ROMAN², -Ă (< lat. romanus) adj., s. m. și f. 1. Adj. Propriu Romei antice, care se referă la Roma, care aparține Romei. V. latin. ◊ Cifre romane = semne speciale (litere sau combinații de litere), care reprezintă numerele. V. și cifră. Biserica r. = Biserica catolică; catolicism. 2. Arta r. = denumire dată artei dezvoltate în Roma antică și apoi în Imp. Roman, a cărei evoluție se situează între sec. 4 î. Hr. și sec. 4 d. Hr. Prin a.r. antică se înțelege nu numai arta care s-a dezvoltat în metropolă, ci și realizările artistice din provincii. Istoria a.r. se divide în două mari perioade: republicană și imperială. În prima parte a perioadei republicane, până către sec. 3 î. Hr. (așa-numita perioadă primitivă), a.r. antică a fost puternic influențată de arta etruscă. Principalele elemente ale arhitecturii etrusce, arcul și cupola, au fost mult utilizate în arhitectura romană; tot de la etrusci, romanii au preluat sistemul construcțiilor de apeducte, tehnica tăierii pietrei și prelucrarea metalelor. Din această perioadă datează închisoarea mamertină, templul lui Iupiter Capitolinul ș.a. Începând din sec. 3 î. Hr. pătrund în arta romană influențele elenistice, care, altoite pe fondul tradițional, vor constitui un factor definitoriu în perioada următoare. O prelucrare tot mai abilă a materialelor, folosirea pe scară largă a betonului, constanta preocupare pentru realizarea, cu un minimum de cheltuială, a unor edificii grandioase și cu apareiaj complex au asigurat arhitecturii romane din perioada imperială o diversitate și măreție fără precedent în arta antică. Preluând din arhitectura elenistică sistemul ordinelor grecești, romanii au preferat corinticul, pe care l-au interpretat în nenumărate forme decorative, creând în cele din urmă un ordin nou, ordinul compozit. De asemenea, în arhitectura romană a fost folosit așa-numitul ordin toscan, de origine etruscă. În perioada imperială, arhitectura romană a atins deplina maturitate. Definitorii pentru arhitectura romană din această perioadă sunt: a) folosirea blocajului și placajului în construcții (miezul zidului era alcătuit dintr-o masă informă de pietre și cărămizi legate prin mortare, fațadele fiind placate cu piatră fățuită sau marmură divers colorată în cazul construcțiilor pretențioase); b) îndrăzneața întrebuințare a arcului și cupolei (Panteonul din Roma are o cupolă cu diametrul de 43,30 m); c) varietatea și măreția programelor arhitectonice. Construcțiile erau încadrate într-un sistem urbanistic precis, constând în esență din două axe stradale perpendiculare (carda și decumanum), la intersecția cărora se află piața principală, forul. Arhitecții romani au tratat cu multă libertate programele statornicite în arhitectura greacă (temple, bazilici, amfiteatre), creând în același timp programe noi. Pornindu-se de la prototipuri grecești, au fost construite temple dreptunghiulare (templul Fortunei virile) sau circulare (templul Vestei, Panteonul). Un loc important în arhitectura publică îl ocupau termele, uneori de proporții grandioase (termele lui Caracalla), teatrele (teatrul lui Marcellus), circurile (Colosseum), amfiteatrele (amfiteatrul Castrense), bazilicile (bazilica lui Maxențiu), arcurile de triumf (arcul lui Titus, arcul lui Constantin). Construcțiile dobândeau deseori rezolvări de o certă valoare inginerească și artistică, apeductele de la Sequoia (Spania) și Gard (Franța), ca și podul de pe Via Aurelia (Roma), fiind exemple de notorietate universală. Palatele și vilele de lux ale patriciatului roman uimesc și azi prin amploare și rafinamentul amenajărilor. Curțile interioare și încăperile palatelor erau decorate cu statui și picturi murale, foarte multe inspirate din arta greacă (Palatul Flaviilor de pe Palatinum – Roma, Vila lui Adrian la Tivoli, Palatul lui Dioclețian din Split – Croația, casa Poetului și casa Faunului din Pompei). În sculptură, romanii au fost puternic influențați de statuara greacă. Deosebit de interesante ca document istoric sunt reliefurile care decorează monumentele trimfale evocând războaiele R. cu diferite popoare (Columna lui Traian și Columna lui Aureliu – Roma, Monumentul de la Adamclisi – Dobrogea). De reală valoare artistică sunt reliefurile, amintind arta elenistică, care decorează Altarul Păcii (Ara Pacis), ridicat de Octavian August (13 î. Hr.) la Roma. Sculptura romană a excelat în arta portretului, gen în care au fost realizate numeroase opere remarcabile prin puterea de caracterizare a personajelor (bustul lui Nero, bustul lui Caracalla, bustul lui Gordianus). Pictura s-a bucurat de un real prestigiu în R. antică atât în decorarea edificiilor publice și a locuințelor, cât și în ornamentarea sarcofagelor și a mobilierului. Cele mai frumoase exemple de pictură romană s-au păstrat pe pereții unor vile din Pompei și Roma. Dezvoltând tradițiile picturii elenistice, alexandrine în primul rând, pictorii romani au realizat opere caracterizate prin vioiciunea cromatică, prin efectele de lumină și prin libertatea tratării (decorațiile din Casino Rospigliossi – Roma, din casa Poetului – Pompei etc.). În provincii, în funcție de tradițiile artistice locale, au avut loc și unele sinteze care nu se regăsesc în alte părți. Deosebit de importantă a fost arta romană din provincia Siria, unde au fost realizate monumente de dimensiuni colosale (tempulul lui Iupiter Heliopolitanul din Baalbek) și unde s-a constituit un anume tip de bazilică, transmis apoi arhitecturii medievale bizantine și romanice. Un loc important în a.r. l-au ocupat orfevrăria, numismatica și gliptica. Pe terit. României, a.r. este reprezentată prin câteva monumente importante: monumentul triumfal de la Adamclisi, ridicat de Traian în 105, palatul Augustaliilor și amfiteatrul de la Sarmizegetusa, termele de la Histria, podul de la Drobeta Turnu-Severin, construit de către arhitectul Apolodor din Damasc (101), mozaicul de la Constanța (sec. 2-3) etc. În muzeele arheologice din București, Constanța, Cluj-Napoca, Deva etc. se păstrează numeroase statui de epocă romană, vase de lut, obiecte de artă, care ilustrează excepționala înflorire a artelor și meșteșugurilor pe teritoriul Daciei romane. A.r. a sintetizat și a răspândit principiile artistice ale lumii antice, influențând arta bizantină, musulmană, romanică și a Renașterii. 3. S. m. (În Imp. Roman) Nume dat celor care se bucurau de drepturi depline de cetățenie. ♦ Locuitor al Romei.

ARC, arcuri, și (2) arce, s. n. 1. Armă (primitivă) de aruncat săgeți, alcătuită dintr-o vargă flexibilă ușor încovoiată și o coardă prinsă de extremitățile vergii. ♦ P. anal. Ceea ce are forma unui arc (1). Arcul sprâncenei. 2. Porțiune dintr-o circumferință sau dintr-o linie curbă. Arc de cerc. ♦ (Element de) construcție în formă arcuită. ◊ Arc de triumf = monument în formă de portic arcuit cu una sau mai multe arcade, ridicat în amintirea sau pentru sărbătorirea unui fapt însemnat. 3. Organ metalic elastic al unei mașini sau al unui mecanism, care are proprietatea de a reveni la forma inițială după ce a fost supus unei solicitări. Arc de automobil. ◊ Expr. Parc-ar fi pe arcuri, se zice despre o persoană suplă, sprintenă. 4. (În sintagma) Arc electric (sau voltaic) = descărcare electrică foarte luminoasă care are loc între doi electrozi prin care circulă un curent de mare intensitate. 5. (Fiziol.; în sintagma) Arc reflex = ansamblul elementelor nervoase care asigură realizarea reflexelor. – Lat. arcus.

arc de triumf s. n. + prep. + s. n. (sil. tri-umf)

CASOLETĂ s.f. 1. Vas în care se ard parfumuri, mirodenii. ♦ Cutie de metal în care se sterilizează feși, vată și instrumente medicale. 2. Ornament în formă de vas, din care ies flăcări, folosit la arcuri de triumf, altare etc. [< fr. cassolette, cf. sp. cazoleta].

CASOLETĂ s. f. 1. vas în care se ard parfumuri, mirodenii. ◊ cutie de metal în care se sterilizează feși, vată, instrumente medicale. 2. ornament în formă de vas din care ies flăcări, la arcuri de triumf, altare etc. (< fr. cassolette)

ARC, arcuri, și (2) arce, s. n. 1. Armă primitivă (folosită la aruncarea săgeții) alcătuită dintr-o vargă flexibilă de lemn sau de metal de formă încovoiată și dintr-o coardă prinsă de cele două extremități. ♦ Fig. Tot ceea ce are forma unui arc (1). Arcul sprîncenei (D. ZAMFIRESCU). 2. Porțiune dintr-o circumferință sau dintr-o linie curbă. Arc de cerc. ♦ Element de construcție în formă arcuită; boltă. ◊ Arc de triumf = construcție care formează un portic arcuit sau o arcadă, ridicată în amintirea sau pentru sărbătorirea unui fapt însemnat. 3. Piesă elastică de metal care suportă eforturi de încovoiere, alcătuită din benzi, lame elastice (cîte una ori mai multe suprapuse) sau din bare răsucite în spirală, folosită ca legătură elastică între două piese, pentru a amortiza șocurile sau pentru a pune în mișcare un mecanism ori organe de mașini. Arc de automobil. ◊ Expr. Parc-ar fi pe arcuri, se zice despre o persoană suplă, sprintenă. 4. (În expr.) Arc electric (sau voltaic) = descărcare electrică luminoasă care străpunge un izolant, de obicei un gaz, între doi electrozi calzi. – Lat. arcus.

Piatra Crăcănată expr. (glum.) monumentul Arcul de Triumf din București.

