abstract, -ă I. adj. gândit în mod separat de ansamblul concret, real. ◊ în ~ = pe bază de deducții logice; exprimat (prea) general, teoretic; (despre un proces de gândire) greu de înțeles; (mat.) număr ~ = număr căruia nu i se alătură obiectul numărat; artă ~ă = curent apărut în artele plastice europene la începutul sec. XX, care se caracterizează prin intelectualizarea, reducția abstractă și încifrarea imaginii; abstracționism. II. s. n. 1. parte de vorbire provenită prin derivare cu sufixe sau prin conversiuni de la o altă parte de vorbire, având un sens abstract. ◊ ~ verbal = substantiv care provine de la un verb, denumind acțiunea acestuia. 2. categorie filozofică desemnând cunoașterea proprietăților esențiale și generale. (< germ. abstrakt, lat. abstractus)

abstracționism s. n. artă abstractă. (< fr. abstractionnisme)

ABSTRACȚIONISM s. n. Curent în artele plastice europene, a cărui trăsătură o constituie încercarea de a elimina din reprezentarea operei de artă orice referire la realitățile exterioare, ideile și sentimentele fiind relatate prin pete de culoare sau prin figuri geometrice; artă abstractă. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. abstractionnisme.

ACADEMIC, -Ă, academici, -ce, adj. 1. Care ține de academie, privitor la academie. ◊ Titlu academic = diplomă obținută într-o școală de grad universitar. ♦ (Substantivat, m.; înv.) Membru al Academiei Române. 2. Distins, solemn; de o corectitudine exagerată; convențional. ◊ Stil academic = manieră în artă în care subiectul este tratat în genul studiilor de școală de artă academică (1); stil sobru, corect, științific, convențional și rece. – Din fr. académique, lat. academicus.

ACADEMIE, academii, s. f. 1. Societate de învățați, de literați, de artiști etc. creată pentru dezvoltarea științelor și a artelor; înaltă instituție culturală care reunește pe cei mai de seamă savanți și artiști. 2. Școală de învățământ superior. [Acc. și: (după lat.) academie] – Din fr. académie, lat. academia.

ACADEMISM s. n. 1. Atitudine estetică promovând imitația necondiționată a creațiilor artei antice și a Renașterii. ♦ Trăsătură caracteristică oricărei arte care cultivă un ideal de frumusețe canonică, convențională, manieristă. 2. Fel de a se comporta academic (2), rigid, rece. – Din fr. académisme.

ACROBATIC, -Ă, acrobatici, -ce, adj., s. f. 1. Adj. (Ca) de acrobat, privitor la acrobați sau la acrobație. 2. S. f. Arta de a face acrobații, arta acrobatului; acrobație (2). – Din fr. acrobatique.

ACROBAȚIE, (1) acrobații, s. f. 1. Exercițiu dificil de echilibristică, de gimnastică etc. ♦ Fig. (La pl.) Sforțări neobișnuite pentru a ieși dintr-o situație grea, dintr-o încurcătură. 2. Arta sau profesiunea acrobatului. – Din fr. acrobatie.

ACVATINTĂ s. f. 1. Procedeu de gravură cu acid azotic, care imită desenul în tuș. 2. Gravură obținută prin acvatintă (1). 3. Procedeu de tipar de artă pentru imagini în semitonuri, în care forma de cupru se pregătește prin gravare manuală și coroziune chimică. – Din it. acquatinta.

ACVATIPIE s. f. Procedeu de tipar de artă care imită pictura în acuarelă. – Din fr. acquatypie.

AFIȘ, afișe, s. n. Înștiințare, de obicei imprimată, expusă public, prin care se anunță ceva, prin care se dau informații în legătură cu viața politică și culturală; afipt. ♦ Gen de artă grafică, cu funcție mobilizatoare, de informare, de reclamă, de instructaj etc. – Din fr. affiche.

ALBUM, albume, s. n. 1. Caiet cu foile dintr-o hârtie specială, în care se păstrează fotografii, ilustrate, mărci poștale etc. ♦ Caiet în care se scriu versuri, citate sau în care se schițează desene. 2. Colecție de fotografii, de ilustrații, de schițe etc., reunite, într-un volum, după o temă unitară. Album de artă. [Pl. și: albumuri] – Din fr., lat. album.

ALESĂTURĂ, alesături, s. f. Procedeu de ornamentare a țesăturilor populare românești prin separarea și îmbinarea cu mâna, după un model, a firelor de urzeală și de băteală. ♦ Motiv decorativ colorat, realizat în arta populară românească prin procedeul descris mai sus. – Ales² + suf. -ătură.

ALEXANDRINISM s. n. 1. Ansamblu de manifestări ale civilizației elenistice, semigrecești, semiegiptene, cu centrul în orașul Alexandria (sec. III î.Hr. – III d.Hr.). 2. Caracterul operei poeților alexandrini; p. ext. caracterul rafinat, erudit, subtil, ezoteric al artei și filozofiei în perioadele sale de declin. – Din fr. alexandrinisme.

ALTOGRAVURĂ, altogravuri, s. f. Reproducere după originalele de artă prin folosirea clișeelor metalice gravate de mână sau pe bază de acvaforte. – Din fr. altogravure.

AMATOR, -OARE, amatori, -oare, s. m. și f., adj. 1. (Persoană) căreia îi place ceva, care are predilecție sau pasiune pentru ceva; (persoană) care este dispusă să cumpere ceva. 2. (Persoană) care se ocupă cu o meserie, cu o artă, cu o disciplină, fără a o exercita ca profesionist; diletant. – Din fr. amateur, lat. amator.

AMATORISM s. n. Practicare, ca amator, a unui sport, a unei arte etc. – Amator + suf. -ism. Cf. fr. amateurisme.

AUR s. n. 1. Metal prețios, de culoare galbenă strălucitoare, foarte maleabil și ductil, folosit pentru a fabrica obiecte de podoabă, de artă, monede (servind din această cauză și ca etalon al valorii) etc. ♦ Fig. Lucru valoros, prețios. ◊ Aur alb = apă folosită ca izvor de energie. Aur negru = cărbune de pământ sau (mai rar) țiței, considerate ca surse de energie. Aur verde = pădurea ca bogăție vegetală. ◊ Loc. adj. De aur = a) care are culoarea galbenă a aurului (1); b) valoros ca aurul (1); fig. (despre oameni) foarte bun, milos. ◊ Expr. Epocă de aur = perioadă de înflorire și strălucire a vieții materiale și culturale. (Fam.) A-i fi gura (sau a avea gura) de aur, se zice despre cineva care prevede cuiva împlinirea unor lucruri favorabile. Nuntă de aur = aniversare a cincizeci de ani de la data celebrării unei căsătorii. ♦ Fig. Văpaie, strălucire ca a aurului (1). 2. Fir, ață făcută din aur (1) sau imitând aurul și folosită la cusut; p. ext. veșmânt țesut din asemenea fire. 3. Bani; avere, bogăție; fig. belșug. ◊ Expr. A înota în aur = a fi foarte bogat. – Lat. aurum.

AVANGARDĂ, avangărzi, s. f. (Adesea fig.) Subunitate sau unitate militară care se deplasează în fața forțelor principale ca element de siguranță. ◊ Loc. adj. De avangardă = a) care merge în frunte, care conduce; b) care luptă împotriva formelor și tradițiilor consacrate (în literatură și artă). ♦ Mișcare literară, artistică etc. care joacă (prin noutățile aduse) rol de precursor. – Din fr. avant-garde.

AVANGARDISM s. n. 1. Atitudine fals revoluționară prin care se recurge la măsuri premature, care nu țin seama de etapa de dezvoltare respectivă. 2. Curent literar-artistic care luptă împotriva formelor și tradițiilor consacrate, recurgând adesea la formule îndrăznețe sau excentrice (care ar reprezenta arta viitorului). – Avangardă + suf. -ism.

BELE-ARTE s. f. pl. (Rar) Arte frumoase. – Din it. belle arti.^[1]

BIZANTINOLOGIE s. f. Disciplină care cercetează istoria, literatura, limba (medio-greacă) și arta bizantină; bizantinistică. – Din fr. byzantinologie.

BRONZ, bronzuri, s. n. Aliaj de cupru cu staniu, aluminiu, plumb etc., mai dur și mai rezistent decât cuprul, având numeroase întrebuințări tehnice. ◊ Epoca de bronz (sau a bronzului) = epocă din istoria societății umane care cuprinde, în general, mileniul al II-lea î. cr. și se caracterizează prin descoperirea metalelor și a bronzului. ◊ Expr. Caracter de bronz = caracter ferm, neclintit. ♦ Obiect de artă făcut din aliajul definit mai sus. ♦ Pigment metalic de culoare galbenă, cu care se vopsește un obiect. ♦ Culoare arămie a pielii în urma expunerii la soare sau la vânt. – Din fr. bronze.

CALCEDONIE, s. f. Varietate (colorată sau translucidă) de bioxid de siliciu natural, folosită ca piatră semiprețioasă, la confecționarea unor obiecte de artă, ca abraziv etc. – Din fr. calcédoine, lat. chalcedonius.

CALCOTIPIE, calcotipii, s. f. (Poligr.) Procedeu grafic de reproducere de artă a unui desen, asemănător cu acvaforte; stampă obținută prin acest procedeu. – Din fr. chalcotypie.

CALIGRAFIE s. f. Arta și deprinderea de a scrie frumos. ♦ Scriere frumoasă. ♦ Fel de scriere al cuiva. – Din ngr. kalligráphia, fr. calligraphie.

CAPNOMANȚIE s. f. (Rar) Pretinsă artă de a ghici după fum. – Din fr. capnomancie.

CASCADORIE, cascadorii, s. f. 1. Săritură primejdioasă, situație dificilă realizată de cascador. 2. Artă sau meserie a cascadorului. – Cascador + suf. -ie.

CATHARSIS s. n. 1. (Lit.) Purificare a spiritului cu ajutorul artei prin participare intensă la fenomenul artistic. 2. (În psihanaliză) Efect terapeutic obținut prin descărcarea unei trăiri refulate. [Scris și: catarsis. – Pr.: -tar-] – Din fr. catharsis.

CĂLĂRIE s. f. Acțiunea de a călări; călărit. ♦ Arta de a călări. ♦ Ramură sportivă care constă în conducerea calului din poziția încălecat, în probe de alergare, sărituri, dresaj etc.; echitație. – Călare + suf. -ie.

CERAMIC, -Ă, ceramici, -ce, s. f., adj. 1. S. f. Tehnica și arta prelucrării argilelor, pentru a se obține, prin omogenizarea amestecului plastic, modelarea, decorarea, smălțuirea, uscarea și arderea lui, diverse obiecte. ♦ Obiect obținut prin această tehnică. ♦ Material din care se obțin astfel de obiecte. 2. Adj. (Despre obiecte sau materiale) Obținut prin tehnica ceramicii (1); referitor la ceramică, de ceramică. – Din fr. céramique.

CERAMIST, -Ă, ceramiști, -ste, s. m. și f. Specialist în fabricarea obiectelor de ceramică sau în arta ceramicii. – Din fr. céramiste.

CEROPLASTICĂ s. f. Arta de a modela în ceară. – Din fr. céroplastique.

CHINEZĂRIE, chinezării, s. f. (Fam.) Obiect (de artă) chinezesc sau migălos lucrat. – Chinez + suf. -ărie.

CLASĂ, clase, s. f. 1. Grup (mare) de obiecte, de elemente, de ființe, de fenomene care au însușiri comune. 2. (De obicei cu determinarea „socială”) Ansamblu de persoane grupate după criterii economice, istorice și sociologice. ◊ Loc. adj. De clasă = care se referă la o clasă socială sau la raporturile reciproce dintre clase; propriu, caracteristic unei clase sociale. 3. Fiecare dintre diviziunile fundamentale ale regnului animal sau vegetal, mai mică decât încrengătura și mai mare decât ordinul. 4. Unitate organizatorică de bază în sistemul învățământului, compusă dintr-un număr de elevi care au aceeași vârstă, o pregătire școlară egală și învață împreună în cursul unui an pe baza aceleiași programe de învățământ. ♦ Unitate organizatorică într-un institut de artă, cuprinzând pe toți elevii unui profesor, indiferent în ce an de studii se află. ♦ Sală în care se țin cursurile pentru asemenea grupuri de elevi. ♦ (Franțuzism) Timpul în care se ține o lecție; oră de curs. 5. Fiecare dintre grupele de câte trei cifre ale unui număr cu mai multe cifre. Clasa miilor. 6. Categorie (după confort și tarif) a vagoanelor, compartimentelor, cabinelor etc. pentru călătoria cu trenul, cu tramvaiul, cu vaporul. 7. Categorie, grad, rang, care se acordă unui salariat potrivit funcției avute. 8. (În expr.) De (mare) clasă sau (de) clasa întâi = de calitate superioară, de prima calitate, de (mare) valoare. [Var.: (înv.) clas s. n.] – Din fr. classe, germ. Klasse.

