituție, o întreprindere, o persoană etc. poate dispune, la un moment dat, fără a afecta restul cheltuielilor sau nevoilor. – Din fr. disponible, lat. disponibilis.

DRAC s. 1. aghiuță, demon, diavol, încornoratul (art.), naiba (art.), necuratul (art.) satană, tartor, (livr.) belzebut, (rar) scaraoțchi, (pop. și fam.) michiduță, nichipercea (art.), pârlea (art.), sarsailă, (pop.) faraon, idol, împelițatul (art.), mititelul (art.), nefârtatul (art.), nevoia (art.), pârdalnicul (art.), procletul (art.), pustiul (art.), vicleanul (art.), cel-de-pe-comoară, cel-din-baltă, ducă-se-pe-pustii, ucigă-l-crucea, ucigă-l-toaca, (înv. și reg.) mamon, săcretul (art.), sotea (art.), (reg.) hâdache, năpustul (art.), spurc, spurcat, șeitan, șotcă, ucigan, (Transilv., Ban. și Maram.) bedă, (Mold. și Bucov.) benga (art.), (prin Bucov.) carcandilă, (Transilv. și Mold.) mutul (art.), (prin Mold. și Bucov.) pocnetul (art.), (prin Olt.) sarsan, (prin Mold.) scaloi, (prin Bucov.) șlactrafu (art.), (înv.) împiedicătorul (art.), nepriitorul (art.), (eufemistic) păcatul (art.). 2. (IHT.) drac-de-mare (Trachinus draco) = dragon.

EPILEPSIE s. (MED.) (înv. și pop.) nevoie, (pop.) năbădăi, (pl.), pedepsie, poceală, răutate, stropșeală, boala-copiilor, boală-rea, ceas-rău, ducă-se-pe-pustii, răul-copiilor, (înv. și reg.) stropșire, stropșitură, (reg.) aboală, apucat, pricină, alte-alea, (prin Transilv.) agâmbală, (prin Munt.) malaonie, (prin sudul Transilv.) supărare.

EXCEDENT, excedente, s. n. Cantitate care depășește o anumită limită, care rămâne după satisfacerea tuturor necesităților; surplus, prisos. ♦ Sumă, cantitate, valoare cu care încasările, veniturile sau resursele depășesc plățile, nevoile, cheltuielile sau consumul. – Din fr. excédent, lat. excedens, -ntis.

EXIGENȚĂ, exigențe, s. f. Faptul de a fi exigent; ceea ce pretinde cineva de la altul (și de la sine însuși); pretenție, cerință, exiguitate. ♦ Nevoie, trebuință, necesitate. – Din fr. exigence, lat. exigentia.

EXPROPRIA, expropriez, vb. I. Tranz. A trece o proprietate (teren, construcție) a unei persoane fizice sau juridice în proprietatea statului pentru nevoi de interes public (prin acordarea unei despăgubiri). [Pr.: -pri-a] – Din fr. exproprier.

FACE, fac, vb. III. A. Tranz. I. 1. A întocmi, a alcătui, a făuri, a realiza, a fabrica un obiect. Face un gard. ♦ A procura un obiect, dispunând confecționarea lui de către altcineva. Își face pantofi. 2. A construi, a clădi; a ridica, a așeza. Face o casă. Face fânul stoguri. 3. A găti, a prepara, a pregăti un aliment, o mâncare. 4. A compune, a scrie, a crea o operă literară; a executa, a realiza o operă artistică. 5. A stabili o lege, o convenție, o înțelegere. 6. A câștiga, a agonisi, a strânge bani, avere. 7. A pregăti ceva într-un anumit scop. Își face bagajele. ◊ Expr. A face focul = a ațâța, a aprinde focul. ♦ A aranja (părul, sprâncenele, buzele, unghiile etc.). II. 1. (Despre femei) A naște. ◊ Expr. (Pop. și fam.) De când l-a făcut mă-sa sau de când mă-sa l-a făcut = de când s-a născut, dintotdeauna. ♦ (Despre soți) A procrea. ♦ (Despre mamifere) A făta. ♦ (Despre păsări) A oua. 2. (Despre pomi) A produce, a da roade; (despre plante) a scoate, a da muguri, frunze, flori etc. 3. (Despre ființe și plante) A căpăta, a dobândi; a-i apărea. A făcut o bătătură. ♦ A se îmbolnăvi de... A făcut scarlatină. 4. (În expr.) A face ochi = a) (despre puii unor animale) a putea deschide ochii (la câteva zile după naștere); b) (fam., despre oameni) a se trezi, a se scula din somn. A face burtă (sau) pântece = a se îngrășa. A face genunchi = (despre pantaloni) a se deforma (de multă purtare) în dreptul genunchilor. III. 1. A întocmi, a potrivi lucrurile astfel ca să...; a da cuiva posibilitatea de a... Ce-a făcut, ce-a dres, că a reușit... 2. A determina, a convinge. Nu l-au putut face să se însoare. 3. A obliga, a sili, a constrânge, a pune pe cineva să... Nu mă face să plec. 4. A predispune la ceva; a îndemna. Timpul urât îl face trist. IV. 1. A determina sau a ajuta pe cineva sau ceva să-și schimbe starea inițială, să ajungă într-o anumită situație. L-a făcut om. ◊ Expr. A face (sau, refl., a se face) bine (sau sănătos) = a (se) însănătoși, a (se) vindeca. 2. A preface, a schimba, a transforma în... Faceți din piatră aur. ◊ Expr. A face din țânțar armăsar = a exagera mult. A face (cuiva) coastele pântece (sau spinarea cobză) = a bate (pe cineva) tare. A face noaptea (sau din noapte) zi = a nu dormi, a rămâne treaz toată noaptea. A face (sau, refl., a se face) praf = a (se) distruge, a (se) nimici. 3. A zice, a spune (despre cineva sau cuiva) că este..., a califica; a învinui, a acuza pe cineva de... L-a făcut măgar. ◊ Expr. A face (pe cineva) cum îi vine la gură = a ocărî sau a certa (pe cineva) rău, fără a-și alege cuvintele, a batjocori (pe cineva). A face (pe cineva) cu ou și cu oțet v. oțet. V. 1. A săvârși, a făptui, a comite. A făcut o eroare. ◊ Expr. Face ce face și... = încearcă prin toate mijloacele și izbutește să...; nu știu cum procedează că...; vorba e că... A nu avea ce face (sau ce să facă) = a) a nu avea o ocupație; b) a nu-i rămâne cuiva nimic de schimbat într-o situație, a nu avea posibilitatea să se împotrivească, să obiecteze, să ajute cu ceva; a nu avea încotro; c) se spune despre cineva (sau cuiva) care comite sau este pe punctul să comită o imprudență, o prostie, o gafă. A nu avea ce face cu... = a nu avea (nici o) nevoie de..., a nu-i trebui; a nu-i folosi, a nu-i servi la nimic. Ce (mai) faci? = cum îți merge? cum o (mai) duci? A face totul sau a face tot posibilul (sau în toate chipurile, posibilul și imposibilul) să (sau ca să) = a depune toate eforturile (pentru a realiza ceva). (Exprimând surpriza neplăcută și purtând accentul în frază) Ce face?! = cum?! cum se poate (una ca asta)? Ce (tot) faci (sau ce ai făcut de)...? = ce ți s-a întâmplat că...? care e cauza că...? Ce-i de făcut (cu cineva sau cu ceva)? = cum să se procedeze (cu cineva sau cu ceva)? N-am făcut nimic = a) nu am realizat nimic, nu m-am ales cu nimic; b) nu sunt vinovat, nu am comis ceea ce mi se impută. Văzând și făcând = procedând conform situației, împrejurărilor, fără un plan dinainte stabilit. A avea a (sau de-a) face cu cineva (sau cu ceva) = a) a avea ceva comun cu cineva (sau cu ceva), a exista anumite relații între...; b) a o păți, a suporta consecințele faptelor sale. Ce are a face? = ce legătură este (între un lucru și altul)? ce interesează? și ce-i cu asta? N-are a face! = nu interesează! n-are importanță! (Refl.) S-a făcut! = ne-am înțeles! s-a aranjat! Fii fără grijă! 2. A provoca, a da naștere la..., a cauza, a pricinui. A făcut o încurcătură ◊ Expr. Nu face nimic! = (formulă de politețe cu care se răspunde celui ce-și cere scuze pentru un neajuns sau o supărare pricinuită fără voie) nu are nici o importanță! A i-o face (bună sau lată sau cu vârf) sau a-i face (cuiva) una (și bună) = a-i pricinui cuiva un rău, un neajuns. A(-și) face inimă rea (sau sânge rău) = a (se) supăra, a (se) consuma. A-și face gânduri (sau griji) = a se îngrijora. ♦ A arăta, a manifesta, a acorda. I-a făcut toate onorurile. 3. A aduce la îndeplinire; a realiza, a îndeplini, a împlini. Și-a făcut datoria. ◊ Expr. A face (un) târg (sau târgul) = a cădea de acord, a încheia o tranzacție (comercială). ♦ A juca (un meci). 4. A exercita, a practica o meserie. Face avocatură. ♦ A studia, a urma un curs sau o formă de învățământ. Face medicina. 5. (Cu complementul „semn”) A atrage cuiva atenția printr-un gest; a da cuiva să înțeleagă ceva printr-un semn. (Cu elipsa complementului) Face din cap că a înțeles. ◊ Expr. A face (cuiva) cu degetul = a amenința (pe cineva) cu degetul arătător. A face (cuiva) cu ochiul = a) a face (cuiva) un semn simbolic (închizând și deschizând un ochi); b) a atrage, a îmbia. 6. A parcurge, a străbate un drum sau o distanță. A făcut 2 kilometri. 7. A petrece, a parcurge un interval de timp. Cu el și-a făcut veacul. B. Intranz. I. 1. A proceda; a acționa; a se comporta. Fă cum știi. ♦ Refl. (În construcții interogative) A se descurca într-un anumit fel. Ce se face acum? 2. A-i merge cuiva bine (sau rău), a o duce bine (sau rău). 3. (În superstiții, determinat prin „a bine”, „a rău”, „a ploaie” etc.) A prevesti, a cobi. Porcul face a ploaie. 4. (Pop.; în superstiții) A vrăji, a fermeca; a descânta. I-a făcut de boală. II. 1. A valora, a prețui; a costa. Cât fac pantofii? 2. (La pers. 3; cu valoare impersonală) A fi vrednic (de a...), a merita (să...). Scump, dar face! 3. (Fam.; în expr.) Nu face pentru... = a) nu e potrivit, nu corespunde pentru...; b) nu e de prestigiul cuiva, nu cadrează cu... III. 1. A se îndrepta, a merge, a porni (către sau spre...); a o coti (spre...). Am făcut la dreapta. ♦ Refl. (Fam.) A se abate, a se duce (sau a veni), a se apropia. Fă-te încoace! 2. A zice, a spune. Am să te cert, făcea el. C. Refl. I. 1. (despre zi, noapte, întuneric etc.) A se produce, a se ivi, a se lăsa. ◊ Expr. A i se face (cuiva) negru (sau roșu etc.) înaintea ochilor = a nu mai vedea, a i se face rău (din cauza supărării, a mâniei); a se supăra, a se mânia foarte tare. ♦ Impers. (Pop.) A i se părea cuiva că vede sau că aude ceva sau pe cineva (în vis sau în imaginație). Se făcea că vede un palat. 2. (despre drumuri, văi etc.) A se desfășura, a se deschide (înaintea ochilor). Se făcea o vale lungă. 3. (despre senzații sau sentimente; construit cu dativul pronumelui) A se naște, a se produce (în cineva) deodată, a fi cuprins de... I s-a făcut frică. ♦ A fi cuprins de o dorință nestăpânită pentru ceva, a simți dorul de... I s-a făcut de ducă. 4. (Pop.) A se întâmpla. Ce s-a făcut cu el? ◊ Expr. Ce s-a făcut (cineva)? = ce a devenit? cum s-a descurcat? Cum se face că... (sau de...)? = cum e posibil ca...? II. 1. A ajunge, a deveni. Copilul s-a făcut mare. ◊ Loc. vb. A se face galben = a se îngălbeni. A se face vânăt = a se învineți. A se face roșu = a se înroși, a se îmbujora. ◊ Expr. A se face stăpân pe ceva = a lua un lucru în stăpânire cu forța sau fără a-i aparține. A se face în două = (despre drumuri, rețele etc.) a se bifurca, a se despărți, a se ramifica. ♦ A ajunge la numărul de..., la un total de... Ceata se face de două sute de oșteni. ♦ A îmbrățișa cariera de..., a deveni. Se face muncitor metalurgist. ♦ Intranz. A îndeplini o treabă sau o funcție ocazională. ♦ (Determinat prin „la loc”, „din nou”, „iarăși” etc.) A redeveni. S-a făcut din nou om. 2. A se preface, a simula. Se face că pleacă. ♦ Intranz. A-și lua înfățișarea de..., a se arăta, a-și da aere de... Face pe nevinovata. – Lat. facere.

FERTILITATE s. f. 1. Însușire a pământului de a produce multe roade, de a asigura din belșug plantelor cultivate apa și substanțele nutritive de care au nevoie; rodnicie, fecunditate. 2. Capacitate de a procrea. – Din fr. fertilité, lat. fertilitas, -atis.

FOAME s. f. 1. Stare funcțională periodică a organismului care se manifestă prin senzația nevoii de a mânca. 2. Fig. Dorință nestăvilită, poftă lacomă; lăcomie. – Lat. fames, -is.

FORȚA vb. 1. v. constrânge. 2. v. nevoi. 3. v. supune. 4. a condamna, a constrânge, a obliga, a sili, (pop.) a osândi. (M-a ~ la inactivitate.) 5. v. strădui. 6. a încerca, a se sforța, a se sili, a se strădui. (Se ~ să-i câștige bunăvoința.) 7. v. opinti. 8. a sili. (Nu ~ piciorul!) 9. a sparge, a strica, a viola, (înv.) a silnici. (A ~ încuietoarea ușii.)

FORȚĂ s. 1. (FIZ.) (înv.) putere, putință. 2. forță portantă v. portanță. 3. forță de muncă = mână de lucru. 4. v. energie. 5. v. capacitate. 6. v. tărie. 7. putere, (înv.) silă, silnicie. (~ oștilor noastre.) 8. v. volum. 9. v. intensitate. 10. v. somitate. 11. constrângere, silă, silnicie, strângere, violență, (livr.) servitute, (Ban.) sălăbărie, (înv.) nevoie, potrivnicie, silință, silnicire, strânsoare, (fig.) presiune. (Bunuri obținute prin ~.)

GHIOCI, ghiociuri, s. n. Căruță astfel construită încât să poată fi lungită la nevoie. – Din tc. göç „mutare, emigrare”.