MADRID 1. Capitala Spaniei și centru ad-tiv al comunității autonome cu același nume, situată în pod. Sierra de Guadarrama, la 640 m alt., pe râul Manzanares; 2,9 mil. loc. (1996). Important nod de comunicații. Aeroport (Barajas). Pr. centru politic, comercial, financiar, cultural și religios al țării. Siderurgie; constr. de automobile, camioane, locomotive, avioane, de aparataj electrotehnic și optic; produse chimice (cauciuc, mase plastice), farmaceutice, textilă și alim.; prelucr. lemnului (mobilă); ind. pielăriei și încălțămintei; tipografii. Producție cinematografică. Universitate (1508). Academie de Științe (1713), Academia Regală de Muzică (1830), institute de cercetări științifice. teatre. Numeroase muzee, printre care Muzeul Prado (1819), în stil neoclasic, celebru datorită galeriilor de artă, Muzeul Real (fondat în 1785), în stil neoclasic, Muzeul de Arheologie ș.a. Monumente: fortăreață (sec. 11), Plaza Mayor, cu statuia ecvestră a regelui Filip III (1617), Plaza de España, cu monumentul lui Cervantes și statuile ecvestre ale lui Don Quijote de la Mancha și Sancho Panza, catedrala iezuită San Isidro (1622-1664), bisericile San Francisco el Grande (1776-1785), în stil neoclasic și San Antonio de la Florida (1792-1798), Palatul Regal, construit în anii 1738-1764, după planurile arhitecților F. Juvara și G.B. Sacchetti, Banca Spaniei (1884-1891). Arcul de Triumf (1778), Templul nubienilor de la Debod (sec. 4 î. Hr.), adus aici ca dar din partea Egiptului, după ce fusese mutat în urma construcției barajului de la Assuan. Aici se află cel mai mare centru cultural islamic al lumii occidentale (deschis în 1990), cu moschee, minaret, sală de conferințe și concerte, bibliotecă, teatru, laborator lingvistic. Turism. Menționat în 932 ca cetate maură, dar având o existență anterioară (sub numele de Matricia). A fost cucerit de la arabi, în 1083, de regele Castiliei, Alfons VI. Reședință a regilor Castiliei (sec. 14-15). În 1561, regele Filip II și-a fixat aici reședința oficială, M. devenind capitala Spaniei. Între 1808 și 1814, a fost ocupată de trupele franceze. În sec. 19, a fost centrul unor importante mișcări populare. În timpul Războiului Civil (1936-1939), M. a fost sediul guvernului republican. Cucerit de armata franchistă (28 mart. 1939). 2. Comunitate autonomă în Spania centrală; 8 mii km²; 5,0 mil. loc. (1996). Centrul ad-tiv: Madrid. Culturi de cereale. Creșterea ovinelor.

RUDE [rüd], François (1784-1855), sculptor francez. Grupuri statuare, portrete reprezentative pentru epoca romantică. Autorul reliefului „Plecarea voluntarilor în 1792”, supranumită și „La Marseillaise” (executat pentru Arcul de Triumf din Paris), una dintre capodoperele sculpturii sec. 19.

SAINTES, oraș din S-V Franței, pe râul Charente; 28 mii loc. (1999). Numeroase monumente antice („Arcul de triumf al lui Germanicus”, sec. 2; amfiteatru roman) și medievale (biserica Saint-Pierre, sec. 12; biserica Sainte-Marie-des-Dames, sec. 11-12). Centru activ al calviniștilor în epoca Reformei.

EMPIRE (cuv. fr.) [ãpír] s. n. Stil ~ = stil apărut în Franța în timpul lui napoleon I, la începutul sec. 19, care durează până către 1830. Se dezvoltă mai ales în arhitectură și în artele decorative și aplicate. Continuând stilul directoire, inspirat din arta antichității greco-romane și din cea egipteană, se caracterizează în arhitectură prin monumentalitate și austeritate (Arc du Carrousel de Ch. Percier și P. Fontaine, Arcul de Triumf din piața l’Etoile de J.F. Chalgrin, Palatul Bursei din Paris), iar în artele decorative printr-o îmbinare a motivelor mitologice cu acelea ale emblemelor militare.

FLORESCU 1. Grigore F. (1892-1960, n. Poroina Mare, jud, Mehedinți), istoric român. Specialist în arheologia și epigrafia epocii romane din Dacia („Arcul de triumf al lui Constantin cel Mare”, „Capidava, monografia arheologică”). 2. Radu F. (1931-2003, n. București), arheolog, antropolog cultural și istoric de artă român. Fiul lui F. (1). Prof. univ. la Sibiu. Directorul general al Muzeului Național de Istorie a României (din 1993). Lucrări pr.: „Istoria artei în antichitate pe teritoriul României”, „Strămoșii românilor”, în colab.

LAURANA (LOVRANA sau DI BRANA) 1. Luciano L. (c. 1420-1479), arhitect italian de origine dalmată. Unul dintre cei mai originali arhitecți-urbaniști ai Renașterii italiene (Palatul Prefettizio din Pesaro, Palatul ducal din Urbino – capodopera sa, Palatul ducal din Gubbio). 2. Francesco L. (c. 1430-1502), sculptor și medalist italian de origine dalmată. Probabil frate cu L. (1). A îmbinat elemente ale clasicismului dalmat cu eleganța liniei și volumelor proprii artei italiene din vremea sa („Madona din domul din Palermo”, elemente sculpturale ale Arcului de triumf al lui Alfonso de Aragon din Napoli, „Calvarul ducerii Crucii”). Alte opere: „Eleonora de Aragon”, „Battista Sforza”.

MATTHESON [mátəzon], Johann (1681-1764), compozitor și teoretician german. Organist de la vârsta de 9 ani. Activitate interpretativă complexă (cântăreț, instrumentist, dirijor). Opere, oratorii, cantate, sonate, suite. Scrieri teoretice („Manualul organistului perfect”, „Capelmaistrul desăvârșit”, „Fundația unui arc de triumf”).

MONTERREY [monteréi], oraș în NE Mexicului, în valea Santa Cararína, centru ad-tiv al statului Nuevo León; 1,1 mil. loc. (1995). Important nod de comunicații. Aeroport. Ind. siderurgică, a metalurgiei neferoaselor, constr. de mașini (montaj de automobile), chimică (mase plastice), a cimentului, sticlăriei, ceramicii, textilă (bumbac, lână) și alim. (tutun, bere). Produse electrotehnice; rafinărie de petrol. Universitate (1933). Catedrală (sec. 16). Arc de triumf (Arco de la Independencia). Fundat în 1579.

ORANGE, oraș în SE Franței (Provence), la 27 km N de Avignon, lângă valea Ronului; 28,1 mii loc. (1998). Produse alimentare. Centru comercial și piață agricolă. Centru turistic. Teatru roman (c. 120 d. Hr.); zidul scenei are 102 m lungime și 38 m înălțime cu statuia lui Augustus (11 m). Arc de triumf (21-26) înălțat în vremea împăratului Tiberiu (56,5 m înălțime). Catedrală sec. 12). Orașul face parte din patrimoniul cultural universal (din 1981). Fundat sub numele de Aransio, devine colonie romană sub Augustus. Capitala unui principat care a aparținut familiei Nassau (1544-1673), reunit definitiv cu Franța prin tratatele de la Utrecht (1713).

