ACIOAIE s. f. Nume popular pentru diferite metale sau aliaje; obiect făcut dintr-un astfel de metal sau aliaj. [Pr.: -ci-oa-] – Cf. it. acciaio „oțel”.

ACORDA, (1, 2) acord, (3) acordez, vb. I. Tranz. 1. A da (cu îngăduință, cu grijă, cu atenție, cu bunăvoință); a oferi; a atribui. 2. A stabili acordul gramatical. 3. A regla frecvența unui aparat, a unui sistem fizic etc., astfel încât să fie egală cu frecvența altui aparat, sistem fizic etc. ♦ A aduce tonurile unui instrument muzical la aceeași înălțime. – Din fr. accorder.

ACTINOGRAFIE s. f. Procedeu de pregătire în tipografie a unui clișeu, folosind un negativ obținut cu raze X. ♦ Imagine obținută cu un clișeu astfel pregătit. – Din fr. actinographie.

ACVARIU, acvarii, s. n. 1. Vas sau bazin de sticlă sau de ciment cu apă, în care se țin plante sau animale acvatice vii în condiții asemănătoare cu cele din natură. ♦ Sală sau clădire care adăpostește astfel de bazine, în scopuri științifice sau pentru a fi prezentate publicului. 2. Instituție științifică specializată în studiul animalelor acvatice. – Din lat. aquarium, it. aquario.

AERODINAMIC, -Ă, aerodinamici, -ce, s. f., adj. 1. S. f. Ramură a mecanicii fluidelor care se ocupă cu studiul mișcării aerului¹ și, în general, al gazelor, precum și cu studiul mișcării corpurilor într-un mediu gazos. 2. Adj. Referitor la aerodinamică (1). ♦ (Despre vehicule) Care este astfel construit încât să întâmpine în deplasare, o rezistență minimă din partea aerului¹. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérodynamique.

AEROGRAMĂ, aerograme, s. f. 1. Comunicare transmisă prin telegrafie fără fir. 2. Scrisoare pentru poșta aeriană; imprimat special pentru o astfel de scrisoare. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérogramme.

AFOCAL, -Ă, afocali, -e, adj. (Despre sisteme optice) Care este format din două (grupuri de) lentile, așezate astfel încât focarul-imagine al uneia să coincidă cu focarul-obiect al celeilalte. – Din fr. afocal.

AGENTURĂ, agenturi, s. f. 1. Casă de afaceri, în țările capitaliste, condusă de un agent (1); totalitatea afacerilor efectuate de o astfel de casă; agenție. 2. Grupare aflată în slujba intereselor unui stat străin sau a unor cercuri financiare ori politice străine, care întreprinde acțiuni de spionaj și urmărește subordonarea economico-politică a statului în care acționează. – Din germ. Agentur.

AJUTAJ, ajutaje, s. n. (Tehn.) Tub scurt, executat astfel încât scurgerea fluidelor să se producă în fiecare secțiune la presiunile sau la vitezele dorite; duză (1). – Din fr. ajoutage.^[1]

ALTOI², altoiesc, vb. IV. Tranz. 1. A introduce o ramură a unei plante în țesutul alteia, stabilind astfel un contact între țesuturile lor generatoare pentru a da plantei altoite însușirile altoiului. 2. (Fam.) A bate, a lovi, a plesni pe cineva. [Var.: (reg.) hultui vb. IV] – Din magh. oltani.

AMARA, amarez, vb. I. Tranz. 1. A lega o ambarcație cu un cablu de țărm sau de altă navă. 2. A fixa un obiect pe o ambarcație astfel încât acesta să nu se deplaseze din pricina balansului ambarcației. – Din fr. amarrer.

AMENAJARE, amenajări, s. f. 1. Acțiunea de a amenaja și rezultatul ei. 2. Ansamblul de lucrări prin care elementele unui sistem tehnic sunt dispuse și utilizate astfel încât sistemul să corespundă cât mai bine scopului pentru care a fost realizat. ◊ Amenajare hidraulică = amenajare pentru prevenirea acțunilor dăunătoare ale unui curs de apă și pentru valorificarea resurselor lui potențiale. – V. amenaja.

ASEMENEA adj. invar., adv. I. Adj. invar. 1. Asemănător; spec. (despre figuri geometrice) care au unghiurile corespunzătoare egale și laturile corespunzătoare proporționale. 2. Care este astfel (de...), atare, așa. O asemenea problemă. II. Adv. 1. Tot așa, în același fel, deopotrivă (de...), așijderea. 2. Pe lângă aceasta; încă, mai. [Var.: (reg.) asemeni, asemene, asemine adj. invar., adv.] – Lat. assimile.

ATARE adj. invar. Astfel de...; asemenea. O atare problemă. ◊ Loc. conj. Ca atare = deci, în consecință. – Lat. eccum-talem.

AUTOGRAFIE s. f. Procedeu prin care se reproduce pe piatră litografică sau pe o hârtie specială un text, un desen etc. (autograf). ♦ (Concr.) Text, desen etc. astfel reprodus. [Pr.: a-u-] – Din fr. autographie.

AXONOMETRIE s. f. Metodă de reprezentare a obiectelor spațiale pe un plan, astfel ca imaginea obținută să dea impresia realității. – Din fr. axonométrie.

BALANGĂ, bălăngi, s. f. Clopot care se atârnă la gâtul vitelor și al oilor; talangă; sunetul produs de un astfel de clopot. – Din balang.

BALANSAT, -Ă, balansați, -te, adj. 1. Legănat² (1). 2. (Tehn.; despre dispozitive) Care este astfel reglat încât nu depășește limitele de balans (1). – V. balansa.

BALONZAID, balonzaide, s. n. 1. Țesătură de bumbac sau de mătase (impermeabilă). 2. Pardesiu de ploaie confecționat dintr-o astfel de pânză; balon (4). [Acc. și: balonzaid. – Var.: balonzaide. s. n.] – Din germ. Ballonseide.

BARAJ, baraje, s. n. 1. Construcție care oprește cursul unui râu spre a ridica nivelul apei în amonte, a crea o rezervă de apă, o cădere de apă pentru hidrocentrale etc.; stăvilar, zăgaz. 2. (Mil.) Lucrare de fortificație făcută spre a opri înaintarea inamicului. ◊ Baraj (de artilerie)= trageri de artilerie pentru oprirea înaintării inamicului. Foc de baraj= tragere calculată spre a acoperi cu o ploaie de proiectile o suprafață de teren, care să devină astfel inaccesibilă inamicului. ♦ Ceea ce constituie o piedică (în drum). 3. Întrecere suplimentară între mai mulți concurenți sau între mai multe echipe care au obținut același număr de puncte, pentru a se putea departaja într-un clasament oficial.4. (Psih.; în sintagma) Baraj psihic = simptom al schizofreniei care constă în oprirea bruscă și nemotivată a unui act (4). – Din fr. barrage.

BATARDOU, batardouri, s. n. Dig, baraj (provizoriu) așezat în amonte de diverse lucrări de fundații, reparații etc. spre a seca terenul pe care se fac aceste lucrări; p. ext. spațiul astfel delimitat. – Din fr. batardeau.

BEȘLIU, beșlii, s. m. Soldat (turc) de cavalerie, care făcea serviciul de curier domnesc sau de jandarm. ♦ (La pl.) Corp de cavalerie alcătuit din astfel de soldați. – Din tc. beșli.

BLAM, blamuri, s. n. Dezaprobare, condamnare publică a unei atitudini; exprimare a unei astfel de dezaprobări. – Din fr. blâme.

BRAȘOVENIE, brașovenii, s. f. (Înv.) Marfă de Brașov; prăvălie unde se vindea astfel de marfă. – Brașovean + suf. -ie.

BRIZANT, -Ă, brizanți, -te, adj., s. m. pl. 1. Adj. (Despre explozive) A cărui combustie este atât de rapidă, încât suflul gazelor produse poate distruge corpurile înconjurătoare; (despre bombe) care conține un astfel de exploziv. 2. S. m. pl. Valuri care se sparg producând spumă și care semnalează adâncimea redusă a apei sau prezența unui banc de nisip ori de pietriș. – Din fr. brisant.

BUHAI, (I) buhai, s. m. (II) buhaiuri, s. n. I. S. m. 1. (Zool.; reg.) Taur. 2. Compus: buhai-de-baltă = bou-de-baltă. 3. Plantă erbacee cu două sau trei frunze mari, ovale și flori verzi-gălbui dispuse într-un spic (Listera ovata). II. S. n. Instrument muzical popular format dintr-o putinică cu fundul de piele, prin care trece un smoc de păr de cal care se trage cu degetele umezite, producând astfel un sunet asemănător cu mugetul unui taur. [Pl. și: (II) buhaie] – Din ucr. buhaj.

BULĂ, bule, s. f. 1. Bășică de aer sau de gaz aflată în masa unui lichid sau a unui solid. 2. Sferă, glob (mic) de metal, de sticlă etc. 3. (În antichitate și în evul mediu) Pecete de aur, de argint sau de plumb, care se atașa unui act pentru a-l autentifica; p. ext. act care purta o astfel de pecete. ◊ Bulă papală = act oficial emis de papi. – Din fr. bulle, lat. bulla.

BULZ, bulzi, s. m. 1. (Pop.) Cocoloș. ♦ Cocoloș de mămăligă caldă în care s-a pus brânză de oaie sau urdă. 2. (Tehn.) Ansamblu de piese de cherestea obținute prin debitarea unui buștean și așezate astfel încât să reconstituie trunchiul. [Pl. și: (n.) bulzuri] – Cf. alb. bulez.

BUTOI, butoaie, s. n. 1. Vas de lemn făcut din doage, mai larg la mijloc decât la capete, folosit pentru păstrarea lichidelor, a murăturilor etc.; bute. ◊ Expr. Butoi fără fund = se spune despre cei care beau fără măsură. A vorbi ca din butoi = a avea vocea răgușită. ♦ Conținutul unui astfel de vas. 2. Partea cilindrică la revolvere, în care se introduc cartușele. – Bute + suf. -oi.

BUTUC, butuci, s. m. 1. Bucată dintr-un trunchi de copac tăiat și curățat de crengi; butură. ♦ Bucată groasă de lemn de foc; buștean, buturugă. ◊ Expr. (Adverbial) A lega (pe cineva) butuc = a lega (pe cineva) astfel încât să nu mai poată mișca; a lega cobză, a lega fedeleș. A dormi butuc = a dormi adânc. ♦ Bucată groasă de lemn pe care se taie lemnele de foc; trunchi de lemn pe care se taie carnea la măcelărie; trunchi care servea călăului pentru decapitarea condamnaților. 2. Fig. Om prost și necioplit. 3. Partea de jos, mai groasă, a tulpinii viței de vie (de la pământ până la punctul de ramificație). 4. Partea centrală a unui corp rotativ, care se montează pe un arbore și în care sunt înfipte spițe (la roți), pale (la elice) etc. Butucul roții. 5. Bucată groasă de lemn prevăzută cu găuri, în care se prindeau în vechime picioarele, mâinile sau gâtul arestaților și prizonierilor. 6. Partea superioară a jugului. 7. Talpa sau scaunul războiului de țesut. – Et. nec.

CALEIDOSCOP, caleidoscoape, s. n. Aparat optic format dintr-un cilindru opac în interiorul căruia se găsesc mai multe oglinzi, dispuse astfel încât mici piese viu colorate, aflate la capătul opus celui prin care se privește, să formeze, prin rotirea cilindrului, diferite imagini simetrice. ♦ Rubrică într-o publicație periodică, emisiune la radio sau la televiziune etc. cu un conținut extrem de variat. – Din fr. kaléidoscope.

CALORIFER, -Ă, caloriferi, -e, adj., s. n. 1. Adj. Care transportă căldură. 2. S. n. Instalație de încălzire producătoare de căldură (cu aburi, apă caldă sau aer cald); p. restr. radiator al unei astfel de instalații. – Din fr. calorifère.

CANĂ², căni, s. f. 1. Vas cu toartă care servește la băut sau la scos lichide dintr-un vas mai mare. ♦ Conținutul unui astfel de vas. 2. Vas de formă cilindrică în care se depune banda de bumbac, de in sau de cânepă, la cardele și laminoarele din filaturi. – Din bg. kana, germ. Kanne.

CAPLAMA s. f. Mod de prindere a scândurilor la un perete exterior, la un acoperiș etc., astfel încât fiecare scândură să acopere scândura precedentă pe o lățime de 2 cm. – Din tc. kaplama.

CAPRĂ, capre, s. f. I. 1. Gen de mamifere rumegătoare paricopitate, cu părul lung, cu coarne, mai mari și diferențiate la masculi (Capra); animal care face parte din acest gen; p. restr. femela acestui animal. ◊ Capră de stâncă = capră sălbatică, cu blana roșcată și cu coarnele în formă de spadă (Capra ibex). Capră domestică = animal domestic rumegător, crescut pentru producția de lapte (Capra hircus). ◊ Expr. A împăca și capra, și varza = a mulțumi și pe unul, și pe altul; a împăca două interese opuse. Capră râioasă, se zice despre un om înfumurat. ♦ Pielea animalelor descrise mai sus. ♦ Compus: capră-neagră sau capră-de-munte = capră sălbatică, cu blana brună-neagră, cu coarne scurte și curbate la vârf și cu două dungi albe pe partea anterioară a capului, care trăiește în regiunile alpine (Rupicapra rupicapra). 2. Joc popular românesc, care face parte din obiceiurile practicate de Anul nou și care constă din executarea unor figuri comice de către un personaj mascat cu cap de capră (I 1) care bate ritmic din fălci; p. ext. personaj mascat astfel; turca. 3. (Art.) Numele unui joc de copii, în care un copil stă aplecat cu mâinile sprijinite pe genunchi, iar ceilalți sar peste el. II. 1. Unealtă de lemn cu patru picioare, încrucișate două câte două, pe care se pun lemnele pentru a fi tăiate cu ferăstrăul. 2. Sistem de lemne încrucișate care servește la susținerea schelelor de lucru, a unor platforme etc. 3. Scaun (sau ladă) care se află în partea de dinainte a trăsurii sau a căruței și pe care șade vizitiul. 4. Aparat de gimnastică pentru sărituri, format dintr-un suport capitonat așezat pe patru picioare, cu înălțimea reglabilă. 5. Arșic de miel. – Lat. capra.

CARAFĂ, carafe, s. f. Sticlă cu gâtul lung și cu partea de jos bombată. ♦ Conținutul unei astfel de sticle. [Var.: garafă s. f.] – Din ngr. karáfa, fr. carafe, it. caraffa.

CAROTA, carotez, vb. I. Intranz. (Franțuzism) A înșela, a extorca. ♦ (La biliard) A juca astfel încât să rămână adversarului o lovitură dificilă. – Din fr. carotter.

