ETER, (1) eteri, s. m. 1. (Chim.) Combinație organică, obținută din alcooli sau fenoli, cu mare întrebuințare în industrie. ◊ Eter sulfuric (sau etilic) (adesea fără determinare) = lichid incolor, foarte volatil, inflamabil, cu miros puternic, obținut din alcool etilic și acid sulfuric și întrebuințat în medicină ca narcotic și dezinfectant, precum și în unele ramuri ale industriei. 2. Substanță ipotetică (a cărei existență nu este admisă de fizica modernă), care ar umple întregul spațiu și ale cărei oscilații ar constitui undele electromagnetice. ♦ Fig. (Învechit) Aer, atmosferă, cer, văzduh. Ah! dacă aste plîngeri ca un parfum de noapte, Spărgînd acele valuri albastre din eter, Ajunge-vor la tine în dureroase șoapte, Divină providență, fă-ndată ca să pier! BOLINTINEANU, O. 17. Într-o noapte lină, O palidă lumină Se stinse în eter. ALECSANDRI, P. I 183. 3. (În concepția unor filozofi greci antici) Al cincilea element al universului (alături de foc, apă, pămînt și aer).

MĂRGĂRITĂRÉL subst. Diminutiv al lui m ă r g ă r i t a r. 1. S. n. Cf. m ă r g ă r i t a r (I 1). Dar cînd râde Rada, mărgăritărei Sînt pe lume oare scumpi ca dinții ei? COȘBUC, B. 208. ▭ Două mărgăritărele. 2. S.n. (Bot.) Lăcrimioare (Convallaria majalis). Cf. m ă r g ă r i t a r (II 1). Într-acest fel să fac toate celelalte ape, de mărgăritărel, de căpșune, de liliac alb. PISCUPESCU, O. 298/18. Floricica asta. . . merită numele de lăcrimioară și de mărgăritărel. NEGRUZZI, S. I, 97. Cu voi, scumpe strugurele, Albe mărgăritărele, Primăvara-și face salbe. ALECSANDRI, P. I, 123. O cunună de mărgăritărele era așezată pe fruntea ei netedă. EMINESCU, N. 8. Mirosea parfumul părului ei, care aducea a mărgăritărel. D. ZAMFIRESCU A. 47, cf. GÎRLEANU, L. 32. 3. Subst. (Regional) „Tufă lemnoasă, ca liliacul, cu frunze negre-verzi, face boabe albe ca mărgărintarul, fără miros”. ȘEZ. XV, 81. 4. Subst. (Med.) Stomatită. Cînd mărgăritărelul nu ține de o stare generală rea, el se vindecă ușor și repede. BIANU, D. S., cf. CANDREA, F. 221. – Pl.: (1, 2) mărgăritărele și (învechit și regional, m.) mărgăritărei. – Și: (regional) mărgărintărél subst. ȘEZ. XV, 81. – Mărgăritar + suf. -el.

Crina Obiceiul de a da fetelor nume de flori este foarte vechi și comun tuturor popoarelor. Crizantema, Floarea, Lăcrămioara, Margareta, Micșunica, Panseluța, Violeta, Viorica etc. sînt destul de frecvente în onomastica actuală, iar cei care aleg astfel de prenume au în minte fie o veche comparație poetică a fetelor cu florile, fie caracteristicile concrete ale fiecărei flori „(culoare, parfum, gingășie etc.). Încadrarea lui Crina în această lungă serie nu este greșită, deși la origine prenumele nu pare să fi fost creat în românește, ci în grecește (de fapt și alte nume din cele citate mai sus, cu toate că au un corespondent perfect în terminologia noastră botanică, sînt doar împrumuturi). Asta nu înseamnă însă că prenumele Crina nu poate constitui, în anumite cazuri, și o creație românească spontană (dacă un vorbitor al limbii române n-ar cunoaște prenumele Crina, l-ar putea ”reinventa„ foarte ușor, întrucît cunoaște sistemul prenumelor corespunzătoare numelor de flori). Destul de vechi în onomastica greacă, Krínon, Kríno, Krínis etc. sînt formate de la subst. krinon ”crin„, aceeași semnificație avînd și numele de origine ebraică → Suzana, japonezul Yuri etc. Un caz interesant este it. Gigliola, considerat un derivat din giglio ”crin", dar apropierea de numele florii nu este decît o frumoasă etimologie populară (Giliola este o formă diminutivală de la Gilia – hipocoristic feminin pentru – Egidius, împrumutat din franceză). Împrumuturi din greacă sînt bg. Krino și Krina. De la Crína, exclusiv feminin, a fost creat derivatul masc. Crinél. Pentru atestările mai vechi ale numelui Crína, este posibilă apropierea lui de un nume mai vechi, Măcrína.

ÎMBĂTA, îmbăt, vb. I. 1. Refl. A ajunge în stare de beție, în urma consumării unei cantități de alcool. Se îmbăta pînă într-atît, încît nu mai știa dacă feată este ori băiat. ISPIRESCU, U. 104. Mai nainte, unde se intîmpla la tine să te îmbeți!... acuma îți bei mințile dintr-un țoi de rachiu. CARAGIALE, O. I 257. Mănîncă, bea, se-mbată și doarme dus. ALECSANDRI, T. I 447. ◊ Expr. A se îmbăta lulea (tun, turtă sau criță) = a se îmbăta foarte tare. ◊ Tranz. I-a dat țuică și l-a îmbătat. (Expr.) A îmbăta (pe cineva) cu apă rece = a amăgi (pe cineva) cu vorbe goale. Nu mă îmbeți pe mine cu apă rece. Te știu eu cine ești. V. ROM. martie 1953, 167. Ei! Să lăsăm frazele, nene Cațavencule! Astea sînt bune pentru gură-cască... Eu sînt omul pe care d-ta să-l îmbeți cu apă rece? CARAGIALE, O. I 136. 2. Tranz. Fig. A încînta, a fermeca, a ameți, a zăpăci. Se temea acum să nu-l îmbete Amețitoarea ochilor otravă. TOPÎRCEANU, B. 59. Pădurea mirosea de te-mbăta: înflorise tămîioara. SANDU-ALDEA, U. P. 65. Întindem buzele tremurătoare, Vrăjita-ți undă să ne mai îmbete, Viață pururea fermecătoare! VLAHUȚĂ, O. A. I 78. Dulcele parfum al florilor și al rîului intră în cameră și mă îmbată. BOLINTINEANU, O. 317. ◊ Refl. Nu te-mbăta de vorba cui ar sta să te admire! VLAHUȚĂ, O. A. 75. În sărbătoarea noastră, tu singur ești tăcut! Îmbată-te de viața ce ne surîde nouă. BOLINTINEANU, O. 21.

FRĂȚIOR, frățiori, s. m. 1. Diminutiv al lui frate. Dară greu somn dormii, soru-mea. – Greu, frățioare. ISPIRESCU, L. 131. Începe a se scărmăna de cap și a plînge cu amar după frățiorii săi. CREANGĂ, P. 25. Dintre cei ce sînt veniți, Alții nu-s mai străluciți Mai frumoși, mai răpitori Ca doi tineri frățiori. BOLINTINEANU, O. 88. ♦ (Mai ales la vocativ) Termen familiar, prietenesc, cu care te adresezi unui bărbat. Asta-i una la mînă, mă frățioare. SADOVEANU, P. M. 11. Apoi bine, frățioare, de ce nu mi-ai spus așa de-acasă. ISPIRESCU, L. 47. ◊ Fig. Măi arcușe, frățioare, Ia întoarce struna, Pentru dorul ce ne doare, Să-i mai zicem una! DEȘLIU, G. 17. (Adjectival) Mult mi-e dor, mămucă, dor De cel codru frățior. ALECSANDRI, P. P. 295. 2. Mică plantă erbacee, cu flori alburii cu dungi roșiatice, care crește prin locuri pietroase. Iată vin pe rînd, păreche... Frățiori și romănițe... Clopoței și măzărele îmbătate de parfumuri. ALECSANDRI, P. A. 125. – Pronunțat: -ți-or.

MOBILĂ s. f. (Mai ales la pl.) Fiecare dintre obiectele (cu destinație practică precisă) câre servesc la amenajarea unei locuințe, a unei instituții etc. și care se sprijină, de obicei, cu partea inferioară pe podea. Și cînd să va isprăvi, Spun că-l vor împodobi Tot cu mobili englezești. MUMULEANU, C. 143/13. Moliile unei case. PLE;OIANU, A. 22/14. Melidor cumpărase mobile și alte lucruri. HELIADE, F. B. 14/2. Cîți părinți, cîte mume, cumpliți către copiii lor, nu îngrijesc de creșterea lor, numai ca să aibă ce să cheltuiască la haine frumoase și la mobile de lux ! MARCOVICI, D. 73/9. Ascunde-te acolo, în astă sară. După un mobil, după o tapiserie, unde vei voi. NEGRUZZI, S. III, 424. Te poftesc să-mi lași mobilele în pace. ALECSANDRI, T. I, 419. Casa e aceeași, însă mobile nouă și elegante, covoare pe jos. EMINESCU, N. 81. Vine și ne strică mobilele. CARAGIALE, O. III, 206. Închirierea mobililor destinate pentru mobilarea unei case întregi. HAMANGIU, C. C. 371. Ținînd pămătuful în mînă, umbla și, pe unde-i călca pasul, precum se iau dihăniile după vrăjitor, așa umblau și mobilele după dînsa. ANGHEL, PR. 5. Cumpărăm chiar o garnitură de mobile. C. PETRESCU, Î. II, 258. Un salon cu mobile decolorate. TEODOREANU, M. II, 39. Mobile curate umpleau toate colțurile. SADOVEANU, O. III, 269. Nu vedea bărbații, ca și cum s-ar fi plimbat printre ei ca printre mobile. DEMETRIUS, A. 308. Avem trei vaci, șase porci grași, mobile. T. POPOVICI, SE. 35. ♦ (La sg.; cu sens colectiv) Mobilier. Am cumpărat o mobilă foarte drăguță, din Sătmar, cam ca aceea din salonașul nostru. REBREANU, I. 307. Mobila veche cu un parfum de povești, arăta odaia unei femei. BACOVIA, O. 247. Mobila cazonă. . . se dezmințea greoaie sub bătaia razelor calde. SAHIA, N. 71. Mobila e grea, de stejar, veche și pare fără moarte. STANCU, U.R.S.S. 10. Involuntar cuprinse într-o privire odăile cu mobila înghesuită. V. ROM. aprilie 1957, 84. Îi spune tat'su fetii ce-i dă fetii de zestre din vite, pămînt. . ., mobilu casii. GEORGESCU-TISTU, B. 14. – Pl.: mobile și (învechit) mobili. – Și: (învechit și regional) mobil s. n. – Din fr. meuble, it. mobilia, germ. Möbel.