PARIS [fr. parí] 1. Bazinul Parisului (sau Parizian), regiune în N Franței, extinsă în jurul Parisului, pe c. 500 km diametru de la E la V și c. 300 km de la N la S, având forma unui amfiteatru cu o înclinare generală pe direcția SE-NV, drenată de fl. Sena și afl. săi Marna, Oise ș.a. Este o zonă joasă, acoperită cu depozite sedimentare terțiare, limitată de masivele hercinice Ardeni (NNE), Vosgi (E), Masivul Central (S) și Armorican (V), iar spre N de colinele Artois, care constituie limita între B.P. și Câmpia Flandrei. 2. Capitala Franței, a regiunii și provinciei istorice Île-de-France, situată în bazinul cu același nume, în zona de confl. a râurilor Marna și Oise cu fl. Sena, la 170 km de gura de vărsare a acesteia în Marea Mânecii; 2,1 mil. loc. (1999). Marele P., împreună cu suburbiile și orașele-satelit (Argenteuil, Saint-Denis, Montreuil, Orly, Versailles, Boulogne-Billancourt, Saint-Cloud, Neuilly-sur-Seine, Clichy, Nanterre, Rueil-Malmaison, Saint-Germain-en-Laye, Poissy ș.a.), formează o conurbație de 11,2 mil. loc. (1999), extinsă pe 1.832 km². Orașul propriu-zis, încorsetat de meandrele Senei și Marnei, și dominat de mai multe coline (Montmartre 125 m alt., Chaillot, Buttes-Chaumont, Belleville, Ménilmontant ș.a.), ocupă o supr. de 105 km², având ca nucleu Île de la Cité. P. este cel mai important centru politic, economic, financiar-bancar, comercial, cultural-artistic și turistic al țării, fiind sediul unor organisme internaționale (UNESCO, din 1947, OECD ș.a.); locul de desfășurare a Jocurilor Olimpice în anii 1900 și 1924. Important nod internațional de comunicații, cu trei mari aeroporturi (Orly, Le Bourget, Roissy-Charles de Gaulle), port fluvial și mai multe gări (Gara de Nord, Gara de Est, Austerlitz, Saint-Lazaire, Montparnasse ș.a.). Metrou (din 1900). P. este cel mai puternic centru ind. al Franței, care produce automobile (uzinele firmelor „Renault”, „Citröen” ș.a.), avioane, tractoare, produse electronice și electrotehnice (firma „Thomson”), mașini-unelte, aparatură de precizie și optică, produse chimice (mase plastice, medicamente, cosmetice, cauciuc sintetic, îngrășăminte) și textile (confecții, tricotaje, țesături), articole de blănărie și marochinărie, încălțăminte, mobilă fină, alimente, articole de lux (parfumuri, bijuterii ș.a.); mari edituri și tipografii. Studiouri cinematografice. Centru financiar internațional (Banca Franței, Banca Rothschild, Crédit Lyonnais) și bursier. Centru științific: Academia Franceză (fundată de Richelieu în 1634), Institutul Franței (1795), Institutul Pasteur (1888), Centrul Pompidou (1971-1977) etc. Numeroase teatre: Opera (1789), Comedia Franceză (1680), Teatrul Étoile ș.a.; universități: Sorbona (1257), Collège de France, (1530), L’École Normal Supérieure (1794), Conservatorul (1795), l’École Nationake de Beaux Arte ș.a.; muzee: Luvrul, inaugurat în 1793, Muzeul Național de Artă Modernă, Muzeul Cluny, Musée de l’homme, Muzeul de Artă Decorativă, Muzeul de Artă Tradițională Populară ș.a.; parcuri și grădini: Bois de Boulogne, 872 ha, Bois de Vincennes, 943 ha, Tuileries Luxembourg, Jardin des Plantes ș.a.; poduri pe Sena: Pont-Neuf (1578-1606), Notre-Dame, Alexandre III, Sully, Saint-Michel, Solférino, Royal, Louis-Philippe, Pont de la Concorde ș.a.; bulevarde și străzi renumite: Champs-Élysées, Sébastopol, Saint-Germain, Saint-Michel, Grand Armée, Royal etc.; cartiere faimoase: Quartier Latin, Montparnasse, Montmartre, Saint-German-des-Prés; piețe: Place de la Concorde, cu obeliscul din Luxor, Place Charles de Gaulle – fostă Place de l’Étoile, cu Arcul de Triumf, Place Vendôme, Place Champs de Mars, cu Trunul Eiffel, Place de la République, Place des États-Unis ș.a.; porți cu caracter triumfal-decorativ: Saint-Denis (1672), Saint-Martin (1674) ș.a.; cabarete: Moulin Rouge, Crazy Horse, Folies-Bergère, Olympia ș.a. Monumente: biserica Saint-Germain-des-Prés (sec. 6, reconstruită în sec. 10-11), catedrala Notre Dame (1177-1250), bisericile Saint-Martin-des-Champs (1140), Sainte-Chapelle (1246-1248), Saint-Joseph-des-Carmes (1613-1620), Saint-Louis (1644-1728), bazilica Sacré-Cœur (1876-1914), l’Hotel de Sens (1474-1519), l’Hotel de Cluny (1485-1498), l’Hotel de Ville (Primăria) (1533-1551, reconstruit în 1606-1628), l’Hotel des Invalides (1670-1720), în stil gotic, Palatul Bourbon (1722), Pantheonul (1764-1812), clădirea Bursei (1808-1825), Arcul de Triumf (1806-1836), clădirea Operei (1862-1875), Turnul Eiffel (1889), înalt de 320 m, Piramida de sticlă „Grande Louvre” (1989) ș.a. – Istoric. Pe locul orașului de azi a existat, în sec. 1 î. Hr., o așezare inițial pe o insulă a Senei (Île de la Cité) a tribului galic al parisilor, numită Lutetia. Cucerit de romani (52 î. Hr.), a devenit un puternic centru comercial (Lutetia Parisiorum apoi Parisia, de unde numele actual). Populația orașului a fost creștinată (sec. 3) de episcopul Denis (Dionisie) care a fost martirizat. Distrus de populațiile barbare (280), a fost reconstruit. În 360, prefectul Galiei, Iulian Apostatul a fost proclamat aici împărat de soldații săi, iar orașul a luat definitiv numele de P. De la începutul sec. 6, P. a fost reședința regilor franci, constituind, treptat, împreună cu împrejurimile sale, nucleul domeniului regal al Capetingilor, fiind și cel mai important centru economic, politic și cultural-artistic al Franței. Devenit capitala Franței (987) când Hugo Capet, conte de Paris a devenit rege; în sec. 11-15 a jucat rolul de centru unificator în procesul de centralizare a statului francez. În sec. 14-15 dezvoltarea sa a fost întârziată din cauza Morții Negre (epidemia de ciumă a secerat 1/3 din populație). P. este strâns legat de istoria Franței, aici desfășurându-se un șir de evenimente importante: răscoala condusă de Étienne Marcel (1356-1358), răscoala ciocănașilor (1382) și caboșienilor (1413), Noaptea Sf. Bartolomeu (1572), Fronda (1648-1653) etc. La sfârșitul sec. 18 și în sec. 19, parizienii au avut un rol important în cele mai de seamă evenimente din istoria Franței: Revoluția din 1789-1794, Revoluția din iul. 1830, Revoluția din 1848. P. a fost unul dintre cele mai importante centre ale emigrației revoluționare române de după 1848. Napoleon III l-a însărcinat pe G. Hausmann cu modernizarea infrastructurii orașului. În Războiul Franco-Prusian (1870-1871), locuitorii P. au luptat eroic împotriva trupelor prusace care asediau orașul. Aici a izbucnit, în 1871, o insurecție care a instaurat Comuna din Paris. În sec. 19 a devenit centrul cultural-artistic al lumii („Orașul-lumină”). Ocupat, la 14 iul. 1940, de trupele germane, orașul a fost eliberat în urma insurecției populare din 19-25 aug. 1944. Îm ami 1968, a fost teatrul unor tulburări studențești. La P. au avut loc numeroase întâlniri diplomatice, consfătuiri și conferințe internaționale. – Tratatul de Pace din 10 febr. 1763, încheiat la Versailles, în urma Războiului de 7 Ani (Inclusiv războiul Franței cu India) în care Franța aliată cu Austria, Spania și Rusia a luptat împotriva Angliei și Prusiei. Franța renunță în favoarea Angliei în America la Noua Franță (Canada) și la toate teritoriile de la est de Mississippi (Louisiana), cu excepția Noului Orleans. Spania cedează Florida Angliei, primind în schimb partea apuseană a Louisianei (care aparținuse Franței). În Indiile de Vest Anglia obține de la Franța insula Dominica, Saint-Vicent, Grenada și Tobago, iar în Africa aproape întreg teritoriul coloniei Senegal; ins. Minorca, cucerită de Franța în 1756 este retrocedată Angliei. În India, Franța păstra doar 5 orașe. Franța și Spania se obligau să evacueze trupele din Portugalia și coloniile acesteia. Trupele franceze trebuiau să părăsească teritoriul Hanovrei, care era moștenire ereditară a regilor Angliei din dinastia de Hanovra. Tratatul de Pace din 30 mai 1814, încheiat între Franța și Coaliția a VI-a (Anglia, Austria, Prusia, Rusia; ulterior s-a raliat Tratatului Suedia, Spania și Portugalia) și care prevedea restabilirea independenței Olandei, Elveției, principatelor germane și statelor italiene. Franța era redusă la granițele existente la 1 ian. 1792; totodată, i se retrocedează o parte însemnată a posesiunilor coloniale pierdute de ea în războaielor napoleoniene. Tratatul de pace din 20 nov. 1815, între Franța și Coaliția a VII-a (Rusia, Anglia, Austria și Prusia) confirmă clauzele Tratatului din 30 mai 1814, spre deosebire de care în prezentul Tratat se stipulează menținerea Franței în granițele existente în 1790, fiind deposedată astfel de reg. Saar și Savoia etc. și obligată la plata a 700 mil. franci, precum și la acceptarea unei armate de ocupație de 150.000 de oameni pe o perioadă de 3-5 ani. Tratatul de Pace din 18/30 mart. 1856, încheiat în urma Războiului Crimeii (1853-1856), care prevedea, printre altele, înlăturarea protectoratului rus asupra Principatelor Române, rămânând sub suzeranitatea Porții, dar cu garanția colectivă a marilor puteri europene (Franța, Anglia, Austria, Rusia, Turcia, Prusia și Regatul Sardiniei); stabilește libertatea navigației pe Dunăre și neutralitatea Mării Negre, precum și crearea Comisiei Europene a Dunării, cu sediul la Galați. Rusia înapoiază Tursiei Karsul, iar Principatelor Române județele Bolgrad, Cahul și Ismail din Sudul Basarabiei, confirmând în același timp și autonomia Serbiei. Conferința din 10/22 mai-7/19 aug. 1858 (au participat semnatarii Tratatului de Pace din 1856), încheiată cu o convenție, care stabilea viitorul statut politic, social și administrativ al Principatelor Române. Conferința de Pace din 18 ian. 1919-10 aug. 1920, convocată de puterile victorioase în Primul Război Mondial (27 state, printre care și România) pentru semnarea tratatelor de pace cu țările învinse, Germania, Austria, Ungaria, Turcia și Bulgaria. Ea s-a încheiat cu semnarea unei serii de tratate la Versailles (1919), Saint-Germain (1919), Neuilly (1919), Sèvres (1920), Trianon (1920). Totodată, a hotărât înființarea Societăților Națiunilor. Conferința de Pace din 29 iul.-15 oct. 1946, convocată de puterile învingătoare în cel de-al Doilea Război Mondial pentru încheierea tratatelor de pace cu Bulgaria, Finlanda, Italia, România și Ungaria, state foste aliate ale Germaniei. Tratatele au fost semnate la 10 febr. 1947. Acordul de Armistițiu din 27 ian. 1973, acord semnat, în urma negocierilor de la Paris (1968-1973), de către miniștrii de Externe ai Republicii Democrate Vietnam, Guvernului Revoluționar Provizoriu al Republicii Vietnamului de Sud, S.U.A. și administrația de la Saigon prin care se hotărăște încetarea războiului și restabilirea păcii în Vietnam; prevede, între altele, evacuarea trupelor străine din Vietnamul de Sud, organizarea de alegeri sub control internațional, unificarea, treptată, pe cale pașnică a țării. Școala din ~, denumire (1925) prin care sunt desemnate în istoria artei grupările și creațiile pictorilor și sculptorilor străini stabiliți la P. în diferite epoci (sec. 14, 18 și 20). Cea mai importantă este cea din sec. 20, care a grupat artiști de prestigiu (M. Chagall, W. Kandinsky, A. Modigliani, P. Picasso, C. Brâncuși ș.a.), fără să genereze însă un stil sau un curent anume. Sunt numiți „a doua școală din P.” pictorii abstracți de după al Doilea Război Mondial (N. Staël, J.M. Atlan, M. Estève, Maria Vieira da Silva).

PULA sau PULJ (în it. POLA), oraș în V Croației, situat în extremitatea de S a pen. Istria, pe țărmul M. Adriatice, la 70 km SV de Rijeka; 58,5 mii loc. (2001). Port comercial și de pescuit. Bază navală. Șantier naval. Ind. mat. de constr. (ciment, sticlă, ceramică), de prelucr. a lemnului, textilă și alim. Muzeu de arheologie. Stațiune balneoclimaterică. Centru turistic. Festival național al filmului. Vestigii romane din sec. 1-2 (Templul lui Augustus, Amfiteatrul cu 23 mii locuri, Arcul de Triumf, Poarta Gemina, mozaicuri); Bazilică în stil bizantin (sec. 6); castel venețian (sec. 13-17); catedrală (sec. 15). Cucerită de romani în sec. 2 î. Hr. și denumit Pietas Julia, apoi de venețieni (sec. 12), genovezi (1380) și Austria (1797). După Primul Război Mondial a aparținut (din 1920) Italiei, iar în 1947 a revenit părții croate a Iugoslaviei.