CARTONAJ, cartonaje, s. n. 1. Cartonare. 2. Obiect (cutie, mapă, ambalaj etc.) executat din carton¹ (1) sau din mucava. 3. Atelier unde se lucrează astfel de obiecte. – Din fr. cartonnage.

CASCADĂ, cascade, s. f. 1. Cădere naturală de apă pe cursul unui râu, provocată de o ruptură de pantă în profilul longitudinal al văii; cataractă. ◊ Expr. Cascadă de râs = râs zgomotos, sacadat și prelungit. 2. (Tehn.; în sintagma) Montaj în cascadă = model de legare a unor aparate sau mașini electrice astfel încât curentul de la intrarea unui element să fie egal cu cel de la ieșirea elementului anterior. – Din fr. cascade.

CAVALERIE¹, cavalerii, s. f. Parte a armatei care folosește calul ca mijloc de luptă și de transport al luptătorilor; grup de soldați care fac parte dintr-o astfel de unitate; cavalerime; călărime. – Din rus. kavaleriia (vine din it.).

CÂMP, câmpuri, s. n. și (1, astăzi mai ales în expr.) câmpi, s. m. 1. Întindere vastă de pământ fără accidente însemnate de teren; șes, câmpie; spec. întindere de pământ cultivată, semănată; totalitatea ogoarelor din jurul unei comune. ◊ Munca câmpului = munci agricole. Artilerie de câmp = artilerie care folosește tunul și obuzierul de calibru mic și care poate fi întrebuințată pe un teren fără accidente prea mari. ◊ Loc. adv. În plin câmp sau în câmp deschis = sub cerul liber; fără adăpost. ◊ Expr. A o lua peste câmp = a merge de-a dreptul, părăsind drumul. A-și lua (sau a apuca) câmpii = a pleca orbește, fără a ști încotro (de desperare, de durere, de mânie); a ajunge la desperare. ♦ Întindere de pământ în afara unei localități (unde nu mai sunt case). ♦ Câmp de gheață = masă întinsă și neîntreruptă de gheață care acoperă o suprafață (în regiunile polare). 2. Loc, spațiu, porțiune de teren în limitele cărora se desfășoară o anumită activitate. Câmp de luptă. ◊ (Astăzi rar) Câmpul muncii = sfera de activitate a cuiva; p. ext. locul în care cineva își desfășoară activitatea; activitate, muncă, producție. Câmp vizual = porțiune de spațiu care poate fi cuprinsă cu privirea. 3. (Fiz.) Regiune din spațiu în care fiecărui punct i se asociază o mărime fizică determinată; mărime care caracterizează o asemenea regiune. Câmp sonor. ♦ Regiune din spațiu în care se pot exercita acțiuni de forță asupra corpurilor. ◊ Câmp electric = regiune a spațiului caracterizată prin faptul că, în oricare punct al ei s-ar găsi un mic corp încărcat cu electricitate, acesta ar fi supus acțiunii unei forțe care nu s-ar exercita dacă corpul nu ar fi încărcat astfel. Câmp magnetic = regiune a spațiului caracterizată prin faptul că, în oricare punct al ei s-ar găsi un mic magnet, acesta ar fi supus unor forțe de aceeași natură ca cele care se exercită între doi magneți vecini. 4. Formă a materiei prin intermediul căreia are loc interacțiunea dintre particule. Câmp electromagnetic. 5. (În sintagma) Câmp operator = porțiune anatomică pe suprafața căreia are loc o intervenție chirurgicală. 6. Fondul unui tablou, al unei gravuri, al unei podoabe etc. 7. Mulțime de valori ale uneia sau mai multor mărimi (matematice, fizice etc.) variabile. – Lat. campus.

CENTRA, centrez, vb. I. 1. Tranz. A fixa o piesă de prelucrat într-o mașină-unealtă, astfel încât axa de rotație a suprafeței supuse prelucrării să coincidă cu axa de rotație a sculei sau a axului principal al mașinii. 2. Tranz. Fig. A orienta o activitate spre un anumit obiectiv, a grupa elemente disparate în jurul unui nucleu. 3. Tranz. A aduce în poziții corecte două sau mai multe mașini care funcționează cuplate. 4. Intranz. și tranz. (La fotbal, polo, handbal, rugbi etc.) A trimite sau a trece mingea de la marginea terenului spre mijlocul lui; spec. (la fotbal) a trimite mingea din marginea terenului în careul de la poartă. – Din fr. centrer.

CERAMIC, -Ă, ceramici, -ce, s. f., adj. 1. S. f. Tehnica și arta prelucrării argilelor, pentru a se obține, prin omogenizarea amestecului plastic, modelarea, decorarea, smălțuirea, uscarea și arderea lui, diverse obiecte. ♦ Obiect obținut prin această tehnică. ♦ Material din care se obțin astfel de obiecte. 2. Adj. (Despre obiecte sau materiale) Obținut prin tehnica ceramicii (1); referitor la ceramică, de ceramică. – Din fr. céramique.

CHEIE, chei, s. f. 1. Obiect de metal care servește la încuierea sau descuierea unei broaște sau a unui lacăt. ◊ Loc. adj. și adv. La cheie = (despre locuințe, uzine etc.) (care este) complet finisat, bun pentru a fi dat în folosință. ◊ Expr. A ține (ceva sau pe cineva) sub cheie = a ține (ceva sau pe cineva) încuiat. Cheia și lacătul = totul; începutul și sfârșitul. 2. Fig. Procedeu prin care se poate explica sau dezlega ceva; explicație, dezlegare. ◊ Roman (sau povestire etc.) cu cheie = roman (sau povestire etc.) care înfățișează, transparent, personaje sau fapte reale, de oarecare notorietate. Cheie cu cifru = sistem după care se înlocuiesc literele și cifrele reale cu altele convenționale pentru ca textul să nu fie înțeles de alte persoane. Poziție-cheie = poziție strategică, economică etc. de importanță deosebită. 3. Unealtă de metal cu care se strâng sau se desfac șuruburile sau piulițele. ◊ Cheie franceză (sau universală) = unealtă de metal reglabilă printr-un dispozitiv cilindric cu ghivent, astfel ca între fălcile ei să poată fi prins și răsucit orice tip de șurub sau de piuliță. ♦ Mic instrument de metal cu care se întoarce resortul ceasului sau al altor mecanisme; unealtă de metal sau de lemn cu care se întind coardele unor instrumente muzicale. 4. (Muz.) Semn convențional pus la începutul portativului, pentru a indica poziția unei note de o anumită înălțime, și, prin aceasta, a tuturor celorlalte note. Cheia sol. 5. (La pl.) Vale îngustă, lipsită de albie majoră, între doi pereți înalți și abrupți, acolo unde apa râului, întâlnind roci compacte, exercită o puternică eroziune în adâncime. Cheile Turzii. 6. (În sintagma) Cheie de boltă (sau de arc) = bolțar, de obicei decorat, situat în punctul cel mai înalt al unei bolți sau al unui arc, având rolul de a încheia construcția și de a susține celelalte bolțare; fig. element de bază care explică sau dezleagă o problemă; bază. – Lat. clavis.

CILINDRU, (1, 2, 3, 4) cilindri, s. m. (5) cilindre, s. n. 1. S. m. Suprafață obținută prin deplasarea unei drepte paralele cu ea însăși, astfel încât să se sprijine mereu pe o curbă închisă și fixă. 2. S. m. Corp geometric mărginit de un cilindru (1) și de două plane paralele. 3. S. m. Piesă cilindrică componentă a unor mașini, care se poate roti în jurul propriei sale axe; organ de mașină tubular în interiorul caruia se deplasează un piston (la motoare cu ardere internă, la mașini cu abur, la compresoare etc.). 4. S. m. (În sintagma) Cilindru central = partea centrală a rădăcinilor și tulpinilor plantelor vasculare. 5. S. n. (Înv.) Joben. – Din fr. cylindre, lat. cylindrus.

CINEMATOGRAFIE, cinematografii, s. f. Tehnica și arta înregistrării fotografice a unor scene, a unor peisaje etc. pe un film special și a reproducerii lor prin proiectare luminoasă pe un ecran, astfel încât să dea iluzia mișcării și a vieții; industrie producătoare de filme; cinematograf. – Din fr. cinématographie.

CLAUZULĂ, clauzule, s. f. Fiecare dintre silabele accentuate de la sfârșitul unui vers care, prin dispunerea lor armonioasă împreună cu silabele neaccentuate, creează un ritm expresiv. ♦ Cuvintele finale ale unei fraze în proză, ale unei strofe sau ale unui vers, dispuse astfel încât să producă un efect expresiv. [Pr.: cla-u-] – Din lat. clausula.

CLEIOS, -OASĂ, cleioși, -oase, adj. 1. Lipicios, vâscos (ca cleiul). ♦ (Despre ouă) Fiert puțin, astfel încât gălbenușul să rămână moale, iar albușul să se coaguleze. ♦ Fig. (Fam.) Care nu știe absolut nimic (când este ascultat la școală, la un examen etc.). 2. (Despre pământ) Clisos. [Pr.: cle-ios] – Clei + suf. -os.

COMBINARE, combinări, s. f. 1. Acțiunea de a (se) combina; îmbinare, împreunare; combinație. 2. (Mat.; la pl.) Totalitatea grupurilor care se pot alcătui cu un număr dat de elemente (alese dintr-un număr mai mare), astfel încât fiecare grup să conțină sau numai elemente diferite între ele, sau numai elemente identice. 3. Fenomen chimic de unire a doi sau a mai multor atomi, molecule sau radicali pentru a forma molecula unei noi substanțe, cu însușiri diferite de cele ale substanțelor de la care s-a pornit. – V. combina.

COMISION, comisioane, s. n. 1. Însărcinare dată unei persoane de a procura sau de a transmite ceva; serviciu făcut cuiva în urma unei astfel de însărcinări. 2. (Jur.) Contract în baza căruia o persoană tratează afaceri comerciale în nume propriu, dar pe socoteala altei persoane, în schimbul unei remunerații (procentuale). ♦ Remunerație (procentuală) primită de o persoană, de o bancă etc. care a mijlocit o afacere comercială sau care a efectuat un serviciu. [Pr.: -si-on] – Din fr. commission.

DAR¹ conj., adv. A. Conj. I. (Leagă propoziții sau părți de propoziție adversative) 1. (Arată o opoziție) Cu toate acestea, totuși. ◊ Expr. D-apoi (bine) sau dar cum să nu, se spune ca răspuns negativ la o propunere. ♦ Ci. Nu că zic, dar așa este. 2. (Arată o piedică) Însă. Ascult, dar nu înțeleg. ◊ Expr. Dar aș! = însă, nici vorbă, nici gând! 3. (Adaugă o idee nouă la cele spuse mai înainte) Mai mult decât atât, cu atât mai mult, darămite. Munte cu munte se întâlnește, dar om cu om. ◊ Expr. D-apoi = darămite. ♦ (După o propoziție optativă urmată de o construcție negativă) Nicidecum, nici gând, ◊ Expr. Nici..., dar nici... = nici..., cu atât mai puțin... ♦ Altfel, altminteri. Sunt om bun, dar ți-aș arăta eu! II. (În propoziții conclusive) Prin urmare, așadar, deci. Revin dar la primele idei. ♦ (În legătură cu un imperativ, exprimă nerăbdarea, încurajarea, dojana etc.) Ci. Dar deschide odată! III. (Introduce o propoziție interogativă) Oare? Dar ce vreți voi de la mine? IV. (Înaintea unui cuvânt care de obicei se repetă, întărește înțelesul acestuia) Mă voi apuca serios de lucru, dar serios! ♦ (Exprimă surprinderea, uimirea, mirarea) Dar frumos mai cânți! B. Adv. (Înv. și reg.) Da, așa, astfel. ◊ Expr. (Pop.) Păi dar = cum altfel? ♦ Firește, desigur; negreșit. [Var.: da, dară conj.] – Et. nec.

DERUTA, derutez, vb. I. Tranz. A face pe cineva să se încurce, să se zăpăcească, astfel încât să nu mai știe ce să facă sau încotro s-o apuce; a dezorienta, a zăpăci. – Din fr. dérouter.

FACTURĂ², facturi, s. f. Act justificativ privind vânzările și cumpărările de mărfuri, lucrările executate și serviciile prestate, precum și mărfurile lăsate în păstrare; formular tipărit pe care se întocmește un astfel de act. – Din fr. facture.

FEROMAGNETISM s. n. 1. Proprietate a unor metale de a fi atrase puternic de câmpul magnetic și de a căpăta astfel o magnetizare permanentă, intensă și de același sens cu câmpul magnetic. 2. Ansamblul fenomenelor feromagnetice. – Din fr. ferromagnétisme.

FOCALIZARE, focalizări, s. f. Acțiunea de a focaliza și rezultatul ei. ♦ Concentrarea într-un focar a razelor de unde sau de particule în mișcare. ♦ Operația de reglare a unui instrument optic, astfel ca imaginea să fie văzută clar. – V. focaliza.

FOIOS, -OASĂ, foioși, -oase, adj., s. n. 1. Adj. (Despre arbori) Care are frunze late și căzătoare și face parte din încrengătura angiospermelor. ♦ (Substantivat, f. pl.) Denumire dată unor specii de arbori și de arbuști care au astfel de frunze. 2. S. n. Una dintre cele patru despărțituri ale stomacului animalelor rumegătoare, în care trece hrana după cea de-a doua rumegare. [Pr.: fo-ios] – Foaie + suf. -os, (2) după fr. feuillet.

FONOTECĂ, fonoteci, s. f. 1. Colecție de înregistrări sonore pe discuri, pe benzi de magnetofon etc., care se folosește la sonorizarea unor producții artistice (în cinematografie, televiziune, etc.). 2. Mobilă sau încăpere special amenajată în care este depozitată o astfel de colecție. – Din fr. phonothèque.

FOTOTECĂ, fototeci, s. f. Colecție de fotografii sau fotograme organizată pentru cercetări sau în vederea folosirii lor în publicații. ♦ Spațiu (sală, dulap, ladă etc.) în care se păstrează astfel de colecții. – Din fr. phototèque.

FRANC³, -Ă, franci, -ce, adj. (Despre oameni) Care are un caracter sincer, loial, cinstit; care spune pe față, fără înconjur, ceea ce gândește; (despre înfățișarea sau manifestările cuiva) care trădează un astfel de caracter. ♦ (Despre acțiuni) Loial, cinstit. [Var.: franș, -ă adj.] – Din fr. franc.

FRECAT², -Ă, frecați, -te, adj. (Despre unele alimente) Amestecat astfel încât să devină o masă omogenă și pufoasă. ♦ Curățat prin frecare. – V. freca.