CLASICISM s. n. 1. Ansamblu de trăsături proprii culturii antice greco-latine din cel mai înalt stadiu de dezvoltare a ei, caracterizată prin armonie, puritate, sobrietate etc. 2. Curent în arta și literatura europeană, apărut în sec. XVII în Franța, caracterizat prin imitarea modelelor antice greco-latine, prin interesul pentru aspectul moral, prin urmărirea unui ideal, prin disciplinarea imaginației și a sensibilității, prin ordine, echilibru și claritate. 3. Perioadă din istoria culturii universale sau naționale ale cărei creații reprezintă un maximum de realizare artistică pentru perioada respectivă. – Din fr. classicisme.

DANS, dansuri, s. n. 1. Ansamblu de mișcări ritmice, variate ale corpului omenesc, executate în ritmul unei melodii și având caracter religios, de artă sau de divertisment. Dans ritual. Dans popular. Dans de caracter. Dans de salon. Dans modern. Dans clasic (sau academic) = ansamblu de mișcări artistice convenționale care constituie baza tehnică a coregrafiei, a spectacolelor de balet etc. 2. Acțiunea de a dansa. Îi place muzica și dansul. 3. (În sintagma) Dans macabru = temă alegorică simbolizând egalitatea în fața morții prin reprezentarea unui schelet cu coasa în mână care atrage în horă oameni de diferite vârste și condiții sociale și-i omoară. 4. (În sintagma) Dansul albinelor = mijloc de semnalizare prin care albinele, făcând anumite mișcări, își comunică găsirea unei surse de hrană, direcția și distanța acestei surse. [Var.: (pop.) danț s. n.] – Din fr. danse. Cf. it. danza, germ. Tanz.

EURISTIC, -Ă, euristici, -ce, adj., s. f. 1. Adj. (Despre procedee metodologice) Care servește la descoperirea unor cunoștințe noi. 2. S. f. (Rar) Metodă de studiu și de cercetare bazată pe descoperirea de fapte noi; arta de a duce o dispută cu scopul de a descoperi adevărul. [Pr.: e-u-] – Din fr. euristique.

GALERIE, galerii, s. f. 1. Coridor subteran în formă de tunel care permite accesul minerilor la zăcământ și îngăduie executarea lucrărilor miniere. 2. Canal subteran de comunicație care face legătura între două puncte ale unei lucrări hidrotehnice. 3. Coridor subteran (adesea ramificat) pe care și-l sapă unele animale pentru a le servi ca adăpost. 4. Coridor lung (și boltit) situat în interiorul sau în afara unei clădiri, servind ca element de legătură sau ca loc de plimbare. 5. Muzeu, secție a unui muzeu sau sală într-o expoziție ori într-un muzeu, în care sunt expuse mai ales opere de pictură și de sculptură. ♦ Serie de tablouri expuse; p. ext. serie de portrete descrise într-o operă (literară). 6. Magazin în care se vând opere de artă; p. gener. (la pl.) magazin cu caracter universal. 7. Balconul dintr-o sală de spectacole cu mai multe nivele situat la nivelul cel mai înalt; (fam.) spectatorii de la acest balcon; p. ext. publicul care manifestă zgomotos la un spectacol, la o adunare, la o întrunire etc. ◊ Expr. A face galerie = a manifesta zgomotos în semn de aprobare, de încurajare (în cursul unui spectacol, al unei întreceri sportive etc.). 8. Bară de lemn sau de metal de care se atârnă perdelele. 9. Un fel de tavă de metal care se pune în fața sobei ca să nu cadă cărbunii din sobă pe dușumea. – Din fr. galerie. Cf. it. galleria, germ. Galerie.

GASTRONOMIE s. f. Arta de a prepara mâncăruri alese sau însușirea de a le aprecia calitatea, gustul. – Din fr. gastronomie.

GEMĂ, geme, s. f. Nume generic pentru orice piatră prețioasă translucidă. ♦ Bijuterie sau obiect de artă făcut dintr-o piatră prețioasă sau semiprețioasă pe care sunt gravate figuri ori motive decorative. ♦ (Adjectival; în sintagma) Sare gemă = sare de bucătărie cristalizată, extrasă ca atare dintr-o salină; halit². – Din fr. gemme, lat. gemma.

GENERAL², -Ă, generali, -e, adj. 1. Care este comun tuturor (sau marii majorități a) ființelor sau obiectelor dintr-o anumită categorie. ♦ (Substantivat, n.) Ceea ce este comun tuturor (sau marii majorități a) ființelor sau obiectelor dintr-o anumită categorie; spec. categorie filozofică reflectând trăsăturile esențiale comune obiectelor dintr-o clasă. ♦ (Despre un fenomen sau o situație) Care privește pe toți, care cuprinde pe toți, la care participă toți (sau marea majoritate). 2. Care privește ceva în ansamblu, în trăsăturile fundamentale, care se ocupă în linii mari de ceva. ◊ Cultură generală = cultură bazată pe cunoașterea elementelor fundamentale ale creațiilor din diferite domenii ale științei și artei. ◊ Loc. adv. În general = în linii mari; fără referire la un caz anumit. 3. Care se întâmplă, care există pe o întindere mare, care cuprinde o arie foarte largă sau totul. 4. Care are toată răspunderea în conducerea unei anumite diviziuni dintr-o instituție, dintr-o întreprindere etc. Director general. – Din fr. général, lat. generalis.

GHIRLANDĂ, ghirlande, s. f. Împletitură decorativă în formă de lanț sau de cunună, făcută din frunze, flori (și fructe). ♦ Element ornamental, în arhitectură și în artele decorative, având aspectul unei astfel de împletituri. [Pl. și: (pop.) ghirlănzi. – Var.: (înv.) ghirlantă s. f.] – Din fr. guirlande.

GIUVAERGERIE s. f. 1. Arta giuvaergiului, lucrare făcută de giuvaergiu. 2. Atelierul sau prăvălia giuvaergiului. – Din giuvaergiu + suf. -ărie.

GIUVAIER, giuvaiere, s. n. Obiect de podoabă făcut (cu artă) din metal prețios (și pietre scumpe); bijuterie. ♦ Fig. Obiect de mare valoare (artistică); persoană cu deosebite calități. [Pl. și: giuvaieruri – Var.: juvaier s. n.] – Din tc. cevahir (pl. lui cevher).

GIUVAIERGERIE, (2) giuvaiergerii, s. f. 1. Arta giuvaiergeritului;^[1] lucrare făcută de giuvaiergiu. 2. Atelierul sau prăvălia giuvaiergiului. [Pr.: -va-ier-] – Giuvaiergiu + suf. -ărie.

GLIPTIC, -Ă, gliptici, -ce, s. f., adj. 1. S. f. Arta de a grava figuri sau motive decorative pe o piatră prețioasă sau semiprețioasă sau pe mulajele pentru monede și medalii. 2. Adj. Care aparține glipticii (1), privitor la gliptică. – Din fr. glyptique.

GOTIC, -Ă, gotici, -ce, adj. Al goților, privitor la goți. ◊ Scriere gotică sau litere gotice, alfabet gotic = scriere, litere sau alfabet cu caractere colțuroase, întrebuințate, în evul mediu, în apusul Europei, astăzi mai ales în Germania. Stil gotic = stil arhitectural apărut în sec. XII în Europa occidentală, caracterizat prin predominarea formelor arhitectonice înalte și zvelte, prin arcuri și bolți ogivale, prin contraforturi, prin vitralii și prin numărul mare de sculpturi în piatră. Artă gotică = formă de artă răspândită în Europa începând din sec. XII. ♦ (Construit) în stil gotic. – Din fr. gothique, lat. gothicus.

GRAFIC, -Ă, grafici, -ce, adj., s. n., s. f. I. Adj. 1. Referitor la metoda de a reprezenta prin desen (linii, puncte, figuri etc.) o mărime, variația unei mărimi sau raportul dintre două sau mai multe mărimi variabile; care aparține acestei metode. 2. Care ține de sau privitor la felul în care se realizează o tipăritură. II. 1. S. n. Reprezentare prin desen a unei mărimi, a variației unei mărimi sau a raportului dintre două sau mai multe mărimi variabile; reprezentare prin linii, figuri geometrice, hărți etc. a unor date din diverse domenii de activitate. 2. S. f. Ramură a artei plastice la baza căreia se află desenul de sine stătător și care folosește diverse procedee tehnice și diferite materiale. – Din fr. graphique.

GRAVURĂ, (3) gravuri, s. f. 1. Gravare. 2. Gen al graficii în care imaginea artistică este obținută prin reproducerea după o placă pe a cărei suprafață a fost trasat sau gravat desenul, în adâncime sau în relief. ♦ Arta sau tehnica gravorului. 3. Placă de cupru, de piatră etc. pe care s-a gravat o imagine spre a fi reprodusă; p. ext. imaginea reprodusă după o astfel de placă. V. stampă. – Din fr. gravure.

GUST, gusturi, s. n. I. Simț prin care organismul primește (cu ajutorul limbii și mucoasei bucale) informații asupra proprietăților chimice ale unor substanțe cu care vine în contact; senzație produsă de o substanță (alimentară) prin excitarea limbii și mucoasei bucale; proprietatea unor substanțe (alimentare) de a provoca această senzație. ◊ Loc. adj. Cu gust = gustos. Fără (nici un) gust = lipsit de gust bun; fad. ◊ Expr. A da de (sau a afla) gustul (unui lucru) = a începe să-ți placă (un lucru). II. Fig. 1. Capacitatea de a înțelege sau de a aprecia frumosul (în natură, în artă). ◊ Loc. adj. De gust = (despre oameni) cu simț estetic sau artistic dezvoltat; (despre manifestări, realizări ale oamenilor) care exprimă, arată un asemenea simț. Fără (sau lipsit de) gust = (despre oameni) lipsit de simț estetic; (despre manifestări sau realizări ale oamenilor) urât. De prost gust = a) care arată lipsa simțului estetic; b) nepotrivit, penibil, jenant. ◊ Loc. adv. Cu gust = cu pricepere, în mod estetic. 2. Înclinație, predispoziție, pornire. ♦ Preferință. 3. Plăcere, dorință, poftă. – Lat. gustus.

GUSTAT, -Ă, gustați, -te, adj. (Despre opere de artă) Care place publicului. – V. gusta.

HALIEUTIC, -Ă, halieutici, -ce, adj., s. f. 1. Adj. De halieutică; pescăresc. 2. S. f. Arta pescuitului; pescuit. ♦ Tratat de pescuit. [Pr.: -li-e-] – Din lat. halieutica, fr. halieutique.

HEMEROLOGIE s. f. (Rar) Știința și arta de a alcătui calendare. – Din fr. hémérologie.

HERMENEUTICĂ s. f. Știința și arta interpretării textelor vechi, în special biblice; știința exegezei. ♦ Știința sau metoda interpretării fenomenelor culturii spirituale. [Var.: ermeneutică s. f.] – Din fr. herméneutique, germ. Hermeneutik.

HIERATIC, -Ă, hieratici, -ce, adj. 1. Care ține de lucruri sfinte. 2. (În sintagma) Scriere hieratică = scriere cursivă și simplificată a hieroglifelor. 3. (În artă; despre concepții, orientări, realizări etc.) Care reprezintă sau susține reprezentarea personajelor în atitudini convenționale, solemne, rigide, conform regulilor fixate de canoanele religioase. [Pr.: hi-e-] – Din fr. hiératique, lat. hieraticus.