GOL², GOALĂ, (I) goi, goale, adj., (II) goluri, s. n. I. Adj. 1. (Despre oameni) Care nu are pe corp (sau pe o parte a corpului) nici un fel de îmbrăcăminte. V. dezbrăcat, nud, desculț. ◊ Expr. (A fi) cu coatele goale = a) (a fi) cu haina ruptă în coate; b) (a fi îmbrăcat) sărăcăcios; (a fi) sărac. Adevărul gol (-goluț) = adevăr spus direct, fără menajamente; adevăr evident, care nu poate fi negat. Minciună goală = minciună evidentă. ♦ Care are haine puține, care este sărăcăcios (sau prea ușor) îmbrăcat; p. ext. sărac. ◊ Expr. A lăsa (pe cineva) gol = a jefui (pe cineva) de tot ce are. ♦ (Despre păsări sau alte animale) Golaș (1). ♦ (Despre copaci, crengi) Care este lipsit de frunze. ♦ (Despre pereți) Care nu are agățat sau lipit nimic pe el. 2. (Despre suprafețe, terenuri, regiuni) Care nu este acoperit cu vegetație, cu case etc. sau care este fără ființe, pustiu. ♦ Care nu are acoperiș sau nu este acoperit. ◊ Expr. Sub cerul gol = a) fără adăpost; b) afară, în aer liber. Pe pământul gol sau pe scândura goală = fără așternut, direct pe pământ sau pe scândurile patului. 3. (Despre alimente) Care nu este asociat, combinat cu nimic altceva; simplu. Pâine goală. 4. (Despre recipiente, spații închise etc.) Care nu conține nimic înăuntru; deșert. ◊ (Substantivat) Sună a gol. ◊ Expr. Cu mâna goală = a) fără nici un dar, fără nici un ban; b) care nu are (sau neavând) nici o armă asupra sa. Pe inima goală sau pe stomacul gol = fără să fi mâncat ceva înainte; pe nemâncate. ♦ (Despre corpuri) Care are o cavitate în interior. 5. Fig. Care este fără temei, fără fond; neîntemeiat. II. S. n. Spațiu liber, cavitate (în interiorul unui corp); vid. ◊ Gol de aer = zonă din atmosferă unde o aeronavă întâlnește un curent de aer descendent. Gol de producție = stagnare temporară a producției. ◊ Loc. adv. În gol = a) în abis sau prin aer (îndreptându-se cu viteză în jos); b) cu privirea fixă, fără țintă; c) fără folos, zadarnic. ◊ Expr. A umple un gol = a completa o lipsă, a satisface o nevoie reală. A simți un gol la (sau în) stomac = a avea o senzație neplăcută de la stomac din cauza foamei. A (se) da de gol = a (se) trăda, a (se) demasca. (În superstiții) A(-i) ieși (cuiva) cu gol(ul) = a ieși înaintea cuiva cu un vas gol (prevestindu-i prin aceasta un insucces). ♦ Loc lipsit de vegetație, de așezări. – Din sl. golŭ.

GREUTATE s. 1. v. povară. 2. apăsare, povară, sarcină. (Mijlocul i se frânge sub ~ bagajelor.) 3. (FIZ.) greutate atomică = masă atomică; greutate moleculară = masă moleculară. 4. v. apăsare. 5. halteră. 6. (înv. și reg.) piatră, (Ban. și Transilv.) plumb. (~ de cântar.) 7. (Munt.) coinac. (~ la fântână.) 8. v. dificultate. 9. v. încercare. 10. încercare, necaz, nevoie, suferință, vicisitudine, (înv.) ispită. (A trecut prin multe ~ăți.) 11. v. greu. 12. v. problemă. 13. v. șicană. 14. v. adversitate. 15. v. vicisitudine. 16. efort, osteneală, trudă. (Cu multă ~ a izbutit.) 17. asprime.

HANDICAP s. v. dezavantaj, dificultate, greutate, impas, impediment, inconvenient, neajuns, nevoie, obstacol, opreliște, piedică, stavilă.

HÂRSI, hârsesc, vb. IV. Refl. (Reg.) 1. A nu se îndura să cheltuiască; a se zgârci, a se scumpi. 2. A se deprinde (cu necazurile, cu nevoile); a se hârșâi (2). – Et. nec.

HÂRȘÂI, hârșâi, vb. IV. 1. Intranz. A se freca de ceva, producând zgomot. ♦ Tranz. (Rar) A scrijeli, a zgâria. 2. Refl. A se deprinde (cu necazurile, cu nevoile); a se hârsi. [Var.: hârșii, hârjâi, hârșcâi vb. IV] – Hârș + suf. -âi.

HOP s. v. dificultate, greutate, impas, impediment, inconvenient, neajuns, nevoie, obstacol, opreliște, piedică, stavilă.

IMPERIOS adj., adv. 1. adj. imperativ, presant, stringent. (Nevoi ~oase.) 2. adj., adv. v. absolut.

INDIGENȚĂ s. v. lipsă, mizerie, nevoie, sărăcie.

INFLAȚIE, inflații, s. f. Fenomen specific perioadelor de criză economică, constând în deprecierea banilor de hârtie aflați în circulație ca urmare fie a emiterii unei mase bănești peste nevoile reale ale circulației, fie a reducerii volumului producției și circulației mărfurilor, fapt care duce la scăderea puterii de cumpărare a banilor. [Var.: inflațiune s. f.] – Din fr. inflation.

INSUFICIENȚĂ, insuficiențe, s. f. Stare, situație a ceea ce este insuficient. ♦ Incapacitate funcțională a unui organ sau scădere, stare deficitară a unei funcțiuni complexe a organismului. ◊ Insuficiență cardiacă = stare patologică manifestată prin imposibilitatea miocardului de a mai asigura un debit cardiac suficient în raport cu nevoile organismului. [Pr.: -ci-en-] – Din lat. insuficientia, it. insufficienza.

INTERES, interese, s. n. 1. Preocupare de a obține un succes, un avantaj; râvnă depusă într-o acțiune pentru satisfacerea anumitor nevoi. 2. Avantaj, folos, câștig, profit. ◊ Loc. adj. De interes general (sau public) = de importanță socială, util colectivității. ◊ Expr. A-și face interesele = a fi preocupat numai de satisfacerea chestiunilor personale. 3. Dobândă. ◊ (Jur.) Daune interese = despăgubire bănească pentru repararea unui prejudiciu. 4. Orientare activă și durabilă, dorință arzătoare de a cunoaște și de a înțelege pe cineva sau ceva. 5. Înțelegere și simpatie față de cineva sau de ceva; grijă, solicitudine. 6. Calitatea de a deștepta atenția, a stârni curiozitatea prin importanța, frumusețea, varietatea lucrului, a problemei, a acțiunii etc.; atracție. [Pl. și; (rar) interesuri] – Din it. interesse, rus. interes, germ. Interesse.

ISPITĂ s. v. analiză, cercetare, demers, examinare, experiență, greutate, intervenție, încercare, necaz, nevoie, observare, observație, practică, rutină, scrutare, studiere, studiu, suferință, vicisitudine.

ÎNCĂLECA, încalec, vb. I. 1. Tranz. și intranz. A (se) sui pe cal, pe măgar etc.; a pune sau a sta călare; a călări, a încălăra. ◊ Expr. A încăleca pe nevoie = a ieși din sărăcie, din lipsuri, din dificultăți economice. ♦ P. anal. A se urca pe un obiect ca pe cal. 2. Refl. A se suprapune. 3. Tranz. Fig. A se face stăpân pe cineva; a domina, a supune. [Var.: (reg.) încălica vb. I] – Lat. incaballicare.

ÎNCERCARE s. 1. v. verificare. 2. v. experimentare. 3. v. experiment. 4. v. tentativă. 5. v. eseu. 6. efort, osteneală, sforțare, silință, strădanie, străduință. (Toate ~ lui au fost zadarnice.) 7. greu, greutate, impas, necaz, vicisitudine. (A trecut cu bine ~.) 8. greutate, necaz, nevoie, suferință, vicisitudine, (înv.) ispită. (A trecut prin multe ~.) 9. v. chin. 10. v. cumpănă.

ÎNCURCALĂ s. v. belea, bucluc, dandana, încurcătură, năpastă, neajuns, necaz, nemulțumire, nenorocire, neplăcere, nevoie, pacoste, pocinog, rău, supărare.

ÎNDATORA, îndatorez, vb. I. 1. Tranz. A obliga, a impune ca o datorie. 2. Tranz. A obliga pe cineva la recunoștință printr-un ajutor dat la nevoie. 3. Refl. A face datorii; a se împrumuta; a se încurca în datorii. ♦ Tranz. A da un bun în gaj în schimbul unui împrumut. [Var.: îndatori vb. IV] – În + dator.

ÎNDURA vb. 1. a pătimi, a păți, a răbda, a suferi, a suporta, a trage, (astăzi rar) a purta, (înv. și reg.) a petrece, a târpi, (prin Bucov.) a joi, (Transilv.) a păula, (Ban.) a pesti, (prin Transilv.) a pristui, (înv.) a bineviea, a cerca, a obicni, a pănăta, (fig.) a înghiți. (Câte n-a ~!) 2. v. ispăși. 3. v. suporta. 4. a încerca, a suferi, a suporta. (A ~ multe nevoi.) 5. a se milostivi, (Olt.) a se mili, (înv.) a bineviea, a se milcui, a se milosârdi, a se milostivnici, a se milui, a proerisi. (S-a ~ de el și l-a iertat.)

ÎNTINDE, întind, vb. III. I. 1. Tranz. și intranz. A îndrepta, a desfășura, trăgând de unul sau de ambele capete un lucru care poate fi strâns, încolăcit, înfășurat. ◊ Expr. A întinde (cuiva) o cursă (sau lațul, un laț) = a întinde o cursă, un laț pentru a prinde un animal; fig. a pregăti cuiva o capcană. A întinde la jug = a munci din greu. ♦ Refl. (Despre obiecte de îmbrăcăminte) A se lărgi sau a se lungi, deformându-se. ♦ Refl. (Despre unele lichide) A curge ca o dâră vâscoasă, din cauza alterării. 2. Tranz. A lungi, trăgând de capete, un lucru elastic. 3. Tranz. A lungi mâna, brațul etc. (într-o direcție oarecare). ◊ Expr. A întinde mâna (sau o mână) = a face un gest cu brațul pentru: a) a indica ceva; b) a cere de pomană. A întinde (cuiva) mâna (sau mâinile) = a) a îndrepta brațul către o persoană pentru a-i strânge mâna în semn de salut; b) fig. a veni în ajutorul cuiva. A întinde pasul = a merge cu pași mari și grăbiți. A o întinde (la drum) = a pleca repede, în grabă (la drum); a o șterge. 4. Refl. A-și destinde corpul, membrele (din cauza oboselii, a plictiselii etc.). ♦ A se înălța în vârful picioarelor ridicând brațele pentru a atinge un lucru așezat mai sus decât nivelul corpului. ◊ Expr. A se întinde după ceva = a fi lipsit de ceva; a avea mare nevoie de ceva și a nu avea mijloacele necesare pentru a-l obține. ♦ Fig. A se încumeta, a îndrăzni; a se obrăznici. 5. Refl. A se culca, a se lungi pentru a se relaxa ori pentru a dormi. ◊ Expr. A se întinde mai mult decât îi e plapuma = a se lansa în acțiuni, în cheltuieli care îi depășesc posibilitățile. (Refl. recipr.) A se întinde cu cineva = a avea relații sexuale, a se culca cu cineva. (Tranz.) A întinde pe cineva la pământ = a doborî pe cineva la pământ. 6. Tranz. A înmâna, a da. 7. Tranz. A îndrepta, a ținti (o armă) spre... 8. Tranz. Fig. A trage în toate părțile de cineva, a hărțui. II. 1. Tranz. A desface, a desfășura pe toată suprafața, lungimea etc. un obiect strâns, împăturit. ◊ Expr. A întinde masa (sau masă) = a așterne masa pentru mâncare; a da o masă (cu oaspeți mulți). ♦ A etala (o marfă). ♦ A așeza o pastă, un aluat etc. pe o suprafață mai mare, subțiind-o, nivelând-o. 2. Refl. A ocupa un spațiu (întins); a se extinde. ◊ Expr. A se întinde ca o pomană țigănească = a se desfășura, a se extinde pe un spațiu mai mare decât ar fi necesar; a dura prea mult în timp. ♦ (Despre grupuri de oameni) A se desfășura (într-o direcție), a se extinde. ◊ Expr. (Tranz.) A întinde hora = a forma o horă. ♦ (Despre suprafețe, teritorii etc.) A ajunge până la..., a se delimita. ♦ (Despre plante) A se răspândi; a se înmulți. 3. Tranz. Fig. A mări, a spori o putere, o stăpânire. ♦ Refl. (Despre idei, zvonuri; despre boli, epidemii) A se răspândi, a se extinde. ◊ Expr. (Tranz.) A întinde vorba = a divulga un lucru care ți-a fost încredințat ca un secret. ♦ Refl. (Despre acțiuni, mișcări sociale) A se dezvolta, a lua proporții. 4. Refl. A se prelungi în timp; a dura, a dăinui. ◊ Expr. A se întinde la vorbă sau (tranz.) a o întinde la vorbă = a se porni la vorbă, a se pune la taifas; a lungi vorba. ♦ A insista, a stărui asupra... [Perf. s. întinsei, part. întins] – Lat. intendere.

ÎNȚELEGĂTOR adj. 1. binevoitor, compătimitor, îngăduitor, mărinimos, milos, milostiv, (înv.) milosârd, priincios, priitor. (A fost ~ cu nevoile lor.) 2. v. bun.

LIMBĂ, limbi, s. f. I. Organ musculos mobil care se află în gură, servind la perceperea gustului, la mestecarea și la înghițirea alimentelor, la om fiind și organul principal de vorbire. ◊ Expr. A-și înghiți limba = a) a mânca cu poftă; b) a se abține de a spune ceva nepotrivit; c) a fi foarte tăcut. A alerga (sau a umbla) după ceva (sau după cineva) cu limba scoasă = a căuta cu orice preț să obțină sau să găsească ceva sau pe cineva de care are mare nevoie. A scoate (sau a-i ieși) limba de-un cot = a) a-și pierde respirația, a gâfâi; b) a munci mult, a fi foarte ostenit. A avea limbă de aur = a avea darul de a vorbi frumos, elocvent. A fi cu limba (fagure) de miere = a vorbi frumos, prietenos, amabil. A avea limbă lungă sau a fi lung de limbă (sau limbă lungă) = a vorbi prea mult, a fi flecar. A avea mâncărime de (sau vierme la) limbă = a fi limbut, a nu păstra o taină. A fi slobod la limbă (sau limbă slobodă) = a spune multe cu sinceritate și fără prudență, a spune și ce nu trebuie. A-și scurta limba = a vorbi mai puțin. A scurta (sau a tăia, a lega) limba cuiva = a opri, a împiedica pe cineva să vorbească. A prinde (la) limbă = a căpăta curaj, a începe să vorbească. A i se lua (sau a-i pieri, a i se încurca, a i se îngroșa cuiva) limba sau a nu avea limbă (de grăit) = a nu avea curajul să vorbească. A-și pune frâu la limbă sau a-și ține (sau băga) limba (în gură) = a se feri de a spune ceea ce nu trebuie, a tăcea. (A avea) limbă ascuțită (sau rea, de șarpe) = (a fi) răutăcios, malițios în tot ce spune. A înțepa cu limba = a fi ironic, a batjocuri. A trage pe cineva de limbă = a descoase pe cineva, a căuta să afle tainele cuiva. A fi cu două limbi sau a avea mai multe limbi = a fi mincinos, fățarnic, prefăcut. A-și mușca limba = a regreta că a vorbit ceea ce nu trebuia. A-i sta (sau a-i umbla, a-i veni) pe limbă = a nu-și putea aminti pe loc de ceva cunoscut. II. 1. Sistem de comunicare alcătuit din sunete articulate, specific oamenilor, prin care aceștia își exprimă gândurile, sentimentele și dorințele; limbaj, grai. 2. Limbajul unei comunități umane, istoric constituită, caracterizat prin structură gramaticală, fonetică și lexicală proprie. ◊ Limbă comună = a) stadiu în evoluția unei limbi, anterior diferențierii dialectale; b) koine. ♦ Fel de exprimare propriu unei persoane, în special unui scriitor. 3. Totalitatea altor mijloace și procedee (decât sunetele articulate) folosite spre a comunica oamenilor idei și sentimente. Limba surdomuților. 4. (Înv. și reg.) Vorbă, cuvânt; grai, glas. ◊ Expr. Cu limbă de moarte = ca ultimă dorință (exprimată pe patul morții). A lega pe cineva cu limbă de moarte = a obliga pe cineva (prin jurământ) să-ți îndeplinească o ultimă dorință, exprimată înainte de moarte. 5. (Înv.) Prizonier folosit ca informator asupra situației armatei inamice. 6. (Înv. și arh.) Comunitate de oameni care vorbesc aceeași limbă; popor, neam, națiune. III. Nume dat unor obiecte, instrumente etc. care seamănă formal sau funcțional cu limba (I). 1. Bară mobilă de metal, agățată în interiorul clopotului, care, prin mișcare, lovește pereții lui, făcându-l să sune. 2. Fiecare dintre arătătoarele ceasornicului. ♦ Pendulul unui orologiu. 3. Obiect de metal, de os, de material plastic etc. care înlesnește încălțarea pantofilor; încălțător. 4. Bucată de piele, de pânză etc. lungă și îngustă, care acoperă deschizătura încălțămintei în locul unde aceasta se încheie cu șiretul. 5. Lama de metal a unui cuțit, a unui briceag etc. 6. Flacără de formă alungită. ♦ Fâșie de lumină care străbate întunericul. 7. Fâșie lungă și îngustă de pământ, de pădure etc. 8. Deschizătură, gură lăsată la cotețul de pescuit. 9. Compuse: (Bot.) limba-apei = broscariță; limba-boului = plantă erbacee acoperită cu peri aspri și țepoși, cu flori albastre, roz sau albe (Anchusa officinalis); limba-cucului = a) ferigă mică cu rizom scurt și târâtor, de obicei cu o singură frunză penată compusă (Botrychium lunaria); b) plantă erbacee cu flori de culoare albăstruie-liliachie, care crește în regiunile subalpine (Gentiana bulgarica); limba-mielului (sau mielușelului) = plantă erbacee acoperită cu peri aspri, cu flori albastre sau albe; arăriel (Borago officinalis); limba-oii = a) plantă erbacee cu frunze dințate și spinoase, cu flori purpurii, care crește prin locuri umede și mlăștinoase (Cirsium canum); b) mică plantă erbacee cu frunzele dispuse în rozetă și cu flori roz grupate în spice (Plantago gentianoides); limba-peștelui = plantă erbacee cu frunzele verzi-albăstrui și cu flori violete (Limonium vulgare); limba-soacrei = nume dat mai multor specii de plante înrudite cu cactusul, cu tulpina spinoasă și flori roșii, albe sau galbene; limba-șarpelui = ferigă mică cu rizomul lung, cu o singură frunză, de formă ovală, răspândită prin locurile umede, prin tufișuri și păduri (Ophioglossum vulgatum); limba-vrăbiei = plantă erbacee cu tulpina dreaptă, cu frunze lanceolate și cu flori mici, verzui (Thymelaea passerina); (Iht.) limbă-de-mare = pește marin cu corpul oval și asimetric, cu ambii ochi situați pe o singură parte (Solea nasuta). – Lat. lingua.