FRETA, fretez, vb. I. Tranz. 1. A asambla două piese metalice prin strângere, fie prin contracția piesei cuprinzătoare, care a fost încălzită înainte de asamblare, fie prin dilatarea piesei cuprinse, care a fost răcită în prealabil. ♦ A asambla două tuburi metalice coaxiale, astfel încât tubul exterior să strângă tubul interior. 2. A asambla mai multe piese sau a consolida un obiect prin strângere cu o fretă sau cu un bandaj exterior; a cercui. – Din fr. fretter.

FRICATIV, -Ă, fricative, adj. n. și f.^[1] (În sintagma) Consoană fricativă (și substantivat, f.) sau sunet fricativ = consoană sau sunet la a căror pronunțare canalul fonator se strâmtează astfel încât aerul să se poată scurge tot timpul emisiunii; consoană constrictivă sau sunet constrictiv. – Din fr. fricatif. modificată

FRONT, fronturi, s. n. 1. Loc unde se dau lupte militare în timp de război; totalitatea forțelor militare care operează pe câmpul de luptă sub o comandă unică. ◊ Expr. A rupe (sau a sparge) frontul = a rupe linia de apărare a inamicului, a pătrunde forțat în linia de apărare a acestuia. ♦ Parte din teatrul de operații al unui stat aflat în stare de război, pusă sub comandă unică. ♦ Mare unitate operativă, compusă din mai multe armate. 2. Formație de militari, școlari, sportivi etc. aliniați cot la cot, cu fața la persoana care dă îndrumări, comenzi etc. ◊ Loc. adv. În front = așezat în linie, în poziție de drepți sau pe loc repaus. 3. Fig. Grup de forțe solidare, organizate în vederea unei lupte comune pentru realizarea unui scop; p. ext. sectorul unde se duce o astfel de luptă. 4. Porțiune dintr-un zăcământ de substanțe minerale unde se face tăierea rocilor, a minereurilor sau a cărbunilor. 5. Plan vertical în care sunt situate fațada unei clădiri sau fațadele unui ansamblu de clădiri. ♦ Latură a unei parcele, care coincide cu alinierea căii de circulație. 6. (Met.) Zonă de tranziție între două mase de aer diferite, caracterizată prin schimbări meteorologice bruște, cu consecințe directe asupra mersului vremii. ◊ Front atmosferic = zonă de contact între două mase de aer cu gradient termic ridicat. 7. (Fiz.; în sintagma) Front de undă = ansamblul punctelor până la care ajunge o oscilație la un moment dat. – Din fr. front.

FRONTAL, -Ă, frontali, -e, adj., s. n. 1. Adj. Care ține de regiunea frunții. ♦ (Substantivat, n.; rar) Parte proeminentă a unui obiect. 2. Adj. Din față, așezat în față. ◊ Abataj frontal = abataj al minereului făcut pe un front foarte lung în direcția filonului; p. ext. locul unde se execută o astfel de operație. 3. Adj. Referitor la front (6). 4. S. n. Os al craniului care formează fruntea și o parte din orbite. – Din fr. frontal.

FUNCȚIONALISM s. n. Curent în arhitectura secolului al XX-lea, care are în vedere în primul rând necesitatea corespondenței dintre formă și funcție, astfel încât aceasta din urmă să fie determinantă. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. fonctionnalisme (după funcțional).

FUNDAMENT, fundamente, s. n. 1. Element de construcție sau ansamblu de astfel de elemente prin intermediul cărora se sprijină o construcție, o lucrare etc.; fundație, bază, temelie. ♦ Placă de metal a preselor de imprimat, pe care se așază formele tipografice; planșetă de lemn pe care se păstrează sau se transportă formele tipografice. 2. Fig. Element care servește de sprijin, pe care se întemeiază ceva; bază, temei, temelie. – Din fr. fondement, lat. fundamentum.

GARANȚIE, garanții, s. f. Obligație în virtutea căreia o persoană sau o instituție răspunde de ceva; mijloc legal prin care se asigură executarea unei obligații (materiale); (concr.) ceea ce servește drept asigurare că o obligație luată va fi ținută. ◊ Loc. vb. A lua pe garanție = a garanta. ◊ Expr. Pe garanția cuiva = pe răspunderea cuiva. A da garanție = a da asigurări că un lucru va fi îndeplinit. A prezenta garanție de... = a se prezenta astfel încât să trezească încrederea, să ofere siguranță. – Din fr. garantie, it. garanzia.

GĂVAN, găvane, s. n. (Pop.) 1. Scobitură, adâncitură pe care o prezintă un obiect. ♦ Orbita ochiului. 2. Obiect sau parte a unui obiect care prezintă o scobitură; (în special) strachină sau blid (de lemn); conținutul unui astfel de vas. – Cf. bg., scr. vagan.

GEAMLÂC, geamlâcuri, s. n. Perete format din geamuri fixate pe un schelet metalic sau de lemn. ♦ Coridor, verandă, încăpere închisă spre exterior cu un astfel de perete. – Din tc. camlic.

GENEALOGIE, genealogii, s. f. Urmărire sistematică a filiației existente între membrii unei familii (marcante), făcută pentru a stabili originea și gradul lor de înrudire. ♦ Disciplină auxiliară a istoriei, care se ocupă cu întocmirea unor astfel de filiații și legături pentru familiile domnitoare, nobiliare etc. [Pr.: -ne-a-] – Din fr. généalogie, lat. genealogia.

GENERAL¹, generali, s. m. Denumire generică pentru gradele de ofițeri superioare gradului de colonel; persoană care are un astfel de grad. [Var.: ghenerar, ghinărar s. m.] – Din fr. général. Cf. rus. gheneral.

GEOSTAȚIONAR, -Ă, geostaționari, -e, adj. (Despre sateliți artificiali) Care gravitează pe o traiectorie astfel calculată încât deplasarea să se facă cu viteza de rotație a Pământului, rămânând în poziție fixă în raport cu un reper de pe Pământ. [Pr.: ge-o-] – Din fr. géostationnaire, engl. geostationary.

GHIOCI, ghiociuri, s. n. Căruță astfel construită încât să poată fi lungită la nevoie. – Din tc. göç „mutare, emigrare”.

GHIRLANDĂ, ghirlande, s. f. Împletitură decorativă în formă de lanț sau de cunună, făcută din frunze, flori (și fructe). ♦ Element ornamental, în arhitectură și în artele decorative, având aspectul unei astfel de împletituri. [Pl. și: (pop.) ghirlănzi. – Var.: (înv.) ghirlantă s. f.] – Din fr. guirlande.

GIROSCOP, giroscoape, s. n. 1. Aparat care, antrenat de o mișcare de rotație în jurul uneia dintre axe, se poate astfel deplasa încât să nu modifice direcția axei sale de rotație. 2. Dispozitiv care asigură stabilitatea și orientarea în spațiu a unui avion, a unui submarin etc. – Din fr. gyroscope.

GLISADĂ, glisade, s. f. Zbor în care un avion înaintează înclinat pe o aripă, astfel încât să se apropie de sol parcurgând o distanță cât mai mică. – Din fr. glissade.

GORGONĂ, gorgone, s. f. Monstru din mitologia greacă, închipuit ca o femeie cu șerpi în loc de păr, a cărei privire împietrea orice ființă. ♦ Ornament arhitectural reprezentând capul unui astfel de monstru. – Din lat. Gorgona, fr. Gorgones.

GRATUITATE, gratuități, s. f. (La sg.) Însușirea de a fi gratuit, de a nu costa nimic. ♦ (Concr.) Obiect (mai ales cărți) oferit în mod gratuit unei persoane de către instituția sau întreprinderea în care se elaborează sau se confecționează astfel de obiecte. ♦ Fig. (La sg.) Inutilitate, zădărnicie sau netemeinicie a unei acțiuni, a unei fapte etc.; (la pl.) fapte, vorbe, atitudini care se dovedesc inutile sau nejustificate. [Pr.: -tu-i-] – Din fr. gratuité, lat. gratuitas, -atis.

GRAVURĂ, (3) gravuri, s. f. 1. Gravare. 2. Gen al graficii în care imaginea artistică este obținută prin reproducerea după o placă pe a cărei suprafață a fost trasat sau gravat desenul, în adâncime sau în relief. ♦ Arta sau tehnica gravorului. 3. Placă de cupru, de piatră etc. pe care s-a gravat o imagine spre a fi reprodusă; p. ext. imaginea reprodusă după o astfel de placă. V. stampă. – Din fr. gravure.

GRĂTAR, grătare, s. n. 1. Ansamblu de bare metalice paralele ori încrucișate sau placă de tablă găurită, alcătuind un dispozitiv folosit pentru înlesnirea pătrunderii aerului și înlăturarea cenușii în (sau din) instalațiile de ardere, pentru separarea de impurități a unor materii prime, pentru împiedicarea pătrunderii corpurilor străine în instalațiile hidrotehnice, pentru separarea bucăților mari de minereuri după mărime etc. 2. Obiect alcătuit din vergele metalice paralele, prinse într-un cadru (dreptunghiular), sau din aluminiu ondulat, pe care se frige carne, pește, ciuperci etc.; p. ext. friptură astfel preparată. ◊ Loc. adj. La grătar = (despre carne, pește, ciuperci etc.) fript pe grătar (2). 3. Obiect alcătuit din bare de lemn sau de fier paralele, servind drept ștergătoare pentru talpa încălțămintei. 4. Partea de deasupra ieslei, în formă de scară înclinată fixată de-a lungul peretelui, în care se pune fânul. 5. (Tehn.) Grilă (1). – Probabil lat. *gratarium (< *gratis = cratis).

GREȘEALĂ, greșeli, s. f. Faptă, acțiune etc. care constituie o abatere (conștientă sau involuntară) de la adevăr, de la ceea ce este real, drept, normal, bun (și care poate atrage după sine un rău, o neplăcere); eroare; (concr.) ceea ce rezultă în urma unei astfel de fapte, acțiuni etc. ◊ Loc. adv. Fără greșeală = perfect. Din greșeală = fără voie, involuntar, neintenționat. – Greși + suf. -eală.

GURĂ, guri, s. f. I. 1. Cavitate din partea anterioară (și inferioară) a capului oamenilor și animalelor, prin care alimentele sunt introduse în organism; p. restr. buzele și deschizătura dintre ele; buze. ◊ Loc. adv. Gură-n gură = foarte aproape unul de celălalt. ◊ Expr. A(-i) da (cuiva) o gură = a săruta (pe cineva). Cu sufletul la gură = a) abia mai putând respira (de emoție sau de oboseală); b) foarte bolnav, aproape de moarte. A uita de la mână până la gură = a uita repede, a fi uituc. Parcă se bat lupii la gura lui, se spune despre cineva care mănâncă lacom sau vorbește repede. A se duce (ca) pe gura lupului = a dispărea. A scoate (sau a scăpa ca) din gura lupului = a (se) salva dintr-o mare primejdie. A țipa (sau a striga etc.) ca din (sau ca în) gură de șarpe = a țipa din răsputeri, deznădăjduit. A se zvârcoli ca în gură de șarpe = a se zbate cu desperare. A avea gura moale (sau tare) sau a fi moale (sau tare) în (sau de) gură = (despre cai) a se supune ușor (sau greu) la mișcările ce i se fac cu frâul. ◊ Compuse: gură-cască (sau -căscată) = persoană care-și pierde vremea în zadar sau care dovedește neglijență, dezinteres condamnabil; persoană care stă absentă, care nu înțelege ce i se spune; gură-de-lup = a) defect congenital de conformație a feței omului, constând dintr-o despicătură la buza și la gingia superioară și în cerul-gurii, și în comunicarea cavității bucale cu fosele nazale; b) ochi dublu al unei parâme; c) unealtă cu care se îndoaie tabla groasă; gura-leului = plantă erbacee ornamentală cu flori de diverse culori, asemănătoare cu o gură (I 1) (Antirrhinum majus); gura-lupului = plantă erbacee cu flori vinete-violete, având o margine albă sau gălbuie (Scutellaria altissima). ♦ Sărutare, sărut. 2. Gura (I 1) considerată ca organ cu care cineva se hrănește. ◊ Expr. A pune (sau a lua, a băga) ceva în gură = a mânca (puțin). A i se face gura pungă = a avea o senzație de astringență din cauza unor alimente acre introduse în gură. A da (cuiva) mură-n gură = a-i da (cuiva) ceva de-a gata, fără să facă cel mai mic efort. De-ale gurii = (lucruri de) mâncare. ♦ Îmbucătură, sorbitură, înghițitură. ◊ Expr. Nici o gură de apă = nimic. ♦ Membru de familie care trebuie hrănit. 3. Gura (I 1) considerată ca organ al vorbirii; cloanță. ◊ Expr. A tăcea din gură = a nu (mai) vorbi nimic. A închide (sau a astupa) cuiva gura = a face pe cineva să nu mai vorbească, a pune pe cineva în situația de a nu mai putea spune nimic. A lua cuiva vorba din gură = a) a spune tocmai ceea ce voia să zică altul în clipa respectivă; b) a întrerupe pe cineva când vorbește. A i se muia (cuiva) gura = a nu mai avea curajul să vorbească; a schimba, a atenua tonul și conținutul celor spuse. A-l lua (pe cineva) gura pe dinainte sau a-l scăpa gura = a destăinui ceva fără voie, a spune ceva ce n-ar fi trebuit să spună. A avea gura (sau a fi gură) spartă = a nu putea ține un secret, a dezvălui orice secret. A fi slobod la gură = a vorbi mult și fără sfială, depășind uneori limitele bunei-cuviințe. A fi cu gura mare = a fi certăreț. A avea o gură cât o șură = a vorbi mult și tare. A-și păzi (sau ține etc.) gura = a-și impune tăcere; a fi prudent în tot ce vorbește. A(-i tot) da din gură (sau cu gura) sau a-i umbla (ori a-i merge, a-i toca etc.) gura (ca o meliță, ca o moară stricată sau hodorogită sau ca o pupăză) = a vorbi repede și fără întrerupere; a flecări. A fi bun de gură = (adesea peior.) a vorbi mult și cu ușurință, a se pricepe să-și pledeze cauza, să convingă. A fi rău de gură (sau gură rea) = a) a bârfi, a fi intrigant; b) a prevesti (cuiva) ceva rău, nefavorabil. A (nu) se uita în (sau la) gura cuiva = a (nu) ține seamă de ceea ce spune cineva, a (nu) crede pe cineva. A vorbi (sau a zice, a spune etc.) cu jumătate de gură (sau cu gura jumătate) = a vorbi (sau a zice etc.) nehotărât, fără convingere. E numai gura de el, se spune despre cineva care promite, dar nu se ține de cuvânt, sau care se laudă cu multe, dar nu face nimic. A-i umbla (cuiva) vorba prin gură = a nu găsi cuvântul potrivit pentru a exprima ceva (dar a fi pe punctul de a-l găsi). A trece (sau a umbla, a fi purtat) din gură în gură = (despre vorbe, cântece etc.) a (se) transmite de la om la om, din generație în generație. ◊ Compus: gură-spartă = om flecar, limbut, care nu poate ține un secret. ♦ Ceea ce spune cineva; vorbă, spusă, mărturisire. ◊ Expr. Gura lumii = vorbe, bârfeli, scorneli. Gura satului (sau a mahalalei) = (persoană care născocește) vorbe, bârfeli, intrigi. A intra în gura lumii (sau a satului, a mahalalei) = a ajunge să fie vorbit de rău. A te lua după gura cuiva = a acționa (în mod greșit) după sfatul cuiva. A se pune (sau a sta) cu gura pe cineva = a insista mult pe lângă cineva pentru a-l convinge să facă un lucru; a cicăli pe cineva. ♦ Glas, grai. ◊ Expr. Nu i se aude gura, se zice despre un om tăcut, liniștit, potolit. Cât îl ține (sau îl ia) gura sau în gura mare = foarte tare, din răsputeri. A nu avea gură (să răspunzi sau să spui ceva) = a nu avea putința sau curajul (de a mai răspunde sau de a mai spune ceva). ♦ Gălăgie, țipăt, ceartă. ◊ Loc. vb. A sta (sau a sări, a începe) cu gura pe (sau la) cineva = a certa pe cineva, a se răsti la cineva. ◊ Expr. A da gură la câini = a striga la câini să nu mai latre. ♦ (Personificat) Cel care vorbește; vorbitor. ◊ Expr. Gurile rele = bârfitorii. 4. Gura (I 1) considerată ca organ al cântării. II. Deschizătură a unui obiect, a unei încăperi etc., prin care intră, se introduce, se varsă, iese etc. ceva, prin care se stabilește o comunicație etc. Gura vasului. Gura cămășii. Gură de canal. Gura fluviului. ◊ Gură de ham = ham primitiv, format numai din cureaua de pe piept și din cea care se petrece pe după gâtul calului. Gură de apă = instalație care servește pentru a lua apă dintr-o rețea de distribuție. Gură de incendiu = gură de apă la care se montează un furtun pentru luarea apei sub presiune în caz de incendiu. Gură de foc = nume generic pentru armele de foc (grele). Gură artificială = aparat compus, în general, dintr-un difuzor montat într-o incintă acustică, de formă și dimensiuni astfel alese, încât caracteristicile acustice să fie asemănătoare cu acelea ale gurii umane. ◊ Expr. A lega gura pânzei = a) a înnoda capetele firelor de urzeală înainte de a începe țesutul; b) a se înstări. A prins pânza gură = s-a făcut începutul. A se afla (sau a trimite pe cineva) în gura tunului = a fi expus (sau a expune pe cineva) la un mare pericol. – Lat. gula „gâtlej, gât”.