ICONOGRAFIE, iconografii, s. f. 1. Disciplină care se ocupă cu studiul operelor realizate în diverse arte plastice; studiu al operelor de acest fel privitoare la un anumit subiect. 2. Totalitatea imaginilor documentare referitoare la o epocă, la o problemă, la o localitate etc. ♦ Colecție de portrete ale oamenilor celebri. – Din fr. iconographie.

IDEALIZARE, idealizări, s. f. Acțiunea de a idealiza și rezultatul ei; încercarea de a atribui unei ființe sau unui lucru însușiri deosebite. ♦ Transfigurare, în cadrul unei opere de artă, a realității, în vederea realizării unui ideal estetic. [Pr.: -de-a-] – V. idealiza.

IDILISM s. n. 1. Caracteristică a ceea ce este idilic; caracter rustic-idealizat al unei opere literare sau al unei literaturi. 2. Caracter romanțios, sentimental al unei opere de artă. 3. Preferință pentru elemente idilice. – Idilă + suf. -ism.

ILUZIONISM s. n. 1. Profesiunea iluzionistului; spectacol, număr prezentat de iluzionist; scamatorie. 2. Ansamblu de procedee tehnice în artele plastice menite să creeze iluzia realității până la confundarea operei de artă cu obiectul reprezentat. [Pr.: -zi-o-] – Din fr. illusionnisme.

IMAGINE, imagini, s. f. 1. Reflectare de tip senzorial a unui obiect în mintea omenească sub forma unor senzații, percepții sau reprezentări; spec. reprezentare vizuală sau auditivă; (concr.) obiect perceput prin simțuri. 2. Reproducere a unui obiect obținută cu ajutorul unui sistem optic; reprezentare plastică a înfățișării unei ființe, a unui lucru, a unei scene din viață, a unui tablou din natură etc., obținută prin desen, pictură, sculptură etc. ♦ Reflectare artistică a realității prin sunete, cuvinte, culori etc., în muzică, în literatură, în arte plastice etc. 3. (Fiz.) Figură obținută prin unirea punctelor în care se întâlnesc razele de lumină sau prelungirile lor reflectate sau refractate. [Var.: (rar) imagină, -i s. f.] – Din lat. imago, -inis (cu sensuri după fr. image).

INFORMAL, -Ă, informali, -e, adj. 1. (În sociologie; despre relații sociale) Care se desfășoară în absența determinărilor și cadrelor instituționale, oficiale, formale; neoficial, neprotocolar, familiar. 2. (Despre pictura abstracționistă) Caracterizat prin lipsa oricărei organizări a materiei picturale; abstract. ♦ (Despre pictori) Care practică arta informală sau abstractă. – Din engl. informal, fr. informel.

INOROG, inorogi, s. m. Animal fabulos imaginat sub forma unui cal cu un corn în frunte, întâlnit mai ales în arta și literatura medievală; licorn. ♦ (Rar) Rinocer. [Var.: inoroh s. m.] – Din sl. inorogŭ.

INTELECTUAL, -Ă, intelectuali, -e, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care aparține intelectului, care se referă la activitatea minții, la intelect. 2. S. m. și f. Persoană care posedă o pregătire de specialitate temeinică și lucrează în domeniul artei, al științei, tehnicii etc.; persoană care aparține intelectualității. [Pr.: -tu-al] – Din fr. intellectuel, lat. intellectualis.

ISCUSINȚĂ, iscusințe, s. f. Îndemânare, dibăcie, pricepere; p. ext. talent, artă. – Iscusi + suf. -ință.

ISCUSIT, -Ă, iscusiți, -te, adj. 1. Îndemânatic, dibaci, abil, ingenios, priceput; învățat. 2. Făcut cu pricepere, cu măiestrie, cu artă. – V. iscusi.

ÎNVĂȚA, învăț, vb. I. 1. Tranz. A transmite cuiva (sistematic) cunoștințe și deprinderi dintr-un domeniu oarecare; a iniția pe cineva într-o meserie, știință, artă etc. 2. Tranz. A sfătui, a povățui pe cineva să facă ceva (arătându-i cum să procedeze). 3. Tranz. A dobândi cunoștințe prin studiu, a ajunge prin muncă sistematică să cunoști o meserie, o artă, o limbă etc.; a studia. ♦ A-și întipări în minte ceva pentru a putea reproduce; a memora. 4. Tranz. și refl. A (se) deprinde, a (se) obișnui, a (se) familiariza. 5. Tranz. A trage o învățătură, a căpăta experiență. ◊ Expr. (Tranz. și refl.) A (se) învăța minte = a câștiga sau a face să câștige experiență, a trage sau a face să tragă învățăminte dintr-o întâmplare neplăcută. – Lat. *invitiare (< vitium „viciu”).

JAD, jaduri, s. n. Piatră semiprețioasă compusă din silicat natural de aluminiu, calciu și magneziu, de culoare albă-verzuie până la verde închis, cu luciu sticlos, folosită la confecționarea unor obiecte de artă. ♦ Obiect de artă făcut din această piatră. – Din fr. jade.

JADEIT, jadeite, s. n. Varietate de jad compusă din silicat natural de sodiu și aluminiu compact, verzui sau albicios, utilizată în arta decorativă. – Din fr. jadéite.

JONGLER, jongleri, s. m. Artist de circ sau de varietăți iscusit în arta de a jongla. – Din fr. jongleur.

JONGLERIE, jonglerii, s. f. 1. Îndeletnicirea jonglerului; arta de a jongla. ♦ (Concr.) Figură, număr executat de un jongler. 2. Fig. Abilitate și promptitudine în folosirea cuvintelor, expunerea ideilor. ♦ Mașinație, uneltire, intrigă. – Din fr. jonglerie.

JUGENDSTIL s. n. Curent artistic ilustrat în grafică, arta decorativă, arhitectură, pictură, apărut la sfârșitul sec. XIX și începutul sec. XX în Germania și apoi în restul Europei, caracterizat prin importanța acordată esențializării formei și prin bogăția decorației cu motive vegetale. [Pr.: iugăndstil] – Cuv. germ.

KITSCH, kitschuri, s. n. Termen folosit pentru a determina un obiect decorativ de prost gust. ◊ Reproducere sau copiere pe scară industrială a unor opere de artă, multiplicate și valorificate comercial. [Pr.: chici] – Din germ. Kitsch.

KITSCHIZARE, kitschizări, s. f. (Rar) Falsificare, denaturare a artei. [Pr.: chicizare] – De la kitsch.

LAUREAT, -Ă, laureați, -te, s. m. și f. Persoană, colectiv etc. care a obținut un premiu pentru merite remarcabile în domeniul științei, al literaturii, al artei etc. ◊ (Adjectival) Colectiv laureat. [Pr.: la-u-re-at] – Din fr. lauréat, lat. laureatus.

MACHETAT, -Ă, machetați, -te, adj. (Despre lucrări de urbanistică, piese tehnice, opere de artă etc.) Care a fost prezentat sub formă de machetă. – V. macheta.

MACHETĂ, machete, s. f. Reproducere, de obicei la scară redusă, a unei lucrări de urbanistică, a unei piese tehnice, a unei opere de artă etc. ♦ Text integral sau fragmentar al unei opere (științifice), destinat discuției înainte de publicare. – Din fr. maquette.

MACHIA, machiez, vb. I. Tranz. și refl. A (se) farda (minuțios, cu artă); a(-și) face machiajul (pentru scenă). V. grima. [Pr.: -chi-a] – Din fr. maquiller.

MACHIAT, -Ă, machiați, -te, adj. Fardat (minuțios, cu artă). V. grimat. [Pr.: -chi-at] – V. machia.

MUZICIAN, -Ă, muzicieni, -e, s. m. și f. Persoană care compune sau execută compoziții muzicale. ♦ Persoană care cunoaște arta muzicii (1). [Pr.: -ci-an] – Din fr. musicien.

NUD, -Ă, (1, 3, 4) nuzi, -de, adj., (2) nuduri, s. n. 1. Adj. (Despre oameni sau despre corpul lor) Fără nici un veșmânt, complet dezbrăcat, gol. ◊ Floare nudă = floare fără petale, care are numai stamine și pistil sau numai unul dintre aceste două elemente. 2. S. n. Persoană sau corp omenesc complet dezbrăcat: spec. reprezentare în artele plastice a omului complet dezbrăcat. 3. Adj. Fără ornamente; simplu; neted. ♦ Fig. Fără artificii, fără complicații; simplu; curat, pur. 4. Adj. (În sintagma) Proprietate nudă = proprietate pe care o stăpânește cineva fără a se bucura (vremelnic) de uzufructul ei. – Din lat. nudus, it. nudo.

ORFEVRĂRIE, orfevrării, s. f. Meșteșugul creării obiectelor de artă aplicată, din metal prețios. ♦ Obiecte prelucrate prin acest meșteșug. ♦ Comerț cu obiecte fine de aur și de argint. [Var.: orfevrerie, orfăurărie s. f.] – Din fr. orfèvrerie.

ȚESĂTORIE, (2) țesătorii, s. f. 1. Arta, meșteșugul țesutului. 2. Atelier, fabrică unde se fac diferite țesături. – Țesător + suf. -ie.

VOCAȚIE, vocații, s. f. 1. Aptitudine deosebită pentru o anumită artă sau știință; chemare, predispoziție pentru un anumit domeniu de activitate sau pentru o anumită profesiune. 2. (Jur.; în sintagma) Vocația succesorală = îndreptățire a unei persoane de a veni la o succesiune în temeiul calității sale de rudă. [Var.: (înv.) vocațiune s. f.] – Din fr. vocation, lat. vocatio, -onis.

XILOGRAFIE, (2) xilografii, s. f. 1. Procedeu tipografic la care se folosesc clișee gravate în lemn, arta de a grava în lemn. 2. Clișeu tipografic gravat în lemn. – Din fr. xylographie.

XILOGRAVURĂ, xilogravuri, s. f. 1. Totalitatea procedeelor necesare producerii formei de tipar pentru xilografie; formă de tipar obținută printr-un astfel de procedeu. 2. Procedeu de gravură care constă din săparea unui desen pe o placă de lemn și imprimarea lui pe hârtie. 3. Arta de a grava în lemn. ◊ Clișeu gravat în lemn; stampă executată cu un astfel de clișeu. – Din fr. xylogravure.

ZOOGRAFIE s. f. 1. Parte a zoologiei care se ocupă cu descrierea diverselor specii de animale. 2. (În antichitate) Arta picturii animaliere. – Din fr. zoographie.

ZOOMORF, -Ă, zoomorfi, -e, adj. (În artele plastice) Care reprezintă animale; zoomorfic. – Din fr. zoomorphe.

ZOOMORFIC, -Ă, zoomorfici, -ce, adj. 1. Referitor la zoomorfie. 2. (În artele plastice) Care reprezintă animale; zoomorf. – Din fr. zoomorphique.

ZUGRĂVIT¹ s. n. Faptul de a (se) zugrăvi. ♦ (Înv.) Arta de a picta. – V. zugrăvi.

MAESTRU, -Ă, maeștri, -stre, s. m. și f. 1. Persoană care a adus contribuții (deosebit de) valoroase într-un domeniu de activitate, fiind adesea considerată drept îndrumător, model, șef al unei școli, creator al unui curent etc. ◊ Concert-maestru sau (înv.) maestru de concert = prim-violonist într-o orchestră. Maestru al Sportului = titlu oficial acordat unui sportiv pentru merite deosebite; persoană care poartă acest titlu. Maestru Emerit al Sportului = cel mai înalt titlu oficial acordat unui sportiv pentru performanțe excepționale; persoană care poartă acest titlu. Maestru Emerit al Artei = titlu oficial acordat cuiva pentru activitate deosebit de meritorie în una dintre ramurile artei; persoană care poartă acest titlu. 2. Titlu dat în trecut profesorilor care predau în școli discipline ca desenul, muzica etc. (fără să aibă un titlu academic); persoană care avea acest titlu. 3. Persoană competentă, calificată într-un anumit domeniu (de obicei muzică, dans, sport), care adesea instruiește pe cineva în domeniul respectiv. 4. Titlu ierarhic în anumite organizații militare, politice, religioase etc.; persoană care poartă acest titlu. ◊ Maestru de ceremonie sau de ceremonii = persoană indicată prin protocol să organizeze desfășurarea unei ceremonii. 5. Maistru (1). – Din it. maestro.