LIPSĂ s. v. necesitate, nevoie, trebuință.

LIPSĂ, lipsuri, s. f. 1. Faptul de a nu se afla într-un loc (unde ar fi trebuit să fie în mod obișnuit); absență. ◊ Loc. adv. (Jur.) În lipsă = în contumacie. ◊ Loc. prep. În (sau din) lipsă de... = nefiind, neavând ceva, din pricină că lipsește. În lipsa (cuiva sau a ceva) = cât timp (sau în timp ce) cineva sau ceva lipsește. ◊ Expr. Mai bine lipsă = mai bine deloc, mai bine renunț. A duce lipsă (de ceva) = a nu avea ceva (în cantitate suficientă). ♦ (Adjectival) Care lipsește, absent. Lipsă la apel. 2. Lucru care lipsește dintr-un ansamblu. 3. Faptul de a avea lacune, scăderi, deficiențe, defecte; lacună, scădere, deficiență, defect al cuiva sau a ceva. 4. Faptul de a-i lipsi cuiva cele necesare; nevoie, sărăcie. 5. (Înv. și reg.) Necesitate, trebuință. ◊ Loc. adj. De lipsă = necesar, indispensabil. Am înșirat toate cele ce-mi sunt de lipsă. [Pl. și: (înv.) lipse] – Din lipsi (derivat regresiv).

LIPSI, lipsesc, vb. IV. 1. Intranz. A nu (mai) fi, a nu (mai) exista, a nu se (mai) găsi (acolo unde în mod normal trebuia să se afle). ♦ (Construit cu dativul) A nu avea ceva. Ce-ți lipsește? 2. Intranz. (Despre oameni) A nu fi de față, a nu se găsi undeva într-un anumit moment; a absenta. ♦ (Mai ales la imper.) A se da la o parte, a dispărea, a fugi. 3. Intranz. A fi nevoie de ceva, a mai trebui ceva, a nu ajunge, a fi neîndestulător. ◊ Expr. Puțin lipsește (sau a lipsit) (ca) să (sau că)... = cât pe-aici, aproape să... Asta (sau atâta) (îi) mai lipsește, se zice în fața unei perspective neplăcute, adăugată la o neplăcere deja existentă. 4. Intranz. (Mai ales în construcții negative) A se da în lături (de la ceva), a nu îndeplini o obligație, o datorie; a se codi, a ezita. 5. Refl. A se dispensa de ceva; a se priva, a renunța. ♦ Tranz. A lua cuiva ceva de care are nevoie, a-l face să ducă lipsă de ceva; a priva. – Din ngr. lípso (viit. lui lipó).

LISTĂ, liste, s. f. Foaie, document, act (scris de mână sau tipărit) care conține o enumerare de persoane, ființe, obiecte, date etc.; înșirare, într-o anumită ordine, a unor nume de persoane sau de obiecte, a unor date etc. ◊ Listă de bucate sau (rar) de mâncare = foaie pe care sunt înscrise mâncărurile și băuturile care se servesc într-un local de consum. ♦ Listă civilă = sumă pe care o poate cheltui anual din fondurile statului o familie monarhică sau șeful statului pentru nevoile personale. ♦ Fig. Enumerare orală. – Din fr. liste.

LUPTĂ, lupte, s. f. 1. Încăierare, bătaie între două (sau mai multe) persoane (de obicei fără folosirea armelor), care caută să se învingă una pe alta (sau unele pe altele). ◊ Luptă dreaptă = luptă (1) corp la corp, fără arme și fără vicleșuguri. ♦ (La pl.) Ramură sportivă în care se întrec, după anumite reguli, doi luptători. ◊ Lupte clasice (sau greco-romane) = formă de lupte în care procedeele tehnice reglementare se aplică numai la partea superioară a corpului (de la linia de centură în sus). Lupte libere = formă de lupte la care procedeele tehnice se aplică la oricare dintre părțile corpului, putând fi executate și cu ajutorul picioarelor. 2. Ciocnire armată între două forțe inamice; bătălie. ♦ Fig. Ciocnire între două forțe care acționează în sens contrar. ◊ Luptă de clasă = (în teoria marxist-leninistă) luptă desfășurată pe plan economic, politic și ideologic între clase cu interese fundamentale opuse. 3. Străduință depusă de cineva pentru a învinge o greutate, o nevoie sau pentru a se apăra. 4. Străduință depusă de cineva pentru a combate o idee, o concepție, o deprindere; combatere. – Lat. lucta.

MANTA, mantale, s. f. 1. Haină lungă, groasă sau impermeabilă care apără de frig, de ploaie etc.; spec. palton de uniformă militară. ◊ Expr. Manta de vreme rea = om pe care nu-l bagi în seamă decât atunci când ai nevoie de el. A-și întoarce mantaua după vânt = a-și schimba atitudinea după împrejurări. A-și găsi mantaua (cu cineva) = a o păți (cu cineva), a avea necazuri (cu cineva). ♦ (Înv.) Mantie. 2. Înveliș care servește pentru a proteja o piesă sau un sistem tehnic. 3. (La gasteropode) Răsfrângere a tegumentului care căptușește cochilia; palium. – Cf. pol., ucr. manta.

MARKETING s. n. Disciplină și activitate comercială care pornește de la cunoașterea curentă și în perspectivă a nevoilor cumpărătorilor, spre a satisface operativ aceste nevoi. – Din engl. marketing.

MĂRINIMOS adj. 1. v. darnic. 2. v. generos. 3. binevoitor, compătimitor, îngăduitor, înțelegător, milos, milostiv, (înv.) milosârd, priincios, priitor. (A fost ~ cu nevoile lor.)

MĂSEA, măsele, s. f. 1. Fiecare dintre dinții mari (terminați cu o suprafață plată) fixați în partea posterioară a maxilarelor, după canini, la om și la unele animale, servind la zdrobirea și la măcinarea alimentelor; molar¹. ◊ Măsea de minte = fiecare dintre cele patru măsele care apar la sfârșitul adolescenței. ◊ Expr. (Oltean) cu douăzeci și patru (sau cu gura plină) de măsele = (om) voinic și isteț, descurcăreț, abil. A-i crăpa (cuiva) măseaua (sau măselele) (în gură) = a fi nerăbdător; a avea mare nevoie de ceva. A trage (sau a o lua) la măsea = a bea mult, a fi bețiv. N-ajunge nici pe o măsea = e foarte puțin, insuficient. A nu avea ce pune (sau a nu ajunge) (nici) pe o măsea sau nici cât (să) pui pe o măsea = a avea foarte puțin (de mâncare). A lepăda, a arunca etc. (pe cineva sau ceva) ca pe o măsea stricată = a se debarasa (de cineva sau ceva) fără părere de rău. 2. Compus: (Bot.) măseaua-ciutei = mică plantă erbacee din familia liliaceelor, cu flori roșii, cu frunze pătate roșu-brun (Erythronium dens canis). 3. Nume dat mai multor obiecte sau părți de obiecte asemănătoare, ca formă sau ca funcție, cu măseaua (1) (la roata morii, la grindeiul de la piuă, la grapă, leucă, tălpile saniei, bocanci etc.). – Lat. maxilla „maxilar”.

MÂNĂ, mâini, s. f. I. 1. Fiecare dintre cele două membre superioare ale corpului omenesc, de la umăr până la vârful degetelor, în special partea de la extremitatea antebrațului, care se termină cu cele cinci degete. ◊ Loc. adj. De mână = a) făcut cu mâna, lucrat manual; b) (despre unelte, instrumente) acționat manual. ◊ Loc. adv. Pe (sau la) mâna dreaptă (sau stângă) = pe partea dreaptă (sau stângă). Pe sub mână = pe ascuns, clandestin. În mână = direct, personal. Mână-n mână = în colaborare, în înțelegere, în perfect acord. Peste mână = anevoios, incomod, dificil (de obținut, de realizat, de efectuat). ◊ Expr. (Pop.) A bate (sau a da) mâna (cu cineva) = a se înțelege cu cineva (în privința unei tranzacții); a face un târg, a se învoi (din preț), strângându-și mâna (în semn de pecetluire a tranzacției încheiate). A(-și) da mâna (cu cineva) = a) a strânge cuiva mâna în semn de salut sau de împăcare; b) a se alia, a colabora. A putea (sau a fi bun) să se ia de mână cu cineva = a se asemăna, a se potrivi cu cineva din punctul de vedere al defectelor sau al acțiunilor rele. (Pop.) A se ține cu mâinile de burtă (sau de pântece, de inimă) de(-atâta) râs = a râde cu mare poftă, în gura mare. A pune (sau a băga) mâna în foc pentru cineva (sau pentru ceva) = a garanta pentru cineva sau pentru ceva. A pune (sau a încrucișa) mâinile pe piept = a muri. A se spăla pe mâini = a refuza să-și ia răspunderea unei probleme (dificile) sau a unei fapte (reprobabile). A da (sau a lăsa, a pierde) ceva din (sau de la) mână = a da (sau a lăsa, a pierde) ceva care îți aparține sau de care ești sigur că îl poți obține. Cu mâna goală = fără a aduce nimic; fără a lua nimic; p. ext. fără a-și fi atins scopul, fără nici un rezultat. A avea (sau a fi la cineva) mâna = (la jocul de cărți) a-i veni rândul să împartă cărțile. A trece (sau a ceda) mâna (cuiva) = (la jocul de cărți) a nu juca în turul respectiv, cedând rândul jucătorului următor. (O) mână de ajutor = (mai ales în legătură cu verbele „a da”, „a cere”, „a solicita”, „a fi”) sprijin, ajutor. A lega cuiva mâinile (și picioarele) sau a lega (sau a fi legat) de mâini și de picioare = a pune pe cineva sau a fi în imposibilitate să acționeze. A avea (sau a lăsa, a da cuiva) mână liberă = a avea (sau a da cuiva) posibilitatea să acționeze după bunul său plac; a avea (sau a da cuiva) libertate totală de acțiune. A avea (ceva) pe mână = a dispune de ceva. A pune mâna = a) a face, a întreprinde ceva; b) a fura. A pune mâna pe ceva = a ajunge în posesiunea unui lucru, a-și însuși un lucru (prin mijloace necinstite). A pune mâna pe cineva = a) a prinde, a înhăța, a înșfăca pe cineva; b) a găsi pe cel de care ai nevoie. A-i pune (cuiva) mâna în piept (sau în gât) = a prinde, a înșfăca (pe cineva); a cere cuiva socoteală, a(-l) trage la răspundere. A pune (cuiva) mâna în cap = a lua (pe cineva) la bătaie. A-i pune Dumnezeu (cuiva) mâna în cap = a avea noroc, a-i merge totul din plin. A-i lua (cuiva) boala (sau durerea) cu mâna = a face să treacă boala (sau să înceteze durerea etc. cuiva) repede, numaidecât. Cu mâinile încrucișate (sau în sân, în buzunar) = inactiv. A pune mână de la mână = a strânge, a aduna (bani, obiecte etc.) prin contribuție benevolă. A avea mână ușoară sau a fi ușor de mână = a lucra cu finețe și cu abilitate (ca medic). A fi greu de mână = a lucra neîndemânatic, brutal (ca medic). A avea mână bună sau a fi bun de mână = a) a fi îndemânatic, priceput; b) a purta noroc cuiva; (la jocul de cărți) a da cărți bune celor cu care joacă. A-și face mână bună la (sau pe lângă) cineva = a obține favoarea cuiva, a se pune bine cu cineva. A lua cu o mână și a da cu alta (sau cu zece) = a cheltui mult, a fi risipitor. A fi mână largă = a fi darnic, generos. (Fam.) A fi mână spartă = a fi risipitor. A avea (sau a fi) mână strânsă = a fi econom; a fi zgârcit, meschin. A-i da cuiva mâna (să facă ceva) = a-și putea permite (să facă ceva); a-i permite situația, împrejurările (să facă ceva). Una la mână, se spune pentru a marca primul element al unei enumerări. A fi mâna dreaptă a cuiva = a fi omul de încredere al cuiva. A cere mâna cuiva = a cere în căsătorie. Sărut mâna (sau mâinile), formulă de salut adresată femeilor, preoților, persoanelor mai în vârstă etc. Cu mâna lui (sau mea, ta etc.) sau cu mâinile lor (ori noastre, voastre etc.) = direct, personal, fără intervenția nimănui. A scoate castanele (sau cărbunii) din foc cu mâna altuia = a se folosi de cineva pentru rezolvarea unei probleme dificile, a unei acțiuni periculoase ori riscante. Cu amândouă mâinile = cu bunăvoință, foarte bucuros, din toată inima. (Fam.) A avea (sau a fi cu) mână lungă = a fi hoț, pungaș. (A fi om) cu dare de mână = (a fi om) înstărit, bogat. (Pop.) A da din mâini (și din picioare) = a face eforturi pentru obținerea unui lucru, a se strădui, a-și da osteneala. A avea mâna curată (sau mâinile curate) = a fi cinstit. A primi (sau a lua) în mână = a primi o sumă netă. A duce de mână (pe cineva) = a călăuzi, a conduce (pe cineva); a sprijini, a proteja (pe cineva neajutorat, nepriceput). De la mână până la gură = foarte repede, în timp foarte scurt. Cu mâinile la piept sau cu căciula în mână = într-o atitudine umilă; supus, smerit. Cu mâna pe inimă (sau pe cuget) = cu conștiința curată, cu convingerea că e adevărat. A ajunge pe mâini bune = a ajunge în grija, în posesiunea cuiva competent. A-și lua mâinile de pe cineva = a înceta de a mai proteja, de a mai ajuta pe cineva. Din mână în mână = de la unul la altul, de la om la om. A da mâna cu moartea = a trece printr-o mare primejdie; a fi foarte bolnav. A da pe mâna justiției = a deferi justiției; a înainta un infractor organelor judiciare. A fi (sau a cădea, a încăpea etc.) la (sau pe) mâna cuiva = a fi (sau a cădea, a încăpea) sub puterea, sub autoritatea cuiva, la discreția cuiva. A avea pe cineva sub mână = a avea pe cineva sub control, în subordine. (A fi) mână de fier sau mână forte = (a fi) om energic, autoritar. Politică de mână forte = politică dictatorială, tiranică, abuzivă. ◊ Compus: mâna-Maicii-Domnului = mică plantă erbacee din familia cruciferelor, cu tulpina higroscopică și foarte ramificată, cu flori albe și cu fructele mici (Anastatica hierochuntica). ♦ Persoană, individ (conceput ca autor al unei acțiuni). ◊ Mână de lucru = muncitor. Mână moartă = (la unele jocuri de cărți) jucător fictiv căruia i se distribuie cărți, în cont. 2. Cantitate mică din ceva, atât cât încape în palmă. ◊ (Ca epitet, precedând termenul calificat, de care se leagă prin prep. „de”, indică proporții foarte mici) O mână de om. (Urmat de un substantiv la pl., indică un număr redus, un grup restrâns de elemente de același fel) O mână de oameni. 3. (În legătură cu numerale ordinale sau, rar, cardinale) Categorie, treaptă, rang, clasă; calitate. ◊ Loc. adj. (Pop.) De toată mâna = de toate felurile, de toate categoriile. II. Numele unor unelte sau obiecte (de gospodărie) sau ale unor părți ale lor, care se aseamănă, ca formă și ca întrebuințare, cu mâna (I 1) sau care se apucă, se manevrează cu mâna. ◊ Mână curentă = balustradă. – Lat. manus.