HALBĂ, halbe, s. f. Pahar special pentru bere, având o capacitate de o jumătate de litru; p. ext. cantitate de bere dintr-un astfel de pahar. – Din germ. Halbe.

HARABA, harabale, s. f. (Reg.) Căruță mare folosită pentru transportul grânelor și al altor poveri; p. ext. cantitatea care intră într-o astfel de căruță. – Din tc. araba.

HARBUZESC, -EASCĂ, harbuzești, adj. (Reg.; în sintagmele) Pere harbuzești = pere zemoase, gălbui, foarte dulci. Păr harbuzesc = păr care face astfel de pere. – Harbuz + suf. -esc.

HELANCĂ s. f. Țesătură sintetică supraelastică; obiect confecționat dintr-o astfel de țesătură. – Din fr., it. helanca.

HELIOGRAVURĂ, heliogravuri, s. f. 1. Ansamblu de procedee fizice și chimice cu care se execută clișeele de cupru pentru imprimarea heliografică; heliografie. ♦ Gravură obținută printr-un astfel de procedeu. 2. Procedeu fotomecanic^[1] de gravare a formelor de tipar adânc; fotogravură. [Pr.: -li-o-] – Din fr. héliogravure.

HEMOGRAMĂ, hemograme, s. f. Examen de laborator care stabilește compoziția sângelui (numărul de hematii, leucocite și trombocite dintr-un milimetru cub de sânge, procentul diferitelor tipuri de leucocite și conținutul în hemoglobină al hematiilor); (concr.) buletin care cuprinde rezultatul unui astfel de examen de laborator. – Din fr. hémogramme.

HIMERĂ, himere, s. f. 1. Închipuire fără temei, fantezie irealizabilă; iluzie, fantasmă. 2. Monstru în mitologia antică greacă, închipuit ca un animal cu cap de leu, cu corp de capră și cu coadă de șarpe; p. ext. motiv decorativ reprezentând un astfel de monstru. 3. (Bot.; în sintagma) Himeră de altoire = plantă ale cărei țesuturi sunt diferite din punct de vedere genetic. 4. (Biol.) Organism produs prin fuziunea a doi sau mai mulți zigoți distincți. – Din fr. chimère, it. chimera, lat. Chimaera.

HIPONASTIE, hiponastii, s. f. Mișcare provocată de creșterea mai rapidă a suprafeței dorsale a unui organ vegetal plat (frunză, petală) decât a celei ventrale, care devine astfel concavă. – Din fr. hyponastie.

HREAPCĂ, hrepci, s. f. (Reg.) Greblă mică aplicată la coasă ca să așeze în brazdă grânele cosite; p. ext. coasă prevăzută cu o astfel de greblă. – Din ucr. hrabky.

HURMUZ, (1) hurmuzuri, s. n., (2) hurmuzi, s. m. 1. S. n. Mărgea de sticlă imitând mărgăritarul; (la pl.) șirag de astfel de mărgele. 2. S. m. Arbust ornamental cu flori trandafirii și cu fructe bace albe de mărimea cireșelor (Symphoricarpus albus). – Din tc. (n. pr.) Hurmuz.

IERBAR¹, ierbare, s. n. Colecție de plante uscate, presate între foi de hârtie (sugativă), păstrate în cutii sau în mape etichetate și orânduite pe grupe sistematice, constituind un material pentru studiile de botanică; mapă specială în care se păstrează o astfel de colecție. [Var.: (rar) herbar s. n.] – Iarbă + suf. -ar (după fr. herbier).

INCIZIE, incizii, s. f. 1. (Med.) Tăietură, secționare făcută într-un țesut cu bisturiul sau cu un alt instrument chirurgical. 2. Tăietură făcută în scoarța unui arbore, cu scopul de a opri și de a dirija o cantitate mai mare de substanțe nutritive către inflorescențe, provocând astfel o creștere mai mare a fructelor și grăbirea coacerii lor. 3. Ornamentare a unui obiect din lut, piatră, metal prin zgârierea în suprafața lui cu ajutorul unui instrument special; ornament astfel rezultat. – Din fr. incision, lat. incisio.^[1]

INFUZIE, infuzii, s. f. 1. Soluție apoasă obținută dintr-o plantă prin opărirea ei cu apă clocotită, în scopul extragerii principiilor active pe care le conține; medicament astfel obținut. 2. Încrucișare a unei rase neameliorate cu o rasă ameliorată timp de una sau două generații. [Var.: infuziune s. f.] – Din fr. infusion, lat. infusio, -onis.

INSECTAR, insectare, s. n. Colecție de insecte conservate prin anumite procedee și clasate după anumite criterii; cutie specială în care se păstrează o astfel de colecție. – Din fr. insectarium.

INSTALAȚIE, instalații, s. f. 1. Faptul de a (se) instala. 2. Ansamblu de construcții, de mașini etc. montate astfel încât să formeze un tot în scopul executării unei anumite funcțiuni sau operații în procesul de producție. ◊ Instalație electrică = ansamblu unitar de conductoare, aparate, mașini etc. destinate producerii sau utilizării energiei electrice. [Var.: instalațiune s. f.] – Din fr. installation.

INSTITUT, institute, s. n. 1. Instituție în care se fac cercetări științifice de specialitate. ♦ Instituție de învățământ superior (universitar) în care se pregătesc cadre cu calificare superioară în diferite specialități. ♦ (Concr.) Local în care funcționează astfel de instituții. 2. (În trecut) Școală particulară de grad secundar, de obicei cu internat. 3. (Înv.) Instituție (2). – Din fr. institut, lat. institutum.

INTEGRAT, -Ă, integrați, -te, adj., s. n. 1. Adj. Inclus, înglobat într-un tot. 2. S. n. (Electron.; și în sintagma circuit integrat) Microcircuit în care un număr de elemente de circuit sunt asociate inseparabil și interconectate electric astfel încât, pentru specificare, testare, întreținere și vânzare, formează un tot indivizibil. – V. integra.

INTERFAȚARE, interfațări, s. f. (Electron.) Interconectare a părților unui sistem sau a unor aparate astfel încât ele să își poată îndeplini funcția în mod corect coordonat. – De la interfață².

INTERPRET, -Ă, interpreți, -te, s. m. și f. 1. Persoană care traduce pe loc și oral ceea ce spune cineva în altă limbă, mijlocind astfel înțelegerea dintre două sau mai multe persoane; translator, tălmaci. 2. Fig. Persoană care exprimă năzuințele unei colectivități; persoană care face cunoscute altuia voința, dorința, sentimentele cuiva; exponent, reprezentant. 3. Persoană care interpretează un rol într-un spectacol, o bucată muzicală, o poezie etc. V. artist, actor. – Din fr. interprèt, lat. interpres, -etis.

IZOLATOR, -OARE, izolatori, -oare, adj., s. n. 1. Adj. Care izolează. 2. S. n. Corp, material rău conducător de electricitate sau de căldură; piesă fabricată dintr-un astfel de material, care servește la izolare. – Din fr. isolateur.

ÎNCOPCIA, încopciez, vb. I. Tranz. 1. (Rar) A închide o copcă; a încheia o haină în copci. 2. A îmbina două piese de tablă, introducând limbile uneia în golurile corespunzătoare ale celeilalte, după care limbile astfel montate se răsucesc. [Pr.: -ci-a] – În + copcă.

ÎNCREȚI, încrețesc, vb. IV. 1. Tranz. și refl. A face crețuri. ♦ Tranz. A strânge pielea (frunții) astfel încât să formeze cute, zbârcituri. 2. Refl. Fig. (Despre pielea, carnea cuiva, p. ext. despre oameni) A se încrâncena, a se înfiora (din cauza groazei, spaimei etc.). 3. Tranz. A face părul creț; a ondula, a cârlionța. ♦ Refl. (Despre păr) A deveni creț (în urma ondulării). – În + creț.

ÎNCURCA, încurc, vb. I. I. Tranz. 1. A încâlci fire, ață etc., a le face noduri astfel încât să nu se mai poată descurca ușor. ♦ (Pop.) A călca în picioare fânețele, semănăturile. 2. A schimba mereu drumul, direcția pentru a îngreuia o urmărire, pentru a-și pierde urma. ♦ Refl. și tranz. A (se) rătăci. II. 1. Tranz. A stingheri pe cineva la mers, a îngreuia mersul cuiva. ♦ Refl. A se împiedica din mers. ♦ A opri de la o acțiune, a stânjeni. ◊ Expr. A încurca locul (sau lumea, zilele etc.) = a stânjeni pe cei din jur. (Refl.; fam.) A i se încurca limba = a i se împletici limba (din cauza băuturii, a unei emoții etc.). ◊ Compus: încurcă-lume s. m. invar. = om care încurcă pe alții, care nu este bun de nimic. 2. Tranz. și refl. A face (pe cineva) să-și piardă sau a-și pierde șirul ideilor; a (se) zăpăci. ◊ Expr. (Se) încurcă lucrurile = (se) creează o situație complicată, confuză. (Tranz.) A încurca vorba = a vorbi confuz, pentru a ascunde adevărul. (Tranz.) A o încurca = a crea (intenționat) o situație confuză; a face un lucru de mântuială; a nu fi clar în ce spune. 3. Tranz. și refl. Fig. A (se) prinde în mreje. ♦ Refl. A se angaja într-o afacere din care nu mai poate ieși (decât cu greutate). 4. Refl. Fig. A pierde vremea; a zăbovi, a întârzia (mai ales la petreceri). – Probabil lat. *incolicare (< colus „caier, fir”).

ÎNGROPA, îngrop, vb. I. I. Tranz. A băga un mort în groapă (respectând un anumit ceremonial); a înmormânta, a înhuma, a astruca. II. Tranz. și refl. 1. A (se) băga în pământ, a (se) acoperi cu pământ. ♦ Tranz. A mușuroi o plantă. 2. Fig. A (se) cufunda în ceva sau undeva astfel încât să fie acoperit din toate părțile; a (se) înfunda. ♦ Refl. A se instala într-un loc retras, întrerupând legăturile obișnuite cu lumea; a se înmormânta. – În + groapă.

ÎNSCRIE, înscriu, vb. III. 1. Tranz. și refl. A(-și) scrie, a(-și) trece numele într-un catalog, într-o condică etc.; a (se) înregistra, a (se) înmatricula. ◊ Expr. (Refl.) A se înscrie în fals = a susține în fața unei instanțe judiciare că dovada (scrisă) adusă de partea adversă este falsă. ♦ Tranz. A consemna ceva în scris. 2. Tranz. A construi o figură geometrică în perimetrul alteia, astfel încât unele puncte ale celei dintâi să fie tangente la cealaltă. 3. Tranz. (Sport) A marca unul sau mai multe goluri, seturi, coșuri etc. [Perf. s. înscrisei, part. înscris] – În + scrie (după fr. inscrire).