MAGICIAN, -Ă, magicieni, -e, s. m. și f. Persoană care practică magia. ♦ Fig. Artist desăvârșit, care obține efecte deosebite prin arta sa. [Pr.: -ci-an] – Din fr. magicien.

EBOȘĂ, eboșe, s. f. 1. Semifabricat obținut prin deformare plastică din lingouri. 2. Primul stadiu în vederea realizării unei opere în arta plastică, indicând forma generală. ♦ Schiță, crochiu. – Din fr. ébauche.

ECHILIBRISTICĂ s. f. 1. Arta de a-și păstra echilibrul în diferite poziții sau mișcări dificile ale corpului; număr de circ al echilibristului. 2. Fig. capacitatea de a se strecura cu îndemânare printre situații dificile; totalitatea eforturilor și mijloacelor întrebuințate pentru a ieși dintr-o situație dificilă. – Din echilibrist. Cf. germ. Equilibristik.

MANAGEMENT s. n. 1. Activitatea și arta de a conduce. 2. Ansamblul activităților de organizare, de conducere și de gestiune a întreprinderilor. 3. Știința și tehnica organizării și conducerii unei întreprinderi. [Pr.: me-nigi-ment] – Cuv. engl.

MANIERĂ, maniere, s. f. 1. (La pl.) Mod de a se comporta sau de a se prezenta în societate; comportare, ținută. ◊ Codul manierelor elegante = ansamblu de reguli privitoare la buna purtare în societate. ♦ (La sg.) Politețe, amabilitate; bună-cuviință. 2. Fel, chip, mod, procedeu; modalitate. ◊ Loc. adv. De (așa) (sau de o) manieră... = în (așa) chip..., în (așa) mod... 3. Ansamblu de mijloace de expresie și de procedee care alcătuiesc stilul particular al unui artist. ♦ (Peior.) Tendință de a repeta, în artă, propriile procedee sau de a imita mecanic procedeele unui maestru. ♦ Folosire mecanică a unor procedee stilistice într-o operă literară, din cauza cărora se ajunge la artificialitate. [Pr.: -ni-e-] – Din fr. manière.

MANUAL, -Ă, manuali, -e, s. n., adj. 1. S. n. Carte care cuprinde noțiunile de bază ale unei științe, ale unei arte sau ale unei îndeletniciri practice; spec. carte de școală. 2. Adj. Care este făcut cu mâna; de mână. ♦ (Despre îndeletniciri, ocupații, profesiuni) Care se efectuează prin muncă fizică. 3. Adj. (Despre oameni) Care execută lucrări de mână; p. ext. care lucrează cu mâinile. [Pr.: -nu-al] – Din fr. manuel. Cf. lat. manualis, it. manuale.

ARTĂ, arte, s. f. 1. Activitate a omului care are drept scop producerea unor valori estetice și care folosește mijloace de exprimare cu caracter specific; totalitatea operelor (dintr-o epocă, dintr-o țară etc.) care aparțin acestei activități. ◊ Loc. adj. De artă = artistic. ◊ Expr. (Fam.) De amorul (sau de dragul) artei = în mod dezinteresat. 2. Îndemânare deosebită într-o activitate; pricepere, măiestrie. ♦ Îndeletnicire care cere multă îndemânare și anumite cunoștințe. – Din fr. art, lat. ars, -tis.

METODĂ, metode, s. f. 1. Mod (sistematic) de cercetare, de cunoaștere și de transformare a realității obiective. ◊ Loc. adv. Cu metodă = metodic, sistematic. 2. Procedeu sau ansamblu de procedee folosite în realizarea unui scop; metodologie (4). ♦ Manieră de a proceda. 3. Manual care cuprinde reguli și principii normative pentru învățarea sau pentru practicarea unei discipline, a unei arte etc.; ansamblu al acestor reguli și principii. [Var.: (înv.) metod s. n.] – Din fr. méthode, lat. methodus, germ. Methode.

CINEMATOGRAFIE, cinematografii, s. f. Tehnica și arta înregistrării fotografice a unor scene, a unor peisaje etc. pe un film special și a reproducerii lor prin proiectare luminoasă pe un ecran, astfel încât să dea iluzia mișcării și a vieții; industrie producătoare de filme; cinematograf. – Din fr. cinématographie.

DECEPȚIONISM s. n. Atitudine pesimistă manifestată (în sec. XIX) în artă și în literatură, prin expresia unei dezamăgiri permanente și a unui sentiment de neîncredere față de progres. [Pr.: -ți-o-] – Decepțiune + suf. -ism.

DECORAȚIE, decorații, s. f. 1. Distincție (ordin, medalie) ce se acordă cuiva pentru merite deosebite într-un anumit domeniu de activitate, pentru o faptă eroică sau pentru servicii excepționale aduse statului. 2. (Rar) Acțiunea, arta de a decora, de a orna; (concr.) totalitatea obiectelor care servesc la împodobire, la ornamentație. [Var.: (înv.) decorațiune s. f.] – Din fr. décoration, lat. decoratio, -onis.

MĂIESTRI, măiestresc, vb. IV. Tranz. (Rar) A executa ceva cu (mare) îndemânare, cu artă. [Pr.: mă-ies-] – Din măiestru.

MĂIESTRIE, (2, 3) măiestrii, s. f. 1. Pricepere, iscusință deosebită; talent, dibăcie, artă. ◊ Măiestrie artistică = totalitatea elementelor pe care le pune în valoare artistul în procesul desăvârșirii unei opere literare sau de artă. 2. (Înv.; concr.) Lucrare, operă, creație. ♦ Lucru care denotă iscusință sau meșteșug în execuție; unealtă, instrument, aparat ingenios. 3. Meserie, meșteșug (care cere pricepere). [Pr.: mă-ies-] – Măiestru + suf. -ie.

MĂIESTRIT, -Ă, măiestriți, -te, adj. 1. Lucrat cu măiestrie (1), cu meșteșug, cu artă; p. ext. frumos, minunat, desăvârșit. 2. Măiestru (1). [Pr.: mă-ies-] – V. măiestri.

EXPRESIV, -Ă, expresivi, -e, adj. (Despre cuvinte, gesturi etc.) Care arată ceva în mod viu, plastic, elocvent, grăitor, sugestiv. ♦ (Despre opere de artă) Care evocă în imagini vii. ♦ (Despre ochi, față etc.) Care reflectă în mod pregnant, cu putere stări interioare. – Din fr. expressif.

FACTURĂ¹, facturi, s. f. Structură, constituție (intelectuală, psihică, morală etc.). ♦ Caracter, aspect exterior, specific al unei opere de artă plastică. ♦ Ansamblul mijloacelor de expresie care determină specificul unei opere literare sau muzicale. – Din fr. facture, lat. factura.

FORMALISM s. n. 1. Orientare în artă, estetică, muzică, literatură care rupe forma de conținut, tinzând să supraaprecieze forma operei de artă în dauna conținutului, să considere forma un scop în sine și nu ca expresie a conținutului. 2. Atitudine caracterizată prin respectarea strictă a formei în dauna fondului problemelor. ♦ Atitudine conformistă, exagerat de protocolară. – Din fr. formalisme.

ORDONANȚĂ, ordonanțe, s. f. 1. Dispoziție scrisă emisă de o autoritate administrativă, judecătorească etc.; act care conține această dispoziție. ◊ Ofițer de ordonanță = ofițer atașat pe lângă marile comandamente, cu misiunea specială de a transmite ordinele. Ordonanță de plată = dispoziție, ordin de plată a unei sume. Ordonanță prezidențială (sau, ieșit din uz, președințială) = măsură cu caracter urgent și provizoriu pe care președintele unei instanțe judecătorești o poate ordona, în cazuri excepționale, pentru evitarea unei pagube iminente și ireparabile sau pentru înlăturarea piedicilor care s-ar ivi cu prilejul unei executări. ♦ (În trecut) Hotărâre, sentință judecătorească. ♦ (Înv.) Rețetă medicală. 2. (În vechea armată) Soldat atașat pe lângă un ofițer pentru servicii personale. 3. Aranjare, orânduire, organizare a elementelor unei opere de artă ale unei construcții etc. – Din fr. ordonnance.

NONFIGURATIV, -Ă, nonfigurativi, -e, adj. (În sintagma) Artă nonfigurativă = artă abstractă. – Non- + figurativ.

PICTURĂ, (2) picturi, s. f. 1. Ramură a artelor plastice care interpretează realitatea în imagini vizuale, prin forme colorate, bidimensionale, desfășurate pe o suprafață plană. 2. Lucrare artistică executată de un pictor: tablou, pânză. ♦ Ansamblul creațiilor plastice care definesc personalitatea unui pictor. ♦ Ansamblul operelor, stilurilor și procedeelor specifice pictorilor dintr-o țară, dintr-o epocă, dintr-o școală etc. 3. Fig. Descriere sugestivă (într-o operă beletristică) a fizicului și a caracterului personajelor, a unor scene din viața reală și din natură etc. – Din lat. pictura.

POLICROMIE, policromii, s. f. 1. Procedeu de îmbinare a mai multor culori, folosit în pictură. ♦ Caracter policrom al unei lucrări de artă. ♦ Însușirea de a fi policrom. 2. Procedeu tipografic pentru imprimarea imaginilor în culori. ♦ (Rar) Lucrare tipografică executată în mai mult de patru culori. – Din fr. polychromie.

EXOTISM s. n. Însușirea de a fi exotic. ♦ Tendință în arta și în literatura europeană, mai ales romantică, de a descrie priveliști și obiceiuri din țări exotice. [Pr.: eg-zo-] – Din fr. exotisme.

RECONSTITUI, reconstitui, vb. IV. Tranz. 1. A constitui din nou, a reface un lucru întreg; a recompune. ♦ Fig. A reface din memorie; a evoca, a reconstitui. ♦ (Lingv.) A reface forma aproximativă a unui cuvânt neatestat dintr-o limbă, pe baza comparației dintre formele existente în limbile înrudite; a reconstrui. 2. (Jur.) A restabili la fața locului condițiile în care s-a petrecut o infracțiune. 3. A reface fără modificări un edificiu sau o operă de artă, în desen sau în spațiu, pe bază de fragmente sau de documente. – Din fr. reconstituer.

REPLICĂ, replici, s. f. 1. Răspuns prompt și energic care combate afirmațiile cuiva; ripostă. ◊ Loc. adj. Fără replică = definitiv. ◊ Expr. A fi tare în replici = a găsi prompt răspunsul cel mai potrivit într-o discuție. A avea replică = a răspunde prompt și răspicat. (Jur.) A vorbi în replică = a răspunde, în cursul unei dezbateri, combătând afirmațiile și atacurile părții adverse. 2. Porțiune din rolul unui actor, constituind un răspuns la cele spuse de partener. ♦ Parte finală a unui fragment de dialog, care solicită intervenția interlocutorului. 3. Copie a unei opere de artă executată de autorul operei originale sau sub supravegherea lui directă. 4. (Fiz.) Mulaj al suprafeței unui corp, realizat sub forma unei pelicule care pe o parte este plană, iar pe cealaltă reproduce structura superficială a corpului, utilizat în microscopia electronică pentru studiul corpurilor groase, netransparente pentru electroni. – Din fr. réplique.

RUDIMENT, rudimente, s. n. 1. (La pl.) Noțiuni elementare ale unei științe, ale unei arte. 2. Organ care abia începe să se formeze sau care a rămas nedezvoltat; organ rudimentar. Rudiment de coadă. – Din fr. rudiment, lat. rudimentum.

RUPESTRU, -Ă, rupeștri, -stre, adj. 1. (Despre plante) Care crește pe stânci. 2. (Despre locuințe) Care este construit în stâncă. 3. (În sintagma) Artă rupestră = denumire dată manifestărilor artistice (desen, pictură, gravură sau sculptură) de pe pereții peșterilor sau de pe stânci. – Din fr. rupestre.

SPECIALITATE, specialități, s. f. 1. Ramură a științei, a tehnicii, a artei etc. din studiul și din aplicarea căreia cineva își face o profesiune. ◊ Loc. adv. De specialitate = care aparține unui domeniu special; (despre persoane) Care este competent într-o anumită ramură de activitate. 2. Produs sau preparat făcut din anumite rețete sau metode de fabricație deosebite. [Pr.: -ci-a-] – Din fr. spécialité, lat. specialitas, -atis.