MÂNCĂRIME, mâncărimi, s. f. Senzație (neplăcută) provocată de anumite boli ale pielii, de o iritație trecătoare, de înțepătura unor insecte etc. și însoțită de nevoia de a se scărpina; mâncărici. ◊ Expr. A avea mâncărime de (sau la) limbă = a simți mereu nevoia de a vorbi; a fi foarte vorbăreț, palavragiu, limbut; a nu putea păstra un secret. – Mâncare + suf. -ime.

MESERĂTATE s. v. lipsă, mizerie, nefericire, nenoroc, nenorocire, nevoie, sărăcie.

MICTURIȚIE s. f. Nevoie permanentă de a urina. – Din fr. micturition.

MIE, mii, num. card., s. f. I. Num. card. Numărul care în numărătoare are locul între 999 și 1001. 1. (Cu valoare adjectivală) O mie de ani. ◊ (La pl.; adesea prin exagerare, indică un număr foarte mare, nedeterminat) Mii de glasuri. 2. (Cu valoare substantivală) Unde merge mia, meargă și suta. ◊ Loc. adv. Cu miile (sau cu mia) = în număr foarte mare, cu duiumul. ◊ Expr. Mii și sute sau mii și mii = extrem de mulți. A avea o mie și o sută pe cap = a avea foarte multă treabă sau griji, nevoi etc. 3. (Intră în componența numeralelor adverbiale) De o mie de ori pe zi. II. S. f. Numărul abstract egal cu o mie (I). ♦ Bancnotă a cărei valoare este de o mie (I 1) de lei; miar. – Lat. milia (pl. lui mille).

MILĂ¹, mile, s. f. 1. Sentiment de înțelegere și de compasiune față de suferința sau de nenorocirea cuiva; compătimire; îndurare; milostenie. ◊ Loc. adj. și adv. Fără (de) milă = crud, nemilos, neîndurător. ◊ Loc. adv. De milă sau de mila cuiva = dintr-un sentiment de compătimire (față de cineva). ◊ Loc. conj. De milă să nu... = de teamă ca nu cumva să... ◊ Expr. De silă, de milă sau de milă, de silă = vrând-nevrând; de voie, de nevoie. (A fi) vrednic de milă = (a se afla) într-o situație jalnică, (a fi) demn de compătimit. A-i plânge (cuiva) de milă = a fi cuprins de părere de rău pentru suferințele sau pentru starea cuiva. A face (cuiva) milă = a provoca compătimirea, a fi vrednic de plâns. A avea milă de... = a se purta cu grijă, cu menajamente față de cineva sau de ceva. (Ți-e) mai mare mila = a) se zice când cineva se află într-o stare demnă de compătimire; b) (cu valoare de superlativ) foarte tare (sau mult, dureros etc.). (Pop.) Fără milă de păcat = fără teama de a greși. 2. Ajutor, binefacere; (concr.) pomană, milostenie. ◊ Expr. A cere milă = a) a cerși; b) a cere îndurare, iertare. 3. Stare jalnică, de compătimit în care se află cineva; mizerie. ♦ Tristețe, melancolie, jale. 4. Bunăvoință, bunătate, indulgență, înțelegere. ◊ Expr. (Pop.) A nu avea (sau a nu afla) milă (undeva sau la cineva) = a nu găsi bunăvoință (undeva sau la cineva). ♦ (În credințele religioase) Bunăvoință și ajutor pe care Dumnezeu le acordă omului; grație divină, îndurare. ◊ Expr. Unde (sau pe ce) pune el mâna, pune și Dumnezeu mila, se spune despre acela căruia îi merg toate din plin. (Formulă întrebuințată mai ales în limbaj bisericesc) Dumnezeu (sau Domnul) să-și facă milă (de cineva sau cu cineva) = Dumnezeu să se îndure (de cineva). A lăsa (pe cineva) în mila Domnului = a lăsa (pe cineva) în voia sorții, a nu se mai interesa de el. (Fam.) Dumnezeu cu mila! = fie ce-o fi! cum o da Dumnezeu! Mila Domnului! = (exclamație care exprimă satisfacția sau adeziunea cuiva) slavă Domnului! (Înv.) Prin (sau din, cu) mila lui Dumnezeu, formulă de introducere la scrierile vechi, în acte administrative etc. – Din sl. milŭ.

MILOS adj. 1. v. bun. 2. binevoitor, compătimitor, îngăduitor, înțelegător, mărinimos, milostiv, (înv.) milosârd, priincios, priitor. (S-a arătat ~ față de nevoile lor.) 3. v. caritabil.

MILOSTIV adj. 1. v. bun. 2. binevoitor, compătimitor, îngăduitor, înțelegător, mărinimos, milos, (înv.) milosârd, priincios, priitor. (S-a arătat ~ față de nevoile lor.) 3. v. caritabil. 4. v. iertător.

MIȘELĂTATE s. v. lipsă, mizerie, nefericire, nenoroc, nenorocire, nevoie, sărăcie.

MIȘELIE s. v. deșertăciune, inutilitate, lipsă, mizerie, nevoie, nimic, nimicnicie, sărăcie, zădărnicie.

MUNCI vb. 1. a lucra, (pop. și fam.) a meșteri. (A ~ la o instalație,) 2. v. activa. 3. v. strădui. 4. a se obosi, a se osteni, a se trudi, (înv. și pop.) a se nevoi, (fig.) a asuda. (Nu te mai ~ atâta pentru...) 5. v. tortura. 6. v. chinui.

NACAFA s. v. belea, bucluc, capriciu, chef, dandana, deprindere, fandoseală, fantezie, fason, fiță, încurcătură, maimuțăreală, moft, naz, năpastă, neajuns, necaz, nemulțumire, nenorocire, neplăcere, nevoie, obicei, obișnuință, pacoste, pocinog, poftă, prosteală, rău, sclifoseală, supărare, toană.

NAGODĂ s. v. bazaconie, belea, bizarerie, bâzdâganie, bucluc, ciudățenie, curiozitate, dandana, drăcie, drăcovenie, încurcătură, minunăție, năpastă, năstrușnicie, năzdrăvănie, neajuns, necaz, nemulțumire, nenorocire, neplăcere, nevoie, pacoste, pocinog, poznă, rău, supărare.

NĂZBÂCĂ s. v. belea, bucluc, dandana, încurcătură, năpastă, neajuns, necaz, nemulțumire, nenorocire, neplăcere, nevoie, pacoste, pocinog, rău, supărare.

NĂZDRĂVĂNIE s. v. belea, bucluc, dandana, încurcătură, năpastă, neajuns, necaz, nemulțumire, nenorocire, neplăcere, nevoie, pacoste, pocinog, rău, supărare.

NEAPĂRAT, -Ă, neapărați, -te, adj., adv. I. Adj. 1. De care nu te poți lipsi, care este (absolut) necesar; indispensabil. ◊ Expr. A fi de (sau a avea) neapărată nevoie (sau trebuință) = a fi de (sau a avea) absolută nevoie. 2. (Rar) Căruia nu i te poți împotrivi, care nu poate fi ocolit, evitat sau omis; fatal, inevitabil. II. Adv. În mod necesar, cu orice preț; negreșit. [Pr.: ne-a-] – Ne- + apărat.

NEAVERE s. v. lipsă, mizerie, nevoie, sărăcie.

NECAZ s. 1. v. mâhnire. 2. neplăcere, supărare, (înv. și pop.) price, (înv.) săblaznă, scădere, siclet. (Multe ~uri a avut de îndurat.) 3. păs, supărare. (Și-a spus pe îndelete ~.) 4. v. încercare. 5. greutate, încercare, nevoie, suferință, vicisitudine, (înv.) ispită. (A trecut prin multe ~uri.) 6. belea, bucluc, dandana, încurcătură, năpastă, neajuns, nemulțumire, nenorocire, neplăcere, nevoie, pacoste, pocinog, rău, supărare, (înv. și pop.) poznă, răutate, (pop.) alagea, daraveră, păcat, ponos, potcă, poticală, zăduf, (înv. și reg.) nacafa, nagodă, (reg.) dănănaie, încurcală, năzbâcă, năzdrăvănie, păcostenie, șugă, șugubină, toroapă, (prin Mold.) bacală, (Transilv.) bai, (Ban., Maram. și Bucov.) bedă, (Mold.) chichion, (Olt. și Ban.) cotoarbă, (Olt., Ban. și Transilv.) dabilă, (înv.) nesosință, nevoință, patimă, satara, stenahorie. (Ce ~ a căzut pe el!) 7. v. nervozitate. 8. v. invidie.

NECESAR, -Ă, necesari, -e, adj. 1. De care este nevoie, de care nu se poate lipsi cineva; indispensabil, trebuincios. ◊ Strictul necesar = cantitate minimă (din ceva), indispensabilă pentru un anumit scop. Muncă necesară = parte a muncii depuse de lucrător în procesul de producție, prin care se creează produsul folosit pentru întreținerea sa și a familiei sale. ♦ (Substantivat, n.) Ceea ce este (neapărat) trebuincios la ceva. Necesarul de semințe. 2. Care nu poate să nu existe sau să nu se întâmple (în condiții date). – Din fr. nécessaire, lat. necessarius, it. necessario.

NECESITA vb. 1. a cere, a comporta, a impune, a pretinde, a reclama, a solicita, (înv.) a nevoi. (Această acțiune ~ multe eforturi.) 2. a cere, a implica, a presupune, a reclama. (Inteligența ~ reflecție.)

NECESITATE s. 1. v. trebuință. 2. v. cerință. 3. cerință, exigență, imperativ, nevoie, obligație, pretenție, trebuință, (înv. și reg.) niștotă, (înv.) nevoință, nevoire, recerință, (fig.) comandament. (~țile epocii noastre.) 4. (FIZIOL.; pl. art.) nevoile (pl. art.), (pop.) treaba (art.). (Și-a făcut ~țile.) 5. v. utilitate.

NECESITATE, necesități, s. f. 1. Ceea ce se cere, se impune să se facă; ceea ce este de absolută trebuință; trebuință, nevoie. ◊ Expr. De primă necesitate = absolut necesar, indispensabil (traiului). ♦ Spec. (La pl. art.) Proces fiziologic de evacuare a fecalelor și a urinei. 2. Categorie filozofică care desemnează însușirile și raporturile care au un temei intern, decurgând inevitabil din esența lucrurilor. ◊ Loc. adv. Cu necesitate = în mod imperios, obligatoriu, neapărat, inevitabil. 3. Utilitate, oportunitate. – Din lat. necessitas, -atis, fr. nécessité.

NEPUTINȚĂ s. v. afecțiune, boală, impotență, infirmitate, invaliditate, lipsă, maladie, mizerie, nevoie, sărăcie.

NESOSINȚĂ s. v. belea, bucluc, dandana, încurcătură, năpastă, neajuns, necaz, nemulțumire, nenorocire, neplăcere, nevoie, pacoste, pocinog, rău, supărare.

NEVOI vb. v. canoni, căzni, cere, chinui, comporta, forța, frământa, impune, împotrivi, munci, necăji, necesita, obosi, osteni, pretinde, reclama, rezista, sforța, sili, solicita, strădui, trudi, zbate, zbuciuma.

NEVOI vb. a constrânge, a forța, a obliga, a sili. (Sunt ~ să...)

NEVOI, nevoiesc, vb. IV. 1. Tranz. (Numai la diateza pasivă) A fi silit sau constrâns să acționeze într-un anumit fel; a fi obligat, dator. 2. Refl. (Înv. și pop.) A face eforturi; a se strădui, a se căzni. – Din nevoie.

NEVOIA s. art. v. aghiuță, demon, diavol, drac, încornoratul, naiba, necuratul, satană, tartor.

NEVOIAȘ, -Ă, nevoiași, -e, adj. 1. Care este lipsit de mijloace materiale, care nu are nici cele necesare traiului; sărman, sărac; p. ext. care duce o viață grea; necăjit, muncit, trudit, nenorocit. 2. (Pop.) Care este lipsit de vlagă, de putere, slab; incapabil de a face ceva (bun), becisnic, neputincios. [Pr.: -vo-iaș] – Nevoie + suf. -aș.

NEVOIE, nevoi, s. f. 1. Ceea ce se cere, se impune să se facă; trebuință, necesitate, cerință; spec. chestiune, situație, afacere a cărei rezolvare are caracter urgent, presant. ◊ Loc. adj. și adv. (Astăzi rar) De nevoie = (strict) necesar, trebuincios, util. ◊ Loc. adv. La nevoie = în caz de trebuință; când trebuie, când este necesar. ◊ Expr. De voie, de nevoie = vrând-nevrând, silit. A avea (sau a fi) nevoie de cineva (sau de ceva) = a(-i) fi necesar, trebuincios, util cineva (sau ceva). A avea (sau a fi) nevoie să... = a considera sau a fi necesar să... A-și face nevoile = a defeca (și a urina). (Pop. și fam.) Zor-nevoie = cu orice preț, neapărat. ♦ (Înv.; la pl.) Treburi, afaceri. ◊ Expr. A-și căuta de nevoi = a se îngriji de propriile sale interese și obligații, fără a se amesteca în lucruri care nu-i privesc; a-și vedea de treabă. 2. Stare de sărăcie, de lipsă, de mizerie în care se află cineva; stare de jena financiară. ♦ (Pop.) Epitet dat unui om sărac, neajutorat sau care nu știe să se descurce; sărăcie. 3. Ceea ce provoacă cuiva o suferință materială sau morală, un necaz, o nenorocire; (la pl.) greutăți, încercări, vicisitudini pe care le are de suportat cineva. ◊ Loc. adj. (Pop.) De nevoie = care provoacă neplăceri, necazuri; dificil, buclucaș. ◊ Expr. A ieși (sau a scăpa) din nevoie sau a scăpa (ori a se ridica) deasupra nevoii = a scăpa de griji, de necazuri, de sărăcie. A fi mâncat de nevoi = a suferi multe necazuri, lipsuri. (Pop.) A fi de nevoie sau a face cuiva nevoie = a pricinui cuiva necazuri. La (vreme de) nevoie = în împrejurări grele; la necaz. În nevoie (de ceva) = lipsit (de ceva); în lipsă, în suferință. ♦ Primejdie, pericol. ◊ Expr. Cu vai-nevoie = cu mare greutate. 4. (Înv.) Constrângere. ◊ Loc. adv. (Curent) De nevoie = fără voie, constrâns, silit (de împrejurări). (Înv.) De (sau din) nevoia cuiva (sau a ceva) = din cauza... 5. (Pop.) Lucru, fapt ieșit din comun, care miră, uimește; ciudățenie, minunăție; drăcovenie, drăcie. ◊ Loc. adv. (Fam.) Nevoie mare = (exprimând ideea de superlativ) strașnic, grozav. ♦ (Fam., art.; în exclamații și imprecații) Dracul, naiba. [Pr.: -vo-ie] – Din sl. nevolja.