REIMS [rẽ:s], oraș în NE Franței (Champagne), situat la poalele masivului omonim, pe râul Vesle (afl. al lui Aisne) și pe canalul Aisne-Marna, la 142 km ENE de Paris; 187,2 mii loc. (1999). Nod rutier și feroviar. Port fluvial. Important centru de producție a șampaniei. Ind. metalurgică, a constr. de mașini (componente pentru automobile și avioane), electrotehnică, chimică, textilă (lână), a hârtiei, sticlăriei și alim. (vinuri, biscuiți ș.a.). Producție de biciclete. Vechi centru universitar (1548). Muzeu de istorie și arheologie; Muzeul de Artă „Saint-Denis”. Monumente: Amfiteatru, Poarta lui Marte și Arcul de Triumf (din perioada romană); catedrala Notre-Dame, de mari dimensiuni (149,2 m lungime, din care nava are 115 m lungime, și 138,7 m lățime), cu două turnuri la fațadă, de 81 m înălțime, una dintre capodoperele artei gotice, a fost construită în etape (1211-1231, 1253-1311, cu completări din 1430; cele două turnuri datează din sec. 14-15). Decorată la exterior cu un bogat și valoros ansamblu de sculpturi; vitralii gotice. Distrusă în mare parte în timpul Primului Război Mondial, catedrala a fost refăcută (1927-1938) prin generozitatea filantropului american John D. Rockefeller. În 1991, catedrala Notre-Dame a fost inclusă pe lista monumentelor Patrimoniului cultural universal; biserica Saint-Rémi (sec. 11-12); biserica Saint-Jacques (sec. 13, reconstruită în sec. 15-16); bazilica Sainte-Clotilde (1898); Palatul regal (sec. 18); primărie în stil Ludovic al XIII-lea (sec. 17). Locuită de triburile galice remi și cunoscută în Antic. preromană cu numele Durocortorum, așezarea a fost ocupată de romani și transformată în capitala prov. Gallia Belgica și reșed. a guvernatorilor romani. După botezul lui Clovis (25 dec. 496), R. a devenit locul tradițional de încoronare a regilor Franței (25 de încoronări), respectiv de la Ludovic VIII (1223) până la Carol X (1825). În Ev. Mediu a fost un important centru religios, cultural și politic. La 7 mai 1945, la R., generalul german Alfred Jodl a semnat actul preliminar de capitulare necondiționată a Germaniei (pe Frontul de Vest).

REMARQUE [remárk], Erich Maria (pe numele adevărat Erich Paul Remark) (1898-1970), scriitor german. Persecutat de naziști, s-a refugiat în Elveția (1932), apoi în S.U.A. (1939). Romane evocând dramele și consecințele morale ale războiului („Pe frontul de vest nimic nou”, „Iubește pe aproapele tău”, „Soroc de viață, soroc de moarte”, „Obeliscul negru”, „Arcul de triumf”), într-o tehnică documentară, fotografică, în care faptele primează asupra comentariilor.

RIJEKA [riiéka], oraș în V Croației, situat pe țărmul de N al G. Kvarner al M. Adriatice, la 130 km VSV de Zagreb; 143,8 mii loc. (2001). Port. Bază navală. Șantier naval. Rafinărie de petrol. Constr. de motoare Diesel. Fabrici de ciment, de hârtie, de prelucr. a lemnului și a tutunului; produse chimice, textile și alim. Universitate (1973). Muzee de istorie, de artă modernă. Stațiune balneară. Arc de triumf din perioada romană (sec. 1 d. Hr.); castel (sec. 13), cu adăugiri ulterioare; Biserică (sec. 14); Primărie (sec. 16). Așezare romană cu numele Tarsatica (sec. 3 d. Hr.), apoi bizantină; în sec. 6-7 aici s-au stabilit avari și slavi. În sec. 13 a intrat în concurență comercială cu Veneția. În 1471 a fost încorporat în stăpânirea Habsburgilor, cu o oarecare autonomie (port liber, 1717), s-a unit cu Croația în 1776; declarat oraș autonom în 1779. Ocupat de Franța (1809-1814). Până la Primul Război Mondial a fost alternativ sub stăpânire austriacă, ungară și croată. În perioada 1919-1945 a aparținut Italiei sub numele Fiume. Între 1945 și 1991 s-a aflat în componența Iugoslaviei, iar din 1991 a trecut la Croația. În unele documente din Ev. med. apare sub denumirea de Flumen.

RIMINI, oraș în ENE Italiei (Emilia-Romagna), situat pe Riviera del Sole, la gura de vărsare a râului Marecchia în M. Adriatică; 129,6 mii loc. (2003). Port. Nod rutier și feroviar. Ind. încălțămintei, textilă, de prelucr. a lemnului (mobilă) și alim. Izv. cu ape minerale. Stațiune balneoclimaterică cu plaje mari. Centru turistic. Pinacotecă. Monumente: Arcul de Triumf al lui Augustus (27 î. Hr., completat în 22 î. Hr.); podul lui Tiberiu peste Marecchia (14-21); ruinele amfiteatrului roman; bisericile San Agostino (1247), San Francesco (sec. 13-15), în stil gotic (numită și Templul Malatesta), San Giuliano (sec. 16), San Francesco Saverio (1721); palatul Arengo (1204); ruinele castelului Malatesta (1446), palatul Gambalunga (1610). Primărie (sec. 17). Așezare etruscă, devine colonie romană în 268 î. Hr. (cu numele Ariminum) și municipiu în 89 î. Hr. Cucerit de ostrogoți, bizantini și longobarzi, a fost donat Papalității în 754. În sec. 12 a primit statut de oraș liber, în perioada 1295-1500 a fost în posesia familiei Malatesta, iar din 1529 a trecut șa Statul papal până în 1860 când intră în componența Regatului Italiei.