SPIC, spice, s. n. 1. Inflorescență caracteristică plantelor graminee, alcătuită din mai multe flori mici cu peduncul scurt, dispuse pe o axă centrală lungă. ◊ Expr. A da în spic sau a-i da spicul, a face spic = (despre plante) a se apropia de maturitate, a ajunge în faza de dezvoltare în care apare spicul (1); a înspica. 2. Stilizare decorativă în formă de spic (1), frecventă în arta populară pe cusături, țesături etc. 3. Vârful firelor de păr, mai lungi (și de altă culoare) din blana unor animale. 4. (În sintagma) Spic de zăpadă (sau, rar, de ploaie) = fulgi mari de zăpadă amestecați cu stropi de ploaie, care cad pe pământ. 5. (Pop.) Vârf de munte; pisc. ♦ Partea cea mai înaltă a acoperișului casei. [Pl. și: spicuri] – Lat. spicum.

TACTIC, -Ă, tactici, -ce, s. f., adj. I. S. f. 1. Parte componentă a artei militare care se ocupă cu studiul, organizarea, pregătirea și ducerea luptei pentru a îndeplini cu maximum de eficacitate scopurile fixate. 2. Știința de a determina, pentru o perioadă relativ scurtă, linia de conduită a unei mișcări sociale sau a unui partid politic, în funcție de împrejurările social-politice din acea perioadă și pentru realizarea unui obiectiv fundamental. ♦ P. gener. Totalitatea mijloacelor întrebuințate pentru a izbuti într-o acțiune. II. Adj. Care ține de tactică (I), privitor la tactică; conform cu o anumită tactică. – Din fr. tactique.

FOILETON, foiletoane, s. n. Articol (de literatură, de știință, de artă) sau fragment de roman inserat în partea de jos a paginilor unui ziar, unei reviste etc.; spațiu rezervat în partea de jos a unui ziar pentru o rubrică ce apare cu regularitate cu acest gen de articole. ◊ Roman-foileton = roman care se publică pe fragmente într-o serie de numere consecutive ale unui periodic. ♦ Articol de ziar cu caracter satiric care tratează teme de actualitate. [Pr.: fo-i-] – Din fr. feuilleton (după foaie).

FOILETONISTIC, -Ă, adj., s. f. 1. Adj. De foileton. 2. S. f. Arta de a scrie foiletoane. 3. S. f. Totalitatea foiletoanelor unui autor. [Pr.: fo-i-] – Foiletonist + suf. -ic.

FOLCLORISM s. n. Tendință de a exagera elementul folcloric în artă și literatură sau în lucrări teoretice. – Folclor + suf. -ism. Cf. fr. folklorisme.

FORMĂ, forme, s. f. 1. (Fil.; în corelație cu conținut) Categorie care desemnează structura internă și externă a unui conținut, modul de organizare a elementelor din care se compune un obiect sau un proces. ◊ Forme ale conștiinței sociale = forme distincte ale vieții spirituale ale societății, care se deosebesc prin obiectul lor specific, prin funcția lor socială specifică și prin modul specific de reflectare a existenței sociale (filozofia, morala, arta, știința etc.). ♦ (Geom., Fiz., Tehn.) Aspectul unei figuri în care nu se ține seamă de mărimea ei. 2. Înfățișare, aspect (extern), contur, siluetă. ◊ Expr. A fi în formă = a fi, a se găsi în cele mai bune condiții (fizice și intelectuale). ♦ (Sport) Stare de maximă capacitate de efort a organismului, obținută prin antrenament, disciplină, viață sportivă etc. 3. (Geogr.; în sintagma) Formă de relief = neregularitate a suprafeței pământului, rezultat al interacțiunii agenților geografici interni și externi. 4. Totalitatea mijloacelor de exprimare a conținutului unei opere artistice. ♦ Totalitatea mijloacelor de expresie (melodie, ritm, armonie etc.) care contribuie la redarea conținutului de idei și de sentimente al unei compoziții muzicale; structura unei compoziții muzicale. 5. Fel, chip, mod. 6. Mod de organizare, de conducere politică, socială etc. ◊ Formă de guvernământ = mod de organizare și de funcționare a conducerii statului. 7. Dispoziție de procedură (care poate atrage anularea unui act sau a unei hotărâri judecătorești). ◊ Loc. adv. De (sau, rar, pentru) formă = de ochii lumii, pentru a salva aparențele; formal (1). 8. (Lingv.) Complex de sunete prin care se exprimă un sens; aspectul exterior al unui cuvânt pentru a exprima o valoare sau o funcție gramaticală. 9. Vas, tipar, model care servește pentru a da unor materiale o anumită înfățișare, un anumit aspect exterior. ♦ (Tehn.) Piesă prevăzută cu o cavitate de o anumită înfățișare în care se toarnă un material și care reprezintă negativul obiectului obținut prin turnare. ♦ (Tipogr.) Pagină de zaț completată de jur împrejur cu material de albitură și închisă într-o ramă metalică, gata de a fi introdusă în mașina de tipar. – Din fr. forme, lat. forma.

AMORAȘ, amorași, s. m. Diminutiv al lui amor; reprezentare, în artele plastice, a zeului amorului ca un copil gol cu aripi. – Amor + suf. -aș.

FRUMOS, -OASĂ, frumoși, -oase, adj., adv., s. n. I. Adj. 1. (Adesea substantivat; despre ființe și părți ale lor, despre lucruri din natură, obiecte, opere de artă etc.) Care place pentru armonia liniilor, mișcărilor, culorilor etc.; care are valoare estetică; estetic. ◊ Arte frumoase = pictură, sculptură, gravură (în trecut și arhitectură, poezie, muzică, dans) ♦ (Substantivat, f. pl. art.) Ielele. 2. Care place, care trezește admirația din punct de vedere moral. ◊ Expr. (Substantivat) A lua (pe cineva) cu frumosul = a trata (pe cineva) blajin, cu menajamente. 3. (Despre timp) Senin, calm (din punctul de vedere al stării atmosferice). 4. (Despre lucruri sau fapte) Important, considerabil, remarcabil. II. Adv. 1. În mod plăcut, armonios, estetic. 2. Potrivit, bine; așa cum se cuvine. ◊ Expr. A sta (sau a ședea) frumos = (despre obiecte de îmbrăcăminte) a i se potrivi (cuiva), a-i veni bine; (despre purtări) a fi așa cum trebuie, cum se cere. A face frumos = (despre câini) a sta sluj. A fi frumos (din partea cuiva) = a se cuveni, a fi cuviincios; a fi lăudabil. III. S. n. Categorie fundamentală a esteticii prin care se reflectă însușirea omului de a simți emoție în fața operelor de artă, a fenomenelor și a obiectelor naturii etc. și care are ca izvor obiectiv dispoziția simetrică a părților obiectelor, îmbinarea specifică a culorilor, armonia sunetelor etc. – Lat. formosus.

FUNDAL, fundale, s. n. 1. (În artele plastice) Fond al unui tablou sau al unui panou sculptat, din care se detașează elementele principale ale compoziției. 2. Vast element arhitectonic sau natural care constituie fondul perspectivei frontale a unei construcții. ♦ Pânză, decor care acoperă fundul unei scene de teatru, în direcția opusă sălii. [Pl. și: fundaluri. – Var.: fondal s. n.] – Din it. fondale (după fund¹).

PALADIU¹ s. n. Element chimic, metal alb-argintiu, lucios, foarte maleabil, din familia platinei, întrebuințat drept catalizator în unele reacții sau ca înlocuitor al platinei în construcția unor instrumente de precizie, a unor obiecte de artă etc. – Din fr. palladium.

PANĂ¹, pene, s. f. I. 1. Fiecare dintre formațiile epidermice cornoase care acoperă corpul păsărilor, servind la protecția lui și la zbor, compusă dintr-un cotor pe care sunt așezate simetric, de-o parte și de alta, fire (pufoase). ◊ Expr. Ușor în pene = îmbrăcat subțire, sumar; p. ext. prost îmbrăcat, zdrențăros. Smuls de pene = rușinat, umilit. A lua (pe cineva) în (sau prin) pene = a certa, a mustra (pe cineva). ◊ Compuse: pana-zburătorului = plantă erbacee cu frunze păroase, și cu flori mari, violete sau albe, fără miros (Lunaria annua); pana-gâștei = specie de mușchi cu tulpina dreaptă, cu ramuri arcuite și inegale, formând tufe mari, verzi sau gălbui (Hylocomium triquetrum). ♦ Smoc de pene¹ (I 1) sau aripă care servește la diverse scopuri practice gospodărești. 2. (La pl.) Pene¹ (I 1) de pasăre sau fire pufoase desprinse de pe cotoarele acestora, care servesc la umplerea pernelor, a saltelelor etc.; p. ext. așternut (moale) de pat (cu pene¹, fulgi etc.). 3. Pană¹ (I 1) de gâscă, ascuțită și despicată la vârf, întrebuințată altădată ca instrument de scris cu cerneală; p. gener. toc de scris, condei; ceea ce servește la scris. ♦ Fig. Scriere, scris; stil, fel de a scrie al unui scriitor; arta de a scrie; p. ext. scriitor. 4. Dispozitiv făcut din cotor de pană¹ (I 1), care servește să țină cârligul undiței la adâncimea dorită. 5. Podoabă din pene¹ (I 1), care se poartă la pălărie, în păr etc. ♦ (Pop.) Podoabă pentru pălărie făcută din flori (naturale sau artificiale); p. restr. floare. 6. (În sintagma) Categorie pană = categorie în care intră boxerii între 54 și 57 kg, luptătorii între 57 și 63 kg etc. II. 1. Piesă de lemn sau de metal (de forma unei prisme), întrebuințată la despicarea lemnelor, la detașarea unor bucăți dintr-un material, la fixarea sau la înțepenirea unor piese, la asamblarea sau la solidarizarea unor organe de mașini, a unor elemente de construcție etc. ♦ (Tipogr.) Piesă care se intercalează între matrițele de linotip, pentru a le spația. ♦ Felioară de slănină cu care se împănează carnea ce urmează să fie friptă. 2. Partea ciocanului, opusă capului, prelungită și subțiată spre vârf. ♦ Partea lată, plată a unor obiecte, instrumente etc.; lamă. 3. Bețișor cu care se strânge frânghia ferăstrăului pentru a întinde pânza; cordar. 4. (În sintagma) Pana căpăstrului sau pană de căpăstru = ștreang sau curea cu care se priponește calul. 5. Parte a cârmei unei nave, care poate fi rotită în jurul unui ax vertical și asupra căreia se exercită presiunea apei când se schimbă direcția de mișcare a navei. 6. Placă mică de os, de celuloid etc. cu care se ating coardele la unele instrumente muzicale. ♦ Ancie (la un instrument muzical de suflat). 7. (În sintagma) Pană de somn = carnea de la pântece sau de la coada somnului. [Var.: (înv. și reg.) peană s. f.] – Lat. pinna.

PASTORALISM s. n. Tendință în literatură și în artă caracterizată prin cultivarea genului pastoral. – Din fr. pastoralisme, engl. pastoralism.

PATINA¹, patinez, vb. I. 1. Refl. (Despre obiecte de metal oxidabil) A căpăta patină¹. ♦ A se uza, a se învechi. 2. Tranz. A face (prin diverse procedee tehnice) ca un obiect (metalic, de artă) să capete patină¹, a da patină¹. – Din fr. patiner.

ELOCVENȚĂ s. f. Însușirea de a fi elocvent; arta de a vorbi frumos, emoționant, convingător. ♦ Expresivitate. [Var.: (înv.) elocință s. f.] – Din fr. éloquence, lat. eloquentia.

ANHIDRIT, anhidrite, s. n. Sulfat natural de calciu, rombic, incolor, alb sau ușor colorat, sticlos, utilizat în industria materialelor de construcție, la confecționarea unor obiecte de artă etc. – Din fr. anhydrite.

ANIMALIER, -Ă, animalieri, -e, adj. 1. Care se referă la animale, de animal. 2. (Despre opere de artă) Care reprezintă animale; (despre artiști) care înfățișează animale în operele lor. [Pr.: -li-er] – Din fr. animalier.