NEVOIE s. 1. v. cerință. 2. v. trebuință. 3. necesitate, trebuință, (înv. și pop.) treabă, (înv. și reg.) lipsă. (Material didactic pentru ~ile școlii generale.) 4. (la pl. art.) v. necesitățile. 5. v. sărăcie. 6. v. dificultate. 7. v. încercare. 8. v. necaz.

NEVOIE s. v. amenințare, bir, constrângere, dare, epilepsie, forță, impozit, pericol, primejdie, silă, silnicie, tribut, violență.

NEVOINȚĂ s. v. belea, bucluc, caznă, cerință, chin, dandana, dificultate, efort, exigență, forțare, greutate, impas, impediment, imperativ, inconvenient, încurcătură, lipsă, mizerie, muncă, năpastă, neajuns, necaz, necesitate, nemulțumire, nenorocire, neplăcere, nevoie, obligație, obstacol, opreliște, osteneală, pacoste, piedică, pocinog, pretenție, rău, sărăcie, sforțare, silință, stavilă, strădanie, străduință, supărare, trebuință, trudă, zbatere.

NEVOINȚĂ, nevoințe, s. f. (Înv.) 1. Necesitate, nevoie (1). 2. Greutate, dificultate. – Nevoi + suf. -ință.

NEVOIRE s. v. cerință, exigență, imperativ, necesitate, nevoie, obligație, pretenție, trebuință.

NIȘTOTĂ s. v. cerință, exigență, imperativ, lipsă, mizerie, necesitate, nevoie, obligație, pretenție, sărăcie, trebuință.

NIVEL, (1, 3) niveluri, (2) nivele, s. n. 1. Înălțimea la care se găsește un punct, o linie sau o suprafață a unui loc, a unui obiect etc. în raport cu un plan orizontal dat. ◊ Nivelul mării = punct situat la înălțimea mijlocie a mărilor și a oceanelor care comunică între ele, în raport cu care se măsoară toate altitudinile. Curbă (sau linie) de nivel = linie care unește punctele suprafeței terestre cu aceeași altitudine față de o suprafață de referință; punct, suprafață care corespunde acestei linii. Pasaj de nivel = loc unde se încrucișează (la aceeași altitudine) o cale ferată cu o șosea. ◊ Loc. prep. La nivelul... = în regiunea..., în dreptul... ♦ Etaj, cat. ♦ Zonă geologică, subdiviziune stratigrafică a etajelor și a subetajelor, care se distinge după fosilele caracteristice pe care le conține. ♦ (Fiz., Chim.) Valoarea intensivă a unei mărimi în raport cu o valoare de referință. 2. Nume dat mai multor unelte, instrumente, dispozitive care servesc la determinarea liniei (sau a poziției, a suprafețelor) orizontale sau cu care se măsoară pe teren diferențele de înălțime dintre două sau mai multe puncte de pe suprafața terestră. ◊ Nivelă cu (sau de) apă = instrument construit pe principiul vaselor comunicante, care servește la determinarea planului orizontal după înălțimea la care se ridică apa în două tuburi gradate. 3. Fig. Stadiu, grad (de pregătire, de dezvoltare), treaptă (a calității), indice (al cantității). ◊ Nivel de trai = gradul de satisfacere a nevoilor materiale și spirituale ale populației unei țări, ale unor clase sau ale unei persoane în condiții istorice date. [Var.: (2) nivelă s. f.] – Din nivela (derivat regresiv).

OBIECT, obiecte, s. n. 1. Corp solid, de obicei prelucrat, care are o anumită întrebuințare. ◊ Obiect al muncii = lucru sau complex de lucruri asupra cărora acționează omul în cadrul procesului de producție, direct sau cu ajutorul mijloacelor de muncă, pentru a le modifica potrivit nevoilor sale. Obiect de inventar = tot ceea ce este sau poate fi inventariat. 2. Element, materie asupra căreia e îndreptată gândirea, activitatea intelectuală a omului. ◊ Loc. adj. și adv. La obiect = (despre discursuri, expuneri etc.) în temă, fără divagații inutile. ♦ (Fil.) Ceea ce se află în afara eului; lucru care afectează simțurile noastre sau asupra căruia se îndreaptă gândirea noastră. ♦ Conținutul asupra căruia se îndreaptă cunoașterea; ceea ce este cunoscut. 3. Ceea ce formează materia unei discipline, disciplină de studiu; materie. 4. Scop, țintă, țel; obiectiv. 5. (Gram.; în sintagmele) Obiect direct = complement direct. Obiect indirect = complement indirect. – Din lat. obiectum, germ. Objekt.

OBLIGA vb. 1. v. constrânge. 2. v. nevoi. 3. v. supune. 4. a condamna, a constrânge, a forța, a sili, (pop.) a osândi. (M-a ~ la inactivitate.) 5. v. reduce. 6. v. îndatora. 7. v. angaja.

OPREALĂ s. v. contenire, dificultate, greutate, impas, impediment, inconvenient, interdicție, interzicere, încetare, întrerupere, neajuns, nevoie, obstacol, opreliște, oprire, piedică, prohibire, prohibiție, stavilă.

PANDECTE s. f. pl. Culegere de opinii ale juriștilor romani asupra principalelor probleme de drept, alcătuită în vremea împăratului Iustinian și adaptată în timp nevoilor noilor instituții. – Din lat. pandectae, fr. pandectes.

PATIMĂ s. v. afecțiune, belea, boală, bucluc, dandana, încurcătură, maladie, martiraj, martiriu, mucenicie, năpastă, neajuns, necaz, nemulțumire, nenorocire, neplăcere, nevoie, pacoste, pocinog, rău, supărare, supliciu.

PĂCAT s. v. belea, bucluc, dandana, încurcătură, năpastă, neajuns, necaz, nemulțumire, nenorocire, neplăcere, nevoie, pacoste, pocinog, rău, supărare.

PĂCOSTENIE s. v. belea, bucluc, dandana, încurcătură, năpastă, neajuns, necaz, nemulțumire, nenorocire, neplăcere, nevoie, pacoste, pocinog, rău, supărare.

PENURIE s. v. lipsă, mizerie, nevoie, sărăcie.

PONOS s. v. abatere, belea, bucluc, culpabilitate, culpă, cusur, dandana, defect, deficiență, dezonoare, eroare, greșeală, imperfecțiune, insuficiență, încurcătură, lacună, lipsă, meteahnă, năpastă, neajuns, necaz, necinste, nemulțumire, nenorocire, neplăcere, nevoie, nume, pacoste, păcat, plângere, pocinog, poreclă, rău, reclamație, rușine, scădere, slăbiciune, supărare, supranume, viciu, vină, vinovăție.

POPRIRE s. v. dificultate, greutate, impas, impediment, inconvenient, neajuns, nevoie, obstacol, opreliște, oprire, piedică, popas, stavilă, ședere.

POSTULAT, postulate, s. n. Adevăr fundamental care apare ca evident și care nu are nevoie să fie demonstrat; principiu de bază, normă. ♦ Enunț logic considerat primul într-un sistem deductiv. – Din fr. postulat, lat. postulatum.

POTCĂ s. v. belea, bucluc, dandana, deochetură, deochi, hâdoșenie, încurcătură, monstru, monstruozitate, năpastă, neajuns, necaz, nemulțumire, nenorocire, neplăcere, nevoie, pacoste, pocinog, pocitanie, pocitură, rău, schimonositură, sluțenie, sluțitură, supărare, urâciune, urâțenie.

POTICALĂ s. v. belea, bucluc, dandana, dificultate, greutate, impas, impediment, inconvenient, încurcătură, înfrângere, învingere, năpastă, neajuns, necaz, nemulțumire, nenorocire, neplăcere, nevoie, obstacol, opreliște, pacoste, piedică, pocinog, rău, stavilă, supărare.

POTRIVNICIE s. v. constrângere, dificultate, forță, greutate, impas, impediment, inconvenient, împotrivire, neajuns, nevoie, obstacol, opoziție, opreliște, opunere, piedică, rezistență, silă, silnicie, stavilă, violență.

POZNĂ s. v. belea, bucluc, dandana, încurcătură, năpastă, neajuns, necaz, nemulțumire, nenorocire, neplăcere, nevoie, pacoste, pocinog, rău, supărare.

PRECIPITA vb. 1. a (se) grăbi, a (se) zori. (Nu e nevoie să vă ~.) 2. v. năpusti. 3. v. sări.

PRESCRIE, prescriu, vb. III. 1. Tranz. A indica, a arăta; spec. a recomanda medicamentele sau tratamentul de care are nevoie un bolnav. 2. Tranz. A stabili cu precizie ceea ce trebuie făcut; a dispune, a hotărî. 3. Refl. pas. (Despre pedepse penale, drepturi de proprietate etc.) A se stinge, a înceta prin prescripție (2); a-și pierde valabilitatea. 4. Tranz. (Înv.) A transcrie un text. – Din fr. prescrire (după scrie).

PRETINDE, pretind, vb. III. 1. Tranz. A cere insistent un lucru; a reclama, a revendica. 2. Tranz. și intranz. A susține, a afirma ceva cu tărie. ♦ Refl. A-și atribui o calitate, însușiri pe care nu le are; a-și aroga. 3. Tranz. (Despre acțiuni, realizări) A avea nevoie de..., a impune ca o necesitate; a necesita. – Din fr. prétendre (după întinde).

PRIMEJDIE s. 1. amenințare, pericol, (înv. și pop.) nevoie. (Îl pândește o mare ~.) 2. pericol, (prin Transilv. și Maram.) prilej, (înv.) cursă. (A trecut prin multe ~.) 3. v. risc. 4. v. gravitate. 5. v. nesiguranță.

PRIVAȚIUNE s. v. lipsă, mizerie, nevoie, sărăcie.

PRODUCȚIE, producții, s. f. 1. Procesul creării bunurilor necesare existenței și dezvoltării societății, în cursul căruia oamenii transformă sau modifică obiectele din natură potrivit trebuințelor lor. ◊ Producție de mărfuri = formă de organizare a economiei sociale în care produsele muncii sunt create de diferiți producători independenți, autonomi, fiecare dintre ei specializându-se în confecționarea unui produs oarecare, astfel încât pentru satisfacerea nevoilor sociale este necesară vânzarea-cumpărarea de produse pe piață. Producție marfă = producție (2) în expresie bănească a întreprinderilor sau a ramurilor economiei naționale într-o anumită perioadă de timp, livrată sau destinată desfacerii. Producție netă = valoarea producției marfă minus cheltuielile de producție. 2. Totalitatea produselor (1) obținute în procesul muncii, într-o perioadă de timp determinată, într-un anumit sector al activității sociale etc. 3. Lucrare, operă literară, științifică sau artistică. 4. Manifestare artistică organizată la sfârșitul unui an școlar în institutele de artă teatrală și cinematografică, în școlile de muzică, de coregrafie etc. [Var.: (înv.) producțiune s. f.] – Din fr. production.

PURTA, port, vb. I. 1. Tranz. A lua, a ridica, a ține pe cineva sau ceva în mână, în brațe etc. pentru a-l transporta în altă parte; a duce. ◊ Expr. A purta pe cineva pe palme = a arăta cuiva o grijă deosebită, a răsfăța pe cineva. A purta (pe cineva) pe degete = a dispune de cineva după bunul său plac. (Înv.) A purta arma = a aduce arma în poziția regulamentară de salut. ♦ A trece, a transmite ceva (dintr-o mână într-alta, din mână în mână, de la unul la altul) ◊ Expr. A purta vorbe (sau minciuni) = a cleveti, a bârfi. ♦ (Despre vehicule) A transporta, a căra. ♦ (Despre animale) A trage după sine. 2. Tranz. A duce dintr-o parte în alta, dintr-un loc în altul sau într-un anumit loc; a conduce (îndrumând, călăuzind, dirijând); a însoți. ♦ (Înv. și pop.) A induce în eroare; a amăgi, a păcăli. ◊ Expr. A purta (pe cineva) cu vorba = a face promisiuni fără a-și ține cuvântul (pentru a obține un răgaz); a tărăgăna. ♦ (Pop.) A mânui o unealtă. 3. Tranz. A-și duce sarcina, a avea făt în pântece. ♦ Fig. A suporta, a suferi, a răbda. 4. Refl. (Reg.) A umbla (de colo până colo), a circula, a merge. 5. Tranz. A mișca încoace și încolo corpul sau o parte a corpului; a umbla sau a-și ține corpul într-o anumită poziție. ♦ A face să se miște de colo până colo; a agita, a plimba dintr-o parte în alta. 6. Tranz. A avea, a poseda, a deține; a conține, a ascunde. ♦ A avea anumite sentimente, atitudini; a nutri. ◊ Loc. vb. A purta dușmănie (sau pică) = a dușmăni. A purta interes = a se interesa de... (Reg.) A purta frică de... = a se teme de... 7. Tranz. A avea, a moșteni sau a transmite un nume. 8. Tranz. A avea, a ține asupra sa (pentru a se folosi la nevoie). 9. Tranz. A pune pe sine un obiect de îmbrăcăminte, o podoabă etc., a fi îmbrăcat, încălțat sau împodobit cu..., a folosi un anumit obiect de îmbrăcăminte sau de încălțăminte. ◊ Loc. adj. De purtat = care servește ca îmbrăcăminte (de fiecare zi). ◊ Expr. A purta doliu = a umbla îmbrăcat în negru (în semn de doliu) sau cu un semn negru de doliu pe îmbrăcăminte. ♦ A avea ceva pe sine (de la natură sau datorită obiceiului, a modei etc.) Poartă un coc monumental. ◊ Expr. (Fam.) A purta coarne = (despre bărbați) a fi înșelat în căsnicie. (Refl. impers.) Se poartă = e la modă, se obișnuiește, e modern. ♦ Refl. A se conforma unei anumite mode. ♦ Tranz. A aranja îmbrăcămintea, accesoriile de îmbrăcăminte, părul etc. într-un anumit fel. Poartă părul peste cap. 10. Tranz. A suporta cheltuielile, grija cuiva; a întreține. ◊ Expr. A purta de grijă cuiva = a îngriji. A purta grija cuiva = a fi îngrijorat din cauza cuiva. 11. Tranz. A deține o funcție, un post, un titlu. ◊ Expr. A purta răspunderea = a fi răspunzător. 12. Tranz. A întreține, a duce, a susține. ◊ Loc. vb. A purta (o) discuție = a discuta. A purta (o) conversație = a conversa. A purta lupte (sau război) = a se lupta, a se război. 13. Tranz. (Despre obiecte) A avea imprimat, gravat etc. un semn distinctiv. 14. Refl. A se comporta, a se manifesta (într-un anumit fel). – Lat. portare.

RĂUTATE s. v. belea, bucluc, cusur, dandana, defect, deficiență, epilepsie, imperfecțiune, insuficiență, încurcătură, lacună, lipsă, meteahnă, năpastă, neajuns, necaz, nemulțumire, nenorocire, neplăcere, nevoie, pacoste, păcat, pocinog, rău, scădere, slăbiciune, supărare, viciu.