ÎNTOARCE, întorc, vb. III. I. 1. Refl. și tranz. A se înapoia² sau a face să se înapoieze de unde a fost plecat; a reveni² sau a face să revină. ♦ Tranz. (Despre o stare afectivă sau maladivă) A-l cuprinde din nou pe cineva (abia vindecat). ♦ Refl. A se îndrepta spre un punct, schimbând radical direcția inițială. 2. (Pop.) A-și schimba sau a face pe cineva să-și schimbe părerea, a se răzgândi sau a face pe cineva să se răzgândească. ♦ Tranz. A retrage o vorbă, o promisiune etc., a reveni asupra... 3. (Pop.) A (se) transforma, a (se) modifica, a (se) preface. S-a întors ploaia în ninsoare. ◊ Expr. (Refl.) A i se întoarce (cuiva) mânia = a-i trece supărarea. A i se întoarce cuiva inima = a i se schimba dispoziția, a se îmblânzi, a se muia. ♦ Tranz. (Înv.) A traduce un text dintr-o limbă în alta; p. ext. a interpreta. II. 1. Tranz. A învârti, a suci, a răsuci (de pe o parte pe alta). ◊ Expr. Tranz. și refl. A (se) întoarce pe dos = a) a (se) nemulțumi profund; a (se) supăra foarte tare, a (se) tulbura; b) a(-și) strica buna dispoziție, a (se) bosumfla. ♦ Spec. A învârti, a răsuci resortul unui mecanism. A întoarce ceasul. ♦ Tranz. (Pop.) A jugăni (un animal). 2. Tranz. și refl. A(-și) mișca, a(-și) orienta corpul sau o parte a corpului, p. ext. privirea în altă direcție decât cea inițială. ◊ Expr. (Tranz.) A întoarce cuiva spatele = a pleca în mod ostentativ de lângă cineva; a părăsi pe cineva, a nu se mai interesa de soarta cuiva. (Refl.; fam.) A i se întoarce (cuiva) mațele sau stomacul pe dos = a i se face scârbă, greață; fig. a fi dezgustat, scârbit. III. Tranz. 1. A schimba poziția unui obiect, așezându-l invers față de poziția anterioară sau față de poziția firească ◊ Expr. A întoarce casa pe dos = a răscoli totul în casă. A (o) întoarce și pe o parte (sau față) și pe alta = a examina amănunțit, a discuta în detaliu. ♦ A da filele unei cărți, ale unui caiet etc. înainte sau înapoi; a răsfoi. ◊ Expr. A întoarce foaia = a-și schimba atitudinea devenind mai ferm, mai sever. ♦ A pune, a îmbrăca un obiect vestimentar pe dos; a preface un obiect vestimentar transformându-i dosul în față. ◊ Expr. A(-și) întoarce cojocul (pe partea cealaltă sau pe dos) = a-și schimba comportarea, atitudinea în rău față de cineva. ♦ A învârti paiele, fânul etc. astfel încât partea umedă de la pământ să ajungă deasupra. ♦ A ara din nou un ogor. 2. A da îndărăt, a restitui. ◊ Expr. A întoarce vizita = a răspunde printr-o vizită la o vizită primită anterior. ♦ Fig. A răsplăti pe cineva pentru o faptă bună sau rea. ♦ (Determinat prin „cuvânt”, „vorbă” etc.) A răspunde, a replica (cu ostentație, cu impertinență). – Lat. intorquere.

JANTĂ, jante, s. f. Partea exterioară periferică a unei roți de autovehicul, de bicicletă etc., construită astfel încât să permită montarea pe roată a unui pneu. ◊ Expr. A rămâne (sau a fi) pe jantă = a) a avea cauciucul dezumflat; b) (fam.) a rămâne fără bani, a fi lefter. [Var.: geantă s. f.] – Din fr. jante.^[1]

JAPĂ, jape, s. f. (Reg.) Nuia subțire și elastică. ◊ Bătaie dată cu o astfel de nuia. – Din jap.

JUR-FIX s. n. Zi de primire la unele familii (aristocrate); petrecere care avea loc într-o astfel de zi. – Din fr. jour fixe.

LEGA¹, leg, vb. I. I. Tranz. 1. A împreuna, a uni strâns (printr-un nod, o fundă) capetele de sfoară, de ață, de sârmă, de lanț etc. (astfel încât să formeze un tot). ◊ Expr. A lega (sau a strânge) băierile de la pungă (sau pungii) = a face economii, a deveni (mai) econom. 2. A închide la gură un sac, o pungă, o boccea etc., adunând marginile și înnodându-le sau petrecând în jurul lor o sfoară ale cărei capete se înnoadă; a strânge, a împacheta un obiect sau un material într-o învelitoare (basma, sac, pungă etc.) și a o închide în felul arătat. ◊ Expr. A lega paraua cu zece noduri = a fi zgârcit. ♦ A uni diferite lucruri într-un mănunchi, într-un tot (prinzându-le laolaltă). ◊ Expr. (Pop.) A (nu) lega două în trei = a (nu) pune la o parte ceva din câștigul obținut. 3. A fixa, a strânge ceva cu o funie, cu un șiret etc. ca să nu se desfacă sau să nu se clatine. ♦ A strânge cu un cerc piesele care alcătuiesc un obiect pentru a realiza un tot. 4. A prinde una de alta foile unei cărți și a-i pune scoarțe; a broșa, a cartona; p. restr. a coperta. II. 1. Tranz. A prinde, a agăța, a atârna un obiect de altul cu ajutorul unei frânghii, a unui lanț etc. 2. Tranz. Fig. A înlănțui între ele sunete sau cuvinte pentru a vorbi. 3. Tranz. A stabili o legătură între două puncte (îndepărtate) în spațiu sau în timp. ♦ (Tehn.) A stabili o legătură între două elemente ale unei instalații sau între o instalație și o sursă de forță (care-i asigură funcționarea). 4. Tranz. și refl. Fig. A (se) înfiripa sau a (se) stabili relații (din punctul de vedere al ideilor, al sentimentelor). ♦ Refl. A se ocupa cu râvnă de ceva, a simți un mare atașament pentru o anumită preocupare, meserie. 5. Refl. Fig. A plictisi pe cineva (căutând ceartă); a se agăța de cineva. III. Tranz. 1. A imobiliza pe cineva cu ajutorul unei frânghii, al unui lanț etc.; a pune în lanțuri, în fiare; a înlănțui, a încătușa. ◊ Expr. Nebun de legat = a) nebun furios; b) persoană care se poartă ca un nebun. A lega pe cineva de mâini și de picioare = a împiedica pe cineva să acționeze. A lega limba (sau gura) cuiva = a împiedica pe cineva să vorbească. (Refl.) A i se lega limba = a nu mai putea vorbi sau a vorbi cu mare greutate. A i se lega picioarele = a nu mai putea umbla sau a umbla cu mare greutate. 2. A prinde un animal (de ceva) cu ajutorul unei legături pentru a-l împiedica să fugă; a priponi. IV. Fig. 1. Refl. A se obliga să facă ceva; a se angaja, a se îndatora. 2. Tranz. (În superstiții și în basme) A opri, a împiedica de la ceva prin vrăji. V. Tranz. și refl. A(-și) înfășura sau a(-și) acoperi o parte a corpului (reînnodând, prinzând); spec. a (se) pansa, a (se) bandaja. ◊ Expr. (Tranz.) A lega la ochi pe cineva = a înșela pe cineva. (Refl.) Fiecare se leagă unde-l doare = fiecare își cunoaște greutățile proprii. A se lega la cap (când nu-l doare) = a-și crea complicații inutile. VI. 1. Intranz. (Despre plante) A face rod; a rodi. 2. Refl. și intranz. (Despre sosuri, dulcețuri etc.) A se îngroșa, a se închega. – Lat. ligare.

LENTILĂ, lentile, s. f. 1. Piesă optică transparentă, de obicei mărginită de două suprafețe curbate (sau de una sferică și de una plană), care dă imaginea reală sau virtuală a unui obiect. ◊ Lentilă de contact = lentilă fină aplicată direct pe globul ocular în dreptul irisului, pentru corectarea vederii. 2. Inel metalic care asigură legătura între două țevi de metal sau între o țeavă și un perete de metal. 3. (În siderurgie) Lupă. 4. (În sintagma) Lentilă electronică = dispozitiv care produce un câmp electric sau magnetic de o anumită configurație și simetric, astfel încât să poată modifica traiectoriile electronilor. – Din fr. lentille.

MAGNETIZAT, -Ă, magnetizați, -te, adj. 1. Căruia i s-au transmis proprietăți magnetice. ♦ Fig. Care se găsește sub influența magnetică a cuiva sau acționează sub o astfel de influență. 2. (Fam.) Amețit de băutură. – V. magnetiza.

MAGNETOTECĂ, magnetoteci, s. f. Colecție de benzi magnetice (înregistrate); p. ext. mobilă în care se păstrează astfel de colecții; încăpere special dotată pentru audierea benzilor magnetice înregistrate. – Din fr. magnétothèque.

MAHALAGISM, mahalagisme, s. n. Vorbă sau expresie caracteristică oamenilor de la periferie; p. ext. obișnuința de a colporta informații (răutăcioase) la adresa cuiva; bârfeală, clevetire; vorbe astfel colportate. – Mahalagiu + suf. -ism.

MANDAT, mandate, s. n. 1. Împuternicire (contractuală) de a reprezenta o persoană fizică sau juridică și de a acționa în numele ei; act prin care se dă această împuternicire; procură. ◊ Teritoriu sub mandat = (în trecut) teritoriu administrat de o țară străină în baza hotărârii unui for internațional. 2. (Jur.) Dispoziție, ordin. ◊ Mandat de arestare = act scris prin care organul judiciar competent ordonă arestarea unui învinuit, inculpat sau condamnat. Mandat de aducere = ordin scris dat unui organ de a aduce o persoană (învinuit, martor sau expert) în fața unei instanțe judecătorești sau a unui organ de cercetare penală, pentru a da declarații, lămuriri, pentru a efectua unele expertize etc. 3. Serviciu poștal prin care cineva poate expedia o sumă de bani pentru a fi remisă destinatarului; p. ext. formular completat în acest scop, pe baza căruia se face transmiterea sumei; sumă de bani expediată sau primită astfel. – Din fr. mandat. Cf. germ. Mandat.

MAROTĂ, marote, s. f. Preocupare excesivă (uneori obsedantă) pentru un anumit lucru, idee fixă; p. ext. obiect al unei astfel de preocupări. – Din fr. marotte.

MARUFLAJ, maruflaje, s. n. Lipire cu maruflu a unei pânze pictate pe un suport; pânză pictată și lipită astfel. – Din fr. marouflage.

MAT¹ s. n. Situație în cadrul unei partide de șah în care regele uneia dintre părți, fiind atacat, este pus în imposibilitate de a mai fi apărat, determinându-se astfel sfârșitul partidei. ◊ Expr. A face (pe cineva) mat = a învinge (categoric) pe cineva (într-o luptă, într-o dispută etc.). ♦ (Cu valoare de interjecție) Cuvânt cu care se anunță această situație în cursul jocului. – Din fr. mat, germ. Matt.

MĂMULĂRIE, (2) mămulării, s. f. (Înv.) 1. Comerț de mărunțișuri sau de vechituri; ocupația mămularului. 2. Prăvălie de mărunțișuri; p. ext. totalitatea obiectelor dintr-o astfel de prăvălie. – Mămular + suf. -ie.

MĂNĂSTIRE, mănăstiri, s. f. Instituție religioasă cuprinzând o biserică și mai multe chilii unde trăiesc, potrivit unor reguli de viață austere, călugări sau călugărițe; p. restr. biserică a unei astfel de instituții religioase; locaș unde serviciul divin este oficiat de călugări. ◊ Expr. A (se) duce sau a (se) închide, a intra, a trimite, a băga, etc. la (o) mănăstire = a (se) călugări. [Var.: mânăstire, (înv.) monastire, s. f.] – Din sl. monastyrí.

MĂSLUI, măsluiesc, vb. IV. Tranz. A face semne pe cărțile de joc pentru a le recunoaște sau a le aranja astfel încât să înșele pe ceilalți jucători și să câștige. ♦ P. gener. A falsifica, a trișa. – Probabil maslă + suf. -ui.

MĂSURĂ, măsuri, s. f. I. 1. Valoare a unei mărimi, determinată prin raportare la o unitate dată; măsurare, determinare. ◊ Loc. adj. și adv. După (sau pe) măsură = (despre îmbrăcăminte sau încălțăminte) potrivit cu dimensiunile corpului; după dimensiuni potrivite. De (sau pe) o măsură = deopotrivă, la fel, egal. ◊ Loc. adv. În mare (sau în largă) măsură = în mare parte, în mare cantitate, mult. În mică măsură = într-o proporție neînsemnată. În egală măsură = la fel, în mod egal. ◊ Loc. prep. După (sau pe, în) măsura... = în raport cu..., proporțional cu... ◊ Loc. conj. Pe măsură ce = cu cât. În măsura în care... = numai atât cât... ◊ Loc. vb. A lua (cuiva) măsură = a măsura diferite dimensiuni (ale cuiva) în vederea confecționării unor haine, ghete etc. 2. Unitate convențională pentru măsurarea dimensiunilor, cantităților, volumelor etc.; vas, aparat etc. care reprezintă această unitate convențională. ◊ Instrument (sau aparat) de măsură = instrument (sau aparat) cu care se măsoară. ◊ Loc. adv. Cu aceeași măsură = în același fel. ♦ Conținutul unui astfel de instrument. 3. Cantitate determinată, întindere limitată. 4. Cea mai mică diviziune care stă la baza organizării și grupării duratei sunetelor muzicale și care se notează printr-o fracție plasată la începutul primului portativ. ◊ Bară de măsură = fiecare dintre liniuțele care taie vertical portativul, divizând durata piesei muzicale în unități metrice egale. ◊ Expr. A bate măsura = a executa cu mâna sau cu piciorul mișcări egale și regulate, care marchează diviziunile grupurilor de note aflate în fiecare unitate delimitată de barele de măsură. 5. Unitate metrică compusă dintr-un anumit număr de silabe accentuate și neaccentuate sau (în metrica antică) dintr-un anumit număr de silabe lungi și scurte, care determină ritmul unui vers. 6. (Fil.) Categorie a dialecticii care reflectă legătura dintre cantitate și calitate, cuprinzând intervalul în limitele căruia schimbările cantitative pe care le suferă un anumit lucru sau fenomen nu duc la o transformare a calității lui. II. Fig. 1. (Mai ales la pl.) Dispoziție, procedeu, mijloc întrebuințat pentru realizarea unui anumit scop; hotărâre, prevedere. ◊ Măsură de siguranță = mijloc de prevenție specială, prevăzut de legea penală și folosit față de infractorii care prezintă pericol. ◊ Expr. A lua măsuri = a executa o serie de lucrări sau a duce o acțiune în vederea realizării unui anumit scop. 2. Capacitate; valoare, putere, grad. ◊ Expr. A fi în măsură (să...) = a fi în stare, a avea posibilitatea, calitatea de a face, de a realiza (ceva). A-și da măsura = a-și manifesta talentul, priceperea în realizări concrete, a arăta totalitatea resurselor de care dispune, a dovedi că este capabil să facă, să realizeze ceva. 3. Limită, punct extrem până la care se poate concepe, admite sau până la care este posibil ceva; moderație, cumpătare, înfrânare. ◊ Loc. adv. Fără (de) măsură = din cale-afară, nemăsurat, exagerat, excesiv. Peste măsură = mai mult decât trebuie, exagerat, excesiv. Cu măsură = în limite acceptabile, moderat, chibzuit. ◊ Expr. În măsura posibilului = atât cât va fi posibil. – Lat. mensura.