veni vb. IV. A intr. I (despre ființe; mai ales cu determ. locale care indică punctul de plecare, punctul de destinație, traseul sau reperul în funcție de care este orientată deplasarea) 1 A se deplasa spre locul unde se află cineva sau ceva; a merge tot mai aproape de un anumit loc, de o așezare etc.; a se apropia. Vine spre casă. ◊ (repetat, cu val. intensivă sau durativă) Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare (EMIN.). ◊ (în corelație cu vb. ca „a se duce”, „a pleca”, „a merge”, exprimă, în mod explicit, o deplasare în sens opus) Badea vine și se duce, dor îmi lasă (POP.). ◊ (constr. cu „de unde”, „dincotro” etc., arată că cineva se întoarce la locul de unde a plecat) Turcii... în vremea războiului, l-au părăsit și s-au dus de unde vinisă (CANT.). Δ expr. A se întoarce (sau a se duce, a pleca etc.) cum a venit, se spune pentru a arăta că cineva nu și-a realizat scopul pentru care a făcut deplasarea. A se duce cum (sau precum) a (sau au) venit, se spune pentru a arăta că banii obținuți fără efort sînt cheltuiți cu multă ușurință. ◊ (la imper., de obicei întărit prin „încoace”, „aici” etc., predomină ideea de amenințare, de provocare, de sfidare) Vie să-și cerce norocul, dacă li s-au urît zilele (ALECS.). Δ Compus (fam.): vino-ncoace (sau vino-ncoa) subst. invar. = (adesea în legătură cu „a avea pe”, „a fi plin de” etc.) atracție, farmec, drăgălășenie. ◊ (cu determ. modale care arată sau sugerează ritmul de deplasare) S-a oprit un moment în loc indignat, derutat, pe urmă vine brusc către ei (CA. PETR.). Δ (constr. cu dat. etic) Tare-mi venea și-mi sosea, Tot din guriță strigînd (POP.). ◊ (cu determ. care arată distanța parcursă) Șapte țări de ai venit (POP.). ◊ (cu determ. care indică sau sugerează mijlocul de deplasare) Vine călare spre cetate un hatman leșesc cu steag alb (ALECS.). ◊ fig. Iarna vine, vine pe crivăț călare (ALECS.). ◊ (cu determ. elem. pred. supl.) Din droaia de copii... vine curajos, mi se așază pe genunchi (STANCU). ◊ analog. (despre fenomene atmosferice, meteorologice) A venit o furtună cu grindină. ◊ ext. (despre corpuri cerești) Ca stelele acelea călătoare ce se zăresc..., fără a ști de unde vin și unde se duc (RUSSO). ◊ (despre vreme; cu determ. ca „bună”, „rea” etc.) După furtună vine și vreme bună (c. NEGR.). ♦ ext. (despre ambarcațiuni) A se deplasa pe apă apropiindu-se (de cineva sau ceva). După cîteva minute, barca veni la vapor cu trei oameni (BOL.). ♦ analog. (despre păsări) A zbura (dintr-un punct mai îndepărtat către unul mai apropiat). ◊ (despre ființe imaginare sau mitologice) Iuții aprigi zburători Vin curgînd de pretutindeni (c. NEGR.). ♦ analog. (despre obiecte) A se deplasa prin aer cu viteză dintr-un punct mai îndepărtat către unul mai apropiat (fiind lansat, azvîrlit). Capriciul obuzului care vine unde nu te aștepți (CA. PETR.). ♦ (cu determ. introduse prin prep. „pe la”, „prin”, „peste”) A merge traversînd, străbătînd un loc, o întindere, o suprafață; a trece (prin...). Iuda veni... prin valea lui losafat (BOL.).** (cu determ. locale în care de obicei alternează „de la” sau „din” cu „la” sau „în”) A merge dintr-un loc în altul, dintr-o parte în alta. Oile... veneau dintr-un mal în cellalt al Milcovului (GHICA). ◊ fig. De la gîndul restauratorilor de a întemeia gramatica română am venit la gramatica latină (RUSSO). 2 (cu determ. locale introduse de obicei prin prep. „din”, „de la” sau constr. cu „de unde”, care indică punctul de plecare; cumulează adesea ideea originii sau provenienței) A se pune în mișcare pentru a ajunge undeva sau la cineva; a proveni din... Vin din cetatea împărătească sau din Asia mică... negustori (IORGA). ◊ ext. Plante venite de la Ecuator. ◊ (în corelație cu „a merge”, „a se duce”) Acest popor... nu v-a întrebat niciodată de unde ați venit și unde vă duceți (EMIN.). ◊ expr. Așa (sau acum) mai vii de-acasă, se spune, aprobativ, cuiva care revine asupra unei hotărîri (considerate greșite) sau care adoptă o atitudine mai conciliantă, mai înțeleaptă etc. A(-și) veni de-acasă = a se dumiri, a se lămuri (asupra unui lucru). Mergi (sau mergeți, să mergi etc.) ori du-te (sau duceți-vă, să te duci etc.), pleacă (sau plecați etc.) de unde ai (sau ați etc.) venit = pleacă (sau plecați etc.) de aici! lasă-mă (sau lăsați-mă etc.) în pace! A-i veni (cuiva) în (ori întru) întîmpinare sau a veni în (ori întru) întîmpinarea (cuiva), a veni înaintea (cuiva) = a) a merge, a ieși înaintea cuiva (pentru a-l primi, pentru a-l întîlni etc.); a întîmpina (pe cineva); b) (și a veni în întîmpinarea a ceva) a precede, a anticipa o idee, o teorie; a răspunde unei întrebări, unei necesități, înainte ca aceasta să fie formulată. ♦ (mai ales despre abstracte) A lua naștere, a rezulta din ceva sau de undeva; a se trage din... Acest sentiment vine pesemne din înălțimea și sublimitatea naturii noastre intelectuale (CAR.). ◊ expr. De aici vine (apoi) (aceea) că... sau de unde vine că... = datorită acestui fapt, pentru acest motiv, din această cauză. ♦ A-și avea originea, obîrșia, proveniența din ceva sau de undeva; a rezulta, a decurge. A denunța abuzurile, a biciui, a strivi răul, ori din care parte ar veni (I. NEGR.). ◊ (despre limbi sau despre elemente ale unei limbi) Numele localității vine de la un nume de persoană. ♦ (înv.; despre dispoziții, hotărîri etc. oficiale) A emana. Legea vine de la parlament. 3 (de obicei cu determ. locale introduse prin prep. „la”, „pînă în”, „în” etc. care indică punctul de sosire) A ajunge, a sosi într-un anumit loc; a descinde, a se opri într-un anumit loc (care reprezintă punctul final al deplasării). Într-o iarnă... venise la Iași o trupă de actori despre care se dusese vestea (BRĂ.). ◊ expr. A-i veni (cuiva) iapa la hăț = a se schimba împrejurările în favoarea cuiva. A veni pe (sau în) lume = a) a se naște; b) (bis.; și a veni cu trup; despre Iisus Hristos) a lua trup de om; a se întrupa. A veni alba în sat = a se lumina de ziuă. A(-i) veni la țanc (sau la pont) = a sosi la timp. A veni la mijloc = a interveni, a intra în acțiune. A veni fără vistavoi = a sosi (undeva) pe neașteptate. A-i veni (cuiva) cuțitul la gît (sau mucul la deget) = a ajunge într-o situație grea, dificilă, a fi în primejdie; a ajunge la limita răbdării. A(-i) veni (cuiva) în (sau întru, spre) ajutor = a interveni (grabnic, prompt) pentru a ajuta pe cineva; a sări în ajutorul cuiva; a fi de folos cuiva. La o vreme de nevoie,... noi ți-om veni într-ajutor (EMIN.). A veni în ajutorul (a ceva sau a cuiva) = a aduce argumente în sprijinul unei idei, al unei teorii, al unui principiu etc. sau al unei persoane care susține anumite teorii, idei etc. A veni deasupra = a deveni învingător. A(-i) veni (cuiva) la (ori în) mînă sau a veni pe (ori în, la) mîna (ori mîinile) (cuiva) = a ajunge la discreția, la dispoziția, în puterea cuiva; a depinde de cineva. A(-i) veni (cuiva) drăguș la căuș, se spune, ca amenințare, celui care te-a nemulțumit și pe care-l vei pedepsi. A-i veni (cuiva) (Moș) Ene pe la gene = a i se face somn; a începe să moțăie. A(-i) veni de hac = a) a pedepsi sau a face inofensiv pe cineva care provoacă necazuri, supărări, nemulțumiri; b) a depăși, a învinge o dificultate, un obstacol etc. ♦ (despre obiecte, mai ales despre mărfuri; adesea cu determ. introduse prin prep. „din”, „de la”) A ajunge la destinație; a fi adus undeva. Ridică halba: golesc băutura cîteșitrei și mai vine un rînd (GÎRL.). ◊ expr. A veni la (sau în) mîna (sau mîinile) (cuiva) ori a-i veni (cuiva) la (sau în, sub, a) mînă = a ajunge în posesia, în stăpînirea cuiva. A-i veni cuiva cărți = a trage sau a-i cădea cărți bune (potrivite pentru a cîștiga la jocul de cărți). ◊ (despre înștiințări, mesaje, scrisori etc.; adesea cu determ. introduse prin prep, „din”, „de la”; de obicei constr. cu dat. pron. person.) I-a venit răspuns Că dușmanii țării... Năvălesc grămadă (IOSIF). ◊ expr. (înv.) A-i veni mazilie = a fi mazilit, înlăturat de la domnie. ♦ (despre publicații periodice) A fi difuzat, a ajunge (periodic) undeva. Presa îi venea destul de regulat. ♦ (despre lumină, sunete, mirosuri etc.; adesea constr. cu dat.) A se propaga prin spațiu pînă într-un anumit loc; a se face perceput, simțit. Văzu tufișuri mari și-i veni un miros adormitor de iarbă (EMIN.). ◊ (cu determ. introduse de obicei prin prep. „de la”, „din”) Lumina vine de la o curte interioară (RALEA). ◊ expr. A veni la (sau în) urechile (sau cunoștința) ori a-i veni (cuiva) la urechi = (despre știri, zvonuri etc. sau, ext., despre fapte, întîmplări etc.) a ajunge la cunoștința cuiva; a deveni cunoscut. A-i veni (cuiva) muștarul la nas v. muștar. 