RECERINȚĂ s. v. cerință, exigență, imperativ, necesitate, nevoie, obligație, pretenție, trebuință.

RECHIZIȚIE, rechiziții, s. f. Măsură excepțională prin care un organ al administrației de stat obligă pe cetățeni la cedarea temporară a unor bunuri mobile sau imobile (contra plată) pentru nevoile armatei sau ale statului. – Din fr. réquisition, germ. Requisition.

REZERVĂ, rezerve, s. f. 1. Cantitate de alimente, de obiecte, de bani, de materiale etc. pusă deoparte și păstrată pentru a fi întrebuințată mai târziu; depozit. ♦ (Ec. pol.) Rezerve de stat = cantitate de bunuri materiale dintre cele mai importante acumulate și centralizate cu scopul de a asigura continuitatea procesului de producție și necesitățile de consum ale populației, în cazul ivirii unor greutăți neprevăzute. Rezerve interne = posibilități existente într-o întreprindere, a căror descoperire și folosire permit, fără investiții suplimentare mari, să se realizeze cantități sporite de produse. (Fin.) Rezervă-aur = cantitatea de aur pe care o păstrează băncile de emisiune ca garanție pentru biletele de bancă puse în circulație și pentru lichidarea datoriilor către alte țări, în cazul când acestea nu pot fi achitate prin livrări de mărfuri obișnuite. Rezervă lichidă = a) totalitatea mijloacelor bănești, existente sub orice formă, negrevate de nici o sarcină, disponibile la o bancă, la o întreprindere etc.; b) aurul disponibil în monede sau în lingouri, precum și valutele și devizele liber convertibile în aur, destinate operațiilor internaționale. Rezervă bugetară = parte din veniturile unui buget, constituită ca rezervă în scopul acoperirii unor cheltuieli neprevăzute sau în cazul nerealizării integrale a veniturilor. (Jur.) Rezervă succesorală (sau legală) = parte dintr-o avere succesorală de care testatorul nu poate dispune liber, fiind rezervată de drept unor anumiți moștenitori. (Fiziol.) Rezervă alcalină = cantitate de bicarbonat de sodiu din plasmă, exprimată în cm³ de bioxid de carbon care se degajează din 100 ml de plasmă la presiunea parțială a bioxidului de carbon de 40 mm mercur și la temperatura corpului. ♦ Cantitate de substanțe minerale utile pe care le conține un zăcământ. 2. Cameră de spital în care se internează un singur bolnav sau cel mult doi. 3. Parte din armată care nu se află sub arme, formată din persoane care au satisfăcut serviciul militar, și care este solicitată numai în caz de război sau de concentrare; trupe neangajate în luptă, păstrate pentru a interveni la nevoie. ◊ Ofițer de rezervă = ofițer care nu face parte din cadrele active ale armatei. ♦ Persoană, grup de persoane, obiect etc. destinate să ia locul altora în anumite condiții sau împrejurări. ◊ Loc. adj. De rezervă = care poate înlocui, la nevoie, o piesă tehnică, un obiect, o persoană. ♦ Spec. (Sport) Jucător care înlocuiește, la nevoie, pe unul dintre jucătorii titulari angajați în competiție. 4. Obiecție, îndoială, lipsă de încredere. ◊ Loc. adv. Fără rezervă = fără reticențe; cu totul, în întregime. Sub toate rezervele = fără nici o garanție. Cu multă rezervă sau cu toată rezerva = cu îndoială, fără siguranță, fără a-și lua răspunderea pentru autenticitatea, veridicitatea, exactitatea sau oportunitatea unui fapt. ◊ Loc. prep. Sub rezerva... = cu condiția... ♦ (Jur.) Manifestare prin care un stat, devenit parte la un tratat, declară că vrea să excludă sau să limiteze aplicarea anumitor clauze cuprinse în acest tratat, ori să le atribuie un anumit înțeles. ♦ Fig. Prudență, circumspecție; discreție; reticență; p. ext. răceală, indiferență; jenă. – Din fr. réserve.

REZISTA vb. 1. a se împotrivi, (înv.) a (se) nevoi. (Au ~ până la ultimul om.) 2. a se ține. (A ~ bine până la sfârșitul cursei.) 3. a dura, a se păstra, a ține. (O încălțăminte care ~ mult.) 4. a (o) duce, a ține. (O haină care ~ la tăvăleală.)

SALVARE, salvări, s. f. 1. Acțiunea de a (se) salva; (concr.) obiect, ființă, circumstanță salvatoare. 2. Serviciu medical destinat să dea primul ajutor accidentaților sau bolnavilor care au nevoie de o intervenție medicală urgentă. ♦ Vehicul special amenajat care transportă accidentați sau grav bolnavi la o instituție spitalicească de urgență; ambulanță. – V. salva.

SATARA s. v. belea, bucluc, dandana, încurcătură, năpastă, neajuns, necaz, nemulțumire, nenorocire, neplăcere, nevoie, pacoste, pocinog, rău, supărare.

SATELIT, sateliți, s. m. 1. Corp ceresc care se rotește în jurul altui corp ceresc, însoțindu-l în cursul mișcării lui de revoluție. ♦ Fig. Persoană, colectivitate, stat care urmează și execută (orbește) ordinele cuiva; acolit. ◊ (Adjectival) Stat satelit. 2. (În sintagmele) Satelit artificial = corp metalic de forme diverse (prevăzut cu aparataj), lansat de oameni în spațiul interplanetar cu ajutorul unei rachete și care apoi se rotește în jurul Pământului fără a mai avea nevoie de propulsie. Satelit de radioamatori = satelit artificial dotat cu echipament special permițând radioamatorilor stabilirea legăturilor la mari distanțe și la ore precise. Satelit de telecomunicații = satelit artificial dotat cu echipament special care face posibilă realizarea unor canale de telecomunicații, folosite în cercetarea științifică, navigație, comunicații, difuziunea programelor de televiziune etc. Satelit meteorologic = satelit artificial dotat cu echipament special folosit pentru operații de cercetare a întregului înveliș al oceanului aerian și pentru obținerea unor informații specifice din zonele terestre mai puțin accesibile. – Din fr. satellite, lat. satelles, -itis.

SĂRĂCIE s. 1. mizerie, (pop.) scăpătare, (înv. și reg.) ticală, (înv.) scăpăciune, scăpătăciune. (A murit în ~.) 2. lipsă, mizerie, nevoie, (livr.) indigență, penurie, privațiune, (înv. și pop.) calicenie, calicie, neavere, (înv. și reg.) niștotă, scumpete, ticăloșie, (reg.) sărăpanie, (înv.) meserătate, mișelătate, mișelie, neputință, nevoință, scădere, scumpătate. (O acută ~ bântuia pe atunci.) 3. v. lipsă. 4. nefertilitate, neproductivitate, nerodnicie, sterilitate, (rar) sterpăciune. (~ unui teren.)

SĂRĂPANIE s. v. lipsă, mizerie, nevoie, sărăcie.

SCANDAL s. v. abatere, culpabilitate, culpă, dificultate, eroare, greșeală, greutate, impas, impediment, inconvenient, neajuns, nevoie, obstacol, opreliște, păcat, piedică, stavilă, vină, vinovăție.

SCĂDERE s. v. daună, decadență, decădere, decedare, deces, declin, dispariție, lipsă, mizerie, moarte, necaz, neplăcere, nevoie, pagubă, pieire, pierdere, prăpădire, prejudiciu, răposare, reflux, regres, sărăcie, sfârșit, stingere, stricăciune, sucombare, supărare.

SCĂPA, scap, vb. I. 1. Intranz. A se desprinde din...; a se elibera, a se salva (dintr-o cursă, dintr-o strânsoare etc.); a se descătușa. ♦ A se strecura prin..., a străbate. ♦ A ieși cu bine dintr-un necaz, dintr-o încurcătură, dintr-o situație grea; a se feri de..., a evita, a se apăra de... ♦ Intranz. și tranz. A reuși să (se) elibereze de cineva sau de ceva supărător, neplăcut; a (se) descotorosi, a (se) debarasa. ♦ Tranz. A nu mai putea prinde (fiindcă a fugit smulgându-se din mâna cuiva, desprinzându-se din legăturile în care era legat etc.). 2. Tranz. A lăsa un obiect să cadă din mână fără voie (din cauza unei emoții, a neatenției sau din cauză că este prea greu); a da drumul din mână involuntar la ceva. ◊ Expr. A scăpa din mână (pe cineva sau ceva) = a) a pierde de sub control (pe cineva sau ceva); b) a pierde un bun prilej de a face, de a obține ceva. 3. Intranz. (Rar; despre Soare) A coborî spre asfințit; a fi în declin, a trece de... 4. Refl. A spune sau a face ceva fără voie, din greșeală; a nu se putea stăpâni de a spune sau de a face ceva. ◊ Expr. (Tranz.) A scăpa o vorbă = a face (din imprudență) o indiscreție. 5. Tranz. A pierde un spectacol, o întâlnire, un tren etc.; a nu mai apuca, a nu mai prinde (întârziind), a sosi prea târziu. 6. Tranz. A lăsa neobservat, a pierde din vedere, a nu lua în seamă, a omite. ◊ Expr. A nu scăpa (pe cineva sau ceva) din ochi (sau din vedere) = a ține (pe cineva sau ceva) sub continuă observație. ♦ Intranz. A trece neobservat, neluat în seamă. 7. Intranz. A nu reuși momentan să-și amintească de... 8. Refl. A avea senzația acută de defecare sau de urinare, a simți imperios nevoia de a ieși afară. – Lat. *excappare.

SCĂPĂRA, scapăr, vb. I. Intranz. 1. A produce scântei prin lovirea cremenei cu amnarul; p. gener. (despre pietre sau corpuri dure) a scoate scântei prin ciocnire. ◊ Expr. Cât ai scăpăra din amnar = extrem de repede. A-i scăpăra (cuiva) picioarele (sau călcâiele) = a fugi foarte repede; a-i sfârâi călcâiele. A scăpăra din picioare = a bate din picioare; a fi nerăbdător. A-i scăpăra cuiva buza (sau buzele, măseaua) de... = a avea mare nevoie de... ♦ Tranz. A aprinde un chibrit. ♦ Tranz. și intranz. (Despre foc și flăcări) A arunca, a împrăștia scântei. ♦ (Despre fulgere) A se ivi, a izbucni. ♦ Fig. A apărea, a se ivi deodată, fulgerător. ◊ Expr. A-i scăpăra (cuiva) prin minte (sau prin cap etc.) = a i se ivi (cuiva) brusc în minte, a-i trece (cuiva) repede prin minte. 2. A scânteia, a sclipi. ♦ (Despre ochi) A arunca priviri vii, scânteietoare. ◊ Expr. A-i scăpăra (cuiva) ochii = a) a fi foarte flămând; b) a fi foarte furios; c) a simți o durere foarte puternică. – Et. nec.

SCUMPĂTATE s. v. atenție, avariție, calicenie, calicie, chibzuială, chibzuință, chibzuire, cumințenie, cumpăt, cumpătare, exactitate, exactitudine, grijă, înțelepciune, judecată, lipsă, măsură, meticulozitate, migală, migăleală, minte, minuțiozitate, mizerie, moderație, nevoie, precizie, rațiune, rigoare, rigurozitate, sărăcie, scrupulozitate, scumpete, socoteală, socotință, tact, zgârcenie.

SCUMPETE s. v. avariție, belșug, bogăție, bunăstare, calicenie, calicie, lipsă, mizerie, nevoie, prosperitate, sărăcie, zgârcenie.

SEMNIFICATIV, -Ă, semnificativi, -e, adj. 1. Care exprimă (cu claritate) ceva, care are înțeles precis, care scoate în evidență ceva; care are o anumită semnificație. 2. Care exprimă ceva, care este concludent, fără a fi nevoie de vorbe; care face aluzie la ceva, plin de înțeles; expresiv. 3. Care are însemnătate; important. – Din fr. significatif (după semnifica).

SETE s. f. Senzație fiziologică pe care o au oamenii, animalele sau păsările când simt nevoia să bea apă din pricina deshidratării țesuturilor organismului. ♦ Fig. Poftă, dorință arzătoare; dor. ♦ Loc. adv. Cu sete = cu pasiune, cu nesaț; p. ext. cu putere, cu violență, tare. – Lat. sitis.

SILĂ, sile, s. f. 1. Sentiment de dezgust, de scârbă, de neplăcere, de repulsie față de cineva sau de ceva; aversiune. ◊ Loc. adv. În (sau, rar, cu, înv. de) silă = fără tragere de inimă, fără interes, fără plăcere; din obligație. 2. Constrângere. Loc. adj. și adv. Cu (de-a) sila ori în (sau de, cu) silă = fără voie, în mod forțat. ◊ Loc. adv. De silă, de milă = fiind obligat sau nevoit să..., vrând-nevrând; de voie, de nevoie. ◊ Loc. vb. (Înv. și reg.) A face (cuiva) silă = a sili (1), a forța (pe cineva). ◊ Expr. (Înv. și reg.) A-și face silă = a-și da mare osteneală, a se strădui. ♦ Violență, abuz săvârșit împotriva cuiva. 3. (Înv.) Putere, forță. ♦ (Concr.) Armată, oaste. ♦ (Reg.; cu determinări introduse prin prep. „de”) Mulțime de... – Din sl. sila.

SILĂ s. 1. v. dezgust. 2. constrângere, forță, silnicie, violență, (livr.) servitute, (Ban.) sălăbărie, (înv.) nevoie, potrivnicie, silință, silnicire, strânsoare, (fig.) presiune. (Bunuri obținute prin ~.)

SILI vb. 1. v. constrânge. 2. v. nevoi. 3. v. supune. 4. a condamna, a constrânge, a forța, a obliga, a osândi. (M-a ~ la inactivitate.) 5. v. reduce. 6. v. forța. 7. a se canoni, a se căzni, a se chinui, a se forța, a se frământa, a se munci, a se necăji, a se osteni, a se sforța, a se strădui, a se trudi, a se zbate, a se zbuciuma, (înv. și pop.) a (se) nevoi, (pop.) a se sârgui, (reg.) a se verpeli, (Mold.) a se strădănui, (înv.) a se învălui, a năsli, a (se) osârdnici, a (se) osârdui, a se volnici, (fig.) a se sfărâma. (Se ~ să rezolve problema.) 8. a (se) lupta, a se sforța, a se strădui. (Se ~ să împiedice răul.) 9. a căuta, a încerca, a se strădui, (pop.) a cerca, a se munci, a se osteni, a se trudi. (~-te să fii amabil.) 10. a se forța, a încerca, a se sforța, a se strădui. (Se ~ să-i câștige bunăvoința.)

SILNIC, -Ă, silnici, -ce, adj., s. m. și f. I. Adj. 1. Care se face în silă, de nevoie; care este impus, forțat, silit² (1). ◊ Muncă silnică = pedeapsă judiciară grea, care se aplică pentru fapte penale grave, constând din închisoare și muncă forțată (în ocnele de sare). ♦ Care este ilegal. 2. Greu de suportat, apăsător, penibil. 3. Care este nenatural; forțat. 4. Dificil, greoi, anevoios. ♦ (Rar) Silit² (2). II. S. m. și f. (Rar la f.) Numele a două plante erbacee din familia labialelor, cu tulpina târâtoare, cu flori albastre sau violete, ale căror flori și frunze se întrebuințează în medicina populară (Glechoma hederaceum și hirsutum). – Din sl. silĩnĩkŭ.