MĂTASE, (1) mătăsuri, s. f. 1. Fibră textilă naturală de borangic prelucrat. ♦ Fibră textilă vegetală sau sintetică fabricată prin diverse procedee chimice și având proprietăți asemănătoare cu cele ale firului de borangic. ♦ Țesătură fină, cu desime mare și greutate mică, executată din astfel de fibre; (la pl.) varietăți de țesături din aceste fibre. ◊ Loc. adj. De mătase = mătăsos, lucios, moale. ◊ Expr. Crescut în mătase = crescut în avuție, în belșug; răsfățat, cocoloșit. ♦ Ață de mătase (1). 2. (Bot.; cu sens colectiv) Fire subțiri, cafenii-gălbui, care învelesc știuletele porumbului și care ies din pănuși în formă de smoc. 3. Compuse: (Bot.) mătasea-broaștei = denumire dată unor alge verzi, filamentoase, care formează mase plutitoare la suprafața apelor dulci stătătoare; mătasea-bradului = mătreață-de-arbori. [Pr.: (reg.) mătasă] – Lat. metaxa.

MELODIOS, -OASĂ, melodioși, -oase, adj. Plin de sunete armonioase, plăcut auzului, armonios; care emite astfel de sunete. [Pr.: -di-os] – Din fr. mélodieux.

MERCERIE, (3) mercerii, s. f. 1. (Cu sens colectiv) Articole mărunte care servesc la cusut și ca accesorii la îmbrăcăminte (ață, nasturi, copci etc.). 2. Negoț cu astfel de articole. 3. Magazin de mercerie (1). – Din fr. mercerie.

MOAȘTE s. f. pl. (În religia creștină) Rămășițele mumificate din corpul unei persoane considerate sfinte^[1]; p. ext. veșmânt, parte de veșmânt sau orice alt obiect care a aparținut unei astfel de persoane (și căreia i se atribuie puteri supranaturale). ♦ P. gener. Corp mumificat; mumie. ♦ (Fig.) Rămășițele scumpe ale trecutului. – Din sl. mošti.

MUZICOTECĂ, muzicoteci, s. f. Colecție de piese muzicale; p. ext. mobilă în care se păstrează astfel de colecții; încăpere special dotată pentru audierea muzicii. – Din fr. musicothèque.

NORMAT, -Ă, normați, -te, adj. 1. Care se efectuează după norme (3) stabilite, care este corespunzător unor astfel de norme; (despre consum) care este corespunzător unor cantități dinainte stabilite. ◊ Contabilitate normată = sistem de contabilitate în care conturile poartă numere simbolice, aceleași în toate întreprinderile și instituțiile. 2. Care se conformează unei norme (1), unor reguli obligatorii. – V. norma.

OGLINDĂ, oglinzi, s. f. 1. Un obiect cu o suprafață netedă și lucioasă de diferite forme, făcut din metal sau din sticlă, acoperit pe o față cu un strat metalic și având proprietatea de a reflecta razele de lumină și de a forma astfel, pe partea lucioasă, imaginea obiectelor. 2. P. anal. (De obicei urmat de determinări) Suprafață netedă și lucioasă (în special a unei ape), care are proprietatea de a reflecta lumina. 3. Fig. Ceea ce înfățișează, reprezintă, simbolizează ceva; icoană, imagine, tablou. 4. (În sintagma) Oglinda laptelui (sau ugerului) = porțiune de piele, netedă și lucioasă, la femelele bovinelor și ale altor animale, în dreptul perineului și al feselor, în care sensul firelor de păr este îndreptat de jos în sus. 5. (Geol.; în sintagmele) Oglindă de falie (sau de fricțiune, de alunecare) = suprafață lustruită în roci, care ia naștere prin frecarea acestora sub acțiunea mișcărilor tectonice. – Din oglindi (derivat regresiv).

OPOZIȚIE, opoziții, s. f. I. 1. Raportul dintre două lucruri sau două situații opuse, contradictorii; deosebire izbitoare, contrast. ◊ Loc. adv. În opoziție cu... = în contrast cu..., spre deosebire de... 2. Împotrivire, opunere, rezistență. ◊ Loc. vb. A face opoziție = a se opune, a se împotrivi. 3. (Fil.) Noțiune a dialecticii desemnând un stadiu mai înalt de dezvoltare a contradicției decât deosebirea, stadiu în care obiectul unitar se dedublează în contrarii ce se exclud. ♦ Raport de excludere între două noțiuni sau între două judecăți, astfel încât acceptarea uneia dintre ele duce la respingerea celeilalte. 4. Poziție a două corpuri cerești care, privite de pe pământ, se găsesc pe bolta cerească diametral opuse. 5. (Jur.) Manifestare de voință destinată să împiedice îndeplinirea unui act juridic sau să impună anumite condiții acestei îndepliniri. ♦ Cale de atac împotriva unei hotărâri în fața aceleiași instanțe, în cazul când hotărârea a fost dată în lipsa părților. ♦ Cale de atac împotriva anumitor acte de executare silită. 6. (Lingv.) Diferență, de obicei fonetică, cu sau fără valoare funcțională, între două unități lingvistice. II. (În țările cu regim parlamentar) Totalitatea persoanelor care fac parte dintr-un grup politic potrivnic partidului aflat la putere; politica pe care o duce acest grup față de partidul la putere. [Var.: (înv.) opozițiune s. f.] – Din lat. oppositio, -onis, fr. opposition, germ. Opposition.

OPTIC, -Ă, optici, -ce, s. f., adj. I. 1. S. f. Ramură a fizicii care se ocupă cu studierea naturii luminii, a emisiei și absorbției ei, cu fenomenele legate de propagarea și de interacțiunea ei cu diverse substanțe etc. ♦ Parte a fizicii care se ocupă cu studiul radiațiilor de aceeași natură cu lumina (radiații infraroșii, ultraviolete etc.). ◊ Optică electronică = domeniu al electronicii care studiază mișcarea electronilor în vid, într-un câmp electric sau magnetic. 2. Fig. Fel, mod de a vedea și de a interpreta faptele și fenomenele; concepție, punct de vedere. II. Adj. 1. Care se bazează pe lumină, care ține de fenomenele luminii sau de senzațiile vizuale, privitor la astfel de fenomene și de senzații; care aparține obiectului de studiu al opticii (I 1). ◊ Centru optic = punct de pe axa unei lentile către care tind punctele principale și cele nodale ale ei și prin care raza de lumină trece fără să-și schimbe direcția. 2. Care ține de vedere sau de organele de simț ale acesteia. ◊ Nerv optic = nerv care transmite impresiile vizuale de la ochi la centrul nervos respectiv din creier. – Din fr. optique.

ORIZONTAL, -Ă, orizontali, -e, adj. (Despre o dreaptă sau un plan; p. ext. despre direcția unei mișcări) Care are o poziție perpendiculară pe verticala unui loc. ♦ (Substantivat, f.) Dreaptă care este într-o astfel de poziție. – Din fr., germ. horizontal.

PACEA, pacele, s. f. 1. (Înv.) Partea de la genunchi în jos a piciorului la animalele cu blană; p. ext. blană prelucrată, de calitatea a doua, de pe picioarele unor astfel de animale. 2. (Reg.) Mâncare asemănătoare cu piftia, preparată din picioare de vițel sau de miel, mai rar de pasăre etc., cu adaos de ouă, de oțet sau de usturoi. – Din tc. paça.

PALISADĂ, palisade, s. f. 1. Element de fortificație, folosit în amenajările defensive mai vechi, alcătuit din pari groși și lungi bătuți în pământ, legați între ei cu scânduri, frânghii etc. și având între spații împletituri de nuiele, mărăcini, sârmă ghimpată etc.; palancă. 2. (Bot.) Mod de așezare a unor celule alungite, cilindrice sau prismatice, care stau una lângă alta, perpendiculare pe suprafața organului; celule astfel așezate. – Din fr. palissade.

PALMARES, palmaresuri, s. n. Listă în care se înscriu succesele sau victoriile (sportive, artistice etc.) obținute de cineva; totalitatea unor astfel de succese sau de victorii. – Din fr. palmarès.

PANAMA¹, panamale, s. f. 1. Împletitură făcută din paie obținute din frunzele unui palmier care crește în Panama; p. ext. pălărie făcută dintr-o astfel de împletitură. 2. Țesătură ușoară de bumbac sau de in care imită panamaua¹ (1). – Din fr. panama.

PANIER, paniere, s. n. Jupon cu balene care servește pentru a ține fusta înfoiată pe șolduri; p. ext. rochie cu un astfel de jupon. [Pr.: -ni-er] – Din fr. panier.

PANOPTIC, panoptice, s. n. 1. Clădire astfel construită încât interiorul ei (cu aspecte sau materiale documentare) să poată fi cuprins dintr-o singură privire. 2. Expoziție sau colecție de figuri făcute din ceară; panoramă. [Acc. și: panoptic] – Din fr. panoptique, germ. Panoptikum.

PANORAMĂ, panorame, s. f. 1. Priveliște din natură cu orizont larg, văzută de departe și de la înălțime. ♦ Fig. Privire de ansamblu consacrată unui domeniu, unei probleme etc. Panorama literaturii române. 2. Tablou de proporții mari desfășurat de jur împrejurul unei încăperi circulare și iluminat de sus numai pe anumite sectoare, astfel încât spectatorul aflat în mijlocul încăperii, în semiobscuritate, să aibă iluzia unei imagini reale; p. ext. clădire circulară în care se află un asemenea tablou. 3. Spectacol popular de bâlci cu scamatorii, acrobații, expoziție de animale exotice etc.; p. ext. baracă, construcție, amenajare în care se poate vedea un astfel de spectacol. 4. Panoptic (2). [Var.: (reg.) panaramă s. f.] – Din fr. panorama, germ. Panorama, it. panorama.

PANTOMIM, -Ă, pantomimi, -e, s. f., s. m. 1. S. f. Exprimare a ideilor și a sentimentelor prin gesturi, mimică, dans; p. ext. ansamblu de gesturi, de mișcări prin care se exprimă anumite idei și sentimente. 2. S. f. Gen de reprezentație teatrală în care actorii exprimă diverse acțiuni dramatice (numai) prin gesturi sau mimică; scenariul unei astfel de reprezentații. 3. S. m. Actor de pantomimă (2); mim. – Din fr. pantomime, germ. Pantomime, it. pantomimo.

PAPIRUS, papirusuri, s. n. 1. Plantă erbacee acvatică cu tulpina formată din foițe membranoase, care crește mai ales în Delta Nilului și în Africa Centrală (Cyperus papyrus). 2. Material sub formă de foiță, prelucrat din tulpina acestei plante, pe care se scria în antichitate. ♦ Vechi manuscris pe un astfel de material. – Din lat., fr. papyrus.

PARABOLOID, paraboloizi, s. m. (Mat.) 1. Suprafață descrisă de o parabolă¹ care se deplasează astfel încât planul ei rămâne mereu paralel cu el însuși, iar vârful ei descrie o parabolă¹ fixă. 2. (În sintagma) Paraboloid de rotație = suprafața generată prin rotația unei parabole¹ în jurul axei de simetrie. – Din fr. paraboloïde.

PARACLIS, paraclise, s. n. 1. Capelă construită alături de o biserică, într-un cimitir, în interiorul unei clădiri etc. 2. (În religia creștină ortodoxă) Slujbă religioasă de laudă și de invocare a Fecioarei Maria, a lui Isus sau a unui sfânt; rugăciunea închinată unuia dintre aceștia; p. ext. carte care cuprinde astfel de rugăciuni. [Pl. și: paraclisuri] – Din sl. paraklisŭ.

PARALOGIE, paralogii, s. f. (Rar) Transformare analogică a formei unui cuvânt prin apropierea lui de un alt cuvânt asemănător; cuvânt rezultat dintr-o astfel de transformare; enunț care conține asemenea cuvinte. – Din fr. paralogie.

PARASTAS, parastase, s. n. Slujbă religioasă făcută pentru pomenirea celor morți; p. ext. praznic care se face după o astfel de slujbă; pomană. ♦ (Pop.; concr.) Colac oferit preotului sau persoanelor care au luat parte la această slujbă. [Var.: (reg.) părăstas s. n.] – Din sl. parastasŭ, ngr. parástasis.

PARAȘUTISM s. n. Ramură sportivă care cuprinde probe de lansare din avion cu parașuta; tehnica executării unor astfel de lansări. – Din fr. parachutisme.

PARFUM, parfumuri, s. n. 1. (Adesea fig.) Miros plăcut; mireasmă. ♦ Miros îmbietor, apetisant, răspândit de unele alimente. 2. Produs (lichid) cu miros plăcut, obținut prin amestecarea unor substanțe aromatice (vegetale) sau pe cale sintetică; p. ext. produsul împreună cu ambalajul lui; (la pl.) feluri, sorturi din astfel de produse. 3. Fig. Notă caracteristică, atmosferă specifică. [Var.: (înv.) profum s. n.] – Din fr. parfum.

PARIA¹ s. m. 1. (În India, în concepția brahmanilor) Persoană care se află în afara castelor și care este lipsită de orice drepturi; p. ext. grup social din care face parte o astfel de persoană. 2. Fig. Persoană sau colectivitate urgisită, disprețuită, căreia nu i se recunoaște nici un drept. [Pr.: -ri-a] – Din fr., it. paria.

PAROHIE, parohii, s. f. 1. Cea mai mică unitate administrativă bisericească; comunitate religioasă creștină condusă de un paroh; enorie; p. ext. biserica dintr-o astfel de unitate. 2. Clădire în care se află locuința și cancelaria parohului. – Din lat. parochia, germ. Parochie.

PARTAJ, partaje, s. n. Operație de împărțire a unei averi între mai multe persoane îndreptățite să o stăpânească; (concr.) act în care se consemnează o astfel de operație. – Din fr. partage.

PARTITURĂ, partituri, s. f. Notație muzicală cuprinzând toate părțile vocilor sau ale instrumentelor, astfel dispuse încât să poată fi urmărite concomitent; p. ext. compoziție muzicală; partițiune. – Din it. partitura, germ. Partitur.