4 (cu determ. nume de persoane sau echivalente ale acestora, introduse de obicei prin prep. „cu”) A însoți, a întovărăși, a acompania (pe cineva) sau a fi însoțit, întovărășit, acompaniat (de cineva). Nu te teme de nimic și vino cu mine în această pădure (FIL.). ♦ (de obicei cu determ. nume de obiecte) A aduce cu sine. Mai apoi, vine unul cu împletituri, altul cu un car de roate (SLAV.). ◊ expr. A juca pe vine (sau pe venite) = (la unele jocuri de cărți) a juca pe datorie, în contul banilor care vor fi aduși ulterior. ♦ analog. (cu determ. nume abstracte, de acțiuni etc.) A fi mesagerul, purtătorul a ceva.. Vine cu știri de la stăpînul său (SADOV.). ♦ (cu determ. care indică idei, proiecte, propuneri etc.) A prezenta, a propune, a susține. A venit cu un plan de dezarmare (TIT.). 5 (pop.; despre ființe; de obicei cu determ. introduse prin prep. „asupra”, „peste”, „împotriva”) A se repezi asupra cuiva sau peste ceva cu intenții dușmănoase agresive. Cine sînt eu, măi, de vii asupră-mi cu bastonul? (BOL.). ♦ ext. (pop.; despre vehicule sau despre conducători de vehicule) A lovi, a izbi (intrînd în coliziune cu...), a da peste... A văzut cum a venit camionul peste copac. ♦ A se năpusti, printr-o acțiune militară asupra dușmanului, asupra unui loc deținut de acesta etc.; a pătrunde în număr mare (și pe neașteptate) pe un teritoriu străin cu scopul de a-l cotropi, de a-l jefui etc. Turcii au venit cu oaste asupra Ardealului (XEN.). ◊ expr. (Doar) nu vin turcii (sau tătarii) ori (doar) nu vin turcii, nici tătarii, se spune pentru a potoli pe cineva prea grăbit sau alarmat, înfricoșat fară motiv. ♦ (mai ales despre animale sau păsări de pradă) A se năpusti pentru a fura, a ucide (pe cineva) sau a distruge, a devora (ceva). Lăcustele călătoare... ne vin în mod periodic din sudul Rusiei (ENC. AGR.). 6 (determ. prin „ înăuntru” sau prin alte determ. locale care indică un spațiu delimitat sau considerat ca atare și introduse de obicei prin prep. „în”) A intra în...; a pătrunde undeva. Țăranul veni în curtea palatului și ceru să vorbească cu împăratul (POP.). ♦ ext. (urmat de determ. introduse de obicei prin prep. „prin”, „în”) A pătrunde printr-o deschizătură, printr-o crăpătură, printr-un spațiu îngust, delimitat etc. Odăile erau mari... întunecoase prin faptul că lumina le venea prin mijlocirea unui geamlîc (CĂL.). 7 (determ. prin „afară” sau prin alte determ. locale introduse de obicei prin prep. „din”) A ieși, a trece din interior spre exterior sau dintr-un mediu în altul. Veni repede afară și se duse să deschidă poarta. 8 (de obicei cu determ. introduse prin prep. „la” sau în dat.) A se deplasa la cineva (acasă) pentru a-l vedea, a-l ajuta etc., a merge (în mod repetat) undeva; a vizita. Fecioară blondă ca spicul cel de grîu, Veneai la mine noaptea ca nimeni să te vadă (EMIN.). ◊ (cu precizarea „în vizită”) Foarte mulțămit... prinse încredere către noua sa mumă și veni din nou în vizită (EMIN.). ◊ (urmat de determ. introduse de obicei prin prep. „pe la” sugerează imprecizia momentului sau a duratei vizitei) Ceea ce vreau nu-ți pot spune aici... Trebuie să vii pe la mine (REBR.). 9 (de obicei cu determ. introduse prin prep. „la”, care indică întruniri, manifestări publice etc.) A merge pentru a asista, pentru a participa la ceva; a lua parte (la...), a fi de față (la. ..). Va fi o ședință de inițiere la care poate veni oricine (PHIL.). 10 (de obicei însoțit de prop. finale) A se înfățișă, a se prezenta la cineva, înaintea cuiva sau undeva (cu un anumit scop, cu o anumită intenție). Veniră creștinii din satele vecine să spună că pe hotarul lor se iviră boi străini (AGÂR.). ◊ (cu determ. modale, elem. pred. supl.) Ca sorbită de vîntul turbat, așa veni de cătrănită (DELAVR.). ◊ (cu determ. ca „în vis”, „în somn” etc.) Astă-noapte veniră dumnezeii voștri la mine și mă certară foarte rău (ALEXAN.). ◊ (la prez.ind. pers. 1 și 4, precedînd vb. ca „a spune”, „a zice”, „a întreba, ca formulă protocolară de a se adresa, de a relata ceva etc.) Viu să-ți adresez și felicitările și expresia simpatiilor mele (ALECS.). ◊ expr. A veni pe capul cuiva = a cauza cuiva suferințe, necazuri etc. Bine ai (sau ați) venit (sănătos sau sănătoși), formulă de salut cu care este întîmpinat un oaspete. Bine că ai (sau ați etc.) venit, formulă prin care se evidențiază mulțumirea față de oportunitatea sosirii cuiva. A veni la ușa (sau la pragul) (cuiva) sau a-i veni (cuiva) la ușă = a se prezenta la cineva pentru a-i cere ospitalitate, ajutor, bunăvoință. A veni ca la borș, se spune despre o persoană care, prezentîndu-se undeva, pleacă în grabă, fară explicații. A veni (undeva) după cineva (sau ceva) = a căuta pe cineva sau ceva în locul unde se află, se adăpostește, se ascunde. A veni în numele cuiva = a) (și a veni din partea cuiva) a se prezenta undeva ca trimis, ca reprezentant al cuiva; b) a se prezenta (undeva) dîndu-se drept altcineva și uzînd, prin înșelăciune, de autoritatea acestuia. ◊ ext. (cu acc.pe ideea determinării unei acțiuni sau a intervenției într-o acțiune, într-un proces) Realitatea, cea mai aprigă dușmană a închipuirei, vine de se pune necontenit dinaintea ei (ALECS.). ◊ fig. Pe mii de drumuri umbre se ridică Și parcă vin să fure parfumul florilor (DENS.). ♦ A se adresa cuiva, a solicita ceva cuiva. Să nu mă lași!... Viu la tine sigur că n-ai să mă refuzi (CAR.). ♦ (despre bolnavi) A consulta un medic. Mai mulți bolnavi au venit la cabinetul medical. ♦ (pop.) A se prezenta la o persoană de sex feminin pentru a o cere în căsătorie. ♦ (jur.; de obicei cu determ. ca ”înaintea„, ”spre înfățișare„, ”de față„, ”la judecată„) A se înfățișa (ca parte) în fața unei autorități judiciare sau a unui organ de justiție; a compărea. Veneau pentru vechi procese – cu multă îndoială față de judecățile vremelnice (SADOV.). ◊ expr. A veni cu jalba în proțap v. jalbă. ◊ ext. (despre plîngeri, reclamații etc.) Vinind pîrîre nencetată, Vru să știe cu temei de sînt Oare acele toate adevărate (BUD.). ♦ A se alătura cuiva, a trece de partea cuiva; a deveni asociat, partener, adept. Sînt dușmănit de Măria sa... și totuși vii cătră mine (SADOV.). II (mișcarea se realizează pe verticală) 1 (de obicei determ. prin ”jos„, ”la vale„) A se deplasa de sus în jos (pe o suprafață); a se lăsa în jos; a coborî. Vine domol la vale un călăreț tînâr (CAR.). ♦ A cădea (cu viteză) de la oarecare înălțime. O pană veni de sus învîrtejindu-se repede și căzu (SADOV.). ◊ (despre precipitații atmosferice) De-ar veni o răpăială de ploaie... Să vină și să treacă repede (STANCU). ◊ (despre lumină sau despre întuneric) Venea din cer pe cîmp amurgul (GOGA). ◊ (urmat de determ. introduse prin prep. ”pe„, ”peste„ etc., care indică locul căderii; intervine adesea și ideea de lovire sau de izbire cauzată de cădere) Copacul a venit peste mașină. ◊ expr. A veni în vale = (despre porțiuni de teren) a se surpa, a se prăbuși, a aluneca. ♦ (relig.; despre divinități) A se stabili printre oameni, în lume; a coborî (din cer) peste lumea pămîntească. Veți lua putere venind Duhul Sfînt preste voi (BIBLIA 1688). ♦ (despre necazuri, suferințe etc.) A se abate, a cădea asupra cuiva sau a ceva. Pentru legea noastră și credință vom răbda tot răul ce ne va veni asupră (DOS.). ♦ (și a veni de sus) A proveni de la o autoritate superioară, de la cineva cu prestigiu, de la Dumnezeu etc. ♦ (pop.; despre ființe; urmat de determ. ca ”în mînă„, ”în nas„, ”pe brînci„, care indică partea corpului care intră în contact cu locul căderii) A cădea la pămînt, a-și pierde poziția verticală. Unealta căzu: omul veni... pe spate (SADOV.). 2 (pop.; despre ființe; cu determ. ca ”în sus„, ”sus„, ”în vale„) A se îndrepta în sus (spre un loc mai ridicat), a se deplasa dintr-un loc mai jos (sau din josul apei) către unul situat mai sus (sau în susul apei); a (se) urca, a (se) sui. Rugă... să vină puțin sus spre a-i pune pe hîrtie unele scurte sfaturi (CĂL.). ◊ ext. Mașina a venit la deal cu greutate. 3 (despre corpuri, materii) A se ridica deasupra (apei); a ieși la suprafață. Lava venită din adîncurile vulcanului. ◊ expr. A veni la iveală (sau la arătare) = a se da pe față, a fi dezvăluit, a se arăta. III (despre ființe; de obicei cu determ. modale ca ”mai„, ”înapoi„) 1 A se întoarce în locul de unde a plecat; a merge din nou unde a mai fost; a reveni. Dintr-o întîmplare neașteptată, omul venise înapoi devreme (SADOV.). ◊ (în constr. neg.; cu referire la moarte, considerată ca o plecare fără întoarcere) Eu voi pleca... pe-o cale depărtată, De unde nu mai vine acel ce a plecat (BOL.). ◊ (în corelație cu ”a se duce„, ”a pleca„, ”a merge„ etc.) Cînd pleci, să te-nsoțească piaza bună... Cînd vii, pășește slobod (ARGH.). ◊ (urmat de determ. introduse prin prep. ”de la„, ”din„, care indică locul de desfășurare a unor activități, a unor îndeletniciri etc. sau activitățile, îndeletnicirile ca atare) Mirii veniseră de la biserică și se așezaseră între cei doi nuni (VOIC.). Δ expr. A veni de la biserică, se spune, ironic, despre cineva care se întoarce beat acasă. ◊ (cu determ. modale sau elem. pred. supl.) Educat la Paris, vine în țară plin de iluzii reformatoare (CONST.). ◊ fig. Cele ce trec nu mai vin, nici să-ntorc (COSTIN). Δ expr. A-i veni (cuiva) numai numele = a muri undeva, departe de locul de unde a plecat, a locuit. ♦ (despre obiecte) A fi adus înapoi undeva, a fi returnat cuiva. Scrisorile mi-au venit înapoi. ◊ expr. A veni la loc = (despre obiecte, despre părți ale lor etc.) a se întoarce în locul inițial; a(-și) recăpăta poziția inițială. Din cauza mișcării mașinii, scaunele se deplasau în față și veneau la loc. 2 (mai ales despre păsări) A se întoarce din migrație. Pe unde-ați fost și voi străine, Veniți, dragi păsări, înapoi! (COȘB.). 