ROMA 1. Capitala Italiei și centrul ad-tiv al reg. Lazio, situată în apropierea țărmului de V al Pen. Italice, pe ambele maluri ale fl. Tibru, la 28 km de gura de vărsare a acestuia în M. Tireniană, extinsă pe colinele Campidoglio (Capitolină), Palatino, Aventino, Quirinale, Viminale, Esquilino și Celio. R. include în arealul său statul independent Città del Vaticano (0,44 km²) și ins. Tiberina (pe Tibru); 2,3 mil. loc. (2005). Important nod de comunicații (aeroporturile „Leonardo da Vinci” și Ciampino; numeroase gări feroviare ș.a.) și pr. centru politic, economic, financiar-bancar, comercial, de transport, cultural-științific, de învățământ, turistic (c. 12 mil. turiști anual) și religios (Vatican). Metrou (inaugurat în 1955). Ind. metalurgică, a constr. de mașini (mașini agricole și de transport, utilaj energetic și electrotehnic), chimico-farmaceutică, poligrafică, pielăriei și încălțămintei, textilă și de confecții, de prelucr. a lemnului, cosmeticii, alim. Important centru al producției cinematografice (studiourile „Cinecitta”). Universitate (1303). Academia Națională de Științe; biblioteci. Librăria Universității (1661). Muzee naționale și galerii de artă: Capitolino (1471), cu colecții de sculpturi clasice, Pio Clementino (sculptură greacă și romană), Barracco (sculpturi antice), Muzeul Național Villa Giulia (artă etruscă și italică), Muzeul Național de Artă și Tradiții Populare, Muzeul de Preistorie și Etnografie, Muzeul Palazzo Venezia (artă aplicată), Galeria Națională de Artă Modernă (lucrări ale artiștilor din perioada 1800-1900), Villa Borghese (deschisă publicului în 1902, cu colecții de artă renascentistă), Cabinetul Național de Stampe ș.a. Operă. Orchestră simfonică. Teatre La R. s-au desfășurat Jocurile Olimpice de vară în 1960. Sediul FAO. Numeroase monumente și vestigii romane, paleocreștine, renascentiste ș.a., astfel încât R. poate fi socotită ca un „muzeu în aer liber”. Zidul de fortificație construit în anul 272 d. Hr. (în timpul împăratului Aurelian) în jurul orașului vechi pentru apărarea împotriva invaziei popoarelor migratoare, care se întinde sub forma unui semicerc pe malul dr. al Tibrului, fiind străpuns de numeroase porți, între care Piancina, Pia, San Lorenzo, Porta Maggiore, San Giovanni, San Sebastiano (din care pornește Via Appia Antica), San Paolo, Porta del Popolo (reconstruită în 1561). Piețe notabile: Piața Veneției, dominată de monumentul gigantic din marmură albă, închinat regelui Victor Emmanuel II, primul rege al Italiei unificate, Piața Campidoglio, construită după planurile lui Michelangelo, Piața Colonna, în mijlocul căreia se află columna lui Marc Aureliu, închinată victoriilor armatelor romane, Piața Spaniei, realizată în 1723-1726, cu cele 137 de trepte care duc la biserica Trinità dei Monti (1495), Piața Navona (1651), Piața Poporului (1816-1820), Piața Barberini ș.a. Apeductele dell’Aqua Marcia (144 î. Hr.), dell’Aqua Iulia (sec. 1 î. Hr.), dell’Aqua Virgo (sec. 1 d. Hr.); Podurile Milvio (109 î. Hr.), Fabricio (62 î. Hr.) ș.a. Arcurile de Triumf ale lui Septimiu Sever (203), Constantin (312), Titus (sec. 1) ș.a.; Pantheonul, construit în anul 27 î. Hr. și refăcut în anii 118-125; Mausoleul împăratului August (28 î. Hr.); Termele lui Caracalla (212, cu mozaicuri), ale lui Dioclețian (306) ș.a. Ruinele Forumului Roman, centrul religios, politic și comercial al Romei antice, în care se aflau mai multe temple și bazilicile Emilia (sec. 3 î. Hr.), Giulia (55 î. Hr.), Masenzio (308-312). Forumurile imperiale ale lui Cezar (54 î. Hr.), August (7 î. Hr.) și Traian (111-114, construit după planurile lui Apolodor din Damasc) în care se află Columna lui Traian, monument de 29,78 m înălțime, ridicat în amintirea victoriilor armatelor romane asupra dacilor, acoperit de jur împrejur cu un basorelief în spirală cu scene din timpul războaielor daco-romane; Palatul Domus Augustana, al lui Domițian; Amfiteatrul lui Titus Flavius Vespasianus sau Colosseum, situat la poalele colinelor Palatino și Esquilino, construit în anii 70-80. Bisericile San Marco (336), Santa Maria Maggiore (sec. 5), decorată cu mozaicuri, cu o campanilă înaltă, San Giovanni în Laterano (311-314, restaurată în 1646-1649 de Borromini și în 1735 de A. Galilei) ș.a.; bisericile San Callisto (sec. 2), Santa Costanza (sec. 4), Santa Sabrina (sec. 5), San Stefano-Rotondo (sec. 5), Santa Maria Antiqua (sec. 6-8, cu fresce originare), Santa Maria in Cosmedin (sec. 6-12), în peretele căreia este inclusă celebra Boca de la Verita, Santa Maria in Travestere (sec. 12), San Clemente (1108), San Saba (1205), Santa Maria sopra Minerva (1280), Santa Maria del Popolo (1472-1477), cu fațadele neoclasice, pictată în interior de marii artiști ai Renașterii, San Augustino (1479-1483), San Pietro in Monitorio (1503), bazilica San Pietro (sec. 16-17, consacrată la 18 nov. 1826 de papa Urban VIII) de la Vatican, San Luiggi dei Francesi (1518), Santa Maria degli Angeli (1566), Il Gessù (1568) ș.a.; Palatele Venezia (1455), în stil renascentist, Cancelaria (1511), Farnese (1534-1549), Massimo (1532-1536), Borghese (1560-1614), Chigi (1562), reșed. oficială a primului ministru, Quirinale (sec. 17-18) – veche reșed. de vară a papilor, apoi reșed. regală, iar astăzi reșed. președintelui Republicii, Barberini (1625-1633); castelul San Angelo (1492-1503); Villa Farnesina, cu picturi de Rafael, Villa Medici (1544). Catacombele Romei, datând din anii 100-400, decorate cu picturi murale reprezentând simboluri creștine, renumite fiind cele ale Domitillei (sec. 1), San Callisto (sec. 2), San Sebastiano (sec. 2), Sant’ Agnese (sec. 2) ș.a. Numeroase fântâni monumentale, printre care celebra Fontana di Trevi (1762), monument baroc având în centru statuia lui Okeanos într-un car tras de doi cai de mare și doi tritoni (se spune că cei care aruncă aici monede vor reveni la Roma), Fontana dei Fiumi din Piazza Navona, opera lui Bernini, simbolizând „cele 4 mari fluvii ale lumii” (Dunăre, Gange, Rio de la Plata, Nil). Așezarea pe pe cele șapte coline este atestată arheologic de la începutul Epocii bronzului (c. 1500 î. Hr.), dar, potrivit legendei, a fost întemeiată în c. 735 î. Hr., de Romulus și Remus; statuia lupoaicei (Lupa Capitolina) care alăptează pe cei doi gemeni este considerată simbolul Romei. La sfârșitul sec. 6 î. Hr. a devenit centrul republicii romane, iar în sec. 1 î. Hr. capitala Imp. Roman – atingând culmea grandorii la sfârșitul sec. 1 și începutul sec. 2; și-a păstrat calitatea până în timpul domniei împăratului Constantin cel Mare, care a trecut-o Constantinopolului (azi Istanbul) în anul 330. Împărțirea Imp. Roman (395 d. Hr.), căderea Imp. Roman de Apus (476) și migrațiunea popoarelor (cucerită și jefuită de vizigoți, 410 și vandali, 455) au dus la decăderea orașului. Din sec. 4 a fost reședință papală, de la sfârșitul sec. 6 protecția a trecut în mâinile Bisericii romane, iar din sec. 8 devine capitală a Statului Papal (până în 1870, cu excepția anilor 1309-1377, când aceasta se mută la Avignon) (v. și Vatican). În 1084 a fost pustiită de normanzi. În timpul răscoalelor populare, conduse de Arnaldo da Brescia și Cola di Rienzo, R. a fost declarată republică (1143-1155 și 1347-1354). R. a cunoscut o perioadă de de mare înflorire în timpul Renașterii. După cucerirea Statului Papal de către francezi, R. s-a proclamat republică (1798-1799), iar între 1809 și 1814 a fost inclusă în Imp. napoleonian. Centru al Republicii Romane (febr.-iul. 1849), instaurată în timpul Revoluției de la 1848-1849. Ocupată de armatele Regatului Italiei (1870), R. a devenit capitala Italiei unificate (de la 26 ian. 1871). În oct. 1922, fasciștii italieni au organizat așa-numitul „marș asupra Romei”, instaurând în Italia dictatura fascistă. R. a fost transformată într-o capitală modernă în anii ’20-’30 ai sec. 20, când a devenit centrul ad-tiv, cultural și al transporturilor țării. Unul dintre principalele centre ale Rezistenței antifasciste italiene. Ocupată de naziști în sept. 1943. Eliberată de trupele anglo-americane la 4 iun. 1944. – Tratatul de la ~, semnat la 25 mart. 1957 de Belgia, Franța, Republica Federală Germania, Italia, Luxembourg și Olanda, prin care se înființa Comunitatea Economică Europeană (Piața Comună) și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom). 2. ~ (Imp. Roman), stat sclavagist, unul dintre cele mai mari și mai puternice state ale lumii antice. Evoluția sa istorică a cunoscut mai multe perioade. Cea mai veche perioadă din istoria R. este cunoscută sub numele de „perioada regalității”, care ar fi durat, potrivit tradiției, aproximativ două sec. și jumătate (753-509 î. Hr.). Organizarea socială a R. în această perioadă era democrația militară; locuitorii R. (populus romanus) erau împărțiți în trei triburi a câte zece curii, fiecare curie având câte zece ginți. Principalele instituții politice ale statului roman incipient erau adunarea bătrânilor (senatus), adunarea poporului pe curii (comitia curiata), care alegea pe toți magistrații, și regele regele (rex), ales de adunarea poporului. În cursul evoluției sale din această perioadă, populația R. s-a împărțit în patricieni (aristocrația gentilică) și plebei (reprezentanți ai triburilor aservite), amândouă categoriile fiind formate din oameni liberi, sclavia, incipientă, având încă un caracter patriarhal. În sec. 6 î. Hr., Roma a cunoscut o perioadă de dominație politică etruscă, care a influențat tradiția, instituțiile politice și arhitectura sec. următoare. La sfârșitul sec. 6 î. Hr. (potrivit tradiției romane în anul 509 î. Hr.) la Roma s-a instituit republica, autoritatea regală fiind înlocuită prin aceea a doi magistrați, numiți la început praetori, iar apoi consuli, aleși dintre patricieni, de către adunarea poporului, aleși pe timp de un an de comițiile centuriate și învestiți cu putere absolută. Senatul devine instituție supremă a statului. Istoria internă a statului roman în perioada timpurie se caracterizează prin lupta dintre plebei și patricieni pentru pământ și pentru egalitate în drepturi politice, încheiată în 287 î. Hr. prin Lex Hortensia, a dus la importante modificări în structura socială a statului roman; populația liberă a Romei s-a împărțit în caste (ordines), în fruntea cărora era noua aristocrație (nobilitas), alcătuită din vârfurile patriciene și plebeiene. În a doua jumătate a sec. 5 î. Hr. Roma, dispunând de o excelentă organizare, a inițiat o politică expansionistă în Latium, apoi în Italia. În urma războiului cu coaliția orașelor latine (340-338, 327-304 și 298-290 Î.Hr.), Roma a cucerit întreaga Italie centrală de pe ambii versanți ai Apeninilor. După cucerirea Italiei centrale, Roma a ajuns în conflict cu orașele grecești din sudul Italiei. În urma războiului (280-275 î. Hr.) cu regele Epirului, Pyrrhos, și a asediului Tarentului (272 î. Hr.), Roma a ocupat toată Italia de sud. După ocuparea Italiei și organizarea ei din punct de vedere politic, social-economic și ad-tiv, interesele Romei s-au ciocnit de cele ale Cartaginei. Lupta pentru supremație în bazinul apusean al Mării Mediterane a dus la cele trei războaie denumite, după numele dat de romani cartaginezilor, războaie punice (264-241, 218-201 și 149-141 î. Hr.). În urma Primului Război Punic, Roma a obținut Sicilia, dar forța economică politică și militară a Cartaginei rămânea aproape intactă. În cursul celui de-al Doilea Război Punic (218-201 î. Hr.) armata cartagineză, condusă de Hannibal a invadat Italia, pricinuind armatei romane înfrângeri zdrobitoare la lacul Trasimene (217 î. Hr.) și mai ales la Cannae (216 î. Hr.). Dar tactica temporizatoare elaborată de Fabius Cunctator, precum și campaniile din Spania și Africa, conduse de Publius Cornelius Scipio, au hotărât soarta războiului; Cartagina a suferit o grea înfrângere la Zama (202 î. Hr.) și a pierdut în favoarea Romei toate posesiunile de peste mări. Roma a obținut, în urma celui de-al Doilea Război Punic, hegemonia în bazinul apusean al Mării Mediterane și și-a îndreptat atenția spre răsărit (unde ocupase Iliria). În urma a trei războaie (215-205, 200-197 și 171-168 î. Hr.), Macedonia a fost înfrântă și supusă. După înfrângerea unei mari răscoale antiromane (149-148 î. Hr.) Macedonia a fost transformată în provincie romană, iar în 146 î. Hr., după înfrângerea răscoalei Ligii aheene, orașele grecești au fost subordonate provinciei romane Macedonia. În acest timp, Cartagina s-a refăcut din punct de vedere economic; un nou război, al Treilea Război Punic (149-146 î. Hr.), provocat de romani, a avut drept rezultat zdrobirea Cartaginei (care a fost dărâmată), includerea terit. acesteia în provincia romană Africa. După consolidarea stăpânirii lor în Pen. Balcanică și după zdrobirea Cartaginei, romanii au început ofensiva pentru cucerirea terit. asiatice. În 129 î. Hr., regatul Pergamului și posesiunile sale au fost transformate în provincie romană; aceeași soartă a împărtășit-o Bitinia (Bithynia) în 74 î. Hr. În Asia Mică rămânea liber regatul Pontului, care, sub conducerea lui Mitridate al VI-lea Eupator (111-63 î. Hr.), a închegat în jurul lui o vastă uniune politică îndreptată împotriva Romei. În urma a trei războaie (89-84, 83-81 și 74-63 î. Hr.), Roma a înfrânt pe Mitridate,ocupând toate terit. stăpânite sau controlate de acesta. Creșterea imensă a numărului de sclavi în urma războaielor de cucerire și introducerea pe scară largă a muncii acestora în producție au marcat generalizarea sclaviei la Roma. Consecințele principale ale acestui fapt, eliminarea treptată a producătorilor liberi, concentrarea pământului și formarea latifundiilor, precum și ascuțirea contradicțiilor sociale au provocat o largă mișcare socială pentru înfăptuirea unei reforme agrare, condusă de frații Caius și Tiberius Gracchus. În sec. 2-1 î. Hr. au avut loc puternicele răscoale ale sclavilor din Sicilia (136-132 și 104-101 î. Hr.) și răscoala condusă de Spartacus (73-71 î. Hr.), una dintre cele mai puternice răscoale ale sclavilor cunoscute în istorie. În același timp s-au răsculat și aliații italici ai Romei (Războiul aliaților, 90-88 î. Hr.), care, deși înfrânți, au obținut cetățenia romană, Mișcarea socială a Gracchilor, răscoalele sclavilor, Războiul aliaților, complotul lui Catilina au fost semne ale crizei politice și sociale a republicii romane. Această criză a ieșit mai puternic în evidență în prima jumătate a sec. 1 î. Hr. în războiul civil dintre popularii conduși de Marius și optimații conduși de Sylla. În 64-63 î. Hr. Pontul, Siria și Cilicia devin și ele prov. romane, iar Armenia, Capadocia, Iudeea devin regate clientelare. Între 58 și 52 î. Hr., Cezar cucerește Galia. Hegemonia romană în bazinul răsăritean al M. Mediterane s-a sfârșit în anul 30 î. Hr., prin cucerirea Egiptului. Spre sfârșitul sec. 1 î. Hr. R. a devenit unul dintre cele mai mari și mai puternice state ale lumii antice. Încercând să rezolve criza, sprijiniți de armată, cavaleri și plebei, Pompei, Crassus și Cezar încheie înțelegeri private (triumvirate), în scopul sprijinirii reciproce în lupta împotriva aristocrației senatoriale. Moartea lui Crassus (53 î. Hr.) și ascuțirea conflictului dintre Cezar și Pompei au dezlănțuit războiul civil (49-48 î. Hr.), în urma căruia învingător, Cezar devine conducătorul unic al statului roman. Senatul l-a numit dictator pe 10 ani și tribun pe viață. Reformele înfăptuite de Cezar au netezit calea instaurării imperiului. Lupta pentru putere, care a continuat cu și mai multă violență după asasinarea lui Cezar (44 î. Hr.), s-a sfârșit, după un lung război civil, cu instituirea principatului de către Octavian August (27 î. Hr.). În timpul principatului s-a întărit proprietatea funciară mijlocie și s-au dezvoltat viața orășenească, meșteșugurile și comerțul. În sec. 1 î. Hr. și sec. 1 d. Hr., și mai ales în perioada lui August (numită și „epoca de aur” artei și literaturii romane), cultura romană a atins apogeul. Cele mai remarcabile personalități ale epocii au fost oratorul Cicero, poeții Vergiliu, Horațiu, Ovidiu, istoricii Salustiu, Cezar, Trogus Pompeius, Titus Livius, Tacit cel Bătrân. În sec. 1 d. Hr., în timpul dinastiei iulio-claudice (14-68) și al dinastiei Flavilor (69-96), puterea personală a câștigat teren în dauna autorității tradiționale a Senatului. Au avut loc dese mișcări sociale (în Galia și Spania) și răscoale ale populațiilor supuse, dintre care cea mai puternică a fost aceea din Iudeea (66-70). Sec. 1-2 se caracterizează prin cea mai mare dezvoltare a societății sclavagiste romane, prin întărirea imperiului și prin maxima extindere teritorială. În timpul domniei lui Traian, Adrian, Antoninus Pius, Marcus Aurelius, Imperiul roman atinge culmea puterii sale. El se întindea din Britania până în Arabia și din nordul Mării Negre până în nordul Africii, transformând Marea Mediterană într-o mare interioară („Mare internum”). Instaurația dominației mondiale a Romei a fost însoțită de răspândirea relațiilor sclavagiste într-o măsură necunoscută până atunci. O caracteristică însemnată a perioadei sec. 1-2 a fost întărirea procesului de „romanizare” a provinciilor, unde locul vechilor rânduieli a fost luat de cultura și civilizația superioară a Romei și creșterea rolului provincialilor în viața imperiului. Traian (98-117), primul provincial devenit împărat, i-a înfrânt pe daci în două războaie grele (101-102 și 105-106), transformând cea mai mare parte a Daciei în provincie romană. În sec. 3, Imp. Roman a intrat în criză; pe plan politic, aceasta s-a manifestat în desele schimbări de împărați în urma războaielor civile dintre pretendenți, în slăbirea rolului politic al armatei, în tendințele unor provincii de a se rupe de imperiu (Galia, Hispania, Britania și regatul Palmyrei) și în răscoale ale coloniilor și populațiilor supuse; în această perioadă a început marea mișcare a bagauzilor (sec. 3-5) din Galia și din Hispania. În sec. 3 sunt remarcabile domniile împăraților Septimiu Sever, Aurelian și Dioclețian. În timpul lui Aurelian, administrația romană a părăsit Dacia, sub presiunea goților și a dacilor liberi. Dioclețian (284-305) a instaurat forma de guvernământ a dominatului, formă a monarhiei absolute, care întărea puterea împăratului și a pus capăt pentru moment, prin reformele inițiate, crizei din sec. 3. Începând cu sec. 2, în agricultură, dată fiind lipsa de interes a sclavilor pentru muncă și primejdia folosirii unui prea mare număr de sclavi, a apărut și s-a dezvoltat forma de dependență a populației rurale față de marii proprietari de pământ, cunoscută sub numele de colonat, una dintre cele mai importante manifestări ale crizei sclavagismului. Ca urmare a incursiunilor „barbare” de la granițele imperiului, a anarhiei interne crescânde și a imposibilității puterii centrale de a mai asigura pacea, în sec. 3 centrele vieții economice decad, legăturile comerciale dintre provinciile imperiului se destramă, tendințele centrifuge ale acestora se accentuează. Provinciile încep să ducă o viață aparte, diferențiindu-se; în cadrul lor, latifundiile se transformă în unități economice închise. Constantin cel Mare (306-337) a continuat reformele sociale și politice ale lui Dioclețian; el a împărțit imperiul în patru prefecturi (Galia, Italia, Iliria și Orientul), a mutat capitala la Constantinopol, oraș clădit de el. În anul 313 a dat edictul de toleranță în favoarea creștinismului. Dar, sfâșiat de luptele interne pentru putere, de atacurile popoarelor din afară, Imp. Roman nu mai putea să revină la vechea lui strălucire. La sfârșitul sec. 4, Theodosiu (379-395) a realizat ultima reunire a imperiului sub o singură autoritate. După moartea sa, imperiul s-a împărțit definitiv în formațiunile politice cunoscute sub numele de Imp. Roman de Apus și Imp. Roman de Răsărit. Dezvoltarea acestor două state a fost diferită. În Imp. Roman de Apus, prăbușirea sclavagismului s-a făcut spectaculos și a fost însoțită de războaie, răscoale populare și invazii pustiitoare. Terit. statului s-a redus mereu, tronul a devenit o jucărie în mâinile căpeteniilor „barbare” ale armatei. În anul 410, Roma a fost ocupată și jefuită de vizigoți, conduși de Alaric și în 455 de vandali, conduși de Genseric. În anul 476, ultim,ul împărat roman, Romulus Augustulus, a fost detronat de Odoacru, comandantul mercenarilor germani, și pe teritoriul Italiei s-a constituit primul regat „barbar”. Imp. Roman de Răsărit, cunoscut sub numele de Imp. Bizantin, a continuat să existe până în sec. 15.