ARTIZAN, artizani, s. m. Persoană care execută produse de artizanat, meșteșugar care lucrează cu artă. – Din fr. artisan.

ARTIST, -Ă, artiști, -ste, s. m. și f. Persoană de talent care lucrează în mod creator într-un domeniu al artei; p. restr. actor; p. ext. persoană care dă dovadă de talent în profesiunea pe care o exercită. ◊ Artist al poporului = titlu de supremă distincție acordat unui artist. Artist emerit v. emerit. – Din fr. artiste, lat. artista.

ANTIC, -Ă, antici, -ce, adj., s. m. și f. I. Adj. 1. Care a existat în trecutul îndepărtat sau datează de atunci. ♦ Care aparține popoarelor din antichitate sau este caracteristic diferitelor aspecte ale culturii sau ale civilizației lor. 2. În genul creațiilor din antichitate. Stil antic. II. S. m. și f. Persoană aparținând popoarelor din antichitate. III. S. f. (Înv.) Obiect de artă din antichitate. [Acc. și: antic] – Din fr. antique, lat. antiquus.

ANTI'ARTĂ s. f. 1. Producție care nu respectă principiile artei (academice). 2. Producție antiartistică. [Pr.: -ti-ar-] – Din fr., engl. anti-art.

ANTICARIAT, anticariate, s. n. 1. Întreprindere care achiziționează și vinde cărți vechi sau obiecte vechi de artă; anticărie. 2. Magazin în care se vând cărți vechi. [Pr.: -ri-at] – Din anticar² (după germ. Antiquariat).

ANTICINEMATOGRAFIC, -Ă, anticinematografici, -ce, adj. Care nu corespunde principiilor artei cinematografice. – Anti- + cinematografic.

ROCAILLE adj. n. (În sintagma) Stil rocaille = gen de ornamentație apărut în arta franceză din timpul domniei lui Ludovic al XV-lea, caracterizat prin fantezia contururilor răsucite și prin imitarea unor elemente naturale (grote, stânci, roci). [Pr.: rocai] – Cuv. fr.

ROCOCO adj. invar. 1. (În arhitectură și în arta decorativă; în sintagma) Stil rococo (și substantivat, n.) = stil artistic de ornamentație răspândit în sec. XVIII, provenind din Franța, caracterizat printr-o bogăție excesivă de linii, de curbe, de ghirlande împletite asimetric, încrustate cu cochilii etc. 2. Fig. Extravagant. – Din fr. rococo.

ANTIUMANISM s. n. Orientare în filozofie, în artă etc. care neagă posibilitatea de desăvârșire a ființei umane, precum și demnitatea, valoarea ei. [Pr.: -ti-u-] – Anti- + umanism.

ARTISTIC, -Ă, artistici, -ce, adj. Care aparține artei, privitor la artă, din domeniul artei. ♦ (Adesea adverbial) Executat cu artă, cu talent. – Din fr. artistique.

ARTIZANAT, artizanate, s. n. Meșteșug practicat cu artă. ◊ Produse de artizanat = produse lucrate artistic de către meșteșugari. ♦ Local, magazin în care se vând produse de artizanat. – Din fr. artisanat.

APOLINIC, -Ă, apolinici, -ce, adj. (Despre artă și cultură) Care este orientat spre ordine, măsură și armonie, caracterizat printr-o contemplare senină, detașată; lucid, rațional. – Din germ. apollinisch.

ANTROPOMORF, -Ă, antropomorfi, -e, adj., s. n. I. Adj. 1. Antropoid. ♦ (Substantivat, n. pl.) Grup de maimuțe, asemănătoare cu omul. 2. Care aparține antropomorfismului, privitor la antropomorfism. II. S. n. Obiect de artă sau reprezentare decorativă cu formă de ființă omenească. – Din fr. anthropomorphe.

DILETANT, -Ă, diletanți, -te, s. m. și f. Persoană care manifestă preocupări într-un domeniu al artei, al științei sau al tehnicii fără a avea pregătirea profesională corespunzătoare; persoană care se ocupă de ceva din afara profesiunii sale, numai din plăcere; amator; (peior.) persoană care nu adâncește (sau nu are pregătirea științifică necesară pentru a adânci) problemele profesiunii sale, ale unei științe etc. – Din fr. dilettante.

ARHITECTURĂ, s. f. Știința și arta de a proiecta și construi clădiri. ♦ Stilul, caracterul, planul unei (sau unor) clădiri. ♦ Felul în care este construit sau alcătuit ceva. – Din fr. architecture, lat. architectura.

PIAN, piane, s. n. 1. Instrument muzical format dintr-o cutie mare de rezonanță așezată pe trei picioare și dintr-o serie de coarde metalice, care vibrează când sunt lovite de niște ciocănele acționate prin apăsarea unor clape; clavir, pianoforte. ◊ Pian automat (sau electric) = pian acționat de un mecanism (alimentat la curentul electric), care execută automat anumite melodii înregistrate în prealabil pe niște suluri speciale de hârtie introduse în aparat. Pian cu manivelă = pian automat care funcționează prin învârtirea unei manivele. 2. Arta de a interpreta o compoziție muzicală la un pian (1). [Var.: (rar) piano s. n.] – Din germ. Piano, fr. piano, it. piano[forte].

PIANISTIC, -Ă, pianistici, -ce, adj. Care ține de pian (1), privitor la pian; propriu, caracteristic pianului sau artei interpretative la pian; ca la pian. – Din fr. pianistique.

PIESĂ, piese, s. f. 1. Parte demontabilă a unei mașini, a unui mecanism, a unui instrument, a unei construcții; organ de mașină sau element component al unui mecanism, instrument, aparat etc. ◊ Piesă anatomică = parte dintr-un cadavru preparată special pentru disecție și pentru studii anatomice. 2. Obiect sau ființă care face parte dintr-o categorie, dintr-o serie de obiecte sau de ființe identice sau asemănătoare. ♦ Spec. Fiecare dintre obiectele de îmbrăcăminte care fac parte dintr-un ansamblu vestimentar. ♦ Spec. Fiecare dintre figurile sau obiectele unor jocuri sportive sau de societate. ♦ Spec. Fiecare dintre armele de artilerie aflate în dotarea unei unități, a unui stat etc. ♦ Monedă metalică. 3. Fiecare dintre actele, documentele, însemnările cuprinse într-un dosar sau într-o colecție. 4. Obiect de valoare sau operă de artă, expuse într-un muzeu sau făcând parte dintr-o colecție. 5. Operă literară compusă în formă de dialog și destinată reprezentării pe scenă; operă dramatică. ♦ P. gener. Operă literară. 6. Compoziție muzicală. – Din fr. pièce.

SINCRETISM, sincretisme, s. n. 1. Îmbinare de elemente eterogene aparținând unor arte diferite (literatură, muzică, dans etc.), caracteristică folclorului și mai ales fazelor primitive de dezvoltare a culturii, când diferitele arte nu erau încă diferențiate. 2. (Fil.) Amestec de doctrine filozofice și religii diferite și contradictorii care au fost reunite în mod forțat (ignorându-se deosebirile dintre ele). – Din fr. syncrétisme.

PIROGRAVURĂ, (2) pirogravuri, s. f. 1. Tehnica, arta de a decora suprafața unor obiecte de lemn, de piele, de os etc. prin pirogravare. 2. Gravură, desen decorativ executat prin pirogravare; p. ext. obiect pirogravat. – Din fr. pyrogravure.

PLASTIC¹, -Ă, plastici, -ce, adj., s. f. I. Adj. 1. Căruia i se poate da, prin modelare, forma dorită, care poate fi ușor deformat fără a crăpa sau a se sfărâma. ◊ Masă plastică sau material plastic = produs sintetic de natură organică, anorganică sau mixtă care se poate prelucra ușor în diferite obiecte, la cald sau la rece, cu sau fără presiune. Deformație plastică = deformație a unui material sub acțiunea unei solicitări peste limita lui de elasticitate, care crește chiar dacă solicitarea rămâne constantă. ♦ Care este făcut, realizat sau reprodus după un anumit model, prin modelarea tuturor materialelor. 2. Care se referă la sculptură și la pictură; care se ocupă de aceste arte; care este asemănător cu o sculptură sau cu o pictură, care sugerează o sculptură sau o pictură. ◊ Artă plastică (și substantivat, f.) = (mai ales la pl.) artă care are ca scop să reproducă formele prin modelarea unor materiale, prin culori etc. Artist plastic = creator din domeniul artelor plastice. ♦ (Despre realizări literare, muzicale) Evocator, sugestiv, viu. 3. (În sintagma) Chirurgie plastică = ramură a chirurgiei care se ocupă cu îndreptarea unor deformări ale corpului omenesc (în special ale feței), provenite din naștere sau dintr-un accident. II. S. f. Tehnica executării unor obiecte de artă prin modelarea unor substanțe maleabile; tehnica, arta de a sculpta sau de a picta. ♦ Parte din studiul unei opere de artă care se ocupă cu raportul armonios al volumelor și al reliefului. ♦ Ansamblul calităților de volum și de aspect exterior al unei lucrări de arhitectură, de urbanism sau de artă decorativă. – Din fr. plastique.

VULGARIZATOR, -OARE, vulgarizatori, -oare, s. m. și f. Persoană care vulgarizează, care popularizează o știință, o artă etc. ♦ Persoană care dă o interpretare simplistă a cunoștințelor pe care vrea să le popularizeze. – Din fr. vulgarisateur.

NATURAL, -Ă, naturali, -e, adj., adv., s. n. I. Adj. 1. Care se referă la natură (1), care aparține naturii; care se găsește în natură. ◊ Bogăție naturală = bogăție (necultivată) a solului sau a subsolului, a unei regiuni, a unei țări. Științele naturale = științele naturii, v. natură. Graniță naturală = graniță marcată de o apă sau de o formă de relief. Drept natural = (în concepția unor filozofi) drept considerat ca imuabil și universal, care ar exista în afara structurilor sociale, decurgând fie din natura sau rațiunea umană, fie din voința sau rațiunea divină. 2. Care este generat, produs, creat de natură (1), fără intervenția omului; p. ext. veritabil, curat, pur. 3. Care este lipsit de artificiu, de rafinament, de afectare, simplu; care se realizează spontan, fără efort sau constrângere. ◊ (Adverbial) Vorbește natural. 4. Care este conform cu natura cuiva, înnăscut, nativ; propriu, specific cuiva. 5. Care concordă, se potrivește cu faptele din realitatea obiectivă, cu ordinea firească a lucrurilor; normal, firesc. ◊ Moarte naturală = moarte survenită în chip firesc, moarte bună (din cauza bătrâneții). Mărime naturală = (reproducere în) mărime reală a modelului în artele plastice și în fotografie. ♦ (Despre copii) Născut în afara căsătoriei; nelegitim. II. Adv. Firește, desigur, bineînțeles. III. S. n. (Astăzi rar) Naturalețe, simplitate. – Din lat. naturalis, it. naturale, fr. naturel, germ. Naturell.

POETIC, -Ă, poetici, -ce, adj., s. f. 1. Adj. Care aparține poeziei, privitor la poezie. ♦ De poet. 2. Adj. Fig. Care poate inspira pe poeți, demn de a fi motiv de inspirație; p. ext. impresionant, fermecător. 3. S. f. (Și adjectival, în sintagma artă poetică) Tratat despre creația poetică; ansamblu de reguli pentru alcătuirea unei opere literare; ramură a teoriei literaturii care se ocupă de creația poetică. 4. S. f. Ansamblu de forme și de principii poetice (1) caracteristice unei epoci sau unui curent literar; manieră poetică caracteristică unui poet. – Din ngr. poiitilós, poiitikí, lat. poeticus, poetica, it. poetico, poetica, fr. poétique.

POLIFONIE, polilonii, s. f. Artă și știință a suprapunerii coordonate a mai multor linii melodice care se află în relații armonice, fără ca în ansamblu ele să-și piardă individualitatea melodică; p. restr. contrapunct. – Din fr. polyphonie.