3 A se întoarce la o stare anterioară; a redobîndi o stare, o situație anterioară. Această mare vindecare a pocăinții, ca prin mijlocul ei să vie iară la cinstea cea dintîi (ANTIM). ◊ expr. A-și veni în chef = a-și recăpăta buna dispoziție, voia bună. A-și veni în fire = a) a-și recăpăta forțele, vigoarea, vitalitatea; a se restabili (după o stare de slăbiciune, de depresie, de epuizare etc.); b) a-și reveni dintr-un șoc, a-și recăpăta cunoștința în urma unui leșin, a unei crize etc.; a se trezi, a se dezmetici dintr-o stare de toropeală, de amețeală, de leșin etc.; c) a-și recăpăta cumpătul, stăpînirea de sine, a-și restabili starea psihică normală (după un moment de spaimă, de furie, de uluire, de descumpănire etc.); d) a-și redobîndi capacitatea de judecată, de discernămînt (renunțînd la idei, la intenții sau la fapte nepotrivite, neîngăduite, condamnabile); a-și da seama, a înțelege, a se lămuri (în legătură cu o situație). ♦ (despre forță, putere, simțuri etc. ale oamenilor) A se reface, a se restabili. Unsei și pe orb și îi veni vederile ca mai nainte (ISP.). ◊ expr. A-i veni (cuiva) puterea (sau firea, răsuflul) = a se trezi, a-și reveni dintr-o stare de leșin, de amețeală etc. A veni în viață = a se întoarce la viață, a învia. A-i veni (cuiva.) fața (la loc) v. față. A-i veni (cuiva) inima la loc v. inimă. A-i veni (cuiva) mintea (sau mințile, minte) (acasă sau la loc, la cap, în cap) v. minte. A-i veni (cuiva) sufletul la loc v. suflet. IV 1 (înv.,pop.; despre ape; de obicei cu determ. locale sau modale) A curge (la vale) (în cantitate mare). Se auzea răsunînd glasul unui pîrăuaș ce venea... din deal în vale prăvălindu-se (CR.). ♦ ext. A se revărsa. Cînd puhoiul vine... tîrăște nu numai ce-i pe șosea, dar și casele înalte (CA. PETR.). ◊ expr. A-i veni (cuiva) apa (sau apă) la moară sau a veni apă (sau apa) (și) la (sau pe) moara cuiva v. apă. ♦ (despre ape curgătoare; cu determ. introduse mai ales prin prep. ”din„) A izvorî. Pîrîul vine din munți. ♦ (de obicei cu determ. introduse prin prep. ”în„) A se vărsa. Dunărea vine în mare. ♦ (și a veni la matcă sau la vad) A reintra în albie după vărsare. ♦ (pop.; adesea cu val. incoativă) A curge (la un robinet, pe o țeavă, într-o instalație etc.). Din cauza defectării unei instalații, nu a venit apa caldă. 2 (pop.; despre lichide organice) A se scurge. De pe frunte, sîngele îi venea în ochi. V 1 (cu determ. introduse mai ales prin prep. ”pînă la„, ”la„, ”în„) A ajunge pînă la nivelul...; a avea ca limită. Pantalonii îi veneau pînă la glezne. ◊ expr. A nu-i veni (cuiva) nici la degetul cel mic = a nu se putea compara (cu cineva) din cauza inferiorității în care se află. A veni la măsură = a ajunge la măsura, la mărimea prestabilită sau potrivită. A veni cotul la măsură sau a veni tafta la cot = a se nimeri; a se potrivi. A-i veni (cuiva) apa la gură (sau la gît) v. apă. 2 (pop.; despre obiecte, bunuri etc.) A fi evaluat ca mărime, ca greutate, ca volum (în unități corespunzătoare). Pui de cîntărește oala... Venea trei oca și ceva (BRĂT.). ◊ (cu un compl. indirect introdus prin prep. ”de„, ”la„, ”pe„ care indică distribuția) Noi sîntem aici douăzeci... și ne vine pe fiecare doi miei (AGÂR.). 3 (pop.; despre mărfuri) A fi evaluat ca preț, a prețui, a costa, a ajunge. A întrebat cît vine kilogramul de roșii. 4 (înv.; despre oameni) A ajunge (cu numărătoarea) la numărul de... A numărat oștenii și a venit pînă la o sută. 5 (înv., pop.) A ieși, a rezulta în urma unui calcul. Adăugăm doi la șapte și vine nouă. ♦ A se cuprinde, a intra, a merge. Doi în opt vine de patru ori. VI (de obicei cu determ. modale care indică un reper spațial; exprimă ideea de așezare, deplasare în spațiu) 1 (despre forme de relief, repere geografice) A fi situat, a se afla, a se găsi undeva (prin raportare la...). Versantul dinspre sat al muntelui... vine în fața răsăritului (BĂLC.). ♦ (despre drumuri, hotare etc.) A avea traseul (din direcția..., cu începere din..., pînă la...). O improvizare de bîlci pe șoseaua care vine de la Piatra (IBR.). ♦ (despre construcții, despre părți ale unei construcții etc.) A fi amplasat, așezat pe un anumit loc, într-o anumită poziție. Unde vine Banca Națională? ♦ (despre obiecte sau despre componente ale unui ansamblu, ale unei instalații etc.) A avea un loc determinat în cadrul unei structuri, al unei organizări, al unui întreg etc. ◊ expr. A(-i) veni cuiva (ceva) la îndemînă = a fi îndeajuns de aproape (de cineva) pentru a putea fi ușor de atins, de luat, de mînuit; ext. a-i fi cuiva ușor, comod, convenabil etc. (de făcut) ceva. A-i veni cuiva peste mînă (ceva) = a fi prea departe pentru a fi ușor de atins, de luat, de mînuit de către cineva; ext. a-i fi cuiva greu, incomod, neconvenabil, neplăcut (să facă) ceva. 2 (mai ales cu determ. modale ca ”bine„, ”frumos„, ”de minune„) A i se potrivi, a-i ședea; a-l prinde. Hainele noi îi veneau foarte bine. VII 1 (de obicei cu determ. care indică rangul, instituția, domeniul) A prelua, a primi (ca succesor) funcția, împuternicirea de... Venind din nou la domnie,... începu cu un mare măcel al boierilor (IORGA). ◊ expr. A veni la putere (sau la guvern, la guvernare) = (despre șefi de state, guverne, formațiuni politice) a prelua puterea (politică) într-o țară. Singurul partid care nu are nici un interes imediat de-a veni la guvern... e cel conservator (EMIN.). ♦ (despre oameni; cu determ. introduse prin prep. ”la„ sau ”în„) A luat în primire o slujbă, un post (de conducere); a se angaja într-un serviciu; a avea o îndeletnicire. A venit la institut de trei ani. ◊ expr. A veni în serviciul cuiva = a se pune în serviciul cuiva, a-și oferi cuiva serviciile. 2 (înv., pop.; mai ales despre bunuri, proprietăți etc.) A i se cădea, a i se cuveni, a i se atribui (prin partaj) ca moștenire, ca zestre, ca recompensă etc. Le-a venit cîte două mii partea fiecăruia. Ce-i drept, au și muncit (GHICA). VIII (despre ființe; adesea cu determ. care indică elem. precedent față de care se face raportarea) A urma (imediat) după altcineva sau după altceva (în spațiu sau în timp); a merge, a păși după cineva sau după ceva; a succeda. Fluturi mulți, de multe neamuri, vin în urma lui un lanț (EMIN.). ♦ (despre fapte, întîmplări, sentimente etc. ale oamenilor) Știe marele poet că... apoi vin reflecțiile (RUSSO). ♦ A urma în grad sau în rang după...; a fi situat pe o anumită treaptă, într-o ierarhie după... Logofătul cel mare... are sub sine mulți logofeți. Logofătul al doilea vine după el (PER.) ♦ (pop.; de obicei cu determ. introduse prin prep. ”după„) A se însoți cu cineva (căsătorindu-se); a urma (pe cineva) în vederea căsătoriei. E muiere bună, ne iubește și chiar a zis c-ar veni după d-ta, tată (POP.). ♦ A urmări (pe cineva) (pentru a-l supraveghea, pentru a-l ajunge, pentru a-l prinde etc.); a se călăuzi după un indiciu, după o urmă etc. Dihania de lup adulmecă și vine după fum (CR.). ♦ A urma învățăturile, îndrumările etc. cuiva, a asculta de..., a proceda conform cu...; ext. a adera la ceea ce întreprinde cineva, a fi alături de cineva (într-o acțiune). Veniți după mine și vă voi face pescari de oameni (BIBLIA). B intr. I 1 (despre evenimente, situații, întîmplări etc.) A se produce, a avea loc, a se întîmpla; a se petrece, a se realiza; a surveni, a interveni. Circulă zvonul că în curînd va veni răsturnarea rînduielii de acum (DAN). ◊ expr. Nu știi cum vine păcatul, se spune pentru a exprima resemnarea în legătură cu viitorul imprevizibil sau îndemnul la prudență, la prevedere. A veni vorba de... (sau despre..., că...) = a fi adus, pus, luat în discuție; a se vorbi (printre altele) despre... Așa (sau cum) vine vorba (sau vorbirea) = așa se vorbește, așa se spune, așa umblă vorba. A înțelege (sau a pricepe, a vedea) cum vine vorba cuiva (sau vorba asta) = a sesiza sensul, nuanța, aluziile din spusele cuiva. ♦ (despre oameni) A se ivi, a apărea (în timp). O personalitate... vine într-o vreme în care talentul și predispozițiile artistice nu se au singure în vedere (OPR.). 