arc n. (pl. arce și arcuri) 1. armă cu care în vechime s’arunca săgeți: ei scot din a lor arcuri un vifor de săgeți AL.; 2. ori-ce formă încovoiată: trăsură pe arcuri; 3. Arh. întorsura unei bolți; arc de triumf, monument, în formă de poartă boltită, împodobit cu basso-reliefuri și inscripțiuni; 4. Geom. porțiunea unei circumferințe; 5. în tipografie: acoladă. [Lat. ARCUS].

Orange n. (cit. Oranj), oraș în Franța cu ruine romane: 10.000 loc. Frumos arc de triumf ridicat în onoarea lui August.

ARC, arcuri, (2) arce, s. n. 1. Armă (primitivă) de aruncat săgeți, alcătuită dintr-o vargă flexibilă ușor încovoiată și o coardă prinsă de extremitățile vergii. ♦ P. anal. Ceea ce are forma unui arc (1). Arcul sprâncenei. 2. Porțiune dintr-o circumferință sau dintr-o linie curbă. Arc de cerc. ♦ (Element de) construcție în formă arcuită. ◊ Arc de triumf = monument în formă de portic arcuit cu una sau mai multe arcade, ridicat în amintirea sau pentru sărbătorirea unui fapt însemnat. 3. Organ metalic elastic al unei mașini sau al unui mecanism, care are proprietatea de a reveni la forma inițială după ce a fost supus unei solicitări. Arc de automobil. ◊ Expr. Parc-ar fi pe arcuri, se zice despre o persoană suplă, sprintenă. 4. (În sintagma) Arc electric (sau voltaic) = descărcare electrică foarte luminoasă care are loc între doi electrozi prin care circulă un curent de mare intensitate. 5. (Fiziol.; în sintagma) Arc reflex = ansamblul elementelor nervoase care asigură realizarea reflexelor. – Lat. arcus.

ARC, arcuri și (2) arce, s. n. 1. Armă primitivă alcătuită dintr-o vargă flexibilă de lemn sau de metal încovoiată și dintr-o coardă prinsă de cele două extremități; era folosită la aruncarea săgeților. Și eu mă uit la vechile-mi poeme Ca un tanchist la suliță și arc. BENIUC, V. 133. O pocitanie de om umbla cu arcul după vînat paseri. CREANGĂ, P. 244. Un arc de aur pe-al ei umăr. Ea [Diana] trece mîndră la vînat Și peste frunze fără număr Abia o urmă a lăsat. EMINESCU, O. I 229. Lănci scînteie lungi în soare, arcuri se întind în vînt, Și ca nouri de aramă... vin săgeți de pretutindeni. EMINESCU, O. I 148. ♦ Fig. Tot ceea ce are formă încovoiată (ca a unui arc). Observă în fugă arcul sprîncenei și mărimea curioasă a pleoapelor. D. ZAMFIRESCU, R. 171. În farmecul dulcelui somn Sub arcuri de ramuri în floare, Lăsat-ai pe-al codrului domn. NECULUȚĂ, Ț. D. 59. ♦ (Poetic) Cișmeaua aceea a Păcurarului era un monument alcătuit dintr-o lespede de piatră... străpunsă de o țeavă de aramă prin care se arunca, într-un arc, izvor limpede. SADOVEANU, Z. C. 94. Cu-ncetu-nserează și stele izvorăsc Pe-a cerului arcuri mărețe EMINESCU, O. IV 96. 2. Porțiune anumită dintr-o circumferință sau dintr-o linie curbă. În același cerc sau în două cercuri egale, la unghiuri la centru egale corespund arce egale și coarde egale. GEOMETRIA P. 71. 3. Deschizătură în formă arcuită într-o construcție. Și pe-a degetelor vîrfuri în ietacul tăinuit Intră – unde zidul negru într-un arc a-ncremenit. EMINESCU, O. I 76. ◊ Arc de triumf = a) construcție monumentală în forma unui mare portic arcuit, ridicată în amintirea unui fapt însemnat; b) construcție decorativă provizorie, formînd o arcadă, da obicei la intrarea într-o localitate, ridicată cu prilejul sărbătoririi unui eveniment. ♦ (Poetic) Boltă. O dormi, o dormi în pace printre făclii o mie Și în mormînt albastru și-n pînze argintie, în mausoleu-ți mîndru, al cerurilor arc, Tu adorai și dulce al nopților monarc! EMINESCU, O. I 69. 4. Piesă elastică formată din lame de oțel suprapuse (la vagoane, automobile, trăsuri) sau dintr-o sîrmă de oțel îndoită în spirală, care se întrebuințează ca dispozitiv pentru amortizarea șocurilor și realizarea unei bune suspensii. V. drot. Arcurile canapelei. ▭ Cupeaua a fost desfăcută din toate încheiturile, cercetată de meșter cum cercetează doctorul pe un bolnav, i s-au dres beteșugurile, i s-au pus alte arcuri. PAS, L. I 84. ◊ Expr. Parc-ar fi pe arcuri, se zice despre o persoană suplă, sprintenă, ageră. ♦ Piesă elastică de oțel special care, prin destindere, pune în mișcare un mecanism; resort. Arc de ceasornic. 5. (În expr.) Arc electric sau arc voltaic = formă a transportului de sarcină electrică în medii fluide, care are înfățișarea de coloană gazoasă incandescentă.