ORNAMENT, ornamente, s. n. 1. Detaliu sau obiect adăugat la un ansamblu pentru a-l înfrumuseța; accesoriu, element decorativ folosit în artele plastice, în arhitectură, în tipografie pentru a întregi o compoziție și a-i reliefa semnificația. ◊ Loc. adj. De ornament = decorativ, ornamental. ♦ (Rar) Distincție, însemn, decorație. 2. Notă sau grup de note muzicale care se adaugă la o melodie, pentru a-i reliefa conturul, pentru a-i împodobi linia melodică; semnul muzical corespunzător. – Din fr. ornement, it. ornamento, lat. ornamentum.

SIMBOL, simboluri, s. n. 1. Semn, obiect, imagine etc. care reprezintă indirect (în mod convențional sau în virtutea unei corespondențe analogice) un obiect, o ființă, o noțiune, o idee, o însușire, un sentiment etc. ♦ (În literatură și artă) Procedeu expresiv prin care se sugerează o idee sau o stare sufletească și care înlocuiește o serie de reprezentări. 2. Spec. Semn convențional sau grup de semne convenționale folosit în știință și tehnică și care reprezintă sume, cantități, operații, fenomene, formule etc. ◊ Simbol matematic = semn care reprezintă noțiuni, obiecte sau operații matematice. Simbol chimic = mod convențional de notare a atomilor elementelor chimice folosit în scrierea formulelor și a ecuațiilor chimice. 3. (Bis.; în sintagma) Simbolul credinței = rugăciune care reprezintă expunerea succintă a dogmelor fundamentale ale religiei creștine; crezul. [Acc. și: simbol. – Pl. și: (rar) simboale] – Din lat. symbolum, fr. simbole, germ. Symbol.

MUZĂ, muze, s. f. 1. (Mitol.) Fiecare dintre cele nouă divinități alegorice ocrotitoare și inspiratoare ale artelor și ale științelor; spec. zeiță a poeziei, care inspiră pe poeți. 2. Inspirație poetică. 3. (Livr.) Poezie, literatură. – Din lat., it. musa, fr. muse, ngr. músa, germ. Muse.

PRACTICĂ, practici, s. f. 1. Practicare, p. ext. deprindere, obicei, rutină. 2. Activitate a oamenilor îndreptată spre crearea condițiilor necesare existenței societății, în primul rând spre producerea și crearea bunurilor materiale și a valorilor culturale; metodă, procedeu aplicat și verificat efectiv. ◊ Loc. adv. În practică = în mod concret, în realitate. ◊ Expr. A pune în practică = a aplica. 3. Exercitare a unei profesiuni, a unei discipline, profesare a unei științe, a unei arte. 4. Aplicare și verificare efectivă a cunoștințelor teoretice dobândite într-un domeniu oarecare. Practică pedagogică. ♦ Stagiu de perfecționare sau de dobândire a unor cunoștințe practice pe care-l face, într-o fabrică, într-o întreprindere etc., un student sau un elev. Practică de producție. 5. (Mai ales la pl.) Ceremonie, manifestare exterioară de cult. – Din germ. Praktik, fr. pratique.

FIGURA, figurez, vb. I. 1. Intranz. A fi prezent undeva, a lua parte la ceva. ♦ A se afla înregistrat, înscris undeva. 2. Tranz. (Rar) A înfățișa ceva (în artele plastice). 3. Tranz. (Franțuzism înv.; construit cu dativul) A-și închipui, a-și imagina. – Din fr. figurer.

PRECLASIC, -Ă, preclasici, -ce, adj. Care este anterior perioadei clasice, care datează din epoca premergătoare clasicismului. ♦ (Substantivat) Scriitor sau creator de artă din această perioadă. – Din fr. préclassique.

PRECLASICISM s. n. Perioadă din istoria literaturii sau a artei anterioară clasicismului. – Preclasic + suf. -ism.

PRECOLUMBIAN, -Ă, precolumbieni, -e, adj. (Despre civilizație, artă) Care a existat în America înainte de descoperirea acesteia de către Cristofor Columb; care aparține acestei perioade. [Pr.: -bi-an] – Din fr. précolumbien (după n. pr. Columb).

PRERAFAELITISM s. n. Curent artistic apărut în Anglia la mijlocul sec. XIX care, pornind de la ideea că apogeul picturii este reprezentat de înaintașii lui Rafael, a militat pentru o artă de rafinament, antiacademică, paseistă, literaturizantă, ezoterică, moralizatoare. [Pr.: -fa-e-. – Var.: prerafaelism s. n.] – Din fr. préraphaélitisme.

PRESTIDIGITAȚIE s. f. Arta și tehnica de a produce iluzii (optice) prin rapiditatea și agilitatea mișcărilor mâinilor; scamatorie. – Din fr. prestidigitation.

VIRTUOZ, virtuozi, s. m. Persoană care stăpânește în mod desăvârșit tehnica unui instrument muzical sau, p. gener., tehnica unei arte. [Pr.: -tu-oz] – Din it. virtuoso, fr. virtuose.

PRODUCȚIE, producții, s. f. 1. Procesul creării bunurilor necesare existenței și dezvoltării societății, în cursul căruia oamenii transformă sau modifică obiectele din natură potrivit trebuințelor lor. ◊ Producție de mărfuri = formă de organizare a economiei sociale în care produsele muncii sunt create de diferiți producători independenți, autonomi, fiecare dintre ei specializându-se în confecționarea unui produs oarecare, astfel încât pentru satisfacerea nevoilor sociale este necesară vânzarea-cumpărarea de produse pe piață. Producție marfă = producție (2) în expresie bănească a întreprinderilor sau a ramurilor economiei naționale într-o anumită perioadă de timp, livrată sau destinată desfacerii. Producție netă = valoarea producției marfă minus cheltuielile de producție. 2. Totalitatea produselor (1) obținute în procesul muncii, într-o perioadă de timp determinată, într-un anumit sector al activității sociale etc. 3. Lucrare, operă literară, științifică sau artistică. 4. Manifestare artistică organizată la sfârșitul unui an școlar în institutele de artă teatrală și cinematografică, în școlile de muzică, de coregrafie etc. [Var.: (înv.) producțiune s. f.] – Din fr. production.

PROFESIONISM s. n. Practicare a unei îndeletniciri ca profesiune; p. ext. ramură a artei, a sportului etc. practicată ca profesiune; profesionalism. [Pr.: -si-o-] – Profesion[ist] + suf. -ism.

REALISM s. n. Mișcare, curent, atitudine în creația sau teoria literară și artistică având ca principiu de bază reflectarea realității în datele ei esențiale, obiective, caracteristice. ♦ Nume generic pentru concepțiile filozofice care recunosc existența independentă a obiectului de subiect, precum și posibilitatea de a cunoaște obiectul. ◊ Realism critic = curent în filozofia contemporană, care recunoaște realitatea lumii materiale, dar interpune între subiect și obiect un al treilea element, de natură spirituală, denumit „dat” sau „esență”. Realism socialist = teorie estetică (opusă teoriilor artă pentru artă, formalismului, artei abstracte și nonfigurative etc.) potrivit căreia arta este o „formă a conștiinței sociale”. Realism naiv = termen prin care este desemnat, uneori, materialismul spontan al vieții cotidiene, convingerea proprie oricărui om, izvorâtă din practica vieții de toate zilele, potrivit căreia lucrurile există independent de conștiința omenească și se reflectă în aceasta. ♦ Curent în filozofia scolastică medievală care considera că noțiunile generale constituie realități de sine stătătoare și anterioare lucrurilor individuale. ♦ Atitudine a omului care are simțul realității; spirit practic. [Pr.: re-a-] – Din fr. réalisme.

TRADUCE, traduc, vb. III. Tranz. 1. A reda, a transpune un text, o frază, un cuvânt dintr-o limbă în alta; a tălmăci. ♦ Spec. A restabili un text telegrafic pe baza semnalelor recepționate. 2. Fig. A reprezenta, a exprima (cu ajutorul artei). 3. Fig. A înfăptui, a pune în practică. ♦ Refl. A se manifesta. 4. (Tehn.) A transforma o mărime de o anumită natură într-o mărime de altă natură. 5. (În expr.) A traduce (pe cineva) în fața justiției = a aduce (pe cineva) înaintea unei instanțe judecătorești. ◊ (În expr.) A traduce în viață = a pune în aplicare (un principiu, un plan); a înfăptui, a realiza. [Perf. s. tradusei, part. tradus] – Din lat. traducere, fr. traduire.

PSIHOMANȚIE s. f. Pretinsă artă de a ghici viitorul prin invocarea spiritelor celor morți. – Din fr. psychomancie.

ȘTI, știu, vb. IV. I. 1. Tranz. și intranz. (Folosit și absol.) A avea cunoștință (de...), a fi informat (în legătură cu...), a cunoaște. ◊ Loc. adv. Pe știute = în cunoștință de cauză. Pe neștiute = a) fără să-și dea seama; b) în ascuns, pe furiș, tiptil. ◊ Expr. (Tranz., absol.) Nu știu, n-am văzut = sunt cu totul străin de ceva, nu am idee de nimic. Știu eu (sau știi tu etc.) ce știu (sau știi etc.) sau las’ că știu eu, se spune pentru a arăta că cineva cunoaște bine o situație și că nu poate fi indus în eroare. Știi ce? sau știi ceva?, știi una? = fii atent la ce-ți spun, ascultă ceea ce am să-ți spun. (Numai) Dumnezeu știe sau știe Dumnezeu, se spune pentru a sprijini o afirmație sau o negație. Dumnezeu (mai) știe sau dracul (mai) știe, se spune pentru a exprima o nedumerire, neputința de a preciza sau de a explica ceva, o nesiguranță. (Intranz.) A-i ști (cuiva) de urmă = a ști unde se află cineva. Pe cât (sau după cât) știu = după informațiile pe care le am. 2. Tranz. A lua cunoștință de...; a afla, a auzi. 3. Tranz. A cunoaște pe cineva (din toate punctele de vedere). ♦ Refl. A se cunoaște pe sine, a avea cunoștință că este într-un anumit fel; a se vedea într-un anumit fel. ♦ Refl. recipr. A se cunoaște unul pe altul; a avea legături de prietenie. 4. Intranz. A ține seamă de ceva, a lua în considerație; a avea teamă sau respect de cineva. ♦ Tranz. A recunoaște pe cineva sau ceva drept... ♦ A avea parte de ceva, a se bucura de ceva. 5. Intranz. A se interesa de..., a se îngriji de... II. Tranz. 1. A poseda cunoștințe sistematice într-un domeniu, a stăpâni o știință, o artă etc. ◊ Expr. A ști carte = a ști să scrie și să citească; p. ext. a avea cunoștințe temeinice într-un domeniu, a fi învățat. A ști pe de rost (sau pe dinafară, ca pe apă, ca apa, ca pe Tatăl nostru) = a putea reproduce întocmai, din memorie, fără greșeală. ♦ A vorbi și a înțelege o anumită limbă. ♦ A se pricepe să facă ceea ce trebuie, a avea îndemânarea, abilitatea necesară într-o anumită împrejurare. ◊ Expr. A nu (mai) ști ce să (se) mai facă = a nu mai găsi nici o soluție pentru a ieși dintr-o încurcătură. A nu mai ști ce să facă de... = a fi copleșit de... A nu ști de unde s-o apuce = a nu se pricepe de unde să înceapă un lucru. (Absol.) Știu eu? exprimă o îndoială, o nesiguranță, o șovăire. 2. A putea, a fi în stare să facă ceva; a fi apt pentru ceva. ♦ A fi hotărât să facă ceva. ◊ Expr. A nu ști ce vrea = a nu putea lua o hotărâre, a fi nedecis; a șovăi. 3. A ține minte, a-și aminti. 4. A-și da seama, a înțelege, a pricepe. ◊ Expr. A nu (prea) ști multe = a riposta îndată (la provocarea cuiva). Mai știi sau mai știu (și) eu, mai știi păcatul, de unde știi!? = se prea poate, nu poți fi sigur că nu e așa. Nu știu cum = în mod inexplicabil. A fi nu știu cum = a fi ciudat, bizar. A-i fi (cuiva) nu știu cum să... = a-i fi (cuiva) greu sau penibil să... (Substantivat) Un nu știu cum sau un nu știu ce = ceva nelămurit; farmec deosebit, nedefinit. (Intranz.) A nu ști de glumă = a fi supărăcios. 5. A prevedea. ♦ A presupune, a bănui. 6. A avea certitudinea, a fi sigur de ceva. ◊ Expr. Să știu (bine) că... sau de-aș ști că... = chiar dacă... ♦ Refl. impers. A fi lucru bine cunoscut. – Lat. scire.