2 (despre timp sau despre unități, intervale, perioade de timp) A începe să se desfășoare; a deveni actual; a sosi. Veni timpul de plecare în străinătate (ALECS.). ◊ (în legătură cu intervale de timp determinate, părți ale zilei, anotimpuri etc. realizează deseori constr. cu val. de loc.vb.) Cînd a venit toamna, s-a dus și ea cu frunzele (SADOV.). ◊ expr. A(-i) veni (cuiva sau la ceva) vremea (sau vremurile, timpul) = a sosi pentru cineva sau pentru ceva prilejul așteptat, momentul favorabil. Vine (ea) și vremea aceea, se spune pentru a exprima convingerea că ceea ce este așteptat se va împlini. A veni împlinirea vremii = a împlini timpul stabilit. Nu știi (sau mai știi) cum vine (sau veni) vremea ori așa vine vremea, se spune pentru a evidenția caracterul imprevizibil sau accidental al unor situații sau întîmplări la un moment dat. Vine (sau a venit, va veni etc.) (și) vremea (sau ziua) mea (sau a ta, a lui etc.) ori ceasul meu (sau al tău, al lui etc.), se spune pentru a atrage atenția că este inevitabil momentul favorabil cuiva, al aprecierii, al recompensării sau al pedepsirii (cuiva). A(-i) veni (cuiva) ceasul (sau vremea) = a) a ajunge la capătul vieții, a se afla în pragul morții; b) a-i sosi timpul să se căsătorească; c) a-i sosi timpul să nască. I-a venit vremea, dar nu i-a venit ceasul, se spune a) despre o femeie însărcinată ajunsă la termenul nașterii, dar așteptínd declanșarea acesteia; b) despre o fată de măritat care nu și-a găsit încă pretendent. A veni rîndul (cuiva) sau a veni rîndul (pentru ceva), a veni la rînd v. rînd. ♦ (despre unități de timp, date, termene calendaristice, sărbători) A urma la rînd (în conformitate cu periodicitatea specifică). Nici nu bagi de seamă cum vine Crăciunul (DAN). ◊ (bis.; în prop. atrib. care capătă valori semantice echivalente cu ”veșnic„, ”de apoi„) În viața ce-o să vie, ca-n viața trecătoare... tot vesel am a fi (BOL.). ♦ A avea ca limită finală, a ajunge pînă la data (de...). Documentele bisericii vin pînă la anul 1780. ♦ (pop.; despre zile, evenimente, ocazii festive, sărbători etc.; cu determ. introduse prin prep. ”în„, ”la„) A se nimeri, a cădea la o anumită dată, într-o anumită zi sau perioadă; a se afla, a fi într-un anumit moment; a pica. Anul acesta Sfîntul Gheorghe vine după Paște. ◊ (pop.; despre unități ale timpului) A se încheia, a se împlini. Mă muncesc de vine-un an Să fac din pelin sahar (POP.). II unipers. (de obicei cu un compl. în dat.) 1 (despre stări fiziologice sau psihiatrice, simptome de boală etc.) A cuprinde, a apuca, a pune stăpînire pe cineva. Îmi veni atunci o grozavă strîngere de inimă (GAN.). ◊ expr. A-i veni (cuiva) lacrimile (sau lacrimi) (în ochi) = a i se umezi ochii, a începe să plîngă. A(-i) veni (cuiva) pe buze (sau pe limbă) (ceva) = a avea impulsul, pornirea de a rosti ceva, de a spune, de a da glas. (Tot) ce îmi (sau îți, îi etc.) vine la (sau în) gură sau cîte îmi (ori îți etc.) vin la (sau în) gură = (în legătură cu vb. ca ”a zice„, ”a spune„ etc.) fără a alege, a selecta cuvintele (fiind sub impulsul unei stări emoționale de moment). Cum (sau oricum) îi (sau îți etc.) vine la gură = (în legătură cu vb. ca ”a ocărî„, ”a batjocori„, ”a blestema„) în termeni duri, brutali, violenți. A-i veni (cuiva) acru = a-i displace, a se sătura de ceva; a i se acri. A-i veni (cuiva) o nebuneală (sau pandaliile) să... = a i se năzări să... Îmi (sau îți, îi etc.) vine nebunie (sau vin pandaliile), se spune pentru a exprima enervarea, agasarea în legătură cu ceva. Să-i vină dambla (sau damblaua, nebunie), se spune pentru a exprima surprinderea, uluirea, mirarea (în legătură cu o situație, o întîmplare neplăcută). A-i veni (cuiva) dracii = a deveni îndărătnic, nereceptiv, furios. A-i veni cuiva pe cineva = a se supăra, a se mînia, a avea necaz pe cineva. A-i veni cuiva ceva = a i se face de ceva. A-i veni (cuiva) o toană (sau toanele) v. toană. ♦ (precedat de ”cum„, ”cînd„, ”unde„ etc.; constr. cu dat. pron.pers.) A găsi de cuviință, a crede potrivit, necesar (la un moment dat); a vrea. Poate să se plimbe cînd îi vine cheful. ◊ expr. A-i veni (cuiva) la socoteală (să..., ca să..., de..., de a..., a...) = a-i fi bine (să...); a-i fi pe plac, comod, convenabil (să...); a-i fi (cuiva) la îndemînă (să...), a găsi momentul prielnic (să...). A-i veni (cuiva) bine cu... (sau că...) = a-i produce mulțumire, satisfacție (că...), a-i face plăcere (că...). A-i veni (cuiva) ușor (sau lesne, cu înlesnire) (să..., a...,dea...) = a-i fi, a i se părea ușor, simplu (să...). A nu-i veni (cuiva) să... = a-i fi, a i se părea greu, anevoios (să...); a-i fi, a i se părea dezagreabil, plăcut (să...); a-i fi imposibil (să...); a nu-i conveni. A-i veni (cuiva) bine (să..., ca să..., de..., de a..., a...) v. bine. A(-i) veni (cuiva) (cu) greu (să..., a..., de...) v. greu. 2 (cu sub. gram. ”gîndul, ideea„ etc. sau, impers., determ. prin ”în gînd„, ”în minte„, ”în cap„ etc., cu care formează loc.vb.) A-i trece cuiva prin minte, a găsi de cuviință, a socoti potrivit să...; a gîndi. I-a venit ideea să-și facă testamentul. ◊ expr. A(-i) veni (cuiva) în cap = a) (și a-i veni cuiva în amintire, în memorie, în gînd) a-și aduce aminte, a-și aminti (de ceva); b) a-și da seama de..., a realiza că..., a înțelege necesitatea de a... Cum îi vine în (sau la) minte (ori în gînd) = după bunul plac. A nu-i veni (cuiva) nici (măcar) în (sau prin) minte = a nu considera ceva ca acceptabil, plauzibil, realizabil etc.; a socoti, a considera ceva de neconceput, inacceptabil, irealizabil. (Nu știu) ce-mi (sau ce-i, ce ne etc.) vine (sau veni, a venit) (mie sau lui, nouă etc.) (în minte sau în gînd) (de...), se spune (adesea cu val. exclam.) pentru a atrage atenția asupra caracterului neașteptat, neobișnuit, surprinzător al faptelor sau al situațiilor relatate. Ce-ți (sau ce-i) veni? ori ce ți-a (sau i-a etc.) venit?, se spune, cu nuanță de reproș, pentru a exprima nedumerirea, surprinderea, nemulțumirea în legătură cu afirmațiile, cu atitudinea sau cu faptele neobișnuite, nepotrivite, nesăbuite ale cuiva. C intr. I 1 (cu determ. introduse prin prep. ”la„, ”în„ etc.) A ajunge, a se vedea, a se pomeni într-o anumită situație, într-o anumită stare. La atîta fățărnicie... au venit pornirile unor oameni (BOJ.). ◊ expr. A veni în contact (sau în atingere) (cu...) = a) a ajunge în nemijlocită apropiere, în vecinătate cu...; a se atinge de...; b) a ajunge să aibă relații, raporturi, datorită vecinătății, cu...; c) a ajunge să cunoască, a fi influențat, informat de... A veni în contradicție (sau în contrazicere, în conflict, în opoziție, în luptă etc.) cu... = a fi în dezacord, în discordanță cu...; a fi opus, contrar cu... ♦ (pop.; despre plante) A face, a produce rod; a rodi. Verdețuri care vin primăvara. ◊ expr. A veni pe rod = (despre vie, pomi fructiferi) a începe să rodească. ♦ (înv.; pop.; cu precizări ca ”în vîrstă„, ”la anii„ etc., urmate de determ. gen. sau introduse prin prep. ”de„) A împlini o anumită vîrstă. Veni în vîrstă de măritat. ♦ expr. A(-și) veni la (sau în) vîrstă (sau deplină vîrstă, vîrstă legiuită, măsura vîrstei, vîrstă anilor) = a deveni major, a ajunge la majorat. A veni în vîrstă (sau la vreme) de (adînci) bătrînețe sau a veni mai la vîrstă = a îmbătrâni (foarte tare), a deveni (foarte) bătrân. A veni la sfîrșitul vieții (sau anilor) = a muri. A veni pe... = (urmat de determ. numerice) a fi pe punctul de a împlini vîrsta de...; a merge pe... Fata venea pe șapte ani. 2 (înv.; cu determ. care indică opinii, păreri, decizii, hotărîri) A cădea de acord, a conveni; a adopta. ◊ expr. A veni în pofta cuiva = a face cuiva pe plac. A veni la tocmeală (sau la împăcăciune, la consens etc.) (cu...) = a se înțelege, a cădea de acord (cu...). 3 (înv.,pop.; constr. cu dat. pron.pers.) A-i părea, a-i face impresia de... Aceste vorbe i-au venit omului cam ciudate. II (cu val. de semiauxil. de aspect, exprimă caracterul potențial al unei acțiuni; constr. cu dat. pron.pers.; mai ales urmat de un alt vb. la conjunct.) A avea pornirea, dorința de a... (sau să...), a se simți în măsură să... Era atîta ușurare în ce-i spunea bătrína, încît nu-i venea să creadă (AGÂR.). III (cu val. de semiauxil. de modalitate, exprimă caracterul iminent al unei acțiuni; urmat de un alt vb. la indic, introdus prin conj. ”de„, ”și" sau la conjunct, sau la inf.) A fi pe punctul, în situația de...; a ajunge pînă la punctul (de) unde... Fumul vine de se depune pe horn. D intr. (cu funcție de vb. cop.; cu nm.pred. care indică modalitatea sau relația) 1 (înv., pop.) A fi. Ia să vedem, cam cum ar veni trebușoara asta? (CR.). ◊ Loc.vb. A veni rudă (cu...) sau a-i veni (cuiva) rudă = a se înrudi (cu...). Ne vine cam rudă. I-a fost Costache tutor (CĂL.). ◊ expr. Cum vine (și) (vorba sau treaba) asta, se spune pentru a arăta nedumerirea, mirarea sau iritarea cuiva care pretinde o explicație pentru o întîmplare, pentru o afirmație sau o faptă a cuiva. 2 (pop.) A deveni, a se face. A venit copilul flăcău mare. E (înv., pop.; cu funcție de vb. auxil., realizează o formă a diatezei pas.) Ciocul... este aci relativ mare și vine așezat ca la pripoane, imediat sub vârf (ANTIP.). • prez. ind. vin, (înv.,pop.) viu; conjunct. pers. 1 să vin, (înv., pop.) să viu, pers. 3,6 să vină, (înv., pop.) să vie; imper. pers. 2 vino, (pop.) vină; ger. venind, (înv.,pop.) viind; part. venit. /lat. venīre.