BOLTĂ, bolți, s. f. 1. Construcție (de piatră, de zidărie, de metal etc.) în formă de arc, alcătuind de cele mai multe ori un tavan concav deasupra unei încăperi; boltitură. V. cupolă. Și-n voi, tîrnăcopari sub bolți de mină, Sînt mohorîte zăcăminte de lumină. TOMA, C. V. 269. Sub bolta cea înaltă a unei vechi biserici, Între făclii de ceară, arzînd în sfeșnici mari, E-ntinsă-n haine albe cu fața spre altar Logodnica lui Arald. EMINESCU, O. I 88. Din umbra falnicelor bolți Ea pasul și-l îndreaptă Lîngă fereastră, unde-n colț Luceafărul așteaptă. EMINESCU, O. I 167. Cheie de boltă v. cheie. ◊ (Metaforic) Deasupra o boltă de nouri plumburii se întărea, părea neclintită, sprijinită pe zările nevăzute. SADOVEANU, O. III 286. Era parcă un glas care ieșea din bolta veacurilor. GALACTION, O. I 220. ♦ Fig. (Adesea determinat prin «a cerului» sau «cerească») Cerul. Decît stelele toate ale bolții albastre, Mai puternică-i steaua strălucind pe Kremlin! DEȘLIU, G. 48. Deodată pe boltă steag roșu s-arată! BENIUC, V. 124. Cînd chiuie o dată... oleacă numai de nu s-a risipit bolta ceriului. CREANGĂ, P. 54.. ♦ (Arhit., rar) Arcadă. Prin bolțile ferestrelor, la lumina lunei, văzură două dealuri lungi. EMINESCU, N. 8. [Un arc de triumf] cu o boltă mare căscată la mijloc și cu alte două arcade mai mici în laturi. ODOBESCU, S. III 71. 2. Construcție ușoară (de lemn sau de fier) în formă de arc, care servește de sprijin plantelor agățătoare. Vița se agață pe araci sau pe boltă. ♦ Construcție, în formă de chioșc, îmbrăcată în verdeață. Vroiau să se mei cinstească încă o dată, aci sub bolta lui Covrig. GALACTION, O. I 263. ♦ Fig. Acoperiș în formă de arc, format din ramurile dese ale copacilor. Trecură prin pilcuri de flori tinere, pe sub bolți de sălcii îmbrățișate, și dintr-o dată ieșiră pe malul Siretului. SADOVEANU, O. IV 77. Cîte un strop de cer albastru sau cîte un fulg de lumină mai picurau răzlețe din înălțimile încîlcite ale bolților de crengi, peste umerii și capetele noastre. HOGAȘ, M. N. 206. Pe cărare-n bolți de frunze... Ne-om da sărutări pe cale. EMINESCU, O.I 55. ♦ (Neobișnuit) Ghirlandă, cunună de flori în formă de arc. Și fruntea și-o-mpletește c-o boltă de lungi flori. ALEXANDRESCU, M. 158. 3. Încăpere sau galerie subterană cu tavanul arcuit. De trei ani e ținut bine, Într-o boltă-ntunecată, Sub pămînt, în grajd de piatră. ALECSANDRI, P. P. 106. 4. Gang larg (cu tavanul arcuit) care dă acces în unele case.(Mai ales în Transilv.) Prăvălie, dugheană (la origine așezată într-o încăpere boltită). O boltă cu negoț de tot felul. RETEGANUL, P. III 20. Poliția... l-ar fi surprins spărgînd o boltă de lipscănie. ALECSANDRI, T. 1652. 5. (În forma boaltă) Căruță cu coviltir. Toată luna lui august, pe drumurile colbuite, au trecut boaitele înalte și încărcate pînă sub coviltir. GALACTION, O. I 260. – Pl. și: (învechit) boite (TOMA, C. V. 16, NEGRUZZI, S. I 263). – Variantă: (6) boaltă, boaite, s. f.

DEZROBITOR, -OARE, dezrobitori, -oare, adj. Care dezrobește (de o oprimare politică sau socială). Un grup de sculptori lucrează la ornamentarea arcului de triumf cu basoreliefuri înfățișînd glorioasele fapte de arme ale ostașilor sovietici dezrobitori. CONTEMPORANUL, S. II, 1952, nr. 25, 1/6.

ÎNNOIT, -Ă, înnoiți, -te, adj. 1. Făcut din nou, reparat. Casă înnoită. ♦ Îmbrăcat cu ceva nou. Sub arcul de triumf, înălțat în poartă din crengi ce se ofiliseră, colonelul, înnoit și el din cap pînă-n picioare, se uita țintă înspre oraș. BRĂESCU, V. A. 51. 2. Schimbat, primenit, reîmprospătat. În lumina din ce în ce mai scăzută a amurgului, trăsura trecea pe drumul larg, pe sub sălcii bătrîne pline de mugurii vieții înnoite, mîțișori cenușii și lucioși. SADOVEANU, O. IV 9. Căci era pe la-nceputul Lunii mai, cînd firea-ntreagă Înnoită, uită parcă Tot ce-a fost cumplit și rău. IOSIF, V. 120.

ÎNTREIT, -Ă, întreiți, -te, adj. 1. Înmulțit, mărit, sporit de trei ori; p. ext. mai mare, mai puternic, mai numeros, mai mult. Un om energic ar putea scoate venituri întreite de cît arată scriptele de anii trecuți. C. PETRESCU, Î. II 67. A fost un gemet întreit, Din totul inimii pornit. COȘBUC, P. I 287. ◊ (Adverbial) Și-a încordat grumazul și s-a pregătit să-i răspundă întreit pentru fiece cuvințel. GALAN, B. I 146. 2. Care e compus din trei părți de același fel. Un arc de triumf... cu întreite prize. ODOBESCU, S. III 71. Artistul ar zugrăvi... acest întreit șir de munți ce se întind în amfiteatru pe orizon. NEGRUZZI, S. I 195.

TRIUMF, triumfuri, s. n. 1. (În vechea Romă) Celebrarea victoriei, prin ceremonia intrării solemne în oraș a comandantului biruitor, pe un car tras de patru cai albi și însoțit de un cortegiu din care făceau parte senatorii, ofițerii principali din armată și prizonierii făcuți în război. Consulii și generalii romani, încărcați de trofee și osteniți de victorii, se retrăgeau la coarnele plugului. Acolo, bătrîni și dezamăgiți, în pacea rustică, găseau consolarea... pentru zădărnicia tuturor triumfurilor. C. PETRESCU, R. DR. 39. ◊ Arc de triumf v. arc. Car de triumf v. car. ◊ Loc. adv. În triumf = însoțit de manifestații entuziaste, cu alai, cu pompă. ◊ Expr. A duce (sau a purta) pe cineva în triumf = a ridica pe cineva în sus (purtîndu-l pe brațe sau pe un tron) în cadrul unui cortegiu, solemn sau vesel. Cînd ieșii afară, unii mă sărutară, alții mă purtară în triumf. BOLINTINEANU, O. 410. 2. Victorie, biruință. Cu cît lupta se va da mai organizat, cu atît triumful va fi mai sigur. SAHIA, N. 40. ♦ Fig. Succes moral, reușită, izbîndă. Lupta împotriva concepțiilor idealiste, pentru triumful materialismului, este lupta pentru progresul științei. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 7, 55. Omenirea merge într-un progres continuu... fiecare pas al vieții omenești... este un triumf al binelui asupra răului. BĂLCESCU, O. II 10. – Pl. și: (învechit) triumfe (NEGRUZZI, S. I 43).

ZAPT s. n. (Turcism învechit, în expr.) A face (un lucru) zapt = a-și însuși (un lucru) cu forța; a fura. Cum? ce va să zică: un arc de triumf furat? Atîta namilă de marmură... cum oare să o facă zapt cineva, fie măcar acela și un borfaș încoronat? ODOBESCU, S. III 71.

SCULPTAT², -Ă, sculptați, -te, adj. Cioplit artistic (în lemn, în marmură) sau modelat (în ghips, în argilă). Cînd se-ntorc înapoi în rotondă, moș Gheorghe, vrînd să vadă mai cu amănuntul, dă cu ochii mai întîi de statuia sculptată a unui bătrîn ce ține un copil în brațe. SP. POPESCU, M. G. 71. ♦ Împodobit cu sculpturi; gravat. Pe un picior de lemn sculptat, înalt cam cît un stat de om, era o lampă cu gaz. CAMIL PETRESCU, O. I 339. Arc de triumf numit al lui Constantin cel Mare... namilă de marmură, cu o boltă mare... cu timpane și cu medalioane sculptate. ODOBESCU, S. III 71.

casoletă sf [At: ALECSANDRI, P. III, 87 / Pl: ~te / E: fr cassolette] 1 (Frm) Vas în care se ard mirodenii. 2 Conținutul unei casolete (1). 3 Vas metalic inoxidabil care servește la sterilizarea și la păstrarea sterilă a pansamentelor și a unor instrumente medicale. 4 Mic recipient în care se păstrează și se servesc la masă anumite feluri de mâncare, în special aperitive. 5 Conținutul unei casolete (5). 6 Ornament în formă de vas, din care ies flăcări, folosit la arcuri de triumf, altare etc.

MEDALION s. n. 1. (Învechit) Medalie de mari dimensiuni. Cf. NEGULICI, COSTINESCU, LM, DDRF, BARCIANU. 2. Obiect de podoabă (femeiască), de formă rotundă sau ovală (uneori format din două capace care se închid), care încadrează o fotografie, o pictură, un basorelief etc. și care se poartă, de obicei, la gît. Alexis trimise Mărgăritei un mic medalion smălțuit. ALECSANDRI, O. P. 109. La gît purta un lanț de aur cu medalion. CAMIL PETRESCU, O. I, 347, cf. H II 81, 147, IV 57, XII 174. ♦ Ramă ovală sau rotundă în care e fixată o fotografie sau un tablou ; p. e x t. fotografie sau tablou care este fixat într-o astfel de ramă. Eu cel ce am pozat cu atîția alți tovarăși ai mei în fața atîtor obiective, privind medalionul acesta, încep să mă înfior. ANGHEL, PR. 149. Îmi defilează pe dinainte. . . Matei Basarab și Vasile Lupu, cu căciuli in medalioane – toată istoria pînă la sfîrșitul cărții. SAHIA, N. 49. O veche fotografie. . . așezată în medalion oval pe măsuța de scris a Olguței. TEODOREANU, M. II, 76. 3. Ornament (arhitectonic) de formă rotundă sau ovală, în cadrul căruia este pictat sau sculptat capul unui personaj ori un motiv decorativ oarecare. În muzeul Sauvageot de la Paris se află printre sticlării, săpături în inoroc etc. și frumoasele pahare rotunde, stil rococo, cu desemnuri emblematice și inscripții în medalioane. MAIORESCU, CR. I, 370. [Arcul de triumf al lui Constantin cel Mare] cu timpane și cu medalioane sculptate. ODOBESCU, S. III, 71, cf. 73. Curtea interioară e împrejmuită de un portic, împodobit cu ghirlande și medalioane dé inspirație antică. OȚEȚEA, R. 261. 4. Scurtă expunerepe oanumită temăliterară sau muzicală urmată de obicei, de exemplificări din opera unui scriitor, unui muzician etc. - Pronunțat: -li-on.- PL: medalioane. – Și: (regional) midalión (H II 147), midaglión (ib. XII 174) s. n. - Din fr. médaillon (după medalie). Cf. it. m e d a g l i o n e.