SIMȚI, simt, vb. IV. 1. Tranz. A avea, prin intermediul organelor de simț, senzația sau percepția unui lucru, a unui fapt, a unei calități, a percepe efectul unei excitații; a prezenta sensibilitate. ♦ Refl. A-și da seama de propria stare fizică. 2. Tranz. A băga de seamă, a prinde de veste, a observa prezența unei ființe sau o acțiune a acesteia, mai mult pe baza unui reflex la o excitație a simțurilor decât cu ajutorul judecății. ♦ (Despre animale) A adulmeca. 3. Tranz. A-și da seama, a fi conștient, a înțelege, a bănui o acțiune, o situație etc., bazându-se atât pe informații și elemente logice, cât și pe intuiție, instinct sau legături afective cu altă persoană. ♦ Refl. A fi conștient de o însușire, de o dispoziție sau de o stare proprie. ◊ Expr. A se simți în stare (de ceva sau să facă ceva) = a se ști, a se socoti, a se crede capabil (de ceva sau să facă ceva). 4. Refl. A avea, a da dovadă de bun-simț; a fi un om simțit (2). 5. Tranz. A fi cuprins de o stare afectivă, a încerca un sentiment, o emoție etc.; a fi mișcat, impresionat, tulburat de ceva. ◊ Expr. A simți lipsa (cuiva sau a ceva) = a suferi din cauză că cineva sau ceva lipsește. A simți nevoia să... = a dori să... ♦ A avea impresia că..., a încerca sentimentul că... ◊ Expr. (Refl.) A se simți la (sau în) largul lui sau (ca) acasă (la el) = a încerca un sentiment plăcut, a avea impresia că se află într-un mediu familiar, înconjurat de lucruri sau de oameni cunoscuți; a fi familiarizat cu ceva; a nu fi stânjenit sau jenat de nimic; a se simți bine. ♦ Refl. (Înv.) A se resimți de pe urma efectelor produse de un factor extern, de o situație etc. [Prez. ind. și: (reg.) simțesc, simț] – Lat. sentire.

SMINTEALĂ s. v. abatere, culpabilitate, culpă, daună, dificultate, eroare, greșeală, greutate, impas, impediment, inconvenient, neajuns, nevoie, obstacol, opreliște, pagubă, păcat, piedică, pierdere, prejudiciu, stavilă, stricăciune, vină, vinovăție.

SOMN², (rar) somnuri, s. n. Stare fiziologică normală și periodică de repaus a ființelor, necesară redresării forțelor, caracterizată prin încetarea totală sau parțială a funcționării conștiinței, prin relaxare musculară, prin încetinirea circulației, a respirației și prin vise; starea celui care doarme. ◊ Somnul de veci (sau cel lung, veșnic) = moartea. ◊ Expr. A dormi somnul iepurelui = a dormi ușor, iepurește. A trage un (pui de) somn = a dormi (bine). A-l fura (pe cineva) somnul = a ațipi. Somn ușor, formulă prin care se dorește cuiva care se culcă somn liniștit. A-l păli (sau a-l toropi pe cineva) somnul sau a pica (sau a nu mai putea) de somn = a nu mai putea rezista nevoii de a dormi. ♦ Fig. Stare de inerție; toropeală, amorțire. ♦ Necesitatea de a dormi; senzație provocată de această necesitate. – Lat. somnus.

STENAHORIE s. f. (Grecism înv.) 1. Greutate în respirație, năduf; astmă. ♦ Fig. Stare de neliniște, de plictiseală. 2. Încurcătură, strâmtoare, nevoie materială. – Din ngr. stenohoría (pop. stenahoría).

STENAHORIE s. v. astmă, belea, bucluc, danana, dificultate, greutate, impas, impediment, inconvenient, încurcătură, jenă, năpastă, neajuns, necaz, nemulțumire, nenorocire, neplăcere, nevoie, obstacol, opreliște, pacoste, piedică, plictiseală, pocinog, rău, stavilă, supărare, urât.

STRĂDUI vb. 1. a se canoni, a se căzni, a se chinui, a se forța, a se frământa, a se munci, a se necăji, a se osteni, a se sforța, a se sili, a se trudi, a se zbate, a se zbuciuma, (înv. și pop.) a (se) nevoi, (pop.) a se sârgui, (reg.) a se verpeli, (Mold.) a se strădănui, (înv.) a se învălui, a năsli, a (se) osârdnici, a (se) osârdui, a se volnici, (fig.) a se sfărâma. (Se ~ ca să rezolve problema.) 2. a (se) lupta, a se sforța, a se sili. (Se ~ să împiedice răul.) 3. a căuta, a încerca, a se sili, (pop.) a cerca, a se munci, a se osteni, a se trudi. (~ te să fii amabil!) 4. a se forța, a încerca, a se sforța, a se sili. (Se ~ să-i câștige bunăvoința.)

STRÂMTORA, strâmtorez, vb. I. Tranz. A stingheri mișcările cuiva; a îngrămădi într-un loc strâmt, a băga la strâmtoare; a înghesui, a restrânge. ♦ A obliga, a sili, a constrânge. ♦ Refl. A se mulțumi (de nevoie) cu o viață mai modestă, a-și restrânge cheltuielile destinate comodităților traiului. [Var.: (înv.) strâmtori vb. IV] – Din strâmtoare.

SUBPRODUCȚIE, subproducții, s. f. Producție care nu satisface nevoile consumatorilor. – Sub¹- + producție (după fr. sous-production).

SUCCEDANEU, succedanee, s. n. Substanță, produs etc. care poate înlocui la nevoie o altă substanță, un alt produs etc. cu proprietăți asemănătoare. – Din fr. succédané, lat. succedaneus.

SUFERI vb. 1. (înv. și pop.) a pătimi. (De ce boală ~?) 2. v. chinui. 3. v. îndura. 4. a pătimi, (înv. și pop.) a se munci. (De multe a mai ~.) 5. v. suporta. 6. a încerca, a îndura, a suporta. (A ~ multe nevoi.) 7. a suporta. (A ~ o condamnare.) 8. v. îngădui. 9. a suporta, (fig.) a înghiți, a mistui, (înv. fig.) a honipsi. (Nu-l poate ~.)

SUFERINȚĂ s. 1. v. chin. 2. v. tortură. 3. greutate, încercare, necaz, nevoie, vicisitudine, (înv.) ispită. (A trecut prin multe ~.)

SUPĂRARE, supărări, s. f. Faptul de a (se) supăra. 1. Neplăcere, necaz, suferință; nevoie, neajuns, lipsă. ◊ Expr. Să nu-ți (sau să nu vă) fie cu supărare sau dacă (sau de) nu ți-ar (sau v-ar) fi cu supărare, formulă de politețe prin care se exprimă teama de a nu deranja sau ofensa pe cineva prin ceea ce faci. Fără supărare! formulă de politețe prin care cineva arată că nu se consideră jignit sau deranjat ori prin care se cere cuiva să nu se supere când i se spune un adevăr (neplăcut). ♦ Greutate, povară, piedică. ♦ (Pop.) Pagubă, stricăciune, deranj. 2. Întristare, amărăciune, tristețe. 3. Furie, iritare, mânie. – V. supăra.

SUPĂRARE s. 1. (pop. și fam.) burzuluială, (fam.) îmbufnare, (arg.) șucăreală. (Termină cu ~!) 2. v. mâhnire. 3. v. necaz. 4. v. necaz. 5. nemulțumire, neplăcere, (înv., reg. și fam.) parapon, (înv. și reg.) scârbă, (înv.) pricinuire. (Ce ~ te apasă?) 6. belea, bucluc, dandana, încurcătură, năpastă, neajuns, necaz, nemulțumire, nenorocire, neplăcere, nevoie, pacoste, pocinog, rău, (înv. și pop.) poznă, răutate, (pop.) alagea, daraveră, păcat, ponos, potcă, poticală, zăduf, (înv. și reg.) nacafa, nagodă, (reg.) dănănaie, încurcală, năzbâcă, năzdrăvănie, păcostenie, șugă, șugubină, toroapă, (prin Mold.) bacală, (Transilv.) bai, (Ban., Maram. și Bucov.) bedă, (Mold.) chichion, (Olt. și Ban.) cotoarbă, (Olt., Ban. și Transilv.) dabilă, (înv.) nesosință, nevoință, patimă, satara, stenahorie. (Ce ~ a căzut pe el!) 7. v. nervozitate. 8. deranj. (Nu vă fac nici o ~ dacă...)

ȘUGĂ s. v. belea, bucluc, dandana, încurcătură, năpastă, neajuns, necaz, nemulțumire, nenorocire, neplăcere, nevoie, pacoste, pocinog, rău, supărare.

TALAȘ s. n. (Colectiv) 1. Așchii lungi, subțiri și răsucite care se desprind la prelucrarea cu rindeaua sau cu unelte cu tăiș lat. 2. Totalitatea sculelor de care au nevoie unii meseriași (cizmari, dulgheri). [Var.: talaj s. n.] – Din tc. talaș.

TREABĂ, treburi, s. f. 1. Activitate, ocupație, îndeletnicire. ◊ Expr. A avea treabă = a fi ocupat. A-și căuta (sau a-și vedea) de treabă = a) a lucra conștiincios, cu sârguință; b) a-și vedea de lucrul său, a nu se amesteca în lucrul sau în problemele altora. A se afla în treabă = a-și face de lucru fără a fi nevoie, pentru a-și da importanță. 2. Muncă, lucru. ◊ Expr. A se lua cu treaba = a uita de ceva muncind. A se pune pe treabă = a se apuca serios de lucru. E treabă = e mult de lucru. 3. Ispravă, faptă. ◊ Loc. adj. De treabă = bun, cinstit, cumsecade; de omenie; de ispravă. (Pop.) Cu treabă = cu rost, cu socoteală, cu rânduială, cu măsură. ◊ Expr. Mare treabă! = (de obicei ir.) mare, important lucru! 4. Chestiune, problemă; interes, afacere. ◊ Expr. A avea treabă cu cineva (sau undeva) = a avea anumite interese cu cineva (sau undeva). A nu fi de nici o treabă = a nu folosi la nimic, a fi inutil. Ce treabă am (sau ai etc.) cu...? = ce mă ( sau te etc.) interesează?, ce mă (sau te etc.) privește? Nu e treaba mea (sau ta, sa etc.)! = nu mă (sau te, îl etc.) privește! A-și face treaba = a-și face interesele sau munca cuvenită. 5. (Reg.) Nărav, obicei, deprindere. 6. (Reg.) Împrejurare, situație. ◊ Expr. A fi (sau a sta) treaba așa (sau astfel) = a fi lucrurile așa cum sunt, a se prezenta în felul cum se văd. Se vede treaba că... = se vede că..., se pare că..., probabil. [Pl. și: trebi] – Din sl. trĕba.

TREBUI, pers. 3 trebuie, vb. IV. 1. Intranz. A avea nevoie (de ceva); a fi nevoie (de ceva). ◊ Loc. adv. Cum trebuie = așa cum se cuvine, cum se cade; bine. ◊ Expr. Așa-ți trebuie! = așa ți se cuvine, așa meriți. Atâta i-a trebuit (ca să...) = asta a așteptat (ca să...) 2. Tranz. unipers. și impers. Este necesar să..., este obligatoriu să..., se cere (neapărat) să... 3. Tranz. unipers. și impers. A fi probabil sau posibil, a se putea presupune. [Prez. ind. pers. 1 sg.: (rar) trebui și trebuiesc] – Din sl. trĕbovati.

TREBUINȚĂ, trebuințe, s. f. 1. Nevoie, necesitate. ◊ Loc. adj., adv. De trebuință = folositor, necesar, util; trebuincios. ◊ Expr. Îmi face trebuință (sau am trebuință de...) = îmi este necesar, îmi trebuie... ♦ Interes. 2. (Ieșit din uz) Treabă, afacere, chestiune. – Trebui + suf. -ință.

TRECE, trec, vb. III. I. 1. Intranz. A merge fără a se opri, printr-un anumit loc sau prin dreptul cuiva sau a ceva, a străbate un loc fără a se opri, a-și urma drumul, a fi în trecere pe undeva. ◊ Expr. A trecut baba cu colacii = e prea târziu, n-ai prins momentul, ai scăpat ocazia. ♦ A merge rânduri-rânduri, formând un convoi, o coloană; a se succeda, a se perinda. ◊ Expr. (Tranz.) A trece în revistă = a) a inspecta trupele adunate în acest scop (într-o anumită formație); b) a lua în considerație fapte, evenimente în succesiunea și desfășurarea lor. 2. Intranz. A merge într-o anumită direcție, spre o anumită țintă, cu un anumit scop. ♦ (Despre ape curgătoare, despre drumuri, șosele etc.) A avea cursul sau traseul prin... 3. Intranz. A se abate din drum pe undeva sau pe la cineva, a face o (scurtă) vizită cuiva. 4. Tranz. (Pop.) A ocoli. ◊ Expr. A trece cu vederea = a) a nu lua în seamă (pe cineva sau ceva), a nu da importanța cuvenită, a neglija, a omite; b) a nu lua ceva în nume de rău, a nu ține seamă de...; a ierta, a uita. 5. Intranz. (Adesea fig.) A depăși, a merge mai departe de..., a lăsa în urmă. 6. Tranz. A sări, a păși peste un obstacol, peste o barieră, pentru a ajunge dincolo sau de cealaltă parte. ◊ Expr. A trece hopul = a scăpa de o greutate, de o primejdie. Nu zi hop până nu treci șanțul = nu te lăuda prea devreme cu o izbândă încă nesigură. ♦ A străbate un drum de-a curmezișul; a traversa. ♦ Intranz. A păși peste cineva sau ceva, călcând în picioare, zdrobind. ◊ Expr. A trece peste cineva = a desconsidera, a disprețui pe cineva. 7. Tranz. A transporta (dincolo de... sau peste...). 8. Tranz. A atinge un corp, un obiect cu o mișcare ușoară de alunecare pe suprafața lui. ◊ Expr. (Intranz.) A trece cu buretele peste ceva = a da uitării ceva, a ierta greșelile cuiva. 9. Tranz. A petrece prin..., peste..., pe după... 10. Intranz. A se duce într-alt loc, a merge dintr-un loc în altul; a schimba un loc cu altul. ◊ Expr. A trece la cineva sau în rândurile cuiva (sau a ceva) ori de partea cuiva = a se ralia la ceva (sau cu cineva). ♦ Fig. (Determinat prin „în cealaltă lume”, „din lume”, „din viață” etc.) A muri. ♦ A schimba o stare cu alta, o lucrare sau o acțiune cu alta. 11. Intranz. A ajunge la..., a fi transmis (din mână în mână, de la unul la altul, din om în om) până la... ♦ Tranz. A da, a transmite ceva. 12. Intranz. A-și îndrepta atenția spre o nouă îndeletnicire, spre un nou câmp de activitate; a începe să se ocupe cu altceva, a se apuca de altceva. ◊ Expr. A trece la fapte = a acționa. 13. Tranz. A introduce, a înregistra, a înscrie (într-un registru, într-o rubrică, într-o clasificare); a repartiza pe cineva undeva. ♦ A înscrie un bun pe numele cuiva. 14. Tranz. A susține cu succes un examen; a declara reușit, admis; a fi promovat într-o clasă superioară. II. 1. Intranz. și tranz. A parcurge un drum sau un spațiu limitat, îngust. ◊ Expr. A-i trece cuiva printre degete, se spune când cineva lasă să-i scape ceva, când pierde ceva. Îi trec mulți bani prin mâini, se spune când cineva cheltuiește fără socoteală, când risipește bani mulți. ♦ Tranz. A supune unei operații de filtrare, de cernere, de strecurare. ♦ Intranz. A străbate greu un spațiu îngust, a-și face drum (cu greu) printr-un spațiu îngust; a răzbate. ◊ Expr. A trece ca un câine prin apă = a nu se alege (din viață, din școală etc.) cu nici o experiență, cu nici o învățătură. A trece prin foc și prin apă = a îndura multe nevoi și necazuri, a răzbate prin multe greutăți. (Tranz.) A trece pe cineva prin toate apele = a ponegri, a calomnia pe cineva. 2. Intranz. Fig. A avea de suferit, de îndurat; a fi supus la... 3. Intranz. A ieși de partea cealaltă (făcând o spărtură, o tăietură, o deschizătură); a străpunge. ◊ Expr. A trece (pe cineva) pe sub ascuțișul sabiei (sau sub sabie, sub paloș) = a omorî. ♦ (Rar; despre agenți fizici sau chimici; cu determinări introduse prin prep. „prin”) A pătrunde în întregime prin... 4. Tranz. (Despre anumite stări fiziologice) A cuprinde, a copleși pe cineva (fără a putea fi oprit). III. 1. Intranz. (Despre unități de timp) A se scurge, a se desfășura (apropiindu-se de sfârșit). ◊ Expr. Mai trece ce mai trece... = după o bucată de vreme..., după un timp (nu prea lung). Nu e timpul trecut (sau vremea trecută) = nu e prea târziu, mai e timp. ♦ Refl. A lua sfârșit; a nu mai fi actual. 2. Intranz. A dispărea, a pieri (după o bucată de vreme). ♦ (Despre suferințe, necazuri, boli etc.) A înceta să mai existe, să se mai facă simțit, să mai acționeze. 3. Tranz. A petrece un timp, o epocă din viață. ◊ Expr. A-și trece vremea = a-și folosi vremea fără rost. A-și trece din vreme = a-și petrece timpul mai ușor, mai repede. ♦ Refl. (Înv.) A se întâmpla, a se petrece. 4. Intranz. A depăși o anumită vârstă, o anumită limită de timp. 5. Refl. A-și pierde vigoarea, frăgezimea tinereții; a îmbătrâni. ♦ (Despre fructe) A fi prea copt. ♦ (Despre plante) A se veșteji, a se stinge. 6. Refl. (Despre anumite materiale) A se consuma. IV. Intranz. A fi mai mare sau mai mult decât o anumită mărime, valoare, cantitate; a depăși. ◊ Expr. Treacă de la mine (sau de la tine etc.), se spune când se face o concesie. ♦ A ajunge până dincolo de... ♦ Tranz. (Înv. și reg.) A depăși limita obișnuită, normală. ◊ Expr. (Refl.; pop.) A se trece din pahare (sau din băut) = a bea prea mult; a se ameți de băutură. (Refl.) A se trece cu firea = a lua lucrurile prea în serios; a se emoționa. A trece măsura = a exagera. V. 1. Refl. (Pop.; în forma negativă) A nu putea fi luat în seamă; a nu avea crezare, a nu avea trecere. ♦ Tranz. A nu ierta, a nu îngădui. 2. Intranz. A fi considerat..., a fi luat drept... 3. Intranz. (Rar) A se transforma, a se preface în... – Lat. traicere.