NĂVĂLI vb. IV. 1. Intranz. A se repezi la cineva, asupra cuiva sau undeva cu intenții agresive, criminale etc.; (învechit și popular) a năbuși (1). v. tăbărî. Ca niște lei sălbatici au năvălit asupră-i și, multe rane făcîndu-i, l-au omorîtu. ureche, l. 149. O vipere ieșind den căldură năvăli spre mîna lui. n. test. (1648), 172^r/12. Năvălind ca niște fe[a]ră În cuțite îl luară (a. 1777). gcr ii, 116/33. Un pește mare năvăli să-l mînînce (a. 1784). id. ib. 134/14. Ieșind un lup turbat și năvălind asupra unui cioban anume Filip, l-au mușcat. cr (1836), 56¹/47. De-i vedea și-i vedea că s-a trezit și năvălește la tine, ...fugi încoace spre mine. creangă, p. 215. Și nici o fiară n-a năvălit asupra lui. delavrancea, o. ii, 129. Fasciștii germani năvăliseră peste casa lui Ceaikovski de la Klin și, la plecare, o lăsaseră pradă focului. stancu, u.r.s.s. 90. Se sculase și năvălea spre el cu pumnii ridicați. preda, Î. 66. Din fundul grădinii lui Trafulică năvăliră încă trei inși cu măciuci. id. d. 212. La perdea-n miezul nopții Nemerit-au haiducei, Nemerit-au, năvălit-au, Paloșele zinghenit-au. alecsandri, p. p. 58. ◊ Tranz. (Învechit și popular) Pădzeaște-te că fiiu-tău Leont te dibuiaște să te piardză ca să-ți ia împărățiia, și te va năvăli acmu la vînat. moxa, 390/22. Biata lui nevastă pe loc o sfecli, Gîndind că cu pumnii o va năvăli. pann, p. v. ii, 150/30. Nu știu, maică, ciobanii Rătăcit-au cîrlanii, Ori drumul au rătăcit, Ori haiduci i-au năvălit? alecsandri, p. p. 59. ♦ (Mil.) A se repezi asupra dușmanului, asupra unui loc deținut de acesta etc. (într-o luptă, într-un război). v. ataca, asalta. De va năvăli întăi călărimea la voi, trebui... să vă agiutăm vouă. herodot (1645), 489/12. Și s-au bătut mainte de apusul soarelui pănă ce au înnoptat, perindu de îmbe părțile, pănă au năvălit și gloatile de pedestri. ureche, l. 80. Velicico năvălea în război sîngur cu sulița a mînă. neculce, l. 94. Boiarii și căpitanii, pre capete, năvăliră asupra turcilor, de-i tăia. anon. cantac., cm i, 125. Siliți fiind de împăratul că-i va omorî de nu-i va sparge pre nemți, poruncindu-le a să bate și a năvăli pînă la moarte. r. greceanu, cm ii, 77. Au năvălit asupra Siinii, nădejduind cum că... va răpi deodată cetate cu însuș zidurile (a. 1773). gcr ii, 92/7. Turcii... năvăliră și intrară în cetate. văcărescul, ist. 258. Să trezește Din grea spaimă și sulița-ș rădică, Și năvale pe vrăjmaș voinicește. budai-deleanu, t. v. 129. Năvălesc după ei turcii cu iuțeală. beldiman, e. 52/11. Viteazul... năvăli asupra ordiei... cu românașii săi. ispirescu, m. v. 15, cf. 51. Ștefane! viteazul meu!... De giur-împregiurul tău Năvălesc dușmani mereu! alecsandri, p. p. 172. Paloșu-n mînă luau Și-n tătari ei năvăleau. pop., ap. gcr ii, 301, cf. cătană, p. b. i, 60. ◊ Tranz. (Învechit și popular) Priam... a văzut prăbușirea cetății și porțile casei Rupte, și-adînc în palat prin odăi năvălindu-l dușmanii. coșbuc, ae. 41. Magdul că se încrunta, Voinicește se lupta, Iar dușmanii-l năvălea Și de moarte mi-l rănea. alecsandri, p. p. 377. ♦ (Mil.) A pătrunde (pe neașteptate) pe un teritoriu străin, cu scopul de a-l cotropi; a invada, a cotropi. Socotia cum de tot au nebunit, cu atîta puține vasă, și năvălesc! herodot (1645), 431. Turcii... năvălesc în Europa și amenință a o cuceri. bălcescu, m. v. 8. Cu ce vifor de urgie Năvăliră-n Românie! alecsandri, p. ii, 18. I-a venit răspuns Că dușmanii țării, Cît nisipul mării, Năvălesc grămadă, Pustiesc și pradă. iosif, v. 122. ◊ Expr. (Ce,) au năvălit turcii? v. turc. ◊ refl. (Învechit, rar) Împărăția turcească asupra noastră se năvălește (cca 1770). arhiva r. i, 47/22. ◊ Tranz. (Rar) Noi, în tinerețele noastre, dam război dușmanului, cînd ne năvălea glia. camilar, n. i, 104. 2. Intranz. (Despre ființe) A se repezi, a se năpusti (2) undeva, spre ceva, a fugi în grabă la cineva, a da buzna, (regional) a nooti; a tăbărî. Iosif năvăli pre fața tătîni-său plîngînd și sărutînd pre el. palia (1582), ap. gcr i, 37/8. Saraciul, sluga lui Dumitrașco Vodă, au năvălit degrabă la beciul suptu scara despre doamna. neculce, l. 204. Turmele înfricoșate năvălesc de vale. beldiman, n. p. i, 124/2, cf. id. e. 1/22. Palas... năvălind de pe Olimp se duse Și la Itaca se opri-n cetate. murnu, o. 4. Florile din luncă mi s-au plîns c-a năvălit Printre ele, ca furtuna, roibul tău... Ce roib cumplit! eftimiu, î. 103. Iar ca învălmășeala să fie și mai deplină, în cumplita această viermuire a glotimii... mai năvăleau... și telegarii butcilor. c. petrescu, a. r. 9. Din vecini năvăliră cîțiva oameni, băgîndu-se între ei. t. popovici, se. 123. În pimniță cum intra La butie năvălea, Bea Tudor dă să-mbăta. șez. iii, 213. ◊ (Prin lărgirea sensului; despre elemente, fenomene ale naturii etc.) Au năvălit ca un nour luminat de soare o nespusă mulțime de omăt. ar (1839), 47¹/27, cf. 67¹/5. Apa năvălea-n clocot. f (1900), 556. Roate de frunze moarte năvăleau la fereastră. sadoveanu, o. i, 74. Asupra lumii năvăli o ploaie cumplită. id. ib. vi, 338. Miliarde de stropi de apă năvălesc. bogza, c. o. 231. ◊ Fig. Zise, și l-aceste vorbe Năvală nenorocirea. heliade, o. i, 84. Ce valuri înfocate de visuri sfîșîitoare au năvălit asupra simțirilor mele. marcovici, c. 7/8, cf. 20/10. Războiul, foametea, ciuma... năvălesc una după alta... asupra ticăloasei omeniri. id. ib. 21/14, cf. id. d. 9/1, 120/20, 160/19. Vezi paharele cum pline tot la gură năvălesc. beldiceanu, p. 128. Moș Gheorghe nu poate prinde clipa în care năvălește aprinsul luminilor. sp. popescu, m. g. 88. E o lume ce n-ai văzut-o încă: Viața năvălește cu furia dintîi. cerna, p. 61. Peste cîmpie năvăli un văl de aur. gîrleanu, l. 29. ◊ refl. (Într-un descîntec) Ho! vacă roșă... Nu te asupri; Nu te nărăvi, Nu te năvăli, Nu te năpăsti Copiii nu-mi sărăci. marian, na. 46. ◊ Tranz. fig. Este cam indiscret din parte-mi a vă năvăli astfel cu poezii. alecsandri, s. 43. Dacă m-ai năvălit cu întrebările, cînd era să-ți spui? caragiale, o. ii, 246. E cu neputință de explicat și de analizat ce se petrece în capul meu, chinuit de așteptare... năvălit acum deodată de această mireasmă ucigașe. galaction, o. 58. I se umflară nările și o năvăliră aduceri aminte. sadoveanu, o. vii, 331. ♦ (De obicei cu determinări locale care indică un spațiu închis sau considerat ca atare) A intra sau a ieși în grabă (și pe neașteptate, în neorînduială ori în mare cantitate); a da buzna. Desperat, Petrache Mănescu dă brînci ușii și năvălește înăuntru. caragiale, o. iii, 149. Se auzi glasul aspru al gardianului căpităniei și caporalul năvăli grăbit pe ușă. dunăreanu, ch. 94. Se deschide de părete ușa odăii din dreapta prin care năvălește o droaie de copii. brătescu-voinești, î. 18. O ceată de vreo patruzeci de țărani năvăli pe poartă cu mare gălăgie. rebreanu, r. ii, 129. De pretutindeni năvăliră în curte argații... răcnind cu toții: tătarii. galaction, o. 52. Către patru după amiază, năvăli în odaie un gradat. camil petrescu, u. n. 248, cf. 415. „Nu merge așa!” izbucni el disperat, năvălind pe ușă afară. brăescu, m. b. 32. Paznicii de la Murgeni năvăliră în sat călări, alungați parcă de cineva din urmă. sadoveanu, o. v, 696. Năvălim în odaie să-l vedem. stancu, d. 225, cf. id. r. a. iii, 236. Năvăli pe cerdac neguros, de parcă-l aștepta vreo încăierare. galan, b. ii, 162. Stan năvăli în cabină și le spuse pe nerăsuflate că a venit cineva de la raion. preda, d. 53. Turcii-n casă năvălea, Bună dimineața da, Iar popa le mulțumea. Jarnik-Bîrseanu, d. 492. ◊ (Prin lărgirea sensului; despre elemente, fenomene ale naturii etc.; adesea fig. sau în contexte figurate) Undile ce clocotea au început a năvăli în corabie. drăghici, r. 33/13. Cînd deschise fereastra, un zgomot de trăsuri depărtate năvăli în odaie. VLAHUȚĂ, o. a. iii, 72. Popa Tonea a suit scara cerdacului, în care năvăliseră ramurile... unui cais de neam. galaction, o. 188. Noaptea luminoasă Ca o undă de parfum Năvălește-n casă. topîrceanu, p. o. 99. Soarele năvăli pe geam. brăescu, a. 99. Prin fereastra deschisă năvălește aer curat. sahia, n. 26. Era început de primăvară, prin mart, și pe ferestrele deschise năvălea lumină nouă. sadoveanu, e. 110. În compartiment a năvălit o avalanșă de nisip. ralea, s. t. i, 252. Aerul de seară de februarie, tare, năvăli în compartiment. v. rom. aprilie 1955, 110. ◊ Fig. Ceva greu, un dor, o jale, un amar pe care nu-l simțise niciodată îi năvălise în inimă. mironescu, s. a. 44. Acuma, iată, în viața ei închisă, acoperită ca de un nour, năvălise un val de soare. sadoveanu, o. ii, 190. Adevărul năvălea în ciuda tăcerilor în odaia bolnavei. călinescu, s. 692. Vorbele năvăliră aspre, fără voia lui. v. rom. februarie 1955, 178. ♦ (Rar; urmat de un verb la infinitiv care îi întregește sensul) A sta gata să izbucnească (cu putere); a amenința să... Marea din matca sa iase, Preste lumea vinovată năvălind a se lăți. negruzzi, s. ii, 5. Vine dorul, stau nebun, Stau nebun, năvăl a plînge, De dorul care mă prinde. hodoș, c. 74. 