MÉRIT s. n. Calitate, însușire (deosebită), care face ca cineva sau ceva să fie vrednic de stimă, de laudă, de răsplată. V. v a l o a r e, v i r t u t e. Acuma tu mîi numa prin bordeie, La neamuri, de noi, varvare chiemate: Meriturile a căror nu să încheie în nește hîrtii cu slove aurate. BUDAI-DELEANU, T. V. 67. Meritele le răsplăteaște. TEODOROVICI, M. 50/15. Diplomele ceale vechi de împărați și crai pentru deschilinite merituri supușilor date. id. I. 28/19, cf. VÎRNAV, L. 137^v/20 Au primit ordinul, sf[î]ntului Aleksandru Nevski clasul I pentru meritul vrednicilor slujbe ce au arătat. AR (1829), 49¹/18. Măsura ci[n]sti[i] este meritul persoanii, iar nu al nașterii. CR (1 829), 6²/18. Opera își are în sine de la autor meritele sau defectele sale. HELIADE, O. II, 121. Ca să cunoască cineva meritul unei mume de familie. . . îndestul este să între în casa ei. MARCOVICI, D. 108/15, cf. id. R. 31/3. Meritul traducătorilor buni este mare. FL (1 838), 5²/27. Cerc să cînt ș-al vostru merit în toscană armonie. ASACHI, S. L. I, 149. Fură omorîți atunci. . . Ion Beldi . . . și mulți alții, vestiți prin meritul și avuțiele lor. BĂLCESCU, M. V. 393. Vro laudă d-aude, cîrtește și se miră Cum oamenii orbește un merit așa mic. NEGEUZZI, S. II, 211. Acest arc de triumf fu judecat de artiștii moderni ca operă plină de merite și defecte. FILIMON, O. I, 308, cf. 119. A îngenunchia, a robi, a înjosi, a ucide patria sa, este trădare; a se sacrifica pentru dînsa, iată meritul. BOLINTINEANU, O. 313. Meritul autorilor de cari ne ocupăm. MAIORESCU, CR. I, 342, cf. MACEDONSKI, O. IV, 73. Și-a făcut un nume destul de cunoscut, numai prin munca și meritele lui. VLAHUȚĂ, O. A. III, 62. În crearea femeilor, meritul este mai cu seamă evocarea feminității lor. IBRĂILEANU, S. L. 36, Cf. id. SP. CR. 51, SCÎNTEIA, 1 953, nr. 2 563. Meritul esențial al cărții e însă acela de a fi creat o frescă vastă și plină de culoare a vieții. V. ROM. martie 1954, 267. ◊ Fig. Meritul adevărat este întotdeauna modest. CARAGIALE, O. IV, 219. ◊ L o c. a d j. Cu merite (sau merit) sau de merit = meritos. Niciodată nu se va lipi de inima unui om cu merit. MN (1 836), 54²/29. Slujbele să fie ocupate numai de oameni cu merit (a. 1 848). URICARIUL, X, 19. (În sintagma) Diplomă de merit = diplomă care se acordă elevilor și absolvenților școlilor superioare pentru învățătură și comportare excepțională. ◊ L o c. a d v. Pe merit = pe bună dreptate, in mod îndreptățit, justificat. Oamenii de litere și de artă au izbutit să creeze în ultimii ani opere care și-au cîștigat pe merit dragostea poporului. GHEORGHIU-DEJ, R. 156. - Pl.: merite și (învechit) merituri. – Și: (învechit) méritum s. n. F. DUM. i, 46¹/20. – Din fr. mérite. – Meritum: din lat. meritum.

triumf n. 1. onoare dată la Romani generalilor victorioși și care consta în a le face o intrare pompoasă și solemnă la Roma (v. arc): a duce în triumf, a purta pe brațe spre a-i face onoare; 2. victorie mare, izbândă strălucită: triumfurile lui Alexandru cel Mare; 3. succes splendid: pledoaria sa fu un triumf; 4. fig. efect mare obținut (vorbind de lucruri): triumful carității.

ARC (pl. arcuri, †arce) sn. 1 📐 Porțiune a unei circonferențe, a unei curbe (🖼 176): ~ de cerc; ~ de elipsă ¶ 2 ⚔️ Armă primitivă alcătuită dintr’o bucată mai subțire de lemn sau de metal îndoită și între capetele căreia se întinde un fir cu ajutorul căruia se aruncă săgeata (🖼 178): cînd s’au apucat să facă mănăstirea Putna, au tras cu ~ul Ștefan-Vodă dintr’un vîrf de munte (NEC.); proverb: a avea multe coarde la ~, a avea multe alte mijloace de a face ceva ¶ 3 pr. ext. Orice are o formă încovoiată: ~ul sprîncenelor; avea dureri nesuferite în ~urile coastelor (VLAH.) ¶ 4 💒 Construcțiune în formă de arc, încovoietură a unei bolți; ~ de triumf, monument în formă de poartă ridicat în amintirea unei biruințe, a vre-unui eveniment însemnat, sau simplă construcțiune provizorie ridicată pe locul pe unde are să treacă un personaj de distincțiune la o sărbătoare, etc. (🖼179) ¶ 5 🔧 Unul din cei doi drugi de fier îndoiți în formă de arc pe care se razimă partea de sus, unde se stă, a unei trăsuri, căruțe, etc.: trăsură pe ~uri (🖼 180¹) ¶ 6 🔧 Bucată de fier, de aramă, de oțel, etc. făcută și așezată astfel ca să vie iar la locul ei, la starea dintîiu, cînd nu se mai apasă asupră-i, resort (🖼180^2,3); ~ul ceasornicului, zimberec; ~ul spiral al ceasornicului (🖼 180⁴) ¶ 7 Olten. Băn. (HASD.) 🎼 = ARCUȘ ¶ 8 📖 📰🎼 = ACOLADĂ2 ¶ 9 ⚡ ~ voltaic, lumină puternică care țîșnește între două bucăți de cărbune legate cu cei doi poli ai unui generator electric: lampă cu ~ (voltaic) (🖼 177) [lat. arcus].

ARC s. n. 1. armă (primitivă) de aruncat săgeți. ◊ tot ceea ce are forma unui arc (1). 2. (mat.) porțiune dintr-o linie curbă, dintr-un cerc. 3. element de arhitectură în formă arcuită, care leagă între ele două ziduri, două coloane etc. ♦ ~ de triumf = monument în formă de portic arcuit ridicat în amintirea sau pentru comemorarea unui eveniment; ~-butant = construcție în formă de semiarc, în exteriorul unui edificiu pentru a neutraliza împingerea boltelor gotice; ~-rampant = arc cu reazemele denivelate. 4. ~ voltaic = descărcare electrică între doi electrozi prin care circulă un curent de mare intensitate. 5. organ de mașină, din oțeluri aliate, destinat legăturii elastice între două piese. 6. ~ reflex = ansamblu de elemente nervoase care asigură realizarea reflexelor. (< lat. arcus, fr. arc)

arc sn [At: CORESI, PS., ap. HEM 1485 / V: (îrg) harc / Pl: (1-6, 9-12) ~uri, (7-8) ~ce / E: ml arcuș] 1 Armă de aruncat săgeți, alcătuită dintr-o vargă flexibilă încovoiată și o coardă prinsă de extremitățile vergii. 2 (Rar; îe) A avea mai multe (sau alte) coarde la ~ A dispune de mai multe mijloace pentru atingerea scopului. 3 (Pan) Ceea ce are forma încovoiată ca a unui arc (1). 4 (Pfm; îs) ~ul ochiului Iris. 5 (Muz) Linie curbă care leagă notele. 6 (Med; îs) ~ reflex Ansamblul elementelor nervoase care asigură transmiterea unei excitații până la un ganglion nervos și reacția consecutivă inconștientă a unui mușchi. 7 Porțiune dintr-o circumferință sau dintr-o linie curbă. 8 (Aht) (Element de) construcție în formă arcuită Cf boltă. 9 (Îs) ~ de triumf (sau, rar, triumfal) Construcție monumentală în formă de portic arcuit, împodobită cu basoreliefuri, inscripții, clădită în amintirea sau pentru sărbătorirea unei victorii. 10 Construcție decorativă provizorie în formă de arc (9), împodobită cu verdeață, lampioane etc. 11 (Muz; pop) Arcuș. 12 (Pop; rar) Pirostrii. 13 Resort. 14 (La ceas) Piesă din oțel special care suportă eforturi de încovoiere și care, prin destindere, pune în mișcare mecanismul Si: (fir de) păr. 15 Resort în formă de spirală pentru amortizarea șocurilor produse de rostogolirea roților. 16 (La fotolii, canapele) Droturi. 17 (Îs) ~ electric (sau voltaic) Descărcare electrică foarte luminoasă între doi electrozi prin care circulă un curent de mare intensitate. 18 (Fam; îe) Parc-ar fi pe ~uri Se spune despre o persoană sprintenă (și suplă). 19 (Fam; îae) Se spune despre o persoană care are permanent ceva de făcut.

ARC¹ ~uri n. 1) Armă primitivă folosită la aruncarea săgeților, formată dintr-o vergea flexibilă, ale cărei capete curbate sunt ținute de o coardă. A trage cu ~ul. 2) Element de rezistență al unei construcții. ◊ ~ de triumf construcție în formă de portic, înălțată în amintirea unui eveniment important. 3) Piesă elastică de oțel fixată între corpul unui vehicul și osiile roților acestuia, care servește pentru amortizarea șocurilor; resort. ~ de automobil. 4) ~ electric descărcare electrică între doi electrozi prin care circulă un curent de mare intensitate. 5) Ceea ce are forma unui segment din circumferința cercului. ~ul sprâncenei. /<lat. arcus