PAS³, (I) pași, s. m., (II) pasuri, s. n. I. S. m. 1. Fiecare dintre mișcările alternative pe care le fac picioarele în mers obișnuit; p. ext. distanță astfel parcursă; p. gener. distanță mică. ◊ Loc. adv. Pas cu pas = a) încetul cu încetul, treptat; b) mereu, neîncetat. La tot pasul sau la fiecare pas = la orice mișcare; pretutindeni, necontenit. Nici (un) pas = deloc, nicidecum. ◊ Expr. (A face) primul pas = (a face) începutul, primele încercări; (a avea) inițiativa. A avea (sau a da cuiva) pas (să...) = a avea (sau a da cuiva) posibilitatea, îngăduința să facă ceva. A face un pas greșit = a) a se poticni în mers; b) a săvârși o greșeală. A ceda pasul = a lăsa pe altul să treacă înainte; a se lăsa depășit (în mers, în acțiuni, în realizări). ♦ Zgomot produs de cel care merge pe jos. Se aud pași. ♦ Fig. Stadiu, etapă. ♦ Fig. Înaintare, propășire, progres. ♦ Fig. Acțiune, act, faptă; hotărâre. 2. Mod de a umbla pe jos; mers, umblet, călcătură. ◊ Pas alergător = mers în fugă. Pas de front (sau de defilare) = mers ostășesc de paradă, cu cadență bine marcată. Pas de marș (sau de voie, de manevră) = mers ostășesc obișnuit, fără efortul de a păși energic. ◊ Loc. adv. În pasul calului sau la pas = în ritm de mers obișnuit; fără să fugă. ◊ Expr. A ține pasul = a) a păstra cadența, ritmul de mers cu cineva; b) a se menține la același nivel cu cineva sau cu ceva. A merge în pas (cu cineva) = a avea aceeași cadență (cu cineva). (Rar) A se ține de pasul cuiva = a urmări pe cineva. (Rar) A da pas = a se grăbi. A-și iuți pasul = a-și mări viteza de deplasare pe jos; a fugi. ♦ Mișcare ritmică a picioarelor, caracteristică pentru fiecare dans. 3. Unitate de măsură de lungime egală cu distanța dintre cele două picioare ale omului depărtate în cursul mersului obișnuit; p. ext. distanță reprezentată de această unitate de măsură. 4. Urma lăsată de talpa piciorului sau a încălțămintei în mers. ◊ Expr. (Înv.) A călca (sau a urma, a merge) pe pașii cuiva = a urma exemplul cuiva, a continua activitatea cuiva. 5. (Biol.; în sintagma) Pas genetic = distanță creată între unul dintre părinți și unul dintre copiii lui, astfel încât posibilitatea acestuia de a primi o genă oarecare se înjumătățește datorită meiozei. II. S. n. 1. Distanță între două elemente alăturate identice ale unui sistem tehnic, măsurată în direcția în care se repetă elementele. ◊ Pas de filet sau pasul filetului = distanța dintre laturile paralele a două spire consecutive, măsurată de-a lungul axei filetului. ♦ Distanță dintre doi dinți consecutivi ai unei roți dințate. 2. (Înv. și reg.) Unealtă de lemn asemănătoare cu un compas, folosită în dulgherie, dogărie etc. – Lat. passus.

PASĂRE, păsări, s. f. 1. (La pl.) Clasă de vertebrate ovipare, cu corpul acoperit cu pene, cu aripi pentru zbor și cu fălcile acoperite cu formații cornoase; (și la sg.) animal din această clasă. ◊ (De-a) pasărea zboară = joc de copii în care jucătorii imită zborul unei păsări. ♦ Fig. Avion. 2. Spec. Nume generic pentru păsările (1) domestice crescute pe lângă casa omului în scop economic; orătanie; spec. găină. ♦ Carne de pasăre (2), folosită ca aliment; mâncare preparată din astfel de carne. 3. (Reg.) Vrabie. 4. Compuse: pasărea-muscă = colibri; pasărea-liră = pasăre australiană la care masculul are coada în forma unei lire, viu colorată (Menura superba); pasărea-omătului = pasăre mică cu penele de diferite culori în care predomină culoarea albă (Plectrophenax nivalis); pasărea-cânepii = cânepar; pasărea-paradisului = pasăre exotică cu pene bogate și frumos colorate (Paradisea apoda). [Var.: (înv. și pop.) pasere s. f.] – Lat. passer.

PASTEURIZA, pasteurizez, vb. I. Tranz. A conserva produse alimentare prin încălzire la o temperatură sub 100°C, urmată de o răcire bruscă, astfel încât însușirile alimentului să rămână intacte. [Pr.: -tö-] – Din fr. pasteuriser.

PATĂ, pete, s. f. 1. Urmă lăsată pe suprafața unui obiect de un corp gras, de o materie colorată, de murdărie etc., suprafață pe care se întinde o astfel de urmă; substanță care a lăsat această urmă. ♦ Porțiune diferit colorată pe un fond de o culoare mai mult sau mai puțin omogenă. 2. Porțiune pe corpul animalelor sau al păsărilor, unde părul sau penele sunt de altă culoare față de rest. ♦ Părticică a pielii corpului omenesc sau a animalelor diferit colorate față de rest. 3. Porțiune de nuanță diferită (mai închisă) care se observă cu ochiul liber sau cu telescopul pe discul Soarelui, al Lunii sau al altui corp ceresc. ◊ Expr. A căuta (sau a găsi) pete în Soare = a căuta cu orice preț defecte acolo unde nu sunt, a fi cusurgiu. 4. Fig. Faptă, atitudine, situație etc. reprobabilă, care știrbește onoarea sau reputația cuiva; rușine, stigmat. ◊ Loc. adj., adv. Fără (de) pată = curat, nevinovat; neprihănit, cast. – Et. nec.

PATERIC, paterice, s. n. Colecție de povestiri din viața vechilor călugări (trecuți de Biserică în rândul sfinților); text care face parte dintr-o astfel de colecție. – Din sl. paterikŭ.

PATRULĂ, patrule, s. f. Subunitate militară care îndeplinește o misiune de cercetare, de pază, de control etc.; persoană care face parte dintr-o astfel de subunitate. ◊ Patrulă de aviație = subunitate formată din 3-4 avioane militare. – Din germ. Patrulle.

PĂIOS, -OASĂ, păioși, -oase, adj., s. f. 1. Adj. (Despre plante) Care are tulpina un pai; (despre culturi) care este format din astfel de plante. 2. S. f. (Mai ales la pl.) Cereală a cărei tulpină este pai. – Pai + suf. -os.

PĂROS, -OASĂ, păroși, -oase, adj. 1. (Despre ființe sau părți ale corpului lor) Acoperit cu mult păr² (1). 2. (Despre țesături sau obiecte confecționate din astfel de țesături) Acoperit cu un strat pufos, format din capetele firelor care ies în afară. 3. (Despre plante, frunze, flori, tulpini) Acoperit cu păr² (3). – Păr² + suf. -os.

PÂRPĂLAC, pârpălace, s. n. (Înv.) Frigere a cărnii pe jeratic sau în frigare; (concr.) carne friptă astfel. – Pârpăli + suf. -ac.

PEDIGRIU s. n. Genealogie a unui animal domestic (reproducător) de rasă (mai ales a unui cal de curse); document care arată originea unui astfel de animal. [Var.: pedigri, pedigree, pedigreu s. n.] – Din engl., fr. pedigree.

PEPINIERĂ, pepiniere, s. f. 1. Teren rezervat pentru înmulțirea și formarea plantelor erbacee sau lemnoase până la plantarea lor pe locul definitiv. 2. P. anal. Crescătorie de animale. 3. Fig. Instituție, organizație etc. care pregătește un număr mare de oameni în vederea unei profesiuni, a unei activități etc.; colectiv din care se pot recruta astfel de oameni. [Pr.: -ni-e-] – Din fr. pépinière.

PERIPEȚIE, peripeții, s. f. Întâmplare sau serie de întâmplări și de incidente neprevăzute (și impresionante) care intervin în viața cuiva; spec. serie de astfel de întâmplări prezentate într-o operă literară. – Din fr. péripétie.

PLANȘĂ, planșe, s. f. 1. Foaie de hârtie (mai groasă) pe care sunt reproduse desene, fotografii sau picturi, folosită ca ilustrație într-o carte; carton cu desene sau cu fotografii, care servește ca material didactic (la predarea științelor naturale). ♦ Coală, foaie mare de hârtie pe care s-a executat un desen tehnic, o hartă etc.; desen tehnic executat pe o astfel de coală. 2. Placă de metal sau de lemn în care se sapă litere, note muzicale etc. spre a fi folosită în gravură. 3. Fiecare dintre plăcile de beton ale pavajului unei șosele, limitată de rosturile de dilatație. – Din fr. planche.

PLASĂ¹, plase, s. f. I. 1. Împletitură cu ochiuri mari din fire textile, sintetice ori metalice, din care se fac diferite obiecte; obiect confecționat dintr-o astfel de împletitură; fileu. ◊ Plasă pescărească = unealtă de pescuit formată dintr-o rețea de fibre textile sau din material plastic. ◊ Expr. A prinde (pe cineva) în plasă = a înșela, a amăgi, a seduce (pe cineva). 2. Împletitură cu ochiuri (din sfoară, sârmă etc.) care se așează în spatele porților de joc (la fotbal, handbal, polo, hochei etc.) pentru a opri obiectul de joc (mingea, pucul etc.) și pentru a pune în evidență cu ușurință marcarea punctului. II. 1. Parte dintr-o moșie în evul mediu, în Țara Românească, cuvenită unui proprietar. 2. Subdiviziune a unui județ, în vechea împărțire administrativă a țării; ocol. III. (Rar) Limbă de cuțit; tăiș. – Din sl. plasa.

PONTON, pontoane, s. n. 1. Ambarcație, de obicei fixă, care susține o instalație unde acostează navele. 2. Pod plutitor improvizat a cărui platformă este susținută de bărci sau de alte vase legate între ele; fiecare dintre ambarcațiile care susțin platforma unui astfel de pod. 3. Vas fără motor și fără punte, care se remorchează la un vas cu motor și cu care se transportă mărfurile dintr-un port sau se ancorează bastimentele mai mari. – Din fr. ponton.

PROSTIE, prostii, s. f. 1. Starea celui lipsit de inteligență sau de învățătură, starea omului prost; (concr.) faptă, comportare, vorbă care denotă o astfel de stare. 2. Vorbă, faptă sau lucru lipsite de seriozitate, de importanță; fleac; absurditate, inepție. – Prost + suf. -ie.

PSALM, psalmi, s. m. 1. Imn religios biblic; (la pl.) culegere formată din 151 de astfel de imnuri, cuprinsă în Vechiul Testament și care alcătuiește Psaltirea. 2. Imn, cântec (de factură religioasă); poezie (lirică). – Din sl. psalmŭ.

PUNGĂ, pungi, s. f. 1. Săculeț (cu băieri) de piele, mai rar de pânză, de material plastic etc., cu una sau cu mai multe despărțituri, în care se țin în mod curent banii și alte obiecte mici. ◊ Expr. A-i sufla vântul în pungă sau a da de fundul pungii = a nu (mai) avea bani. A-și dezlega (sau a-și desface) punga = a fi darnic. A fi gros la pungă = a fi foarte bogat. A(-și) strânge (sau a avea, a face) buzele (sau gura) pungă = a) a avea sau a produce o senzație de contractare a buzelor din cauza unui aliment astringent, acru etc.; b) a ține buzele strânse (în semn de nemulțumire, de amărăciune etc.). ♦ Conținutul unei pungi (1); p. ext. bani, avere. ♦ Săculeț cuprinzând 500 de galbeni, taleri sau lei vechi, cu care se făceau plățile în trecut; p. ext. suma de 500 de galbeni, de taleri sau de lei vechi. 2. Săculeț făcut din hârtie, din material plastic sau din alt material, servind ca ambalaj pentru diferite obiecte, mai ales alimente. ♦ Conținutul unui astfel de săculeț. 3. Umflătură a pielii de forma unui săculeț (situată mai ales sub pleoapa inferioară). ◊ Pungă de apă = denumire populară pentru ascită; pleurezie. 4. Săculeț triunghiular situat la piciorul albinei, în care aceasta strânge și transportă polenul. 5. Cavitate naturală în scoarța pământului, de forma unei pungi (1). 6. (Bot.; în compusul) Punga-babei = plantă erbacee cu flori galbene-aurii (Pulicaria dysenterica). – Et. nec.

PURPURĂ¹, purpure, s. f. 1. Culoare roșu-închis. 2. Materie colorată roșu-închis spre violet (extrasă în vechime dintr-o moluscă, iar astăzi preparată pe cale sintetică). 3. Stofă scumpă vopsită cu purpură (2); haină (domnească) făcută dintr-un astfel de stofă; hlamidă. [Var.: (înv.) purpur s. n.] – Din lat. purpura.

REGULAT, -Ă, regulați, -te, adj. 1. Care este conform unei reguli stabilite în prealabil; care se repetă după o anumită regulă, într-o anumită ordine, fără abatere. ♦ Care se desfășoară cu regularitate; firesc, obișnuit, normal. ◊ Verbe regulate = verbe care se conjugă după regulile generale ale conjugărilor. ♦ Ordonat, uniform. 2. Care este organizat sau funcționează în baza unei legi; organizat legal, organizat pe baze permanente. ♦ Sistematizat, orânduit. 3. (Despre corpuri) Care permite o descompunere în părți, astfel încât acestea să fie identice și în relații identice unele în raport cu altele. ◊ Poligon regulat = poligon care are toate laturile și toate unghiurile egale. Poliedru regulat = poliedru cu toate fețele poligoane regulate și cu toate unghiurile diedre egale. ♦ (Despre trăsături, forme etc.) Alcătuit din elemente care se grupează ordonat sau simetric; armonios, frumos. – V. regula.

REPRESALII s. f. pl. Măsuri drastice luate de anumite organe de stat împotriva unor grupuri sociale, ca urmare a săvârșirii, de către acestea, a unor acte de răzvrătire. ♦ Măsuri de constrângere luate de un stat împotriva organelor sau cetățenilor altui stat, ca urmare a săvârșirii de către acel stat a unor acte ilicite față de el sau față de cetățenii lui și spre a-l determina să înceteze astfel de acte. – Din fr. représailles, lat. represalia.

SAC, saci, s. m. 1. Obiect confecționat din pânză, din hârtie rezistentă, din material plastic etc., folosit la păstrarea și la transportarea unor produse; conținutul unui astfel de obiect; obiectul împreună cu conținutul lui. ◊ Sac de dormit = sac special prevăzut de obicei cu un fermoar și cu o glugă, folosit mai ales de excursioniști pentru a dormi. (Rar) Sac de spate = raniță; rucsac. ◊ Expr. Sac fără fund = a) om lacom, nesățios; b) om care știe și povestește multe snoave, anecdote, glume. A da de fundul sacului = a sărăci. A prinde (pe cineva) cu mâța (sau cu mâna) în sac = a surprinde (pe cineva) în momentul când săvârșește o faptă rea. A(-și) dezlega sacul = a se destăinui. ♦ Fig. (Cu determinări introduse prin prep. „cu” sau „de” care arată felul) Cantitate mare, grămadă. 2. Pânză de fuior, de câlți sau de buci din care se fac sacii (1). 3. Geantă mare de pânză, de piele etc. în care se pun lucrurile necesare pentru o călătorie. 4. Unealtă de pescuit făcută dintr-o rețea de sfoară în formă de sac (1) cu fundul adânc și cu gura ținută deschisă printr-un arc de lemn. 5. (În sintagmele) Sac aerian = organ în formă de sac (1), caracteristic păsărilor, care menține ritmul de respirație al acestora în timpul zborului. Sac polinic = fiecare dintre compartimentele din antera staminei, în care se formează polenul. Sac embrionar = cavitate din ovulul plantelor angiosperme, în care se află mai multe celule, printre care și oosfera. – Din lat. saccus.