3. Intranz. A veni în grabă și în mare număr undeva, la cineva; a se îngrămădi, a se îmbulzi, a se înghesui, (regional) a (se) nălogi. Și așa năvăliia și să îndesa, cît călca pre măriia sa, unii pentru să să vendece de boale, alții pentru să audză învățătura lui. varlaam, c. 258. Văzînd Isus că năvălește mulțimea, certă pe duhul cel necurat. n. test. (1648), 53^r/4. Toți provințialii de ambe sexe năvălesc la dînsul. negruzzi, s. i, 239. Vara năvălesc mulțime de bolnavi la cură. id. ib. 317. Lumea, cîtă fusese și cîtă nu fusese la biserică, năvălise în crîșmă. hogaș, dr. i, 41. Toate surorile și verele mele au năvălit săptămîna asta peste mine de pretutindeni. id. ib. 167. Cînd spectacolul a luat sfîrșit..., publicul a năvălit în față, să fie mai aproape de actori. stancu, u.r.s.s. 75. Satul a năvălit pe malul gîrlei. id. d. 208. Iată mîrzăcițele Și cu tătărițele Că la hanul năvălesc Și cu toate-așa-i grăiesc. alecsandri, p. p. 78. Începu a năvăli norodu de nu mai încăpea pe la ferești și-mprejurul casei privind. șez. i, 207. ♦ (Despre sînge) A se strînge cantitate mare (într-un organ sau într-o parte a corpului). Sîngele îi năvăli în față și inima-i bufnea cu grabă în coșul pieptului. sadoveanu, o. v, 603, cf. vii, 337. În zguduirea sufletească în care vibra, simțea cum îi năvălește sîngele la inimă. bart, e. 22. Sîngele năvăli în obrajii tînărului. Indignarea se amesteca și cu temerea. călinescu, e. o. i, 56. Simți cum sîngele îi năvălește în cap. stancu, r. a. iii, 79. Sîngele îi năvăli în tîmple. v. rom. aprilie 1955, 194. Sîngele-i năvăli în inimă, ameți puțin și se clătină. vornic, p. 54. Se vedea că lui Pascu îi năvălise sîngele în obraji. preda, d. 35. Tot sîngele îi năvăli în cap. t. popovici, se. 56. 4. Intranz. (Învechit; cu determinări introduse prin prep. „la”) A recurge (la cineva) pentru protecție, ajutor etc.; a alerga. Năvăliia la dînsul și la țară și domnii cei streini, să-i ducă la domnie și cu agiutoriul lor era cu nădejde că vor izbîndi. ureche, l. 89. La aceasta au năvălit Paleologul, împăratul grecilor, plîngîndu-se de necinstea și nedreptatea ce i-a făcut Baiazid. văcărescul, ist. 253, cf. 273. La tine noi năvălim, Voind să ne dezrobim. i. văcărescul, p. 70/29. ◊ Fig. Grecii... năvăliră la singură scăparea, carea este supunerea și închinăciunea. văcărescul, ist. 258, cf. 266. 5. Tranz. Fig. (Rar) A năpădi (2), a umple. M-a năvălit barba. camilar, n. ii, 399, cf. 230. – prez. ind.: năvălesc și (regional) năvăl; pers. 3 și: (regional) năvale și năvală, năvăle (com. din limba-alba iulia). – Din slavonul НАВАЛГАТН.

UMPLE, umplu, vb. III. Tranz. 1. (Cu privire la recipiente sau la cavități) A face să fie plin (mai ales cu un lichid), a băga înăuntru (pînă la gură); p. ext. a face să conțină o cantitate oarecare din ceva. Cotrobăia prin cazan și își umplea strachina cu ce era mai bun. SADOVEANU, O. VI 169. Umple groapa cu jaratec și cu lemne putregăioase. CREANGĂ, P. 29. ◊ (Prin analogie cu o cavitate) S-au dus amîndoi, și ea și-a umplut brațele cu ramuri. CAMIL PETRESCU, U. N. 102. ◊ Fig. Stelele umpleau văzduhul. SADOVEANU, O. III 398. Umplea capul bietului băiat cu toate fleacurile. VLAHUȚĂ, N. 15. Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii și irozii. EMINESCU, O. I 149. ◊ Expr. A-și umple burta (sau pîntecele) = a se îndopa cu mîncare. A-și umple buzunarele = a cîștiga bani mulți. A umple paharul = a pricinui cuiva un neajuns care întrece ceea ce poate el suporta; a pune vîrf. Incidentul de sus venise numai să umple paharul. C. PETRESCU, Î. II 149. Gara... cu înghesuiala unor oameni grăbiți și brutali venea numai bine să umple paharul. BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. 7. (Refl..) A i se umple cuiva ochii de lacrimi = a începe să plîngă, a avea ochii umezi. Moșneagul, cînd a văzut-o, i s-a umplut ochii de lacrimi de bucurie. CREANGĂ, P. 291. Ochii cei negri ai fetelor se umpleau de lacrimi de dor. EMINESCU, N. 5. Copila se sculă în picioare de mînie și ochii i se umplură de lacrimi. ALECSANDRI, O. P. 223. (Tranz., inversînd raportul dintre părțile propoziției) Lacrimile îi umplură ochii. NEGRUZZI, S. I 50. ◊ Refl. (Poetic) Luna se înălțase, nouri treceau pe deasupra ei umplîndu-se de lumină vînătă. SADOVEANU, O. VI 15. În fața noastră soarele apune, valea se umple de umbră. VLAHUȚĂ, O. A. 179. 2. Fig. A copleși pe cineva, a face că cineva să se simtă cuprins sau apăsat (de un sentiment, de o senzație etc.). Grăbind spre han, Vitoria simțea cum o umplu gînduri și hotărîri nebiruite. SADOVEANU, B. 85. Am să-ți spun o veste care a să te umple de bucurie. NEGRUZZI, S. I 18. Ochii tăi cei negrișori umple-mi trupul de fiori. jJARNÍK-BÎRSEANU, D. 31. ◊ Expr. A umple pe cineva de sperieți = a îngrozi. Apoi dă, mamă! vezi, i-a umplut de spărieți. CREANGĂ, P. 28. ◊ Refl. I se umplea inima de mîndrie. ISPIRESCU, L. 39. Cînd se duce împăratul și vede cum se împlinise de bine poronca lui, se umple de bucurie. CREANGĂ, P. 265. 3. A (mai) adăuga apă (sau alt lichid) pentru a face să fiarbă mîncarea. Să ai grijă, bătrîno, să mai umpli oala cu fasole. STĂNOIU, C. I. 66. ◊ Expr. A umple borș = a pune la fermentat tărîțe amestecate cu apă și cu maia, pentru a obține borșul cu care se prepară anumite mîncări. Lelița cu șorțul roș Nu știe să umple borș. POP. (Regional) A umple flori = a pune la macerat flori sau frunze, turnînd peste ele apă caldă, pentru a prepara anumite vopsele. ♦ A introduce într-un înveliș (de aluat, de anumite legume etc.) un preparat culinar (pentru a pregăti anumite mîncări). Nu știu cum îi cade un urs mare din sîn și de-a dura prin clasă; nu de cei pe care-i joacă ursarii, ci de mămăligă, umplut cu brînză, rotund, prăjit pe jaratic. CREANGĂ, A. 77. ♦ (Rar) A îmbiba un preparat culinar cu un lichid dulce sau aromat. Cocoșei de zahăr umpluți cu sirop. I. BOTEZ, ȘC. 86. 4. A răspîndi (mirosuri, parfumuri) într-un spațiu, într-o încăpere. Cind bate vîntul din jos, Umple casa de miros. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 17. (În forma împle) Busuioc și mint’ uscată Împlu casa-ntunecoasă de-o mireasmă pipărată. EMINESCU, O. I 84. Împlu aerul văratic de mireasmă și răcoare A popoarelor de muște sărbători murmuitoare. id. ib. 85. ◊ Refl. Se umplu locul de un miros așa de frumos. ISPIRESCU, L. 39. ♦ (Despre sunete, zgomote sau despre un izvor de sunete) A cuprinde, a învălui un loc, un spațiu. Bocetele umplură văzduhul, clopotele umplură zările cu jalea lor. SADOVEANU, O. I 258. Statu- Palmă clătinat Umple lunca de-un lung vaier. ALECSANDRI, P. A. 188. ◊ Expr. A umple satul (lumea sau, rar, urechile lumii) = a răspîndi un zvon, o știre, o veste. A umplut urechile lumii c-ar fi luat c-o săgeată boldul de aur din vîrful cortului sultanului Albu. DELAVRANCEA, O. II 99. 5. (De obicei hiperbolic) A ocupa, a acoperi o suprafață, o întindere, o încăpere sau (prin restricție) un cadru. Oastea umplu ograda și toate ulițele din jur pînă la mari depărtări. SADOVEANU, O. VII 155. Căpitanul umplu așa, fără veste... ușa salonului plin de lume cu persoana sa bărboasă. HOGAȘ, H. 78. De dragostea unei regine frumoase, Umplut-ai pămîntul de oase! COȘBUC, P. II 194. ◊ (Poetic) Din cînd în cînd se uita la norii care umpleau cerul spre apus, rotunzi și trandafirii ca niște meri înfloriți, plutind fără trunchi în văzduh. DUMITRIU, N. 118. Nouri de jăratec și aur umpleau cu oștirile lor ceriul. EMINESCU, N. 48. ◊ Refl. S-a umplut Țara Moldovei de doamne și domnițe. SADOVEANU, F. J. 493. Din frunza care cade se umple-n mai cîmpia. EFTIMIU, Î. 180. Se umple ograda și livada moșneagului... de cirezi de vite. CREANGĂ, P. 68. (Poetic) Noaptea se umpluse de fulgere, ca un pumn de întuneric, în care roiesc mereu scînteile unui amnar. MIHALE, O. 507. Răsăritul se umplea de flacări. SADOVEANU, O. I 438. Aicea, p-aste ziduri, în liniște senină, Privesc cum orizontul se umple de făclii. ALEXANDRESCU, P. 23. ♦ A acoperi cu scrisul o hîrtie, un caiet etc. Numărul hîrtiilor umplute cu povești și însemnări sporește în chip vertiginos pe masa de brad. CĂLINESCU, E. 252. 6. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» și indicînd materia, obiectul în discuție) A acoperi (pe cineva sau ceva) cu o substanță neplăcută, murdară, dăunătoare (v. mînji); fig. a contamina, a molipsi. Didesubtul scării [teatrului] este o boltă supt care butcile trec, pentru ca cei ce se scobor să nu fie umpluți de ploaie. KOGĂLNICEANU, S. 89. ◊ Expr. A umple pe cineva (sau, refl., a se umple) de bogdaproste v. bogdaproste. A umple (pe cineva sau, refl., a se umple) de brînză (sau de procopseală), se spune, ironic, despre cineva care n-a reușit într-o acțiune. Îl furase somnul cu fluierul în gură și merele pieriseră. – Ne-ai umplut de brînză și tu, îi zise tat-său. VISSARION, B. 13. De procopseală văz că mă umpluși. PANN, P. V. III 80. 7. (Rar) A face să fie complet, a completa; a împlini. [Rada] de-abia pe la Sîn-Petru Umple optsprăzece vremuri. COȘBUC, P. I 95. – Variante: umplea (SADOVEANU, O. VI 226), (regional) împlea vb. II, împle vb. III.