TRIENAL, -Ă, trienali, -e, adj. Care durează trei ani; care are loc din trei în trei ani; care are nevoie de trei ani pentru a se termina sau a se dezvolta complet. [Pr.: tri-e-] – Din fr. triennal.

ȚIGAN, -Ă, țigani, -e, s. m., adj. I. S. m. 1. Persoană ce face parte dintr-o populație originară din India și răspândită în mai toate țările Europei, trăind în unele părți încă în stare seminomadă. ◊ Expr. A arunca moartea în țigani = a arunca vina pe altul. A se muta ca țiganul cu cortul = a se muta foarte des; a fi nestatornic. A se îneca ca țiganul la mal = a nu reuși, a eșua într-o acțiune tocmai când era pe punctul de a o duce la bun sfârșit. Tot țiganul își laudă ciocanul, se spune despre cei care se laudă cu ceea ce le aparține. E învățat ca țiganul cu ciocanul (sau cu scânteia), se spune despre cei deprinși cu nevoile. 2. Epitet dat unei persoane brunete. 3. Epitet dat unei persoane cu apucături rele. II. Adj. (Rar) Țigănesc. – Din sl. ciganinŭ. Cf. rus. țâgan.

UMEZITOR, umezitoare, s. n. 1. Aparat de umezit hârtia prin stropire cu apă (pentru a o satina), în timpul procesului de fabricație. 2. (În sintagma) Umezitor de aer = aparat care pulverizează apă și umezește aerul adus prin conducte din exterior la o instalație industrială, unde este nevoie de aer condiționat cu un anumit grad de umiditate. – Umezi + suf. -tor.

URMA, urmez, vb. I. 1. Tranz. și intranz. A merge în urma cuiva; p. ext. a pleca împreună cu cineva, a însoți. ♦ Tranz. A fi alături de cineva (într-o acțiune). 2. Tranz. A merge înainte pe un anumit traseu, pe drumul apucat. ♦ Tranz. și intranz. A respecta o anumită indicație primită, a se conduce după..., a proceda conform cu...; a se conforma. 3. Tranz. și intranz. A frecventa o formă de învățământ. 4. Tranz. și intranz. A veni, în timp, după cineva sau ceva (luându-i locul); a succeda. ♦ Intranz. A succeda cuiva într-un post, într-o demnitate; a înlocui pe cineva. ♦ Intranz. A-și avea locul după cineva sau ceva într-o ierarhie. 5. Tranz. și intranz. A duce mai departe un lucru început; a continua. ♦ Spec. A continua vorba începută, textul început; a spune sau a scrie mai departe. 6. Intranz. A avea loc, a se produce, a se îndeplini (după...). ♦ A rezulta, a însemna. 7. Tranz. (Cu valoare de semiauxiliar) A trebui, a fi nevoie. – Din urmă.

VINDE, vând, vb. III. Tranz. 1. A ceda unui cumpărător dreptul de proprietate asupra unui bun, în schimbul unei sume de bani. ◊ Expr. A vinde pielea ursului din pădure (sau peștele din baltă) = a promite un lucru pe care nu-l ai; a face planuri în legătură cu un lucru pe care nu-l posezi încă, care este nesigur. A-și vinde (și) pielea sau cămașa (de pe sine) = a vinde sau a ceda, din pricina unei nevoi mari, tot ce posedă. A-și vinde scump viața (sau pielea) = a se apăra cu îndârjire, cauzând pierderi mari dușmanului (înainte de a muri sau de a fi prins). Cum (sau așa) am cumpărat-o, așa o vând = o spun așa cum am auzit-o (fără să-mi iau răspunderea autenticității). (Refl. pas.) Cum (sau cu cât) se vinde? = ce preț are? cu cât de plătește? ♦ A scoate un bun la licitație (pentru neplata datoriilor). ♦ A oferi spre vânzare; a face comerț. ♦ Refl. pas. (Despre mărfuri) A găsi cumpărători, a avea căutare. ♦ Fig. A face compromisuri morale în schimbul unor avantaje materiale. ♦ Tranz. și refl. Fig. A (se) prostitua. 2. A trăda sau a denunța, a pârî (pentru bani sau pentru un interes material). [Prez. ind. și: (reg.) vânz] – Lat. vendere.

VIRAMENT, viramente, s. n. Operație contabilă prin care o sumă de bani se trece dintr-un cont în altul, fără a fi nevoie ca suma să fie vărsată în numerar; plată fără numerar, prin trecerea la bancă a unei sume de bani din contul celui care face plata în contul beneficiarului; (concr.) document prin care se dispune efectuarea unei astfel de operații sau plăți. – Din it. viramento. Cf. fr. virement.

VIVACE adj. invar. 1. (Livr.) Vioi, ager, plin de vitalitate, de viață. ♦ (Adverbial, în legătură cu modul de executare a unei bucăți muzicale) Cu vioiciune, într-un ritm viu, energic. 2. (Despre plante) A cărei viață și vegetație durează mai mulți ani, fără a fi nevoie de o nouă însămânțare; peren. – Din it., fr. vivace.

VOIE, (rar) voi, s. f. 1. Voință, vrere, intenție. ◊ Loc. adv. Cu voie sau cu voia (cuiva) = intenționat, din proprie inițiativă, dinadins. Fără (de) voie sau fără voia mea (ori ta, sa etc.) = involuntar, neintenționat. Peste voia... = împotriva voinței cuiva. De voie, de nevoie sau cu voie, fără voie = vrând-nevrând. ♦ (Înv., în sintagma) Voie vegheată = bunăvoință; p. ext. protecție, favoare. 2. Dorință, plăcere, înclinație spre...; libertate (de a alege, de a opta), alegere. ◊ Loc. adv. În (sau, rar la) voie sau în toată voia = în largul lui, nestingherit. (Pop.) În voia cea bună = fără nici o grijă, fără teama de a greși. ◊ Expr. Voia la dumneata ca la banul Ghica = ești liber să faci ce vrei. A-i fi (cuiva) voia (să...) = a dori, a-i plăcea (să...). A face pe voia cuiva sau a-i face cuiva pe voie = a satisface dorința, plăcerea cuiva. A-i fi cuiva pe voie sau a fi pe voia cuiva = a-i fi cuiva pe plac. A împlini voia (sau voile) cuiva = a îndeplini dorințele sau poruncile cuiva. A se lăsa (sau a umbla, a merge, a fi purtat) în voia cuiva sau a ceva = a umbla, a se lăsa după dorința, după placul cuiva. A fi la voia cuiva = a fi la discreția cuiva. 3. Poftă, dorință, chef. ◊ Expr. A-i strica cuiva voia = a indispune pe cineva. ♦ Voie bună (sau rea) = stare sufletească bună (sau rea). 4. Permisiune, încuviințare, învoire; dispoziție. ◊ Loc. adv. Cu voia (cuiva) = cu aprobarea (cuiva). Fără voie sau fără voia cuiva = fără permisiune, fără încuviințarea cuiva. [Pr.: vo-ie] – Din sl. volja.

VOLANT², -Ă, volanți, -te, adj. Desprins de o unitate, detașabil; mobil. ◊ Foaie volantă = tipăritură pe o singură foaie care se difuzează în public ca manifest, ca afiș etc.; filă detașată dintr-un caiet, dintr-o carte etc. Echipă volantă = echipă mobilă care se deplasează cu ușurință, dintr-un loc de muncă în altul, după nevoie. Bibliotecă volantă = fond de cărți aparținând unei biblioteci și împrumutat unei instituții pentru folosință temporară. ♦ (Rar) Care poate zbura; care se poate menține în aer. – Din fr. volant.

VREA, vreau, vb. II. Tranz. I. (Urmat de o completivă directă cu verbul la conjunctiv sau, rar, de un infinitiv). 1. A fi hotărât, a fi decis să...; a avea de gând să..., a voi, a intenționa. ◊ Expr. Vrea (sau va) să zică = a) înseamnă, are semnificația de...; b) (cu valoare de conjuncție) așadar, deci. Ce vrea (sau va) să zică asta? = ce înseamnă, ce rost are? Cum (sau ce) va vrea = orice. 2. A pretinde, a cere; a aștepta ceva de la cineva. 3. A dori, a pofti; a-i plăcea ceva sau cineva. ◊ Loc. adv. Pe vrute, pe nevrute = indiferent dacă dorește sau nu, vrând-nevrând. ◊ Expr. Vrei, nu vrei = de voie, de nevoie, fie că dorești, fie că nu dorești. Vrei, nu vrei, bea Grigore agheazmă, se spune despre cel care trebuie să îndeplinească ceva împotriva dorinței sale. Vrând-nevrând = mai mult de silă decât de bună voie; constrâns de împrejurări. A face tot ce vrea din (sau cu) cineva = a avea mare influență asupra cuiva. ♦ Refl. A dori să fie, să devină ceva ori cineva. Fiecare s-a vrut mai bun. 4. A consimți, a primi, a se învoi, a fi de acord. 5. (Mai ales în forma negativa) A putea, a fi în stare. Focul nu vrea să ardă. ♦ (Pop.) A fi gata, pe cale sau pe punctul de... Când vru să moară își chemă feciorii. II. (Ca verb auxiliar, servește la formarea viitorului) Mâine vei merge la teatru. ◊ (Forma de pers. 3 sg. va se substituie tuturor persoanelor sg. și pl. pentru formarea viitorului cu conjunctivul prez. al verbelor de conjugat) Vestitor al unei vremi ce va să vie. ◊ Expr. Va să fiu (sau să fii etc.) = trebuie să fiu (sau să fii etc.) [Prez. ind. și: (II) voi (pop. oi), vei (pop. ăi, ei, îi, i, oi), va (pop. o, a), vom (pop. om), veți (pop. ăți, eți, oți), vor (pop. or). – Var.: vroi vb. IV] – Lat. *volere.

VREME, vremuri, s. f. I. 1. Timp (I). 2. Durată limitată de două întâmplări, evenimente etc. sau măsurată în ore, zile etc.; interval, perioadă, răstimp. Am stat multă vreme în ploaie. ◊ Loc. adv. Cu vremea = după un timp oarecare, cândva, odată și odată, cu timpul. Din vreme = mai înainte, înainte de a fi prea târziu. Din vreme în vreme = din când în când, uneori; din timp în timp. Toată vremea = continuu, mereu, fără întrerupere. ◊ Loc. conj. În vreme ce (sau înv. în vreme când) = în timpul în care, pe când. ◊ Expr. O vreme = o perioadă de timp. A-și pierde (sau a-și trece, a-și omorî) vremea = a-și irosi timpul în zadar, a lenevi. În (sau la) vremea mea (ori ta, lui etc.) = (în) tinerețe, (în) floarea vârstei. Acum mi-i (sau ți-i etc.) vremea = aceasta este vârsta când trebuie să mă bucur (ori să te bucuri etc.). ♦ Timp disponibil, răgaz. 3. Timp (considerat) prielnic pentru desfășurarea unei acțiuni; prilej, ocazie; moment. Era vremea mesei ◊ Loc. adv. Într-o vreme = la un moment dat, cândva. La vreme = la timpul oportun, la momentul potrivit. La vremea asta = într-un moment (nepotrivit) al zilei sau al anului. La vreme de... = a) când se întâmplă, când e nevoie; b) în timpul... pe timp de... Până (sau de) la o vreme = Până (sau de) la un moment dat. La o vreme = la un moment dat; într-un târziu. Dintr-o vreme sau de la o vreme (încoace) = începând de la un moment dat. ◊ Loc. adj. și adv. Fără (de) vreme (sau înainte de vreme) = înainte de termen, prematur. ◊ Loc. conj. De vreme ce = din moment ce, deoarece, fiindcă. ♦ (În credințele religioase) Vremea de apoi = viața viitoare; judecata din urmă. 4. Perioadă determinată istoricește; epocă, veac, secol. ◊ Loc. adv. Pe (sau în) vremea aceea (sau acea vreme) = pe atunci. Pe vremuri = odinioară, cândva, în trecut. Din vremuri = Din vremurile vechi, din străbuni. După vremuri = în cursul veacurilor. ◊ În negura vremii = în trecutul îndepărtat. ♦ (La pl.) Stare de lucruri; împrejurări, circumstanțe. II. Stare a atmosferei la un moment dat și într-un loc anumit, determinată prin totalitatea elementelor meteorologice. [Pl. și: vremi] – Din sl. vrĕmen.

ZOR¹ s. n. 1. Activitate însuflețită, febrilă; grabă mare, urgență, sârguință, febrilitate, însuflețire. ◊ Loc. adv. Cu zor sau cu tot zorul = în grabă, repede. De zor = din plin, din toate puterile; cu înfrigurare, cu însuflețire, cu elan. Cu zorul = cu forța, forțat. ◊ Loc. vb. A avea zor = a se grăbi. A da cuiva zor = a grăbi, a îmboldi pe cineva să facă ceva. ◊ Expr. Zor-zor = în mare grabă. A da zor = a lucra, a acționa cu mare grabă. A-i da zor cu (sau că...) = a nu mai conteni cu ceva, a insista. A lua (pe cineva) la zor = a cere (cuiva) socoteală, a mustra. A lua (pe cineva) cu zorul = a constrânge, a forța (pe cineva). 2. Necesitate, nevoie; strâmtorare, necaz. ◊ Expr. A nu avea zor de ceva (sau de cineva) = a) a nu-i trebui, a nu-i fi necesar numaidecât; b) a nu-i păsa, a nu avea habar de ceva (sau de cineva). Ce zor ai? = ce-ți pasă? ce te interesează? ce-ți trebuie? A nu avea zor să... (sau de a...) = a nu avea interes să... – Din tc. zor „silă, forță”.