COSMETIC, -Ă, cosmetici, -ce, adj., subst. I. 1. Adj. Care servește la îngrijirea feței sau a părului. 2. S. n. Cremă sau loțiune care servește la îngrijirea feței sau a părului. II. 1. S. f. Arta de a îngriji în mod igienic tenul, întrebuințând metode și preparate adecvate; profesiunea cosmeticianului. ♦ Ramură a industriei chimico-farmaceutice care se ocupă cu fabricarea cosmeticelor (I 2). 2. Adj. Care ține de cosmetică (II 1), privitor la cosmetică. Laborator cosmetic. – Din fr. cosmétique.

VERNISAJ, vernisaje, s. n. 1. Faptul de a vernisa¹. 2. Deschidere oficială, inaugurare a unei expoziții de artă (în special de pictură). [Var.: vernisagiu s. n.] – Din fr. vernissage.

VERSIFICAȚIE, versificații, s. f. (Mod de) dispunere a versurilor potrivit anumitor reguli prozodice, dintre care cele mai importante sunt cele ale rimei, ritmului și ale grupării strofice; artă de a face versuri; p. ext. poezie. – Din fr. versification.

OPERĂ¹, opere, s. f. 1. Acțiune conștientă îndreptată spre un anumit scop; rezultat al unei activități creatoare; lucrare, faptă. 2. Lucrare originală de artă, de știință etc.; creație (artistică). ♦ (La sg., cu sens colectiv) Totalitatea lucrărilor unui artist sau ale unui om de știință, ale unui creator în general. – Din lat., it. opera.

FACHIRISM s. n. Ansamblu de fapte aparent extraordinare săvârșite de fachiri; arta de a săvârși asemenea fapte; p. ext. scamatorie. – Din fr. fakirisme.

FANTEZIE, fantezii, s. f. 1. Capacitate omenească de a crea noi reprezentări sau idei pe baza percepțiilor, a reprezentărilor sau ideilor acumulate anterior; p. ext. imagine produsă de această facultate; imaginație; reverie. ♦ Spec. Imaginație specifică unui creator (în artă, literatură, știință etc.). ♦ Produs al imaginației; plăsmuire, născocire. 2. Gust, înclinare, dorință ieșită din comun, ciudată (a cuiva). 3. Compoziție muzicală instrumentală de formă liberă, având un caracter de improvizație și de virtuozitate. [Var.: (rar) fantasie, fantazie s. f.] – Din fr. fantaisie.

ORATORIE s. f. Arta de a compune și de a rosti discursuri; arta de a vorbi în public; elocvență, retorică, oratorism. – Din lat. oratoria. Cf. it. oratoria.

OP-ART s. n. Tendință în arta contemporană care încearcă îmbogățirea expresivității imaginii abstracte prin obținerea unor efecte optice, în funcție de mișcările privitorului. – Din engl. op[tical] art.

ORCHESTRAȚIE, orchestrații, s. f. Arta de a orchestra; transcriere, aranjare pentru orchestră a unei bucăți muzicale prin folosirea mijloacelor tehnice de execuție și a timbrului propriu diverselor instrumente muzicale, în vederea realizării unei sonorități globale. ♦ Felul cum sunt îmbinate diferitele grupuri de instrumente ale unei orchestre (într-o bucată muzicală). – Din fr. orchestration.

ORIGINAL, -Ă, originali, -e, adj. 1. (Despre acte, documente, opere artistice și literare, fotografii etc.; adesea substantivat, n.) Care constituie întâiul exemplar, care a servit sau poate servi drept bază pentru copii, reproduceri sau multiplicări; care a fost produs pentru prima oară într-o anumită formă. ◊ Loc. adj. și adv. În original = în forma primară, necopiat; în limba în care a fost scris, netradus. ♦ Care are, prin autenticitate, o valoare reală, de necontestat. 2. (Despre idei, teorii, opere etc.) Care este propriu unei persoane sau unui autor; neimitat după altcineva; personal, nou, inedit. ♦ (Despre artiști, scriitori, oameni de știință) Care creează ceva nou, personal, fără a folosi un model făcut de altul. ♦ (Substantivat, n.) Ființă sau obiect care servește ca model pentru o operă de artă. 3. (Adesea substantivat) Care iese din comun, neobișnuit, ciudat, bizar; excentric, extravagant. – Din lat. originalis, fr. original.

FIGURATIV, -Ă, figurativi, -e, adj. 1. Care conține (multe) figuri de stil; figurat. 2. (Despre unele arte) Care se bazează pe reprezentarea plastică și ușor identificabilă a ființelor și obiectelor din realitate. ♦ P. gener. Care constituie reprezentarea unui lucru. Plan figurativ. – Din fr. figuratif.

FILARMONIC, -Ă, filarmonici, -ce, adj., s. f. 1. Adj. Care se referă la activitatea de răspândire a culturii muzicale prin concerte, recitaluri, spectacole muzicale. ◊ Societate filarmonică = instituție, asociație având ca scop cultivarea și răspândirea artelor, în special a artei muzicale. 2. S. f. Instituție (de stat) care deține rolul principal în viața de concert și în dezvoltarea culturii muzicale a unei țări, cuprinzând toate aspectele artei interpretative și toate formele de manifestare concertistice. ♦ Orchestră simfonică aparținând unei astfel de instituții. – Din fr. philharmonique.

FILM, filme, s. n. 1. Bandă flexibilă de celuloid, transparentă și subțire, acoperită cu un strat de material sensibil la acțiunea luminii, pe care se formează o imagine fotografică și care se folosește în fotografie, în radiografie etc. ♦ (Cin.) Peliculă lungă pe care sunt înregistrate pe cale fotografică și în momente succesive imagini statice sau în mișcare, precum și sunete, pentru a fi apoi proiectate pe un ecran. 2. Gen de artă constând din realizarea și proiectarea pe un ecran cinematografic a unui film (1); creație cinematografică. 3. Strat subțire dintr-un material lichid, solid sau gazos, întins pe suprafața unui obiect solid sau lichid; peliculă. 4. (Fig.) Desfășurare, prezentare. – Din fr. film.

FILMOLOGIE s. f. Disciplină care studiază arta cinematografică și legăturile ei cu societatea. – Din fr. filmologie.

ORIZONT, orizonturi, s. n. 1. Linie care reprezintă intersecția aparentă a suprafeței Pământului cu bolta cerească; parte a cerului sau a Pământului pe care o mărginește această linie; limită până la care ajunge vederea noastră; zare. ◊ Orizont adevărat = cercul de intersecție a sferei cerești cu un plan perpendicular pe verticala locului și care trece prin centrul Pământului. ♦ Fig. Întindere, sferă a cunoștințelor, a unei activități intelectuale; perspectivă; capacitate, putere de înțelegere, de orientare; nivel intelectual. ◊ Loc. adj. Fără orizont = cu vederi înguste, cu concepții înapoiate. 2. (Geol.) Strat distinct din formația unui sol, care prezintă caracteristicile condițiilor climatologice în care s-a format acel sol. ♦ Strat sau ansamblu de straturi de aceeași origine, de aceeași vârstă, de aceeași rocă și având aceeași poziție geometrică în cuprinsul unui etaj. ♦ Totalitatea lucrărilor de exploatare dintr-o mină, situate în același plan orizontal. 3. (În artele plastice și în teatru) Fundal. [Var.: (înv.) orizon, orizonte s. n.] – Din lat. horizon, -ntis, ngr. orízon, germ. Horizont, it. orizzonte, fr. horizon.

ORNAMENTAȚIE, ornamentații, s. f. Faptul de a împodobi cu ornamente; arta, tehnica ornamentării; totalitatea elementelor care ornamentează ceva; ansamblu ornamental. – Din fr. ornementation.

ORNAMENTICĂ s. f. 1. Mod specific unui popor sau unui stil de a concepe și a dispune ornamentele în arhitectură și în arta aplicată. 2. Totalitatea motivelor ornamentale specifice unui popor sau unui stil. 3. (Muz.) Totalitatea sunetelor care împodobesc linia melodică inițială. – Din germ. Ornamentik.

FLASH s. n. Tub electric care produce o luminație puternică de scurtă durată, folosit în arta fotografică, în construcția laserelor etc. ♦ Informație importantă transmisă cu prioritate. ♦ (Cin.) Plan foarte scurt. [Pr.: flaș, fleș] – Cuv. engl.

ESTETIC, -Ă, estetici, -ce, subst., adj. 1. S. f. Știință care studiază legile și categoriile artei, considerată ca forma cea mai înaltă de creare și de receptare a frumosului; ansamblu de probleme privitoare la esența artei, la raporturile ei cu realitatea, la metoda creației artistice, la criteriile și genurile artei. 2. S. n. art. Ansamblul însușirilor și al fenomenelor studiate de estetică (1). 3. Adj. Care aparține esteticii (1), privitor la estetică (1); care privește frumosul, care corespunde cerințelor esteticii (1); frumos. – Din fr. esthétique.

MUZICĂ, (4) muzici, s. f. 1. Arta de a exprima sentimente și idei cu ajutorul sunetelor combinate într-o manieră specifică. 2. Știință a sunetelor considerate sub raportul melodiei, al ritmului și al armoniei. 3. (Adesea fig.) Creație componistică, melodie, cântec; p. ext. executare sau audiere a unei compoziții muzicale. ◊ Expr. (Fam.) A-i face (cuiva) muzică = a-i face (cuiva) gălăgie, scandal. 4. Orchestră. ◊ Muzică militară = fanfară. Muzica sferelor = pretinse sunete bizare emise de vânturile solare și de pulsațiile corpurilor planetelor; cântecul planetelor. – Din lat., it. musica, fr. musique, germ. Musik.

OS, oase, s. n. 1. Element de bază al scheletului vertebratelor, caracterizat prin structura lui dură, solidă și rezistentă, de culoare albă. ◊ Os mort = umflătură a unui os (de obicei a oaselor de la picioarele de dinapoi ale calului) provenită dintr-o lovitură, dintr-un efort sau transmisă pe cale ereditară. ◊ Expr. A(-i) ajunge (cuiva) cuțitul la os = a nu mai putea îndura un rău; a-și pierde răbdarea. A băga (sau a-i intra cuiva) frica (sau spaima etc.) în oase = a (se) speria, a (se) îngrozi. A fi numai piele și oase sau a-i număra oasele = a fi foarte slab. A(-i) trece (cuiva) os prin os = a fi extrem de obosit. Până la (sau în) oase sau până la (sau în) măduva oaselor = în tot corpul; foarte mult, adânc. A-i rupe (sau a-i muia cuiva) oasele = a bate foarte tare pe cineva. A-i rămâne (sau a-i putrezi) oasele (pe undeva) = a muri departe de casă, prin locuri străine. A căpăta (sau a avea, a dobândi etc.) un os de ros = a obține (sau a avea) un avantaj, un profit. ♦ Os (1) sau material cornos prelucrat, întrebuințat la fabricarea unor obiecte, în industrie, în arte decorative etc. 2. Fig. (La pl.) Trup; ființă, făptură. 3. Fig. Neam, familie, viță. ◊ Expr. (A fi) din os sfânt (sau din oase sfinte, din os de domn sau domnesc) = (a fi) din neam domnesc, din familie domnitoare. 4. Compus: osul-iepurelui = plantă cu miros greu, cu flori trandafirii îngrămădite la vârful ramurilor spinoase (Ononis spinosa). – Lat. ossum.

CINEAST, -Ă, cineaști, -ste, s. m. și f. Specialist în tehnica sau în arta cinematografică, persoană care realizează filme. [Pr.: -ne-ast] – Din fr. cinéaste.

CINECLUB, cinecluburi, s. n. Colectiv constituit (în cadrul unor instituții sau întreprinderi) cu scopul de a face cunoscute problemele și realizările artei cinematografice. – Din fr. ciné-club.

CINEGETIC, -Ă, cinegetici, -ce, adj., s. f. (Livr.) 1. Adj. De vânătoare, privitor la vânătoare; vânătoresc. 2. S. f. Arta vânătorii. – Din fr. cynégétique.