DIN prep. I. (Cu sens local) 1. (Introduce un atribut care arată locul unde se află ceva) În. Și masa ovală de nuc, și sfeșnicul de alamă, și oglinda din părete în rama ei veche și simplă de lemn lustruit. VLAHUȚĂ, O. AL. II 18. [Izvoarele] sar în bulgări fluizi peste prundul din răstoace. EMINESCU, O. I 85. 2. (Introduce un complement care arată punctul de plecare al unei acțiuni) Dinspre, despre, dintru, de la. Se-nalță abur moale din grădină. TOPÎRCEANU, B. 4. Din cer un singur ochi de soare Căzu pe brîu și l-a răpit. COȘBUC, P. I 124. Balta vesel clocotește de-un concert asurzitor, Și din ochiuri se înalță cîrd de rațe ca un nor. ALECSANDRI, O. 188. ◊ Expr. Din urmă = de la locul unde am rămas. Acum, să ne întoarcem iar din urmă [cu povestea]. CREANGĂ, P. 174. ◊ (În corelație cu «în», «pînă în» sau «pînă la») Din poarta Siminichii și pînă-n fața crîșmei lui Andone, o unitate de tancuri poposea la marginea drumului. CAMILAR, N. I 23. ♦ (Complementul circumstanțial construit cu prep. «din» este în corelație cu un complement format cu același substantiv și prep. «în», pentru a arăta succesiunea în spațiu de la un loc la altul de același fel) Un stol de nagîți rătăcea din baltă în baltă, cu miorlăituri dureroase. SADOVEANU, O. VI 49. Atunci să mă fi văzut, cînd dam de urma unui cerb sau a unui urs, cum săream din stîncă în stîncă, pe la guri de prăpăstii adînci. ALECSANDRI, C. 28. ◊ Loc. adv. Din loc în loc = ici și colo, de la un loc la altul. Necunoscînd pe nime și umblînd din loc în loc, m-am rătăcit. CREANGĂ, P. 288. Din gură în gură (sau din mînă în mînă, din om în om) = de la om la om, de la unul la altul. Un joc mai știm și-o strigătură, Ce trece foc din gură-n gură. BANUȘ, B. 124. (În legătură cu o carte) Din scoarță în scoarță = de la prima pînă la ultima pagină, toată cartea. 3. (Arată locul și direcția în care se află sau se întîmplă ceva) Pe cînd mă ridic zdruncinat, auz foșneală pîntre coceni și un glas de om din apropiere. CARAGIALE, P. 40. ◊ Loc. prep. De din vale de... = de mai jos de... De din vale de Rovine, Grăim, doamnă, cătră tine. EMINESCU, O. I 149. Din jos de... = mai jos de...; dincolo de... Aleargă măicuț-aleargă, Aleargă din jos de moară Și-mi adă năsip în poală. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 107. Din sus de... = mai sus de... 4. (În legătură cu verbe care exprimă ideea unei separații) Mă condamnam... să-mi smulg mîna din umăr, aruncînd cu bolovani. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 12. ◊ Loc. adv. Din cale-afară sau afară din cale v. cale. ◊ Expr. A ieși (sau a scoate pe cineva) din fire (sau din sărite, din răbuș) v. scoate, ieși. (În legătură cu «a pieri») Din ochi = din fața ochilor. Piei din ochii mei. ALECSANDRI, T. 643. 5. (Introduce un atribut sau un complement care arată originea, proveniența, apartenența) Eu, frate, mă numesc Costan Cimpoieșu, din sat de la Udești. CAMILAR, N. I 13. Mierea albinelor poartă parfumul florilor din care-i extrasă. VLAHUȚĂ, O. AL. I 217. Simina, fata crîsnicului din Zimbru, și Șofron... erau foarte mîhniți. SLAVICI, O. I 287. ◊ (În contexte cu sens figurat) Din clocotul fierbinte al vieții celei noi, Țîșnește poezia adevărată, vie. DEȘLIU, G. 6. Statuie de marmură ieșită din mînile lui Canova. NEGRUZZI, S. I 50. Originea acestor adunări izvorăște din municipalitățile romane și din soboarele goților. BĂLCESCU, O. II 13. II. (Cu sens temporal) 1. (Introduce un complement care arată momentul existenței, timpul cînd se petrece o acțiune) O mulțime de furnici... au început a pișca din somn pe împăratul. CREANGĂ, P. 264. ◊ Loc. adv. Din vreme v. vreme. 2. (Introduce un complement care indică punctul de plecare în timp) N-am mai făcut geografia Europei din clasa treia. SEBASTIAN, T. 49. Îți spun ca la un frate, că din cruda copilărie slujesc prin străini. CREANGĂ, P. 200. Ei mi se sculau din zori, După glas de cîntători. TEODORESCU, P. P. 439. ◊ (În corelație cu «pînă») Va trebui cu dînșii să mă lupt din zori de zi pînă tîrziu în noapte. BENIUC, V. 72. ◊ Loc. adv. Din oră în oră (sau din an în an etc.) = la interval de o oră (sau de un an etc.). Să se tragă... din oră în oră. CAMIL PETRESCU, T. II 413. Din clipă în clipă sau din moment în moment = în orice clipă, acum, imediat, pe loc. Părea că se așteaptă să-i iasă în față, din clipă în clipă, un dușman. BOGZA, C. O. 25. Din zi în zi v. zi. Din cînd în cînd sau din vreme în vreme v. cînd. În cele din urmă v. urmă. III. (Cu sens partitiv) Dintre. Și rînd pe rînd veneau în sat Și ieri și astăzi cîte unul Din cei care-au plecat. COȘBUC, P. I 100. Aci vede omul adesea dealuri, din care unele sînt cu păduri și altele ochiuri limpede sămănate. GOLESCU, Î. 143. ◊ (Arată detașarea cuiva sau a ceva dintr-un colectiv, dintr-un tot) Îs cel mai vechi om din divizie. CAMILAR, N. I 13. Acuma începe una dintre zilele cele mai grozave din viața mea. CAMIL PETRESCU, U. N. 349. IV. (Introduce un complement de cauză) M-au trimis... din greșeală. CAMILAR, N. I 13. Din nebăgare de seamă... am călcat pe coprinsul tău. ISPIRESCU, L. 42. ◊ Loc. prep. Din cauza... (sau din pricina, din vina) Era o fată a cărei frumusețe aleasă părea că începe să se veștejească, să se treacă de timpuriu, din cauza unor suferinți mari, pe care i le ghiceai din ochii ei. DEMETRESCU, O. 132. Eu, babei mele... nu i-am spus. Și ea, din pricina asta are să moară, cînd a muri. CREANGĂ, P. 122. Așa-i, Radule, așa, Dar nu e din vina mea. TEODORESCU, P. P. 596. ◊ Loc. adv. (Ba) din una (ba) din alta v. una. Din glumă v. glumă. Din grabă v. grabă. Din întîmplare v. întîmplare. Din nefericire (sau nenorocire sau păcate) v. c. Din fericire v. fericire. V. (Introduce un complement de mod) Vîrgolici rîse din toată inima. HOGAȘ, DR. II 133. A strigat și Sfînta Duminecă o dată din răsputeri. CREANGĂ, P. 92. [Filimon] cînta din memorie, și foarte bine, toate ariile operelor italiane jucate în sala Slătineanu. GHICA, S. A. 79. ◊ Loc. adv. Din fugă = fugind. Costan Cimpoieșu grăbi pasul... urcînd din fugă într-un cheson de artilerie. CAMILAR, N. I. 28. Din zbor = zburînd. [Păsări-Lăți-Lungilă] prindea [păsările] cu mîna din sbor, le răsucea gîtul cu ciudă și apoi le mînca. CREANGĂ, P. 245. Din treacăt = trecînd. [Bîtlanul] din treacăt îi aruncă Altă veste stranie, C-au pornit-o peste luncă Frunzele-n bejanie. TOPÎRCEANU, B. 46. Din vedere sau din văzute = văzînd. Meșteșugul vreme cere, Nu se-nvață din vedere. Din plin v. plin. Din greu v. greu. Din gros v. gros. Din nou v. nou. Din senin v. senin. VI. (Introduce un complement instrumental) Cu. Pocnind din bici pe lîngă boi, În zori de zi el a trecut Cu plugul pe la noi. COȘBUC, P. I 93. A bătut din palme, făcînd semn tarafurilor... să se oprească. CARAGIALE, O. III 73. Și cu ghioaga nestrugită, Numai din topor cioplită. ALECSANDRI, P. P. 73. ◊ (Complementul indică un instrument muzical) Dadaci cînta din scripcă. CAMILAR, N. I 37. Iubesc o Viorică din poveste Și ei îi cumpăr flori și-i zic din liră. IOSIF, P. 40. Măi bădiță Niculiță, Cînd ieși seara pe uliță, Fluieră din fluieriță, Să ies și eu la portiță! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 49. ◊ (Complementul indică o parte a corpului) Un cucoș sări pe zaplazul de scînduri, bătu din aripi și trîmbiță vesel în lumina aurie. SADOVEANU, O. I 344. Dînsa strîmbă nițel din nas. ISPIRESCU, L. 214. Ipate flutura din cap și zicea:... eu sînt Stan Pățitul. CREANGĂ, P. 179. Baba scîrșni din dinți. EMINESCU, N. 22. VII. (Construcția prepozițională indică materia din care este făcut un lucru sau părțile lui componente) De. Mesteca aceeași mămăligă din făină necernută. CAMILAR, N. I 31. Eventual, casa poate să fie făcută din bîrne. SEBASTIAN, T. 9. Cîlții de la mămuca mi i-a luat... din ce să mai facem noi saci? CREANGĂ, P. 178. Degetele ei ca din ceară albă torceau dintr-o furcă de aur. EMINESCU, N. 8. ◊ (Indică elementele unei colectivități) Auditoriul se alcătuia mai ales din dame bătrîne. NEGRUZZI, S. I 5. VIII. (În legătură cu verbe care înseamnă «a preface», «a schimba», introduce complementul indirect care arată obiectul prefacerii; uneori în corelație cu «în») Mi-au schimbat numele din Stan în Ipate. CREANGĂ, P. 149. Ei fac din noapte ziuă ș-a zilei ochi închid. EMINESCU, O. I 56. IX. (Introduce un complement de relație) În ce privește, în privința. Întrecea mai pe toți băieții și din carte, dar și din nebunii. CREANGĂ, A. 2. ◊ Loc. prep. Din partea (cuiva) v. parte.