SCHIMB, schimburi, s. n. 1. Înlocuire a cuiva cu altcineva sau a ceva cu altceva (de aceeași natură). ◊ (Tehn.) Piesă de schimb = piesă dintr-un mecanism, fabricată izolat de acesta și menită să înlocuiască altă piesă, identică, dar uzată, a mecanismului. (Fiziol.); Schimb de materii = totalitatea proceselor care se petrec în organism cu ocazia asimilării hranei. Schimburi respiratorii = totalitatea proceselor prin care se introduce în sânge oxigenul și se elimină bioxidul de carbon. ◊ Loc. adj., adv. Cu schimbul = (care apare, intervine etc.) când unul, când altul, pe rând. (Mil., în trecut) Trupă cu schimbul = trupă în care soldații erau chemați să facă serviciul în mod periodic și pe rând (în intervale fiind lăsați la vatră). ◊ Expr. Schimb de cuvinte = discuție aprinsă, ceartă. 2. Faptul de a ceda un lucru, un bun, pentru a lua altul în locul lui; procesul circulației mărfurilor ca formă de repartizare a bunurilor produse de societate. ◊ Loc. adv. În schimb = drept compensație, ca echivalent. ◊ Loc. prep. În schimbul... = în locul..., pentru... ♦ (Concr.) Ceea ce se primește, se obține în locul a ceea ce s-a cedat; echivalent, compensație. ♦ Transformare a unei sume de bani în alta de aceeași valoare, dar constând din alte monede. ◊ Casă de schimb = întreprindere comercială care se ocupă cu schimbarea banilor. Scrisoare de schimb = act prin care semnatarul cere unei alte persoane să plătească o sumă de bani celui indicat în act. Agent de schimb = persoană intermediară care are rolul de a negocia, în mod oficial, obligațiuni de stat și alte efecte. 3. (Fiz.) Trecere a unei energii, a unei sarcini electrice, a unei particule etc. de la un sistem fizic la altul, dintr-o parte în alta. 4. Totalitatea lucrătorilor, funcționarilor etc. care se găsesc în același interval de timp la lucru într-o secție, într-un serviciu etc. în care lucrează mai multe rânduri de angajați; echipă de lucrători sau persoane care, după un interval de timp determinat, înlocuiește sau este înlocuita în muncă de altă echipă sau de altă persoană; interval de timp cât lucrează astfel o echipă sau o persoană. 5. (Mai ales la pl.) Rufărie de corp (sau de pat) care înlocuiește pe cea murdară; primeneli. – Din schimba (derivat regresiv).

SCHIT, schituri, s. n. Mănăstire mică sau așezare călugărească situată într-un loc retras; călugării dintr-o astfel de mănăstire. – Din sl. skitŭ.

SEMIMETAL, semimetale, s. n. Element chimic care posedă atât proprietăți caracteristice metalelor, cât și proprietăți specifice nemetalelor, făcând astfel trecerea între cele două clase de substanțe. – Semi- + metal (după fr. demi-metal).

SILOGISM, silogisme, s. n. Raționament deductiv care conține trei judecăți legate între ele astfel încât cea de-a treia judecată, care reprezintă o concluzie, se deduce din cea dintâi prin intermediul celei de-a doua. – Din fr. syllogisme, lat. syllogismus.

SILUETĂ, siluete, s. f. 1. Imagine, înfățișare reală (și oarecum neclară în amănuntele ei) a unei ființe, a unui lucru etc., de obicei proiectate (ca o umbră) pe un fond mai luminos; p. ext. ființă sau lucru astfel proiectate. ♦ Personaj abia schițat într-o operă literară. 2. Talie zveltă și bine proporționată a unei persoane; corp zvelt, suplu, bine proporționat al unei persoane; p. gener. talie; corp. ♦ Expr. A face siluetă = a deveni zvelt; a slăbi. 3. Desen unicolor, de obicei negru, lucrat în creion, în tuș sau decupat din hârtie, pânză etc. reprezentând contururile unei ființe sau ale unui lucru pe un fond de altă culoare. 4. Desen special de carton sau de placaj (reprezentând o siluetă (1) de om) pe care sunt fixate țintele la tir. [Pr.: -lu-e-] – Din fr. silhouette.

SMALȚ, smalțuri, s. n. 1. Masă sticloasă formată din diverși oxizi anorganici, cu care se acoperă suprafața obiectelor de ceramică sau de metal pentru a le face impermeabile, a le feri de oxidare sau a le înfrumuseța; email. ♦ Material sticlos sau obiect făcut dintr-un astfel de material. 2. Substanță albă și lucioasă care acoperă suprafața vizibilă a dinților. [Var.: (înv.) smalt s. n.] – Din ngr. smálto(n), germ. Schmalz.

ȘMIRGHEL s. n. 1. Rocă metamorfică formată în cea mai mare parte dintr-o masă de granule (fine) de corindon, alternând cu magnetit; emeri. 2. Material abraziv în stare de pulbere, obținut din șmirghel (1) sau fabricat pe cale sintetică. ♦ Hârtie acoperită cu un astfel de material, folosită pentru a freca, a curăța sau a lustrui unele obiecte în industria lemnului, în lăcătușărie etc. – Din germ. Schmirgel.

TAM-TAM, tam-tamuri, s. n. 1. Instrument muzical de percuție alcătuit dintr-un disc concav de metal forjat, care, lovit cu un ciocănel de lemn căptușit cu postav, vibrează, producând sunete puternice; gong. 2. Instrument muzical african asemănător cu toba; muzică executată cu un astfel de instrument. ♦ Fig. Zgomot mare, zarvă. – Din fr. tam-tam.

TERAZ s. n. Varietate de struguri de calitate inferioară, cu boabe mici și negre; vin făcut din astfel de struguri. [Var.: teras s. n., terasă s. f.] – Et. nec.

TRĂPAȘ, trăpași, s. m. (La pl.) Nume generic dat raselor de cai specializați pentru o mare viteză la trap (1); (și la sg.) cal care face parte dintr-o astfel de rasă. – Trap + suf. -aș.

ȚAP, țapi, s. m. 1. Masculul caprei domestice, al caprei negre și al căprioarei. ◊ Țap ispășitor = a) (în Biblie) țap (1) pe care marele preot îl încărca la sărbătorirea ispășirii cu toate păcatele neamului lui Israel și care era apoi alungat în deșert; b) fig. persoană asupra căreia se aruncă vina pentru greșelile altora. ◊ Expr. A sta ca un țap logodit = a sta țeapăn, prostit, aiurit. 2. Pahar special de bere, cu toartă, având capacitatea de 300 ml; conținutul unui astfel de pahar. 3. (Art.) Numele unei constelații în care intră Soarele la solstițiul de iarnă. – Cf. alb. cap, cjap, scr. cap.

ȚÂRÂIT², țârâituri, s. n. Faptul de a țârâi²; (concr.) sunetul, zgomotul produs astfel; țârâitură. – V. țârâi².

ȚEAPĂ, țepi, s. f. 1. Par lung și ascuțit la un capăt (folosit în trecut ca instrument de supliciu); p. restr. vârful unui astfel de par. 2. Prelungire ascuțită și țepoasă la spicele cerealelor; (la pl.) resturile tulpinilor unor păioase, rămase în pământ după ce plantele au fost cosite. 3. Ghimpe, așchiuță, spin. 4. (La pl.) Păr aspru, ghimpos care acoperă corpul unor animale. – Cf. sl. čepati.

ULCER, ulcere, s. n. 1. Leziune (fără tendință de cicatrizare) care apare pe suprafața pielii sau a mucoaselor (stomacului, duodenului); boală caracterizată prin prezența unor astfel de leziuni; ulcus (1). 2. Boală a arborilor, pricinuită de distrugerea treptată a straturilor lemnoase. – Din fr. ulcère, lat. ulcus, -eris.

ULTRAMICROSCOP, ultramicroscoape, s. n. Microscop puternic în care iluminarea obiectelor se face în direcție perpendiculară pe direcția axei optice a instrumentului, astfel încât prin direcția luminii pot fi examinate corpurile care nu sunt vizibile cu microscopul obișnuit. – Din fr. ultramicroscope, germ. Ultramikroscop.

UNCHI, unchi, s. m. 1. Bărbat considerat în raport cu copiii fraților și surorilor sale, în raport cu copiii fraților și surorilor soției sale sau în raport cu copiii verilor și verișoarelor sale; termen cu care se adresează acestui bărbat nepoții; grad de rudenie astfel stabilit; unchiaș. 2. Termen de respect cu care o persoană mai tânără se adresează unui bărbat mai în vârstă. – Lat. avunculus.

UNIUNE, uniuni, s. f. 1. Legătură între două sau mai multe persoane, grupuri, societăți, clase etc. pentru apărarea unor interese, pentru revendicarea unor drepturi comune, pentru realizarea unor scopuri comune etc. 2. Nume generic pentru diverse organizații politice, economice, obștești etc. 3. Unire a unor provincii sau state într-un singur stat; p. ext. stat astfel rezultat. [Pr.: -ni-u-] – Din lat. unio, -onis, fr. union.

VARGĂ, (1) vergi, (2) vărgi, s. f. I. 1. Nuia lungă, subțire și flexibilă, tăiată de obicei dintr-o ramură dreaptă de arbore. ◊ Expr. (Adesea adverbial) A tremura vargă (sau ca varga) = a tremura foarte tare, din tot corpul (de frică sau de frig). (A fi) varga lui Dumnezeu = (a fi) foarte rău, aspru, crunt. ♦ (La pl.) Mănunchi de bețe tăiate egal, cu care se aplicau în trecut pedepse corporale. ♦ Lovitură aplicată cuiva cu varga (I 1); urma lăsată pe corp de o astfel de lovitură. ♦ Băț de undiță. ♦ Vergea cu care se încărcau în trecut puștile și cu care se curăța țeava puștii. ♦ Baghetă. ♦ Vergea subțire de metal. 2. Compus: (Bot.) varga-ciobanului = a) plantă erbacee cu tulpina și ramurile țepoase, cu flori liliachii, dispuse în capitule (Dipsacus silvester); b) scăiuș; vargă-de-aur = splinuță (Solidago virgaurea). II. (Pop.) Dungă (în special la o țesătură). – Lat. virga.

VÂLNIC, vâlnice, s. n. 1. Fotă încrețită în talie și despicată în față, care aparține portului popular oltenesc. 2. Pânză țărănească subțire; învelitoare de cap făcută din astfel de pânză; văl. – Din bg. vălnenik.

XILOGRAVURĂ, xilogravuri, s. f. 1. Totalitatea procedeelor necesare producerii formei de tipar pentru xilografie; formă de tipar obținută printr-un astfel de procedeu. 2. Procedeu de gravură care constă din săparea unui desen pe o placă de lemn și imprimarea lui pe hârtie. 3. Arta de a grava în lemn. ◊ Clișeu gravat în lemn; stampă executată cu un astfel de clișeu. – Din fr. xylogravure.

ZARAFIR, zarafiruri, s. n. (Pop.) Fir de aur; p. ext. stofă țesută cu astfel de fir; brocart. – Cf. tc. zer „aur”, rom. fir.

ZĂTON, zătoane, s. n. (Reg.) 1. Lac lung și îngust pe țărmul mării, despărțit de mare numai printr-o limbă îngustă de pământ. ♦ Loc din cursul unui râu cu apă domoală și adâncă, unde se pot adăposti iarna vasele plutitoare. ♦ Scobitură în malul unui râu, unde se adună peștele. 2. Zăgaz făcut spre a abate sau a opri apa din cursul ei. ♦ Spec. Îngrăditură din stuf sau din nuiele, care se așază în râu pentru prinderea peștelui; p. ext. locul astfel îngrădit. Zătoane circulare. – Din rus., ucr. zaton.

ZBURA, zbor, vb. I. 1. Intranz. (Despre păsări și insecte) A plana și a se mișca în aer cu ajutorul aripilor. ♦ A pleca în zbor, a-și lua zborul. ♦ (Despre lucruri) A pluti în aer (purtat de vânt); a trece prin aer cu viteză (fiind zvârlit sau lansat cu putere). 2. Intranz. (Despre aparate de zbor) A se ridica și a se menține în văzduh, a se deplasa pe calea aerului; (despre oameni) a călători cu un astfel de aparat. 3. Intranz. Fig. A merge foarte repede, a alerga, a goni. ♦ (Despre oameni) A străbate spații mari cu repeziciune; a se repezi până undeva. ♦ (Despre timp) A trece, a se scurge repede. ♦ (Despre gânduri, idei) A se succeda cu repeziciune. 4. Tranz. Fig. A smulge de la locul său, a prăvăli, a răsturna. ◊ Expr. A zbura cuiva capul = a decapita pe cineva; a-l omorî. A-și zbura creierii = a se sinucide prin împușcare. (Fam.) A zbura (sau a face să zboare) pe cineva de undeva = a da pe cineva afară de undeva, dintr-un post; a-l concedia. (Intranz.) A zbura de undeva = a fi forțat să părăsească un loc (în special un post, o slujbă). ♦ Intranz. (Rar) A cădea, a se prăbuși, a se prăvăli. 5. Tranz. (Pop.; în expr.) A zbura laptele = a pune puțin lapte acru în lapte dulce fierbinte ca să se aleagă brânza. – Lat. *exvŏlāre.

ZIS, ZISĂ, ziși, zise, adj., s. f. 1. Adj. Numit, denumit, poreclit. ◊ Loc. adj. Așa-zis (sau -zisă, -ziși, -zise) = pe nedrept sau în mod convențional numit astfel; aparent, fals. 2. S. f. Vorbă, spusă; afirmație. ♦ Proverb, zicătoare. ♦ (Înv.) Sfat, îndemn; ordin, poruncă. – V. zice.

ZODIE, zodii, s. f. 1. Fiecare dintre cele douăsprezece constelații ale zodiacului (1); p. gener. constelație, planetă. ♦ Interval de timp determinat când Soarele se află într-un astfel de sector. 2. Constelație corespunzând unei anumite luni a anului în care se naște cineva și având, după unele credințe, o influență (bună sau rea) asupra destinului acestuia; interval de timp corespunzător; p. ext. destin, ursită. ◊ Expr. (Glumeț) A se naște în zodia porcului = a fi foarte norocos, a avea noroc porcesc. A sa naște în zodia rațelor = a fi mereu însetat. A-i da (cuiva) în zodii = a-i prezice cuiva soarta, viitorul după poziția stelelor. 3. (Rar) Ursitoare. – Din ngr. zódhion.